9ZECE NEVOI uMANE DE CARE ED uCAȚIA [621304]

9ZECE NEVOI uMANE DE CARE ED uCAȚIA
AR TREB
u
I
s
Ă ȚINĂ
s
EAMĂ
(24 noiembrie 2014)
Avem cele zece porunci. În complementaritate cu
ele, propun zece nevoi umane. Ele își au rădăcinile în co-
pilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educației și al învăță-rii la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. Poate ne aude cineva, acum, la acest moment al unui nou început.
1. Nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementarMăcar o dată pe zi savurează faptul că respiri, că pri-
vești cerul și pământul și că te miști. T răiește-le ca mari evenimente. Bucură-te că ai schimbat un zâmbet cu un copil care a trecut pe lângă tine. Toate acestea să-ți fie su-ficiente pentru a simți că viața are un sens, că merită să fie trăită, că este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume și te-au crescut au dreptul la iubirea și recunoștința ta.
2. Nevoia de împrospătareDar respirația și mișcarea sunt cu noi tot timpul.
Există riscul, tentația ca ele să devină rutină, să nu le acor-

Solomon Marcus10dăm nicio atenție, cum de fapt se și întâmplă în general.
Rutina nu poate fi și nu trebuie eliminată total. O mare parte a comportamentului nostru urmează reguli precise, care țin de civilizație. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se întâm-plă frecvent. Așa cum avem grijă zilnic să ne împrospătăm corpul prin odihnă, prin mișcare și prin folosirea apei și săpunului, avem nevoie și de o împrospătare a minții, a simțurilor și a sufletului nostru. Să ne trezim în fiecare dimineață capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziția unui nou început, cu o limpezire a simțurilor și a gândurilor, într-un anume sens, să recăpă-tăm candoarea copilăriei.   
3. Nevoia de întrebare și de mirareEram în copilărie într-o permanentă stare intero-
gativă, de curiozitate, de mirare, de extaz în fața specta-colului naturii și al lumii, al propriei mele ființe. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de năzdrăvăniile creierului meu, în materie de memorie și de imaginație. În fiecare seară, când mă las pradă somnului, mă întreb ce călătorii neașteptate îmi vor oferi visele din noaptea respectivă. Starea de mirare mi-a alimentat întot-deauna pofta de viață. A fost mereu o sursă de energie. Atunci când sunt întrebat: de ce trăiești? îi răspund: pen-tru a mă mira. De prea multe ori, școala, în loc să întreți-nă și să dezvolte această nevoie, o anihilează. Dar dacă nu ne menținem starea de curiozitate, de mirare, de dorință de a înțelege lumea, nu doar de a o înregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identi-ficare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea și natura ignoranței noastre.

Zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seamă114. Nevoia de îndoială și de suspiciune
Ce poate fi mai uman decât ezitarea, nehotărârea
și nedumerirea? Pentru René Descartes, starea de îndo-ială este semnul clar al naturii gânditoare a ființei uma-ne. Tocmai de aceea, spiritul critic ne obligă la o analiză comparativă, care uneori nu conduce la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilități, fiecare fiind descrisă în termeni de grad de plauzibilitate. În justiție se lucrează cu prezumția de nevinovăție. În educație și în învățare, este recomandat să adoptăm prezumția de suspiciune.
Ne naștem criticând: plânsul nou-născutului este
reacția sa critică față de o nemulțumire. Să privim cu in-teres, dar cu suspiciune orice ni se livrează, precum un polițist care suspectează tot. Educatorii, profesorii ar tre-bui să fie primii care să recomande, să stimuleze această atitudine la elevi, spunându-le: «Cel mai clar semn de res-pect pe care mi-l puteți arăta este să-mi acordați atenție. Dar să nu acceptați nimic din ceea ce vă spun înainte ca spiritul vostru critic să vă asigure de adevărul și de interesul spuselor mele. Dacă nu mă înțelegeți, să nu mă lăsați să trec mai de-parte, să-mi cereți să fiu mai clar. Dacă vi se pare că nu am dreptate, vă rog să vă manifestați argumentat dezacordul». O atitudine similară se cuvine să fie adoptată față de litera tipărită din manualele școlare.
Omul de la catedră nu trebuie să pozeze într-un
atotștiutor. Este firesc ca, uneori, să le spună celor pe ca-re-i instruiește: «nu știu», «nu înțeleg nici eu»; iar atunci când cineva din bancă îi corectează o scăpare, o greșeală, să-i mulțumească pentru atenția acordată. Uneori intro-duceam deliberat o greșeală în prestația mea, pentru a testa vigilența studenților. Nevoia de îndoială și de suspi-ciune funcționează concomitent cu o alta opusă: nevoia de complicitate la o convenție. De exemplu, mergem la

Solomon Marcus12un spectacol de teatru. Ne supunem prezumției de com-
plicitate la convenția de ficțiune propusă de spectacol, o acceptăm, îi acordăm credit. Dar spiritul nostru critic nu încetează să funcționeze și avem dreptul, ulterior, să ne exprimăm eventuala insatisfacție, să pretindem că auto-rii spectacolului au înșelat așteptările noastre, creditul pe care le-am acordat.
5. Nevoia de greșeală și de eșecDe câte ori am eșuat până să deprindem să folosim
furculița, cuțitul și lingura? De câte ori am căzut, ne-am julit genunchii,  până să învățăm să ne ținem pe picioare
și să mergem? Este clar că învățarea, drumul spre dobân-direa unui nou comportament  trec prin greșeli și eșecuri.
Ele sunt prețul pe care-l plătim pentru a ne îmbogăți în-țelegerea și pentru a acumula noi capacități. T rebuie să distingem între greșelile de acest fel, care au un rol benefic și greșelile ordinare, făcute din neatenție sau ca urmare a altor imperfecțiuni senzoriale sau psihice. A plasa gre-șeala și eșecul, la modul general, în sfera infracțiunii și a păcatului denotă o confuzie gravă, pe care totuși o comite mereu practica educațională.
O veche vorbă latinească de înțelepciune ne aminteș-
te că  a greși este omenesc. Dar reflecția respectivă continuă
prin a condamna perseverarea în greșeală. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, să repeți mereu traversarea străzii pe culoarea roșie a semaforului este într-adevăr de condamnat și de sancționat; în general, nerespectarea de-liberată a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sancționat și aici intră în funcție justiția și morala; dar să comiți mereu greșeli,  alte greșeli, în încercările în
care te aventurezi pentru a străpunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.

Zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seamă13Istoria abundă în exemple de greșeli și eșecuri ale
unor oameni de seamă, în tentativa de a spori cunoașterea
umană. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrată pe greșeli și pe eșecuri.  O mare parte, poate cea mai mare, a acțiunilor de pionierat, a lucrărilor care au deschis dru-muri noi în cunoaștere și în acțiunea socială au inclus gre-șeli, ca un produs secundar al noutății ideilor lansate. Mai mult, mergând pe urmele unor greșeli comise în lucrări sau acțiuni temerare, s-a ajuns la apariția unor noi idei, noi domenii de cercetare. «Greșeala matematică, sursă de creativitate» a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu: noua ști-ință a haosului a fost inițiată de Henri Poincaré în tenta-tiva sa de a înlătura o greșeală dintr-un memoriu al său de mecanică cerească. Am putut verifica personal și bănui că e adevărat faptul că drumul spre idei și teoreme matemati-ce a urmat o cale sinuoasă, de tatonări, rătăciri, confuzii și greșeli de tot felul, până s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaște, măcar în unele cazuri, această istorie zbuciumată mi se pare esențial, dacă vrem să înțele-gem natura profundă a creației umane. Personal, am făcut această experiență pe unele situații din matematică, din informatică, din lingvistică, din domeniul literar-artistic, dar cred că este valabil în general.
Ținând seama de inevitabilitatea eșecurilor, este
esențial să educăm rezistența la eșec,  înțelegerea faptului că el este normal. Mai mult, dintr-un eșec este întot-deauna ceva de învățat.
6. Nevoia de jocApreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite. De la
fotbal și tenis la șah și go, ele au un rol important și merită atenția tinerilor. Am însă în vedere jocurile care valorifică

Solomon Marcus14nevoia de libertate, de curiozitatea de a înțelege cele per-
cepute prin simțuri și prin observație directă, nevoia și dreptul la greșeală și eșec, fără a fi pedepsite.
Este clar că orice copil de pe suprafața Pământului
trece printr-o experiență similară. Acum mă voi referi la un alt joc, și el practicat, pe cât mi-am putut da seama, de toți copiii lumii:  jocul de-a v-ați ascuns. Acest joc nu face
decât să imite un altul, pe care natura, lumea îl practică față de noi, la orice vârstă și de la începuturile omenirii. În tentativa noastră firească de a înțelege lumea, totul se întâmplă ca și cum lumea ne spune: « cauți să mă înțelegi, dar eu mă ascund; și cu cât lucrul pe care-l cauți este mai interesant, mai semnificativ, cu atât îl ascund mai bine și îl fac mai greu de găsit. Dar merită să-l cauți. Chiar fără rezultatul așteptat, căutarea îți va da satisfacții, care ar putea fi altele decât cele  la care te-ai gândit inițial. Cauți ceva, nu-l găsești, dar găsești altceva; uneori mai intere-sant decât ceea ce căutai inițial ». Învață să savurezi acest spectacol al omenescului, să te îmbeți de el – și din nou să simți că viața merită să fie trăită. Căutarea se dovedește de multe ori mai importantă decât găsirea. Plăcerea de a urca un munte constă, în primul rând, în a savura fiecare moment al parcursului, chiar dacă nu ajungi în vârf.  Mai este și un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauți ceea ce deja ai găsit. Așa se întâmplă, de exemplu, că în matematică multe teoreme sunt ‘găsite’ mult înainte de a fi demonstrate; cazul teoremei lui Pitagora, găsită empi-ric mult înainte de Pitagora.
Dar dacă toată căutarea la care ne referim nu în-
seamnă nimic altceva decât învățarea, descoperirea sau in-venția? Nevoia noastră de a înțelege lumea, de a ne înțele-ge pe noi. O căutare care trebuie să valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar și pe cele care urmează.

Zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seamă157. Nevoia de identitate
Aici se află o provocarea majoră, dramatică și o șan-
să de a da vieții noastre o motivație superioară. Biologic, avem o identitate individuală, prin faptul că fiecare ființă de pe această planetă are un ADN specific. Acizii dezoxiri-bonucleici sunt „cuvinte” pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide. Acest alfabet este același pentru toate ființele trăitoare pe planeta Terra. Dar ordinea în care sunt așezate elementele alfabetului în alcătuirea ADN-urilor este alta la fiecare dintre noi, deci fiecare ființă umană are o identitate biologică specifică. Ne naștem preluând o întreagă moștenire genetică de la părinți și, prin inter-mediul lor, de la bunici, străbunici etc. Preluăm o seamă de trăsături, deprinderi, reprezentări, judecăți și prejude-căți determinate de contextul geografic și istoric în care ne dezvoltăm. Toate acestea ne conferă o identitate genetică, de familie, de loc geografic și de moment istoric, deci o identitate locală, una regională, una națională, de limbă și de credință. Această identitate pe care natura și istoria ne-o imprimă, de multe ori fără a ne da seama, rămâne pentru prea mulți oameni singura lor identitate. Foarte mulți nu simt nevoia unei identități mai bogate decât ace-ea primită fără vreun efort personal. În perioada trecerii de la copilărie la adolescență ar trebui să înceapă conști-entizarea nevoii de construire a unei identități mai bogate decât aceea cu care ne-a înzestrat natura. Cum să facem să educăm la cât mai mulți tineri această nevoie? Cum să-i facem să conștientizeze faptul că în condițiile actuale ale globalizării acționează asupra noastră, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, naționale, europene, occidentale și planetare? Să le expli-căm tipologia identităților culturale: balcanică, dunărea-nă, a Mării Negre, sud-est europeană, central europeană,

Solomon Marcus16mediteraneană, europeană, occidentală, planetară dar și
tipologia care rezultă din diversitatea lingvistică, de cre-dințe, de civilizații? Se întâmplă un lucru fără precedent în istoria omenirii: numeroasele identități ale ființei uma-ne, aflate într-o dinamică permanentă și o interacțiune continuă, nu mai pot fi înțelese decât concomitent, for-mând un sistem. Sau le înțelegem pe toate, sau pe niciu-na. Globalizarea și Internetul au o contribuție esențială la această nouă configurație a identităților. Educația nu reușește să facă față acestor probleme, nici nu prea le are în atenție. Dar tensiunile existente între diferite identități ale fiecărei persoane și între identitățile unor persoane di-ferite sunt, în ultima instanță, la rădăcină multor conflicte și războaie; aici își află rădăcinile și terorismul existent la scară mondială. Posibilitatea unei dezvoltări armonioase a identităților rămâne deocamdată doar un proiect.
8. Nevoia de omenesc și de omenieIdentitatea este primul termen al unui cuplu esenți-
al, în care al doilea termen este: alteritatea. Niciunul din-tre ei nu se clarifică în absența celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferența se poate referi la vârstă, la sex, la naționalitate, la limbă, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultură, la poziție socială, la apartenență politică, la filosofie a vieții, la preferințe literare sau de orice altă natură etc. Să fim pregătiți să înțelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinita sa diversitate îi dă farmec. Nu există două fețe, voci sau priviri umane identice. Dar dincolo de această diversitate, toți copiii lumii au o pros-pețime cuceritoare. Toți alternează râsul cu plânsul. Toți râd la soare. Toți îndrăgesc mișcarea și jocul. Toți ard de curiozitate.