978-9975-3143-7-4 [623037]
Copyright
Editor:
Ion
Bargan
Redactor:
Lucia
Țurcanu
Foto
copertă:
Geta
Bagheta
Design
copertă:
Ina
Moroșanu
©
Maria
Cristiana
Tudose
©
Editura
Bestseller
ISBN
ePUB:
978-9975-3143-7-4
ISBN
Mobi:
978-9975-3143-6-7
ISBN
Print:
978-9975-3143-5-0
Dedicație
dedicată
cititoarelor
și
familiei
mele
Capitolul
1.
Maria
Florența,
Italia,
2010
Nu
reușeam
să
respir.
Am
avut
încredere
în
acel
om,
am
parcurs
atâția
kilometri,
și
acum,
după
ce
am
înfruntat
nenumărate
obstacole,
pierdeam
totul.
N-am
crescut
cu
basme:
am
crescut
privind
și
învățând
din
trăirile
altora.
Deși
n-am
crezut
vreodată
că
dragostea
este
pentru
totdeauna,
acest
om
m-a
făcut
să
iubesc.
Pentru
prima
oară,
cu
adevărat.
Am
crezut
că
povestea
mea
se
poate
transforma
într-un
basm.
Acum
am
glasul
răgușit,
abia
îmi
potolesc
lacrimile
și
inima-mi
este
frântă.
Nu
a
avut
curajul
să-mi
spună
că
s-a
terminat.
M-a
făcut
să
pierd
orice
speranță,
să
nu
mai
cred
în
el,
în
povestea
noastră
și
în
viitorul
pe
care
mi-l
doream
alături
de
el.
Într-o
fracțiune
de
secundă
am
realizat
că
nu
mai
puteam
merge
înainte,
că
obosisem:
trăgeam
după
mine
un
bărbat
care
nu-și
dorea
nimic
mai
mult,
care
încetase
să
mai
lupte
pentru
mine.
Acel
om
îmi
spunea
că
mă
iubește.
Cuvintele
lui
mă
faceau
să
mă
simt
mai
puternică:
mă
simțeam
în
siguranță
și
asta
era
suficient.
Mă
simțeam
iubită:
în
mintea
mea
acel
te
iubesc
era
eternitatea
însăși.
Acum
rămăsesem
numai
cu
vorbele.
Îl
mai
iubeam,
probabil
aș
fi
luptat
fără
încetare,
dar
nu
poți
cerși
dragostea
unui
om.
Nu
poți
bate
pasul
pe
loc,
mulțumindu-te
cu
promisiuni
deșarte,
iluzii
și
minciuni.
—
Ești
sigură?
Asta
vrei
cu
adevărat?
—
Da,
mai
bine
ne
oprim.
Am
obosit!
—
Ziceai
că
mă
iubești.
Îmi
spune
decis.
—
Da,
te
iubesc.
Eu
simt
dragostea,
tu
ÎNSĂ
rostești
cuvinte
fără
rost.
—
Eu
am
făcut
multe
pentru
tine.
—
Amândoi
am
făcut.
Nu
mai
pot
să
aștept
ca
tu
să
treci
de
la
cuvinte
la
fapte,
să-ți
amintești
că
sunt
și
eu
lângă
tine
în
miez
de
noapte,
să
mă
mângâi,
să-ți
amintești
că
ar
trebui
să
fiu
prioritatea
ta.
Tu
ai
prea
multe
scuze
iar
eu
nu
mai
pot
lupta
pentru
doi.
Sunt
femeie.
Merit
mai
mult.
Merit
iubire
și
știu
că
pot
iubi
un
bărbat
din
tot
sufletul.
Mi-am
pus
fericirea
în
mâinile
tale
și
am
greșit.
Când
o
femeie
iubește,
o
face
în
adevăratul
sens
al
cuvântului.
Oferă
tot
ce
are
mai
frumos,
mai
special
și
mai
minunat.
Așa
am
făcut
și
eu.
Am
dat
tot
ce
aveam
mai
frumos
în
mine,
fără
să
pretind
ceva
în
schimb.
Mă
hrăneam
cu
promisiuni:
în
povestea
noastră,
El
era
regizorul,
iar
eu
eram
actrița.
Eram
fericită
atunci
când
îl
priveam,
mă
bucuram
pentru
bucuria
lui,
aș
fi
mers
până
la
capătul
lumii
pentru
el
și,
într-adevăr,
oriunde
se
afla
el,
fugeam
și
eu
într-acolo.
N-ascultam
de
nimeni,
îmi
ascultam
sufletul.
Am
investit
timp
și
sentimente
în
acest
om,
iar
acum
rămân
doar
amintirile.
Îmi
cucerise
mintea,
sufletul
și
corpul.
Parcă
eram
un
întreg.
Credeam
că
acel
om
ar
fi
făcut
orice
pentru
mine.
Eram
fericită
pentru
că
aveam
un
bărbat
care
îmi
spunea
că
mă
iubește,
că
mă
va
susține
la
greu
și
aveam
toată
încrederea
că
îmi
va
înțelege
alegerile.
Într-o
zi,
m-a
surprins
în
fața
calculatorului,
scriind:
—
Ceea
ce
faci
tu
este
o
pierdere
de
timp!
Cine
are
să-ți
citească
toate
aceste
nimicuri?
Mi-a
spus
răstit,
arătând
către
monitor
ca
și
cum
ceea
ce
eu
făceam
însemna
nimic.
El
nu
știa
că
scrisul
mă
vindeca,
parcă
cuvintele
ștergeau
durerea.
—
Dar
mă
face
să
uit,
să
mă
relaxez
și
să
văd
partea
bună
a
lucrurilor…
I-am
spus,
privindu-l
sperând
că
voi
încerca
să-l
conving.
—
Prostii!
Femei,
bărbați,
cu
toții
privim
în
urmă
și
ne
întrebăm
de
ce
am
pierdut
timpul
lângă
o
persoană
care
n-a
știut
să
ne
aprecieze,
care
n-a
avut
încredere
în
noi
și
în
loc
să
ne
susțină,
a
preferat
să
spulbere
vise?
L-am
privit
și
am
realizat
că
acel
om
uitase
cine
este:
ochii
unui
om
nu
mint.
Buzele
îți
pot
spune
ceea
ce
vrei
să
auzi,
dar
ochii
te
dau
de
gol:
omul
care
te
iubește
cu
adevărat
întotdeauna
te
va
privi
cu
drag
și
admirație.
Nu
mai
credea
în
mine,
nu
mă
mai
respecta.
Privindu-l
în
ochi,
m-am
pierdut
într-o
lume
care
nu-mi
mai
aparținea.
Mă
mințeam
pe
mine.
Credeam
că
luptăm
împreună,
deși
luptam
doar
eu.
Consideram
că
suntem
fericiți,
deși
eram
doi
străini.
Renunțasem
la
multe
pentru
acel
om:
deși
eram
tânără,
evitam
ieșirile
cu
prietenii.
Gelozie,
bănuieli
sau
alte
gânduri
negre
erau
dușmani
de
evitat.
Renunțasem
la
demnitate.
—
Este
mai
bine
să
punem
punct!
i-am
spus,
sperând
ca
el
să-mi
spună
nu.
—
Adio!
Și
acum?
M-am
întors
către
fereastră
și
am
stat
două
ore
privind
în
gol.
Sufeream
cu
adevărat.
O
durere
îngrozitoare,
ca
și
cum
cineva
m-ar
fi
lovit
fără
pic
de
milă.
Apoi
o
senzație
de
libertate.
Sunt
liberă.
Pot
face
ceea
ce-mi
doresc,
mă
pot
ocupa
de
ceea
ce-mi
place,
pot
ieși
cu
prietenele
mele
fără
să-mi
fac
griji
de
ceea
ce
va
spune
și
de
discuțiile
care
ar
putea
urma.
Pe
cerul
întunecat,
apăruse
soarele.
Deși
sufeream,
eram
liberă.
Eu
sunt
femeie!
Eu
merit
să
fiu
iubită,
răsfățată
și
ascultată.
Eu
am
o
voce,
o
poveste
de
spus.
Nu
voi
mai
depinde
de
un
bărbat.
Nu-mi
voi
lăsa
fericirea
în
mâinile
oricărui
bărbat.
Voi
învăța
să
fiu
bine,
chiar
dacă
sunt
singură,
să
mă
apăr
de
greutățile
lumii,
să
descopăr
frumusețile
vieții.
Iubindu-mă
din
nou,
voi
putea
iubi
la
rându-mi.
Trebuia
să-mi
organizez
viața,
să-mi
formulez
noi
obiective
și
să
caut
motive
pentru
a
fi
fericită.
Am
șters
numărul
lui
din
telefon
după
câteva
săptămâni
petrecute
privind
acea
combinație
de
cifre:
de
câte
ori
le-am
format
plângând?
De
câte
ori
m-am
rugat
de
un
om
care
mi-a
făcut
prea
mult
rău?
Mă
agățasem
de
el
ca
și
cum
era
singura
speranță
la
o
viață
fericită.
După
câteva
luni,
m-am
surprins
privind
în
oglindă.
Chipul
obosit
din
primele
zile
parcă
își
revenise,
cearcănele
dispăruseră,
dar
restul
era
îngrozitor.
Femeie,
ai
o
viață
înainte.
Timpul
părea
că
s-a
oprit.
Deși
decizia
de
a
încheia
acea
relație
îmi
aparținea,
am
plâns
mult,
având
păreri
de
rău
și
dorindu-mi
să
mă
întorc
la
el.
Nu
știu
cum
am
reușit,
dar
n-am
făcut-o,
și
acum,
ca
orice
femeie,
mă
mândresc
cu
asta
și
mă
consider
binecuvântată
pentru
că
am
scăpat
dintr-o
capcană.
Un
bărbat
adevărat
cucerește
inima
unei
femei
zâmbind,
oferindu-i
motive
pentru
a
fi
fericită.
Un
bărbat
iubește
cu
adevărat
când
reușește
să-și
deschidă
sufletul
în
fața
jumătății
sale,
când
se
eliberează
de
complexe
și
se
poartă
firesc.
El
iubește
cu
adevărat
atunci
când
o
caută,
când
timpul
petrecut
cu
ea
pare
să
nu-i
fie
suficient.
Bărbații
știu
să
iubească.
Când
un
bărbat
iubește,
lasă
toate
armele
jos.
Fără
să
vrea,
devine
vulnerabil,
dar
asta
nu-l
neliniștește:
pentru
fericirea
ei
ar
face
orice.
Un
domn
adevărat
merită
o
doamnă
adevărată.
Un
bărbat
îndrăgostit
merită
o
iubire
sinceră.
Dar
câteodată
îți
mai
iese
în
cale
și
câte
un
mincinos,
egoist
și
imatur.
Din
păcate,
realizezi
prea
târziu,
atunci
când
rănile
au
fost
deschise
și
au
fost
vărsate
prea
multe
lacrimi,
iar
sufletul
ți-a
fost
făcut
din
nou
cioburi.
Când
iubești
o
femeie
nu
înseamnă
că
te
înjosești
ca
bărbat.
Când
respecți
o
femeie
nu
înseamnă
că
ești
un
bărbat
slab.
Un
bărbat
adevărat
știe
când
femeia
pe
care
o
iubește
are
nevoie
de
o
îmbrățișare,
când
o
poate
surprinde
cu
o
floare,
când
trebuie
să
o
caute,
cum
să
o
sărute,
cum
să
o
facă
fericită.
Un
bărbat
adevărat
nu
se
teme
de
părerile
celorlalți,
oferă
siguranță
iubitei
sale
printr-o
simplă
privire.
Problema
este
că
noi,
femeile,
întâlnim
bărbații
potriviți
la
momentul
nepotrivit.
Majoritatea
dintre
noi
îi
întâlnesc
după
o
decepție
îngrozitoare,
după
ce
un
bădăran
ne-a
călcat
sufletul
în
picioare.
Există
riscul
să-i
întâlnim
atunci
când
ne
ocupăm
de
visele
noastre,
de
carieră
sau
pur
și
simplu
alegem
un
moment
de
respiro
pentru
a
ne
bucura
de
viață,
prieteni
și
ceea
ce
avem.
Știți
momentul
acela
în
care
simți
că
ești
mai
bine,
că
ce
a
fost
mai
rău
a
trecut
și
ești
pregătită
pentru
un
nou
început?
Atunci
sigur
se
va
întâmpla
ceva.
Dacă
fostul
încă
nu
a
dat
un
semn,
sigur
o
va
face
în
acel
moment.
Ding-ding.
Ecranul
telefonului
se
luminează.
O
combinație
de
cifre
mă
face
să
tresar.
Cunoșteam
acel
număr,
cunoșteam
povestea
și
ceea
ce
mă
durea
era
că
după
atâta
timp,
după
lacrimi
și
ore
petrecute
așteptând
să
i
se
facă
dor
de
mine
și
să
se
întoarcă,
plângeam
ca
fraiera
pentru
un
bărbat
care
îmi
scrisese
doar
pentru
a-mi
reproșa.
—
M-ai
făcut
să
pierd
timp.
Dacă
știam,
nu
stăteam
după
tine.
Puteai
spune
de
la
bun
început.
Ți-ai
bătut
joc.
Ești
o
dezamăgire.
Mă
așteptam
ca
iubirea
să
doară,
dar
nu
atât
de
mult!
Am
izbucnit
în
lacrimi.
Mă
simțeam
strivită.
Dăruisem
totul
și
s-a
adeverit
a
fi
o
pierdere
de
timp.
Doar
pentru
că
nu
mai
puteam
accepta
să
fiu
folosită
și
mințită,
relația
pentru
care
luptasem
devenise
un
motiv
de
reproș.
Nu-mi
puteam
ierta
faptul
că
am
sperat:
am
sperat
că
el
se
va
întoarce.
Am
șters
mesajul,
m-am
privit
în
oglindă
și
mi-am
zis:
Eu
sunt
femeie!
Nu
voi
mai
depinde
de
iubirea
și
sentimentele
unui
bărbat.
Îmi
voi
clădi
propria
lume.
Totul
depinde
de
mine.
M-am
îmbrăcat,
am
urcat
în
mașină,
am
făcut
muzica
tare:
melodia
noastră.
Cât
ghinion
poți
avea
în
asemenea
momente?!
Am
schimbat
CD-ul.
Eram
pregătită:
aveam
o
viață
înainte,
voință
și
nevoie
de
iubire.
Capitolul
2.
Elena
Ploiești,
România,
2015
Zbor
printre
nori,
deși
sufletul
meu
este
atât
de
greu.
Respir
obosită.
Pleoapele
mi
se
dezlipesc:
din
avion
poți
vedea
întreaga
lume.
Te
simți
departe
de
toți
și
de
toate.
Privesc
în
jur.
Băiatul
de
alături
citește
un
roman.
Copii
plângând.
Oameni
ronțăind
chipsuri
de
zor.
Câteva
stewardese
trec
pe
coridorul
îngust.
Pentru
ele
este
o
simplă
zi
de
muncă.
Pentru
mine,
o
escapadă,
un
prilej
să
uit
de
toate.
În
viață
nu
este
bine
să
fugi
de
responsabilități
și
griji,
uneori
însă,
din
când
în
când,
trebuie
să
iei
o
pauză.
Cât
vrei
tu
de
lungă.
Mi-aș
fi
dorit
să
pot
lăsa
telefonul
deconectat
nu
doar
pentru
câteva
ore,
ci
pentru
următoarele
săptămâni.
Sau,
de
ce
nu,
pentru
următoarele
luni.
Este
ciudat,
când
mă
întorc
în
România
mă
simt
acasă
câteva
clipe,
apoi
parcă
mă
aflu
într-o
lume
necunoscută.
Chipuri
obosite,
oameni
agitați,
grabă
și
blocuri
cenușii.
Oare
pot
spune
că
m-am
întors
acasă?
N-am
uitat
cine
sunt
și
de
unde
vin:
educația
și
optimismul,
mândria
că
sunt
româncă
le
port
cu
mine
oriunde
aș
merge.
Dar
sunt
momente
în
care
mă
simt
mică
într-o
lume
mult
prea
mare.
Am
vise
mărețe,
mulți
spun
că-mi
doresc
prea
multe.
Dar
tind
să
cred
că
orice
se
poate,
atâta
timp
cât
îți
dorești
ceva
cu
adevărat.
În
drum
spre
țară,
trecem
prin
fața
blocului
în
care
am
crescut:
mi
se
pare
totul
neschimbat.
Singura
care
s-a
schimbatsunt
eu.
Al
patrulea
etaj,
apartamentul
în
care
am
crescut,
locul
în
care
am
învățat
să
scriu
și
să
citesc,
camera
în
care
îmi
plăcea
să-mi
petrec
după-amiezile,
așteptând-o
pe
mama
sau
pe
sora
mea.
Postere
cu
Eminem,
O-Zone,
A.S.I.A.
sau
Akcent.
Închid
ochii
pentru
o
clipă:
deși
anii
par
să
zboare,
încă
îmi
mai
amintesc
ziua
în
care
am
plecat.
Am
privit
către
blocul
meu,
am
lăsat
în
urmă
orașul,
familia,
prietenii
și
am
început
o
nouă
viață.
Vine
un
moment
în
care
te
întrebi:
oare
când
te
vei
opri?
Când
vei
înceta
să
lupți
și
te
vei
putea
așeza
într-un
fotoliu
spunând:
am
făcut
tot
ce-mi
stătea
în
puteri!
Acum
mă
bucur
de
ceea
ce
am
clădit!
Pe
drum
ne
bucurăm
de
peisaj,
de
câmpurile
pline
cu
rapiță,
de
căsuțele
colorate
și
bondoace
ce
apar
înșirate
la
marginea
drumului:
da,
aveam
nevoie
de
o
vacanță.
Este
bine
să
faci
câte
o
pauză
din
când
în
când
și
deseori
trebuie
să-ți
amintești
cine
ești
pentru
a
merge
mai
departe.
Italia
este
frumoasă,
dar
România
rămâne
locul
meu
preferat:
cunosc
acest
drum
pe
de
rost.
Când
mă
plictiseam,
priveam
pomii
de
pe
marginea
drumului,
îi
număram
și
îmi
imaginam
că
joc
șotronul
cu
umbra
lor.
Priveam
câmpiile,
mă
minunam
de
oi
și
de
cățeii
blănoși.
Ciobanii
se
plimbau
greoi,
câteodată
întâlneai
câte
o
bicicletă
ce
ducea
un
bătrân
și
o
sapă
și
din
mașină
puteai
observa
viața
de
zi
cu
zi.
Îmi
plimb
palma
prin
aer,
desenând
un
soi
de
undă
paralelă
cu
cerul.
Un
lan
de
rapiță
parcă
ne
invită
să
ne
aruncăm
în
inima
Bărăganului,
locul
în
care
am
copilărit.
—
Mărie,
unde
suntem
noi?
mă
întreba
mereu
străbunica
Elena,
amuzată.
—
În
Bădăran!
îi
răspundeam
eu
mândră.
—
Nuuuu,
se
spune
Bărăgan!
Și
râdea.
Acel
zâmbet,
în
zilele
petrecute
la
țară,
departe
de
părinți,
îmi
aducea
aminte
de
mama.
Lângă
străbunica
mă
simțeam
în
siguranță,
pentru
că
privirea
din
ochii
ei
îmi
era
cunoscută,
semăna
cu
privirea
mamei
mele.
Am
plecat
din
România
de
peste
zece
ani.
Au
zburat.
Toți.
Recunosc,
mi-a
fost
greu
la
început.
Departe
de
locul
pe
care
cândva
îl
numeam
casă,
am
învățat
să
mă
descurc
și
să
prețuiesc
tot
ce
primesc
și
am
primit
de
la
viață.
Copil
fiind,
lucrurile
au
decurs
mai
lin:
mă
minunam
de
oameni
noi,
de
obiceiuri
care
mie
mi
se
păreau
ciudate,
iar
limba
nouă
mi
se
părea
o
melodie
specială,
deși
era
greu
să
o
descifrez.
Întorc
privirea
către
mama
și
realizez
cât
sunt
de
norocoasă.
Eu
o
am
pe
ea,
ea
mă
are
pe
mine.
Restul
ce
mai
contează?
Când
s-a
născut
sora
mea,
am
simțit
că
sunt
cel
mai
fericit
copil.
Niciodată
n-am
simțit
lipsa
unui
umăr
care
să
mă
susțină,
niciodată
n-am
fost
invidioasă
pe
oamenii
din
jurul
meu
pentru
că
am
fost
crescută
frumos
și
cu
multă
dragoste.
Privind-o
pe
mama,
realizez
cât
este
de
importantă
pentru
mine:
soarele
îi
luminează
părul
ondulat,
de
culoarea
frunzelor
de
toamnă.
Ochii
îi
sunt
căprui:
te
dau
peste
cap
cu
bunătatea
pe
care
o
transmit.
Mama
întotdeauna
a
avut
o
privire
blândă
și
m-a
învățat
să
iubesc
oamenii
din
jurul
meu,
să
nu-i
rănesc
și
să
încerc
întotdeauna
să-i
ajut,
chiar
dacă
risc
să
sufăr.
Mama
îți
cunoaște
toate
secretele,
slăbiciunile
și
calitățile.
Nu
poți
ascunde
tristețea
în
fața
ei,
pentru
că
va
înțelege
că
sufletul
îți
este
rănit.
Ea
știe
mai
bine
decât
tine
ce
te
face
fericită
cu
adevărat.
De
multe
ori
m-am
mințit,
crezând
că
sunt
fericită
și
împlinită
lângă
omul
pe
care
credeam
că-l
voi
iubi
pentru
totdeauna.
Ea
știa
că
mă
mint,
a
știut
de
la
început
până
în
momentul
în
care
am
decis
să
plec
dintr-o
relație
în
care
nu-mi
găseam
locul.
Nu
era
vina
lui:
el
se
mulțumea
cu
puțin,
iar
pentru
mine
acel
puțin
devenise
monotonie
și
înstrăinare.
Când
cineva
ne
vede
împreună,
ne
consideră
ori
surori,
ori
verișoare.
Deși
a
trecut
prin
nenumărate
greutăți,
tot
ce
este
frumos
în
mine
îi
datorez
mamei
mele.
Este
omul
care
mă
face
să
zâmbesc
atunci
când
lumea
se
năruie
asupra
mea:
femeie
cu
suflet
plăpând.
Mama
mea
este
și
a
fost
o
femeie
puternică.
Niciodată
nu
s-a
lăudat
prea
mult,
a
încercat
să
se
ridice
atunci
când
a
fost
aruncată
la
pământ.
Și
a
reușit.
Da,
așa
am
vrut
să
fiu
și
eu.
O
iubire
m-a
aruncat
la
pământ
și
este
mult
prea
greu
să
mă
ridic.
Dar
voi
reuși:
sunt
suflet
de
femeie
luptătoare.
Îmi
privesc
chipul
în
oglinda
mașinii:
doi
ochi
rotunzi,
este
tot
ce
a
rămas
dintr-un
copil
careastăzi
este
femeie.
Nu
știu
când
au
zburat
anii,
știu
doar
că
viața
te
maturizează
și
fără
să-ți
dai
seama,
ajungi
să
faci
diferența
între
lucrurile
importante
și
banale.
Ajungi
să
nu-ți
mai
încarci
sufletul
cu
oameni
care
nu
te
merită.
Greșești,
înveți
și
continui.
—
Gata,
uite!
Văd
pomii
ce
duc
către
sat!
Am
ajuns!
Ce
bine!
Înainte
de
a
intra
pe
strada
principală
ce
duce
către
Principesa
Elena,
ne
oprim
și
decid
să
conduc.
Simt
toți
anii
care
au
trecut.
Satul
străbunicii
Elena
dispune
de
o
intrare
triumfală,
pe
care
întotdeauna
am
considerat-o
regală.
Am
făcut
stânga
și
am
intrat
pe
drumul
pe
care
mi-l
aminteam
împodobit
cu
pomi
verzi,
înalți,
ce
priveau
către
cer
demni
și
frumoși.
Doamne,
deși
anii
zboară,
anumite
locuri,
chipuri
sau
momente
nu
le
poți
uita.
Mai
ales
atunci
când
ai
înfruntat
prea
multe
dezamăgiri
și
clipe
grele:
te
întorci
la
oamenii
simpli,
cei
care
ți-au
fost
întotdeauna
alături,
fără
a
face
prea
mult
zgomot,
te-au
aplaudat
în
liniște
și
s-au
bucurat
pentru
reușitele
tale.
Am
văzut
locuri
istorice,
vizitate
de
turiști.
În
timp
ce
mergeam
la
cursuri,
mă
plimbam
pe
străzile
strâmte
ale
Florenței,
mă
minunam
de
frumusețea
Domului,
de
balcoanele
colorate,
de
zâmbetele
oamenilor.
Am
vizitat
capitala,
Roma,
locuri
importante
care
au
lăsat
o
urmă
printre
oameni.
Am
cunoscut
viața
din
Germania,
unde
totul
este
perfect
și
oamenii
zâmbesc
rar,
dar
cu
finețe.
Nicăieri
însă
nu
m-am
simțit
ca
aici.
În
România.
Acasă.
La
țară.
Aici
aveam
voie:
puteam
să
fiu
din
nou
copil.
La
un
moment
dat
în
viață
ai
vrea
să
te
întorci
de
unde
ai
plecat,
la
oamenii
autentici,
la
cei
care
și-au
văzut
de
viață,
care
se
vor
bucura
pentru
tine
și
te
vor
proteja
la
bine
și
la
greu.
Străbunica.
Străbunicul.
Eram
din
nou
copil.
Timp
de
câteva
zile
urma
să
las
totul
în
urmă
și
să
fiu
din
nou
copil.
Puteam
să
mă
tem
de
tunete,
să
mănânc
bunătăți
din
grădină,
să
mă
trezească
porumbeii,
să
mă
ascund
pur
și
simplu
de
oameni.
Câteodată
este
mai
bine
așa.
Capitolul
3.
Maria
Florența,
Italia,
2006
Femeie,
nu
uita
că
ești
minunată!
Înainte
de
a
te
lăsa
iubită,
învață
să-ți
iubești
defectele,
să-ți
pui
în
valoare
calitățile
și
învață
să
fii
fericită
chiar
și
atunci
când
ești
singură.
Nu
te
mulțumi
cu
o
relație
în
care
nu
crezi
doar
pentru
că
te
temi
de
singurătate.
Eu
am
greșit.
Am
iubit
și
am
povestit
mai
întâi
despre
defectele
mele,
n-am
crezut
în
mine
și
am
renunțat
la
tot
ce-mi
plăcea
de
dragul
iubirii.
Dar
ce-nseamnă
cuvântul
iubire?
Durere
și
lacrimi?
L-am
cunoscut
pe
Vlad
într-un
moment
în
care
mă
simțeam
a
nimănui.
M-am
așezat
în
fața
unui
PC
și
am
crezut
că
o
tastatură
și
o
cană
de
cafea
mă
vor
face
să
mă
simt
mai
bine.
Așa
a
fost.
Timp
de
câțiva
ani.
Pe
mIRC,
acolo
unde
l-am
cunoscut,
parcă
te
aflai
într-o
lume
paralelă:
fiecare
om
se
ascundea
în
spatele
unui
nickname
,
ales
cu
superficialitate.
Nu
se
vedea
chipul,
nu
vorbeai
cu
o
persoană
pentru
că-i
vedeai
chipul,
pur
și
simplu
dintr-o
combinație
de
litere
înțelegeai
dacă
poți
sta
sau
nu
de
vorbă.
Recunosc,
la
început,
această
lume
virtuală
m-a
dat
peste
cap.
Nu
era
pentru
mine
dar
în
același
timp
mă
ajuta
să
ascund
anumite
complexe
pe
care
nu
reușeam
să
le
vindec.
Nu-mi
iubeam
corpul.
Nu-mi
plăcea
aspectul
fizic
și
acel
loc
virtual
era
modul
cel
mai
potrivit
să-mi
fac
prietenii
noi
fără
a-mi
afișa
chipul
de
care
mă
rușinam.
Corpul
meu,
în
imaginația
altora,
era
perfect.
Fiecare
om
cu
care
discutam
mă
imagina
într-un
mod
diferit,
iar
pentru
mine
era
mai
bine
așa:
ei
nu
puteau
afla
cum
arătam
eu
în
realitate.
Începusem
să
mă
plictisesc
de
acea
lume
virtuală.
Da,
vorbeam
cu
băieți
fel
de
fel.
Dar
nimeni
nu-mi
ajungea
la
suflet.
Când
l-am
cunoscut
pe
Vlad,
al
cărui
chip
l-am
descoperit
după
multe
luni,
sentimentele
mele
au
fost
date
peste
cap.
Începusem
să
vorbim
foarte
des:
erau
zile
în
care
așteptam
cu
computerul
deschis
să
se
conecteze
și
el.
Erau
nopți
pe
care
le
pierdeam
stând
de
vorbă
cu
el,
știind
că
a
doua
zi
voi
fi
extrem
de
obosită.
Nu-mi
păsa.
Aveam
acei
fluturi
în
stomac
ce
nu
mă
lăsau
să
dorm,
să
mănânc,
să
realizez
că
acea
lume
era
un
univers
paralel
și
viața
adevărată
există
afară,
departe
de
ceea
ce
devenise
singurul
mod
de
a
ajunge
aproape
de
omul
care
se
transformase,
în
scurt
timp,
într-un
magnet
pentru
mine.
De
pe
mIRC,
ne-am
ascuns
pe
un
alt
program
de
mesaje
și
acela
a
fost
locul
nostru:
spre
deosebire
de
ceilalți,
noi
nu
ne
întâlneam
prin
parcuri
sau
la
o
cafea.
Prima
noastră
întâlnire
nu
a
fost
într-un
parc,
la
o
înghețată
sau
într-un
restaurant,
la
un
suc.
Nu.
A
fost
diferit.
A
fost
greu
de
trăit.
Un
gust
dulce-acrișor.
Dar
pentru
mine
totul
părea
perfect.
Reușisem
să
fac
rost
de
webcam
,
voiam
ca
„prima
întâlnire”
să
fie
perfectă.
Nu
eram
împreună.
El
știa
că
suntem
prieteni,
amici,
dar
pentru
mine
lucrurile
nu
erau
așa.
Mi-l
imaginam
atunci
când
învățam,
când
stăteam
de
vorbă
cu
prietenele
mele,
dar
mai
ales
îmi
doream
să-i
văd
chipul
în
miez
de
noapte.
Mi-l
imaginam
brunet,
cu
ochi
întunecați
și
piele
albă.
Urma
să
ne
vedem,
iar
eu
știam
că
în
suflet
îmi
ardea
o
flacără
ușor
de
citit
în
ochii
mei:
după
atâtea
nopți
petrecute
vorbind
cu
Vlad,
credeam
că
îl
pot
cuceri.
Credeam
că
acel
om
va
înțelege
cine
sunt
cu
adevărat,
în
ciuda
defectelor
mele.
Așa
a
început
povestea
noastră.
Am
ales
o
bluză
drăguță
și
colorată.
Nu
mă
machiam
mult
și
am
preferat
să
rămân
așa:
voiam
să-
nțeleagă
că
nu
a
fost
nimic
pregătit
sau
organizat
din
timp.
Minciună.
Petrecusem
seara
precedentă
în
fața
oglinzii.
Ce
să-i
spun?
Oare
va
fi
dezamăgit
de
ceea
ce
va
vedea?
Oare
se
va
schimba
ceva
în
raportul
nostru?
Îi
spusesem
că-mi
place.
Fiind
mai
mare
decât
mine,
am
decis
să
risc
și
să-i
spun
ceea
ce
înțelesese
și
singur:
îmi
plăcea
Vlad,
deși
nu-i
văzusem
chipul.
Îmi
plăcea
cum
gândea,
faptul
că
era
solitar,
față
de
băieții
pe
care
îi
cunoscusem,
și,
mai
ales,
adoram
caracterul
lui
potolit
și
cumpătat.
În
visul
meu,
eu
eram
furtuna,
iar
el
era
soarele
ce
încălzea
pământul
lovit
de
furtuni
și
fulgere.
El
aducea
liniște
în
viața
mea:
mă
făcea
să
mă
simt
frumoasă,
inteligentă
și
importantă.
—
Bună!
am
spus
încercând
să
par
relaxată.
—
Bună!
mi-a
răspuns
cu
un
glas
hotărât.
—
În
sfârșit,
reușim
să
ne
vedem!
Eram
atât
de
curioasă…
să-ți
văd
chipul.
N-a
fost
ușor
să-l
conving
în
ceea
ce
privește
întâlnirea
noastră
virtuală:
Vlad
nu
voia
să
se
arate,
iar
eu
începeam
să
am
multe
dubii.
Pierdeam
ore
în
șir
așteptându-l
și
încercând
să-i
explic
că
a
sosit
momentul
să-i
văd
chipul.
Deși
inițial
eram
concentrată
pe
ceea
ce
va
crede
el
despre
mine,
la
un
moment
dat
am
realizat
că
s-ar
putea
întâmpla
ca
eu
să
fiu
cea
dezamăgită.
Într-adevăr,
îmi
trimisese
niște
poze,
dar
era
extrem
de
greu
să-i
observ
atent
trăsăturile.
Zâmbea
puțin
și
asta
mă
făcea
să-mi
doresc
un
singur
lucru:
să
fiu
eu
motivul
lui
de
fericire.
Să-i
ofer
puțin
din
entuziasmul
meu,
din
energia
și
bucuria
mea.
Eu
iubeam
sufletul
lui,
iar
aspectul
fizic
nici
nu
se
punea
în
discuție.
Mie
nu-
mi
păsa.
Eu
îl
voiam
pentru
mine.
Mă
simțeam
curajoasă,
aș
fi
luptat
pentru
acel
sentiment
pe
care
eu
îl
consideram
important.
Mă
hrăneam
cu
câteva
rânduri
scrise
și
nu
mă
interesa
unde
se
afla:
în
fiecare
seară,
la
ora
stabilită,
el
era
acolo
pentru
a
mă
asculta,
iar
eu
simțeam
că
el
simte
ceva.
—
Maria,
eu
sunt
aici
dacă
ai
nevoie,
dar…
pentru
mine
este
vorba
doar
de
prietenie,
nimic
mai
mult.
Hai
să
protejăm
această
prietenie!
Să
stai
cu
mine…
nu
ți-ar
face
bine!
Liniște.
Ce
ascundea
omul
ăsta?
Credeam
că-l
cunosc,
dar
acum
parcă
tot
ce-mi
imaginasem,
ce
consideram
o
certitudine
se
sfărâma
sub
ochii
mei,
iar
eu
nu
puteam
face
nimic.
Capitolul
4.
Elena
Principesa
Elena,
România,
2015
Am
încetinit
pentru
a
savura
cât
mai
mult
acel
moment:
căsuțe
mici,
dar
frumos
aranjate,
pe
stradă
–
copii
și
adulți
de
muncă,
chipuri
istovite,
dar
demne,
biciclete
îndreptându-se
grăbit
către
brutărie
sau
micul
magazin
de
la
colț.
Am
numărat
străzile,
așa
cum
o
făceam
de
obicei.
Pe
colț,
grădinița
mamei
mele.
Aici.
Aceasta
este
strada
bunicii.
Am
luat-o
la
stânga
atent,
știind
că
drumul
pe
acolo
este
greu
de
străbătut.
Am
parcurs
acei
metri
încet,
învăluită
într-o
lume
magică,
într-un
trecut
țesut
cu
fire
aurii.
Aș
vrea
să
pot
da
timpul
înapoi.
Să
fiu
din
nou
copil.
Să
nu
am
griji,
să
nu-mi
pese
de
ce
spun
ceilalți,
să
iubesc
cât
pot
de
mult
fără
a
mă
gândi
la
dezamăgiri,
să
nu
am
responsabilități
și
singura
mea
grijă
să
fie
cum
să
mă
bucur
mai
bine
de
viață.
Dacă
am
prețui
viața
de
când
suntem
mici,
câte
clipe
am
aprecia
mai
mult!
Din
păcate,
atunci
când
suntem
suflete
plăpânde,
ne
dorim
să
creștem
cât
mai
curând:
ne
pripim,
din
graba
de
a
savura
toate
momentele
vieții,
și
uităm
că
acest
voiaj
la
un
moment
dat
se
va
sfârși.
Fiecare
moment
ar
trebui
trăit
cu
maximă
intensitate.
Până
și
clipele
grele
ne
pot
învăța
ceva.
Străbunica
Elena
întotdeauna
a
fost
o
femeie
cu
credință
în
Dumnezeu.
Ca
majoritatea
femeilor
de
la
țară,
își
petrecea
fiecare
duminică
la
slujbă,
rugându-se
pentru
copii,
nepoți
și
strănepoți.
Îmi
amintesc
acele
dimineți
în
care
mă
pregătea
de
zor,
mă
îmbrăca
cu
haine
frumoase
și
împreună
plecam
la
drum.
Pe
unde
eu
treceam
acum
cu
mașina,
cu
mulți
ani
în
urmă
se
plimbau
două
generații:
—
Străbunica,
ce
este
dragostea?
—
Ce
întrebaremai
este
și
asta?
mi-a
răspuns
uimită.
—
Tu
îl
iubești
pe
străbunicul?
—
Da,
sigur.
—
Și
cum
știi?
—
Păi,
mă
gândesc
cum
să
fac
să-i
fie
bine.
Îi
pregătesc
de
mâncare,
îi
spăl
rufele,
îl
ajut
la
greu
și
mă
rog
pentru
el.
—
Te
rogi
pentru
el?
—
Da,
mă
rog
pentru
el.
Atunci
când
ții
la
un
om,
trebuie
să-i
vrei
binele.
Nu-l
poți
răni
și
îți
dorești
să-l
poți
proteja
oriunde
te-ai
afla.
Din
acest
motiv
mă
rog
pentru
străbunicul,
ca
Dumnezeu
să-l
poată
proteja.
—
Străbunica…?
—
Da?
—
Atunci
să
te
rogi
și
pentru
mine,
când
voi
pleca
la
școală
și
nu
voi
mai
fi
lângă
tine.
Cu
pielea
de
găină,
în
timp
ce
mama
vorbea
la
telefon
anunțând
sosirea
noastră,
eu
zburam
în
timp:
pietrele
pe
jos,
gardurile
colorate,
căsuțele
îngrijite,
florile,
pomii
pe
marginea
străzii.
Timpul
se
oprise
în
loc.
Amintirile
parcă
se
aruncau
asupra
mea
ca
niște
săgeți:
atâtea
amintiri.
Ce
bine
era
atunci,
când
mă
plimbam
cu
străbunicul,
mergeam
pe
bicicletă
la
brutărie
și
admiram
acea
viață
simplă,
autentică
și
făcută
din
muncă
și
lucruri
mărunte.
După
ce
pedalam
la
bicicleta
veche,
cu
o
șa
mult
prea
înaltă
și
pedale
călcate
în
picioare
de
timp,
ajunsă
în
fața
brutăriei,
știam
că
străbunicul
va
cumpăra
o
pâine
în
plus,
pentru
mine.
—
Vrei
un
colț
de
pâine?
Să
ai
spor
la
mers
către
casă!
mi-a
spus
străbunicul,
privindu-mă
cu
ochi
blânzi
și
curioși.
Întotdeauna
avea
o
sclipire
în
privire,
în
ochii
lui
puteai
citi
povestea
unui
tânăr
cu
chef
de
viață,
om
curios
și
cult,
deși
locuia
într-un
sat
întotdeauna
căuta
să
fie
informat.
—
Da!
Cât
este
de
bună!
i-am
răspuns
cu
mare
bucurie.
Știa
întotdeauna
ce-mi
place
și
încerca
să-mi
ofere
tot
ce-mi
doream.
Încă
o
stradă
și
am
ajuns.
Număram
străzile
până
la
poarta
bunicii.
Ca
și
atunci
când
mă
întorceam
de
la
brutărie,
cu
străbunicul.
El
știa
că
nu
mă
voi
sătura
cu
un
colț
de
pâine.
O
pâine
rotundă,
abia
scoasă
de
la
cuptor,
proaspătă
și
caldă,
de
abia
reușeam
să
o
țin
în
palme.
Nu
mă
interesa.
Chiar
dacă
atunci
când
mă
duceam
la
bunici,
care
locuiau
în
oraș,
primeam
cele
mai
bune
dulciuri
și
nenumărate
bunătăți,
la
străbunici
mă
simțeam
cel
mai
bine,
atât
eu,
cât
și
sora
mea.
Anii
au
trecut,
brutăria
s-a
închis
și
străbunicul
Ion
nu
mai
este.
Când
am
aflat,
am
simțit
că
nu
sunt
pregătită
pentru
așa
ceva.
Cum
îi
voi
spune
mamei
mele
că
nu
mai
este
printre
noi?
Copilăria
mea,
acel
parfum,
momentele
petrecute
spunând
glume
și
jucând
cărți.
Cât
s-a
chinuit
să
mă
învețe
șah,
să
fiu
în
rând
cu
nepoții
săi.
N-a
reușit,
dar
a
încercat.
În
sufletul
lui,
știa
că
eu
sunt
prea
nerăbdătoare,
nu
pot
aștepta
mișcările
altora:
sunt
instinctivă,
întotdeauna
vreau
să
surprind
și
să
fac
prima
mișcare.
—
Tu-i
aritmetica
ei
de
treabă,
mergi
mai
încet!
Ai
grijă
la
pietre!
Vezi
că
vin
mașini!
Privesc
în
urmă
și
îl
zăresc
pe
străbunicul
cum
se
grăbește
pentru
a
mă
ajunge
din
urmă.
—
Străbunule,
ce
este
dragostea?
Bicicletă
lângă
bicicletă,
privim
amândoi
înainte.
—
Dragostea?
—
Da,
dragostea.
—
Dragostea…
Iubirea
are
nenumărate
nuanțe:
este
întotdeauna
frumoasă.
Iubești
atunci
când
cineva
te
face
să
zâmbești,
să
fii
bucuros
și
ai
face
orice
pentru
a-l
ajuta
la
rândul
tău.
Atunci
eu
iubesc
acest
coltuc
de
pâine!
Iubesc
acești
pomi,
această
stradă,
aceste
păsări,
acest
sat.
Le
iubesc
pentru
că
mă
fac
fericită!
Și
te
iubesc
pe
tine,
pe
străbunica,
pe
sora
mea,
pe
părinții
mei,
pe
toți!
Am
strigat
după
el
și
am
început
să
dau
repede
din
pedale.
Da,
eram
fericită
și
n-aveam
griji.
Mă
simțeam
bine,
deși,
ca
orice
copil,
aveam
momente
în
care
vedeam
vacanțele
la
țară
ca
pe
o
obligație.
Câteodată
mă
supăram
pe
mama,
plângeam
atunci
când
pleca
și
așteptam
ziua
în
care
se
va
întoarce.
Dintr-odată,
revin
în
prezent.
Melodia
de
la
radio,
Smiley
–
Acasă
,
mă
aduce
cu
picioarele
pe
pământ.
O
realitate
minunată.
Ce
bine
mă
simt!
Văd
porțile
verzi
înrămate
cu
un
gard
alb,
ce
stă
obosit
după
atâtea
furtuni
și
zile
grele.
În
timp
ce
parchez,
caut
cu
privirea
un
suflet
plăpând,
cu
basma
neagră
–
pentru
că
„acum
sunt
femeie
bătrână”,
cum
spune
străbunica
–
și
ochi
blânzi.
Opresc
mașina.
Mama
deschide
portiera
și
se
îndreaptă
către
poartă.
O
deschide
și
deja
recunosc
sunetul:
pentru
că
străbunicii
mei
nu
au
avut
niciodată
o
sonerie,
știam
că
a
venit
cineva
când
auzeam
acel
sunet
puternic,
poarta
ce
se
izbea
înapoi
de
gard.
Timpul
trece,
oamenii
dragi
îmbătrânesc,
noi
ne
mințim
crezând
că
suntem
nemuritori
și
trăim
zilele
uitând
că
viața
este
o
simplă
călătorie
cu
bilet
fără
drept
de
ramburs.
Urcăm
în
tren
și
tot
ce
putem
face
este
să
ne
bucurăm
de
peisaj.
Nu
putem
coborî,
trebuie
să
continuăm,
chiar
dacă
pe
drum
pierdem
oameni
dragi.
Deși
ne
este
greu,
încercăm
să
mergem
înainte.
Păstrăm
în
suflet
amintiri
de
care
ne
agățăm
în
momentele
grele,
atunci
când
totul
ni
se
pare
fără
sens,
când
parcă
suntem
ai
nimănui
și
totul
se
năruie
sub
ochii
noștri.
Atunci
când
lucrurile
parcă
alunecă
la
vale,
este
important
să
avem
de
ce
ne
agăța:
de
amintiri,
de
cuvintele
oamenilor
dragi,
de
vise,
de
orice
ne
poate
oferi
speranță
și
încredere
că
totul
se
va
rezolva.
—
Străbunica!!!
Ce
faci?
—
Am
îmbrățișat-o
cu
multă
fericire.
O
mână
de
om.
Parcă
era
un
copil,
plăpând
și
fragil.
Anii
se
citesc
pe
chipul
ei
obosit.
Pielea
îi
este
albă,
cu
mici
alunițe
ce-i
împodobesc
obrajii,
ochii
sunt
albaștri
ca
cerul
și
mici,
buzele
subțiri
îmi
încălzesc
sufletul
cu
un
zâmbet.
Capotul
ascunde
o
talie
subțire-subțire.
—
Vai,
ce
subțirică
ești!
Îi
zic,
privind-o
cu
emoție
și
dragoste.
—
Lasă
că
așa
e
bine!
Tu
ești
cam
durdulie,
să
vede
că
Italia
îți
prinde
bine!
Pune
mâinile
în
șold
și
îmi
face
o
analiză
mai
ceva
ca
la
doctor.
Am
început
să
râd.
Când
eram
mică,
ori
eram
prea
pricăjită
ori
eram
prea
rotunjică.
Atunci
când
străbunica
îmi
spunea
că
sunt
mai
grăsuță,
îmi
imaginam
una
din
gogoșile
ei
rotunde-rotunde.
Străbunicii,
bunicii,
niciodată
nu
sunt
mulțumiți
de
felul
în
care
mâncăm.
Deși
la
început
mă
supăram,
într-o
zi
mama
mi-a
explicat
că
pentru
străbunicii
mei,
oameni
care
au
muncit
întotdeauna
pe
câmp,
sub
soare,
făcând
efort,
hrana
era
ceva
necesar.
Da,
mâncarea
bunicilor
sau
a
străbunicilor
este
întotdeauna
mai
bună,
mai
gustoasă
și
are
un
gust
special,
gust
de
răsfăț.
—
Hai
să
ne
așezăm!
Hai
să
ne
povestim!
Ia
zi-mi,
mamă,
ce
mai
faci?
Spuse
mama
într-un
suflet.
I-
am
citit
bucuria
pe
chip
și
am
decis
să
le
las
singure.
Ochii
mei
erau
ca
un
aparat
foto.
Voiam
să
capturez
fiecare
colțișor,
fiecare
moment.
Străbunicul
plecase
dintre
noi
cu
doi
ani
în
urmă;
într-o
zi
de
martie,
când
primăvara
bătea
la
fereastră,
a
decis
că
era
momentul.
Fără
să-și
dea
seama,
a
închis
ochii
și
a
plecat
către
o
lume
liniștită,
mai
puțin
aglomerată
și
mai
bună.
Nu
eram
pregătită.
Nu
mai
fusesem
la
înmormântări
și
el
pentru
mine
era
nemuritor.
Vestea
a
venit
ca
un
val
rece
de
emoții,
de
lacrimi
și
păreri
de
rău.
Da,
mă
simțeam
vinovată.
Fiind
plecată,
rareori
ajungeam
în
țară,
mai
ales
la
străbunici.
Vizitele
erau
din
ce
în
ce
mai
rare,
iar
în
ultimul
an
abia
ne
mai
recunoștea.
Mă
temeam
ca
el
să
mă
fi
uitat
și
evitam
să
accept
faptul
că
în
timp
ce
eu
savuram
fiecare
clipă
a
tinereții
mele,
descopeream
locuri
noi
și
învățam
din
trăiri,
timpul
lui
se
scurgea
într-o
clepsidră
aurie,
zilele
îi
alunecau
ca
nisipul,
mult
prea
repede.
Întotdeauna
am
fost
mândră
de
străbunicii
mei:
deși
au
avut
o
educație
cât
se
poate
de
simplă,
prin
muncă
și
perseverență
au
reușit
să-și
clădească
o
casă.
—
Maria,
vezi
casa
asta?
Nu
este
construită
din
noroi!
Nu,
dom’le,
e
clădită
cu
cărămizi!
Oi
fi
eu
țăran,
dar
totuși!
Am
vrut
casă
din
cărămizi
și
uite,
o
frumusețe!
Casa
străbunicilor
se
află
la
colțul
străzii:
două
porți,
ambele
verzi,
îndesate
într-un
gard
alb,
ce
trebuie
vopsit
din
când
în
când.
În
fața
porții,
câțiva
pomi
și
câteva
flori.
Cum
deschizi
poarta
simplă
și
strâmtă,
zărești
o
casă
simplă,
dar
colorată.
Cu
ziduri
mov-palid
și
borduri
colorate
ca
florile
de
liliac,
geamuri
mici
din
lemn
bătut
de
vânt
și
ploi,
împodobită
cu
decorațiuni
modeste
ce-i
oferă
o
alură
de
liniște
și
romantism,
casa
străbunicilor
se
ascunde
printre
crengi
de
viță-de-vie
agățate
de
tuburi
de
fier
ca
și
cum
ar
fi
singura
lor
șansă
de
a
supraviețui.
Cum
te
îndrepți
spre
curte,
poți
vedea
pe
stânga
o
mică
grădină,
locul
meu
preferat
în
timpul
primăverii:
când
zăpada
abia
se
topește
și
cerul
încă
pare
greu
și
fumuriu,
aici
te
poți
simți
mai
aproape
de
tot
ce
este
frumos.
Sub
picioarele
tale
apar
ghioceii
curajoși
și,
după
ceva
vreme,
se
ridică
mândre
și
colorate,
un
pumn
de
lalele,
care
mai
de
care
mai
făloasă.
O
pătură
de
lalele
galbene
apar
în
fața
mea.
Mă
bucur
ca
un
copil
și
strig:
—
Vai,
dar
câte
lalele!
Dumneata
când
ai
avut
timp
să
plantezi
și
flori?
Strig
în
gura
mare,
să
mă
audă
și
vecinii
de
bucurie.
Zâmbeam.
Ce
bine
că
am
decis
să
vin
cu
mama.
Aveam
nevoie
de
o
călătorie
în
timp,
să
mă
redescopăr,
să
înțeleg
ce
vreau
de
la
viață,
dacă
am
luat
o
decizie
bună.
Căutăm
sufletul
pereche
în
neștire.
Iubim
oameni,
sfârșim
relații,
trecem
unii
pe
lângă
alții
și
n-avem
certitudinea
că
există
undeva
în
lume
sufletul
nostru
pereche.
Dacă
am
pierdut
omul
vieții
mele
din
disperarea
de
a
găsi
dragostea
din
tinerețe,
acel
sentiment
sublim
și
simplu,
acei
fluturi
în
stomac
ce
nu
te
lasă
să
dormi,
să
mănânci
sau
să
faci
orice
altceva
în
afară
de
a
te
gândi
la
persoana
iubită.
Dumnezeule,
ce
se
întâmplă
cu
mine?
Fug
de
iubire
și
acum
mă
ascund
în
grădina
străbunicii
ca
o
copilă
ce-și
dorește
doar
puțină
liniște.
Îmi
simt
sufletul
atât
de
greu,
amărât
și
secat.
Orice
aș
face,
nimic
nu
este
suficient.
De
ce
nu
mă
mai
las
dusă
de
val?
Unde
mi-a
fugit
naivitatea?
Scot
telefonul
din
geacă:
niciun
mesaj.
Mai
bine
așa.
Sau
poate
nu?
Mă
opresc
în
fața
scărilor.
Cândva
le
urcam
în
grabă,
căutându-l
pe
străbunicul,
care
la
ora
asta
își
făcea
siesta.
Mă
descalț
de
bascheți.
Am
decis
să
mă
îmbrac
cât
mai
comod
pentru
drum:
o
pereche
de
blugi
și
o
bluză
albastră,
o
geacă
neagră
ca
abanosul.
Îmi
așez
bascheții
lângă
papucii
străbunicului:
deși
erau
extrem
de
ieftini
și
ușor
de
găsit,
erau
papucii
mei
preferați.
Moi
și
comozi.
Chiar
dacă
piciorul
meu
ar
fi
intrat
în
ei
de
vreo
două
ori
și
deseori
mă
împiedicam,
nu-mi
păsa!
—
Mărie,
iar
ai
plecat
cu
papucii
mei!
Treci
încoace
și
adu-mi
papucii!
striga
de
pe
prispă
în
timp
ce
eu
încercam
să
merg
cât
mai
repede
pentru
a
ajunge
la
el.
Mergeam
și
râdeam.
Știam
că
nu
este
supărat.
Am
poftă
de
ceva
dulce.
Mă
îndrept
grăbită
către
dulapul
în
care
străbunica
ținea
bomboanele
străbunicului
Ion.
Lui
îi
plăceau
bomboanele.
Întotdeauna
avea
un
pachet
de
mentosane
sau
bomboane
cu
gust
de
fructe.
Curioasă
și
pregătită
pentru
o
dezamăgire,
deschid
dulapul
de
culoarea
cerului:
într-un
colț,
bomboanele
preferate
ale
străbunicului.
În
dreapta,
câteva
eugenii
și
în
mijloc
o
pungă
de
biscuiți
Petit,
preferații
mei.
Am
respirat
adânc.
Liniște.
Străbunicul
Ion
era
acolo.
Am
luat
două
bomboane:
una
pentru
acum,
una
pentru
mai
târziu.
Mă
așez
pe
pat,
închid
ochii
și
visez:
—
Toate
bomboanele
astea
sunt
pentru
noi?
am
întrebat
așezându-mă
în
poalele
lui,
strângând
în
palme
un
pumn
de
bomboane
furate
din
dulap.
—
Sunt
pentru
voi.
Vrei
o
eugenie?
m-a
întrebat
întinzând
mâna
către
ziarul
așezat
pe
scaunul
de
lângă
pat.
—
Nu,
nu.
Este
suficientă
bomboana.
Mă
așez
în
mijlocul
patului,
savurând
acel
gust
de
fructe
și
copilărie.
—
Da
ce
stai
așa,
ca
turcii?
Uite
cum
stă,
Leano!
Parcă
nu-i
româncă…
ci
turcă!
Își
ia
ziarul
și
trântește
ochelarii
cu
lentile
groase
pe
nasul
subțirel.
Întotdeauna
m-am
întrebat
din
ce
motiv
un
om
atât
de
citit
și
curios
nu
a
simțit
nevoia
de
a
avea
o
noptieră.
Pasiunea
pentru
scris,
fără
să
realizez,
a
apărut
când
stăteam
la
țară.
Străbunicul
era
un
bun
cititor
și
ascultător:
după-amiaza
ascultam
împreună
Radio
România
Actualități.
Ridic
privirea
și
văd
casetofonul:
îi
lipsesc
câteva
bucăți,
ca
și
sufletului
meu.
Primăvara
lui
Vivaldi.
Știrile
zilei.
Eu
și
străbunicul
întinși
pe
patul
înalt,
care
cândva
mi
se
părea
imens,
iar
acum
parcă
este
prea
mic
pentru
mine.
Străbunicul
Ion
citea
ziarul
de
când
mă
știam.
Își
așeza
cu
atenție
ochelarii
pe
nas
și
se
transforma.
Deși
crescuse
la
țară,
îi
plăcea
lectura,
își
dorea
să
fie
informat
și
să
învețe
lucruri
noi.
Adora
șahul
deși
se
mai
lăsa
convins
de
străbunica
la
un
joc
de
cărți.
Trecut
printr-un
război,
căpos
și
glumeț,
străbunicul
Ion
știa
cum
să
te
facă
să
râzi.
Privesc
mai
atent:
obiectele
străbunicului
încă
erau
acolo.
Praful
nu
se
așezase
peste
ele:
străbunica
încă
le
mai
curăța,
așa
cum
făcea
de
obicei
când
eram
mai
mică.
Într-un
colț
zăresc
Biblia
și
rația
de
medicamente
pe
care
străbunica
Elena
trebuie
să
le
ia
cu
acuratețe.
La
un
moment
dat
doar
asta
ne
mai
rămâne:
luptăm
pentru
sănătate
folosind
știința
și
ne
rugăm
pentru
a
ne
clădi
speranțe.
În
colțul
camerei
stă
dreaptă
și
strălucitoare
soba
cu
ochiuri
mari:
îmi
amintesc
iernile
în
care
ne
strângeam
toți
în
camera
străbunicilor
pentru
a
ne
încălzi
și
adormeam
îngrămădiți.
Era
sobă
și
în
camera
noastră,
dar
era
mai
bine
în
acea
cămăruță
unde
respiram
dragoste
și
miros
de
supă
caldă.
La
sfârșit
de
vară
porumbul
se
făcea
bobițe
și
cocenii
erau
strânși
cu
atenție.
Iarna
aceștia
ne
încălzeau
pielea
în
timp
ce
sufletul
ne
era
încălzit
de
iubirea
străbunicilor.
Mă
îndrept
către
camera
în
care
noi,
copiii,
nepoții
sau
strănepoții,
dormeam
atunci
când
veneam
în
vacanță.
Înainte
de
a
deschide
ușa,
realizez
că
acea
perdeluță
albă,
din
dantelă,
a
rămas
neschimbată.
Lucrurile
nu
îmbătrânesc.
Ele
n-au
viață.
Sunt
protejate
de
durere.
O
dau
la
o
parte
și
lipesc
nasul
de
geamul
puțin
zgâriat.
—
Leano,
hai
să
le
trezim!
Tu-i
aritmetica
ei
de
treabă,
este
ora
zece
și
ceva.
Dacă
sunt
bolnave?
Dacă
au
pățit
ceva?
Dacă
nu
mai
respiră?
Ori
au
fost
la
discotecă
azi-noapte?
Zăresc
umbra
unei
pălării
ce
se
plimbă
prin
fața
ușii.
—
E-te
na,
au
fost
la
discotecă.
Sunt
și
ele
obosite,
mai
lasă-le
să
doarmă.
Sunt
și
ele
tinere,
Nelule.
Lasă-le
să
doarmă!
Aproape
în
fiecare
zi,
stăteau
în
fața
ușii
de
la
cameră,
pentru
a
prinde
curaj
și
a
intra
în
cameră.
Printre
vorbele
lor,
deschideam
ochii
și
mă
lua
dorul
de
părinții
mei,
de
acasă.
Apoi
îi
vedeam
zâmbind,
cu
obrajii
roșii
după
atâta
treabă
și
mă
simțeam
cel
mai
norocos
om.
Două
pături,
o
sobă,
un
televizor
bătrân
și
zgomotos,
câteva
icoane
și
un
fotoliu
acoperit
cu
o
pătură
roșie
ornată
cu
broderie
albă.
Totul
neschimbat.
Două
tablouri.
Tabloul
meu
preferat.
Câteva
domnițe
lângă
un
râu.
Mi
le-am
imaginat
de
nenumărate
ori:
fie
vorbeau,
fie
citeau,
fie
abia
se
cunoscuseră.
Seara,
înainte
de
a
adormi,
visam
cu
ochii
deschiși.
Paturile
deja
pregătite
cu
pături
groase
și
lenjerie
colorată,
erau
despărțite
de
o
măsuță
mică.
Nu
o
mai
văzusem
până
atunci.
Pe
ea
se
afla
o
valiză,
simplă,
decorată
cu
capse
ruginite.
Părea
nefolosită.
Ușa
se
închide
de
la
curent,
iar
eu
tresar.
Casa
mare.
Casa
străbunicilor
este
destul
de
mare.
În
afara
celor
două
camere,
există
un
loc
pe
care
îl
numim
casa
mare.
La
țară,
casa
mare
este
locul
în
care
se
țin
hainele,
obiectele
nefolosite
sau
lucrurile
prețioase.
Deschid
ușa.
Întotdeauna
m-am
temut
de
această
parte
a
casei:
în
imaginația
mea
de
copil,
această
parte
a
casei
era
locuită
de
fantome
și
monștri.
Mă
doboară
un
parfum
intens
de
flori
de
tei.
Mă
orbește
lumina
ce
vine
peste
mine.
Geamul
este
deschis.
Ce
ciudat.
Florile
de
tei
încep
a
pluti
prin
aer
de
la
curent
și
ușa
se
închide
în
spatele
meu,
trântindu-se.
Peretele
tremură,
la
fel
ca
mine.
Mă
învăluie
o
mireasmă
de
flori
de
tei,
mă
simt
protejată:
parcă
două
brațe
mă
strâng
puternic
și
îmi
spun:
Tu
ești
puternică!
Tu
ești
specială!
Dumnezeu
ți-a
dăruit
glas
pentru
a
spune
ceea
ce
gândești!
Vei
iubi
din
nou,
Maria!
Chiar
dacă
nu
ești
bine,
chiar
dacă
îți
plânge
sufletul,
rupt
în
bucăți,
chiar
dacă
te
apasă
nenumărate
gânduri,
chiar
dacă
surâzi
și
spui
că
ești
bine,
doar
tu
știi
câte
greutăți
ai
înfruntat
și
câte
momente
grele
ai
depășit.
Iubește-te.
Doar
așa
vei
învăța
să
iubești
din
nou.
Iartă-te,
ești
un
simplu
om
într-o
lume
prea
mare.
Capitolul
5.
Maria
Florența,
Italia,
2006
Am
închis
ochii,
dar
n-am
reușit,
lacrimile
au
alunecat
pe
obraz,
mi-au
atins
buzele
și
mi-au
scăldat
sufletul.
Am
încercat
să
rezist,
să
mă
ridic,
să
mă
conving
că
n-am
nimic,
că
totul
este
bine,
că
nu
există
probleme
și
greutăți
peste
care
n-aș
putea
trece.
Așa
sunt
eu,
îmi
golesc
sufletul
de
greutăți
prin
lacrimi.
—
Scuză-mă,
dar
trebuie
să
plec.
Ai
grijă,
mi-a
scris
grăbit.
Ceea
ce
mă
atrăgea
la
Vlad,
deși
câteodată
era
egoist,
era
misterul
ce
se
rotea
în
jurul
lui.
Apărea
și
dispărea.
Era
al
meu,
nu
mai
era
al
meu.
Chipul
îi
dispăruse
de
pe
ecran,
dar
cuvintele
lui
încă
mai
săpau
în
sufletul
meu.
Îmi
plăcea
Vlad.
Îmi
plăceau
nopțile
petrecute
stând
de
vorbă
la
telefon
sau
pe
Messenger.
Acela
era
locul
nostru
iar
cuvântul
prietenie
devenise
prea
strâmt
pentru
sentimentele
mele.
Greșisem,
într-adevăr.
I-am
servit
sentimentele
mele
pe
o
farfurie
de
argint,
iar
el
a
refuzat
să
mă
asculte.
Trebuie
să
accept
ideea,
să
mă
mulțumesc
cu
o
simplă
amiciție.
Urma
să
fiu
prietena
lui
cea
mai
bună,
singurul
mod
de
a-l
păstra
în
viața
mea.
Nu-mi
păsa.
Riscam
să
fiu
un
spectator,
deși
îmi
doream
din
răsputeri
să
fiu
personajul
principal.
Nu
aveam
arme
pentru
a
lupta.
Mă
simțeam
neputincioasă,
deloc
frumoasă
și
nedorită.
Totul
fusese
în
zadar.
Riscasem
tot
spunându-i
ceea
ce
simt:
cu
câteva
minute
înainte
credeam
că
vom
fi
împreună,
iar
acum
eram
doar
eu,
lacrimile
mele
și
întunericul.
Totul
era
în
mintea
mea.
Eram
doar
o
prietenă
și
atât.
A
doua
zi
eram
din
nou
acolo,
online,
așteptându-l.
Nu
apărea,
iar
eu
începusem
deja
să
mă
îngrijorez.
Unde
dispăruse?
Nu-i
cerusem
numărul
de
telefon
până
atunci
și,
așteptând,
am
decis
să
intru
pe
mIRC,
poate
cineva
știe
despre
el.
El
era
acolo.
Știa
că
îl
aștept
și
se
ascundea
de
mine.
Pentru
că-i
spusesem
ceea
ce
simt?
Asta
primești
atunci
când
vrei
să
oferi
mai
mult?
Nu
îi
voi
scrie,
așa
am
decis.
Voi
aștepta.
Acum
este
rândul
meu.
Pentru
prima
dată
simt
că
iubesc
și
primesc
în
schimb
doar
indiferență.
„Nu
vreau
să
distrug
această
prietenie”,
îmi
răsuna
în
minte.
M-am
simțit
rănită.
Urma
să-i
fiu
amică
și
nu
știam
cum
voi
reuși
să
uit
acele
sentimente,
să
alung
acei
fluturi
din
stomac
și
să
nu
mă
mai
simt
dată
la
o
parte.
Eu
nu
eram
pentru
el
și,
probabil,
el
nu
era
pentru
mine.
Eu,
în
Italia,
el,
în
România.
Deși
eram
o
tânără
adolescentă,
eram
destul
de
matură
în
gândire.
Crescusem
mai
mult
printre
femei,
prietene
ale
mamei
mele,
verișoare
sau
mătuși.
Ascultasem
nenumărate
povești
de
viață,
ajunsesem
să
ghicesc
sfârșitul
înainte
de
a-l
asculta.
Nu
credeam
în
basme,
dar,
în
secret,
visam
la
o
iubire
specială.
<vLaD>:
Servus,
ce
faci?
În
acel
moment,
inima
mea
era
bună
de
strâns
cu
fărașul.
Nu-mi
mai
simțeam
pulsul,
abia
respiram
și
mâinile
pluteau
în
aer
peste
tastatură.
Ce
urma
să
zic?
Sunt
praf
pentru
că
nu
mă
placi
și
eu
am
acești
fluturi
în
stomac
care
mă
hrănesc
cu
speranță
și
vise?
Că
preferam
să
mă
mulțumesc
cu
o
simplă
prietenie
decât
să-l
pierd
pentru
totdeauna?
Că
a
fost
atât
de
egoist
încât
s-a
gândit
doar
cum
să
fugă
mai
repede
fără
a-i
păsa
de
cum
am
dormit
eu,
de
cât
am
plâns
și
cât
l-am
așteptat?
Decid
să
nu-i
răspund.
Până
la
urmă,
nu
e
sfârșitul
lumii
și
el
nu
are
cum
să
mă
tragă
la
răspundere
pentru
că
oricum
m-a
lăsat
și
a
plecat.
<vLaD>:
Sigur
ești
supărată.
Voiam
să
îmi
cer
scuze…
Eu
nu
vreau
să
te
rănesc,
tu
meriți
o
persoană
care
să
fie
acolo,
lângă
tine,
să-ți
ofere
bucurie
și
motive
pentru
a
zâmbi.
Nu
pot
să
mă
complic
acum.
Este
mai
bine
așa.
<Maria>:
Asta
ai
vrut
să-mi
spui?
Știu.
M-ai
rănit
o
dată,
nu
mai
plimba
cuțitul
prin
carne
vie.
Mă
sprijin
de
spătarul
scaunului
și
privesc
către
fereastră.
Decid
să
o
deschid
și
respir
adânc.
Stelele,
luna
și
norii
erau
norocoși,
într-adevăr.
Puteau
să-l
zărească,
să
știe
de
el
în
timp
ce
eu
habar
n-aveam,
nu
mai
înțelegeam
ce
urma
să
se
întâmple.
Prima
iubire
lasă
în
urmă
multe
amintiri,
dulci
și
acrișoare.
Riscăm
și
iubim.
Acesta
este
firul
vieții.
<vLaD>:
Aș
vrea
doar
să-nțelegi
că
nu
se
poate.
Este
o
lume
virtuală.
Nu
te
îndrăgostești
pe
internet.
Nu
știi
nimic
despre
mine,
m-ai
văzut
o
singură
dată.
Da,
îl
văzusem
o
singură
dată
și-mi
era
suficient.
Nu
vorbeam
cu
chipul
lui:
prin
cuvintele
sale
înțelegeam
ce
fel
de
om
este,
cum
gândește
și
care-i
erau
suferințele.
Începusem
să
ascult
muzica
lui
preferată
și
îmi
plăcea.
Asculta
câte
puțin
din
toate
și
eu
mă
mulțumeam
cu
prezența
luivirtuală,
evident.
Seara
mă
închideam
în
cameră
și
așteptam
ca
el
să
intre.
Adormeam
așteptând
și
de
multe
ori
mă
trezea
un
buzz
pe
Messenger:
era
ca
o
mângâiere
și
înțelegeam
că
acele
discuții
pentru
mine
deveniseră
aer.
Iubeam.
Îl
visam,
îl
doream
lângă
mine,
mă
imaginam
pierdută
în
brațele
lui.
Nu-mi
păsa.
Aveam
două
poze
și
prezența
lui
acolo
în
fiecare
seară.
Zilele
treceau
și
eu
sufeream
în
liniște.
Mulți
îmi
spuneau
că
visez
cai
verzi
pe
pereți,
că
totul
este
o
minciună
și
că
trebuie
să
scap
de
acea
lume
virtuală.
Aveau
dreptate,
dar
ei
nu
știau
că
Vlad
era
medicamentul
meu,
omul
care
mă
asculta
și
mă
înțelegea.
Nu
mai
conectasem
computerul
de
câteva
zile,
mă
ascundeam
pur
și
simplu.
Deși
îmi
doream
să-i
vorbesc,
știam
că
odată
intrată
în
acea
horă,
va
trebui
să
joc.
Dar
nu-mi
puteam
bate
joc
de
inima
mea:
cu
sentimentele
nu
te
joci.
Am
întâlnit
oameni
care
au
străbătut
străzile
sufletului
meu
cu
pași
grei;
în
urma
lor
a
rămas
mult
noroi,
multă
durere
și
dezamăgire.
A
trebuit
să-mi
vindec
singură
sufletul,
să
înțeleg,
să
uit
și
să
iert.
Am
întâlnit
oameni
de
la
care
am
avut
ce
învăța,
oameni
care
mi-au
oferit
mult
într-un
timp
foarte
scurt,
suflete
curate
care
au
știut
să
mă
asculte,
persoane
care
mi-au
colorat
sufletul
cu
flori
superbe,
cu
amintiri
prețioase.
Am
cunoscut
indiferența
celor
pe
care
i-am
respectat
și
ajutat
cândva,
am
cunoscut
păcatul
minciunii,
am
cunoscut
prietenia
adevărată,
am
înțeles
că
oamenii
naivi
sunt
cei
care
au
de
suferit,
am
înțeles
că
orice
ai
face
pentru
un
om
nu
este
suficient,
atâta
timp
cât
nu
ești
acolo,
la
momentul
și
locul
potrivit.
Nu
voiam
ca
Vlad
să
fie
încă
un
trecător
prin
viața
mea.
Nu
voiam
să-l
pierd,
nu
puteam
accepta
acea
realitate.
<vLaD>:
Ești?
Spune
ceva!
Deseori
nu
există
cuvinte
pentru
a
descrie
în
totalitate
sentimentele
sau
senzațiile
pe
care
le
trăim.
Acea
combinație
de
litere
poate
exprima
fericirea,
dar
niciodată
durerea.
Durerea
te
lasă
fără
cuvinte.
Suferința
te
pune
la
pământ
și
tot
ce
poți
face
asta
să
stai
nemișcată,
să
plângi
cât
poți
și
să
respiri
adânc.
<mAria>:
Ceva.
Știam
că
Vlad
este
o
fire
extrem
de
încăpățânată:
este
suficient
un
cuvânt
sau
un
smiley
pentru
a-l
supăra.
Privind
conversația
noastră,
am
înțeles
că
lucrurile
se
schimbaseră
și
riscam
să
pierdem
tot.
<mAria>:
Vlad,
am
înțeles.
Caută
ceea
ce-ți
dorești.
Dacă
nu
vrei
mai
mult,
eu
nu
te
pot
obliga.
Te
rog,
pentru
o
perioadă,
nu
mă
mai
căuta.
Credeam
că
te
cunosc,
că
acele
nopți
petrecute
stând
de
vorbă
ți-au
atins
sufletul…
pentru
că
pe
al
meu
tu
l-ai
dat
peste
cap.
N-ai
să
înțelegi
sufletul
unei
femei
dacă
nu
o
iubești
cu
adevărat.
N-ai
să
înțelegi
de
ce
plânge
atât
de
des,
de
ce
tace,
de
ce
iubește
necondiționat,
de
ce
are
încredere
în
oameni
care
au
rănit-o.
Tu
nu
mă
iubești,
deci
nu
poți
înțelege
de
ce
mai
sunt
aici,
așteptând
un
semn
din
partea
ta.
De
mi-ai
spune
că
ai
risca
tot
doar
ca
să
mă
poți
iubi
pentru
totdeauna,
m-aș
urca
în
primul
tren
spre
tine.
Dar
nu.
Nu-mi
spune
că-ți
pare
rău.
Nu
poți
obliga
inima.
Parcă
nu-mi
pot
opri
degetele,
acestea
lovesc
fiecare
buton
al
tastaturii
fără
milă,
la
fel
cum
el
mi-a
rănit
mie
sufletul.
Sunt
un
simplu
om,
un
suflet
de
femeie,
care-și
dorește
iubire.
Oare
nu
merit
o
șansă?
<mAria>:
Eu
n-am
să-ți
cer
să
mă
iubești,
n-am
să
închid
sentimentele
noastre
într-un
cuvânt
–
relație.
N-am
să
te
caut
în
fiecare
zi,
n-am
să-ți
spun
că
am
să
te
iubesc
pentru
totdeauna,
n-am
să
te
sufoc,
n-am
să
mă
rog,
n-am
să
cerșesc
iubirea
ta
pentru
că
vreau
să
mă
simți,
să
simți
că
mă
iubești
cu
adevărat,
să
te
gândești
la
mine
când
ai
o
mie
de
treburi
de
rezolvat,
să
fiu
primul
tău
gând
în
fiecare
dimineață,
dar
să
apreciezi
că
nu
te
sufoc,
că-ți
ofer
libertate.
Vreau
să
vii
la
mine
pentru
că
îți
place
cum
gândesc,
nu
pentru
că
îți
place
cum
arăt.
Vreau
să
mă
aștepți
cum
te
aștept
eu
pe
tine,
nu
știu
dacă
mâine
voi
mai
fi
aici,
dar
vreau
să
știi
că
pentru
mine
dragostea
înseamnă
libertate,
atracție,
liniște
sufletească.
Nu
vreau
să
mă
rănești,
nu
vreau
să
încep
ceva
pentru
a-l
termina
apoi,
nu
vreau
să
am
mari
așteptări
pentru
că
deja
am
fost
acolo,
deja
m-am
impus
să
uit
toate
șoaptele
spuse,
deja
m-am
pierdut
în
întuneric,
dar
apoi
am
găsit
puterea
de
a
merge
înainte.
<mAria>
este
offline.
Pentru
câteva
minute,
am
privit
ecranul
computerului,
imaginându-mi
chipul
lui
Vlad
în
fața
acelor
cuvinte.
Îl
iubeam,
era
clar.
Dar
sentimentele
omului
pe
care-l
iubim
nu
depind
de
noi.
Mă
tot
întrebam
dacă
poți
îndrăgi
un
om
atât
de
mult,
fără
a-l
întâlni
vreodată.
Aberant,
aș
fi
spus
acum
câteva
luni.
Dar
adevărul
este
că
poți
fi
cel
mai
îndrăgostit
om,
poți
renunța
la
aerul
tău
pentru
acea
persoană,
dar
atâta
timp
cât
el
nu
va
simți
același
lucru,
vei
lupta
singur.
El
nu
mă
dorea.
Spunea
că
ține
la
mine,
deși
mă
rănea
de
fiecare
dată
când
repeta
acele
cuvinte:
prefer
să
rămânem,
așa,
prieteni.
Trebuia
să-l
uit
și
mă
mințeam
crezând
că
va
fi
ușor.
Ascunsesem
computerul
sub
pat.
Urma
să
nu
intru
pe
internet
pentru
o
vreme.
Era
singurul
mod
să-l
uit.
Nu
aveam
numărul
lui,
nu
mi-l
dăduse
și
eu
mă
rușinam
să-l
cer.
Totuși
speram
că
mă
va
căuta,
că
îi
voi
lipsi
și
acele
nopți
petrecute
stând
de
vorbă
nu
vor
fi
în
zadar.
Fiecare
femeie
păstrează
în
sufletul
ei
chipul
primului
iubit.
Prima
dragoste
rămâne
pentru
ea
ca
o
comoară
ascunsă
ce
nu
poate
fi
atinsă
de
nimeni.
Fiecare
dintre
noi
a
plâns
din
dragoste,
a
stat
câteva
zile
ascuns,
a
suferit,
a
dăruit
și,
mai
ales,
s-a
îndrăgostit
nebunește.
Prima
dragoste
rămâne
întotdeauna
un
moment
sublim.
În
sufletul
fiecărei
femei
există
o
speranță:
că
va
exista
o
iubire
mai
mare,
care
să-i
umple
un
gol
lăsat
cândva.
Acele
patru
litere,
acel
nume
pentru
mine
era
sinonim
cu
cuvântul
IUBIRE.
Și
speram
că
într-o
zi
va
realiza
câte
i-aș
putea
oferi,
doar
dacă
m-ar
lăsa
să-l
iubesc.
Capitolul
6.
Elena
Principesa
Elena,
România,
2015
Verific
telefonul:
niciun
mesaj,
niciun
apel.
Decid
să
îl
las
pe
noptieră
și
să
ies
în
grădină.
Lângă
bucătărie,
mama
spală
vasele:
două
ligheane,
unul
pentru
vasele
murdare,
celălalt
pentru
clătit.
De
ar
funcționa
la
fel
și
cu
sentimentele,
de
le-am
putea
curăța
de
minciuni
și
dezamăgiri,
de
am
putea
răzui
sufletul
de
durere,
totul
ar
fi
mai
simplu.
Așezată
pe
bancă,
străbunica
Elena.
O
privesc
atent:
ochi
albaștri
ca
cerul
și
păr
lung,
nins
de
ani.
Mâinile
îi
sunt
slabe,
pricăjite
și
pielea
creață
de
pe
chipul
ei
se
întinde
când,
privindu-mă,
îmi
zâmbește.
—
Hai
lângă
mine
să
spargem
niște
nuci!
În
ochii
ei
citeam
acea
fericire
pe
care
o
au
doar
copiii
când
au
chef
de
boacăne.
Deși
mama
o
rugase
să
nu
se
obosească
și
să
nu
facă
treabă,
străbunica
Elena
nu
putea
sta
într-un
loc.
Am
decis
să
particip
la
jocul
ei,
neputincioasă
în
fața
unor
ochi
atât
de
limpezi
și
blânzi.
—
Bine,
ce
trebuie
să
fac?
Mă
așez
pe
bancă
și
o
privesc
zâmbind.
Realizasem
că,
în
timp,
rolurile
se
schimbaseră:
cândva
ea
mă
învăța
ce
este
bine
și
ce
este
rău,
participa
la
jocurile
mele
copilărești
și
mă
apăra
când
făceam
vreo
prostie.
Fetița
pe
care
o
alerga
prin
curte
devenise
femeie.
—
Tu
spargi
nucile,
eu
le
aleg.
Reușești?
—
Da,
sigur.
De
fapt
nu
știam
cum
se
face.
Voiam
să
stau
cu
străbunica
și
să
o
fac
fericită.
Privind-o
în
ochi,
am
realizat
că
fericirea
este
un
sentiment
simplu.
—
Vai,
dar
nu
așa!
Nu
știi
să
spargi
nucile?
Dă-i
tare!
Ai
grijă
la
degete!
Direct
în
mijloc!
Hai,
că
n-
avem
toată
ziua!
—
Bine.
Încep
să
sparg
nuci
și
după
o
oră
mă
simțeam
expertă.
Ridic
privirea
către
găleata
cu
miezi
și
rămân
fără
cuvinte.
—
Dar
unde
sunt
toate
nucile?
Aș
jura
că
am
spart
mai
multe!
Întorc
privirea
către
străbunica
și
o
surprind
mestecând
nuci
ca
un
copil
care
savurează
bomboanele
interzise
de
părinți.
Da,
îmbătrânind,
devenim
din
nou
copii.
—
Vai,
străbunica,
dar
câte
ai
mâncat?
Știi
că
nu
ai
voie?
Privesc
îngrozită
și
vizibil
îngrijorată.
—
Cum
să
nu
am
voie?
Este
mâncare!
Cum
adică,
mâncare
nu-i
de
joacă,
copilă!
Când
eram
tânără,
ce
aș
fi
dat
pentru
o
nucă…
—
Nu
ai
voie
să
mănânci
atâtea
nuci!
Dă-mi
și
mie
una.
Fur
una
și
încep
să
ronțăi.
—
Poftim.
Acum
mai
spargi
câteva?
Ne
trebuie
pentru
coliva
lu’
bunicu.
—
Sigur
că
da,
dar
să
știi
că
sunt
cu
ochii
pe
tine!
Mă
apuc
din
nou
de
treabă,
de
data
asta
cu
un
zâmbet
larg
pe
buze.
Sufletul
îmi
râdea.
Străbuna
se
distra
și
eu
uitasem
de
griji.
—
Auzi,
dar
băiatul
acela
cu
care
te
pupai
tu,
ce
mai
face?
—
Cine?
Vlad?
Încerc
să
par
cât
mai
detașată
și
nepăsătoare.
Adevărul
este
că
Vlad
rămăsese
în
sufletul
meu,
deși
anii
trecuseră.
Cum
să
urăști
un
om
pe
care
l-ai
iubit?
Atunci
n-a
fost
iubire,
ci
un
moft.
Când
iubești
un
om,
îi
vrei
binele
orice
s-ar
întâmpla.
—
Da…
Cred
că
Vlad
se
numea.
Respir
adânc.
Străbunica
Elena
îl
cunoscuse
pe
Vlad
la
nunta
unei
rude.
—
Vlad
este
bine,
cred.
Încep
să
sparg
nuci
cu
mai
multă
putere.
—
Era
frumușel.
Brunețel,
cu
ochi
căprui,
cam
slăbuț.
Nu
mi-o
plăcut
că
nu
o
jucat
cu
tine.
Ce
bărbat
este
acela?
Să
nu
știe
a
dansa.
Eu
pe
străbunicul
așa
l-am
cunoscut,
la
joc,
în
sat.
—
La
joc?
Atunci
știai
bine
să
dansezi.
Povestește-mi,
ți-a
plăcut
de
la
început?
Te-ai
îndrăgostit
de
el
imediat?
—
Îndrăgostit?
Mi-a
plăcut.
Era
frumușel
și
de
neam
bun.
Avea
mult
pământ,
și
eu
veneam
dintr-o
familie
mai
săracă.
Tătucu
nu
avea
ce
să-mi
ofere,
bogății
nu
prea
aveam.
—
Dumneata
vrei
să-mi
spui
că
te-ai
măritat,
deși
nu
erai
îndrăgostită?
—
Copilă,
pe
vremea
mea
nu
aveai
timp
să
te
gândești.
Pe
atunci
iubirea
venea
apoi,
în
timp.
Pe
străbunicul
l-am
cunoscut
la
horă.
Mă
duceam
cu
mămica
și
tăticu,
ei
mă
priveau
dintr-un
colț.
—
Te
îmbrăcai
frumos?
—
Mă
îmbrăcam
frumușel,
cu
fuste
colorate,
cămăși
și
rochii.
Și
jucam
destul
de
bine.
La
horă
se
strângea
tot
satul.
—
Unde?
Aici?
În
mijlocul
satului?
—
Da,
sigur.
Acolo,
în
vale.
—
Gen
discoteca
zilelor
noastre,
zic
râzând.
Știam
că
va
izbucni
în
critici.
Niciodată
nu-i
plăcuse
ideea
de
a
pleca
noaptea,
mai
ales
într-o
loc
plin
cu
necunoscuți.
—
Dar
nu
înțeleg.
Pe
străbunicul
de
câte
ori
îl
întâlnisei?
Era
chipeș,
nu
e
așa?
—
Da,
era
foarte
frumos.
Toate
fetele
din
sat
umblau
după
el.
Mai
spargi
nuci?
Ascultând-o,
uitasem
de
nuci.
Știam
că-mi
voi
petrece
întreaga
noapte
spărgând
nuci,
auzeam
cum
străbuna
ronțăia
miezii.
Nu
aveam
să-i
spun
nimic.
Savuram
poveștile
ei
pentru
că
mă
duceau
departe
în
timp,
într-o
altă
realitate,
unde
nu
existau
telefoane
și
mesaje.
—
Și
ai
ieșit
la
o
întâlnire
cu
el?
—
Nu!!!
Cum
să
fac
așa
ceva?!
Vrei
să
mă
fac
de
râs
în
sat?!
O
privesc
și
încep
să
râd.
Nu
se
schimbase
deloc.
Străbunica
Elena
nu
cunoștea
viața
de
la
oraș.
Fusese
de
câteva
ori
în
Ploiești,
pentru
noi,
strănepoții,
și
în
București.
Pentru
ea
acel
sat
era
singura
realitate
posibilă.
Nu
concepea
o
viață
diferită.
Îmi
spunea
întotdeauna:
—
Aici
lumea
vorbește,
nu
mă
pot
face
de
râs!
—
Păi
și,
până
la
urmă,
cum
v-ați
luat,
că
tot
nu
înțeleg!
Mă
oprisem
din
a
sparge
nuci
și
mâncam
cu
străbunica
miezii.
—
Acum
nu
prea
mai
țin
minte,
dar
tăticu
a
vorbit
cu
socrii
și
așa
au
decis
că
suntem
sortiți.
—
Sortiți?
Străbunica,
dar
îți
plăcea
de
străbunicul?
—
Îmi
plăcea,
da!
Era
glumeț,
frumușel
și
era
de
familie
bună!
—
Cum
a
fost
ziua
nunții?
Ai
avut
rochie
de
mireasă?
—
Aveam
o
rochiță
albă,
simplă.
Nu
erau
bani
pentru
nuntă.
Au
venit
câteva
neamuri
și
ne-au
adus
multe
găini.
Apoi
am
primit
țesături
de
borangic!
—
Țesături
de
borangic?
Ce
sunt
acelea?
—
Țesături
de
fir
de
mătase,
pe
vremea
mea
doar
cei
înstăriți
aveau
așa
ceva!
Se
alegea
din
gogoșile
viermilor
de
mătase,
foarte
scump.
—
Ai
primit
multe
găini?
—
Da,
destul
de
multe.
Eu
cred
că
ai
spart
prea
puține
nuci.
—
Și
eu.
M-am
încurcat
aici,
cu
tine,
la
vorbă.
Sunt
cam
înceată,
nu-i
așa?
—
Nițeluș
așa.
Dar
te
descurci
tu
cumva,
nu-i
așa?
Mă
privește
cu
ochii
obosiți.
Ascunde
câteva
nuci
în
buzunarul
de
la
capot
și
îmi
spune:
—
Sunt
cam
obosită.
M-aș
duce
să
dorm
puțin.
Te
descurci
fără
mine?
—
Sigur!
Dumneata
mergi
liniștită.
—
Acuma
mă
iei
cu
dumneata?
Da
ce-s
eu,
o
babă?
—
Nu,
nu,
cum
să
fii
babă?
Ești
o
domnișoară.
—
Eh,
domnișoară.
Nu
sunt
nici
babă,
nici
domnișoară.
—
Atunci
ce
ești?
—
Eu
sunt
femeie.
Și
cine
vrea
să
înțeleagă
înțelege.
O
iau
de
mână
și
o
conduc
către
antreu.
Îi
dau
papucii
jos
și
o
ajut
să
se
întindă
pe
pat.
O
acopăr
cu
o
pătură
groasă
și
îi
mângâi
fruntea.
Mă
privește
și
spune:
—
Mâine
mai
spargem
nuci?
Așa
îmi
povestești
de
ce
ești
atât
de
tristă,
cine
te
face
să
suferi.
—
Bine,
dar
acum
odihnește-te.
Mă
duc
grăbită
în
camera
oaspeților
pentru
a
pune
pe
silențios
telefonul.
Pe
ecran
apare
numele
lui.
Aș
vrea
să
nu-l
recunosc
și
să
pot
ignora
acel
mesaj,
dar
nu
reușesc.
Paul.
De
ce
bărbații
iubesc
o
femeie
taman
atunci
când
ea
decide
să
plece?
De
ce
nu
apreciază
iubirea
atunci
când
o
au
acolo,
în
brațe?
Ca
femeie,
tot
ce
îmi
doresc
este
să
fiu
iubită
cu
adevărat.
Am
ajuns
la
un
punct
în
care
nu
mai
am
nevoie
de
cadouri,
de
promisiuni
și
gesturi
superficiale;
am
ajuns
la
un
punct
în
care
am
realizat
că
nu
mai
vreau
să
pierd
timp
în
relații
fără
rost,
lângă
un
om
care
nu
mă
vede
în
viitorul
său.
Fiecare
femeie
are
nevoie
de
un
bărbat
care
să
o
liniștească,
dar
și
să-i
hrănească
dorința
de
aventură,
de
a
savura
fiecare
clipă
a
vieții.
Jumătatea
fiecăruia
dintre
noi
există
undeva
în
lume,
probabil
ne
îndrăgostim
de
oameni
care
ni
se
par
diferiți,
dar
uităm
că
inima
știe
bine
când
alege.
Ca
femeie,
trebuie
să
înțelegi
că
n-are
sens
să
te
compari
cu
alții:
cine
te
iubește,
rămâne.
Cine
se
preface,
mai
devreme
sau
mai
târziu,
va
pleca.
Capitolul
7.
Maria
Florența,
Italia,
2006
Trecuseră
câteva
zile
și
gândul
meu
era
doar
la
Vlad.
Mă
simțeam
ca
un
robot,
mergeam
pe
stradă
și
simțeam
că
nimeni
nu
poate
înțelege
durerea
mea.
Sufletul
parcă-mi
era
făcut
bucăți.
Cuvintele
lui
parcă
erau
un
tatuaj
scris
pe
inimă:
mă
îndrăgostisem
de
un
om
care
mă
vedea
doar
ca
pe
o
amică.
Ce
ciudată
este
iubirea:
găsește
un
locșor
în
suflet
și
stă
acolo,
ascunsă.
Habar
nu
ai
când
crește
sau
cu
ce
se
hrănește:
cu
zâmbete,
cuvinte,
iluzii
și
visuri.
Te
crezi
puternic,
te
bucuri
de
viață
și
zâmbești
necondiționat.
Nu
realizezi
de
ce,
nici
nu-ți
pasă.
Apoi,
la
un
moment
dat,
conștientizezi
că
fericirea
ta
se
datorează
unui
om,
în
cazul
meu
–
unui
vis.
Atunci
începi
să
te
întrebi
dacă
și
el
simte
același
lucru,
îți
așterni
sentimentele
pe
podea
și
îi
spui
că
el
poate
alege:
ori
le
adună
pentru
a
le
proteja,
ori
le
calcă
în
picioare.
Ce
poți
face?
Poți
privi
și
atât,
pentru
că
deja
ți-ai
asumat
riscul
și
sentimentele
tale
nu
mai
pot
fi
ascunse.
Abia
mai
mâncam.
Tăceam,
meditam
și
realizam
cât
greșisem.
Nu
trebuia
să-i
spun
ce
simt,
nu
trebuia
să-i
ofer
șansa
de
a
mă
face
bucăți.
Nu-mi
protejasem
sentimentele,
nu-mi
păsa
de
mine,
voiam
să-l
fac
fericit.
Întorcându-mă
acasă,
într-un
tren
albastru
cu
scaune
de
lemn
frumos
vopsite,
înconjurată
de
oameni,
mă
simțeam
singură.
Îndrept
privirea
afară,
printr-un
geam
mânjit
de
ploi
și
vopsea.
Au
făcut
o
lucrare
proastă,
s-au
grăbit
și
au
lăsat
lucrurile
pe
jumătatea.
Cum
am
făcut
eu
când
i-am
spus
lui
Vlad
că
aș
vrea
să
fie
mai
mult
de
o
prietenie.
Probabil
era
mai
bine
așa,
să
mă
prefac
și
să
aștept
să
treacă.
Oare
în
cât
timp
trece
iubirea?
Câte
zile,
luni
sau
ani
îi
trebuie
unui
om
pentru
a
uita?
Depinde
de
cât
ai
iubit.
Privesc
pomii
ce
rămân
în
urmă,
mă
simt
ca
un
simplu
trecător.
Observ
doi
tineri
care
se
plimbă
pe
stradă,
mână
de
mână.
În
acea
clipă
par
fericiți.
Este
ușor
să-ți
dai
cu
părerea
atunci
când
observi
totul
fără
a
fi
implicat.
Îmi
amintesc
vorbele
unei
prietene
ale
mamei
mele,
Andreea:
—
Iubirea
adevărată
te
face
să
uiți
de
tot.
Lași
armele
jos,
devii
vulnerabilă,
dar
nu-ți
pasă.
Când
iubești
cu
adevărat,
ai
sete
de
iubire
și
nimic
altceva.
Iubirea
adevărată
este
periculoasă.
Da,
Andreea
avea
dreptate.
Iubirea
adevărată
te
lasă
fără
cuvinte.
Pentru
Vlad
m-aș
fi
transformat
într-o
eroină,
aș
fi
luptat
împotriva
morilor
de
vânt
și
aș
fi
așteptat
tot
timpul
din
lume
o
singură
îmbrățișare.
Mă
simțeam
ca
o
Julietă
ce
luptă
pentru
al
ei
Romeo:
adevărul
trist
era
că
în
acea
poveste
Romeo
o
iubea
cu
adevărat.
În
povestea
mea,
Romeo
nici
măcar
nu
mă
observase,
nu
mă
înțelegea
și
nici
nu
se
preocupa
de
sentimentele
mele.
Las
geanta
jos,
respir
adânc
și
schițez
un
zâmbet.
Ochilor,
să
nu
mă
dați
de
gol!
—
M-am
întors!
Ce
faceți?
Mă
așez
pe
scaun
și
încep
să
povestesc
ce
mi
s-a
întâmplat
în
timpul
zilei.
Minunat!
Am
reușit!
Mă
prefac
într-un
mod
excelent.
Nimeni
nu
știe
ce
este
în
sufletul
meu:
un
război
terminat.
Toți
soldații
sunt
la
pământ.
Nu
mai
este
hrană,
apă.
Cerul
este
cenușiu.
Rivalul
s-a
retras
și
au
rămas
doar
soldații
mei,
sentimentele.
Ce
să
le
fac?
Ce
să
le
mai
promit?
Cum
să-i
ridic?
Închid
ochii,
respir
adânc
și
clipesc
repede.
Lacrimi.
Nu
este
momentul.
Ochilor,
să
nu
mă
dați
de
gol.
—
Maria,
ești
bine?
Mă
întreabă
mama.
—
Clipesc
repede.
—
Da,
sunt
bine.
Cred
că
am
ceva-n
ochi,
o
scamă
sau
ceva
de
genul.
Vezi
ceva?
—
Dă-mi
să
văd.
Nimic.
Nu
văd
nimic.
—
Bine!
Probabil
m-a
deranjat
ceva.
Și
cum
a
fost
ziua
ta?
Încerc
să
schimb
subiectul,
zâmbind
fals.
Am
reușit.
Poți
să
te
prefaci
doar
atunci
când
trebuie
să
o
faci
în
fața
unui
om
iubit.
Știam
că
mama
s-ar
fi
îngrijorat
dacă
m-ar
fi
văzut
plângând.
Era
bine
așa.
Inima
se
vindecă,
mai
devreme
sau
mai
târziu.
Totul
era
în
mintea
mea.
Trebuia
să
uit
numele
lui
și
ar
fi
trebuit
să
fie
ușor:
nu
ne
întâlnisem,
nu
aveam
numărul
lui,
nu
aveam
prea
multe
amintiri
împreună.
Restul
era
fructul
imaginației
mele.
Trebuia
să-l
uit
pe
Vlad,
să
mă
vindec
singură
pentru
că
singură
îmi
construisem
speranțe.
Mă
îndrept
către
camera
mea.
Afară
este
soare.
În
sufletul
meu
este
beznă.
Brusc,
încep
să
tremur
de
frig.
Întotdeauna
a
fost
mai
răcoare
în
dormitorul
meu,
pentru
că
soarele
îmi
bate
la
fereastră
doar
pentru
câteva
ore
de
dimineață.
Găsesc
un
hanorac
și
mă
ascund
sub
pătura
aruncată
pe
pat.
Îmi
este
frig.
Probabil
am
răcit.
Sau
sunt
pur
și
simplu
obosită.
Realizez
că
aveam
câteva
nopți
nedormite.
Când
eram
trează
mă
gândeam
la
el
și,
în
puținele
ore
în
care
dormeam,
îl
visam.
Era
peste
tot,
dar
nu
și
lângă
mine.
Verific
telefonul,
conștientă
de
faptul
că
nu
ar
avea
cum
să
mă
sune
pentru
că
nu-mi
cunoaște
numărul
de
telefon.
Ce
prostănacă
am
fost.
Dacă
îi
dădeam
numărul,
mai
aveam
o
speranță
și
acea
speranță
mi-ar
fi
ținut
de
cald.
Greșit.
Dacă
aș
fi
avut
numărul
lui
de
telefon,
l-aș
fi
sunat.
Mai
bine
că
nu-l
am.
Trebuie
să
rezist.
Închid
ochii,
respir
adânc
și
încerc
să
adorm.
Este
devreme,
mai
am
la
dispoziție
întreaga
zi.
De
când
încetasem
să
folosesc
computerul
și-mi
promisesem
că
nu
voi
mai
intra
pe
internet,
parcă
aveam
prea
mult
timp
la
dispoziție
și
nu
știam
ce
să
fac
cu
el.
În
săptămânile
anterioare
uitasem
de
lume:
pentru
mine
exista
doar
Vlad.
Făceam
ce
aveam
de
făcut
și
mă
întorceam
grăbită
acasă,
pentru
a-l
aștepta
pe
Vlad.
Aveam
întreaga
zi
la
dispoziție
și
tot
ce
îmi
doream
era
să
stau
în
pat,
să
mănânc
o
ciocolată,
să
beau
un
ceai
și
să-mi
plâng
durerea.
Exageram,
eram
conștientă.
Era
doar
vina
mea
și
trebuia
să
mă
ridic
cumva.
Atunci
când
suferim,
parcă
nimeni
nu
poate
înțelege
prin
ce
trecem.
Parcă
nu
există
cuvinte
îndeajuns
de
pătrunzătoare
pentru
a
descrie
cum
sufletul
ți-a
fost
dat
prin
mașina
de
măcinat,
cum
ai
ajuns
să
iubești
în
acel
hal,
atât
încât
să-ți
dai
viața
peste
cap
și
să
nu-ți
mai
revii.
Numai
amintiri,
iluzii
și
vorbe
îți
aleargă
prin
cap.
Oriunde
privești,
orice
ai
face,
vezi
doar
chipul
persoanei
iubite.
Oare
îi
este
dor
de
mine?
Oare
se
îngrijorează
și
se
întreabă
dacă
sunt
bine?
Oare
se
simte
vinovat
și
realizează
cât
m-a
rănit?
Atunci
de
ce
nu
mă
caută?
Pentru
că
n-are
cum.
Poate
întreba
pe
cineva,
pe
prietenii
noștri
comuni.
Nu
o
face
pentru
că
nu-l
interesează.
Da,
chiar
nu-i
pasă.
Privesc
către
computer
și
inima
începe
să-mi
bată
din
ce
în
ce
mai
tare.
N-am
să-l
conectez.
Gata!
Viața
merge
înainte,
cu
sau
fără
Vlad.
Cineva
ciocănește
la
ușa
camerei,
timid.
Sigur
este
mama,
întotdeauna
a
respectat
spațiul
și
intimitatea
mea.
Probabil
din
acest
motiv
niciodată
nu
m-a
deranjat
să
locuiesc
cu
ai
mei.
Curând
mă
voi
muta
în
Florența,
știu
sigur.
Dar
este
minunat
să
ai
oamenii
dragi
lângă
tine,
deși
uneori
nu
vrei
să-i
rănești
cu
suferința
ta
pentru
că
un
singur
lucru
e
cert:
lacrimile
tale
sunt
motiv
de
tristețe
pentru
cei
dragi.
—
Ce
faci,
rândunică?
Ești
bine?
—
Da,
sunt
bine.
Mă
odihneam
puțin.
—
Putem
sta
de
vorbă?
mă
întreabă
zâmbind.
Se
așază
lângă
mine,
sub
pătură
și
stăm
ghemuite
minute
în
șir.
Aveam
nevoie
de
cineva,
de
o
îmbrățișare
și
de
multă
susținere.
—
Sigur
că
da.
—
Ești
bine?
mi-a
șoptit.
—
Da,
sunt
bine.
Adică,
cred…
Tu
ce
zici?
Tu
mă
cunoști
mai
bine
decât
m-aș
putea
cunoaște…
—
Tu
ești
tristă.
Este
din
cauza
acelui
băiat
pe
care
l-ai
cunoscut
pe
internet?
—
Da…
Știu
că
ți
se
pare
o
prostie,
că
dragostea
înseamnă
altceva,
dar
te
rog
să
nu
gândești
așa,
ca
o
femeie
de
modă
veche!
—
Femeie
de
modă
veche?
Îți
par
bătrână?
—
Nu,
nu,
dar
știu
cum
gândești.
—
Ca
o
femeie
de
modă
veche!
Scoate
nasul
de
sub
pătură,
se
ridică
și
îmi
spune
cu
un
ton
ferm,
dar
decis:
—
Când
iubim
sau
ne
simțim
atrași
de
un
om,
am
face
orice
pentru
a-l
cuceri.
De
multe
ori
pierdem
timp
așteptând,
sperând
la
un
miracol.
Dacă
un
bărbat
te
iubește,
te
va
alege
pe
tine
în
fiecare
zi,
de
nenumărate
ori.
Omul
potrivit
este
bărbatul
care
cere
puțin,
dar
merită
multă
iubire,
sprijin
și
respect.
Omul
potrivit
te
ghicește
dintr-o
privire,
n-are
nevoie
de
multe
cuvinte.
Vă
înțelegeți
prin
șoapte
și
atingeri:
nimic
nu
este
mai
frumos.
Nu
poți
pierde
timpul
așteptând
un
bărbat
ce-ți
promite
fericirea,
deși
te
face
să
suferi:
când
iubim,
nu
renunțăm.
Nu
putem
obliga
pe
cineva
să
ne
iubească.
Inima
este
nebună,
își
face
de
capul
ei
și
n-ascultă:
câteodată
nu
realizează
cât
de
mult
riscă,
cât
de
mult
doare
să
iubești
un
om
și
el
să
nu
înțeleagă.
Dacă
crezi
că
merită,
luptă
pentru
el.
Dar
NU
poți
pierde
demnitatea.
Nu
te
înjosi,
nu
te
ruga
de
nimeni.
Cine
te
vrea,
nu
te
lasă
să
pleci!
Cine
te
dorește,
nu
pleacă
de
lângă
tine.
Bărbatul
care
te
iubește
n-are
nevoie
de
un
ultimatum
pentru
a
înțelege
cât
de
importantă
ești
pentru
el.
—
Ce
bine
le
zici,
mamă.
Știi…
mă
vedeam
cu
el
pentru
totdeauna.
—
Maria,
pentru
totdeauna
nu
există.
Există
ziua
de
astăzi.
Nu-ți
trebuie
un
bărbat
care-ți
promite
că
te
va
iubi
pentru
totdeauna.
Ai
nevoie
de
un
om
care
să
te
iubească
astăzi.
Cât
mai
frumos.
Avea
dreptate.
Mamele
au
întotdeauna
dreptate.
Ne
cunosc
de
când
venim
pe
lume,
nu
le
putem
ascunde
nimic,
și
reușesc
să
ne
dea
curaj
atunci
când
totul
pare
imposibil.
Unde
găsesc
această
putere?
Mă
arunc
în
brațele
ei.
Simt
cum
lacrimile
mi
se
rostogolesc
pe
obrajii
roșii:
mă
simt
ca
un
copil
care
și-a
zgâriat
genunchiul.
Sufletul
îmi
este
julit.
Semănăm
atât
de
mult,
eu
și
mama.
Ne
ajunge
o
privire
și
găsim
o
soluție.
În
momentele
grele,
ne
susținem.
Ne
ajunge
un
zâmbet
și
înțelegem
ce
ne
doare.
Avem
același
suflet,
avem
același
mod
de
a
fi,
aceleași
mâini,
același
mod
de
a
plânge,
același
zâmbet.
Semăn
cu
mama,
frumoasa
femeie
care
m-a
crescut.
Prietena
mea
cea
mai
bună,
stâlpul
care-mi
susține
întreaga
viață,
soarele
călduț
ce
mi-a
încălzit
zilele
grele:
câtă
frumusețe
în
sufletul
mamei
mele,
câtă
bunătate
în
ochii
ei,
câte
amintiri
ascunse
în
spatele
unui
chip
angelic.
Îi
privesc
mâinile
muncite.
Îmbrățișările
nu
sunt
de
ajuns.
Mulțumirile
nu
sunt
de
ajuns.
Mi-a
dat
viață,
mi-a
dat
suflet,
mi-a
oferit
întregul
ei
prezent,
viitor
și
trecut.
—
Mulțumesc,
mamă,
că
m-ai
iertat
când
am
pătat
o
haină
pe
care
o
spălasei,
pentru
că
mi-ai
explicat
de
prea
multe
ori
cum
se
rezolvă
o
problemă
la
matematică,
pentru
că
mă
lăsai
să
dorm
până
la
prânz
și
nimeni
nu
putea
intra
în
camera
mea,
pentru
că
atunci
când
răceam
puțin
primeam
întreaga
ta
atenție,
pentru
că
iubesc
oamenii
așa
cum
tu
m-ai
învățat,
pentru
că
mi-ai
arătat
ce
înseamnă
să
ierți
și
mi-ai
explicat
că
nu
e
bine
să
judeci
viața
altora.
Mă
întreb
cum
poate
încăpea
atâta
bunătate
într-
un
om?
Unde
ascunzi
atâta
sinceritate
și
căldură?
—
Am
învățat
să
iau
de
la
viață
tot
ce
este
mai
bun
și
să
nu-mi
încarc
sufletul
cu
ură
sau
sentimente
negative.
Vreau
să
mă
bucur
de
micile
lucruri
ale
vieții,
de
oamenii
pe
care
îi
iubesc
și
să
las
în
urmă
toate
neplăcerile.
Mai
dă-le
încolo
de
greutăți
și
amintiri
urâte,
hai
să
ne
bucurăm
de
primăvară,
de
flori
și
să
mulțumim
Domnului
că
suntem
sănătoși.
Este
suficient.
—
Ai
dreptate.
Suntem
sănătoși
și
asta
contează.
Am
închis
ochii.
O
poartă
verde.
Un
gard
alb.
Deschid
și
se
aude
un
sunet
deranjant,
ca
un
scârțâit.
Ușa
din
spate
era
deschisă.
Recunoșteam
locul,
deși
era
diferit.
O
lumină
limpede
mă
orbise:
nu
găseam
yala.
Voiam
să
intru
în
acea
casă.
Știam
acea
casă.
Urma
să
intru
în
casa
străbunicilor.
Împing
cu
forță
ușa
și
aproape
că
pic
la
pământ.
Atingând
mocheta,
realizez
că
sunt
desculță.
Port
o
cămașă
de
noapte.
Albă,
culoarea
laptelui.
Mânecile
sunt
scurte
și
sunt
brodate
frumos.
Privesc
în
jurul
meu.
Totul
este
prea
alb.
Încep
să
tremur,
simt
că-mi
este
frig.
Unde
este
străbunica?
Unde
sunt
toți?
Recunosc
acea
casă,
acel
hol.
Ferestrele
se
deschid
brusc
și
în
aer
plutesc
flori
de
tei.
Recunosc
acel
parfum.
O
senzație
de
bine
mă
face
să-ncep
a
dansa.
Mă
învârt
ca
o
balerină.
Este
bine.
Mă
simt
fericită.
Dintr-o
dată
cineva
apasă
pe
clanță
și
deschide
ușa.
Ferestrele
se
izbesc,
perdelele
nu
mai
dansează
și
eu
rămân
fără
glas.
Pare
umbra
unei
femei.
Privind
în
urmă,
închide
ușa
și
spune
zâmbind:
—
Totul
la
momentul
potrivit!
Sună
telefonul.
Privesc
nedumerită
numărul
de
telefon.
Nu
știu
cine
este.
Prefix
de
România.
Nu
mă
gândisem
la
Vlad.
Mă
gândeam
la
străbunica
și
străbunicul.
Visul
părea
atât
de
real.
Să
fi
fost
un
semn?
Îngrijorată,
uitasem
să
răspund.
—
Alo?
—
În
sfârșit
am
dat
de
tine!
Ai
idee
cât
timp
mi-a
luat
să
găsesc
numărul
tău
de
telefon?
—
Am
recunoscut
vocea.
Era
Vlad.
Prima
noastră
discuție
la
telefon,
iar
eu
mă
gândeam
la
acel
vis,
la
acea
femeie.
—
Vlad?
Ești
chiar
tu?
Încerc
să
mă
dezmeticesc
și
să
înțeleg
dacă
este
un
vis
sau
realitate.
Mă
ridic
din
pat
și
observ
un
zâmbet
pe
chipul
meu.
Ochii
îmi
strălucesc
și
totul
în
jurul
meu
capătă
sens.
—
Da,
sunt
chiar
eu!
Și
mi-am
făcut
griji
pentru
tine!
Dacă
ești
supărată
pe
mine,
înțeleg.
Dar
te
rog
să-mi
spui
că
ești
bine,
nu
mă
poți
lăsa
așa,
ca
pe
un
fraier,
pentru
că-mi
pasă…
—
Îți
pasă
de
mine
ca
amică
sau
ca
iubită?
Recunosc,
prin
această
întrebare
se
putea
observa
disperarea
mea,
dar
nu
conta.
Era
vorba
despre
mine
și
sentimentele
mele,
așadar
trebuia
să
știu,
să
cunosc
adevărul.
—
Nu
știu…
Dar
îmi
pasă.
Se
lasă
liniștea.
—
Eram
bucuroasă.
Dacă
mă
căutase,
înseamnă
că
simțea
ceva
pentru
mine.
Nu-mi
păsa
ce
eram
pentru
el.
În
acel
moment
mă
simțeam
importantă.
Da,
este
frumos
ca
un
bărbat
să
te
facă
să
te
simți
importantă.
—
Hai,
intri
puțin
pe
Messenger
în
seara
asta?
—
Rezistă,
Maria.
Amintește-ți
cât
ai
plâns.
—
Da,
încerc
să
intru
mai
pe
seară,
dar
nu
promit
nimic.
—
Bine,
te
aștept.
Nu
am
intrat
în
acea
seară.
Nici
în
următoarele
trei
seri.
De
ce
nuo
făcusem?
Pentru
că
văzând
că
eu
nu
intru,
Vlad
își
făcuse
obiceiul
de
a
mă
suna.
Pentru
mine
era
un
pas
important
și
nu
mă
interesa
de
ce
o
făcea.
Stăteam
de
vorbă
o
jumătate
de
oră,
ne
povesteam
și
râdeam
ca
doi
copii.
Câteodată,
mai
trebuie
să
zici
nu!
Capitolul
8.
Elena
Principesa
Elena,
România,
2015
Grădina
străbunicilor
era
destul
de
mare.
În
mijlocul
curții
se
afla
o
sârmă
susținută
de
un
lemn
cam
șubred:
când
eram
mică,
deseori
mă
jucam
și
o
necăjeam
pe
străbunica
Elena
în
timp
ce
întindearufele.
Vara,
când
ne
strângeam
cu
mic
și
cu
mare,
ne
jucam
în
jurul
ei,
trăgând-o
de
șorț.
—
V-am
spus
să
nu
vă
mai
udați!
Ce
idei
aveți
și
voi,
să
vă
turnați
găleți
de
apă
în
cap?!
Unde
ați
văzut
așa
ceva?
Sunteți
de
la
oraș,
am
pretenții
la
voi!
—
Dar
noi
suntem
din
Bădăran,
străbună!
Alergam
prin
jurul
ei
și
cântam.
Deseori
urmăream
umbrele
păsărilor
și
parcă
acel
pământ
dogorit
de
soare
devenea
cerul
meu.
—
Bărăgan,
copilă!
BĂ-RĂ-GAN!
Zburdam
pe
lângă
ea,
gândindu-mă
la
viitorul
meu,
fără
prea
multe
griji
și
așteptări.
Mă
opresc
și
rostesc
serioasă:
—
Bădăran!
—
Dacă
v-ar
vedea
maică-ta,
m-ar
bate
și
pe
mine,
și
pe
voi!
Ca
pe
o…
—
ȚOALĂ!
În
pragul
antreului,
apare
străbunicul:
—
Dă
fuga,
Leano!
Vino
să
mă
ajuți
aici!
Lasă
copiii
să
se
joace!
Am
fugit
repede,
lăsând-o
pe
străbunica
bombănind
cu
rufele
în
brațe.
Dacă
mă
prindea,
sigur
mi-ar
fi
spus
că
așa
nu
fac
domnișoarele.
Că
trebuie
să-nvăț
a
gospodări,
să
nu
mă
mai
joc
atât,
să
admir
mai
puțin
natura,
florile
și
păsările
și
să
învăț
cum
se
fac
gogoșile.
—
Unde
mergi?
—
Fug
până
la
colț,
pe
la
fete.
Mă
feresc
de
privirea
străbunicii
și
caut
scăpare
către
poartă.
—
Nu
vrei
să
vezi
cum
se
face
mâncărica
de
roșii
care
îți
place
atât
de
mult?
—
Nuuuuuuuuuuu,
lasă
că
îmi
spui
când
vin
la
masăăăăăăăăăă!
Am
fugit
cât
puteam
de
repede.
Alergând
către
poartă,
atingeam
lalelele
și
mă
simțeam
cel
mai
fericit
copil.
Poarta
se
trântea
în
urma
mea
și
se
auzea
un
glas
de
femeie:
—
Cine
a
trântit
poarta?
Ioneleeeeee,
e
cineva
la
poartă!
Las
în
urmă
tot
și
mă
bucur
de
moment.
Ce
bine
era
pe
vremea
aia.
Când
ești
copil,
totul
ți
se
pare
normal:
familia
este
o
certitudine,
prezența
celor
dragi
este
asigurată
și
crezi
că
nimic
nu
se
poate
schimba.
Nu
știi
că
anii
trec,
în
timp
ce
tu
crești,
te
maturizezi
și
trăiești
ceea
ce
vrei
să
trăiești,
oamenii
dragi
îmbătrânesc.
De
ai
putea
opri
ceasul
vieții,
l-ai
lăsa
nemișcat
pentru
a
te
bucura
de
cei
dragi.
Când
poți,
nu
te
bucuri
și
nu
realizezi
cât
ești
de
norocos.
Când
înțelegi
ce
ai,
nu
te
mai
poți
bucura,
pentru
că
timpul
ți-a
furat
oameni
importanți,
pe
care-i
iubești.
Ce
rămâne
în
urma
unui
om?
Amintirile.
Pozele.
Faptele.
Ridic
privirea:
deasupra
mea
un
cer
senin.
Câteva
vrăbiuțe
cântă
de
zor,
căutând
cuibul.
Întind
tricourile
spălate
de
mână
fără
grabă.
Străbunica
nu
avea
mașină
de
spălat.
Mai
exact,
nu
avea
nici
baie.
Ziua
ce
trecuse,
mama
îmi
spălase
câteva
tricouri
pe
ascuns,
pentru
că
nu
se
putea,
așa
că
m-am
trezit
pentru
a
le
întinde
repede,
înainte
ca
străbunica
Elena
să
se
trezească.
Cu
câțiva
ani
în
urmă,
la
ora
5
era
în
picioare.
Când
ne
trezeam,
ceaiul
de
mușețel
și
gogoșile
mă
așteptau
în
mica
bucătărie
ce-mi
părea
făcută
din
chibrituri.
Pereți
pitici,
un
bufet
albui,
plin
cu
pahare
și
farfurii.
Totul
neschimbat.
Doar
noi
ne
schimbaserăm.
Străbunicul
nu
mai
era.
Nimeni
nu
avea
curajul
să
spună
adevărul,
toți
se
prefăceau
că
sunt
puternici
și
că
totul
decurge
normal:
fără
străbunicul,
casa
părea
mai
goală.
Fără
glumele
lui,
fără
acel
zâmbet
poznaș,
peripețiile
mele
nu-și
mai
aveau
sensul.
Căutam
de
zor
un
clește
pentru
ultimul
tricou.
Nu-i
răspunsesem
lui
Paul.
Ce
să-i
spun?
Că
aici,
departe
de
el
și
de
toate,
sunt
bine?
Că
sufletul
meu
are
nevoie
de
liniște,
de
puțin
răgaz?
Că
nu-
nțelegeam
de
ce
a
ales
să
se
întoarcă
tocmai
atunci,
când
abia
închisem
o
etapă
a
vieții
destul
de
importantă:
mă
despărțisem
de
un
om.
Paul
parcă
simțea
când
ceva
nu
era
în
regulă
cu
mine.
Deși
nu
ne
mai
vorbisem
de
când
începusem
relația
cu
Andrei,
apărea
la
momentul
potrivit.
Sau
nepotrivit?
Îl
cunoscusem
pe
Paul
întâmplător.
Pe
atunci
eu
eram
cu
Vlad,
iar
el
abia
începuse
o
afacere
cu
câteva
cunoștințe.
După
câteva
luni
de
la
despărțirea
de
Vlad,
am
decis
să
ieșim
la
o
cafea
și
să
discutăm
câteva
proiecte
în
care
l-aș
putea
ajuta.
Era
un
bărbat
fascinant,
care
te
zăpăcea
cu
felul
lui
de
a
fi:
era
misterios,
avea
o
privire
pătrunzătoare
ce-ți
scobea
în
suflet
și
scotea
la
suprafață
tot
ce
țineai
ascuns
cu
egoism.
Mă
simțeam
vulnerabilă,
firavă
și
neapărată
în
fața
unui
bărbat
ca
Paul.
Mă
asculta
cu
atenție
atunci
când
vorbeam
și
asta
mă
făcea
să
mă
simt
importantă.
Parcă
mă
dezbrăca
din
priviri
și
asta
era
o
noutate
pentru
mine.
Paul
aflase
despre
noi
de
la
câteva
cunoștințe
în
comun.
Nu
voiam
să
cred
că
există
ceva
mai
mult
decât
o
prietenie.
Nu
voiam
să
mă
complic.
Nu
voiam
să
recunosc,
dar
relația
mea
cu
Vlad
se
terminase
de
mai
mult
timp,
între
noi
dispăruse
acel
ceva.
Deși
el
încerca
să
mă
țină
strâns,
eu
îi
dădusem
drumul
de
mult
timp.
O
făcusem
pentru
că
obosisem.
Greșisem
dar
acum
nu
mai
conta.
Nu
eram
perfectă,
știam
asta.
Dezamăgisem
oameni
și
făcusem
praf
vise
clădite
cu
mult
drag
și
speranță,
cedasem
și
alesesem
să
nu
mai
lupt.
Nu
mai
puteam.
Nu
voiam
să
mă
justific,
dar
la
un
moment
dat
până
și
sufletul
obosește.
Apoi
există
un
singur
adevăr:
femeia
nu
urăște,
ci
devine
indiferentă,
ceea
ce
este
mult
mai
grav.
Relația
dintre
mine
și
Paul
a
înaintat
fără
un
nume
sau
o
etichetă
anume.
Nu
știu
ce
era,
dar
îmi
era
bine.
Între
noi
totul
era
ca
un
amestec
de
pasiune
și
mister.
Nu
spusesem
nimănui
despre
noi,
așa
am
ales
de
la
bun
început.
Pentru
mine
era
bine
așa,
nu
mai
voiam
să
dau
socoteală.
Voiam
să-mi
abandonez
oasele
și
pielea
în
brațele
unui
bărbat,
cu
certitudinea
că
acesta
va
face
doar
ce-i
bine
pentru
mine.
Nu
aveam
obligații
unul
față
de
celălalt.
Lucrurile
mergeau
de
la
sine
și
pentru
mine
era
bine
așa.
—
Dacă
vrei
să
facem
asta,
trebuie
să-mi
promiți
ceva.
Îmi
prinde-n
palme
chipul
și
se
uită
drept
în
ochii
mei.
—
Nu,
eu
nu
fac
prostii!
Mă
zbat
și
încerc
să
fug
din
capcana
lui.
—
Lasă,
de
asta
vorbim
mai
târziu.
Parcă
citesc
un
zâmbet
pe
chipul
lui
atât
de
perfect.
—
Atunci
despre
ce
este
vorba?
Să
știi
că
eu
nu
pretind
să
mă
iubești!
Eu
nu
vreau
să
mă
complic!
Ți-am
spus,
nu
îmi
mai
arde
de
iubire,
promisiuni
și
așa
mai
departe.
Că
ai
văzut
și
tu
cum
se
termină!
—
Taci!
Îmi
spune
atingându-mi
buzele.
Îl
privesc
cu
ochi
uimiți,
pregătită
să-i
răspund:
—
Mie
nu-mi
spuisă
tac!
Eu
vorbesc
când
vreau!
Îi
dau
la
o
parte
mâna
și
mă
îndepărtez
de
el.
Dintr-
odată,
obrajii
parcă
mi
se
aprind.
Mă
simțeam
jignită
de
acel
„taci”,
deși
știam
că
exagerez.
În
același
timp,
tonul
lui
decis
mă
făcea
să
mă
simt
atrasă
de
el.
L-am
privit
intens
și
i-am
citit
pe
buze
când
mi-a
spus:
—
Vreau
să-mi
promiți
că
nu
te
vei
îndrăgosti
de
mine.
N-ai
voie.
Suntem
aici
pentru
a
ne
simți
bine,
nimic
mai
mult.
Fără
așteptări,
planuri
sau
iubiri.
—
Tu
ești
nebun!
Ce
iubire?!
Eu
nu
mai
cred
în
iubire!
Uită-te
la
mine!
Ți
se
par
bună
de
iubit?!
—
Nu
știu,
dar
îmi
pari
extrem
de
bună
de
sărutat!
I-am
simțit
brațele
în
jurul
șoldurilor
și
buzele
lui
îmi
sărutau
gâtul.
La
un
moment
dat,
se
oprește
brusc,
se
uită
în
ochii
mei
cu
o
seriozitate
ce
mă
sperie:
—
Deci
promiți?
Se
oprește.
—
Promit
că
n-am
să
mă-ndrăgostesc
de
Paul,
cel
care
se
crede
extrem
de
fermecător
și
trăiește
cu
ideea
că
toate
femeile,
mai
devreme
sau
mai
târziu,
vor
ajunge
să-l
iubească.
Tu
nu
știi
cât
de
complicate
sunt
femeile!
—
Am
impresia
că
urmează
să
o
seduc
pe
cea
mai
complicată
femeie!
Mi-a
șoptit
ușor.
Paul
avea
să
rămână
secretul
meu,
pentru
întreaga
viața.
Niciodată
nu-mi
ceruse
mai
mult,
nu
avea
nevoie
de
un
titlu,
nu
trebuia
să
lupte
împotriva
altora
pentru
a
rămâne
în
sufletul
meu:
tot
ce-și
dorea
era
să
mă
dezbrace
de
frică,
să
mă
facă
să
mă
simt
dorită
și
frumoasă.
El
știa
ce
ascund
în
sufletul
meu:
întotdeauna
mă
considerasem
ca
o
a
doua
alegere
și
tot
ce-mi
doream
era
să
fiu
singura
și
prima
alegere!
—
Fiecare
femeie
este
frumoasă!
—
Serios?
Nu
te
cred!
i-am
spus
în
timp
ce
ne
îndreptam
către
ieșire.
Acea
întâlnire
fusese
ca
o
partidă
de
sex.
Întâi
eu,
apoi
el,
amândoi
ne-am
savurat
din
priviri.
M-am
imaginat
sărutându-l,
mângâindu-l
și
răsfățându-l.
Privirea
lui
avea
ceva
ce-mi
amintea
de-o
junglă,
o
creatură
sălbatică
ce
abia
își
alesese
prada:
eu
eram
prada
lui.
O
pradă
simplă,
nimic
exagerat.
—
Ne
auzim!
—
Sigur!
Ne
auzim
curând.
Mă
trage
cu
forță
lângă
el,
apropiindu-și
buzele
de
chipul
meu.
Aș
putea
să
te
sărut
chiar
acum,
dar
nu
vreau.
Vreau
să
păstrez
totul
pentru
ziua
în
care
te
voi
avea
în
brațele
mele,
într-o
cameră
fără
perdele,
să-ți
pot
vedea
acele
complexe
pe
care
le
ascunzi
și
pe
care
aș
vrea
să
le
șterg
din
mintea
ta.
Lasă-mă,
vreau
să
o
fac.
Recunosc,
eram
fără
cuvinte.
Piele
de
găină.
Brusc
îmi
este
frig.
Soarele
s-a
ascuns
printre
nori
și
rufele
mele
sigur
nu
s-ar
fi
uscat
până
când
străbunica
s-ar
fi
trezit.
Din
antreu
se
aude
un
strigăt.
Recunosc
vocea
și
mă
întorc
brusc:
—
Cineva
a
mâncat
nucile
azi-noapte!
Mai
trebuie
nuci
pentru
colivă!
Mama,
mai
rapidă
decât
mine,
se
grăbește
către
străbunica
și
o
ajută
să
iasă.
—
Mamă,
tu
nu
mai
ții
minte
că
le-ai
mâncat
cu
Maria
aseară?
îi
spune
mama
cu
calm,
zâmbind.
Privindu-le,
oricine
putea
înțelege
legătura
strânsă
între
ele
două.
Iubirea
nu
are
nevoie
de
cuvinte.
Se
citește
printre
rânduri,
printre
fapte
și
priviri.
—
Eu?
Eu
nu
am
mâncat
nimic!
Mi-au
furat
nucile!
Mă
îndrept
râzând
către
străbunica
și
îi
explic
că
nu
este
o
problemă,
că
voi
sparge
altele
și
vom
avea
destule
nuci.
—
Dar
tu
ești
înceată,
doar
te-am
văzut
eu
ieri!
Spărgeai
atât
de
încet,
încât
mai
multe
erau
cele
pe
care
le
mâncam
decât
cele
pe
care
le
păstram
pentru
colivă.
Pentru
o
secundă,
eu
și
mama
ne-am
privit
și
am
izbucnit
în
râs.
Râdeam
ca
două
copile,
urmărite
de
ochii
uimiți
ai
străbunicii
care
nu
înțelegea
ce
se-ntâmpla.
—
Voi
râdeți
de
mine?
—
Nu,
nu.
Râd
de
Maria
că
nu
știe
să
spargă
câteva
nuci!
Ne
apucă
noaptea
așa!
zice
mama,
făcându-
mi
cu
ochiul.
Eu
decid
să-mi
intru
în
rol
și
devin
serioasă.
—
Da,
să
știi,
Laura,
că
este
cam
înceată,
dar
o
voi
ajuta
și
eu.
Lasă
fata,
doar
nu
ai
crescut-o
în
bucătărie!
Hai,
Maria,
las-o
pe
maică-ta
cu
ale
ei.
Se
ridică
voioasă,
mă
ia
de
mână
și
mergem
către
bancă.
Clătinându-mă
după
ea,
aud
telefonul
uitat
pe
masa
din
bucătărie.
Decid
să
nu
răspund.
Paul
era
îngrijorat.
Plecasem
fără
să-i
spun
unde
merg.
Îmi
scrisese
cu
câteva
zile
înainte
de
a
lua
zborul
către
București.
Mă
ascundeam
ca
un
hoț,
dar
îmi
era
frică
de
sentimente,
mai
ales
de
cele
lăsate
la
jumătate.
Capitolul
9.
Maria
Florența,
Italia,
2006
Trecuseră
câteva
luni
de
la
discuția
mea
cu
Vlad.
Relația
dintre
noi
rămânea
așa
cum
o
lăsasem:
eu
îl
iubeam,
el
ținea
la
mine.
Orice
ai
face,
nu
poți
forța
dragostea.
Înțelesesem
că
tot
ce
puteam
face
era
să-i
rămân
alături,
să-l
susțin
în
momentele
grele,
să-l
ascult
și
să-i
spun
că
poate.
Îmi
plăcea
să
stau
cu
el,
să
ne
povestim,
să
glumim
și
deseori
mă
trezeam
visându-l
sau
imaginându-
mi
o
viață
împreună.
În
sufletul
meu
încă
mai
speram.
Îmi
doream
ca
într-o
zi
să-mi
spună
că
s-a
îndrăgostit
de
mine
și
că
a
înțeles
că
fără
mine
nu
ar
putea
sta.
În
adâncul
inimii
știam
că
încă
îl
mai
iubeam.
Cum
poți
stinge
un
foc
care-ți
arde
fiecare
colț
al
sufletului?
Cum
să
uiți
un
om
atâta
timp
cât
nu-i
poți
rezista
și
adormi
cu
gândul
la
el
fără
să-ți
pese
de
restul
lumii.
Nu
știam
multe
despre
Vlad,
dar
urma
să-nțeleg
că
deseori
lucrurile
nu
sunt
așa
cum
par.
—
Acum
trebuie
să
plec!
De
obicei
vorbeam
seara.
Mă
așezam
la
birou
și
uitam
de
lume.
Pentru
mine
era
ca
o
întâlnire
pe
ascuns,
mă
simțeam
ca
o
hoață
de
sentimente,
deși
eu
i
le
oferisem
în
dar
mult
prea
devreme.
Aveam
un
grup
strâns
de
amici,
glumeam
și
reușisem
să
ne
cunoaștem
unii
pe
alții
chiar
dacăne
văzusem
doar
în
poze.
Eram
oameni
serioși,
fiecare
având
o
viață
cât
de
cât
frumoasă
și
chef
de
a-și
face
noi
prieteni.
Când
intrasem
pentru
prima
dată
pe
mIRC,
știam
că
risc.
Auzisem
de
la
prieteni
și
prietene
că
acea
lume
virtuală
este
periculoasă,
că
mulți
vor
doar
să
te
păcălească
și
să-ți
ceară
poze
indecente.
Eram
pregătită
pentru
tot,
în
afară
de
dragoste.
Cum
să
te
îndrăgostești
de
un
om
fără
a-l
atinge,
fără
a-l
avea
lângă
tine
măcar
pentru
câteva
minute?
Nici
nu
se
punea
problema.
Din
păcate,
viața
te
surprinde.
<vLaD>
is
online
De
fiecare
dată
când
apărea
acest
mesaj,
inima
parcă
voia
să-mi
rupă
coastele
și
să-mi
iasă
din
piept.
Încercam
să
par
ocupată,
să
vorbesc
cu
prietenele
mele,
deși
așteptam
ca
el
să-mi
scrie!
<vLaD>:
Ciao!
Eram
fericită.
Glumeam
cu
prietenii
noștri,
dar
acolo,
pe
Messenger,
el
era
doar
al
meu,
deși
peste
câteva
zile
urma
să
realizez
că
era
o
iluzie
proprie.
Îmi
scria
mie,
glumea,
îmi
povestea
secrete,iar
eu
credeam
că
sunt
unica
din
viața
lui,
un
soi
de
sprijin
ce-și
dorea
în
schimb
doar
dragoste.
Într-o
zi
obișnuită
de
primăvară,
vorbeam
cu
o
bună
prietenă
pe
chat.
Observ
că
Vlad
e
online
și
decid
să-i
scriu.
Aștept
câteva
ore,
niciun
răspuns.
Deși
nu
voiam
să
par
insistentă,
începusem
să
mă
îngrijorez,
așa
că
am
decis
să-l
sun.
Nu-l
sunasem
până
atunci,
și
aceasta
era
o
urgență.
Intru
pe
agendă.
Vlad.
Respir
adânc,
număr
până
la
zece.
Mai
verific
o
dată
și
mă
conving
că
este
online
.
Poate
nu
are
chef
de
vorbă.
Rămân
nemișcată
pentru
câteva
minute,
încercând
să
iau
decizia
cea
mai
potrivită.
Eram
amici,
era
normal
ca
eu
să
fiu
îngrijorată.
BUZZ.
Un
zgomot
brusc
și
scurt
mă
trezește
la
realitate.
Era
Vlad.
Ce
bine!
—
Hei!
Ești
bine?
Mi-am
făcut
griji!
îi
scriu
dintr-o
răsuflare.
—
Da,
sunt
bine.
Trec
câteva
lungi
secunde
după
care
aleg
să
continui
conversația:
—
Mă
bucur!
Chiar
era
cât
pe
ce
să
te
sun!
i-am
scris
grăbită.
—
Să
mă
suni?
M-ai
sunat?!?!
—
Nu…
Nu
am
apucat.
Sigur
ești
bine?
Privesc
monitorul
îngrijorată,
așteptând
un
răspuns.
—
Da,
da!
Sunt
foarte
bine!
mIRC-ul
pentru
mine
era
o
rețea
de
socializare
simplă
și
distractivă.
Folosită
cu
prudență,
era
un
mod
de
a
pierde
timpul
și
de
a
cunoaște
oameni
noi.
Te
puteai
juca
Trivia
cu
prietenii,
un
quiz
în
care
trebuia
să
răspunzi
cât
mai
repede,
puteai
posta
muzica
pe
care
o
asculți,
aveai
nevoie
doar
de
un
nickname
și
o
conexiune
la
internet.
Așadar,
zi
după
zi,
ajungeai
să-i
cunoști
pe
toți.
Dacă
voiai,
puteai
crea
propriul
tău
canal,
în
care
puteai
strânge
prietenii
tăi.
Așa
făcuserăm
și
noi.
Erau
zile
în
care
plecam
toți
împreună
și
ne
aruncam
printre
necunoscuți,
zile
în
care
stăteam
retrași
și
ne
povesteam
întâmplări
sau
ne
luam
la
întrecere.
Existau
oameni
ciudați,
dar
grupul
meu
de
cunoștințe
era
solid
și
sincer.
Toți
eram
oameni
serioși,
cu
responsabilități
și
griji.
Acel
loc
era
un
parc
de
distracții
pentru
adulți.
—
Vlad,
sigur
ești
bine?
Pari
ciudat…
—
Cum
să-ți
par
ciudat
dacă
nu
mă
vezi?
—
Nu
știu…
Răspunzi
scurt,
pari
puțin
nervos.
—
Nu
am
nimic!
Încetează!
Trebuie
să
plec.
Scuză-mă.
<vLaD>
is
offline
Mi
se
părea
ciudat
comportamentul
lui
Vlad,
dar
nu
voiam
să
insist.
Avea
un
caracter
complicat,
puțin
lunatic,
era
fericit
și
după
câteva
minute
putea
deveni
cel
mai
nervos
om,
ca
și
cum
i-ai
fi
făcut
ceva
de
neiertat.
Revin
la
discuția
cu
amica
mea,
pe
mIRC.
La
un
moment
dat,
observ
că
înainte
cu
câteva
minute
Vlad,
care
stătea
ascuns,
postase
că
asculta
o
melodie.
Nu
o
mai
auzisem.
Credeam
cu
vehemență
că
era
vorba
despre
mine.
M-am
scuzat
față
de
prietena
mea
și
am
început
să
caut
versurile
pe
internet.
Am
învățat
spaniola
la
liceu
așa
că
îmi
era
ușor
să-nțeleg
care
voia
să
fie
mesajul
piesei.
În
acel
moment
uitasem
de
nervii
pe
care-i
aveam
pe
Vlad
pentru
că
mă
mințise,
îmi
spusese
că
trebuie
să
plece
pentru
a
se
ascunde
de
mine.
Melodia
aceea
vorbea
despre
noi.
Despre
distanță,
despre
iubire.
Vlad
înțelesese
că
există
o
șansă
pentru
noi
și
încerca
să-mi
spună
că
nu
trebuie
să
renunț.
Plângeam.
Nu
reușeam
să
mă
abțin,
așa
că
am
decis
să-i
scriu:
<mAria>:
Ești?
Am
așteptat
în
zadar
câteva
minute.
Închid
fereastra
și
deschid
mIRC-ul.
Îl
căutam
pentru
că
voiam
să-i
spun
că-l
iubesc
și
că
l-aș
fi
așteptat
oricât,
oriunde.
L-am
găsit
jucând
Trivia
cu
cineva.
Nu
cunoșteam
nickname-ul.
Îi
plăcea
acel
joc,
dar
mi
se
părea
urât
din
partea
lui
să
nu-mi
vorbească.
Dintr-odată
am
avut
curiozitatea
să
văd
care
sunt
canalele
pe
care
era
înscris
Vlad.
Pe
mIRC
poți
fi
înregistrat
pe
mai
multe
grupuri,
numite
canale,
și
nickname-ul
tău
apare
valabil
acolo
unde
te-ai
înscris.
Deși
credeam
că
avem
aceiași
prieteni
și
că
acolo
unde
era
el,
eram
și
eu,
mi
s-a
tăiat
respirația
când
am
observat
că
exista
un
canal
despre
care
nu
auzisem.
Avea
puțini
înscriși,
dintre
aceștia
singurul
cunoscut
era
Vlad.
Cer
acces
și
încerc
să
mă
calmez.
Cu
câteva
minute
înainte
eram
sigură
de
Vlad,
credeam
că-l
cunosc
și
acum
tremuram,
aveam
degetele
încremenite
și
inima
parcă
mi
se
prăbușise
la
pământ.
Obținusem
accesul
și
voiam
să
caut
o
postare
de-a
lui
Vlad.
Nu
a
fost
necesar.
<vLaD>:
Hai,
iubire,
este
rândul
tău!
<hOața>:
Da,
iubi!
<vLaD>:
Bravo,
iubi!
Hai
că
m-ai
depășit!
<hOața>:
Te
iubesc!
<vLaD>:
Și
eu
te
iubesc!
S-a
auzit
un
zgomot
puternic.
Pentru
un
moment
am
crezut
că
sufletul
mi-a
fost
smuls
din
piept,
călcat
în
picioare
și
izbit
până
la
epuizare.
Am
simțit
cum
lacrimile
mi-au
atins
obrajii,
buzele,
au
alunecat
pe
piept
și
s-au
scăldat
în
inimă.
Înainte
speram,
și
acum
tot
ce
voiam
era
să
uit
tot
ceea
ce
citisem.
Mâinile
erau
blocate
deasupra
tastaturii,
îmi
lipsea
aerul
și
nu
reușeam
să
nu
recitesc
de
o
mie
de
ori
acele
cuvinte:
și
eu
te
iubesc!
Cu
ce
îi
greșisem?
De
ce
mă
mințise?
De
ce
se
ascundea
de
mine?
Mă
lăsa
să
sper,
îi
fusesem
alături
până
ieri
și
acum
el
spunea
alteia,
unei
hoațe,
că
o
iubește.
Am
ieșit
imediat,
dar
Vlad
văzuse
că
intrasem,
citisem
și
plecasem.
Încercam
să
nu-i
scriu,
deși
aș
fi
vrut
să-l
jignesc
și
să-l
rănesc,
doar
așa
ar
fi
înțeles
câtă
durere
aveam
în
suflet.
Dar
n-am
apucat.
<vLaD>:
Maria…
<mAria>:
CE
VREI?
<vLaD>:
Ești
nervoasă…
Mai
bine
vorbim
altădată.
Mă
rănește,
mă
minte
și-i
spune
alteia
că
o
iubește
pentru
ca
apoi
să
rămână
surprins
de
faptul
că
aș
putea
fi
supărată.
Nu,
nu
reușeam
să-l
justific.
Eram
nervoasă.
Apoi
nervii
s-au
făcut
bucăți
și
s-au
transformat
în
lacrimi.
Am
plâns.
Am
încuiat
ușa
camerei
și
am
plâns.
Nimeni
nu
s-a
îngrijorat
pentru
că
știau
că
existau
seri
în
care
stăteam
închisă
în
cameră
ore
în
șir.
A
fost
ușor
să-mi
ascund
lacrimile,
a
fost
ușor
să
mă
simt
singură:
în
fața
mea
aveam
un
computer,
un
nume
și
acele
cuvinte
pe
care
nu
reușeam
să
mi
le
scot
din
cap.
Mă
făcuse
bucăți,
dar
nu-l
puteam
urî!
El
nu
mă
iubea,
era
evident.
Dar
de
ce
mă
căuta
atunci
când
suferea,
când
avea
probleme
sau
avea
nevoie
de
un
sfat?
De
ce
nu
mergea
la
ea
când
se
simțea
trist
sau
amărât?
Eram
bună
doar
pentru
momentele
grele,
când
nu
știa
ce
să
facă?
Am
dat
play
piesei
pe
care
o
asculta.
Piesa
nu
era
pentru
mine.
Eu
eram
doar
o
amică.
Voiam
să
stau
la
lumină,
dar
locul
meu
era
în
umbră:
în
timp
ce
ei
se
iubeau,
trebuia
să
fiu
un
simplu
spectator,
ca
și
cum
eu
n-aș
fi
om.
Plângeam.
Plângeam
și
sufletul
îmi
era
sfâșiat.
Ce
mă
durea
cel
mai
tare
era
că
nu
se
gândise
nici
măcar
o
secundă
la
mine,
la
cât
aș
fi
suferit
și
cât
aș
fi
plâns.
Mă
distrugea
gândul
că
în
momentul
în
care
eu
plângeam
disperată,
el
râdea
și
spunea
te
iubesc
altcuiva.
Nu
se
gândea
la
mine.
Verific
telefonul.
Nimic.
Gata.
Mi
s-a
dat
de
înțeles
de
prea
multe
ori.
A
iubi
nu
înseamnă
a
fi
înjosit.
Or
fi
râs
împreună
de
mine
atunci
când
îi
spuneam
că
mă
simt
bine
când
vorbim.
Or
fi
râs
de
mine
atunci
când
i-am
spus
că
pentru
mine
nu
este
un
simplu
prieten.
Au
stat
ascunși
pentru
că
știau
de
mine!
Știau
că
există
cineva
care
speră
și
visează
cu
ochii
deschiși.
Oare
de
cât
timp
o
cunoștea?
Disperată
și
curioasă,
am
început
să
caut
informații
și
am
aflat
că
se
cunoșteau
de
câteva
săptămâni.
Nimeni
nu
știa
nimic,
ea
intra,
îl
aștepta
pe
acel
canal,
se
distrau
împreună,
sigur,
vorbeau
acolo
unde
el
vorbea
cu
mine
apoi
ieșea
ea,
ieșea
el.
Printre
toate
astea,
mai
eram
și
eu.
Probabil,
înainte
de
a-i
ura
noapte
bună
și
a-i
spune
că
o
iubește,
îmi
arunca
un
salut
scurt,
care
mie
mi
se
părea
o
promisiune.
Mă
simțeam
ca
o
nebună,
de
parcă
până
în
acel
moment
trăisem
pe
altă
lume.
<vLaD>:
Maria,
te-ai
calmat?
<mAria>:
Ce
vrei,
Vlad?
Ai
terminat?
<vLaD>:
Eu
nu
voiam
să
fie
așa…
Eu
nu
știam
cum
să-ți
spun…
<mAria>:
Că
iubești
pe
altcineva
și
nu
pe
mine?
<vLaD>:
Dar
ți-am
spus
că…
<mAria>:
Tu
mi-ai
spus
că
nu
vrei
să
distrugi
prietenia!
Ca
și
cum
știi
cât
și
cum
pot
să
iubesc!
Habar
nu
ai!
Ai
fost
un
egoist!
<vLaD>:
Maria…
<mAria>:
De
unde
este?
<vLaD>:
Nu
este
din
România…
<mAria>:
Tu
îți
bați
joc
de
mine!
Mi-ai
spus
că
nu
crezi
în
relațiile
la
distanță
și
din
acest
motiv
n-
am
insistat,
ți-am
respectat
decizia!
<vLaD>:
Dar…
<mAria>:
Dar
nimic.
Îți
place
ea
și
gata.
<vLaD>:
Da,
chiar
îmi
place.
Ce
e
drept,
vorbim
de
puțin
timp
și
nu
știu
multe
despre
ea,
dar
am
văzut-o
și
este…
foarte
frumoasă.
A
durut.
Nu
puteam
concura
cu
altă
femeie,
nu
eram
capabilă.
Eram
cel
mai
rău
critic
atunci
când
venea
vorba
de
mine.
Ea
era
frumoasă,
eu
nu.
Nu
o
văzusem,
dar
sigur
era
frumoasă.
<mAria>:
Te
rog
să
nu-mi
mai
scrii.
<vLaD>:
Maria,
dar
eu
vreau
să
fim
prieteni!
<mAria>:
Nu,
Vlad!
Nu-mi
poți
face
asta,
nu-mi
poți
cere
să
stau
aici
și
să
vă
privesc
ca
și
cum
nimic
nu
s-ar
fi
întâmplat,
să
știu
că
ei
îi
spui
că
o
iubești,
iar
mie
nici
nu
mi-ai
dat
șansa
să-ți
arăt
câte
ți-aș
putea
oferi…
Nu
mai
contează.
Te
rog
să
nu
mă
mai
cauți.
Adio.
<vLaD>:
Maria,
dar
eu
chiar
nu
vreau
să
se
termine
așa.
Înțelege
că
eu
țin
la
tine,
îmi
place
să
vorbesc
cu
tine
și
ne
înțelegem
atât
de
bine.
Hai
să
nu
distrugem
această
prietenie…
<mAria>:
Ea
ce
știe
despre
mine?
<vLaD>:
…
<mAria>:
Vlad,
ce
i-ai
spus
despre
mine?
I-ai
vorbit
despre
mine?
<vLaD>:
I-am
spus
că
ești
prietena
mea
cea
mai
bună.
Că
tot
ce
vrei
este
să
mă
vezi
fericit,
știind
prin
ce
am
trecut.
Nu
e
așa,
Maria?
Vrei
să
mă
vezi
fericit,
nu
e
așa?
Nu
reușeam
să
scriu.
Încercam
să-nțeleg
dacă
este
un
coșmar
sau
realitate.
Eu
eram
amica,
ea
era
iubita.
Eu
trebuia
să
mă
bucur
pentru
că
el
era
fericit,
deși
nu
eram
eu
motivul
fericirii
lui.
Eu
trebuia
să
sting
acel
foc
și
să-i
rămân
aproape.
Pe
unde
ne-am
pierdut?
Ne-am
pierdut
pentru
că
tot
ce
aveam
era
scris,
plănuit
și
nu
trebuia
să
mai
luptăm.
Am
uitat
că
o
floare
trebuie
îngrijită,
nu
poate
fi
uitată
într-un
colț
în
care
plouă
mult
și
este
puțin
soare.
<mAria>:
…
<vLaD>:
Maria,
te
rog
să-nțelegi
că
eu
o
iubesc!
<mAria>:
Cum
ai
văzut-o?
<vLaD>:
Mi-a
trimis
poze.
Vrei
să
o
vezi?
<mAria>:
Nu,
mulțumesc.
<vLaD>:
Stai
că
mă
sună.
Așteaptă
puțin!
Am
rămas
perplexă.
Încercam
să
mă
calmez,
să
găsesc
o
soluție
și
să
conștientizez
că
toate
speranțele
mele,
visele
și
iluziile
se
făcuseră
bucăți.
Ca
niște
cioburi
picate
pe
podea,
cu
cât
reușeam
să
plec
și
să
găsesc
o
ieșire,
îmi
răneam
călcâile,
simțind
o
durere
în
suflet
ce
mă
lăsa
fără
aer.
Am
ieșit.
Nu
mai
puteam
rezista.
Nu
reușeam
să-l
iubesc
în
acel
moment.
Nu
reușeam
să-l
iert:
deși
el
îmi
spusese
că
suntem
doar
prieteni,
eu
speram.
Deși
îmi
fusese
mereu
alături
și
mă
susținuse
moral
cu
sfaturi,
deși
îl
simțeam
întotdeauna
aproape
și
sentimentele
mele
deseori
sfidaseră
distanța,
în
acel
moment
îmi
doream
să-l
pot
scoate
din
viața
mea.
Eram
furioasă,
dar
speram.
Nu-l
puteam
ierta:
îmi
negase
șansa
de
a-l
iubi
pentru
a
o
da
altcuiva,
unei
femei
mai
frumoase.
Asta
făcea
diferența?
Nu,
ei
se
cunoscuseră
stând
de
vorbă,
ca
mine
și
Vlad.
De
ce
a
ales-o
pe
ea
și
nu
pe
mine?
De
ce?
Ce
aveam
eu?
Ce
nu
aveam
eu?
Ce
avea
ea
și
eu
nu
aveam?
Am
stat
câteva
minute
și
am
revenit
online.
<vLaD>:
Unde
ai
plecat?
<mAria>:
Vlad,
te
rog
frumos
să
uiți
de
mine.
Oricum
nu-ți
va
fi
greu,
deja
ai
făcut-o.
Lasă-mă
să
mă
vindec.
Tastez
repede
și
mă
prăbușesc
pe
podeaua
rece.
Îmi
venea
să
strig
după
ajutor,
să
merg
până
la
el
și
să-i
arăt
ce
făcuse,
îmi
făcuse
bucăți
sufletul
și
ceea
ce
trebuia
să
fie
o
poveste
de
vis,
urma
să
devină
o
mare
decepție.
Îmi
închipuisem
prea
multe,
era
doar
vina
mea.
Mă
întorc
către
oglindă,
întrebându-mă
de
ce.
Nu-mi
simțeam
picioarele,
parcă
pământul
nu
se
mai
oprea
și
eu
pluteam
în
aer.
Trec
câteva
clipe,
iar
eu
îmi
amintesc
că
Vlad
este
acolo,
așteptându-mă
iar
eu,
ca
o
fraieră,
nu
fac
altceva
decât
să
mă-ntorc
la
el,
ascultându-i
explicațiile.
<vLaD>:
Dar
am
nevoie
de
tine,
nu
mă
poți
lăsa
singur!
<mAria>:
Vlad,
spui
că
o
iubești
după
câteva
zile.
Dacă
o
iubești,
sentimentele
vin
de
la
sine.
Pe
mine
te
rog
să
mă
lași
în
pace.
Ești
sigur
că
este
pentru
tine?
<vLaD>:
DA!
Este
deșteaptă,
frumoasă
și
simpatică.
<mAria>:
Atunci
este
femeia
potrivită!
<vLaD>:
Și
tu?
<mAria>:
Eu
sunt
bine.
<vLaD>:
Minți!
<mAria>:
Pentru
a
mă
vindeca,
voi
uita
de
tine
pentru
o
perioadă.
<vLaD>:
Da,
înțeleg.
Bine,
dar
să
nu
mă
uiți.
<mAria>:
Voi
încerca.
<vLaD>:
Să
ce?
<mAria>:
Să
te
uit!
Dacă
aș
fi
reușit,
mi-aș
fi
dorit
să-mi
smulg
inima
din
piept
și
să
o
arunc
într-un
colț.
Să-mi
limpezesc
mintea,
să
găsesc
puterea
de
a
merge
înainte.
M-am
așezat
jos,
m-am
aplecat
asupra
covorului
și
observam
lacrimile
ce
se
aruncau
cu
disperare
la
podea.
Nu
le-am
oprit.
Învățasem
să
nu
fac
zgomot
atunci
când
plâng
și
o
făceam
într-o
liniște
îngrozitoare.
Am
plâns
întreaga
noapte.
Făcusem
un
colaj
cu
pozele
noastre,
pe
care
îl
păstram
cu
disperare
și
egoism.
În
mintea
mea
ne
stătea
bine
împreună.
Nu
voiam
să
o
văd
pe
Ea,
pe
hoață.
Voiam
să
uit
de
ei,
de
amândoi.
Să
uit
de
acele
luni
ce-mi
păreau
timp
pierdut.
Dacă
ești
tristă,
plângi.
O
zi,
două,
trei,
dar
apoi
ești
obligată
să
te
ridici,
să-ți
învingi
amintirile
și
să
mergi
înainte.
Pentru
că
viața
este
o
călătorie
fără
bilet
de
întoarcere.
Se
luminează
ecranul
telefonului.
Vlad.
„Maria,
i-am
spus
despre
tine,
că
ești
cea
mai
bună
prietenă
a
mea
și
că
mi-ai
fost
mereu
alături.
Nu
este
geloasă,
putem
vorbi
fără
probleme:
mai
mult
de
atât,
vrea
să
te
cunoască!”
Am
închis
ochii
și
am
plâns.
Din
nou.
El
se
gândea
doar
la
ea,
nu
se
preocupa
de
mine.
El
era
fericit
și
pretindea
ca
eu
să
fiu
simplu
spectator.
Deja
era
bătaie
de
joc.
Depășise
gluma.
Câte
poate
suporta
un
om
atunci
când
iubește?
Există
o
limită.
Capitolul
10.
Maria
Principesa
Elena,
România,
2015
De
obicei,
trecutul
se
aruncă
asupra
ta
în
momentul
greșit,
când
rănile
ți
s-au
vindecat
și
ai
reușit
să
interiorizezi
anumite
trăiri.
După
relația
cu
Vlad,
încetasem
să
mai
cred
în
iubire.
Nu-mi
mai
făceam
planuri,
trăiam
momentul
și
încercam
să
mă
feresc
de
sentimente,
alesesem
să
nu
mă
mai
implic.
Fiecare
femeie
are
nevoie
de
un
om
care
să-i
spună:
„Știu
că
poți!”.
Acele
trei
cuvinte
sunt
suficiente
ca
ea
să
miște
munții
din
loc.
Am
simțit
durerea,
am
trăit
fiecare
secundă
de
plăcere,
am
cunoscut
oameni
buni,
oameni
egoiști.
Am
iubit,
m-am
luptat
pentru
omul
pe
care-l
iubeam.
Am
fost
în
Paradis,
am
ajuns
și
prin
Infern.
Momente
de
fericire
presărate
cu
zâmbete,
clipe
în
care
mă
simțeam
singură
și
părăsită.
Suferi
până
la
un
moment
în
care
pielea,
inima
și
ochii
nu
mai
simt.
Durerea
nu-i
mai
atinge
pentru
că
s-au
obișnuit
cu
suferința.
Câte
lacrimi
avem
la
dispoziție?
Pentru
Vlad
le
vărsasem
pe
toate.
Într-o
zi,
Paul
mi-a
spus:
—
Chiar
dacă
ne-am
certat,
niciodată
n-ai
plâns.
Chiar
nu-ți
pasă
de
mine?
—
Paul,
îmi
ceri
să
nu
te
iubesc,
apoi
ai
vrea
să
plâng
pentru
tine.
—
Da,
ai
dreptate,
dar
câteodată
am
impresia
că…
nu
mai
ai
lacrimi!
—
Da,
le-am
vărsat
pe
toate
pentru
un
singur
om
și
din
acel
moment
mi-am
promis
că
niciun
bărbat
nu-mi
va
mai
cunoaște
slăbiciunile,
că
nu-i
voi
oferi
nimănui
șansa
să
mă
pună
din
nou
la
pământ.
Paul
știa
despre
Vlad,
cunoștea
golul
pe
care
mi-l
lăsase
în
suflet
și
în
fiecare
zi
încerca
să-mi
ofere
motive
pentru
a
zâmbi.
Un
mesaj,
un
apel,
prezența
lui.
Câteodată
este
bine
să
depui
armele
și
să
lași
ca
lucrurile
să
vină
de
la
sine.
Dacă
un
om
îți
este
sortit,
va
rămâne
lângă
tine.
Dacă
viața
îl
duce
departe,
consideră-l
o
lecție
de
viață,
păstrează
amintirile
frumoase
și
încearcă
să
uiți
tot
ce
a
fost
neplăcut.
La
ce
bun
să
tot
cari
după
tine
decepții,
iluzii,
promisiuni
și
sentimente
negative?
Voiam
să
mă
bucur
de
fiecare
moment
petrecut
cu
Paul.
Pentru
că
nu
eram
un
cuplu,
mai
mult
din
decizia
mea,
ne
vedeam
rar.
Când
ne
întâlneam,
uitam
de
lume
și
ne
ascundeam
sub
cearșafuri
albe,
de
catifea.
Adoram
gropițele
lui,
ochii
blânzi
și
ceea
ce
trezea
în
mine:
creaturi
de
care
n-aveam
habar,
care-mi
făceau
inima
să
tremure
și
pielea
să
se
înroșească.
—
Ești
frumoasă!
mi-a
spus
privindu-mă
cu
o
tandrețe
incredibil
de
seducătoare.
Chipul
îmi
lua
foc,
inima
bătea
tare
și
tot
ce-mi
doream
era
sărutul
lui.
—
Ai
roșit!
a
spus,
râzând
ca
un
copil
poznaș.
—
Mereu
mă
dau
de
gol!
Scuză-mă!
i-am
zis,
acoperindu-mi
chipul.
—
Să
te
scuz?
De
ce?
Femeia
care
roșește
este
bună
de
iubit!
Ea
este
sinceră,
naturală
și
nu-și
ascunde
sentimentele!
Eu
acum
te
privesc
și
știu
că…
Am
înghițit
în
sec.
Mă
privea
în
ochi
și
imediat
ghicea
ceea
ce
simțeam:
—
Vrei
să
fii
iubită.
Îi
simt
palma
prin
părul
meu
ce
alunecă
ușor
sub
atingerea
lui.
—
Dar
tu
nu
poți…
Închid
ochii
și
pentru
câteva
secunde
simt
că
mă
pierd.
—
Nu,
eu
nu
pot
să
te
iubesc.
Acum
nu.
Deschid
ochii
și
zâmbesc.
—
Dar
când?
L-am
întrebat
râzând.
Când
voi
fi
bătrână?
Mă
strâmb
ca
o
copilă.
—
Probabil…
Cine
știe.
„Când
două
persoane
sunt
făcute
pentru
a
sta…
—
…împreună,
universul
va
face
tot
posibilul
pentru
a-i
readuce
unul
lângă
celălalt.”
Ridic
ochii
la
cer
și
decid
să-mi
pregătesc
o
cafea.
Mă
opresc
în
fața
ferestrei
și
observ
doi
tineri
plimbându-se
mână
de
mână.
Par
fericiți.
Par
îndrăgostiți.
Pentru
un
moment
mă-ntreb
unde
a
dispărut
femeia
optimistă,
cea
care
credea
în
dragostea
eternă
și
considera
că
iubirea
poate
învinge
tot.
Încetasem
să
mai
cred
și
greșeam,
eram
absolut
sigură
de
asta.
Din
păcate
simțeam
că
bat
pasul
pe
loc,
că
nu
mai
reușesc
să
cred
în
iubire
și
că
este
mai
bine
așa,
să-mi
trăiesc
viața
ferindu-mă
de
sentimente.
Vocea
lui
Paul
mă
readuce
cu
picioarele
pe
pământ.
—
Maria,
mă
auzi?
La
ce
te
uiți?
Îi
simt
parfumul
și
simt
că
nu-i
pot
rezista.
—
Mi-ai
zis-o
de
atâtea
ori,
încât
am
ajuns
să
cred
că
ai
dreptate.
Sărută-mă,
vrei?
Îmi
atinge
suav
buzele
pentru
a-mi
da
simțurile
peste
cap.
Un
sărut
dulce,
fără
prea
multe
speranțe
și
promisiuni.
Îmi
atinge
ușor
șoldurile,
mâinile
alunecă
sub
tricou.
Mă
simt
dorită,
ca
o
hrană
necesară
pentru
supraviețuire.
Mă
eliberez
din
brațele
lui
și
mă
îndrept
către
bucătărie,
cu
zâmbetul
pe
buze
și
sufletul
liniștit.
—
Știi
ce
nu-mi
place
la
tine?
i-am
spus
dintr-o
dată.
Că
te
crezi
prea
frumos!
Femeilor
le
plac
bărbații
misterioși,
cei
care
se
lasă
descoperiți
cu
greu,
vorbesc
puțin
și
trec
repede
la
fapte.
—
Adică
eu
vorbesc
și
atât?
—
Nu,
nu.
Dar
văzându-ți
mușchii
în
fiecare
zi,
nu
mai
am
dorința
să-i
descopăr.
Sunt
acolo
mereu,
la
dispoziția
tuturor
domnișoarelor.
O
femeie
vrea
ca
bărbatul
ei
să
fie
doar
al
ei.
Ceea
ce
vede
ea
să
nu
vadă
altcineva.
Știi
ce
vreau
să
zic…
—
Vorbești
ca
o
nevastă!
—
Vorbesc
ca
o
femeie!
Îl
privesc
hotărâtă.
—
Dar
eu
nu
sunt
al
tău!
Mă
privește
serios.
Mă
uit
cum
cămașa
albă
îi
atinge
pielea
albă.
Suav.
Nicio
adiere
de
vânt.
Când
el
se
mișcă,
timpul
se
oprește.
Un
parfum
puternic
mă
învăluie.
Într-
adevăr,
Paul
este
un
bărbat
chipeș,
fermecător
și
căutat
de
femei.
Încă
nu-mi
explic
cum
a
ajuns
la
mine.
Nu
era
bărbatul
meu,
știam
că
dintre
toate
femeile
sigur
nu
mă
va
alege
pe
mine.
Credeam
că
la
un
moment
dat
va
întâlni
o
fată
mai
frumoasă,
mai
intrigantă
și
mai
atrăgătoare
care
mă
va
înlocui.
Știam
asta,
acceptasem
situația
de
la
bun
început.
Fără
sentimente:
asta
este
regula.
—
Maria,
ce
tot
cauți
acolo?
—
Caut
portofelul,
chiar
nu
știu
unde
l-am
pus.
—
Vrei
bani?
—
Paul,
pe
bune?!
Sper
că
glumești!
Probabil
că
mă
enervasem
degeaba,
dar
dintre
toate
lucrurile
pe
care
mi-aș
fi
dorit
ca
Paul
să
mi
le
dăruiască,
banii
erau
ultimii.
—
Ce
carte
este
aceasta?
Îmi
spune
în
timp
ce
eu
aruncam
afară
din
geantă
tot
ce
mă
încurca.
—
A,
da!
Este
o
carte
cu
o
poveste
de
dragoste.
—
Și
de
ce
râzi?
mi-a
spus
serios.
Câteodată
mă
speria
seriozitatea
și
capacitatea
lui
de
a
trece
de
la
o
stare
de
spirit
la
alta.
Zâmbăreț,
apoi
serios.
Nervos,
apoi
calm.
Deseori
eram
confuză
și
nu
știam
cum
să-i
răspund.
—
Pentru
că-i
semeni
foarte
mult!
Personajul
masculin
este
ca
tine,
arogant,
bun
la
pat
și
chipeș.
Câteodată
mi
se
pare
că
povestea
noastră
este
varianta
românească
a
cărții.
—
Nu
am
auzit
despre
asta
și
îți
pot
garanta
că
atunci
când
ne
culcăm
împreună,
totul
face
parte
din
repertoriul
meu.
Absolut!
—
Hai,
Paul!
Nu
mai
suntem
copii,
nu
căutăm
sufletul
pereche
doar
pentru
a
ne
satisface
simțurile.
Doar
nu
se
rezumă
totul
la
sex!
—
Nu
tot…
aproape.
Îl
privesc
cu
coada
ochiului
și
realizez
că
are
un
farmec
năucitor.
—
Nu
cred
că
relația
între
bărbat
și
femeie
se
rezumă
la
sex.
Poate
dura
o
perioadă,
dar
nu
pentru
totdeauna.
Trebuie
să
ai
pasiuni
în
comun,
să
vă
doriți
aceleași
lucruri
și
să
existe
mult
respect.
Îmi
torn
puțină
cafea
și
îl
privesc,
așteptând
o
reacție.
—
Între
noi
doi…
Sorb
din
cafea.
Se
lasă
liniștea.
Așadar
decid
să
vorbesc:
—
Ce
anume?
Știam
că
relația
noastră
era
atipică.
Nu
ne
făcusem
planuri
pentru
că
știam
că
el,
ca
și
mine,
nu
mai
credea
în
iubire.
Amândoi
am
suferit
extrem
de
mult,
așa
că
am
luat
decizia,
de
comun
acord,
să
ne
vedem
din
când
în
când
și
să
ne
bucurăm
de
acele
clipe
împreună.
De
obicei,
petreceam
acele
momente
într-un
loc
izolat
de
lume
și
zgomot,
vizitam
locuri
sau
plecam
la
drum
fără
o
destinație
anume.
—
Între
noi
este
doar
sex.
Corect?
Există
o
mare
diferență
între
a
face
sex
și
dragoste.
Vine
către
mine
și
se
oprește
în
fața
mea,
încercând
să
mă
provoace.
Adoram
acest
joc,
de-a
șoarecele
și
pisica.
Eram
întotdeauna
atentă
și
învățasem
să-l
surprind,
să-i
dau
simțurile
peste
cap
și
să-l
las
fără
cuvinte.
—
Da,
corect!
Mă
feresc
de
privirea
lui.
Când
vrei
să
înțelegi
dacă
o
femeie
este
fericită,
tristă
sau
supărată,
privește-o
în
ochi:
acolo
vei
afla
toate
tainele
ei.
—
Îți
lipsește
ceva?
Tresar,
simțindu-i
palma
rece
pe
spatele
meu.
Mă
privește
direct
în
ochi
pentru
o
secundă,
iar
eu
realizez
că
ceva
nu
este
în
regulă.
—
Paul,
nu-mi
lipsește
iubirea.
Este
bine
așa.
Dar
pretind
respect.
Deschid
dulapul,
căutând
ceva,
orice.
—
Știam
eu!
Oricum
n-ai
cum
să-ți
dorești
pe
cineva
mai
bun
pentru
că
deja
îl
ai
pe
cel
mai
bun.
Mai
ales
în
a
te
satisface.
Mă
sărută
pe
frunte,
își
ia
sacoul
și
geanta,
iar
apoi
se
îndreaptă
către
ușă.
—
Ești
același
arogant
cu
nasul
pe
sus!
Să
știi
că
nu
ești
singurul
bărbat
pe
lume,
mai
există
bărbați
și
unii
sunt
chiar
drăguți!
Râzând,
mă
îndrept
către
dormitor.
Tresar.
Îmi
simt
mijlocul
blocat
și
dintr-
o
dată
camera
parcă
se
învârte.
Ochii
lui
Paul
parcă
au
luat
foc:
—
Alți
bărbați?
Cred
că
nu
ai
înțeles:
tu
ești
a
MEA!
Mă
simțeam
a
nimănui,dar
în
acel
moment
parcă
îi
aparțineam.
Capitolul
11.
Maria
Florența,
Italia,
2010
Când
te
desparți
de
un
om
și
vezi
cum
relația
în
care
credeai
și
ai
investit
timp
și
speranță
se
năruie
sub
ochii
tăi,
ți
se
taie
răsuflarea.
Crezi
că
nu
vei
mai
iubi
și-ți
vine
să
o
dai
încolo
de
dragoste,
să
nu
mai
auzi
de
ea
și
să
stai
singur
pentru
totdeauna.
Iubim
și
riscăm.
Nimeni
nu
ne
obligă
să
ne
îndrăgostim,
o
facem
din
pură
plăcere
și
puțin
egoism.
Când
ne
infatuăm,
parcă
dăm
la
o
parte
tot
răul
și
ne
imaginăm
doar
lucruri
frumoase.
Credem
că
iubirea
noastră
va
dura
o
eternitate
și
orice
ne-ar
spune
lumea,
nu
contează
părerea
altora.
Da,
în
relația
mea
cu
Vlad
nu
era
loc
pentru
părerile
altora.
Îl
așteptasem
pe
acel
om,
îmi
dorisem
din
răsputeri
să-l
iubesc
și
să
mă
simt
a
lui,
luptasem
pentru
acea
iubire
și
aș
fi
făcut
orice
pentru
el.
Oare
el
știa?
Relația
cu
EA
a
durat
prea
mult,
încărcată
cu
sentimente
confuze
și
negative,
clipe
de
egoism
și
ranchiună
ce
mă
făceau
să
nu
mă
mai
recunosc.
Citesc
din
inerție
numărul
lui,
pentru
a
nu
știu
câta
oară.
Nu
reușesc
să-i
șterg
numele
și
numărul,
sunt
tatuate
pe
sufletul
meu
și
tot
ce
am
fost,
tot
ce
am
trăit
parcă-mi
aleargă
în
fața
ochilor.
Am
nevoie
de
aer
curat,
mă
îndrept
către
ușa
din
lemn,
lucioasă
de
la
vopseaua
abia
întinsă,
și
fără
să
vreau
mă
privesc
în
oglinda
agățată
într-un
colț
al
casei.
Abia
mă
recunosc.
Înainte
eram
o
femeie
veselă,
iubeam
viața,
trăiam
fiecare
zi
la
maxim
și
nimeni
nu-mi
putea
fura
zâmbetul.
El
a
reușit.
Dragostea
pe
care
i-o
purtam
reușise
să
mă
transforme
într-o
străină,
nu
mai
știam
cine
sunt
și
cine
am
fost.
Pierdusem
anii
tinereții
pentru
bărbatul
pe
care-l
iubeam.
Eu
încă-l
mai
iubesc
pe
Vlad,
recunosc.
Dar
nu
mai
pot
lupta
pentru
amândoi,
mai
ales
acum,
când
m-a
dezamăgit
și
nu
s-a
gândit
la
noi.
Îmi
ating
buzele.
Sunt
acolo,
aceleași.
Măcar
ele.
Se
hrăneau
cu
sărutul
lui,
un
gust
dulce-acrișor.
Ochii
îmi
sunt
obosiți,
privesc
în
gol
și
realizez
că,
deși
îmi
este
dor
de
el,
mai
mult
îmi
este
dor
de
mine!
Clanța
rece
mă
trezește
la
realitate.
Parcă-mi
spune
că
într-adevăr
s-a
terminat.
Mă-ntorc
către
fereastră
simțind
cum
lacrimile
alunecă
ușor.
Se
scurg
una
după
alta,
abia
le
mai
simt.
Sufletu-mi
este
amorțit,
lumea
mea
e
paralizată.
Fiecare
colț
al
acelei
camere,
fiecare
loc
al
casei,
fiecare
parte
a
trupului
meu
îmi
amintește
de
el.
După
ce
relația
dintre
Vlad
și
prietena
lui
s-a
încheiat,
am
petrecut
o
scurtă
perioadă
în
care
ne-am
reapropiat.
De
ce
am
rămas
lângă
el?
Pentru
că-l
iubeam
și
când
iubești,
lași
toate
armele
jos.
Ești
ca
un
animal
sălbatic
ce
se
trezește
închis,
realizează
că
nu-i
locul
lui,
dar
nu
poate
pleca.
Am
încercat
să-l
cuceresc,
să-i
dovedesc
că
eu
aveam
sentimente
adevărate
și
iubeam
sufletul
lui,
acel
zâmbet
de
copil
și
acea
privire
de
om
bun.
După
câțiva
ani,
ne-am
întâlnit
într-o
gară.
Mă
preocupam
de
aspectul
meu,
îmi
doream
să
fiu
frumoasă
și
voiam
ca
el
să
mă
placă.
Cunoscuse
sufletul
meu,
înțelesese
ce
fel
de
om
eram,
iar
acum
urma
să
mă
întâlnească,
să-mi
atingă
pielea,
să-mi
zâmbească,
iar
eu
să-i
pot
atinge
buzele.
L-am
văzut
îndreptându-se
către
mine
și
am
înțeles
că
era
omul
potrivit.
Asta
am
crezut
și
pentru
o
perioadă
timpul
mi-a
dat
dreptate.
Au
urmat
momente
frumoase,
ne
vedeam
de
câteva
ori
pe
an,
iar
în
restul
zilelor
visam
la
clipa
în
care
ne
vom
revedea.
Relația
noastră
era
diferită,
pielea
nu
se
atingea,
dar
sufletele
nu
se
pierdeau
vreodată!
Aveam
încredere
în
Vlad,
știam
că
era
un
om
bun
și
mi-ar
fi
spus
orice.
După
prima
întâlnire,
situația
noastră
se
clarificase:
eram
împreună.
Virtual.
Nu-mi
păsa,
nu
priveam
în
jurul
meu,
pentru
mine
exista
doar
Vlad.
Faci
efort,
crezi
într-o
relație
și
apoi
totul
se
face
țăndări.
Sufeream
amândoi.
L-am
privit
cum
m-a
salutat
din
mașină
și
știam
că
acela
nu
era
un
la
revedere
,
ci
un
adio
.
Nu-mi
imaginasem
viața
fără
el,
fără
glumele
lui,
fără
energia
și
optimismul
lui.
El
era
printre
nori,
eu
cu
picioarele
pe
pământ.
Un
ying
și
yang
perfect.
Erau
nopți
în
care
adormeam
cu
PC
-ul
în
brațe
sau
cu
webcam
-ul
aprins.
Îmi
plăcea
să-l
privesc
cum
doarme,
chiar
dacă
ne
despărțea
un
monitor.
Așteptam
ca
el
să
închidă
ochii
și
apoi
să-l
pot
admira.
Îi
adoram
sprâncenele,
chipul
perfect
și
buzele
nici
prea
subțiri,
nici
prea
groase.
Ce
n-aș
da
să
pot
avea
iar
speranța
și
cheful
de
a
iubi!
Oare
mai
merită
să
riști
totul
pentru
o
iubire?
Ai
grijă
atunci
când
promiți
ceva
unui
om,
pentru
că
riști
să-l
rănești.
Dacă
n-ai
timp
pentru
o
femeie,
pleacă
din
viața
ei,
pentru
că
dragostea
este
un
sentiment
sădit
cu
atenție
și
îngrijit
cu
răbdare;
dacă
fericirea
ei
nu
este
o
prioritate
pentru
tine,
pleacă
și
nu
o
mai
căuta.
Nu
te
îngrijora,
există
bărbați
care
iubesc
mai
mult
și
mai
bine
decât
tine.
În
timp,
ea
va
înțelege
că
tu
nu
erai
destul
de
bun
pentru
ea
și
ea
era
prea
mult
pentru
un
om
care
nu
știa
să
prețuiască
sinceritatea.
Relația
noastră
a
durat
ani,
ani
frumoși
și
speciali.
Nu-mi
lipsea
dragostea,
ci
el,
prezența
lui,
atingerea
și
sărutul
lui
dis-de-dimineață.
Astăzi
n-am
nimic.
Astăzi
voi
plânge
și
apoi
îmi
vor
reorganiza
viața.
Mă
întind
pe
pat
și
privesc
pozele
împrăștiate
prin
cameră.
Închid
ochii,
simt
furtuna
din
sufletul
meu.
Nu
mai
există
un
noi,
nu
mai
există
un
viitor
împreună.
A
fost
alegerea
mea,
dar
doare.
Doar
pentru
că-l
iubesc,
dar
nu
pot
merge
înainte
cărând
greutatea
amândurora.
Eu
voiam
un
bărbat
care
să-mi
fie
alături,
pe
care
sa
mă
pot
baza,
iar
astăzi
realizez
că
visam
imposibilul.
Dimineață.
Apa
rece
cade
puternic
peste
mâinile
mele
și
un
fior
îmi
străbate
șira
spinării.
Este
ora
5
dimineața,
momentul
ca
eu
să-ncep
o
nouă
zi
și
să
plec
către
Florența.
Uneori
este
mai
bine
să
nu
vezi
un
om
suferind,
altfel
riști
să
te-ntorci
din
drum.
Până
ieri
mă
trezeam
lângă
Vlad,
îl
simțeam
cum
se
strecoară
din
pat
și
caută
încet
papucii.
Până
ieri
eram
doi,
astăzi
eram
din
nou
singură.
Nu
voi
mai
iubi!
Fericirea
mea
nu
va
mai
depinde
de
iubirea
unui
bărbat!
Când
o
femeie
suferă,
trebuie
să-și
parfumeze
pielea.
Să
se
simtă
bine,
sexy
și
frumoasă!
Caut
parfumul
meu
preferat
și
simt
cum
stropi
reci
și
greoi
se
lipesc
de
pielea
mea,
ca
niște
ace.
Sufletul
unui
om
nu
se
vindecă
de
pe
o
zi
pe
alta:
necesită
timp
și
răbdare.
Deschid
în
grabă
ușa
dulapului
și
mă
simt
ca
lovită
de
o
mie
de
săgeți,
direct
în
suflet:
nu
deschisesem
dulapul
în
ultimele
zile.
După
plecarea
lui
Vlad,
am
stat
închisă
în
cameră,
salvată
de
buna
mea
mamă,
care-mi
mai
aducea
mâncare
și
apă.
Când
îți
vine
să
suferi
și
să
plângi,
fă-o.
Să
nu
strângi
prea
multă
suferință
și
durere,
pentru
că
sufletul
este
mic
și
vei
avea
nevoie
de
spațiu
pentru
sentimentele
frumoase
și
plăcute.
Nu-ți
îngreuna
inima,
păstrează
în
sufletul
tău
doar
oamenii
care
merită
cu
adevărat
acel
loc.
Capitolul
12
Partea
rezervată
pentru
Vlad
era
goală.
Rămăseseră
câteva
bluze
și
niște
pantaloni
tociți
de
vreme.
Am
simțit
parfumul
lui
și
am
înțeles
că
nu
eram
pregătită,
că
nu
puteam
înfrunta
lumea,
căci
nu
vedeam
nimic
frumos
în
jurul
meu.
Luasem
o
decizie,
dar
mă-ntrebam
dacă
nu
fusesem
prea
egoistă.
Oare
eram
egoistă?
Aș
fi
fost
egoistă
dacă
nu
aș
fi
suferit,
bănuiesc.
În
schimb
știam
sigur
că
amândoi
plângeam
și
amândoi
sufeream.
Am
rămas
așa,
îmbrăcată
cu
tricoul
lui
alb
și
parfumat,
întreaga
zi.
Am
plâns,
mi-am
reproșat,
i-am
reproșat,
am
plâns
din
nou,
mi-am
făcut
curaj.
Îl
rugasem
să-mi
spună
dacă
a
ajuns
bine,
dar
n-a
făcut-o.
Evident,
se
simțea
jignit.
Și
eu
m-aș
fi
simțit
așa.
Lăsase
totul
pentru
mine,
dar
lucrurile
nu
sunt
întotdeauna
așa
cum
ne
dorim.
La
un
moment
dat
ne
oprim
din
căutat
și
realizăm
că
am
obosit,
că
n-avem
nevoie
de
o
dragoste
nouă
pentru
că
am
uitat
să
ne
iubim,
să
avem
grijă
de
sufletul
nostru
fără
a
ne
preocupa
de
ceilalți.
Vine
un
moment
în
care
devenim
din
nou
centrul
universului
și
o
facem
pentru
a
ne
salva,
pentru
a
respira
din
nou
și
a
putea
reîncepe.
Nu
vă
neliniștiți,
nu
durează
mult,
dar
pentru
un
timp,
atunci
când
ați
fost
dezamăgiți
sau
părăsiți,
simțiți
nevoia
de
a
sta
ascunși
de
lume,
de
sentimente
și
priviri.
Este
normal,
este
firesc,
pentru
că
sufletul
obosește
și
simte
nevoia
de
libertate
și
liniște.
Veți
alunga
oameni
din
dorința
de
a
evita
dezamăgiri,
doar
cei
cărora
le
pasă
vor
rămâne;
îi
veți
pune
la
încercare
pentru
că
nu
mai
credeți
în
cuvinte,
doar
cei
care
vă
vor
binele
se
vor
lupta.
Vine
o
perioadă
în
care
trebuie
să
facem
curat
în
viața
noastră,
să
renunțăm
la
oameni
și
sentimente
fără
rost.
Este
firesc.
Câteodată
singurătatea
vindecă.
Puțini
înțeleg
cât
poate
să
doară.
Pentru
a
înțelege
suferința
unui
om,
trebuie
să
fii
în
pielea
lui,
să-i
cunoști
slăbiciunile,
să-i
cunoști
durerea
și
istoria
vieții.
Mulți
n-au
înțeles
că
femeile
se
îndrăgostesc
de
bărbații
care
nu
renunță,
de
cei
care
reușesc
să
fie
misterioși
și
amuzanți,
care
nu
se
laudă
cu
calitățile
lor,
ci
îi
oferă
femeii
iubite
șansa
de
a
descoperi
tot
ceea
ce
vrea
să
găsească.
Mulți
n-au
înțeles
că
dragostea,
în
lumea
femeilor,
are
nenumărate
culori,
o
femeie
iubește
în
felul
ei
și
știe
să
facă
diferența
între
prietenie
și
relație.
Femeile
sunt
complicate,
greu
de
mulțumit
și
puțin
cicălitoare;
ele
o
știu,
din
acest
motiv
majoritatea
caută
un
om
care
să
le
liniștească,
să
le
aducă
cu
picioarele
pe
pământ
și
să
le
ofere
încredere
în
sine.
Dacă
iubești
o
femeie,
nu
ești
un
fraier:
fraieri
sunt
cei
care
n-au
habar,
nu
știu
cum
să-ivorbească
unei
femei,
ce-nseamnă
iubirea
și
respectul.
Dacă
ajungi
să
mai
ridici
și
mâinile,
atunci
ești
un
laș.
Stimată
doamnă,
cine
te-a
lovit,
o
va
face
din
nou.
La
o
anumită
vârstă,
cu
greu
mai
schimbi
un
om.
Nu
te
încăpâțâna,
amintește-ți
că
meriți
mai
mult.
Dragostea
nu
înseamnă
suferință,
umilință
sau
violențăfizică
ori
spirituală.
Nu,
iubirea
este
cu
totul
altceva.
Și
dacă
iubirea
dispare,
trebuie
să
fie
înlocuită
de
respect.
Îmi
ascund
chipul
și
parcă-l
văd:
de
o
frumusețe
înmărmuritoare,
un
chip
curat,
ochi
ca
nucile,
buze
de
culoarea
unui
trandafir.
Mi-am
plecat
fruntea,
rezemând-o
de
palma
dreaptă:
deseori
i-am
surprins
privirea
în
miez
de
noapte.
Privirea
lui
era
năucitoare,
nu-i
puteam
spune
nimic
pentru
că
el
îmi
cunoscuse
toate
slăbiciunile
și
le
transformase
în
calități.
—
Vlad,
de
ce
mă
privești?
îl
întrebam
în
șoaptă,
de
teamă
că
aș
putea
strica
un
moment
atât
de
suav
și
magic.
—
Pentru
că
te
iubesc
și,
atunci
când
dormi,
pari
fericită!
îmi
spunea
privindu-mă
cu
doi
ochi
dulci
ce
sclipeau
în
lumina
lampionului
de
pe
stradă.
Era
frumos.
O
frumușețe
de
speriat.
Deseori
mă
surprindeam
întrebându-mă
ce
face
un
bărbat
atât
de
frumos
lângă
o
femeie
ca
mine.
El
se
supăra
și-
mi
spunea:
—
Tu
ești
frumoasă!
Încetează
să
spui
asemenea
prostii,
altfel
ne
supărăm.
Nu-mi
plăcea
să
mă
cert
cu
Vlad,
nefiind
eu
un
om
care
ține
la
supărare.
Îmi
lua
fața
în
mâini
și-mi
săruta
fruntea,
iar
eu
mă
simțeam
cea
mai
fericită
femeie
de
pe
pământ.
—
Maria,
ce-ți
dorești
de
la
viață?
M-a
luat
în
brațe
și
m-a
strâns
ușor,
cu
multă
dragoste.
—
Ca
femeie,
tot
ce
îmi
doresc
este
să
fiu
iubită
cu
adevărat.
Am
ajuns
la
un
punct
în
care
nu
mai
am
nevoie
de
cadouri,
de
promisiuni
și
gesturi
superficiale;
am
ajuns
la
un
punct
în
care
am
realizat
că
nu
mai
vreau
să
pierd
timpul
cu
relații
fără
rost,
lângă
un
om
care
nu
mă
vede
în
viitorul
său
sau
care
îmi
cere
compromisuri.
Îmi
doresc
o
dragoste
care
să
mă
facă
să
râd,
să
mă
bucur,
să-mi
simt
sufletul
liniștit,
să
găsesc
fericirea
în
brațele
bărbatului
iubit.
Îmi
doresc
să
fiu
privită
ca
și
cum
aș
fi
singura
femeie
pe
pământ.
—
Cam
multe
vrei.
Mă
strânge
în
brațe
și
mă
sărută
pe
frunte.
Ce
poate
fi
mai
frumos
decât
un
gest
atât
de
spontan
și
sincer?
—
Da,
într-un
fel,
par
multe.
Dar
există
un
singur
răspuns
ce
le
întrunește
pe
toate:
dragoste.
Și
respect.
Îl
sărut
cu
patimă
și
îi
spun
că-l
iubesc,
ca
și
cum
i-aș
cuvânta
o
taină.
—
Atunci
sunt
două!
exclamă
Vlad,
ridicând
mândru
două
degete.
Râdem
împreună
iar
eu
mă
întind
pe
pat,
privind
tavanul
ce
deseori
mi
se
părea
un
ecran
de
cinema
pe
care
urmăream
filmul
viitorului
nostru.
Deseori
adormeam
imaginându-mi
o
viață
lângă
Vlad
și
acum
îl
aveam
lângă
mine.
Nimic
nu
ne
putea
frâna
fericirea.
—
Da,
dar
dacă
iubești,
respecți.
Greșesc
cumva?!
Îl
prind
de
mână
și
închid
ochii.
—
Niciodată!
îmi
spune
râzând.
Chiar
dacă
ai
greși,
nu-ți
pot
reproșa
nimic
și
nu
te
pot
contrazice.
Femeile
au
întotdeauna
dreptate.
—
Întotdeauna?
Râd
și
simt
cum
mă
privește.
—
Aproape.
—
Eu
te-am
așteptat,
să
nu
uiți.
—
Da.
Oare
de
ce?
Deschid
ochii.
—
Pentru
că
am
văzut
în
tine
viitorul
meu.
Simplu.
Dar
tu
să
nu
mă
dezamăgești,
eu
am
pariat
sentimente
și
speranțe.
Îmi
promiți?
Îl
sărut
scurt,
dar
intens.
—
Nu,
nu-ți
promit.
Mă
privește
serios
și
se
ridică
brusc.
Îți
dovedesc
și
te
las
pe
tine
să-nțelegi
cât
de
mult
te
iubesc.
Într-o
seară,
nu
mă
simțeam
bine,
așa
că
Vlad
s-a
gândit
să-mi
pregătească
o
cadă
cu
apă
fierbinte.
Era
o
perioadă
destul
de
grea,
hotărâsem
să
merg
pe
la
el,
iar
schimbarea
vremii
îmi
juca
festa.
Nu
reușeam
să
pășesc,
parcă
nu-mi
controlam
picioarele
și
am
înțeles
că
pur
și
simplu
mușchii
îmi
înțepeniseră
de
frig.
Îmi
era
un
pic
jenă,
dar
la
un
moment
dat,
de
durere,
am
izbucnit
în
lacrimi.
Vlad
s-a
ridicat
și
m-a
dus
în
brațe.
A
rămas
cu
mine,
m-a
ajutat
să
mă
mișc
și
a
trebuit
să
mă
rog
de
el
să
se
întoarcă
în
pat.
—
Să
mă
chemi
atunci
când
termini!
Sănu
stai
prea
mult!
mi-a
zis
hotărât,
dar
adormit,
mai
ales
că
era
ora
trei
dimineața.
—
Sigur,
te
voi
chema.
Stai
liniștit.
Decid
să
mă
relaxez
și
pentru
câteva
minute
mă
simt
perfect.
N-am
făcut-o
pentru
că
gestul
lui
a
fost
atât
de
copleșitor
și
frumos,
încât
am
preferat
să
mă
târăsc
până
în
cameră
decât
să-l
trezesc.
Când
mi-a
simțit
prezența,
doar
a
întins
brațele
și
a
șoptit:
—
Ce
bine
este
lângă
tine,
mă
simțeam
atât
de
singur!
Pentru
o
clipă,
am
crezut
că
deja
au
trecut
două
săptămâni
și
urmează
să
pleci!
Mi-a
strâns
talia
cu
o
putere
și
o
pasiune
care
mi-au
tăiat
suflarea.
Mă
iubea,
îl
iubeam
și
nimic
nu
s-ar
fi
putut
întâmpla.
Vine
un
moment
în
care
încetezi
să
mai
alergi
după
oameni,
încetezi
să
te
mai
preocupi
de
ceea
ce
gândesc,
încetezi
să
aștepți
gesturi
pe
care
tu
le-ai
face
pentru
ei.
Obosești
și
lași
lucrurile
să
decurgă
de
la
sine,
pentru
că
majoritatea
s-au
obișnuit
cu
prezența
ta
și
o
consideră
o
certitudine.
Nu
știu
de
ce,
dar
la
un
moment
dat
m-am
oprit
și,
pentru
o
clipă,
mi-am
dorit
să
fac
mai
puțin
și
să
primesc
mai
mult.
Pentru
el,
dintr-o
femeie
timidă
și
naivă,
devenisem
o
femeie
descurcăreață,
cu
spirit
de
inițiativă
și
pregătită
să-mi
asum
responsabilitățile.
De
dragul
nostru
mă
schimbasem.
Eram
dispusă
să
renunț
la
tot
pentru
noi!
M-am
uitat
în
jur
și
am
realizat
că
în
timp
ce
eu
făceam
imposibilul
pentru
a
merge
înainte,
Vlad
bătea
pasul
pe
loc.
Mă-ndruma
să
fac
mai
mult,
dar
nu-mi
susținea
pasiunile,
mă-ndruma
să
acționez,
deși
el
venea
încet
din
urmă.
Ca
femeie,
reziști
și
mergi
mai
departe
de
multe
ori,
dar
la
un
moment
dat
încetezi.
Femeia
nu
urăște,
dar
devine
indiferentă.
Ea
oferă
totul,
dar
când
pleacă,
ia
înapoi
tot
ce
a
dăruit!
Fiecare
femeie
are
nevoie
de
un
bărbat
care
să
o
liniștească,
dar
și
să-i
hrănească
dorința
de
aventură,
de
a
savura
fiecare
clipă
a
vieții.
Jumătatea
fiecăruia
dintre
noi
există
undeva
în
lume,
probabil
ne
îndrăgostim
de
oameni
care
ni
se
par
diferiți,
dar
uităm
că
inima
știe
bine
când
alege,
când
se
îndrăgostește,
recunoaște
calitățile
și
anulează
defectele.
Ca
femeie,
trebuie
să
înțelegi
că
n-are
sens
să
te
compari
cu
ceilalți:
cine
te
iubește,
rămâne.
Cine
se
preface,
mai
devreme
sau
mai
târziu,
va
fi
pus
la
încercare
și,
probabil,
va
pleca.
Știam
că
greșesc,
dar
n-am
fi
oameni
dacă
nu
ne-am
asculta
inima:
caut
repede
telefonul,
găsesc
numărul
lui,
aștept
câteva
secunde,
apoi
decid
să-l
sun.
—
Alo?
Ți-am
zis
să
nu
mă
suni!
îmi
reproșează
Vlad.
Simțeam
că
suferă,
recunoșteam
vocea
de
om
rănit
și
trist.
S-a
mai
întâmplat
să
avem
dispute,
de
cele
mai
multe
ori
pe
subiecte
banale,
și
deseori
eu
eram
cea
care-l
căuta.
Eram
obișnuită
cu
nervii
și
impulsivitatea
lui,
dar
nici
eu
nu
eram
perfectă,
așa
că
am
decis
să
trec
peste.
—
Vlad…
Eu
voiam
doar
să
știu
dacă
ai
ajuns
cu
bine!
Mi-ai
spus
că-mi
trimiți
măcar
un
mesaj!
îi
spun
cu
ton
domol.
—
Da,
am
ajuns.
Am
uitat
să-ți
spun.
Acum,
te
rog
frumos,
nu
mă
mai
suna!
Ai
făcut
o
alegere,
asta
este.
Eu
am
luptat,
Maria.
Am
venit
până
acolo
ca
să
te
conving,
dar
tu
deja
m-ai
uitat.
—
Da.
Ai
dreptate.
—
Adio.
—
Aș
vrea
măcar
să
mai
știu
ceva
de
tine,
din
când
în
când…
S-a
lăsat
liniștea.
L-am
mințit
când
i-am
spus
ca
nu-l
mai
iubesc.
L-am
mințit
când
i-am
spus
că
nu-i
omul
potrivit
pentru
mine.
L-am
mințit
pentru
că
voiam
să-l
salvez.
Știam,
cu
mine
era
fericit,
dar
lumea
mea
nu
era
și
lumea
lui.
Știam
ca
aș
fi
fost
mult
prea
egoistă,
că
el
își
dorea
sa
fie
în
alt
loc,
iar
eu
nu
puteam
sa-i
fac
pe
plac.
Decât
sa-l
văd
nefericit,
am
preferat
să-l
fac
să
plece.
El
merita
mai
mult,
iar
eu
nu
puteam
să-i
dau
tot
ce
merita.
Asta-nseamnă
să
iubești
cu
adevărat:
să
pui
fericirea
altuia
mai
presus
de
propria
fericire.
Să-ți
dorești
să-l
vezi
liniștit
și
fericit
în
lumea
lui,
printre
oamenii
lui,
chiar
dacă
este
departe
de
tine.
Sunt
momente
în
care
sufletul
abia
mai
rezistă.
Privim
în
gol,
respirăm
adânc,
dar
nu
renunțăm,
pentru
că
n-avem
voie,
nu
putem
capitula.
Așa
erau
zilele
mele
după
despărțirea
de
Vlad.
Mă
plimbam
pe
stradă
fără
un
scop
anume,
pur
și
simplu
o
făceam
pentru
a
mă
simți
mai
puțin
singură
și
mai
înțeleasă.
Ironia
vieții
este
că
oferind
mai
mult,
ajungi
să
pierzi
mai
mult.
Autobuzul
albastru
și
maiestuos
pleacă
grăbit,
iar
eu
rămân
imobilizată
pentru
câteva
minute,
pierdută
și
tristă.
Nu
voiam
să-nfrunt
lumea
și
nu
voiam
să
străbat
singură
acele
străzi
pe
care
le-am
străbătut
cândva
la
brațul
lui
Vlad.
Florența
este
un
loc
magic,
splendid
și
fascinant.
Aici
timpul
pare
că
s-a
oprit
în
loc:
străzile
înguste
apropie
lumea,
casele
înghesuite
parcă
se
ceartă
pentru
a
găsi
puțin
loc,
pe
balcoane
atârnă
mușcate
și
trandafiri,
obloane
verzi
deschise
dimineața
parcă
te
invită
să
intri
într-un
loc
secret.
Mă
simt
singură,
deși
în
jurul
meu
sunt
prea
mulți
oameni.
Dacă
cineva
mi-ar
auzi
gândurile,
oare
s-
ar
opri
pentru
a-mi
spune:
„Maria,
totul
va
fi
bine!
Timpul
vindecă
totul!”?
Cursurile
încep
în
câteva
ore.
Mă
uit
la
ceas
și
realizez
că
de
când
m-am
despărțit
de
Vlad,
nici
nu
știu
pe
ce
lume
trăiesc.
Zilele
curg
una
după
alta,
iar
eu
mă
plimb
prin
viață
ca
o
fantomă.
Amintirile
sunt
frumoase,
deși
deseori
ne
rănesc.
Privesc
către
străduța
pe
care
ne-am
plimbat
ținându-ne
de
mâini.
Dacă
cineva
mi-ar
fi
spus
că
peste
câțiva
ani
totul
se
va
face
țăndări,
n-aș
fi
crezut.
Când
iubești,
devii
orb.
Nimeni
nu
înțelege
ceea
ce
trăiești
pentru
că
nimeni
nu
știe
ce-i
sub
pielea
ta:
numele,
privirea
și
atingerea
lui.
Dacă
dragostea
dispare,
rămâne
respectul.
Dar
ce
faci
atunci
când
încă
mai
iubești
și
simți
că
n-ai
trăit
destule
momente
lângă
acel
om?
Simți
că
n-a
aflat
totul
despre
tine,
că
încă
mai
ai
sentimente
de
oferit.
O
femeie
este
frumoasă
când
știe
că
este
iubită,
respectată
și
protejată.
Nu-i
trebuie
nimic
altceva,
doar
prezența
persoanei
iubite.
Restul
nu
o
sperie,
o
întărește.
Lângă
Vlad,
mă
simțeam
frumoasă.
Ce
deosebește
o
femeie?
Iubirea
bărbatului
pe
care-l
are
alături.
Atâta
timp
cât
mă
simțeam
iubită,
eram
cea
mai
fericită
femeie!
Aș
fi
mutat
munții
din
loc,
aș
fi
făcut
orice
dacă
aș
fi
văzut
că
este
jumătatea
mea
și
că
putem
face
lucruri
împreună.
Am
străbătut
alături
de
el
străzile
din
Florența,
deși
afară
ploua
îngrozitor.
Alergam
prin
ploaie
și
picăturile
reci
ne
mângâiau
pielea.
Ne-am
pierdut
și
ne-am
regăsit
prin
Florența.
Ne-am
pierdut,
dar
nu
ne-am
mai
regăsit
prin
viață.
Decid
să
savurez
fiecare
amintire,
pentru
ultima
dată.
Poți
plânge
o
zi,
doua,
trei,
dar
apoi
ești
obligată
să
te
ridici
și
să
mergi
înainte.
O
faci
pentru
tine,
pentru
omul
care
ești,
pentru
familia
ta,
pentru
ziua
de
mâine.
Băncuța
din
lemn
uscat
și
palid
stă
sub
plopul
bătrân.
Am
descoperit
acea
gradină
și
pentru
o
jumătate
de
oră
a
fost
doar
a
noastră.
Mă
abandonam
în
brațele
lui
și,
ca
orice
femeie
îndrăgostită,
mă
simțeam
puternică,
de
neatins.
Știam
că
acolo
vreau
să-mi
trăiesc
viața,
că
acel
om
mă
va
aștepta
seară
de
seară
și
aș
fi
putut
să-i
spun
orice,
ar
fi
rămas
lângă
mine
în
pofida
tuturor
obstacolelor.
Îl
iubeam
pe
Vlad
pentru
simplitatea
lui:
era
un
om
modest,
venea
dintr-o
familie
plăcută,
știa
ce-
nseamnă
munca
și
sacrificiile.
În
același
timp,
Vlad
avea
visuri.
Deseori
mă
regăseam
în
ele,
alteori
îmi
erau
greu
să-l
înțeleg.
Când
iubești
un
bărbat,
trebuie
să-l
susții
așa
cum
și
el
te
va
susține
la
rândul
lui.
Câteodată
trebuie
să-l
aduci
cu
picioarele
pe
pământ,
să-i
explici
că
anumite
lucruri
se
pot
face,
și
altele
nu.
El
se
va
supăra,
probabil
se
va
simți
neînțeles,
dar
tu,
fiindcă
îl
iubești,
în
sufletul
tău
știi
ce-i
bine
pentru
el.
O
femeie
puternică
nu-și
dorește
banii
unui
bărbat.
O
adevărată
doamnă
te
va
înțelege
și
va
rămâne
alături
de
tine
orice
s-ar
întâmpla.
Femeia
adevărată
te
va
susține
atunci
când
toți
te
critică,
te
va
felicita
atunci
când
vei
reuși,
te
va
ajuta
cu
un
sfat.
Femeia
cu
valori
știe
că
atunci
când
iubești
un
om,
trebuie
să-i
rămâi
alături
și
să-l
susții
în
tot
ceea
ce
face.
Succesul
lui
este
și
succesul
tău
și
viceversa.
Asemenea
femeie
este
bună
de
iubit!
Păcat
că
mulți
sunt
orbiți
de
tot
ce-i
superficial!
Purta
o
pereche
de
jeans
de
culoarea
nopții,
un
tricou
simplu
și
un
hanorac.
Ce
dă
pe
spate
o
femeie?
Atitudinea.
Bărbații
tăcuți,
rezervați
și
eleganți
ne
dau
mintea
peste
cap
înainte
de
a
ne
fi
atinsă
pielea.
Ne
imaginăm
în
brațele
lor,
ca
niște
copile
ce
caută
puțină
tandrețe.
Bărbatul
potrivit
știe
când,
cum
și
unde
să
te
iubească,
cum
să
te
atingă,
când
să
tacă
și
când
să
rămână.
Nu
vorbește
mult,
lasă
ca
zgomotul
faptelor
să
umple
golul
cuvintelor.
Are
un
parfum
năucitor
ce-ți
fură
aerul.
Bărbații
trebuie
să
fie
bărbați,
femeile
sunt
femei.
Degeaba
te
consideri
mare
domn
dacă
faci
o
dramă
dintr-un
nimic,
dacă
nu
știi
cum
să-i
dai
peste
cap
simțurile,
să
o
surprinzi
și
să
o
lași
fără
cuvinte.
Respir
adânc.
Îl
iubeam
pe
Vlad,
deși
deseori
m-a
rănit
cu
vorbele
lui.
—
Femeile,
toate
la
fel,
îmi
spuse
cu
nonșalanță
într-o
zi,
în
timp
ce
vizionam
un
film
de
dragoste.
—
Adică?
Mă
întorc
și
îl
privesc,
deși
știam
răspunsul.
—
Este
suficient
un
pumn
de
bani
și
vă
aruncați
în
patul
oricui!
îmi
spune
răspicat,
fără
a
mă
privi.
—
Nu-ți
este
rușine?
Deși
stăteam
comodă,
decid
să
mă
ridic.
Încerc
să-mi
ascund
lacrimile
și-mi
mușc
puternic
buza
înainte
de
a-i
reproșa
tot
ce
am
făcut
pentru
el.
—
De
ce
să-mi
fie?
Am
cunoscut
cândva…
—
Nu
mă
interesează!
Știi
de
ce?
Pentru
că
ai
alături
o
femeie
care
a
zăbovit
după
tine
luni
întregi,
în
timp
ce
tu
cerșeai
iubire
de
la
alta,
care
nici
nu
te
merita!
Greșești
dacă
crezi
că
iubirea
unei
femei
se
cumpără
cu
bani!
Poți
cumpăra
multe
lucruri,
dar
inima
unei
femei
niciodată!
Și
dacă
ai
plătit-o,
iar
ea
ți-a
spus
că
te
iubește,
află
că
te-a
mințit!
Mă
întorc
brusc
în
bucătărie
și
încerc
să
mă
calmez.
Nu-
mi
păsa
de
nimic
în
acel
moment.
Când
iubești,
suporți
și
înduri
nenumărate
vorbe
și
gesturi!
Dar
până
când?
De
ce
mi-aș
bate
joc
de
sentimentele
omului
pe
care-l
iubesc?
De
ce
aș
pierde
timp
lângă
un
om
dacă
n-aș
crede
în
relația
noastră.
Ca
femeie,
respect
omul
lângă
care
dorm
și
când
spun
te
iubesc,
nu
mint.
Nicio
femeie
n-ar
trebui
să
fie
comparată
sau
să
plătească
pentru
greșelile
altor
femei:
eu
sunt
astăzi,
ea
a
fost
ieri.
Simt
două
brațe
ce-mi
strâng
puternic
mijlocul.
Mă
simt
dezamăgită
și
furioasă.
Îmi
șoptește
la
ureche:
—
Iartă-mă.
Tu
nu
ești
ca
celelalte.
Eu
te
iubesc
și
n-aș
vrea
să
te
pierd.
Dacă
o
relație
se
termină,
nu
este
întotdeauna
un
bărbat
sau
o
altă
femeie
la
mijloc.
Lucrurile
între
doi
oameni
pot
merge,
dar
se
și
pot
face
praf.
Femeile
suportă
multe,
rezistă
durerii
mai
mult
decât
un
jucător
de
box.
Dar
dacă
pierd
încrederea
în
tine,
jocul
s-a
terminat.
L-am
iertat
pe
Vlad
de
multe
ori.
Când
iubim,
suntem
dispuși
să
acceptăm
aproape
orice.
Știi
cât
de
fragil
și
plăpând
poate
fi
sufletul
unei
femei?
Ea
pare
puternică,
parcă
este
o
stâncă
ce
rezistă
împotriva
mării
agitate.
Este
ușor
să
promiți,
să
spui
te
iubesc
și
apoi
să
uiți
de
ea.
Femeia
trebuie
cucerită
în
fiecare
zi.
Oferă-i
motive
să
nu
plece
și
să
se
întoarcă
zilnic
în
brațele
tale.
Dăruiește-i
o
floare,
îndeplinește-i
o
dorință
și
fă-o
să
râdă.
Da,
zâmbetul
femeii
de
lângă
tine
este
cartea
ta
de
vizită.
Femeia
recunoaște
minciuna,
nu
o
subestimează.
Când
iubește,
ea
oferă
tot.
Dar
acel
TOT
se
poate
transforma
în
NIMIC
într-o
singură
secundă!
Mă
așez
pe
bancă,
respir
adânc:
simt
mirosul
trandafirilor
adus
de
vântul
ce
adie
ușor.
Păsările
cântă,
totul
pare
un
basm.
Mă-nvăluie
o
stare
de
bine.
Soarele
îmi
mângâie
chipul
care
parcă-mi
ia
foc:
sufletu-mi
este
amorțit,
parcă
stă
nemișcat
și
se
teme
de
viitor.
Ce
să
fac?
Merg
înainte.
Realizez
că
nu
mai
am
răbdarea
de
altădată,
nu
mai
reușesc
să
cred
în
oricine,
mai
ales
în
cei
care
nu
mi-au
demonstrat
nimic.
Am
obosit
să
tot
aud
promisiuni,
am
nevoie
de
fapte.
Începând
de
astăzi,
îmi
văd
de
viața
mea.
Nu
voi
avea
nevoie
de
un
bărbat
pentru
a
fi
fericită,
nu-mi
voi
abandona
destinul
în
mâinile
unui
om,
pentru
că
iubirea
este
trecătoare,
iar
eu
am
obosit
să
lupt
pentru
doi.
Timpul
le
rezolvă
pe
toate.
Datoria
noastră
este
să
trăim
iubind
și
respectând
oamenii
din
jurul
nostru.
Să
ajutăm
cât
mai
mult
posibil,
să
luptăm
pentru
visurile
noastre
fără
a
ceda.
Uneori
obținem
ce
ne-am
dorit
destul
de
ușor,
alteori
parcă
ne
îndepărtăm
tot
mai
mult
de
țintă.
Fiecare
obstacol
ne
învață
ceva,
fiecare
moment
al
vieții
ne
oferă
o
lecție
utilă.
Viața
este
o
călătorie
pe
care
nu
o
poți
petrece
dormind
în
așteptare
să
ajungi
la
destinație:
trebuie
să
te
bucuri
de
peisaj!
Să
te
oprești,
să
trăiești,
să
mergi
înainte.
Să
nu
cedezi.
Am
ridicat
privirea
către
cerul
limpede,
pictat
cu
un
albastru
fascinant.
Nori
albi
și
pufoși,
parcă
agățați,
pluteau
ușor,
soarele
strălucea
puternic,
deși
în
sufletul
meu
era
frig
și
ploaie.
Trebuia
să
mă
regăsesc
pentru
a
o
lua
de
la
capăt.
Nu
mai
aveam
timp
și
nici
energie
să
iubesc.
Lacrimile
alunecau
pe
obraz
și
se
aruncau
la
pământ,
acolo
unde-mi
era
moralul.
Nu
te
voi
uita,
orice
s-ar
întâmpla.
Te-aș
retrăi
de
o
mie
de
ori,
crede-m
ă,
am
rostit
privind
către
cer.
Îl
simțeam
aproape,
lângă
mine.
Aș
fi
dat
orice
să-l
pot
săruta
din
nou,
să-l
pot
avea
lângă
mine.
Iartă-mă.
Dar
fără
mine
îți
va
fi
mai
bine.
Capitolul
13.
Elena
Principesa
Elena,
România,
2015
De
multe
ori
am
face
orice
pentru
oameni
care
n-au
timp
pentru
noi
și
nu
realizăm
că
există
persoane
care
ar
face
orice
pentru
noi,
fără
a
pretinde
ceva
în
schimb.
De
multe
ori
tânjim
după
dragostea
unora
în
timp
ce
alți
ochi
tânjesc
după
dragostea
noastră.
De
multe
ori
colecționăm
dezamăgiri
și
suntem
neatenți
pentru
că
riscăm
să
suferim…
Apoi,
după
nenumărate
lovituri,
realizăm
cine
ne
merită
cu
adevărat.
Plecasem
fără
preaviz,
într-adevăr.
Simțeam
nevoia
de
a
pleca
departe
de
toți,
voiam
să-mi
regăsesc
liniștea
și
să
petrec
cât
mai
mult
timp
lângă
cei
dragi!
—
Fată,
îți
zic
că
ăsta
nu-i
de
tine!
Îmi
spuse
într-o
zi
o
bună
prietenă,
Alina.
Nu-l
vezi
că
nu
știe
ce
vrea?
Mai
dă-i
încolo
de
bărbați,
oricum
sunt
orbiți
doar
de
frumusețe
și
tot
ce-i
superficial!
Fii
fericită,
clădește-ți
propria
lume
și
bucură-te
de
aceste
clipe
de
libertate!
N-ai
nevoie
de
un
bărbat!
Iubirea
asta
ne
fraierește,
credem
că
ne
aduce
doar
fericire,
dar,
fără
să
ne
dăm
seama,
suferim
mai
mult
decât
ne-am
așteptat
vreodată!
Fii
șmecheră,
fă-i
să
le
pară
rău!
Arată-le
ce
au
pierdut,
o
femeie
puternică,
sexy
și
pretențioasă!
Mai
bine
să
te
ia
drept
pretențioasă
și
greu
de
ajuns
decât
de
proastă,
ascultă-mă
pe
mine!
Alina
este
o
femeie
extrem
de
directă,
deseori
chiar
prea
directă.
Dar
îmi
era
simpatică
pentru
felul
ei
de
a
fi;
suferise
foarte
de
mult
și
din
acest
motiv
în
ultimii
ani
evita
întâlnirile
cu
eventuali
pretendenți.
Era
o
femeie
frumoasă,
cu
trăsături
orientale,
un
corp
frumos
și
proporțional
cu
înălțimea
ei.
Imediat
după
despărțire,
s-a
concentrat
tot
mai
mult
pe
carieră,
obținând
mare
succes.
Bărbații
alergau
după
ea,
dar
ea
parcă
nu-i
vedea.
Își
clădise
o
viață,
un
prezent
ce-i
aparținea
și
nu
voia
ca
un
bărbat
oarecare
să
i-l
distrugă.
Nu
se
deschidea
oricui,
deseori
părea
cu
nasul
pe
sus
și
unii
o
credeau
arogantă.
Ea
era
fericită
și
fericirea
îi
aparținea.
Își
dirija
viața
după
placul
ei
și
tot
ce-și
dorea
obținea
prin
propria
muncă.
Ambele
am
iubit
la
momentul
nepotrivit,
fără
jumătăți
de
măsură.
Suferința
ne
face
mai
puternice,
ne-
am
antrenat
cu
cei
mai
dificili
și
astăzi
nimeni
și
nimic
nu
ne
poate
sta
în
cale.
—
La
ce
te
gândești
de
ești
atât
de
serioasă?
mă-ntreabă
străbuna.
Hai
să
ne-ntindem
puțin
pe
pat,
acolo,
în
antreu.
Nu-mi
plăcea
acel
pat,
era
extrem
de
înalt
și
incomod.
Dar
am
decis
să
o
urmez
pentru
că
știam
că-i
locul
ei
preferat,
de
unde
poate
vedea
cine
vine
și
cine
pleacă.
Merg
după
ea
și
reușesc
să-i
observ
silueta.
Corpul
ei
firav
și
slăbuț
stătea
ascuns
sub
un
capot
mov,
ales
cu
multă
dragoste
de
mama.
Bunica
murise
puțin
timp
după
nașterea
mamei
mele:
astfel
străbunica
își
pierduse
un
copil
și
avea
de
crescut
o
fetiță
cu
ochi
căprui.
Străbuna
întotdeauna
fusese
slăbuță
și
plăpândă
deși
acel
corp
firav
ascundea
o
putere
și
o
voință
de
speriat!
Străbunicul
era
întotdeauna
glumeț
și
îi
plăcea
să
o
tachineze:
după
mult
timp
am
înțeles
că
era
felul
lor
de
a
spune
te
iubesc
.
Străbunica
Elena
a
fost
întotdeauna
o
femeie
cu
picioarele
pe
pământ,
serioasă
și
simplă.
În
tinerețea
ei,
Elena
era
o
tânără
modest
îmbrăcată:
purta
rochițe
simple,
majoritatea
albe,
împodobite
cu
broderii
sau
desene.
Pentru
că
era
slăbuță,
își
înconjura
talia
cu
o
curea
și
trupul
ei
devenea
ca
o
clepsidră.
Părul
ondulat
aluneca
pe
umeri
sau,
deseori,
era
strâns
ori
împletit.
De
când
mă
știu,
am
admirat
părul
străbunei.
Firele
de
un
șaten
culoarea
castanei
astăzi
deveniseră
argintii,
îmbătrânite
de
anii
ce
au
trecut,
de
povara
greutăților
și
bătute
de
soarele
ce
le
dogora
în
zilele
de
mers
la
câmp.
Mă
așez
lângă
străbuna
încet,
să
nu
o
deranjez:
se
întinde
peste
pătura
de
culoare
roșu-aprins,
închide
ochii
și
a
începe
să-mi
povestească.
Îi
dau
botoșii
jos
și
îi
întind
picioarele,
care
semănau
cu
două
lemne
subțirele
și
șubrede,
de-ți
era
teamă
să
le
atingi.
—
Mersul
pe
jos
face
piciorul
frumos!
Ascultă-mă
pe
mine!
Așa
mi-a
zis
și
doctorul
când
m-a
controlat!
îmi
spune
străbunica
privindu-mă
mândră
și
așteptând
câteva
complimente.
Nu
este
așa,
Nelule?
Am
picioare
frumoase?!
Ne
așezasem
toți
trei
pe
o
băncuță.
Pe
atunci
străbunicul
era-n
viață
și
ne
bucura
cu
glumele
și
buna
lui
dispoziție!
Nu
zâmbea
cu
buzele,
ci
cu
ochii!
Era
ca-n
povești:
cărunt,
plăpând,
calm
și
voinic.
—
Da,
doctorul
ăsta
e
plătit
ca
să
zică
la
babe
că
au
picioare
frumoase?
Tu-i
aritmetica
ei
de
treabă,
cine
a
mai
auzit
una
ca
asta?
Își
dă
pălăria
jos
și
începe
a
bombăni.
De
când
m-am
născut,
am
înțeles
că
există
trei
lucruri
foarte
importante
pentru
străbunul:
ziarul,
pălăria
și
un
ceas
cu
centură
din
piele
fără
de
care
nu
ieșea
din
casă.
Întotdeauna
a
fost
un
bărbat
îngrijit,
extrem
de
atent
la
aspectul
său,
din
acest
motiv
nu
ieșea
din
curte
cu
cămașa
necălcată
sau
neîmbrăcat
corespunzător.
Deși
era
un
om
de
la
țară,
se
respecta
îndeajuns
pentru
a
nu
se
afișa
cu
straie
sărăcăcioase.
—
Care
babă?!
Tu
n-auzi
că
mi-a
spus
că
am
picioare
de
domnișoară?!
exclamă
străbunica
ridicând
fusta.
Privesc
amuzată
și
încerc
să
o
salvez
pe
străbunica
și
pe
doctor!
—
Mata
nu
vezi
ce
picioare
frumoase
are?
Ar
trebui
să
i
le
mângâi
mai
des,
să
ai
grijă
de
ele.
Toată
ziua
umblă
să-ți
facă
pe
plac.
Ai
nevastă
frumoasă,
bre
străbunule!
—
Lasă
că
am
să-i
vin
de
hac
la
haiducu
ăla
de
doctor!
Să
se
uite
mai
puțin
la
babe,
să
facă
acolo
o
injecție
și
gata!
Nemaipomenit!
Ce-o
căuta
el
la
babele
altora?!
Se
revoltă
străbunicul
ridicând
din
umeri.
Îi
fur
pălăria
din
mână
și
o
sprijin
pe
cap:
timp
de
câteva
secunde,
văd
negru
în
fața
ochilor
și
îmi
amintesc
de
copilărie.
„Trebuie
să
fii
domn
pentru
a
purta
pălărie.
Nu
un
haiduc,
un
adevărat
domn
cu
responsabilități”
–
spuse
străbunicul.
—
Mergem
până
la
magazin?
Îți
cumpăr
o
înghețată,
dacă
vii!
Mergi
și
adu-mi
bastonul,
să
ieșim
până
nu
ne
vede!
Când
venea
vorba
de
șotii,
străbunicul
nu
era
ca
ceilalți:
nu
mă
certa,
nu
ridica
vocea
la
mine,
nu
mă
pedepsea.
—
Tu
nu
ești
copilul
meu,
ești
strănepoata
mea.
Rolul
meu
nu
este
să
te
educ,
aș
face-o
după
placul
meu.
Rolul
meu
este
să
te
răsfăț,
să
te
las
să
te
distrezi,
să
te
bagi
în
noroi,
să
le-ncerci
pe
toate,
să
desenezi
amintiri
și
să
simți
că
ești
liberă.
Și
așa
îi
ai
pe
mamă-ta
și
tac-tu…
Vrei
alți
părinți?
Lângă
casa
străbunicilor,
unul
dintre
unchii
mei
își
ridicase
un
mic
magazin
pentru
lumea
din
sat.
Când
străbunul
intra,
parcă
pășea
într-un
partid
politic:
mândru,
își
prezenta
programul
–
în
cazul
acesta,
eu
–,
vorbea
ore-n
șir
și
cunoștea
pe
oricine.
Al
cui
ești?
De
unde
vii?
Cine-i
maică-ta?
Bătrânei
și
bătrânele
ce
stăteau
în
fața
porții
și
te
opreau
cu
o
simplă
privire.
Imediat
știau
dacă
vii
de
la
oraș,
îți
puteau
spune
chiar
și
cu
ce
ai
ajuns
în
sat.
Stăteam
ore-n
șir
lângă
străbunicul
și
când
intra
cineva
în
bar,
credeam
că
nu
vom
mai
pleca
de
acolo.
Râdeam
pe
ascuns
de
felul
în
care
străbunicul
vorbea,
mai
ales
de
când
devenise
știrb.
Fată,
ce
tot
râzi
de
un
om
bătrân?
Fur
pălăria
de
pe
cuier
și-ncep
să-l
imit.
Mă-nvârt
în
jurul
lui
în
timp
ce
el
ridică
bastonul
în
aer
și-ncepe
a
dănțui
cu
mine!
Râdem
împreună,
ne-nvârtim
în
cerc
și
viața
pare
o
joacă!
„Unu,
doi,
trei
–
stai
că
te
prind”.
Timpul
zburase
și
străbunicul
Ion
era
tot
mai
încet,dar
nu-mi
păsa:
mă
lăsam
prinsă
și
îmbrățișată.
—
Care
băiat
te-a
mai
supărat
acum?
Cu
acel
dinainte,
cel
cu
care
erai
măritată,
n-am
înțeles
ce
s-a
întâmplat.
Străbunica
mă
privește
serioasă
și-nțeleg
că
poveștile
mele
de
viață
nu
sunt
chiar
atât
de
simple.
—
Eu
nu
eram
măritată.
Am
locuit
împreună,
atâta
tot!
—
Erai
măritată.
Dacă
dormi
cu
un
băiat,
te
măriți!
Îmi
spune
răstită.
—
Nu
neapărat.
—
Pe
vremea
mea,
dacă
te
mutai
cu
un
bărbat,
erai
măritată!
Am
cunoscut
femei
care
umblau
cu
alt
bărbat,
deși
erau
măritate,
îți
dai
seama
ce
rușine
pentru
familie?
—
Și
eu
am
înșelat
un
băiat!
îi
spun
cu
obrajii
în
flăcări.
—
Cum
adică?
Fată,
nu-mi
spune
așa
ceva
că
se
uită
Dumnezeu
la
noi
și
El
nu
uită
prea
ușor!
Este
ascuns
acolo,
printre
nori!
—
Deși
aveam
prieten,
am
început
să
vorbesc
cu
un
băiat.
Era
finuț,
asculta
muzică
clasică
și-mi
plăcea
la
nebunie.
M-am
imaginat
călătorind
cu
el,
citind
poezii
și
ascultând
piese
de
amor.
Dar
niciodată
nu
ne-am
atins
și
am
realizat
că-mi
înșelasem
prietenul
nu
cu
trupul,
ci
cu
mintea.
—
Ce-nseamnă?
Îți
spun
eu,
unele
femei
se
crăcănează
mai
ceva
ca
crengile
unui
copac,
sar
din
pat
în
pat
și
iubesc
pe
care
cum
prinde.
Să
ai
un
bărbat
acasă
și
să-l
înșeli?
Atunci
de
ce
l-ai
mai
luat?
Bărbații
sunt
complicați
și
mai
exagerează
cu
un
pahărel
sau
câteva
vicii,
mai
fac
cu
ochiul
la
femei,
dar
tu
trebuie
să-l
aduci
cu
picioarele
pe
pământ
că
ai
o
familie
de
protejat.
Întorc
privirea
și
văd
într-un
colț
o
mică
valiză
maronie,
decorată
cu
capse
ruginite.
Oare
ce-i
în
ea?
Parcă
am
mai
văzut-o
undeva,
dar
nu-mi
aduc
aminte.
—
Străbunica,
ce-i
în
acea
valiză?
Am
mai
văzut-o
prin
casă
sau
greșesc?
Ai
mai
multe?
—
Care?
A,
sunt
niște
șosețele
de-ale
lui
Nelu,
trebuie
să
le
dăm
pomană.
Ce
ziceai
mai
devreme?
Cum
îi
spui
tu…
da,
iubire!
Pe
vremea
mea
n-aveai
timp
pentru
a-nțelege
ce-nseamnă
a
iubi,
trebuia
să
muncești.
Nu
aveam
timp
pentru
poezii
sau
plimbări
pe
uliță.
Nu
știam
care-i
dimineața
și
care-i
seara.
Când
te
iei,
trebuie
să
muncești
cot
la
cot.
Femeile
nu
sunt
nici
mai
slabe,
nici
mai
puternice
decât
bărbații,
apoi
ține
minte
că
îi
ai
după
cum
îi
educi.
De
la
început
trebuie
să
te
impui
și
să
spui
ce-ți
place,
altfel
ei
se
culcă
pe-o
ureche
și
apoi
chiar
că
nu
mai
poți
schimba
ceva!
zice
străbunica
hotărâtă.
Închide
ochii
și
pentru
câteva
minute
se
lasă
seara.
Pe
uliță
se
aud
clopote,
unul
după
altul,
formând
o
melodie
ritmată:
era
ora
șapte,
momentul
în
care
vacile
se-ntorc
acasă
de
la
păscut.
Fiecare-și
știe
ograda,
niciuna
nu
se
pierde.
Privesc
chipul
străbuniciicare
adormise:
părea
liniștită
și
senină,
pielea
crață,
buzele
subțiri
și
nasul
mic
stau
nemișcate.
Basmaua
îi
înrămează
chipul,
poți
vedea
câteva
fire
de
păr
ninse
de
vreme
ascunse
sub
ea.
Se
aude
poarta
trântindu-se
iar,
aștept
să
văd
cine
a
intrat.
—
Cine
a
venit?
se
scoală
brusc
străbunica.
E
fina,
a
adus
lapte!
Ajută-mă
să
mă
ridic!
Fuga,
fuga,
să
nu
aștepte!
Este
ora
nouă
și
soarele
a
apus
de
mult.
Se
lasă
liniștea
în
satul
Principesa
Elena.
Singurele
lumini
vin
de
la
ferestrele
caselor.
Câinii
urlă-n
gura
mare,
oile
behăie,
găinile
dorm.
S-a
mai
terminat
o
zi.
Mă
gândeam
la
acea
valiză
în
timp
ce-mi
verificam
mesajele,
e-mailurile
și
ștergeam
câteva
poze.
—
Când
eram
tânără,
nu
stăteam
degeaba!
Coseam,
mergeam
la
câmp
cu
sapa,
găteam
sau
făceam
curat!
Voi,
fetele
din
ziua
de
azi,
nu
faceți
nimic
prin
gospodărie!
spune
străbunica
din
dormitor.
Deși
nu
era
lângă
mine,
uneori
credeam
că
mă
urmărește
fără
să-mi
dau
seama.
—
Străbunica,
suntem
și
noi
tinere!
Oi
face
destule
când
mă
voi
mărita,
nu
crezi?
Chiar
aș
mânca
niște
gogoși…
—
Gogoși?
Nu-i
greu!
Dă
fuga,
ajută-mă
să
mă
ridic
și
să-o
căutăm
pe
maică-ta!
Repede,
că
începe
o
emisiune
la
televizor
și
n-ar
prinde
rău
să
avem
ce
mânca.
Deși
avea
aproape
90
de
ani,
n-avea
stare!
Întotdeauna
robotea,
se
ocupa
de
grădină,
pregătea
bunătăți
și
îngrijea
casa.
Laura,
unde
ești?
Hai,
fuga
să
facem
câteva
gogoși
că
are
fata
poftă!
—
Străbuna,
lasă
că
nu
este
important.
Vom
face
altă
dată!
Am
obosit!
Mă
așez
pe
băncuță
și
oftez.
—
Acum,
acum,
că-mi
este
poftă
de
gogoși!
Mă
pot
văita
eu,
că-s
bătrână,
dar
tu…
Trebuie
să
te
bucuri
de
fiecare
clipă,
zice
strângând
din
pumni
și
legănându-se
către
bucătărie.
Avea
pasul
domol
și
greoi,
o
pereche
de
șosete
groase
și
niște
papuci
din
plastic.
Peste
capot,
o
vestă
din
lână
de
culoarea
petrolului
și
basmaua
perfect
asortată
cu
aceasta.
Capitolul
14
Duminică
dimineața.
Afară
plouă
liniștit,
cerul
este
de
un
gri
suav,
soarele
stă
ascuns.
Îi
este
rușine!
exclamă
străbunica.
Astăzi
nu
vrea
să
ne
vadă!
Se
rușinează
soarele
de
noi!
O
privesc
și
zâmbesc.
O
femeie
credincioasă,
simplă
și
muncitoare.
Era
gătită
cu
straie
simple,
negru-abanos:
o
fustă
cumpărată
de
mama,
ce-i
punea
în
evidență
talia
de
albină,
un
cardigan
negru
și
o
cămașă
de
pe
vremurile
tinereții.
Basmaua
neagră,
evident.
Cândva,
străbunicul
mi-a
spus:
Orice
ai
face,
să
nu
te
oprești.
Să
faci
cât
poți,
să-ți
trăiești
visele
și
să-ți
dorești
mai
mult,
să
ajungi
acolo
unde-ți
dorești.
Să
nu
lași
ca
viața
să
treacă
pe
lângă
tine
pentru
că
peste
ani
vei
sta
pe
un
fotoliu
numărând
șansele
pierdute.
—
Nu-mi
place
cum
îți
stă
în
negru!
Parcă
mai
frumoasă
ești
atunci
când
porți
basma
colorată!
O
strâng
în
brațe
și
realizez
cât
este
de
slabă
și
de
plăpândă.
Se
simt
doar
oasele,
carnea
a
dispărut!
—
La
biserică
așa
se
merge!
Unde
este
maică-ta?
I-am
zis
că
ar
fi
mai
bine
dacă
am
merge
pe
jos,
să
ne
adunăm
gândurile
și
să
știm
pentru
ce
ne
rugăm.
—
Lasă,
mai
bine
cu
mașina!
Matale
nu
vezi
că
plouă?
Apoi
te
obosești
degeaba.
Așa
te
sui
înmașină
și
cobori
la
biserică.
—
Da,
să
știi
că
nu-i
rău.
Am
zis
eu
că
trebuia
să
mergem
cu
mașina.
Încep
să
râd
și
o
zăresc
pe
mama
cum
iese
din
casă.
Ce
om
frumos!
Mamei
mele
trebuie
să
mulțumesc
pentru
tot
ce-i
frumos
în
sufletul
meu
și-n
viața
mea!
—
Da
unde
mergi
cu
pantalonii
aceia?
Ce-s
ăia?
—
Blugi,
sunt
blugi,dar
sunt
negri.
—
Așa
strâmți?
Mă-ntreb
cum
de
mai
poți
respira!
bombăne
străbunica
îndreptându-se
către
mașină.
—
Aveți
grijă,
bine?
—
Sigur!
Să
nu
pleci
de
acasă,
că
n-avem
cheie!
—
Hai,
Laura,
dă
mai
fuga
că
ajungem
târziu
și
râd
femeile
din
sat
de
mine!
—
Eu
și
mama
începem
să
râdem.
Le
privesc
cum
mă
salută
din
mașină
și
realizez
că
era
pentru
prima
dată
când
rămâneam
singură
în
acea
casă
întotdeauna
plină
cu
oameni.
—
Închid
porțile
mari
și
decid
să
intru
în
casă
pentru
a-mi
verifica
telefonul
și
pentru
a
citi
o
carte.
Cititul
este
ca
o
călătorie,
poți
avea
nenumărate
vieți
și
le
poți
alege.
Nu-mi
cumpărasem
cartelă,
de
aceea
semnalul
era
destul
de
slab.
—
Cine
să
te
sune?
Nimeni.
Lumea
trimite
un
mesaj
pentru
că
este
gratuit.
Doar
oamenii
mei
dragi
mă
sună
pentru
a
mă-ntreba
cum
o
mai
duc.
Prietenii
adevărați
sunt
cei
care-ți
scriu
peste
tot
și
dacă
nu
răspunzi,
se-ngrijorează.
Ei
insistă
cu
riscul
de
a
te
face
să
te
superi.
Cine
s-ar
supăra
pe
un
amic
care-ți
vrea
binele?
Mă
descalț
de
papuci
și
caut
o
pereche
de
botoși
cât
mai
groși.
Adoram
să
stau
la
țară,
dar
uram
frigul.
În
zilele
cu
ploaie,
preferam
să
nu
ies,
pentru
că
orice
aș
fi
făcut,
m-aș
fi
murdărit.
Las
papucii
cu
trei
numere
mai
mari
și-mi
îndes
tălpile
într-o
pereche
de
botoși
din
lână.
Când
am
organizat
pomana
străbunicului,
am
realizat
câte
obiceiuri
există,
unora
chiar
nu
le-am
găsit
o
explicație.
Casa
se
umpluse
cu
oameni,
bucătăria
era
plină
cu
femei
și
în
oale
stăteau
ascunse
numai
bunătățuri.
În
acel
moment,
tot
ce-mi
doream
era
să
stau
în
pat
și
să
răsfoiesc
poze.
Parchetul
scârțâie
obosit,
iar
eu
tresar.
Acel
zgomot
îmi
amintește
de
copilărie,
ce
bine
era
pe
atunci.
Mă-nvăluie
un
parfum
de
tei,
iar
eu
nu
mai
sunt
femeie,
sunt
un
copil
ce
caută
să
descopere
un
secret.
Acea
valiză
nu-mi
era
nouă,
o
văzusem
în
vise,
eram
sigură.
Iubeam
casa
străbunicilor;
pentru
mine
însemna
libertate,
bucurii
și
năzbâtii.
Calc
covorul
strivit
de
greutatea
timpului.
Camera
străbunicilor
era
locul
cel
mai
iubit
din
casă.
Soba
era
maiestuoasă,
desenată
cu
grijă
și
lucioasă.
Plita
pe
care
deseori
prăjeam
pâinea
pe
care
o
mâncam
cu
unt
și
gem
se-ndoise
în
timp.
Îmi
amintesc
iernile
în
care
îndesam
pe
ascuns
coceni
și
lemne
în
ochiul
mic
al
plitei.
Străbunica
întotdeauna
știa
când
fac
o
boacănă,
chiar
dacă
nu
mă
vedea.
Ca
și
mama,
îmi
citea
în
ochi
adevărul.
Patul
înalt
sprijinit
pe
un
perete
împodobit
cu
un
covor
frumos
decorat:
trebuia
să
țină
de
cald
pe
timpul
iernii.
Pereții
frumos
împodobiți
cu
poze
alb-negru.
Atârnat
pe
unul
dintre
ei,
un
ceas
modern
cu
poza
străbunicilor.
Mă
uit
la
ceasul
ăsta
și
parcă
Nelu
este
aici!
spuse
străbunica
în
ziua
în
care
străbunicul
trebuia
să
fie
înmormântat.
Pare
atât
de
goală
casa
fără
el…
cu
toate
prostiile
pe
care
le
zicea,
mă
făcea
să
râd.
Am
privit-o
cum
stătea
la
marginea
patului,
cu
câtă
iubire
privea
acele
poze.
Viața
asta
este
o
hoață!
Îți
fură
oamenii
pe
care
îi
iubești
și
nu
te
anunță!
Pe
vremea
mea,
trebuia
să
mergi
înainte.
Ne
mai
certam,
dar
ne
respectam
și
făceam
lucrurile
cot
la
cot.
El
aducea
bunătatea
și
optimismul,
eu
adăugam
puțină
responsabilitate
și
grijă.
Ne
sfătuiam,
ne
ascultam,
ne
așteptam.
Mi-a
spus
să
nu-l
las
singur,
să-l
las
să
plece
înaintea
mea
pentru
că
n-ar
ști
ce
să
facă
fără
mine!
Când
era
tânăr,
ochii
îi
mai
umblau
după
alte
femei,
dar
în
fiecare
zi
se-ntorcea
la
mine.
Pe
vremea
mea
nu
se
renunța
atât
de
ușor,
rămâneai
agățatde
acel
om
și-ncercai
să
mergi
înainte.
Astăzi
sunt
singură
și
nu
știu
ce
să
fac
fără
el!
Când
petreci
o
viață
întreagă
lângă
un
om,
fără
el
ți
se
pare
totul
fără
rost.
Zicea
și
prostii,
deseori
îmi
venea
să-l
dau
afară
din
casă
și
să
mă
lase-n
pace!
Bărbații
mai
spun
și
prostii!
Dar…
el
era
omul
meu,
mă
cunoștea
cel
mai
bine!
O
ascult
și
realizez
că
suntem
doar
niște
trecători
prin
viață,
nimic
mai
mult.
Deseori
uităm
că
nu
vom
mai
avea
o
a
doua
șansă,
că
viața
merită
trăită
din
plin.
Trebuie
să
luptăm
pentru
ceea
ce
iubim
atâta
timp
cât
acel
om
ne
face
fericiți!
Scaunul
străbunicului
cu
spătar
în
formă
de
semilună
șade
într-un
colț.
Deasupra
este
Biblia.
Cândva,
acolo
străbunicul
își
ținea
ziarul.
Mă-ntreb
dacă
nu
cumva
m-am
îndrăgostit
de
scris
datorită
lui.
Timpul
este
un
hoț
pe
care
n-ai
cum
să-l
prinzi
din
urmă,
cu
un
pumn
de
pastile
speri
să
poți
alunga
durerea
și
să
poți
rămâne
cât
mai
mult
lângă
cei
dragi.
Călători
prin
viață,
ne
plimbăm
fără
cale
de
întoarcere,
iubim
și
ne
lăsăm
iubiți,
cunoaștem
oameni
pe
care
deseori
încercăm
să-i
uităm
pentru
a
scăpa
de
suferință,
pierdem
persoane
importante,
înfruntăm
suferința
și
învățăm
să
trecem
peste
momentele
grele
pentru
că
n-avem
de
ales.
Când
pierzi
un
om
important,
suferi.
Orice
ai
face,
durerea
se
vindecă
în
timp
și
rămas
în
urmă,
trebuie
să
lași
ca
rana
să
se
transforme
în
cicatrice,
altfel
nu
poți
merge
înainte.
Șterge-ți
lacrimile
și
mergi
înainte,
viața
merită
trăită.
Fur
un
colț
de
pâine
și
mă-ndrept
către
camera
pentru
oaspeți.
În
stânga,
îndesată
într-un
colț,
șade
soba
ca
o
bătrână
cocoșată.
Două
paturi
acoperite
cu
pături
grele
parcă
stau
de
vorbă;
câteva
tablouri,
un
televizor
alb-negru,
o
masă
acoperită
cu
o
mușama
cu
flori,
câteva
lumânări
și
lângă
aceasta
o
mică
vitrină.
Totul
pare
neschimbat.
Pe
jos
stau
lungite
două
covoare
împodobite
cu
flori
și
borduri
delicate.
În
jur
e
o
liniște
deosebită.
Se
aud
doar
gândurile
mele.
Caut
valiza
și
realizez
că
singurul
loc
în
care
ar
putea
fi
este
casa
mare:
am
visat
acea
valiză
de
nenumărate
ori,
simțeam
că
are
legătură
cu
mine.
—
De
ce
stai
singură?
Mă-ntrebă
mama
într-o
zi.
—
Ca
să-mi
ascult
gândurile…,
i-am
răspuns
sprijinindu-mă
de
pervazul
ferestrei
strâmte
pictată
cu
un
alb
ce
te
orbea.
—
Singurătatea
nu
este
o
soluție
atunci
când
ești
trist!
îmi
răspunse
mama
cu
un
zâmbet
ce-ți
topea
inima.
—
Da,
singurătatea
este
bună
atunci
când
este
consumată
într-o
cantitate
mică.
Este
plăcut
să
uiți
de
toate
și
de
toți
pentru
o
zi,
două,
trei.
Realizezi
cine
merită
și
cine
nu
și
reușești
să
vezi
lucrurile
cu
mai
multă
obiectivitate.
Din
când
în
când,
este
bine
să
te-ndepărtezi
de
oameni,
să
vezi
cine
te
caută
pentru
că
se
îngrijorează
și
cine
este
pur
și
simplu
curios
și
se
teme
că
ai
putea
face
mai
mult
ca
el.
Deschid
cu
teamă
și
curiozitate
ușa
către
hol:
yala
este
ruginită
și
trebuie
să
apăs
cât
mai
puternic
cu
ambele
mâini.
Ușa
parcă
strigă,
se
aude
un
scârțâit
ce
pare
un
urlet.
Pășesc
în
holul
copilăriei:
aici
ne
strângeam
vara,
jucam
cărți
pe
saltele,
cu
mic,
cu
mare,
făceam
glume,
dormeam
atunci
când
casa
era
plină.
Eram
toți
împreună
și
asta
conta.
Părinți,
nepoți,
strănepoți,
bunici.
Toți
împreună,
ce
bine
era.
Timpul
duce
departe
oamenii
din
viața
noastră,
dar
niciodată
nu
va
putea
fura
amintirile.
Pe
acestea
le
păstrăm
în
suflet.
Pepene
și
pâine,
o
masă
bogată
și
sufletul
ce
zâmbea
de
fericire!
Nu
am
fost
niciodată
bună
la
jucat
cărți
și
deseori
pierdeam
sau
o
lăsam
pe
soră-mea
mai
micăsă
câștige.
—
Ești
mai
mare,
tu
trebuie
să-ți
protejezi
sora!
Astăzi
suntem
femei,
fiecare
pe
drumul
ei.
Timpul
a
trecut,
dar
eu
știu
că
voi
rămâne
întotdeauna
sora
mai
mare,
cea
care
trebuie
să
ofere
sprijin
și
iubire,
orice
s-ar
întâmpla.
Frații,
surorile
sunt
prieteni
pe
viață.
Cunoștințele
sau
oamenii
necunoscuți
pot
pleca
oricând:
un
frate
sau
o
soră
este
pentru
totdeauna.
Un
fotoliu
mare
stă
drept
și
încărcat
cu
perne,
pături
și
milieuri.
Mă-ndrept
către
ușa
ultimei
camere,
cunoscută
drept
casa
mare.
Privesc
înăuntru
și
un
fior
îmi
mișcă
coloana.
Am
piele
de
găină
și
simt
că-mi
este
frig,
deși
afară-i
cald.
Probabil
trebuia
să-mi
iau
un
hanorac,
dar
rămânea
puțin
timp
și
nu
voiam
să
fiu
prinsă.
Recunosc,
mă
simțeam
ca
un
copil
poznaș
care
scormonește
acolo
unde
nu
trebuie.
Și-mi
plăcea
senzația!
Deschid
cu
atenție
și
teamă
ușa.
Liniște.
Pereții
sunt
încărcați
cu
poze.
În
anul
ce
vine,
2016,
străbunica
va
împlini
90
de
ani.
O
luptătoare!
Femeile
trăiesc
cu
pasiune
fiecare
moment.
Și
dacă
nu
trăiesc
pe
Pământ,
ele
trăiesc
prin
amintiri,
pentru
că
dăruiesc
tot
ce
au,
tandrețe,
iubire
și
ambiție,
copiilor,
iar
aceștia
nu
le
vor
uita,
vor
duce
mai
departe
gândurile
lor.
Ochii
mei
analizează
fiecare
poză,
fiecare
colț
al
camerei.
Mama
mea
a
fost
crescută
de
o
superfemeie,
străbunica,
și
a
devenit
la
rândul
ei
o
supermamă!
Mă-ndrept
către
dulap
pentru
că
știam
că
acolo
voi
găsi
cutia
cu
poze
pe
care
străbunica
o
păstra
cu
multă
iubire!
Pentru
o
secundă,
simt
că
sunt
gata
să
pic
la
pământ.
Ceva
m-a
făcut
să
mă
împiedic.
Îmi
îndrept
privirea
către
podea
și
zăresc
o
valiză
maronie.
Am
recunoscut-o
imediat.
Acel
parfum
de
tei,
o
perdea
țesută
din
raze
de
soare
îmi
atinge
chipul.
Am
avut
emoții
un
moment,
știam
sigur
că
am
mai
fost
acolo,
că
am
mai
văzut
acea
valiză
și
am
mai
savurat
acel
parfum
dulce
de
flori
de
tei.
Nu-n
vise,
ci
în
realitate!
Toate
la
timpul
lor!
O
umbră
se
îndreaptă
către
mine
și-mi
este
greu
să-i
recunosc
chipul,
mă
simt
amețită
și
realizez
că
mă-nvârtisem
prea
mult.
Mă
opresc
brusc
și
fusta
parcă
se
izbește
de
piele.
—
Mami,
dar
ce
ai
acolo?
Cum
de
n-am
recunoscut
silueta
mamei
mele
și
părul
ei
creț,
frumos
aranjat!?
Cat
este
de
frumoasă
această
valiză!
Este
pentru
mine?
—
Da,
este
pentru
tine.
Dar
trebuie
să
aștepți,
într-o
zi
vei
înțelege.
—
Pentru
mine?
Dar
eu
o
vreau
acum!
O
privesc
fericită
și
încântată.
—
Mama
știe
ce-i
mai
bine
pentru
tine.
O
privesc
cum
se-ndreaptă
către
dulapul
pitic
și
dolofan.
Mă
văd
în
oglindă.
Am
chip
de
copil,
părul
scurt
și
negru.
Bretonul
îmi
ascunde
ochii
mici.
Zâmbesc
și
ochii
îmi
strălucesc
de
bucurie.
Această
valiză
îți
va
aminti
cine
ești,
ce
meriți
și
câte
poți
face.
Dar
trebuie
să-nțelegi
că-n
viață
nu-i
bine
să
ne
grăbim,
totul
are
un
rost,
deși
deseori
ne
este
greu
să-nțelegem
motivul
pentru
care
nu
putem
avea
ceva
atunci
când
ni-l
dorim.
Probabil
nu
le-am
aprecia
așa
cum
trebuie…
Mă
ia
de
mână,
îmi
sărută
fruntea
și
mă
privește
cu
o
iubire
de
nedescris.
Câtă
iubire
poate
încăpea
în
sufletul
unei
mame?
Ele
ne
poartă
de
grijă,
nu
pretindnimic,
renunță
la
ce-i
al
lor
pentru
noi!
Oricâte
am
face,
nu
ar
fi
nici
jumătate
din
câte
au
făcut
ele!
Dar
eu
vreau
să
mă
joc
cu
ea,
să
o
arăt
fetelor
de
la
colț
și
să-mi
pun
păpușile!
O
privesc
și
mă
simt
nedreptățită!
Nu,
nu
se
poate.
Îmi
spune
serioasă.
Mama
are
o
fire
glumeață,
optimistă
și
energică.
Rareori
e
serioasă
și
dacă
se
supără,
trebuie
să
te-ngrijorezi
cu
adevărat!
De
ce?
Îmi
pun
mâinile-n
poală
și
mă
uit
la
ea
cu
ochii
cât
două
cepe.
Pentru
că
nu
ne
putem
juca
cu
sentimentele…
Mă
așez
pe
patul
de
lângă
mine
și
respir
adânc.
Privesc
valiza,
o
analizez
cu
atenție.
Un
lăcățel
mic
și
ruginit
este
singurul
obstacol
între
mine
și
ceea
ce-i
înăuntru.
Nu
era
vis,
ci
realitate.
Visele
pot
deveni
realitate
și
aceasta
era
o
dovadă
evidentă.
Cum
de
nu-mi
amintisem?
Nu
ne
putem
juca
cu
sentimente.
Cât
este
de
adevărat.
Deseori
sentimentele
ne
sunt
călcate
în
picioare,
strivite
cu
egoism
și
răutate.
Mișc
brusc
valiza
și
aud
un
zdrăngănit.
Nu
este
nici
mică,
nici
mare.
Culoarea
maron-de-nucă,
capse
ruginite,
deși
părea
păstrată
cu
mult
drag
și
iubire.
Ce
o
fi
înăuntru?
Brățări?
Parfumuri?
Trebuia
să
le
aștept
pentru
a-nțelege
despre
ce
este
vorba.
Într-adevăr
era
pentru
mine?
Capitolul
15.
Maria
Florența,
Italia,
2015
Nu-l
mai
văzusem
pe
Paul
de
câțiva
ani.
Deseori
ne
auzeam
la
telefon,
deși
preferam
să
păstrez
distanța
ce-mi
oferea
șansa
de
a-mi
proteja
sufletul
de
un
om
care
se
juca
atât
de
abil
cu
sentimentele.
Există
o
deosebire
în
a
face
sex
și
a
face
dragoste:
deși
el
îmi
ceruse
să
nu
mă-ndrăgostesc,
inimii
nu
poți
să-i
dai
comenzi.
Ea
face
ce
vrea
și
nu
se
gândește
la
riscuri
sau
consecințe.
Uneori
ești
fericit,
alteori
suferi.
Relația
noastră
a
durat
doar
câteva
luni,
dar
a
lăsat
în
sufletul
meu
o
văpaie
greu
de
stins.
Simțeam
nevoia
de
a
iubi
și
a
fi
iubită,
nu
mă
mai
mulțumeam
cu
acele
nopți
de
sex
și
pasiune
ce-mi
dădeau
simțurile
peste
cap.
Femeia
nu
poate
face
sex
și
atât:
există
întotdeauna
un
sentiment
ascuns,
oricât
de
plăpând
ar
fi.
În
adâncul
sufletului,
ea
începe
să
se
îndrăgostească.
Femeia
întotdeauna
își
ascultă
sufletul
și
deseori
iubește
fără
a-și
da
seama;
alteori
nu
vrea
să
recunoască
din
teamă
că
ar
putea
pierde
tot.
—
Ce
faci?
Mă
privește
așa
cum
nimeni
nu
m-a
mai
privit
vreodată.
Acea
privire
întotdeauna
m-a
dat
peste
cap,
mă
făcea
să
mă
simt
dorită,
plăcută
și
frumoasă.
Mă
dezbrăca
și
mă-mbrăca
fără
a
mă
atinge,
trezea
toți
monștrii
din
mine
și
pielea
mea
vibra,
dorindu-și
să
fie
atinsă
de
mâinile
lui.
Deși
trecuseră
câțiva
ani,
timp
în
care
eu
mă-ndrăgostisem
de
un
alt
bărbat,
Andrei,
întotdeauna
am
simțit
că
ceva
rămăsese
neterminat.
Purtam
o
cămașă
simplă
și
o
pereche
de
jeans.
El
știa
ce
se
ascunde
sub
haine.
Mă-nvățase
să
fiu
femeie,
să
mă
plac
așa
cum
sunt,
să-mi
iubesc
vergeturile
și
pielea
mult
prea
albă,
să-mi
iubesc
corpul
și
să-l
apreciez
mai
mult.
Îmi
iubea
corpul,
dar
mă-ntrebam
dacă-mi
iubea
și
caracterul,
sufletul
și
deseori
mă-ntrebam
de
ce
se
împotrivea
să
mă
iubească.
Paul
era
un
bărbat
independent,
fugea
de
dragoste,
era
o
fire
libertină
și
își
iubea
viața
de
single.
Nu
voia
să
se
complice,
din
acest
motiv
relația
noastră
a
rămas
ascunsă
printre
cearșafuri,
atingeri
și
sărutări.
—
Bine,
mulțumesc.
Aș
vrea
o
cafea
și
atât.
Paul,
eu
nu
am
timp
și
orice
mi-ai
spune,
îți
zic
NU.
—
De
ce?
Eu
te
vreau
lângă
mine.
Acum
sunt
pregătit!
Mă
privește
serios.
—
Acum?
După
atâta
timp,
vii
și-mi
spui
că
mă
vrei?
Tu
știi
prin
câte
am
trecut?
Unde
erai
când
ți-
am
spus
că
m-am
îndrăgostit
de
tine?
Unde
erai
când
te-am
rugat
să
mă
lași
să
te
iubesc?
Unde
erai
când
ți-am
spus
că
nu-s
ca
celelalte?
M-ai
comparat
întotdeauna
cu
femeile
din
viața
ta
și
nu
mi-ai
oferit
măcar
o
șansă
să-ți
arăt
ce
am
în
suflet.
Recunosc,
nu
sunt
ușor
de
cucerit
și
de
păstrat.
Sunt
vulnerabilă,
încăpățânată,
supărăcioasă,
mofturoasă
și
lista
poate
continua.
Dar
știu
să
iubesc!
În
spatele
unui
zâmbet
se
ascund
trăiri
și
emoții!
Am
suferit
din
dragoste,
am
rănit
bărbați
și
mi-a
părut
rău.
M-am
îndrăgostit
de
oameni
care
nu
mă
meritau
și
n-am
oferit
șanse
unor
oameni
care
mi-ar
fi
dăruit
fericirea,
doar
pentru
că
i-am
întâlnit
în
momentul
greșit.
Tu
erai
omul
potrivit
și
m-ai
lăsat
să
plec!
Privindu-l
în
ochi,
simțem
că
obrajii
îmi
iau
foc.
Eram
furioasă,
mă
simțeam
rănită
și
nu-nțelegeam
cum
îndrăznea
să
aibă
curajul
să
vină
acum
să
mă
caute
din
nou!
El
era
liber,
eu
eram
liberă,
dar
nu
m-a
vrut.
Niciodată
nu
m-a
vrut.
—
O
femeie
îți
poate
ierta
multe,
dar
niciodată
faptul
că
n-ai
iubit-o
la
momentul
potrivit!
Că
nu
i-ai
acordat
acele
mici
atenții
când
avea
nevoie
cu
adevărat
și
a
trebuit
să
plece
pentru
ca
tu
să-nțelegi
că
ea
ar
fi
fost
acolo,
lângă
tine,
necondiționat.
Părerile
de
rău
nu-și
mai
au
rostul!
Mă
ridic
și
strâng
cu
putere
mânerul
genții.
Îl
privesc
și
plec.
Dintr-o
dată,
mă
blochez.
Îi
aud
pașii
și
sufletul-mi
tremură.
Mă-ntorc
și
îi
resping
brațele.
—
Când
o
femeie
pleacă,
ea
nu
mai
privește
în
urmă.
Eu
nu
calc
pe
unde
am
mai
trecut
o
dată,
nu
cerșesc
iubire
și
nu-mi
abandonez
fericirea
în
brațele
unui
bărbat.
Nu
voi
mai
face
aceeași
greșeală.
N-ai
vrut
să
mă
iubești
crezând
că
vei
găsi
fericirea
sărind
din
pat
în
pat.
N-aveai
nevoie
de
o
iubită,
aveai
nevoie
de
plăcere.
N-ai
vrut
să
renunți
la
libertate
pentru
mine,
iar
eu
nu
vreau
să
renunț
la
demnitatea
mea
de
femeie!
Fă
ce
vrei,
pe
mine
să
nu
mă
mai
cauți!
Nu-mi
explic
unde
am
găsit
puterea
de
a
pleca
din
acel
loc,
deși
tot
ce-mi
doream
era
să
mă
arunc
în
brațele
lui.
Să-l
las
să
mă
sărute,
să
fiu
singura
femeie
din
viața
lui
pentru
câteva
ore.
Da,
din
acest
motiv
am
plecat
de
lângă
Paul:
pentru
prima
oară
îmi
doream
să
fiu
singura
femeie,
să
fiu
prima
alegere
și
să-l
fac
să
rămână.
Nu
am
reușit.
Există
bărbați
cărora
le
este
frică
de
iubire,
de
responsabilități
și
preferă
libertatea,
ieșirile
cu
prietenii
și
nu
se
mulțumesc
cu
un
singur
pat.
Într-o
zi
l-am
rugat
să
rămână
cu
mine,
deși
știam
că
după
ce
se
iubea
cu
o
femeie
pleca
imediat.
Inițial
am
crezut
că
este
însurat,
pentru
că
nu-mi
explicam
de
ce
fugea
așa
și
deseori
mă
simțeam
ca
un
obiect.
Paul
nu
era
însurat,
dar
avusese
o
relație
lungă
și
serioasă
ce-l
transformase
dintr-un
bărbat
de
casă
într-un
bărbat
ce
nu
dădea
pe
acasă.
Suferința
ne
transformă.
Înțelesesem
din
povestirile
lui
că
suferise,
dar
niciodată
nu-mi
spunea
mai
mult!
Când
iubești,
dar
nu
este
reciproc,
sufletul
ți
se
sfărâmă.
Te
simți
neputincioasă.
Ai
face
orice
pentru
acel
om,
care,
deși
nu
merită,
are
toată
dragostea
ta.
Sunt
zile
când
îți
este
dor
și
l-ai
ierta;
sunt
zile
în
care
simți
că-l
urăști
și
te
crezi
vinovată.
Îți
iei
viața
la
puricat
și
îți
dai
seama
că
n-ai
mai
putea
înfrunta
o
altă
dezamăgire
asemănătoare.
Sunt
zile
în
care
îl
cauți
cu
disperare
și
zile
în
care
aștepți
un
semn
de
la
el.
Timpul
le
vindecă
pe
toate.
Vei
iubi
din
nou!
Fii
sigură
de
asta!
Vei
întâlni
omul
potrivit
și
vei
fi
fericită!
Dar
până
atunci
trebuie
să
reziști,
să
fii
puternică
și
să
treci
peste
dezamăgiri.
—
Paul,
de
ce
nu
rămâi
aici?
Aș
vrea
să
stai
măcar
o
clipă
lângă
mine…
I-am
spus
timid.
Când
iubești,
speri.
Speri
că
totul
va
fi
bine,
că
omul
de
care-ți
pasă
va
înțelege
ceea
ce
simți!
—
Maria,
nu
pot.
Așa
te
rănești
singură,
ajungi
să
crezi
că
suntem
într-o
relație
și
nu
vreau
să-ți
faci
iluzii!
Este
mai
bine
așa,
crede-mă.
Relațiile
nu
durează
și
n-aș
vrea
ca
între
noi
să
se
termine.
N-am
chef
nici
timp
pentru
a
repara
ceea
ce
tu
vei
strica
dacă
am
avea
o
relație…
Îl
privesc
și
fac
efort
să
nu
plâng.
Nu
mă
voi
ruga
de
el.
M-am
mințit
pe
mine
însămi
atunci
când
am
zis
că
nu
mă
voi
îndrăgosti
de
el.
Trebuia
să-mi
asum
asta
și
să
mă
prefac
pentru
a-l
păstra
lângă
mine.
De
ce
unii
oameni
se
tem
de
iubire?
Și
eu
am
suferit,
dar
m-am
iertat
pentru
greșelile
făcute
și
am
luat
decizia
de
a
merge
înainte.
—
Bine,
am
înțeles.
Ai
grijă,
ne
auzim.
Mă
trântesc
pe
pat
și
realizez
că
acel
om
nu
mă
va
iubi,
orice
aș
face.
Deși
încercasem
să-i
arăt
că
nu-s
ca
celelalte,
el
nu
asculta.
Știam
că
pe
lângă
mine
sunt
nenumărate
femei
în
viața
lui.
Era
singur,
n-avea
obligații,
avea
un
job
care-i
plăcea,
cunoștea
multe
persoane
și
era
foarte
charismatic.
Când
ieșeam,
de
multe
ori
mă
simțeam
în
plus:
le
zâmbea
femeilor
ca
și
cum
ar
fi
fost
vânzător
de
sentimente,
era
luat
în
seamă
de
toți,
în
timp
ce
eu
mă
simțeam
a
nimănui.
Da,
îmi
spusese
să
nu-l
iubesc
că
el
n-are
timp
de
iubire,
nu
vrea
nevastă,
copii,
responsabilități
și
griji.
Da,
n-aveam
șanse
să-i
fiu
nevastă
și
realizam
că,
la
cât
era
de
frumos
și
atrăgător,
chiar
dacă
ne-am
fi
căsătorit,
niciodată
n-ar
fi
fost
doar
al
meu.
Se
aude
telefonul.
Mesaj
de
la
Paul:
Încearcă
să
te
odihnești
și
să
nu
te
mai
gândești
la
prostii.
Eu
vreau
să
te
fac
fericită,
să
simți
că
ești
femeie.
Tu
ești
a
mea,
ai
înțeles?
Eram
a
lui,
deși
nu
mă
merita.
Mă
făcea
să
sufăr
și
în
același
timp
îmi
provoca
extazul
sufletului:
adoram
să-mi
pierd
controlul.
El
a
rupt
perdelele,
la
propriu
și
la
figurat.
A
smuls
tot
ce
era
rău
și
mi-a
injectat
încredere,
demnitate,
senzualitate
și
libertate.
Privirea
lui
intensă
mă
lăsa
fără
cuvinte
deși
știam
că-i
jocul
lui
preferat,
că
așa
își
adulmeca
victimele,
le
răsfăța,
le
mângâia,
le
cucerea,
ca
apoi
să
le
lase
în
agonie.
Un
bărbat
rănit
de
o
altă
femeie
este
greu
de
iubit!
Trebuie
să
fii
răbdătoare,
să-l
asculți
fără
a-l
sufoca,
să-i
dai
dragoste
cu
măsura.
Eu
am
încercat,
dar
nu
am
reușit.
Am
realizat
că-l
iubesc
și
am
luat
decizia
de
a
mă
îndepărta.
El
făcea
sex,
eu
făceam
dragoste.
Tot
ce-mi
doream
era
puțină
tandrețe,
ceva
ce
mă
putea
face
să
mă
simt
mai
specială
față
de
restul.
Mă
simțeam
una
dintr-o
mie
și
de
câte
ori
încercam
să-l
întreb,
mă
săruta
cu
pasiune
și
mă
făcea
să
uit
de
realitate.
Sexul
satisface
simțurile,
dar
adevărul
este
că
femeile
mai
mult
preferă
tandrețea,
mângâierile,
momentele
de
răsfăț
și
alint.
Îmi
plăcea
să
mă
simt
bine,
să
fiu
atinsă,
sărutată
și
să-mi
simt
carnea
ca
pe
jar,
dar
iubirea
și
pasiunea
nu
se
rezumă
la
asta.
Într-o
noapte,
văzându-mă
distantă,
a
rămas
lângă
mine.
M-a
îmbrățișat,
mi-a
sărutat
obrajii
și
fruntea,
mi-a
rămas
alături,
mi-a
pregătit
o
cadă
cu
spumă,
mi-a
oferit
timp,
iar
eu
mă
simțeam
a
nimănui.
Sexul
este
o
plăcere
a
corpului,
dragostea
este
o
plăcere
a
inimii.
Un
geamăt
al
sufletului.
—
De
ce
taci?
Îi
simt
privirea.
Țin
ochii
închiși
și
respir
adânc.
Mă
simțeam
singură.
Stăteam
lângă
un
bărbat
pe
care-l
iubeam
deși
nu
trebuia.
Mă
simțeam
a
nimănui.
—
Te
admir
și
nu
știu
cum
de
ești
a
mea.
Îmi
șoptește,
așezându-mi
părul
după
ureche.
—
Eu
nu
sunt
a
ta.
Rămân
cu
ochii
închiși,
altfel
privirea
lui
m-ar
fi
făcut
să-mi
retrag
cuvintele.
—
Tu
ești
a
mea.
Eu
știu
că
ești
a
mea.
Tu
mă
iubești.
Deschid
ochii
și
îl
privesc
uimită.
Zâmbește,
ochii
îi
sclipesc
și
eu
mă
simt
trădată.
—
Tu
știi
că
te
iubesc
și
te
porți
așa
cu
mine?
Mă
ridic
dintr-o
dată,
îmi
caut
blugii
și
tricoul.
Îmi
îmbrac
corpul
deși
sufletul-mi
este
dezgolit.
—
Ți-am
spus
că
nu
trebuie
să
te-ndrăgostești
de
mine,
că
nu
sunt
pregătit
pentru
o
relație,
iar
tu
ai
acceptat!
Tu
nu
mă
poți
lăsa,
pentru
că
ai
acceptat!
Tu
ești
a
mea
și
așa
rămâne!
Se
ridică
decis
din
pat
și-ncepe
să
se
îmbrace.
Paul
era
un
tip
elegant:
rareori
îl
vedeam
îmbrăcat
casual
sau
sport.
Îmi
strâng
lucrurile
din
cameră
și
realizez
că
nu
pot
pleca
pentru
că
sunt
acasă
la
mine!
Aș
fi
plecat
oriunde,
numai
să
uit
de
el!
Știa
că-l
iubesc,
că
tânjeam
după
tandrețe,
dar
lui
nu-i
păsa.
Mă
lăsa
în
pat,
singură.
Spunea
că
sunt
a
lui,
dar
parcă
nu-i
păsa
de
restul
bărbaților!
—
Să
știi
că
mai
există
bărbați,
nu
ești
singurul
pe
acest
pământ!
Ești
doar
un
copil
imatur
care
se
teme
de
dragoste!
Uite,
să
știi
că
te
vei
îndrăgosti
din
nou
și
sper
că
ea
te
va
iubi.
Atunci
să-ți
amintești
de
mine,
de
femeia
pe
care
ai
rănit-o!
Pleacă
de
aici,
te
rog
să
ieși
afară
din
casă!
Și
ia
cu
tine
florile
și
toate
porcăriile
pe
care
mi
le-ai
adus!
Mie
mi-ai
adus
trandafiri
albi!
Celei
de
azi-
dimineață
i-ai
luat
trandafiri
roșii?
Și
ea
te
iubește?
Aș
putea
face
un
fanclub
numit
Paul,
irezistibilul
!
—
Maria,
oprește-te.
Nu
știi
ce
spui.
—
Câte
mai
ai,
Paul!?
Roșcate,
brunete,
șatene.
Câte
ai
făcut
să
sufere?
Unde
dormi
noaptea?
Văd
că
nu
poți
dormi
cu
mine,
te
temi
că
te-aș
putea
îmbrățișa
prea
mult!
Ție
îți
este
frică
de
iubire!
Tu
nu
mă
vrei
pentru
că
știi
cât
te-aș
putea
iubi!
—
Maria,
te
rog
să-ncetezi.
Îți
faci
doar
rău
șichiar
nu
vreau
asta.
Tu…
tu
nu
știi!
—
Ce
nu
știu?
Câte
sunt?
Chiar
nu
știu.
—
De
când
te-am
cunoscut
pe
tine,
n-am
mai
umblat
cu
altele.
Crede-mă.
—
Atunci
lasă-mă
să
te
iubesc!
Lasă-mă
să-ți
arăt
ce
fel
de
femeie
sunt,
câtă
iubire
există
în
sufletul
meu!
Lasă-mă
să
te
fac
fericit!
—
Nu,
nu
pot.
Nu
vreau
să
risc.
Nu
pot
pierde
controlul.
Tu
mi-ai
distruge
viața.
Să
sufăr
din
nou,
să
adorm
cu
teama
de
a
pierde
persoana
iubită,
să
accept
durerea,
să
risc
să
fiu
rănit
din
nou.
Nu.
Nu
pot.
Iartă-mă.
—
Dacă
mă
vrei,
iubește-mă.
Dacă
vrei
să
te
joci
cu
sufletul
meu,
pleacă.
Ies
grăbită
din
bar.
În
urmă
cu
doi
ani
a
decis
să
plece
din
viața
mea
și
acum
se-ntorcea
pretinzând
iubire?
Îi
cerusem
să
facă
o
alegere,
iar
el
luase
o
decizie:
să
plece.
—
Ce
bine
că
este
întuneric,
așa
nu-mi
vezi
celulita
și
vergeturile!
Dacă
m-ai
vedea
la
lumină,
cred
că
te-ai
speria!
—
Greșești!
Mă
privește
râzând.
Îți
cunosc
fiecare
adâncitură,
fiecare
cicatrice
și
fiecare
gropiță.
Te-am
privit
de
nenumărate
ori
fără
să-ți
dai
seama,
pe
furiș.
M-am
întrebat
de
ce
nu
te
placi
și
am
înțeles
că
tu
meriți
iubire,
Maria.
Meriți
un
om
care
să-ți
amintească
uneori
cât
ești
de
frumoasă.
Ce
te
deosebește
de
celelalte?
Acele
defecte
de
care
ai
vrea
să
scapi,
faptul
că
vorbești
prea
mult,
ridurile
tale,
mâinile
tale
mici,
alunițele,
obrajii
roșii
care
te
dau
de
gol
când
te
rușinezi.
Aceste
lucruri
sunt
o
parte
din
tine:
ești
o
femeie
specială,
fină,
deseori
naivă
și
independentă.
Orice
bărbat
și-ar
dori
să
fie
în
locul
meu,
acum.
—
Paul,
ce-ți
place
la
mine?
Simțeam
nevoia
să
aud
din
gura
lui
ceva
frumos,
suav
și
tandru.
Aveam
nevoie
să
mă
simt
specială.
—
Pielea
ta.
Are
un
parfum
care
mă
lasă
fără
aer.
Sunt
gelos
pe
pielea
ta,
mi-a
spus
mângâindu-mi
șoldul
încet
și
cu
o
tandrețe
incredibilă.
Atingerea
lui
aprindea
un
foc
greu
de
stins.
El
era
scânteia
ce
stârnea
pasiunea
din
mine.
—
Da,
aș
vrea
să-ți
fiu
piele
pentru
că
aceasta
îți
încălzește
și
protejează
întregul
corp.
Vreau
să-ți
fiu
piele,
să
mă-ntind
pe
șoldul
tău,
pe
gât,
să
mă
opresc
pe
buze
și
acolo
să-mi
petrec
ultima
zi
din
viață.
—
De
ce
te
uiți
pe
furiș!
Ți-am
spus
că
nu-mi
place
să
fiu
privită.
Nu-i
nimic
interesant
de
văzut!
—
Femeile
ca
tine
trebuie
privite
în
lumina
zilei
și
admirate
în
fiecare
moment.
Nu
mai
există
așa
de
multă
naturalețe.
Femeile
ca
tine
trebuie
prețuite
ca
luna
de
pe
cer!
Ne
promisesem
pasiune,
dorință
și
momente
frumoase.
Singura
regulă?
Să
trăim
momentul.
Mergeam
fiecare
pe
strada
lui
și
la
un
moment
dat
ne-am
întâlnit.
El
îmi
vindecase
răni,
eu
nu
am
reușit.
O
relație
nebună,
o
dorință
ce-mi
dădea
simțurile
peste
cap.
Îmi
plăcea
să
știu
că
acel
om
șarmant
și
misterios
urma
să
fie
al
meu
pentru
câteva
ore.
Când
ușa
se
închidea,
eu
eram
a
lui
și
el
era
al
meu.
Era
vorba
de
piele,
chimie
și
atingeri.
Mă
simțeam
fericită
și
liberă.
Mă
simțeam
frumoasă,
atrăgătoare
și
sexy.
Mergeam
cu
încredere
pe
stradă
și
priveam
bărbații
fără
interes.
Ciudat,
tocmai
asta-i
făcea
să
insiste.
Caut
telefonul
în
geantă
și
decid
să-i
scriu
un
mesaj
lui
Paul:
„Pentru
fiecare
bărbat
există
acea
femeie
care
i-a
întors
lumea
pe
dos:
o
va
căuta
în
fiecare
moment
pentru
că
ea
i-a
arătat
ce
înseamnă
a
iubi
o
femeie,
cu
bune
și
rele,
ce
înseamnă
pasiune,
cum
trebuie
să
te
comporți
în
pat
și
pe
stradă.
Fie
că
a
continuat,
fie
că
s-a
terminat,
el
nu
o
va
uita,
iar
ea
îl
va
căuta
în
fiecare
om
din
viitorul
ei.
Puțini
te
dezbracă
din
priviri,
majoritatea
se
pierd
printre
haine.
Asta
am
vrut
să
fiu
pentru
tine.
Adio”.
Am
respirat
adânc.
Trebuie
să
plec.
Capitolul
16.
Laura
Elena
Principesa
Elena,
România,
2015
Se
aude
poarta.
Zgomotul
puternic
parcă
mă
trezește
la
realitate.
Este
minunat
să
poți
face
lucruri
simple
și
să
te
abandonezi
gândurilor.
Se
aud
pașii
greoi
ai
străbunicii
și
vocea
dulce
a
mamei
mele,
cuvintele
parcă
sunt
rostite
pe
ritm
de
vals
și
zboară
prin
aer
ca
fluturi
îndrăgostiți.
Torn
puțină
apă
din
găleată
în
ligheanul
plin
cu
spumă.
Mâinile
îmi
sunt
roșii
și
umflate.
Ridic
privirea
către
soare:
a
dispărut.
Era
așa
de
bine,
îmi
încălzea
pielea
și
mă
simțeam
în
siguranță.
Ador
căldura
soarelui,
îmi
dă
o
stare
de
bine.
Ușor-ușor,
se
lasă
seara,
lumina
devine
tot
mai
slabă
și
sufletul
meu
este
cuprins
de
o
melancolie
dureroasă.
Nu-mi
place
noaptea,
simt
un
fel
de
neliniște
atunci
când
toți
merg
la
somn
și
mă
simt
înghesuită
printre
gândurile
mele.
Pașii
greoi
ai
străbunicii
se
aud
călcând
pe
iarba
uscată
de
razele
soarelui.
Se-ndreaptă
către
băncuța
acoperită
cu
o
pătură
găurită
și
veche,
se
așază
domol
și
respiră
adânc.
Este
obosită.
Oftează,
își
aranjează
bine
basmaua
pe
frunte
și
închide
ochii:
—
Eu
nu
știu
cum
a
trecut
ziua
asta!
Am
fost
la
biserică,
apoi
maică-ta
m-a
dus
la
cimitir,
cât
am
mai
muncit
acolo!
Mărăcini,
iarbă
înaltă,
cum
să
le
fac
pe
toate?
Noroc
cu
voi
că
ați
venit
pe
la
mine
și
mai
stați!
Dar
când
veți
pleca
eu
ce
fac?
Își
lasă
mâinile
în
poală
și
ochii
i
se
umezesc.
Mi
se
rupe
sufletul
știind
că
va
rămâne
singură,
din
nou.
Nu
acceptă
să
plece
din
acea
casă,
amintirile
sunt
mult
prea
puternice.
Când
cunoști
o
singură
realitate,
nu
poți
accepta
altă
viață.
Ai
dat
la
găini?
—
Nu!
Știi
că-mi
este
frică!
—
Nemaipomenit!
O
femeie
în
toată
firea
și
să-i
fie
frică
de
o
găină
prăpădită!
Da
unde
ai
fost
de
ai
pantalonii
așa
de
rupți?
Parcă
ai
rămas
agățată-n
gard.
—
Străbunica,
așa
i-am
cumpărat!
—
Dacă
i-ar
vedea
tac-tu,
ce
ți-ar
face!
Cum
să
umbli
așa
deșirată?
Știi,
când
erai
mică,
parcă
ai
ales
foarfeca,
nu-i
așa?
Îmi
amintesc
că
atunci
când
ți-au
tăiat
moțul,
ai
ales
rujul,
creioanele
și
foarfeca…
Da,
sunt
sigură!
—
Și
am
aruncat
banii!
—
Da,
i-ai
azvârlit
parcă
erau
otravă!
Mă
faci
de
râs
cu
pantalonii
ăia
rupți!
Se
uită
lumea
de
pe
stradă
și
zice
că
am
ajuns
vai
de
noi!
Lumea
vede,
să
știi!
Apoi
vorbește
și,
duminica
la
biserică,
râde
pe
sub
mustăți!
—
Da,
și
apoi
intră
în
biserică
și
se
roagă
să
fie
iertați!
Încep
să
râd.
Unde-i
bunătatea?
—
Ce
să
le
faci?
Sunt
babe
bune
și
babe
rele.
Unele
au
o
dușmănie
în
ele…
arz-o
focul
de
treabă,
trebuie
să
dăm
de
mâncare
la
găini!
Pierd
vremea
aicicu
tine,
în
timp
ce
eu
ar
trebui
să
fac
treabă!
—
Vezi,
n-ai
stare
deloc.
Matale,
dacă
tot
ești
babă,
stai
și
odihnește-te!
O
privesc
cu
mâinile-n
șolduri,
mânecile
sumeticite
și
zoaie
de
apă
până
la
cot.
—
Leano,
dă
fuga!
Trebuie
să-ți
iei
pastila!
Bătrânii
sunt
ca
niște
copii:
au
nevoie
de
afecțiune
și
răbdare.
Ei
merită
tot
timpul
nostru
pentru
că
și
ei
ne-au
oferit
timpul
lor.
—
Maică-ta
nu-mi
dă
pace
cu
pastilele
astea!
Mie
îmi
e
foame!
Facem
niște
gogoși?
Spune
străbunica
cu
ochi
de
veveriță
ce
urma
să
intre
în
bucluc.
Cum
te
descurci
la
noul
loc
de
muncă?
Cât
ai
crescut,
măi
fată!
—
Nu
schimba
subiectul!
Matale
știi
că
n-ai
voie,
că
trebuie
să
mănânci
cu
grijă!
Fii
serioasă!
—
Toată
lumea
are
ceva
cu
mine!
Se
supără
toți
pe
mine,
atâta
dușmănie
n-am
mai
pomenit!
Vreți
să
scăpați
de
mine?
Deși
o
iubeam
extrem
de
mult,
cei
care
o
cunoșteau
bine
știau
că
străbunica
întotdeauna
fusese
o
persoană
extrem
de
directă
și
deseori
îți
punea
răbdarea
la
încercare.
Avea
momente
bune
și
momente
rele.
Dar
până
la
urmă…
cine-i
perfect?
De
când
îmbătrânise,
devenise
extrem
de
supărăcioasă
și
avea
tot
mai
puțină
încredere
în
oamenii
din
jurul
ei.
Bătrânii
sunt
trecutul
de
care
avem
nevoie
pentru
a
avea
un
viitor
mai
bun.
—
Mamă,
am
găsit
o
mică
valiză
maronie.
Tu
știi
ce-i
cu
ea?
O
întreb
pe
mama,
încercând
să
par
cât
mai
puțin
curioasă.
Aprind
PC
-ul
pentru
a
lucra
la
niște
proiecte.
Plecasem
în
concediu
dar
luasem
munca
după
mine.
Era
un
mod
pentru
a
nu
pierde
contactul
cu
rutina.
—
Unde
ai
găsit-o?
I-am
spus
să
mai
aștepte,
chiar
așa
n-are
răbdare!
răbufnește
mama.
Începe
să
deschidă
sertare,
ca
și
cum
ar
căuta
ceva
anume.
—
Mă
întrebam
dacă
știi
unde
este
cheia…
Eram
curioasă
să
văd
ce-i
în
ea.
Știi,
probabil
îți
va
părea
ciudat,
dar
cred
că
am
visat
acea
valiză.
Crezi
că-i
posibil?
Uit
de
muncă
și
caut
privirea
mamei
mele.
—
Ai
visat-o?
Nu.
Ai
văzut-o.
Tu
erai
acolo
când
am
ascuns-o.
Mică,
firavă,
mult
prea
fragilă
și
pură.
Credeam
că
am
mai
putea
aștepta,
dar
probabil
străbunica
are
dreptate.
A
sosit
momentul,
într-
adevăr.
Mă
ia
de
mână
și
ne
așezăm
pe
patul
străbunicului.
—
De
ce
mi-ai
spus
că-s
sentimente
ascunse
acolo?
Nu
se
poate.
Mi-ai
păstrat
ceva
din
tinerețea
ta?
—
Vei
înțelege
tot
imediat
ce
le
vei
citi.
Suntem
trei
generații
de
femei
și
avem
în
comun
două
lucruri.
—
Nu
știu,
chiar
nu
mă
prind.
O
privesc
și
nu-nțeleg
la
ce
se
referă.
—
Arta
de
a
fi
femeie
și
iubirea.
Toate
trei
am
suferit,
am
plâns
după
un
bărbat
în
viață,
ne-
am
ridicat
și
am
înfruntat
fiecare
zi
cu
inima
înmuiată
în
curaj
și
ambiție.
Probabil
tu
n-ai
trăittoate
etapele,
dar
aș
vrea
să-nțelegicât
ești
de
frumoasă
șispecială!
A
fi
femeie
nu-i
ușor:
ai
nenumărate
griji
și
trebuie
să
le
rezolvi
pe
toate.
Tinerețea
zboară,
te
îndrăgostești
și
de
multe
ori
se-ntâmplă
să
suferi,
te
căsătorești,
înfrunți
greutăți,
naști
un
copil,
clădești
o
familie.
Acești
mici
pași
te
transformă
într-o
femeie.
Vârsta
este
un
simplu
număr:
nu
contează
anul
în
care
te-ai
născut,ci
experiențele
vieții,
câte
dificultăți
ai
înfruntat
și
faptul
că
ai
ajuns
să
apreciezi
ceea
ce
ai.
Vei
înfrunta
fiecare
moment
în
felul
tău,
așa
cum
ai
făcut-o
și
până
acum.
Cheia
este
sub
cutia
cu
florile
de
tei
de
pe
masa
din
casa
mare.
Citește-le
și
vei
înțelege
de
ce
am
așteptat.
Unele
sentimente,
până
nu
le
trăiești,
nu
le
poți
înțelege.
Am
pășit
grăbită
în
cameră,
am
dat
totul
la
o
parte
și
iat-o:
o
cheie
mică,
subțire
și
aurie
ședea
ascunsă
ca
un
secret
demult
păstrat
cu
smerenie.
Se
aude
un
click
și
mica
valiză
se
deschide
ca
prin
magie.
Câteva
scrisori
legate
cu
un
fir
simplu.
În
jurul
lor,
o
pereche
de
cercei
turcoaz
și
un
inel
din
aur.
Mă
tem
să
ating
acele
scrisori.
Rămân
blocată
câteva
minute
și
privesc
în
gol.
Mă
așez
pe
pat
și
încep
să
citesc.
Este
ora
9
seara.
Nu-mi
este
foame,
nici
sete.
Nu-mi
este
frig,
nici
cald.
Era
duminică.
În
timp
ce
toți
dormeau,
eu
plângeam,
râdeam,
mă
minunam,
mulțumeam
vieții
pentru
că
m-am
născut
femeie
și
am
fost
crescută
de
o
mamă
și
o
străbunică
atât
de
înțelepte!
Observ
anii
în
care
au
fost
scrise.
Încerc
să
le
așez
în
ordine.
Respir
adânc
și
încep
să
citesc.
Capitolul
17
Principesa
Elena,
România,
15
august
1992
Draga
mea
Maria,
Îți
scriu
astăzi
privind
în
viitor.
Cu
ceva
timp
în
urmă
a
venit
pe
lume
un
suflet
de
om,
o
ființă
crescută
în
trupul
meu.
Nu
credeam
că
atâta
iubire
poate
zace
în
pântecele
meu
și
acea
dragoste
poate
lua
o
formă
atât
de
frumoasă.
Când
te-ai
născut,
aveai
o
piele
albă
ca
laptele,
ochișorii
îți
erau
mari
și
mânuțele
catifelate
abia
îmi
puteau
prinde
degetul.
Pe
chipul
tău
am
văzut
fericirea
și
am
înțeles
că
acum
nu
mai
eram
o
simplă
femeie,
ci
mamă.
Suntem
mame,
mătuși,
bunici,
străbunici,
fiice,
nepoate,
iubite,
amante,
prietene.
Dar
suntem
femei
și
avem
în
comun
iubirea.
Te-am
strâns
în
brațe
și
am
realizat
că
din
acel
moment
trebuia
să
am
grijă
de
tine.
Nu-mi
displăcea,
acea
responsabilitate
mă
făcea
să
mă
simt
importantă
pentru
cineva,
parcă
aveam
un
rost
în
viață:
să
te
pot
vedea
fericită.
M-am
uitat
la
tine
și
mi-ai
răspuns
cu
un
zâmbet
pur,
sincer
și
angelic.
Două
gropițe
mici
au
apărut
pe
chipul
tău.
Totuși,
am
învățat
că
nu-i
ușor
să
fii
mamă.
Te-am
iubit
din
prima
clipă,
o
iubire
sinceră
și
puternică.
Am
plâns,
m-am
simțit
singură,
m-am
simțit
pierdută,
parcă
timpul
se
oprise
în
loc.
Dacă
vrei
familie,
fă-ți!
–
așa
spun
toți.
Dar
nimeni
nu
te-ntreabă
cum
o
duci,
dacă
te
descurci
sau
ai
nevoie
de
ajutor.
Când
decizi
să-ți
faci
o
familie,
trebuie
să
te
sacrifici.
Iubim
în
multe
feluri,
dar
iubirea
ce
leagă
un
părinte
de
propriul
copil
este
magie
pură.
Sigur
vei
uita
nopțile
petrecute
împreună,
când
tu
plângeai,
iar
eu
nu
știam
cum
să
te
ajut,
sigur
nu-ți
vei
aminti
plimbările
prin
parc
sau
primii
tăi
pași.
Când
te-ai
născut,
m-am
bucurat.
O
fetiță.
Tu
nu
știi
cât
te
iubesc
și
probabil
nu
vei
realiza
niciodată
câte
aș
face
pentru
tine.
Ești
esența
vieții
mele,
ești
motivul
pentru
care
mă
trezesc
în
fiecare
zi
și
muncesc.
Te-aș
ține
lângă
mine,
dar
știu
că
viața
te
va
duce
departe.
Îmi
doresc
să
reușești
chiar
dacă
visurile
tale
te
vor
purta
către
locuri
ce-mi
sunt
necunoscute.
Vei
înfrunta
momente
grele,
vei
reuși
și
vei
eșua,
vei
învăța
ce
este
bine
și
ce
este
rău.
Vei
întâlni
bărbatul
potrivit,
dar
înainte
de
asta
vei
găsi
oameni
ce
nu
vor
fi
așa
cum
ai
crezut,
ce
te
vor
răni
sau
te
vor
face
să-nțelegi
ce-ți
dorești
și
ce
nu-ți
place.
Să-ți
asculți
sufletul,
orice
s-ar
întâmpla.
Să-ți
urmezi
instinctul
pentru
că
femeia
simte
fiecare
emoție
mult
mai
intens.
Să
n-ai
regrete,
să
visezi
și
să
lupți
pentru
ceea
ce-ți
dorești.
Să
nu
crezi
că
îndeplinirea
unui
vis
este
floare
la
ureche,
greșești!
Dar
nimic
nu
este
imposibil!
Nu
uita
că
te
iubesc!
Cu
drag,
Laura
Capitolul
18
Principesa
Elena,
România,
18
august
2000
Către
Maria
Nu
sunt
o
femeie
învățată,
dar
încerc,
prin
aceste
rânduri,
să-ți
las
ceva
pentru
zilele
în
care
nu
voi
mai
fi
sau
pentru
momentele
de
singurătate
și
suferință.
Într-o
zi,
când
va
fi
momentul
potrivit,
vei
citi
aceste
rânduri
și
vei
realiza
că
nu
ești
singură,
că
noi,
femeile,
avem
povești
în
comun
și
ne
putem
ajuta.
Pe
vremea
mea
te
măritai
cu
cel
mai
potrivit.
Acel
bărbat
trebuia
să
aibă
ce
să-ți
ofere
și
împreună
trebuia
să
munciți,
cot
la
cot.
Când
eram
tinerică,
n-aveam
timp
de
dragoste.
Țeseam,
găteam
cu
mămica,
mergeam
la
sapă
și
la
cosit.
N-aveam
timp
de
mângâieri,
nu
visam
și
nu-mi
doream
mare
lucru.
Eram
femeie
și
rolul
meu
fusese
deja
decis.
Eram
femeie,
iar
asta
însemna
că
urma
să
fiu
nevastă
și
mamă.
La
țară
educația
nu
era
importantă,
conta
munca,
pentru
că
hrănea
guri.
Astăzi
tu
poți
alege!
Poți
schimba
viața
ta
și
a
altor
femei
ca
tine,
poți
ajunge
acolo
unde
femeile
de
pe
timpul
meu
nici
n-au
visat.
Frumusețea?
Bat-o
vina!
Aia
nu-i
importantă!
Ceea
ce
contează
este
ce
fel
de
om
ești,
ce
lași
în
urmă
și
cât
ajuți.
Dumnezeu
îți
dă
atât
cât
meriți
și
poți
duce.
Nici
mai
mult,
nici
mai
puțin.
Tu
să
dai
și
celor
nevoiași,
să-i
ajuți
pe
cei
săraci
și
să
spui
mereu
o
vorbă
bună.
Vorbele
sunt
ca
armele,
ai
grijă
cum
le
folosești!
Fă
ceea
ce
simți,
întotdeauna.
Doar
ascultându-ți
inima,
nu
vei
avea
păreri
de
rău.
Cu
mult
drag
și
prețuire,
Străbunica
Capitolul
19
Principesa
Elena,
România,
15
august
2006
Draga
mea
Maria,
Acum
câteva
zile
am
ajuns
în
România
pentru
a
sta
puțin
cu
străbunica.
M-a
durut
să
te
știu
tristă,
te-am
văzut
plângând
pentru
un
bărbat
și
m-am
simțit
neputincioasă.
Când
iubești
un
om,
ai
vrea
să-l
poți
proteja
de
tot
ce
este
rău
și
dureros.
Să
nu
guste
din
dezamăgiri,
tristețe
și
singurătate.
L-
ai
apăra
de
greutățile
lumii
și
l-ai
ascunde
de
suferință.
Când
iubești,
suferi.
Mi-ai
spus
că
ești
urâtă,
că
acel
băiat
nu
te
place
și
ești
nefericită!
Copilă
dragă,
dacă
ai
putea
bănui
măcar
câți
bărbați
care
nu
știu
să
recunoască
frumusețea
vei
întâlni.
Dacă
ai
știi
câte
dezamăgiri
vei
înfrunta
înainte
de
a
savura
din
pocalul
fericirii,
nu
te-ai
mai
consuma
și
te-ai
bucura
de
tinerețe.
Îți
doreai
să
crești,
ca
toți
copiii.
Iar
eu
îmi
doream
ca
timpul
să
se
oprească
în
loc,
tu
să
nu
te
maturizezi,
iar
eu
să
nu-mbătrânesc.
Ce-nseamnă
a
fi
femeie?
De
ce
nu
te-a
ales
pe
tine?
Pentru
că
nu
știe
să
iubească.
Aș
fi
putut
să-ți
spun
că
este
suficient
să
înveți
până
la
douăzeci
de
ani
pentru
că
este
mai
important
să
știi
cum
se
pregătește
o
ciorbă,
cum
se
calcă
o
cămașă
sau
cum
se
aleg
hainele
pentru
a
fi
băgate
la
mașina
de
spălat.
Dar
am
ales
să
nu
o
fac
și
am
decis
să
te
învăț
cel
mai
de
preț
lucru
pentru
o
femeie:
arta
de
a
fi
femeie.
Vei
avea
timp
destul
pentru
a
încerca
rețete
noi,
pentru
a
învăța
cum
se
pregătește
o
tocană
sau
pentru
a
gospodări.
Rolul
meu
nu
constă
în
a
te
transforma
într-o
femeie
de
casă:
rolul
meu
este
de
a
te
educa
frumos.
Fii
un
om
bun,
încearcă
să
înveți
cât
mai
mult
de
la
viață.
Nu
deschide
o
carte
din
obligație,
fă-o
pentru
că
doar
așa
poți
avea
lucruri
utile,
care
te
pot
ajuta
în
viață.
Citește,
educă-te,
visează
și
luptă
pentru
ceea
ce-ți
dorești.
N-ai
nevoie
de
un
bărbat
care
să-ți
îndeplinească
visurile
atâta
timp
cât
ești
o
femeie
independentă.
Să
nu
te
lași
niciodată
pe
mâna
altora:
dacă
vrei
ceva,
ridică-te
și
mergi
să
iei
ceea
ce-ți
aparține.
Momentan
trebuie
să
miroși
a
parfum,
nu
a
carne
prăjită.
Tu
trebuie
să-ți
trăiești
prezentul,
uitând
trecutul
și
luptând
pentru
viitor.
Eu
sunt
aici
pentru
a
te
susține.
Să
nu
te
schimbi
pentru
a
face
pe
plac
unuia.
Tu
consideri
că
ești
un
amalgam
de
defecte,
dar
pentru
cineva
însemni
tot.
Pentru
cineva
tu
ești
perfectă.
Acel
cineva
va
înțelege
că
tu
ești
un
om
puternic
cu
suflet
plăpând.
Dar
acel
cineva
niciodată
nu
te
va
iubi
mai
mult
ca
mine.
Vei
avea
un
soț,
o
familie
și
nepoți.
Câini,
pisici
și
tot
ce
vrei.
Dar
nu
acum.
Acum
este
momentul
în
care
trebuie
să
clădești
viitorul
de
care
te
vei
bucura
mai
târziu.
Acum
trebuie
să
lupți,
apoi
te
vei
bucura.
Sentimentele
unei
femei
nu
pot
fi
măsurate
pe
jumătate.
Femeia
ori
iubește,
ori
ignoră.
Ori
iartă,
ori
urăște.
Nouă
nu
ne
plac
lucrurile
pe
jumătate.
Ori
mă
iubești,
ori
mă
lași
în
pace.
Ori
mă
ierți,
ori
mă
uiți.
Ori
mă
respecți,
ori
dispari
din
viața
mea.
Pentru
o
femeie
valorile
cele
mai
importante
sunt
respectul
și
iubirea.
Mulți
domni
cred
că
vor
ajunge
la
sufletul
amantelor
cu
bani
sau
alte
bogății:
așa
vor
cumpăra
un
zâmbet
fals,
o
îmbrățișare
rece.
Femeia
se
îndrăgostește
cu
sufletul,
se
sacrifică
pentru
persoana
iubită
și
luptă
împotriva
tuturor
pentru
a
obține
ce-și
dorește.
Deseori
orbește,
se
sufocă
cu
propria
iubire,
nu
se
mai
satură,
realizează
că
totul
depinde
de
ea,
dar
nu
renunță,
nu
capitulează.
Mai
există
și
femei
fără
morală
și
respect,
ce
se
lasă
folosite
ca
un
obiect
și
depind
de
prezența
unui
bărbat.
Sunt
femei
și
femei
așa
cum
sunt
bărbați
și
bărbați.
Jumătatea
ta
există
undeva,
trebuie
să
ai
răbdare.
Lucrurile
frumoase
necesită
perseverență.
Nu
uita
că
te
iubesc!
Cu
drag,
Laura
Capitolul
20
Părinții
sunt
ca
niște
dascăli,
doar
că
ei
lucrează
gratis.
Ne
învață
despre
sentimente,
omenie,
perseverență
și
iubire.
De
multe
ori
îi
contrazicem,
ne
simțim
rebeli,
puternici,
de
neastâmpărat.
—
Tată,
eu
nu-nțeleg!
Asta
este
treabă
de
bărbat!
Îi
spun
privindu-l
furioasă
și
simțindu-mă
nedreptățită.
—
Cine
a
spus
asta?
M-a
privit
tata,
nedumerit.
—
Uită-te
și
tu!
Ce-mi
trebuie
mie
să
știu
treburi
bărbătești!?
Strig
eu,
ridicând
brațele
în
aer,
fluturând
o
șurubelniță.
Nu
există
familie
perfectă,
într-adevăr.
Dar
ce
contează
este
ca
o
familie
să
fie
unită.
—
Când
ești
tânăr,
ai
vrea
să-nfrunți
lumea
întreagă,
să
pășești
în
semiîntunericul
vieții
și
să
descoperi
lucruri
noi.
Îți
faci
bagajul
și
decizi
să
riști,
ca
orice
tânăr
la
vârsta
ta.
Îți
saluți
părinții
în
mod
superficial
pentru
că
ești
prea
concentrat
asupra
viitorului
în
timp
ce
ei
suferă,
știind
că
vei
înfrunta
nenumărate
greutăți.
Printre
atâția
oameni
necunoscuți
și
locuri
noi,
vei
realiza
că
cele
mai
calde
priviri
nu
trebui
căutate
prin
lume
pentru
că
le
aveai
deja.
Vei
realiza
că
nu
există
loc
mai
călduros
și
mai
sigur.
Acasă
este
locul
unde-s
cei
dragi,
acolo
unde
nimeni
nu
te
va
judeca
și
toți
te
vor
ajuta
când
ai
nevoie.
Viața
mi-a
arătat
că
deseori
părinții
ne
cunosc
mai
bine
decât
am
putea
crede.
—
O
femeie
trebuie
să
știe
a
le
face
pe
toate!
—
Și
bărbatul
ce
mai
face?
—
El
le
va
face
când
vei
avea
nevoie,
dar
până
atunci
trebuie
să
te
descurci
singură!
Trebuie
să
fii
independentă,
să
nu
depinzi
de
un
bărbat!
Să
faci
lucrurile
perfect,
să
nu
trebuiască
să
le
iei
din
nou
la
mână!
N-avem
timp
pentru
migălit
de
două
ori!
Fă
în
așa
fel,
încât
cei
care
vin
în
urma
ta
să
spună
BRAVO
EI,
a
reușit.
—
Bine,
explică-mi
din
nou.
M-am
așezat
în
poziția
piticului,
ca
un
copil
ce
urma
să
primească
o
nouă
lecție
de
viață.
Afară
era
soare
și
cald,
o
superbă
zi
de
vară.
Când
zilele
deveneau
mai
lungi,
telefonul
suna
degeaba:
toți
patru
stăteam
afară,
ne
povesteam,
ne
plimbam
prin
grădina
plină
cu
flori,
admiram
livada
și
ne
bucuram
de
soare.
Îmi
place
vara.
De
multe
ori
am
încercat
să
fur
razele
soarelui
dintr-o
privire:
se
spune
că
nu-ți
face
bine
să-l
privești
pentru
că
ai
putea
să-ți
faci
rău.
Sunt
zile
în
care
ador
cum
razele
soarelui
îmi
ating
ușor
obrajii
palizi,
parcă-mi
încălzesc
sufletul
cu
voie
bună
și
liniște.
De
multe
ori
avem
nevoie
de
puțină
singurătate
pentru
a
ne
asculta
gândurile.
Alteori,
când
sufletul
îmi
este
făcut
bucăți,
prefer
să
mă
așez
ca
un
copil
sub
ploaie
și
lacrimile
să
mi
se
confunde
cu
picăturile
ploii.
Stau,
privesc
către
cer,
respir
adânc
și
încerc
să-mi
iert
fiecare
greșeală.
Trăim
și
greșim.
Este
un
imperativ
al
vieții,
n-
avem
de
ales.
Important
este
să
nu
mai
repetăm
greșeala.
Au
fost
momente
în
care
am
eșuat
și
n-am
reușit
să
fac
ceea
ce
mi-am
propus.
Am
insistat
de
mai
multe
ori,
m-am
târât
printre
lacrimi
pentru
a-mi
ajunge
scopul
și
l-am
pierdut,
acesta
alunecându-mi
printre
degete.
M-am
simțit
umilită,
nedreptățită
și
jignită
de
soartă.
Apoi
m-am
ridicat
și
am
luptat
din
nou,
am
străbătut
din
nou
acele
drumuri
și
am
înțeles
unde
am
greșit.
Orice
căzătură
este
o
lecție
de
viață:
depinde
de
tine.
Fie
înveți
ceva,
fie
te
enervezi
și
cedezi.
N-ai
ce
pierde,
întotdeauna
ai
ceva
de
câștigat.
Experiență
sau
fericire.
În
viață
trebuie
să
fii
mereu
atentă,
să
asculți
și
să
fii
curioasă.
Ceea
ce
astăzi
poate
părea
nefolositor,
mâine
te
va
scoate
dintr-o
problemă.
Este
bine
să
știi
câte
ceva
din
toate!
Să
cunoști
oameni
noi
pentru
că
în
viață
înveți
până
la
ultima
răsuflare,
mi-a
spus
tata.
L-am
privit
și
am
realizat
că
în
timp
ce
eu
mă
bucur
de
plăcerile
tinereții,
părinții
mei
îmbătrânesc
și
la
un
moment
dat
îmi
voi
hrăni
sufletul
cu
aceste
amintiri.
Părinții
nu
sunt
nemuritori,
din
păcate.
Până
la
urmă,
cum
poți
crede
că
omul
care
ți-a
dat
viață
nu
te
cunoaște?
Capitolul
21
Pentru
fata
mea,
Maria
Am
să-ți
scriu
ceea
ce
nu
ți-am
mai
spus
vreodată:
îmi
este
teamă
de
ziua
în
care
vei
pleca.
Deși
rareori
ți-am
spus,
tu
meriți
ce
este
mai
bun.
Nu
neapărat
pentru
că
ești
fata
mea,
ci
pentru
că
sunt
sigur
că
te
vei
transforma
într-o
femeie
frumoasă.
Datoria
mea
este
să
te
corectez,
să
te
învăț,
să
te
sprijin
și
să-ți
atrag
atenția
atunci
când
greșești.
Tu
să
mă
ierți
dacă
de
multe
ori
sunt
prea
pretențios
și
nu
văd
câte
lucruri
bune
faci.
Tu
să
mă
ierți
dacă
nu
te-am
îmbrățișat
prea
des,
dacă
rareori
ți-am
sărutat
fruntea
și
nu
ți-am
arătat
iubire.
Noi,
tații,
avem
un
rol
extrem
de
complicat:
suntem
bărbați,
nu
ne
pricepem
la
sentimente,
dar
știm
să
iubim
cu
adevărat.
Suntem
prima
iubire
din
viața
unei
femei
și
rolul
nostru
este
să
o
îndrumăm
cât
mai
bine!
Să
nu
depinzi
de
nimeni,
să
n-accepți
compromisuri,
să
nu
trăiești
cu
un
bărbat
doar
pentru
că
altfel
n-ai
ce
mânca
sau
n-ai
de
ales.
Să
nu
suporți
aroganța
unui
băiat,
meriți
mult
mai
mult.
Cu
riscul
de
a
mă
certa
cu
tine,
nu
te
voi
lăsa
să
fii
jignită
și
nerespectată
de
un
bărbat
care
spune
că
te
iubește.
Îmi
doresc
să
fii
iubită
frumos,
răsfățată
și
sprijinită.
Nimeni
nu
ne
poate
apăra
sufletul
de
suferință.
Nimeni
nu
ne
poate
garanta
fericirea.
Nu
trebuie
să
te
mulțumești
cu
o
iubire
banală
pentru
că
tu
ești
extraordinară!
Să-i
ierți
pe
cei
care
nu
te-au
iubit
atât
cât
îi
iubeai
tu
pe
ei:
inimii
nu-i
poți
spune
pe
cine
să
iubească.
În
viață
nu
putem
alege
pe
cine
iubim,
dar
putem
alege
lângă
cine
rămânem!
Amintește-ți
că
tu
meriți
tot
ce
este
mai
frumos,
meriți
o
floare,
o
îmbrățișare,
un
alint,
o
surpriză.
Mă
uit
în
jur
și
îmi
tremură
inima
de
grijă.
Închid
ochii
și
mi
te
imaginez
plângând
sau
suferind:
inima
unui
tată
este
mai
sensibilă
decât
poți
crede.
Eu
astăzi
te
pot
proteja
de
restul
lumii,
mâine
trebuie
să
te
protejezi
singură
și
te
rog
să-mi
promiți
că
o
vei
face.
Te
rog
să-mi
promiți
că
te
vei
descurca,
că
nu
vei
depinde
de
nimeni,
că
îți
vei
spune
punctul
de
vedere
întotdeauna,
că
nu
te
vei
teme
și
nu
vei
fii
criticul
vieții
tale
cel
mai
aprig.
Vreau
să
știi
că
viața
nu
este
ușoară,
trebuie
să
alegi,
trebuie
să
pierzi,
trebuie
să
lupți.
Totul
pare
greu,
dar
crede-mă
că
întotdeauna
soarele
se
va
întoarce,
după
ploi
și
furtuni.
Eu
te
văd
cum
nu
te
placi,
cum
parcă
ai
schimba
ceva
la
tine,
cum
crezi
că
nu
ești
destul
de
frumoasă.
Mă
supără
vorbele
tale
când
spui
că
ai
nenumărate
defecte.
Bărbatul
care
îți
observă
întâi
defectele
nu-ți
va
aprecia
niciodată
calitățile.
Vor
încerca
să
te
pună
la
pământ,
când
se
vor
teme
de
tine
te
vor
lovi
cu
critici
nefondate.
Să
nu
cedezi.
Să
lupți
pentru
visul
tău.
Și
femeile
pot
visa,
pot
ajunge
mult
mai
departe
decât
noi,
bărbații.
Pentru
că
femeile
au
acel
instinct
ce
nu
dă
greș.
Bărbații
iubesc.
Când
se
îndrăgostesc,
aceștia
ar
face
orice
pentru
femeia
îndrăgită.
Ei
greșesc
ulterior,
atunci
când
o
au
în
brațe
și
iubirea
se
transformă
în
certitudine.
Să
nu
fii
o
certitudine,
fii
un
dubiu!
Ține-l
în
alertă!
Să
te
cucerească
în
fiecare
zi,
să-ți
ofere
motive
pentru
a
rămâne,
să
știe
că
mai
există
bărbați
pe
această
lume
și
dacă
te
vrea,
trebuie
să
fie
acolo
în
fiecare
zi.
Nu
ești
o
păpușă
uitată
pe
un
raft,
ești
o
luptătoare
și
meriți
să
ai
lângă
tine
un
cavaler
adevărat!
Un
domn,
că
n-ai
timp
de
băieți
și
prosteală!
Tu
ai
multe
de
făcut,
fata
mea!
Nu
irosi
timpul
tău
lângă
oricine,
viața
este
un
voiaj
mult
prea
scump
pentru
a
fi
risipit
lângă
oameni
nepotriviți.
Tu
să
nu
le
permiți
asta,
eu
vreau
să
te
văd
zâmbind.
Găsește
un
om
care
să
te
facă
să
râzi,
care
să
îți
vorbească
respectuos
și
să
aibă
încredere
în
tine.
Un
om
care
să
te
trateze
ca
pe
o
doamnă,
care
să
împartă
cu
tine
fiecare
succes
și
să
te
ajute
să
crești,
să
te
maturizezi
și
să
înveți
lucruri
noi.
Există!
Nu
suntem
toți
cu
defecte,
câteodată
în
spatele
unui
bărbat
ce-ți
promite
puține
se
ascunde
un
om
care-ți
poate
dovedi
multe.
Găsește
un
om
care
se
va
bucura
atunci
când
te
va
vedea
zâmbind
și
nu
te
va
trata
cu
indiferență,
nu
va
țipa
la
tine
și
nu
îți
va
reproșa
nimic.
Îndrăgostește-te
de
omul
care
îți
va
alina
slăbiciunile
și
le
va
transforma
în
calități.
Un
om
care
te
va
alege
dintr-o
mie,
care
se
va
trezi
în
fiecare
dimineață
cu
zâmbetul
pe
buze
și
te
va
surprinde
cu
optimismul
lui.
Un
asemenea
om
există,
trebuie
să
deschizi
ochii.
Cu
drag
și
iubire,
primul
bărbat
din
viața
ta
Capitolul
22
18
noiembrie
2012
Dragă
Maria,
Bărbații
sunt
nestatornici,
într-adevăr.
Când
o
femeie
face
o
promisiune,
o
duce
la
bun
sfârșit,
cu
siguranță.
Să
n-ai
regrete
dacă
ai
iubit
un
bărbat,
chiar
dacă
s-a
terminat.
Să
nu
crezi
că
nu
vei
mai
avea
parte
de
iubire:
în
acest
moment,
în
timp
ce
tu-ți
plângi
oful
gândindu-te
la
ce
a
fost
și
putea
să
fie,
iar
eu
îți
scriu
aceste
rânduri,
bărbatul
potrivit
te
caută.
Pentru
a
avea
parte
de
fericire,
trebuie
să
cunoști
durerea,
dezamăgirea
și
curajul
de
a
merge
mai
departe.
Înainte
de
a-ți
oferi
totul,
deseori
viața
îți
ia
totul
pentru
a
te
pune
la
încercare.
Doar
cunoscând
tot
ce-i
rău
poți
aprecia
tot
ce-i
bun,
frumos
și
încântător.
Fată
dragă,
hainele
de
victimă
nu-ți
vin
bine!
Fă-o
pentru
tine,
în
primul
rând!
Alege
rochia
ta
preferată,
parfumul
care
îți
oferă
încredere,
poartă
pantofii
cei
mai
sexy
și
trăiește-ți
viața
așa
cum
îți
place!
N-are
rost
să
plângi
după
oameni
sau
lucruri
pierdute,
n-are
rost
să-ți
petreci
zilele
închisă
în
cameră,
privind
un
film
trist
sau
mâncând
înghețată.
Ok,
o
poți
face
o
zi,
cel
mult
două!
Dar
apoi
trebuie
să
te
ridici!
Fii
o
doamnă,
mergi
înainte
pe
drumul
tău
și
lasă
faptele
să
le
amintească
ce
au
avut
și
ce
au
pierdut!
Da,
ești
pretențioasă,
puțin
mofturoasă,
supărăcioasă
și
greu
de
mulțumit.
Tu
ești
așa,
nu
depinzi
de
un
bărbat
și
nu-ți
plac
regulile
impuse
de
alții.
Totuși
ești
bună
de
iubit!
Cei
care
au
fost
lângă
tine…
știu
că
ai
fost
și
ești
bună
de
iubit!
Știu
că
nu
astăzi,
pentru
că
ești
prea
ocupată
în
a-ți
clădi
viitorul,
dar
mâine
sigur
vei
avea
două
brațe
ce-ți
vor
ține
de
urât
în
nopțile
grele,
un
om
care-ți
va
da
toată
atenția
și
tandrețea
de
care
aveai
nevoie.
Mâine,
nu
astăzi:
acum
trebuie
să-ți
vezi
de
drum,
să-ți
clădești
un
prezent
stabil
ca
să
te
poți
bucura
de
viitor
spunând:
uite,
am
reușit!
Femeie,
fă-l
să-i
pară
rău
că
te-a
pierdut!
Cum?
Arătându-i
cine
ești.
Nu-ți
reproșa
și
nu-ți
îngreuna
sufletul,
viața
merge
înainte,
fiecare
dintre
noi
își
asumă
faptele
și
învață
din
greșeli.
Nu
asculta
vorbele
celor
care
judecă,
tu
ocupă-te
de
viața
ta:
învață
să
te
iubești,
să
te
respecți
și
să
te
ierți.
Femeia,
când
iubește,
iartă
de
multe
ori,
justifică
și
luptă!
Dragostea
o
face
puternică
și
atunci
când
știe
că
bărbatul
de
lângă
ea
merită,
mișcă
munții
din
loc!
Dar
când
pleacă,
poți
să
o
cauți,
sa-i
promiți
luna
de
pe
cer
și
să-i
ceri
iertare
de
nenumărate
ori,
ea
nu
se
va
mai
întoarce.
Femeia
oferă
tot,
dar
când
pleacă
ia
tot
ce
a
oferit!
Fii
pretențioasă,
nu
te
mulțumi
cu
puțin,
tu
știi
că
meriți
mai
mult!
Nu
uita
că
te
iubesc.
Cea
mai
bună
prietenă,
mama
Capitolul
23
13
august
2013
Scumpă
și
iubită
Maria,
Astăzi
sufletu-mi
este
obosit
și
foarte
sensibil.
Deseori
mi
se
întâmplă
să
mă
gândesc
la
lucruri
sau
la
oameni
pierduți
pe
drumul
vieții.
Deseori
petrec
ore
în
șir
gândindu-mă
că
poate
anumite
dezamăgiri
m-au
făcut
să
am
mai
puțină
încredere
în
oameni,
să
nu
mai
ascult
cuvinte
sau
răutăți
fără
sens.
Întotdeauna
am
interiorizat
fiecare
cuvânt
și
mi-am
făcut
rău
fără
a-mi
păsa
de
mine
însămi.
Câteodată
se
mai
întâmplă
să
ai
nevoie
de
o
clipă
de
singurătate,
să
stai
de
vorbă
cu
tine,
să-ți
asculți
îndoielile,
să
pricepi
dacă
ești
pe
drumul
cel
bun
și
dacă
este
bine
să
continui
să
visezi.
Se
mai
întâmplă
să
crezi
că
visezi
imposibilul
și
te
întrebi
dacă
într-adevăr
ai
luptat
îndeajuns,
dacă
meriți
să
ți
se
îndeplinească
acest
vis,
deși
deseori
ai
greșit,
n-ai
iertat
destul,
n-ai
ascultat
prea
mult
sau,
pur
și
simplu,
n-ai
fost
destul
de
răbdătoare.
Vine
un
moment
în
care
ajungi
să-ți
critici
caracterul,
dar
realizezi
că
prezentul
este
oglinda
trecutului;
realizezi
că
o
floare
devine
mai
puternică
după
ploaie,
că
blândețea
se
pierde
după
nenumărate
lovituri,
că
optimismul
devine
o
armă
cu
care
poți
lupta
împotriva
celorlalți.
„Prea”
frumos.
„Prea”
perfect.
„Prea”
bine.
Deseori,
acel
„prea”
aduce
doar
vești
rele.
Draga
mea,
singurul
om
în
care
poți
avea
încredere
absolută
ești
tu.
Eu?
M-am
zbătut,
mi-a
păsat,
am
plâns,
am
plecat,
m-am
întors,
am
așteptat
și
brusc
n-am
mai
simțit
nimic.
Pentru
că
așa
se
întâmplă
când
oferi
și
nu
primești.
Apoi
am
învățat
să
iubesc
din
nou.
Bărbații
nu
știu
câte
poate
face
o
femeie
îndrăgostită!
Uită
că
suntem
făcute
din
sentimente,
pasiune
și
tandrețe.
Avem
nevoie
de
iubire
și
susținere.
Apoi
am
putea
mișca
munții
din
loc!
Mi
s-a
spus
că
este
bine
să
nu
te
îndrăgostești,
că
vei
cunoaște
suferință,
dezamăgiri
si
probleme.
Mi
s-a
spus
că
este
bine
să
îți
vezi
de
drum:
m-am
oprit
deseori,
am
încercat
să
ajut,
să
ascult
problemele
celorlalți
și
am
uitat
de
visurile
mele.
Mi
s-a
spus
că
oamenii
nu
merită
lacrimile
tale:
am
plâns
nopți
întregi,
am
plâns
din
cauza
amintirilor,
am
plâns
din
cauza
speranțelor,
am
plâns
pentru
că
am
iubit.
Mi
s-a
spus
că
sunt
frumoasă:
mi-a
trebuit
ceva
timp
pentru
a
înțelege
că
sunt
un
om
complicat,
dar
frumos,
că
lumea
te
judecă
după
aspect
pentru
că
așa
este
mai
simplu
și
mai
ușor.
Rănile
s-au
vindecat
încet
și
astăzi
pe
sufletul
meu
descopăr
câteva
cicatrici.
Îmi
este
bine
astăzi,
ieri
a
fost
mai
greu.
Bărbații
din
prezentul
unei
femei
nu
pot
cotrobăi
prin
trecutul
ei:
inima
unei
femei
ascunde
nenumărate
secrete,
sentimente
strivite
și
pasiuni
încă
nestinse.
Un
bărbat,
când
te
iubește,
îți
respectă
trecutul!
El
nu
era
acolo
când
tu
plângeai
pentru
un
ticălos,
când
tu
te
simțeai
a
nimănui,
deși
voiai
să
lupți
oricum
pentru
că
îți
doreai
să
crezi
într-o
relație
în
care
te
străduiai
doar
tu.
Mi
s-a
spus
că
trebuie
să
ai
răbdare:
probabil
am
uitat
deseori
această
regulă,
am
pretins,
am
strigat,
m-am
zbătut
și
nu
m-am
lăsat
până
n-am
obținut
ce
mi-am
propus.
Copila
mea,
viața
este
o
carte
ce
merită
să
fie
citită
trăind
fiecare
filă.
Tocmai
când
decizi
să
te
ridici,
să
încerci
din
nou,
când
îți
convingi
sufletul
că
poate
merită
să
riști,
vine
cineva
și
îți
distruge
tot
ce
ai
vrut
să
construiești.
Trece
prin
viața
ta
ca
o
furtună
de
vară:
scurtă,
rece,
furioasă.
Nu
îți
oferă
alegeri,
doar
consecințe.
Trebuie
să
te
ridici,
să
strângi
cioburi
și
dezamăgiri
și
să
pleci
mai
departe.
Vin
zile
petrecute
în
casă,
pe
o
canapea,
în
fața
televizorului
mut
și
inutil.
Vin
zile
în
care
vei
plânge
fără
întrerupere,
vei
căuta
motive
și
scuze,
vei
imagina
răzbunare
și
iertare.
Vin
zile
grele.
Nu-ți
fă
griji.
Viața
merge
înainte.
Nu-ți
fă
griji.
Mai
există
oameni
frumoși.
Oamenii
rănesc.
Oamenii
vorbesc
prea
mult.
Oamenii
promit
lucruri
imposibile.
La
un
moment
dat,
ne
dăm
seama
că
promisiunile
sunt
doar
cuvinte
fără
sens,
nimic
mai
mult.
Ador
oamenii
modești,
simpli,
timizi
și
liniștiți.
Mă
refer
la
acei
oameni
care
au
întotdeauna
un
mulțumesc
în
buzunar,
la
acei
oameni
care
emană
frumusețe
printr-o
privire,
la
acei
oameni
care
se
mulțumesc
cu
puțin.
Cât
îi
îndrăgesc.
Pentru
că
nu
vor
exces,
vor
lucruri
mărunte.
Pentru
că
nu
vor
tot,
vor
atât
cât
se
poate.
Pentru
că
nu
vor
să
pară
perfecți,
deși
mie
mi
se
par
extraordinari.
Aceste
persoane
se
bucură
de
ce
au
primit
de
la
Dumnezeu,
nu
trag
cu
ochiul
spre
grădina
vecinului:
își
trăiesc
viața
așa
cum
pot
ei
mai
bine,
cu
pioșenie
și
modestie.
Descopăr
bunătatea
unui
om
doar
privindu-l
în
ochi.
Îi
dau
o
picătură,
el
îmi
oferă
oceanul.
Îl
ajut,
el
îmi
mulțumește
cu
un
zâmbet
euforic,
sincer.
Aceste
persoane
mă
fac
să
cred
că
mai
există
omenie;
mă
fac
să
cred
că
nu
există
doar
răutate,
invidie
și
amărăciune.
Îmi
doresc
să-ntâlnești
doar
oameni
buni,
ca
niște
flori.
Te
vei
împiedica
în
oameni
răi,
ca
niște
mărăcini
se
vor
încolăci
la
picioarele
tale
pentru
a-ți
pune
piedică:
nu
ceda,
eliberează-te
și
fii
un
om
bun.
Iartă-i
și,
dacă
nu
reușești,
uită-i.
Indiferența
doare
mult
mai
mult!
Te
iubesc!
Cea
mai
bună
prietenă,
mama!
PS:
Nu
uita
să
te
iubești,
cu
tot
cu
defecte
și
greșeli!
Capitolul
24
Principesa
Elena,
România,
16
mai
2013
Dragă
Maria,
Astăzi
ești
o
femeie
firavă
într-o
lume
hapsână,
disperată
după
tot
ce-i
superficial
și
trist.
Pe
vremea
mea
nu
era
așa.
Pe
atunci
oamenii
erau
simpli
și
modești,
n-aveau
multe
așteptări
și
nu
cunoșteau
dezamăgirea.
Femeia
trebuie
să
fie
înțeleaptă.
Ține
minte
că
bărbatul
trebuie
convins
cu
vorba
bună,
chiar
și
atunci
când
nu-i
de
acord.
Noi,
femeile,
știm
mai
bine
ce-i
de
făcut!
Ne
pricepem
la
sentimente,
avem
frica
lui
Dumnezeu,
îngrijim
de
casă
și
de
copii.
Ducem
pe
umerii
noștri
cea
mai
grea
povară!
Tare
mi-am
dorit
să
fiu
haiduc,
să
fiu
flăcău,
să
plec
de
capul
meu
fără
a
mă
gândi
la
copii,
nepoți
sau
păsări
de
hrănit.
Am
avut
o
ogradă
plină
cu
animale,
pe
vremea
mea
însemna
bogăție,
pentru
că
aveai
ce
pune
pe
masă.
Astăzi
nu
știu
ce
mai
înseamnă:
care-i
bogăția?
Ne
plimbam
cu
căruța,
dimineața
la
patru
ne
urcam
într-un
camion
și
ne-ntorceam
abia
seara
de
la
câmp.
Hectare
întregi,
abia
mai
vedeam
sfârșitul
rândului.
Săpam
o
mică
groapă
și
acolo
stătea
ascuns
bidonul
meu
cu
apă.
Cât
să
apere
și
pământul?
Aplecată,
sămânță
după
sămânță,
sapă
după
sapă,
nu
ridicam
privirea.
Mâinile
îmi
erau
înțepate,
umflate,
bătătorite
și
gându-mi
era
la
copiii
mei
lăsați
acasă.
O
femeie
ar
trebui
să
aibă
timp
pentru
a
sta
cu
copiii
ei!
Atunci
nu
se
putea,
femeia
trebuia
să
muncească,
adesea
de
două
ori
mai
mult.
Femeia
muncește
de
când
se
știe,
fără
pauză.
Probabil
nici
n-aș
ști
ce
să
fac
cu
odihna
dacă
aș
primi-o
de
la
cineva.
După
un
rând
terminat,
dus
și
întors,
setea
mă
făcea
să-mi
pierd
echilibrul.
Hainele
îmi
erau
lipite
de
piele,
de
suflet,
de
viață.
N-aveai
d-ales,
de
carte
n-avusesem
parte.
Mămica
și
tăticul
n-aveau
bani,
dar
aveau
pământuri:
este
vorba
de
familie,
de
tradiții,
de
onoare.
Ce-i
onoarea?
Oare
mai
există
astăzi?
Vă
aștept
la
poartă
și
vă
văd
venind
cu
mașini
ce
par
niște
monștri,
ca
în
filmele
de
la
televizor.
Uneori
mă
ia
dorul
și
încerc
să
vă
sun
cu
acea
cutie
mică
ce
o
chemați
telefon:
eu
nu-nțeleg
cum
de
se
poate
ajunge
la
voi
în
doar
câteva
clipe.
Pe
vremea
mea,
așteptam
scrisori.
Câteodată
timpul
parcă
nu
trecea
și
credeai
că
aștepți
degeaba.
Astăzi,
Maria,
trăiești
într-o
lume
diferită.
Femeia
poate
și
are
dreptul
la
libertate.
Ea
trebuie
să
pretindă
această
egalitate,
să
lupte
pentru
a
o
păstra,
alături
de
alte
femei.
Să
nu
fie
răutate,
invidie
și
minciună.
Tu
să
nu
vrei
răul
nimănui,
să
ai
frică
de
Dumnezeu
și
să
lași
totul
în
mâinile
Lui.
Mai
dă-l
încolo
de
trecut!
Tot
ce
ai
trăit
cu
un
bărbat,
momentele
grele,
dezamăgirile,
lacrimile
și
tot
ce
ți-a
făcut
rău
ascunde-le
în
ziua
de
ieri
și
închide
ușa!
Lasă-te
iubită,
bucură-te
de
ziua
de
azi,
mergi
înainte!
Ai
luptat
destul?
Atunci
este
suficient.
Pentru
un
viitor
mai
frumos,
trebuie
să-ți
trăiești
prezentul
fără
a-l
compara
cu
trecutul.
Ziua
de
ieri
este
o
învățătură
de
minte!
Dacă
te-a
rănit,
plângi
cât
vrei,
dar
apoi
ridică-te!
Dacă
i-ai
greșit,
iartă-te!
Nu
există
om
perfect!
Nu-ți
reproșa
fapte,
de
multe
ori
facem
alegeri
greșite
și
este
normal,
suntem
oameni!
Nu
compara
bărbatul
care
te
caută
astăzi
cu
cel
care
te-a
sărutat
ieri:
fiecare
om
merită
o
șansă,
lasă-l
să-
ncerce!
Iartă-ți
greșelile,
doar
așa
poți
merge
înainte!
Dacă
vă
iubiți,
luptați
pentru
ceea
ce
ați
clădit.
Dar
amintește-ți:
când
un
bărbat
ajunge
să
nu
te
mai
respecte
sau
tu
ajungi
să-l
disprețuiești,
lupți
împotriva
morilor
de
vânt.
Să
ai
parte
de
multă
fericire,
sănătate
și
să
te
păzească
Dumnezeu!
Să
trăiești!
Fruntea
sus,
că
ești
femeie!
Străbunica
Elena
Capitolul
25
Mă
simt
obosită,
dar
fericită.
Simt
două
mâini
ce-mi
ating
fața:
mama.
Cât
este
de
frumoasă!
—
Bună
dimineața!
Văd
că
ai
avut
o
noapte
lungă!
Și
îmi
face
cu
ochiul!
Peste
două
zile
trebuie
să
plecăm,
vrei
să
mergem
undeva
anume?
În
urmă
cu
câteva
zile
fusesem
prin
sat
cu
Cristina,
să
ne
facem
poze
prin
rapiță.
Am
găsit
un
colț
frumos
și
ne-am
distrat
cu
aparatul
de
fotografiat.
Am
cumpărat
înghețată
și
ne-am
amintit
de
copilărie.
Nu
ne
mai
văzusem
de
o
bună
perioadă,
dar
mamele
noastre
sunt
prietene
de
când
eram
copile,
așa
că
noi
pur
și
simplu…
le-am
urmat
exemplul!
Satul
era
plin
de
oameni
frumoși,
toți
se
cunoșteau
între
ei.
—
A
cui
a
fost
ideea?
am
privit-o
pe
mama
și
am
zâmbit.
—
Nu
știu.
Pur
și
simplu
am
vrut
să-ți
lăsăm
o
amintire.
Să-ți
oferim
susținere
în
momentele
grele,
să
știi
că
nu
ești
singură!
—
A
fost
atât
de
emoționant!
Nici
nu-ți
dai
seama.
O
privesc
cu
lacrimi
în
ochi.
Ați
făcut
asemenea
gest
pentru
mine…
eu…
eu
nu
știu
ce
să
spun!
Se
aud
pașii
străbunicii.
Da,
era
o
fire
extrem
de
curioasă!
Străbunicul
râdea
de
ea
când
se
văita
că
toate
vecinele
au
bancă,
iar
ea
trebuie
să
se
uite
de
peste
gard.
—
Leano,
păi
în
loc
să
stai
la
pândă
pe
la
garduri,
mai
bine
fă
treabă
prin
casă!
Râdeam
copios
de
felul
în
care
se
tachinau,
mai
ales
că
străbunicul
era
glumeț
din
cale
afară
și
străbunica
Elena
era
extrem
de
supărăcioasă
câteodată.
Închid
ochii
și
îmi
amintesc
privirea-i
blândă,
în
timp
ce-și
făcea
barba,
iar
eu
mă
jucam
cu
spuma,
mânjindu-mi
obrajii,
imitându-l
în
fața
oglinzii.
—
Se
aud
pași
greoi
și
un
oftat
de
suflet
tânăr
blocat
într-un
corp
mult
prea
bătrân.
—
Ai
văzut
ce
surpriză
ți-am
făcut?
spune
străbunica
zâmbind.
Se
așază
lângă
mine
și
se
uită
direct
în
ochii
mei.
Îndepărtează-te
de
oamenii
care
te
fac
să
suferi
și
să
plângi,
stai
cât
mai
departe
de
cei
invidioși
și
meschini.
Nu
pierde
vremea
lângă
oameni
care
nu
te
merită.
M-ai
înțeles?!
—
Lasă,
că
știe
și
ea,
zice
mama.
Noi
te
iubim,
să
nu
uiți!
Fii
sinceră,
spune
ceea
ce
gândești
și,
oriunde
ai
ajunge
în
viață,
să
nu
uiți
de
unde
ai
plecat.
Poți
fi
sus
și
dintr-o
dată
poți
pica.
Lasă
o
amintire
frumoasă
despre
tine
sau
cel
puțin
încearcă.
Păstrează
în
suflet
oameni,
ajută
cum
și
când
poți,
iartă-i
pe
cei
care
ți-au
greșit.
Mă
ridic
și-ncep
să
mă
joc
cu
părul
străbunicii.
Deși
este
din
ce
în
ce
mai
rar,
atunci
când
îl
ating
pare
fin
ca
mătasea.
Pieptănul
îl
ține
strâns
sub
batic
parcă
i-ar
ascunde
cel
mai
mare
secret:
senzualitatea.
Îi
desprind
părul
și
o
privesc
atent:
este
superbă.
Nu
există
femeie
urată!
Există
bărbați
care
nu
știu
să
aprecieze
frumusețea
unei
femei!
Asemănarea
dintre
mama
și
străbunica
este
izbitoare.
—
Maria,
tu
să
fii
o
femeie
demnă,
ce
nu
se
lasă
călcată
în
picioare!
Să
lupți,
să
înveți,
să
ai
un
loc
demuncă
și
să
nu
depinzi
de
un
bărbat,
ne-am
înțeles?
Ia-ți
un
bărbat
cu
care
poți
face
treabă,
un
om
care
să
te
iubească
pentru
ceea
ce
ești!
Dinții
pieptănului
despart
firele
argintii,
mult
prea
firave,
ce
se-ntind
pe
spatele
ei
prăpădit
după
o
muncă
de-o
viață.
—
Leano,
ce-ai
îmbătrânit!
zice
mama
râzând.
O
privesc
și
realizez
că-i
datorez
tot
ceea
ce
sunt
astăzi.
Dacă
aș
putea,
aș
păstra-o
lângă
mine
pentru
totdeauna,
dar
soarta
nu
mă
lasă.
Timpul
trece,
venim
pe
lume,
creștem,
învățăm
și
când
știm
secretele
vieții,
plecăm.
—
Laura,
vei
ajunge
și
tu
bătrână
ca
mine!
Spune
străbunica,
strângând
din
buze.
—
Sunteți
minunate!
Să
știți
că
într-o
zi
voi
scrie
o
carte
despre
voi!
zic
mândră.
Promit!
—
Ohohoho,
carte
despre
noi?
Despre
o
babă
de
la
țară
și
una
de
la
oraș?
se
ascunde,
râzând.
—
Eu
nu-s
babă!
zice
mama.
Eu
sunt
femeie!
Vârsta
este
doar
un
număr!
—
Exact!
Așa
să
fie
titlul
cărții!
Le
îmbrățișez
și
le
pup
obrajii.
—
Vrei
să
te
certe
toți
bărbații?!!!
exclamă
străbunica,
așezându-și
basmaua.
—
Și
va
apărea
în
toate
librăriile!
Toate
femeile
vor
ști
despre
voi
și
vor
învăța
să
se
iubească,
să
se
respecte
și
să
fie
ambițioase!
Vă
iubesc!
Pentru
o
clipă,
se
lasă
liniștea
și
apoi
un
cor
de
râsete
umple
camera.
Dacă
vrei,
visele
și
promisiunile
pot
deveni
realitate.
SFÂRȘIT
Îndemn
pentru
bărbatul
din
viața
ta
Stimate
domn,
nu
este
ușor
să
iubești
o
femeie.
Atunci
când
vii
pe
lume,
nu
primești
o
carte
în
dar
în
care
să
ți
se
explice
ce-nseamnă
iubirea.
Când
ajungi
la
o
anumită
vârstă,
nu
mai
ai
chef
de
femei
ce
pierd
vremea
pe
la
cafele
sau
prin
cluburi,
nu
mai
fugi
dimineața
din
paturile
necunoscutelor
și
nu
mai
ai
chef
de
femeile
cărora
nu
le
răspunzi.
La
o
anumită
vârstă,
nu
mai
contează
aspectul
fizic
al
unei
femei,
ci
valorile,
idealurile
și
felul
ei
de
a
fi.
Două
buze
de
silicon,
sprâncene
mult
prea
mari,
unghii
vulgare
și
corp
perfect
nu
înseamnă
a
fi
femeie.
Stimate
domn,
la
un
moment
dat
simți
nevoia
de
a
iubi
o
femeie
puternică,
independentă
și
care
să-ți
țină
piept.
Vine
un
moment
în
care
nu
mai
ai
răbdare
cu
femeile
care
se
emoționează
mai
mult
atunci
când
primesc
un
parfum
decât
atunci
când
sunt
sărutate.
La
un
moment
dat,
nu
mai
vrei
să
fugi
din
patul
unei
femei,
vrei
să
rămâi
acolo
în
fiecare
dimineață,
să
petreci
noaptea
cu
ea,
să-i
privești
chipul
dimineața
și
să-i
asculți
gândurile.
Există
femei
și
femei.
Întâlnești
ceea
ce
ești
și
meriți.
Dacă
vrei
o
femeie
pentru
o
noapte,
să
nu
pretinzi
iubire
pentru
totdeauna.
Dacă
vrei
o
femeie
pentru
o
viață,
trebuie
să
o
iubești
în
fiecare
zi,
din
ce
în
ce
mai
mult.
Să
fiți
doi,
să
râdeți
împreună,
să
glumiți,
să
învățați
lucruri
noi.
Pentru
a
avea
un
viitor
frumos,
în
doi,
asta
este
linia
de
plecare:
în
fiecare
zi
iubirea
trebuie
hrănită
cu
vorbe
frumoase,
fapte
sincere
și
atenții.
Din
partea
ta
și
din
partea
ei.
Dacă
vrei
să
dureze,
trebuie
să
fiți
acolo
unul
pentru
celălalt.
Femeia
nu
este
jucăria
ce
te
așteaptă
seară
de
seară
și-ți
ascultă
scuzele
și
promisiunile
fără
a
clipi.
Nu,
tu
nu
ești
singurul
bărbat
pe
lume!
Nu,
femeia
de
lângă
tine
nu
te
va
aștepta
pentru
totdeauna.
Îți
va
atrage
atenția,
va
încerca
să
lupte
pentru
voi
și
atunci,
omule,
totul
depinde
de
tine.
Degeaba
o
iubești
noaptea,
dacă
ziua
uiți
de
ea.
Degeaba
îi
promiți
gesturi
dulci,
dacă
nu-ți
vine
să
o
surprinzi
cu
o
floare,
un
mesaj
de
bună
dimineața
sau
un
sărut
pe
frunte!
La
un
moment
dat,
femeia
de
lângă
tine
va
căuta
ceea
ce
nu
ai
tu
sau,
mai
mult,
în
brațele
altcuiva!
Tu
să
nu
o
judeci,
să
nu
o
critici
pentru
că
în
timp
ce
ea
te
iubea,
tu
pierdeai
vremea
pe
altundeva!
Te
credeai
puternic
și
o
considerai
o
certitudine,
parcă
n-ar
fi
existat
și
alți
bărbați
pe
lume.
Dacă
nu
știi
cum
să
o
iubești,
într-o
zi
altul
o
va
lua
de
lângă
tine
și-ți
va
mulțumi,
pentru
că
acea
femeie
îl
va
face
fericit!
Atunci,
omule,
să-ți
pară
rău
pentru
că
acel
zâmbet
de
pe
buzele
ei
și
acea
sclipire
în
ochii
ei
nu
ți
se
datorează!
Iubește-o
acum,
omule,
altfel,
într-o
zi,
cineva
o
va
lua
de
lângă
tine!
Iubește-o
frumos,
ai
grijă
de
sufletul
ei
și
încearcă
să
fii
motivul
ei
de
fericire!
Fă
diferența
și
iubește-o
cu
adevărat.
Lasă
vorbele,
concentrează-te
asupra
faptelor
și
oferă-i
libertate.
Ea
se
va
întoarce
la
tine
în
fiecare
zi,
știind
că-n
brațele
tale
găsește
iubire
și
susținere
și
niciodată
nu
va
fi
rănită.
Să-i
săruți
fruntea
înainte
de
a
pleca
la
muncă.
Să-i
mângâi
obrazul.
Să
o
asculți
atunci
când
este
supărată.
Să
știi
cum
să
o
calmezi.
Să-i
oferi
libertate
atunci
când
are
nevoie.
Să
pretinzi
atât
cât
oferi.
Nimic
mai
mult.
Asta
înseamnă
să
iubești
o
femeie!
Să
cunoști
fiecare
aluniță
de
pe
trupul
ei.
Să
știi
care-i
sunt
rănile
și
să
nu
le
atingi.
Să
nu-i
judeci
trecutul,
să
nu-i
frângi
aripile
și
să
o
lași
să
viseze.
Să
te
bucuri
atunci
când
o
vezi
intrând
pe
ușă.
Să
adori
zâmbetul
ei
atunci
când
primește
un
buchet
de
flori.
Asta
înseamnă
să
iubești.
Micile
gesturi
fac
diferența:
o
mare
iubire
se
clădește
cu
pași
mici.
Ai
iubit
vreodată
o
femeie
adevărată?
Ea
știe
să-și
rezolve
singură
problemele.
Nu
se
va
îndrăgosti
de
tine
doar
pentru
că-i
este
frică
de
singurătate;
nu
va
dormi
lângă
tine
pentru
că-i
plac
cadourile
scumpe.
Nu.
Ea
nu
caută
un
bărbat
care
să
muncească
pentru
ea.
Nu
se
lasă
controlată.
Ea
caută
un
om
lângă
care
poate
avea
parte
de
fericire
și
momente
de
neuitat.
Iubește-o
diferit.
Iubește-o
prin
fapte.
Arată-i
că
nu
ești
ca
restul,
că
nu
te
interesează
doar
sexul.
Când
iubești,
lupți.
De
vrei
aventuri
de
o
noapte,
vei
întâlni
femeile
care
ți
se
potrivesc.
Dacă
vrei
o
doamnă
care
să
meargă
la
braț
cu
tine,
trebuie
să
înveți
cum
să
iubești
o
doamnă!
Ce
este
atât
de
greu,
de
ce
nu
înțelegi
că
ea
are
nevoie
de
un
om
care
să-i
aline
durerea,
să-i
ofere
mai
multă
încredere?
Un
adevărat
domn,
care
să
știe
cum
și
cât
să
vorbească,
să
nu
o
sufoce
cu
atâtea
întrebări,
să
o
facă
să
râdă
atunci
când
lacrimile
se
adună
în
ochii
ei
misterioși.
Femeia
de
lângă
tine
este
un
mister,
o
surpriză.
Învață
să-i
vorbești
frumos,
fără
să
ridici
vocea,
altfel
va
pleca.
Învață
să
o
înțelegi,
să
știi
când
are
nevoie
de
o
îmbrățișare
și
când
are
nevoie
de
puțină
liniște
și
singurătate.
Amintește-ți
că
Ea
vrea
să
se
simtă
protejată,
frumoasă
și
unică.
Dacă
o
iubești,
fă-o
fericită.
Cu
cât
țipi
mai
tare,
cu
atât
ea
se
va
îndepărta.
Cu
cât
te
enervezi
mai
mult,
cu
atât
ea
va
înțelege
că
în
momentele
grele
nu
o
vei
susține.
Cu
cât
îi
reproșezi
mai
multe,
cu
atât
ea
va
face
orice
pentru
a
se
descurca
singură.
Mergi
la
ea
și
surprinde-o!
Iubește-o
în
fiecare
moment!
Fă-o
fericită!
Dacă
vrei
să-i
faci
un
cadou,
oferă-i
dragoste,
respect
și
susținere.
Dacă
o
iubești
cu
adevărat,
arată-i
cât
este
de
importantă
prin
tandrețe,
răbdare,
îmbrățișări
și
momente
în
doi.
Bijuteriile
sunt
ușor
de
cumpărat,
este
mult
mai
greu
să
o
surprinzi
cu
mici
gesturi,
să
o
cucerești
zi
de
zi
și
să
ai
timp
pentru
ea.
Când
rănești
o
femeie,
fără
să-ți
dai
seama,
îi
amintești
că
merită
mai
mult.
Nu
subestima
femeia!
Este
mai
puternică
decât
crezi.
Femeia
înseamnă
ambiție.
Omule,
știi
ce
te
deosebește
de
restul
bărbaților?
Capacitatea
de
a
iubi
femeia
de
lângă
tine.
Pentru
un
domn
adevărat,
tot
ce
contează
este
fericirea
femeii
iubite.
Eleganță
Îngrijește-te,
dar
nu
o
face
de
dragul
altora
sau
pentru
a
atrage
privirile
bărbaților!
Fă-o
pentru
tine!
Apoi
ocupă-te
și
de
atitudine,
citește
pentru
a
învăța
lucruri
noi,
zâmbește
des
și
educă-te
frumos.
Deosebește-te
de
ceilalți!
Cum?
Fii
tu
însăți!
Așa,
cu
bune
și
cu
rele.
Iubește-te
atât
de
mult
încât
să
nu
renunți
la
demnitate!
Fii
eroina
vieții
tale!
Frumusețea
este
trecătoare.
Degeaba
ai
buze
perfecte,
dacă
vorbești
ca
la
piață.
Degeaba
porți
tocuri
înalte,
dacă
ai
standarde
joase!
Trebuie
să
arăți
bine
și
să
gândești
la
fel!
Așadar,
fă-te
frumoasă
pentru
tine,
nu
pentru
a
da
pe
spate
un
bărbat!
Luptă
pentru
visurile
tale!
Frumusețea
atrage
privirile
bărbaților,
în
timp
ce
sufletul
atrage
respectul
și
iubirea
acestora.
Unicitate
Îmi
iubesc
defectele,
ridurile
și
vergeturile
pentru
că
fac
din
mine
o
femeie
și
mă
deosebesc
de
restul,
povestesc
istoria
vieții
mele.
Nu
sunt
perfectă,
dar
iubesc
ceea
ce
sunt
astăzi.
Nu
mă
voi
schimba
pentru
tine
sau
pentru
oricine
altcineva,
eu
sunt
stăpâna
vieții
mele
și
întotdeauna
voi
face
ceea
ce
simt!
Mi-a
trebuit
timp
și
ambiție
pentru
a
ajunge
aici!
Speranță
Când
simt
că
nu
mai
pot,
privesc
în
jurul
meu,
văd
câte
am
obținut
până
acum
și
realizez
că
totul
depinde
de
mine.
Astăzi
sunt
puternică,
deși
sufletul
îmi
este
obosit,
merg
înainte
cu
fruntea
sus
și
nu
capitulez.
Cine
a
spus
că
femeile
sunt
perfecte?
Mai
greșim
și
noi,
într-adevăr.
Dar
de
cele
mai
multe
ori
suntem
cele
care
au
de
suferit,
părăsite
sau
înșelate.
Nu
suntem
perfecte,
dar
ceea
ce
contează
este
că
învățăm
din
greșeli
și
mergem
înainte.
Uimire
Dragostea
revine
în
viața
ta
atunci
când
te
aștepți
mai
puțin.
Între
timp,
bucură-te
de
viață,
de
oamenii
dragi
și
importanți
din
viața
ta,
pentru
că
viața
este
un
sejur
cu
bilet
mult
prea
scump
pentru
a
nu
fi
trăit
din
plin.
Neliniște
Are
momente
în
care
pare
copilăroasă,
mofturoasă,
supărăcioasă
și
nehotărâtă.
Pusă
în
fața
greutăților,
se
transformă
într-o
luptătoare
fără
frică,
pregătită
să
înfrunte
orice
fără
a
depinde
de
ceilalți.
O
deosebești
dintre
celelalte,
are
întotdeauna
zâmbetul
pe
buze
și
ascultă
doar
glume
inteligente.
Nu
îi
plac
lingușitorii,
nu
caută
complimente
gratuite.
Nu
își
dorește
atenția
tuturor,
își
dorește
atenția
omului
pe
care
îl
iubește.
Nu
caută
un
bărbat
care
să
o
întrețină,
ea
mai
crede
în
iubire
adevărată.
E
diferită
de
celelalte,
se
bucură
pentru
gesturile
mici,
te
pierzi
în
ochii
ei
atunci
când
plânge
pentru
că,
deși
pare
întotdeauna
puternică,
ea
este
fragilă.
Trecut
De
ce
mi-e
dor?
De
mine,
când
iubeam
cu
adevărat.
De
copilărie
și
de
clipele
în
care
mă
bucuram
de
viață
fără
prea
multe
griji;
nu-mi
băteam
capul
cu
atâtea
probleme
și
cuvintele
unora
parcă
nu-mi
doborau
sufletul.
Nu
aveam
așteptări,
deci
nu
cunoșteam
sensul
cuvântului
dezamăgire.
Nu
aveam
pretenții,
ce
bine
era!
Îmi
este
dor
să
mă
pot
arunca
în
brațele
mamei
mele
și
să
fie
bine.
Astăzi,
nu
mai
este
așa,
sunt
departe
și
totul
depinde
de
mine.
Fericire
Decât
să
sufăr…
prefer
să
fiu
singură,
pretențioasă,
dar
fericită!
M-am
chinuit
să
ajung
aici,
m-am
ridicat
de
nenumărate
ori
și
am
petrecut
prea
multe
nopți
plângând.
Nu-mi
pot
permite
ca
un
bărbat
oarecare
să
vină,
să
distrugă
totul,
ca
apoi
să
mă
lase
cu
visurile
făcute
țăndări.
Nu
am
timp
de
pierdut,
zi
de
zi,
mi-am
clădit
speranțe
și
lupt
pentru
mai
bine,
să
ajung
acolo
unde
mi-am
dorit.
Nu
sunt
egoistă,
dar
viața
m-a
învățat
să
pretind
din
ce
în
ce
mai
mult!
Când
vine
vorba
de
bărbați,
pășesc
lent
și
cu
grijă.
Nu-mi
deschid
sufletul
în
fața
oricui,
în
patul
meu
ajung
doar
bărbații
adevărați,
cei
care
nu
se
mai
prostesc
și
știu
a-și
iubi
femeia!
Poți
să
zici
că
sunt
arogantă,
dar
eu
cu
proștii
nu
am
ce
discuta!
Caut
bărbatul
care,
înainte
de
a-mi
privi
în
decolteu,
îmi
citește-n
suflet
Echilibru
Eu
nu
am
depins
și
nu
voi
depinde
de
un
bărbat.
Din
acest
motiv
mă
chinui
și
îmi
asum
responsabilitățile:
dacă
îmi
doresc
ceva,
îmi
cumpăr.
Dacă
vreau
să
ajung
undeva,
lupt
și
insist.
Am
învățat
că
în
viață
trebuie
să
lupți,
altfel
fericirea
nu
pică
din
cer:
deseori
trebuie
să
rabzi
și
să
nu
capitulezi.
Dacă
nu
mă
simt
iubită,
voi
pleca.
Mister
Ea
plânge
o
zi,
apoi
se
ridică.
Mai
puternică,
mai
hotărât.
Ca
o
furtună,
reușește
să
treacă
peste
tot
ce
a
fost
distrus,
ca
și
cum
nu
i-ar
păsa,
deși
nimeni
nu
știe
că
în
adâncul
sufletului
ea
a
obosit.
O
întrebi
dacă
este
bine:
își
ascunde
lacrimile
și
spune
„sunt
bine”
lovindu-te
cu
un
zâmbet.
Eleganță
Sânii,
ochii,
buzele
sau
șoldurile
atrag!
Dar
știi
ce
te
face
mai
sexy
și
mai
specială?
Mintea,
felul
în
care
gândești
și
atitudinea.
Acestea
sunt
ingredientele
principale
pentru
a
atrage
un
bărbat
demn
să-ți
stea
alături.
Așadar,
educă-te,
îmbunătățește
omul
care
ești
astăzi,
păstrând
unicitatea
și
frumusețea
femeiască.
Până
atunci,
iubește-te
atât
de
mult,
încât
să
te
ferești
de
suferință.
Invincibilă
Dacă
astăzi
sunt
pretențioasă,
greu
de
învins
și
ambițioasă,
este
pentru
că
în
trecut
cineva
m-a
rănit.
Am
ajuns
la
un
punct
în
care
îmi
doresc
să
fiu
iubită
pentru
ceea
ce
sunt.
Nu
vreau
să
pierd
timpul
și
nici
nu
voi
renunța
la
demnitate
de
dragul
unui
bărbat.
Mama
nu
a
crescut
o
victimă,
ci
o
eroină.
Și
dacă
mă
vait
câteodată,
este
pentru
că
gândesc
cu
voce
tare
și
doar
așa
mă
pot
descărca,
nu
pentru
că
aș
vrea
ca
cineva
să-mi
rezolve
problemele.
Nu-mi
pot
permite
să
sufăr
din
nou
și
nici
nu
merită.
Emoții
Bună.
Voiam
să-ți
spun
că…
ÎN
ZIUA
ÎN
CARE
TE-AM
PIERDUT,
DE
FAPT
AM
RENĂSCUT.
Nu
vreau
să-ți
spun
„Adio”
Mă
întind
pe
iarba
verde
ce
pare
un
covor
moale
și
lucios.
Părul
se
pierde
printre
florile
mici
și
pământul
rece
îmi
atinge
pielea.
În
acea
poziție,
mă
simt
aproape
de
cer:
albastrul
parcă
mă
orbește
și
razele
soarelui
îmi
ating
lacrimile
ce
se
scurg
pe
obraji.
Respir
adânc.
În
jurul
meu
se
aud
rândunelele.
Închid
ochii
din
dorința
de
a
mă
ascunde
de
realitate.
—
Te-aș
ruga
să
rămâi
pentru
totdeauna!
Dacă
aș
putea…
—
Maria,
sufletul
îmi
este
obosit.
Picioarele
abia
mă
mai
țin,
ochii
îmi
plâng
de
dor
și
bătrânețe,
mâinile
nu
mai
au
putere.
Aceasta
ne
este
soarta.
—
Uite!
Mai
ții
mine
când
v-am
promis
că
voi
scrie
o
carte!
Am
reușit!
Privește!
Este
despre
noi!
N-
am
apucat
să
o
văd
în
mâinile
tale
și
asta
îmi
sfâșie
sufletul!
De
ce
n-ai
avut
răbdare?
De
ce
nu
ai
așteptat?
N-am
vrut
să-ți
spun
nimic,
îmi
doream
să
fie
o
surpriză…
—
Voi
trăi
prin
fiecare
cititoare
a
cărții!
Voi
avea
grijă
de
voi,
pentru
că
iubirea
înseamnă
să
ai
grijă
de
oamenii
importanți
din
viața
ta,
oriunde
te-ai
afla.
Mă
trezesc
brusc,
plângând.
Un
sentiment
de
vinovăție
îmi
inundă
sufletul,
lacrimile
se
scurg
și
un
nod
în
gât
îmi
blochează
glasul.
Strâng
cu
putere
manuscrisul
și
ridic
privirea
către
cer.
Promisiunea
urma
să
devină
realitate.
Într-o
zi
de
mai,
fără
prea
mult
chin
și
zgomot,
străbunica
Elena
a
trecut
în
lumea
celor
drepți.
Mi-am
strâns
mama
în
brațe
și
am
plâns.
Ne-am
dori
ca
oamenii
cu
adevărat
importanți
din
viața
noastră,
să
rămână
alături
de
noi
pentru
întreaga
viață.
Iubește-ți
părinții,
bunicii,
străbunicii
și
oamenii
de
suflet
pentru
că
nimeni
și
nimic
nu-i
pentru
totdeauna.
Va
veni
o
zi
în
care
vei
avea
păreri
de
rău
și
îți
vei
reproșa
faptul
că
n-ai
petrecut
suficient
timp
cu
ei.
Această
carte
este
dedicată
familiei
mele,
în
special
străbunicilor
și
celor
care
mă
iubesc.
Mulțumesc
mamei
mele
pentru
că
m-a
crescut
cu
iubire
și
răbdare,
că
m-a
iertat
atunci
când
i-am
greșit
și
că
a
renunțat
la
o
bună
parte
din
tinerețe
pentru
a
mă
crește.
Tot
ce-i
frumos
în
mine,
îi
datorez
ei.
Mulțumesc
surorii
mele
pentru
răbdare,
sfaturi
și
susținere.
Mulțumesc
tatălui
meu,
pentru
că
m-a
învățat
să
fiu
ambițioasă.
Mulțumesc
prietenilor,
care
m-au
susținut
și
m-au
ajutat
la
greu,
în
special
prietenei
mele
de
suflet,
Angela.
Mulțumesc
celor
care
mi-au
fost
alături
și
m-au
susținut
necondiționat.
Mulțumesc
cititoarelor
blogului
și
ale
paginii
Eu
Sunt
Femeie
.
Fără
voi
n-aș
fi
reușit.
Mulțumesc
pentru
încredere,
susținere
și
pentru
mesajele
frumoase
trimise
în
toți
acești
ani.
Vă
port
în
suflet.
Fiți
iubite,
fericite
și
respectate.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: 978-9975-3143-7-4 [623037] (ID: 623037)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.