9 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 Gheorghe VĂDUVA Rezumat Războiul din Ucraina nu se… [601701]

9 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
Gheorghe VĂDUVA
Rezumat
Războiul din Ucraina nu se înscrie pe deplin în contextul
celorlalte războaie care s-au desfășurat în acest început de veac
sau care sunt în curs de desfășurare. Chiar dacă și acest război,
ca mai toate confruntările armate din ultimele decenii, este unul
de tip provocat, de tip efect, un război multidimensional, un război
mozaic, un război hibrid, cu implicații și extensii în tot ce ține
de putere și confruntare, el își are partea sa de specifi citate și
de personalitate, care-i dă unele caracteristici ce-i sunt proprii.
Este un război în interiorul unei foste republici unionale sovietice,
Ucraina, – una dintre cele mai importante ale acelei perioade, un
fel de siguranță strategică interioară (de margine) pentru Imperiul
roșu, un fel de inimă care bătea din poarta imperială –, cu mize
ce par a fi uriașe într-o bătălie geopolitică extrem de periculoasă,
întrucât, în această confruntare, sunt implicate, într-o formă sau
alta, țări, alianțe, dar mai ales mari puteri nucleare care-și dispută
ce și-au disputat ele dintotdeauna: puterea. Această confruntare
în plan geopolitic are însă un suport cât se poate de real, de ideal
și de favorabil chiar în interiorul Ucrainei.
Cuvinte-cheie: Ucraina, Russie, Occident, război hibrid,
confruntare geopolitică, falie strategică, fapt împlinit
GUERRE HIBRIDE OU CONFLIT GEOPOLITIQUE A
GEOMETRIE PERVERSE?
Résumé
La guerre de l’Ukraine ne s’est pas inscrite dans le contexte
des autres guerres qui se sont déroulées en ce début du siècle, qui
sont en cours de déploiement. Même si cette guerre aussi, comme EDITORIAL
RĂZBOI HIBRID
SAU CONFLICT GEOPOLITIC
CU GEOMETRIE PERVERSĂ?

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 10
presque toutes les confrontations armées de dernières décennies, c’est une
de type provoquée, de type effet, une guerre multidimensionnelle, une guerre
mosaïque, une guerre hybride, aves des implications et des extensions en
tout qui tient de pouvoir et de confrontation, elle a sa partie de spécifi cité
de personnalité, qui relève, pour lui, des caractéristique propres. C’est une
guerre dans l’intérieur d’une ancienne république union de l’URSS, Ukraine
– l’une de celle plus importantes de celle période, un sort de sureté stratégique
intérieure (de frontière) pout l’Empire Rouge, un sort de cœur qui battait de
la porte impériale – avec de mises qui semblent très grande dans un bataille
géopolitique extrêmement dangereuse, parce que, dans cette confrontation,
on implique, d’un façon ou d’autre, des pays, des alliances, mais surtout des
grandes puissantes nucléaires qui se disputes ce qu’elles se sont disputé depuis
toujours : le pouvoir. Cette confrontation dans le plan géopolitique a quand
même un support très réal, très idéal et très favorable même dans l’interieur
de l’Ukraine.
Mots-clefs : Ukraine, Russie, Occident, guerre hybride, confrontation
géopolitique, faille stratégique, fait accompli
O țară fără vreme sub efectele vremurilor
Așa cum bine se știe, Ucraina este o țară specială. Ea poate primi defi niția
de țară foarte veche și, în același timp, foarte nouă. Mai mult, așa cum
o spune și denumirea ei, Ucraina este o țară de margine (marginea cui?), dar care
a fost cândva un nucleu, un leagăn al lumii slave.1 Ucraina este, în același timp, și
o țară foarte nouă, întrucât s-a constituit (ca țară) abia în secolul al XX-lea, după
Primul Război Mondial, mai exact, după dispariția Imperiului Rus și a Imperiului
Austro-Ungar. Lumea slavă orientală, spre deosebire de lumea occidentală (în care se
încadrează și cehii, sârbii, croații etc., însă ca entități etnice distincte), a cunoscut o
unitate culturală și lingvistică profundă care s-a păstrat intactă de-a lungul secolelor.
Ea nu a dispărut odată cu emergența unor spații culturale și lingvistice autonome
– rus, ucrainean și bielorus –, ci a coexistat până în secolul al XVII-lea.2 Cuvântul
Ucraina (margine, frontieră) a desenat mai întâi o zonă îngustă de colonizare agricolă
(de la o sută la trei sute de kilometri), care separa regiunile meridionale de stepă de
zonele împădurite din Nord.
După încheierea Tratatului de la Westfalia și sfârșitul războaielor europene,
unitatea regatului polono-lituanian, din care făceau parte și Ucraina și Belarus, a
dispărut, unitatea religioasă și cea tradițională din Ucraina și din întreaga regiune
au fost ruinate, întrucât au apărut grupuri numeroase de catolici, de greco-catolici,
1 Romaric THOMAS, Ukraine : Le substrat identitaire de la crise , http://www.agoravox.fr/actualites/internation-
al/article/ukraine-le-substrat-identitaire-de-155953
2 Romaric THOMAS, IbidemEDITORIAL

11 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
de calviniști etc., care au spart unitatea culturală a Estului. În acest timp, crește
puterea cazacilor3 care preiau inițiativa revoltei țăranilor din 1648-1654 și duc un
adevărat război împotriva ocupantului polonez și aristocrației autohtone. În acest
timp, Rusia dorea să reunifi ce, în folos propriu, lumea slavă orientală. Cazacii, în
urma revoltei din 1648-1654, au format, în partea de Est a actualei Ucraine, un stat,
denumit Hatmanat, desprins de tutela polonezo-lituaniană. Acest stat a rezistat până
la suprimarea lui defi nitivă de către Ecaterina cea Mare, în 1765.
A apărut astfel un ideal național al populației de aici, al populației ucrainene,
cel de formare a unui stat independent. Acest ideal este propriu tuturor țărilor care
s-au afl at sub stăpânirea Imperiului Rus și a celui Austro-Ungar. În Ukraina, acest
ideal a existat și s-a intensifi cat și în continuare, în tot acest timp, inclusiv în perioada
Rusiei Sovietice.
În urma celor trei împărțiri succesive a Poloniei (1772, 1793, 1795), Rusia
a recuperat Ucraina, mai puțin Galiția. În acest context, au apărut și s-au dezvoltat
o limbă ucraineană și o cultură ucraineană. Mihailo Drahomanov (1841-1895), de
origine cazacă, elev al lui Proudhon, a împins naționalismul către un concept socialist,
potrivit gândirii din acea vreme, și a contribuit la crearea acelui ideal național, specifi c
epocii. Puterea imperială rusă, în 1876, a interzis însă limba ucraineană.
Mitul fondator a contribuit la crearea la ucraineni a unei conștiințe a identității
naționale, dar nu s-a reușit realizarea unei viziuni comune asupra viitorului lor ca țară,
întrucât, încă din vremea aceea, existau două laturi esențiale ale realității ucrainene:
– antirusismul, manifestat îndeosebi în rândul ucrainenilor din zonele din Vest,
care s-au afl at sub stăpânire austriacă și care, probabil, nu va dispărea niciodată;
– credința ortodoxă și limba rusă.
Aceste caracteristici au creat o linie de fractură între estul și vestul acestui
teritoriu, concepții și viziuni contradictorii, chiar opuse. Ele n-au fost niciodată
surmontate, chiar dacă idealul comun de a realiza o țară independentă i-a menținut
uniți. Acest obiectiv a fost realizat după 1917, doar pentru trei ani. Ucraina a existat
ca țară independentă și suverană doar trei ani.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, antirusismul ucrainean s-a
manifestat, între altele, și prin colaboraționism cu „eliberatorul” german, (numărul
celor care au colaborat cu inamicul URSS-ului fi ind în jur de 220.000 de ucraineni,
ceea ce înseamnă, pentru acea perioadă, foarte mult), iar rezistența lor împotriva
ocupantului sovietic s-a manifestat până în 1954. Este clar că populația din regiunile
de vest ale Ucrainei nu se va împăca niciodată cu rusismul, cu dominația Rusiei.
După desprinderea de Uniunea Sovietică, majoritatea ucrainenilor au continuat
să partajeze aceleași idealuri de independență și de suveranitate, de libertate și de
prosperitate, dar fără să renunțe la concepțiile dobândite de-a lungul secolelor.
3 CAZÁC ~că (~ci, ~ce) m. și f. 1) Membru al comunității militare-agricole de coloniști privilegiați de la periferia
statului rus, care participau activ la apărarea hotarelor. 2) Țăran urmaș al acestor coloniști în un ele regiuni din sudul
Rusiei. 3) Militar din unitățile de cavalerie formate din cetățeni recrutați din aceste regiuni. /<r us. kazak Sursa: dex
onlineEDITORIAL

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 12
Pe fi liera istorică, se mențin și astăzi trei concepții esențiale care fracturează încă
fundamental această țară:
– antirusismul și naționalismul , asociat regiunilor vestice, îndeosebi Kiev,
Galiția și V olhinia, rămas același ca în secolele trecute (aici se afl ă un puternic nucleu
antirus, dar și un spectru foarte larg de partide și tendințe politice, de la cele social-
democrate la unele grupări neonaziste);
– moderatismul , care cuprinde unele grupuri ce sunt pentru adeziunea la UE,
dar doresc și păstrarea legăturilor cu imensa piață rusească;
– prorusismul , manifestat îndeosebi în regiunile din Est, la Lugansk și Donețk,
care, în condițiile apropierii Kievului și regiunilor vestice de Uniunea Europeană,
doresc alipirea lor la Rusia, crearea unui stat independent sau, în cel mai rău caz,
obținerea autonomiei.
Aceste concepții au deci rădăcini în istorie, dar ele sunt adaptate și la situația
actuală, sensibile la confl ictul dintre Est și Vest, modelând în mic, adică pe teritoriul
Ucrainei, cam cum este și ce este azi continentul european: Vestul – democratic
și prosper; Estul rus – frustrat, nemulțumit, care percepe apropierea Vestului de
frontierele sale ca pe o amenințate, iar între cei doi poli se afl ă nu atât nehotărâții, cât
mai ales zidul care separă extremele.
Sfâșiată mereu de interesele imperiilor din jur și de realitățile dinamice care
au trecut mereu peste ea, de-a lungul secolelor, ca peste oricare altă țară de margine
(este vorba de marginea imperiilor), Ucraina este departe de a fi unitară. Și chiar
dacă ar putea fi (datorită unui ideal național de unitate, prosperitate, libertate), istoria,
trecutul apropiat, conjuncturile, interesele strategice ale Uniunii Europene, ale SUA,
ale diferitelor țări din UE, dar mai ales cele ale Rusiei, care dorește, ca și UE, să-
și securizeze frontierele, la care se adaugă realitățile desprinderii de fosta URSS
(infrastructurile gazifere de pe teritoriul său, preluarea unor teritorii obținute de
Uniunea Sovietică prin mașinațiuni și presiuni și în urma războiului etc.) fac foarte
difi cilă împlinirea acestui ideal.
Focul care a izbucnit între Vestul și Estul Ucrainei, mai exact, între statul
ucrainean, doritor și, în același timp, atras și chiar foarte hotărât să se apropie de
UE și de SUA și regiunile din Estul țării, care percep această apropiere ca pe o
amenințare la adresa Rusiei și, implicit, a lor, este deopotrivă, interior (vine din
istorie) și exterior (este întreținut de interesele geopolitice ale unor mari puteri și
îndeosebi ale Rusiei, care nu acceptă să fi e lipsită de spațiul ei tradițional de siguranță
strategică și, încă odată, supusă unor strategii Anaconda), iar deznodământul este,
deocamdată, nu ameliorarea situației, ci intensifi carea unui război fratricid, unui
război hibrid, foarte complicat, cu consecințe greu previzibile, chiar dacă, pe 5 și
6 septembrie, concomitent cu summitul NATO de la Newport din Țara Galilor, s-a
semnat, la Minsk, de către Petro Poroșenko, președintele Ucrainei, și reprezentanții
rebelilor, un acord de încetare a focului, care a fost în principiu respectat. EDITORIAL

13 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
…Ucraina s-a desprins, în 1991, de Uniunea Sovietică, devenind, dintr-o
republică unională, o țară suverană și independentă, în drept să-și aleagă singură
regimul politic, sistemul economic, sistemul de relații internaționale în care dorește
să se integreze, noul său drum în lume. Este deci normal și necesar să considerăm că
Ucraina este la fel cu toate celelalte țări suverane și independente de pe mapamond,
un egal între egali, chiar dacă Ucraina a oscilat mereu, în acest interval de timp – cel
mai lung din istoria sa ca țară – între Est și Vest, între neutralitate și aliniere, între Da
și Nu, adică între o extremă și o altă extremă.
Realitatea Ucrainei nu este însă atât de simplă. Ea nu se aseamănă nici măcar
cu realitatea țărilor baltice, țări care, imediat ce s-au desprins de Uniunea Sovietică,
au fost primite foarte rapid, cu brațele deschise, în Uniunea Europeană și în NATO,
în timp ce România, spre exemplu, țară cu 23 de milioane de locuitori pe atunci,
care se afl ă în centrul geografi c al continentului, a trebuit să aștepte ani și ani pentru
a fi primită în NATO și în Uniunea Europeană, dar și atunci ca și cum ar fi fost un
cerșetor. Ucraina nu a vrut, în acest timp, să intre în Uniunea Europeană, ci doar să-și
păstreze autonomia, independența și neutralitatea, pe care nu le-a avut niciodată, cu
excepția celor trei ani, când ea a existat ca stat de sine stătător. Legăturile ei cu Rusia
erau foarte puternice, chiar dacă anti-rusismul nu a încetat niciodată în regiunile
din Vest. Acesta este, desigur, și principalul motiv pentru care, în timpul Uniunii
Sovietice, Moscova a dezvoltat economic doar regiunile de la est de Nipru și nu și
pe cele vestice.
În cele din urmă, fi ind țară suverană și independentă, o parte din populația
Ucrainei – cea din zonele vestice – a optat pentru politici și strategii de apropiere față
de UE și chiar de integrare în UE și în NATO. Aceste opțiuni (normale pentru orice
țară europeană) nu puteau fi pe deplin normale și pentru Ucraina, întrucât Moscova
primise unele asigurări (desigur, tacite) că nici NATO și nici UE nu se vor extinde
spre Est mai mult decât au făcut-o deja prin includerea în UE și în NATO a Țărilor
Baltice.
Ucraina prezenta însă un interes special pentru Uniunea Europeană, atât pentru
faptul că este o țară mare, de tranzit energetic dinspre Rusia spre vestul continentului,
cât și prin aceea că piața ucraineană, cu o populație de 44.291.413 locuitori (estimată
în iulie 2014)4, era deosebit de atractivă pentru Uniune, iar Ucraina putea deveni
extrem de profi tabilă atât din punct de vedere economic, cât și în ceea ce privește
politica europeană de securitate și apărare. Se spera ca Ucraina chiar să dervină o
4 Rusia nu vede cu ochi buni retransmiterea gazului rusesc spre Ucraina de către unele dintre țările occidentale și,
de aceea, a luat unele măsuri de diminuare a livrărilor de gaz sau, în orice caz, de limitare a livr ărilor către aceste
țări, cum ar fi, spre exemplu, Polonia. Rusia a redus și livrările de gaz pentru România (cu 5 % deo camdată, revenind
însă ulterior și livrând în continuare întreaga cantiate prevăzută în contract), dar România nu este strict dependentă
de gazul rusesc. Desigur, dacă țara noastră ar desfășura o politică energetică înțeleaptă, n-ar avea nevoie de nici un
fel de importuri de resurse energetice, întrucât pământul și marea adăpostesc suficiente resurse nu numai pentru
consumul intern, ci și pentru realizarea unor produse pentru export. Dar, pentru aceasta, conducerea de la București
ar trebui să aibă inimă românească și creier pe măsură. Politicienii români, în marea lor majoritate , își folosesc însă
creierul doar pentru campanii electorale, în cel mai pour stil manelistic autohton. EDITORIAL

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 14
pune importantă (foarte importantă!) în pareteneriatul Uniunii Europene cu Rusia și,
la urma urmei, în rafacerea unității continentului european și spațiului euro-asiatic.
Aici nu este vorba doar de performanțele economice interne ale Ucrainei și
nici măcar de șansele mari pe care le poate avea această țară în acordul de colaborare
și parteneriat semnat deja de conducerea actuală de la Kiev, ci și de un interes
geopolitic special.
Bătălia dintre Rusia și Europa de Vest, pe falia strategică Marea Neagră – Marea
Baltică pare ireală, absurdă și anacronică. Și chiar așa și este. Asia are resurse, Europa
are tehnologie. Resursele plus tehnologia ar trebui să genereze putere, bunăstare și
securitate, nu război complex, multidimensional, hibrid, total sau de care o mai fi , în
care se folosesc absolut toate mijloacele, de la cele militare (la început, limitate, apoi,
extinse cam la tot arsenalul clasic și modern – tancuri, mașini de luptă ale infanteriei,
transportoare, aviație, artilerie, rachete sol-aer performante etc.– care au făcut și fac
încă ravagii în estul Ucrainei) la cele ideologice, mediatice, economice și, mai ales,
fi nanciare.
Ucraina este totuși o țară slavă, unul dintre pilonii acestei civilizații. Rusia
și Ucraina au format cândva o unitate, iar separarea lor – desigur, fi rească într-o
lume democratică în care vox populi, vox dei – a generat nu doar o deidentifi care
a unei identități – URSS –, ci și un nou suport de confl ict. Pentru că vox populi , în
Ucraina, nu este nici integrală și nici unitară, iar Ucraina era un fel de tampon între
UE și Rusia, fi ecare dintre cei doi foarte mari considerând că face ce este cel mai
bine pentru Ucraina (de fapt, pentru el). Mai mult, Rusia nu putea admite faptul că
pierduse Crimeea, baza fl otei sale din Marea Neagră, nici regiunile din estul Ucrainei,
puternic industrializate. Desigur, prioritară, pentru Rusia, ca mare putere ancorată
încă de niște coridoare strategice, era reanexarea Crimeii. Iar acest lucru s-a produs
în mod fulgerător, anacronic și ofensiv, foarte asemănător cu ceea ce s-a întâmplat
la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Rusia a anexat, între altele, și
Basarabia dar nu în urma unui referendum, ci a unui ultimatum dat guverului român
de atunci. Rusia este mare maestră în ultimatumuri și crearea de fait accompli . Dar,
probabil, că foarte puțini oameni se așteptau la un război fratricid în Ucraina, fi e și
de teamă că, dacă un astfel de război se produce, rezultă destul de clar că Rusia se
va implica, mai ales după ce Parlamentul moscovit dăduse deja mandat lui Putin
să intervină militar pe teritoriul Ucrainei pentru a-i apăra pe etnicii ruși împotriva
agresiunii noului guvern de la Kiev.
Acest mandat avea, în primul rând, o funcție disuasivă. Conducerea de la
Moscova urmărea, probabil, să pună în gardă Occidentul să nu se amestece mai mult
decât o făcuse deja în problemele Ucrainei, întrucât Rusia va reacționa. În același
timp, acest mandat viza și descurajarea noii conduceri de la Kiev, care, desigur, va
semna Acordul cu Uniunea Europeană (și chiar l-a semnat), dar cu un preț foarte
mare pentru ea, pentru Europa și pentru întreaga lume. În acest sens, Vladimir Putin
a avertizat de mai multe ori pe toată lumea că Rusia este o putere nucleară, ca și cum EDITORIAL

15 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
lumea n-ar ști de atâta vreme acest lucru sau ar fi uitat cumva de pericolul uriaș al
rachetelor sovietice, devenite acum sută la sută rusești, modernizate și gata de a fi
lasate în patruvânturile lumii.
Mai mult, Ucraina, fi ind deja o țară sfâșiată, datorită, pe de o parte împărțirii
populației în două (pro-UE și pro-Rusia), moștenirii unor rapturi teritoriale rusești
și sovietice (pentru care nu poate fi în relații chiar foarte, foarte bune cu țările
vestice vecine) și a unor inginerii tip sovietice de frontieră și, pe de altă parte,
interesului Occidentului pentru zonă, frustrării rusești a pierderii unui spațiu imens
de siguranță strategică spre vest, nu putea avea o ascensiune lineară, fără difi cultăți,
nici permisiunea unei opțiuni strategice deschise. Dependența Ucrainei de industria
rusească și, mai ales, de resursele energetice rusești, pe de o parte, și, pe de altă parte,
dependența exportului gazului rusesc de infrastructurile afl ate pe teritoriul Ucrainei
au generat deja, în ultimul deceniu, câteva crize complexe în ceea ce privește
transportul gazului spre V est și prețul special (foarte redus) pe care Ucraina îl plătea
Rusiei pentru consumul ei propriu.
Dependențele Ucrainei față de Rusia erau uriașe. Dependențele Rusiei față
de Ucraina erau, de asemenea, foarte mari. De aceea, Rusia, prin proiectele North
Stream și South Stream a diminuat, într-un fel, aceste dependențe, dar opțiunile pro-
UE ale Ucrainei au fost considerate, de Rusia, cu totul și cu totul nepotrivite, chiar
trădătoare. Actualmente, o parte din țările occidentale livrează gaz rusesc Ucrainei,
întrucât Rusia nu mai este dispusă să asigure nerecunoscătoarei sorei ei mai mici, la
preț special (redus cu aproape 40 la sută față de cel al pieței), resursele energetice
necesare pentru consumul interior.
Vladimir Putin considera Ucraina, la un moment dat, ca pe un fel de soră mai
mică, mai exact, ca pe un avanpost al Rusiei în spațiul occidental ostil, avanpost
pe care era dispus să-l apere și să-l păstreze cu orice preț. Cu câțiva ani în urmă,
răspunzând la o întrebare incomodă a unui jurnalist român, Vladimir Putin a
amenințat în mod direct România, precizând, cu aroganța șefului uneia dintre cele
mai mari puteri nucleare din lume, că Rusia are capacități ofensive pentru a-și apăra
sora mai mică împotriva oricui. Vladimir Putin s-a exprimat, la acea dată, răspunzând
la respectiva întrebare, astfel: „România este un inamic. România își exprimă tot mai
agresiv tendințele expansioniste. Îl avertizez pe președintele vostru că Rusia nu va
tolera niciodată ca Ucrainei să-i fi e pusă în discuție integritatea teritorială, pentru
că noi avem capacitatea militară să pornim oricând o ofensivă împotriva tuturor
celor care ne amenință teritoriul nouă sau aliatului nostru, Ucraina. Am fost înțeles?
Mă bucur atunci.”
Pe vremea aceea, Putin se considera apărătorul Ucrainei. Ucraina nu a fost
acceptată, la summit-ul de la București al NATO, pentru a urma un parcurs de
integrare în Alianță, tocmai pentru că Rusia s-a opus vehement unui astfel de proiect
și, probabil, pentru că exista o înțelegere tacită cu Occidentul în acest sens. Oricum,
Occidentul a avut totdeauna grijă să nu ofenseze Rusia.EDITORIAL

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 16
Modul de gândire al demnitarilor ruși, la acea vreme, adică în 2008, era,
probabil, așa cum rezultă din derularea evenimentelor și din postările ofi ciale, unul
de poziționare foarte activă, categorică și avertizatoare, pentru protecția spațiului său
de siguranță strategică. Intervenția militară în Georgia (deși, la vremea aceea, armata
rusă nu era pregătită pentru acțiuni ofensive de amploare, datorită proastei bugetări,
nemodernizării sale, lipsei mijloacelor, tehnicii învechite etc.) a fost o strategie a
faptului împlinit care, pe moment, a reușit. Nu însă și pe termen lung. De aceea,
înțelegând vulnerabilitățile sale strategice, Rusia a pus în operă două programe (două
etape) de modernizare a înzestrării armatei pe o perioadă mai lungă și de reformare
a acestei instituții, 2007-2015 și, respectiv, 2016-2035. Prima fază se încheie deci în
2015.
Cu alte cuvinte, Rusia se înarmează. Toate categoriile de forțe, așa cum am
arătat în unele articolele anterioare publicate în revista Univers Strategic ( http://iss.
ucd.ro/revista.html ), se reformează și cele mai multe dintre ele se reînzestrează cu
tehnică militară de ultimă generație. Dar procesul acesta de modernizare nu s-a
încheiat. Iar remodernizarea unei armate durează și costă foarte, foarte mult. Rusia
se pregătește pentru un război ultramodern, dar această pregătire nu se reduce doar
la mijloace militare.
Acțiunile din Ucraina au găsit Rusia tocmai într-o perioadă în care își pune în
aplicare noile planuri strategice de modernizare. Rusia a profi tat însă de o astfel de
ocazie (unele voci spun că ea însăși a creat-o), pentru a-și regla niște conturi mai
vechi cu Ucraina și a lua astfel înapoi ceea ce ea consideră că îi aparține, îndeosebi
Crimeea, cu portul Sevastopol, baza Flotei rusești a Mării Negre. Aceasta reprezintă
o „corecție” teritorială, cu valoare geopolitică și rol esențial în repoziționarea forțelor.
Nu întâmplător, Rusia a început modernizarea forțelor cu dotarea fl otelor rusești cu
20 de submarine nucleare care vor avea la bord rachete balistice Bulava.
Rusia crezuse, cu un deceniu în urmă, că Ucraina este sora ei mai mică
(Vladimir Putin spune și azi că ucrainenii și rușii sunt același popor) și că o poate
folosi pentru propria-i siguranță strategică așa cum dorește ea. Noi suntem sora ta mai
mare, cea mai temută putere nucleară a Terrei, te vom apăra de oricine, îți vom da gaz
cu preț redus, îți vom da tot ce vrei, dar să nu cumva să îndrăznești să te îndepărtezi
de mama Rusia. Ucraina n-a ascultat (nici n-avea cum să asculte, de vreme ce idealul
ei era cel de stat de sine stătător, puternic, nealiniat sau aliat la Uniunea Europeană,
așa cum dorea populația din regiunile vestice), iar Rusia n-a iertat-o pentru o astfel
de ofensă.
Compoziția faliată a populației din Ucraina, așteptările și temerile unora
sau altora, sistemele de valori la care se raportează, reprezentările, convingerile și
idealurile oamenilor care locuiesc în Ucraina sunt departe de a fi unitare. Mai mult,
această neunitate generată de-a lungul secolelor de situarea ei pe o zonă de margine
și de falie, precum și de mișcările spre Vest ale populațiilor (unele războinice, altele
în căutarea unui loc mai bun sub soare) din foaierul perturbator situat undeva între EDITORIAL

17 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
Marea Caspică și Extremul Orient s-a accentuat și mai mult datorită polarizării
opțiunilor, speranțelor și șanselor. Cei doi poli de putere de pe platforma geografi că
euroasiatică – Vestul și Estul –, unul considerat a fi democratic și prosper, celălalt
considerat a fi ce a fost el dintotdeauna pentru populațiile ruse sau rusofone: Mama
Rusia, sunt departe de a fi cooperanți pentru stabilizarea celor două continente –
Europa și Asia – și cu atât mai puțin pentru unifi carea lor.
Deși se desfășoară de peste două decenii un acord de colaborare și parteneriat
între UE și Rusia și chiar un parteneriat strategic între Rusia și Statele Unite, se pare
că fi ecare dintre acești mari competitori are interese strategice majore care nu sunt
pe deplin consonante cu ale celorlalți. De fapt, nu sunt consonante deloc. Rusia face
tot ce este posibil pentru a-și recăpăta puterea mondială de odinioară și a-și reface
zona ei de siguranță strategică tradițională. Statele Unite nu au renunțat nicio clipă
la strategia lor devenită deja tradițională de îndiguire a colosului rus (Brzezinschi
chiar sugerează că Rusia ar trebui divizată în trei părți, partea europeană devenind
membră a UE, Siberia revenind SUA, iar Extremul Orient Chinei), ceea ce nu poate
fi decât o ofensă pentru Rusia. Uniunea Europeană, prin politica ei de vecinătate, prin
parteneriatul estic și prin Acordul de la Vilnius, semnat de Georgia, de Republica
Moldova și, iată, acum și de Ucraina, dorește, pe deoparte, o vecinătate liniștită
(pentru că occidentalul s-a săturat de atâtea secole de războaie și de atâtea nenorociri
europene și nu mai acceptă ca spațiul european să fi e iarăși în război, deși a admis
destrămarea însângerată – și nu pașnică, fi rească, civilizată – a Iugoslaviei), dar și
o extindere deopotrivă, în benefi ciul său, dar și în cel al unor noi posibili membri.
Oricum, politica europeană a porților deschise lasă speranțe mari pentru toate aceste
țări (foste republici socialiste, foste părți ale unor imperii, umilite, exploatate și înjosite
de-a lungul mileniilor) de a intra în rândul țărilor europene demne și civilizate. Or,
acest lucru nu este, în toate cazurile, pe placul Rusiei.
De aceea, perspectiva europeană (ca posibilitate a integrării Ucrainei în
Uniunea Europeană și în modul de viață european, un fel de El Dorado al celor care
caută spre Vest, mereu spre Vest, un trai mai bun și o altfel de viață) nu este acceptată
în aceiași termeni de populația de etnie ucraineană (care este, în parte, pro-UE și
care dorește o astfel de integrare) și de populația rusă și rusofonă din această țară,
care percepe această extindere a Uniunii Europene și a NATO spre Est, ca un pericol
pentru mama Rusia și, deci, și pentru ea, așa cum o percepe, de fapt, și conducerea
de la Moscova.
Printr-o mișcare foarte rapidă, Rusia a reanexat Crimeea, în urma unui
referendum al populației de aici. Această anexare nu este un câștig economic, ci unul
geopolitic, întrucât fl ota rusească a Mării Negre, care a început deja să primească
noile nave, în cadrul programului de modernizare a tuturor celor patru fl ote rusești
(Flota Baltică, Flota Mării Nordului, Flota Pacifi cului, Flota Mării Negre), are acum
un alt spațiu de desfășurare și o altă perspectivă.
Statele Unite și NA TO au intensifi cat acțiunile de supraveghere a acestei zone EDITORIAL

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 18
și, dintr-odată, spațiul Mării Negre, a redevenit un spațiu al unui nou Război Rece,
de o importanță strategică imensă, în care partenerii strategici se suspectează și se
supraveghează reciproc. Noi sperăm ca tensiunile să se diminueze și Marea Neagră
să devină, în sfârșit, dintr-o zonă de falie strategic, o zonă de confl uență strategică.
Abia atunci vom putea vorbi de o posibilă unitate euyro-asiatică profundă și durabilă.
Presiunile care vin din afara Ucrainei – din Est, dinspre Rusia, și din Vest,
dinspre Statele Unite și Uniunea Europeană –, sunt foarte mari, mai ales după
doborârea (probabil accidentală, cu o rachetă KUB) a avionului Boeing 777 al
companiei Malaysia Airlines, zborul MH 175.
Nu este greu de identifi cat care sunt mizele, marjele și posibilele efecte ale
acestei confruntări indirecte. Este însă foarte greu de parcurs și de înțeles labirinturile
și rețelele complicate ale determinărilor, subterfugiilor și motivațiilor unor astfel de
încrâncenări. Dar mai ales efectele lor.
Forțarea unei soluții pe falia ucraineană
Nu departe de frontierele estice ale României, s-a desfășurat și încă se
desfășoară, în continuare, un război în toată regula între armata ucraineană și
forțele separatiste (denumite pro-ruse) din estul țării. Este un război, la început,
disproporționat (disimetric), în sensul că o aramtă regulată, ofensivă – cea a Ucrainei
– se confrunta cu niște rebeli (pe care conducerea de la Kiev îi numea și îi numește
și acum teroriști), ulterior echilibrat prin înarmarea rebelilor cu mijloace de luptă
moderne care nu puteau fi luate din altă parte decât de la armata ucraineană (în măsura
în care această armată mai avea și alte mijloacxe în afară de cele moștenite de la fosta
URSS) și, evident, de la vecinul din Est, Rusia. Occidentul acuză Rusia de implicare
directă în acest confl ict armat, Rusia dezminte această afi rmație, fără a nega însă că
îi ajută, într-un fel sau altul, pe rebelii din Estul țării și acuză Occidentul de generare
a crizei ucrainene, pentru reactivarea NA TO și pentru apropierea periculoasă de
frontierele sale.
Războiul din zona Donețkului și Lugansk-ului și, în cele din urmă, iată, și
din zona Mariupolului (trei direcții strategice majore pentru forțele rebele și pentru
Rusia) nu este unul dintre o armată regulată – cea ucraineană – și niște rebeli care
acționează prin mijloace specifi ce gherilei, ci o confruntare în bună regulă, cu acțiuni
ofensive și defensive, cu trageri de artilerie, cu folosirea blindatelor, a rachetelor sol-
aer, a dronelor, mijloacelor antiblindate foarte precise, chiar dacă disproporția a fost,
la început, semnifi cativă. Armata ucraineană folosește avioane de luptă (între care și
fost performantul Suhoi 25), elicoptere, tancuri, mașini de luptă ale infanteriei și cam
tot ce are în dotare și armata rusă, câteva unități ale acesteia – probabil câteva brigăzi,
5 La bordul avionului, se aflau 189 de olandezi, 44 de malaezieni, 27 australieni, 12 indonezieni, 9 britanici, 4
belgieni, 4 germani, 3 filipinezi, un canadian, un neozeelandez și alți patru pasageri a căror națio nalitate a fost con-
firmată ulterior, doi dintre ei fiind români. EDITORIAL

19 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
adică în jur de zece mii de oameni – afl ându-se nu departe de granița ruso-ucraineană.
Dacă separatiștii n-ar fi dispus și n-ar dispune de mijloace adecvate, rezistența lor ar
fi fost rapid anihilată, datorită disproporționalității de forțe și mijloace. Și totuși,
separatiștii au reușit să doboare, în primele patru luni de confruntări, 14 avioane
și elicoptere ale armatei ucrainene, ceea ce este o performanță, de unde rezultă că
rebelii dispun de sisteme sol-aer performante (probabil, complexe KUB), pe care
fi e le-au sustras de la armata ucraineană cu echipaje cu tot, fi e le-au primit de la
armata rusă. Este greu de presupus că rușii din Rusia nu-i ajută pe etnicii ruși din
Ucraina, mai ales că regiunile în care aceștia sunt dispuși se afl ă chiar la granița cu
Rusia, într-o zonă industrializată care, odinioară, reprezenta faima Uniunii Sovietice.
Canalul V olga-Don, hidrocentralele din aceste zone, bazinul carbonifer, puțurile
petrolifere săpate în urma unor cercetări desfășurate prin anii șaizeci de Moscova și
Kiev prin care s-a demonstrat orioginea abiotică a petrolului, și tot ce s-a realizat aici
reprezintă munca acestor oameni, deopotrivă ruși și ucraineni, care au sperat cândva
într-o viață mai bună.
Dealtfel conducerea de la Moscova nu a spus niciodată că nu-i sprijină pe
rebeli, ci doar că Rusia nu este implicată direct în războiul din Ucraina, că nu este
parte a acestei crize, a acestui război. Desigur, aceste afi rmații sunt discutabile, de
vreme ce sateliții și sistemele I2SR ale Occidentului au descoperit coloane de blindate
și tehnică rusească trecând frontiera dintre Rusia și Ucraina, care, odinioară – adică
pe vremea Uniunii Sovietice – era cam cum sunt acum limitele dintre județele din
România. Desigur, Rusia nu a declarat ofi cial război Ucrainei și nici nu s-a constituit
ca parte a acestui confl ict, chiar dacă Duma i-a dat libertate lui Vladimir Putin de a
folosi forța armată pentru apărarea etnicilor ruși din Ucraina împotriva Kievului. Așa
cum bine se știe, după anexarea Crimeii, Duma a retras acest mandat, sau Putin a
renbunțat pur și simplu la el.
Această confruntare – ca oricare altă confl untare armată – cere luptători, arme
și muniții, sisteme de comandă-control, cercetare continuă, informație, precum și o
logistică pe măsură, asistență medicală, infrastructuri. Sunt oare separatiștii ruși și
pro-ruși atât de bine organizați încât să poată face față ofensivei unei armate blindate,
sprijinită puternic de aviație și cu un sistem de cercetare-supraveghere bine organizat,
ba, mai mult, să treacă chiar la o contraofensivă rapidă și nimicitoare? Greu de
presupus. În aceste condiții, mama Rusia și-ar fi lăsat ea etnicii ruși și proruși pradă
sigură unei ofensive ucrainene, organizate, probabil, după toate regulile războiului
și care, după spusele Comandamentului ucrainean (la un moment dat, acesta afi rma
că a cucerit deja 600 de localități din zona rebelă), putea nimici în scurt timp această
grupare rebelă? Mai mult, acțiunile armatei ucrainene au fost și sunt considerate de
Occident, mai ales de Statele Unite (care a și afi rmat că sprijină acțiunile legitime ale
guvernului de la Kiev împotriva separatiștilor, denumiți, după moda deja consacrată,
teroriști). De ce a renunțat Vladimir Putin la permisiunea pe care i-a acordat-o
Parlamentul de la Moscova de a interveni militar, pe teritoriul Ucrainei, pentru a EDITORIAL

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 20
apăra populația rusă și prorusă? Mai exact, de ce i-a retras parlamentul rus o astfel de
permisiune care i-ar fi asigurat Rusiei și alipoirea rapidă a Estului Ucrainei?
Desigur, răspunsul pare a fi foarte simplu. Pentru că Rusia și-a realizat probabil
primul dintre obiectivele sale strategice esențiale propuse ca urmare a declanșării
crizei ucrainene și anume acela de a-și reanexa Crimeea și a-și asigura necesarul de
forțe pentru zona Mării Negre. Și, mai ales, datorită faptului că Rusia nu poate acționa
în mod direct împotriva Ucrainei, întrucât aceasta ar însemna război de agresiune
împotriva unei țări suverane și independente, interzis de art. 51 din Carta ONU.
Armata ucraineană și-a continuat acțiunile ofensive împotriva separatiștilor
ruși și proruși și, în primele zile ale lunii august, a anunțat că are ca obiectiv separarea
zonei Lugansk-Donețk, de frontiera cu Rusia. Putea oare Rusia să accepte cu mâinile
în sân o astfel de manevră strategică ucraineană?
În primele patru luni de ofensivă a armatei ucrainene împotriva separatiștilor
și de reacție armată a separatiștilor, au fost ucise, potrivit datelor ONU, 1100 de
persoane, la care se adaugă și cele 298 de victime ale zborului malayezian MH17.
Numărul persoanelor care și-au pierdut viața în acest război absurd este, la ora
actuală, de peste 3000, după datele ONU, în care se includ și cei 298 de oameni de la
bordul avionului Boeing 777 al companiei Malaysia Airlines, zborul MH 17.
Luptele s-au continuat, Donețk-ul părând a fi cvasiasediat, în timp ce, după
cum afi rma guvernul rus, 400 de soldați ucraineni au fost forțați de rebeli să treacă
frontiera și să se predea Rusiei. Războiul de pe teren și războiul comunicatelor nu
sunt totdeauna consonante, dar fac parte din aceleași strategii.
A urmat problema foarte complicată a unui convoi rusesc de peste 900 de
camioane cu ajutor umanitar pentru zona de Est, suspectat de conducerea de la
Kiev și de Occident ca fi ind o modalitate camufl ată de sprijinire a rebelilor. După
săptămâni de dezbateri pe tema convoiului care aștepta deja la 40 km de frontieră,
acesta a pătruns efectiv în Ucraina, fără permisiunea Kievului și fără a fi însoțit de
reprezentanții Crucii Roșii (care nu se simțeau în siguranță), la Donețk și Lugansk.
Nu știm exact dacă acele camioane uriașe, care porniseră dintr-o bază militară din
jurul Moscovei, transportau și altceva în afară de ajutoare pentru populația din zonă.
Este foarte posibil ca respectivele camioane să fi conținut efectiv alimente și cele
necesare traiului pentru populația din zonă, tocmai pentru că oamenii aceștia civili –
rusi și pro-ruși, dar nu numai – aveau nevoie de alimente, iar frații lor din Rusia nu
puteau să nu-i ajute în astfel de împrejurări. Este vorba de un ajutor substanțial, de
un ajutor masiv, de un ajutor balșoi, în stil rusesc. Cu alte cuvinte, cu toată opoziția
Kievului și a Occidentului, Rusia a făcut exact ce a vrut.
Această încăpățânare a Moscovei de a nu-și retrage unitățile de la frontieră,
de a răspunde totdeauna Niet! acuzațiilor care i se aduc și relatărilor cu privire la
implicarea ei directă în confl ict exasperează atât cancelariile occidentale, cât și Țările
Baltice, Polonia și România. Președintele României a fost, în această perioadă, de
departe, cel mai vocal dintre toți, întrecându-i cu mult pe Obama și pe conducătorii EDITORIAL

21 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
principalelor țări din Uniunea Europeană, care, deși n-au rămas și nu rămân indiferenți
față de tragedia din Estul Ucrainei și sunt nevoiți să aplice sancțiuni economice
partenerului lor strategic – Rusia –, sunt foarte atenți la ceea ce spun. Rusia este o țară
deopotrivă europeană și euro-asiatică, cu resurse energetice, care a dus greul celui
de-Al Doilea Război Mondial, iar europenii nu doresc din nou un război mondial
pe teritoriul continentului și nici ruperea legăturilor cu Estul. Intervențiile sale, ale
președintelui României, ca și cele de pe scena politică internă a țării, sunt dure, fără
acoperire în logica acestui confl ict dramatic și nefericit, în care bubuie tunuri și mor
oameni, și fără măsură. Deciziile cu privire la soluționarea acestui confl ict nu se iau
la București, chiar dacă Bucureștiul este foarte aproape de această zonă. Mai mult,
politichia românească abia acum a realizat (dacă a realizat) că atacul ei vehement și
stupid împotriva Armatei României desfășurat fără nicio jenă în ultimii douăzeci de
ani, diminuarea drastică a alocațiilor bugetare, distrugerea non-șalantă a industriei
de apărare, ca, dealtfel a întregii economii românești, aservirea țării unor interese
care n-au nimic comun nici cu securitatea, nici cu libertatea și nici cu prosperitatea
poporului român și nici măcar cu integrarea deplină și benefi că a României în
Uniunea Europeană și în NATO, constituie crime împotriva României și a poporului
român și nu măsuri de securitate și apărare.
Războiul din Estul Ucrainei era cât se poate de previzibil, întrucât oferta
Occidentului de integrare a Ucrainei în UE și în NATO a fost și este condiserată de
Moscova și de populația rusă și rusofonă din Ucraina nu ca o extindere a unui spațiu
democratic și prosper, ci ca o amenințare. A fost de-ajuns scânteia de la Vilnius,
de la summitul Parteneriatului estic, pentru ca tensiunile geopolitice acumulate pe
falia strategică Marea Neagră – Marea Baltică să izbucnească intempestiv, violent
și dramatic, tocmai în Ucraina, zona pe care Rusia o considera fraternă și sigură.
Cauzele sunt foarte complexe și nu trebuie reduse la porniri și izbucniri viscerale,
chiar dacă acestea nu lipsesc defel din teatrul de război de pe această falie strategică
ancestrală și din declarațiile unor oameni politici iresponsabili.
La doar câteva zile de la comunicatele Kievului care anunțau că armata
ucraineană este pe punctul de a încercui și nimici gruparea rebelilor din Est (tocmai
când camioanele rusești cu ajutoare pătrundeau în mod neautorizat în Ucraina), s-a
schimbat brusc situația de pe teren și conducerea Ucrainei a fost nevoită să anunțe
cu disperare că Rusia a trecut la acțiuni directe în sprijinul separatiștilor, sute de
blindate trecând frontiera și acționând ofensiv pe teritoriul ucrainean, o parte din
forțele ucrainene care acționau în zonă fi ind încercuite.
Dintr-odată, rebelii au atacat spre Mariupol, port la Marea de Azov, direcție
strategică foarte importantă atât pentru rebeli, care poate face joncțiunea cu Crimeea,
cât și pentru Rusia, care deja a inclus Crimeea, ca republică autonomă, în teritoriul
său, chiar dacă 100 de state din cadrul ONU au protestat împotriva acestei măsuri
care amintește de ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Rebelii nu au acționat și nu acționează la întâmplare, ci după un plan strategic EDITORIAL

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 22
foarte bine pus la punct, având, paradoxal, atât pregătirea militară necesară, cât și
mijloacele adecvate pentru a pune în operă o astfel de strategie și a pune pe fugă
o armată a unei țări. Este vorba îndeosebi de blindate, de artilerie performantă,
de mijloace antiblindate și antiaeriene, de muniții, de comunicații și, în fi ne, de o
logistică pe măsură.
Militarii ucraineni care au fost nevoiți să părăsească aeroportul din Lugansk
au relatat că focul artileriei rebelilor era extrem de precis, de unde rezultă că era
condus de profesioniști foarte bine antrenați de care nu poate dispune, în zonă, decât
armata rusă. Această ofensivă neașteptată a rebelilor – pe trei direcții distincte și
foarte importante – care a dus la recuceirea unei părți însemnate din teritoriul de est
al Ucrainei și la crearea unui pericol iminent pentru Ucraina – a alarmat țările Uniunii
Europene și, bineînțeles, NATO.
La Bruxelles a avut loc, pe 30 august, un summit extraordinar, dar UE nu are
nici mijloacele și nici voința unanimă necesară pentru a soluționa rapid această criză.
Mai mult, ca și în cazul crizei din fosta Iuglslavie, Uniunea Europeană se dovedește a
fi neputincioasă în fața unor astfel de evoluții. În fond, istoria continentului european,
conține, pe lângă minunile care au creat marile valori ale Europei, și germenii unei
confl ictualități endogene, greu de înțeles, de acceptat și de gestionat.
La acest summit, s-a relevat că Rusia este implicată în mod direct în confl ict,
unități regulate ale acesteia acționând, cu tehnică militară modernă, pe teritoriul
Ucrainei, în spijinul rebelilor. Cei 28 au amenințat Rusia cu noi sancțiuni, dându-i un
răgaz de o săptămână. Barak Obama a vizitat Estonia și a asigurat-o că îi va garanta
apărarea, urmând ca NATO, chiar înaintea summitului din Țara Galilor, să desfășoare
forțe în țările din Estul Europei, inclusiv în România.
Această desfășurare rapidă de summit-uri și de măsuri pentru a izola Rusia și
a o forța să nu intervină în confl ict, să nu-i sprijine pe rebeli și să conlucreze pentru
soluționarea pașnică a confl ictului nu a rămas fără ecou la Moscova. Mai mult, NATO
a dislocat forțe în Est și a început unele exerciții în zonă cau participarea unor militari
din țările NATO și din cele care fac parte din Parteneriat, chair și în partea vestică a
Ucrainei, potrivit unui plan alcătuit cu mult timp înainte. Chiar dacă Vladimir Putin
și rebelii din Ucraina au înțeles că nici Europa Occidentală și nici Stalele Unite nu
vor trece mai departe de declarații, sancțiuni economice și o retorică pe măsură, și că
nu se vor implica în mod direct cu forțe și mijloace în acest confl ict, în pofi da acestor
exerciții și redilocări, au luat totuși unele măsuri tocmai ca urmare a acestor presiuni.
Nu poți sfi da 28 de state reunite în două uriașe entități, care au, împreună, un PIB de
peste 31 de mii de miliarde de dolari (PIB-ul Rusiei era estimat în 2013 la 2553 de
miliarde de dolari) și nici risca o confruntare cu o asemenea forță, confruntare care,
inevitabil, va duce la un război mondial și la o catastrofă nucleară. Moscova nu este
și nu a fost niciodată, în istoria ei, irațională. Dar, ca orice mare putere, raționalitatea
ei este una de pe poziții de forță, care nu se dă în lături de la folosirea oricăror
miljoace și a oricăror politici și strategii pentru a-și atinge obiectivele, în cadrul unui EDITORIAL

23 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
risc calculat.
Miercuri 3 septembrie 2014, Vladimir Putin a anunțat că are un plan de
rezolvare a crizei din Ucraina. Președintele rus a precizat că punctul său de vedere și
cel al omologului său ucrainean, Petro Poroșenko, sunt apropiate.
Putin susține de multă vreme că, pentru rezolvarea crizei – care este o problemă
internă a Ucrainei –, Kievul trebuie să discute cu rebelii, să trateze cu ei. De fi ecare
dată, după modelul fostului președinte american George Bush, președintele Poroșenko
și conducerea ucraineană au subliniat că nu au ce discuta cu teroriștii rebeli din estul
Ucrainei. Aceștia trebuie să înceteze ostilitățile și să depună necondiționat armele.
Acest punct de vedere a fost susținiut și ambasadorul Ucrainei la București.
La începutul lunii septembrie, în urma ofensivei forțelor rebele, situația
frontului în Ucraina era cea care se prezintă în harta de mai jos (roșu – forțele rebele;
albastru – forțele guvernamentale ucrainene):
Harta cu situația războiului din estul Ucrainei la 1 septembrie 2014
Până la 6 septembrie, când s-a pus în aplicare acordul de încetare a focului,
rebelii au continuat acțiunile ofensive și, probabil, la această dată , situația poate fi
sensibil schimbată, în sensul că teritoriul controlat de rebeli este mult mai vast. Acesta EDITORIAL

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 24
este, dealtfel, și motivul pentru care conducerea de la Kiev a acceptat să negocieze
un acord de încetare a focului cu rebelii. Desigur, acest acord a fost posibil și datorită
presiunilor exercitate de Uniunea Europeană, de Statele Unite și de summitul NATO.
Dar, mai ales, credem noi, probabil de amenințarea directă a Rusiei care putea ocupa,
în câteva zile, Kievul, zădărnicind orice fel de negocieri și orice fel de alte politici
și strategii, în afară de cele ale războiului mondial… Armata Rusiei de azi nu mai
este aceeași cu cea din 2008. Reorganizarea pe brigăzi a Forțelor Terestre, pe baze
a Forțelor Aeriene și dotarea Forțelor Navele cu primele unități de luptă extrem de
performante și, probabil, și cu alte mijloace performante, unele hipersonice, pe care
noi nu le știm, a dat serios de gândit atât Kievului, cât și puterilor occidentale. Dar să
nu sufl ăm în iaurt… Confruntarea încă nu s-a încheiat, iar negocierile vor fi , probabil,
extrem de dure cu efecte pe muchie de cuțit…
…În timp ce frontul s-a stabilizat și acordul de încetare a focului a fost aplicat,
negocierile și tratativele s-au continuat. Uniunea Europeană a discutat în continuare
modul în care va aplica noi sancțiuni Rusiei, Rusia, prin vocea lui Putin, a acuzat
țările occidentale și SUA că s-au folosit de criza ucraineană pentru a revitaliza
NATO și a repoziționa forțe în Est, în apropierea frontierelor Rusiei. Poroșenko
urma să fi e primit la Casa Albă și să țină un discurs în Congresul american, acesta
fi ind un privilegiu și o onoare acordate numai anumitor șefi de state cu care Statele
Unite doresc să aibă relații speciale. Dealtfel, și un alt președinte al Ucrainei, cel
din perioada 2005-2010, Viktor Iușcenko, a avut această onoare, ceea ce dovedește
interesul special al Statelor Unite pentru această țară.
NATO și noile provocări ale mediului internațional de securitate centrate
pe criza ucraineană
Summit-ul NATO de la Newport, din Țara Galilor din 5-6 septembrie 2014
s-a desfășurat tocmai în aceste condiții deosebit de periculoase, dar care nu erau,
totuși, scăpate de sub control. Desigur, Ucraina trăieșe momente dramatice, dar ea a
fost dintotdeauna, ca orice teritoriu de margine, o țară sfâșiată, un spațiu între două
Imperii care și-au lăsat pentru secole amprenta și efectul. De unde și comportamentul
ei ambiguu, imatur, cu porniri greu de contralat și de înțeles.
Ambasadorul Ucrainei la București, Teofi l Bauer a declarat într-un interviu:
„Am impresia că această nedeterminare a Ucrainei, nici la stânga nici la dreapta,
nici la est nici la vest, a fost foarte convenabilă pentru toți cu exceptia Ucrainei.
Era o zonă gri, unde aveau loc diferite procese nu prea fericite, dar toate acestea le
conveneau tuturor celorlalți. Bineințeles că o astfel de politică și un astfel de statut
al statului nu puteau să facă fericită populația.”6
6 Sursa: Jacques Sapir, Situation militaire en Ukraine (II) , http://russeurope.hypotheses.org/author/russeurope EDITORIAL

25 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
…NATO trebuia să dea un semn și un avertisment Rusiei, păstrând însă o
rezervă și folosindu-se cum nu se poate mai bine de oportunitatea ivită pentru a-și
reactiva politicie, strategiile, forțele, mijloacele și dispozitivul. Era necesară, într-un
fel, o gură de oxigen, după experiența Iugoslavă și, mai recent, după cea a Libiei
și Afganistanului. Dar NATO nu este o făcătură strategică, ci o expresie a unității
Occidentului, o entitate care are capacitatea de a apăra Occidentul în sistemul noilor
provocăpri – extrem de sofi sticate – ale începutului de mileniu. NATO, în pofi da
tuturor crticilor, opiniilor și controverselor, a devenit, de-a lungul anilor, deopotrivă,
o forță uriașă și un spirit.
NATO – cea mai puternică Alianță care a existat vreodată (cel puțin în epoca
planetară cunoscută) pe planeta Pământ – este, deci, mai mult decât o alianță militară,
mai mult decât un instrument de făcut război. NATO este deja o organizație militaro-
politică esențială euro-atlantică, o forță colosală, cu rol deopotrivă disuasiv și
constructiv, sufi cient de birocratică pentru a se mișca greu, sufi cient de masivă pentru
a face zid împotriva oricui, sufi cient de felxibilă pentru a face față unui război hibrid
și oricărui alt fel de război și sufi cient de abilă pentru a genera oportunități și a profi ta
de ele, în favoarea apărării complete, inclusiv prin mijloace disuasive, a spațiului
euro-atlantic și în cea a desfășurării unor acțiuni din tot spectrul politico-militrar,
care să creeze tot timpul un avantaj strategic fundamental.
Efi ciența și efi cacitatea NATO nu se măsoară prin acțiunile și războaiele
purtate, ci prin acțiuni, strategii și politici de evitare a războiului și de menținere a
păcii și siguranței strategice proactive. Dealfel, până acum, NATO n-a dus niciun
război și n-a activat decât o singură dată art. 5 (în urma atacurilor teroriste de la 11
septembrie 2001 asupra Statelor Unite), dar și atunci de o manieră cu totul și cu totul
specifi că. Faptul că NATO n-a dus niciun război cald, cu morți și răniți, nu este o
lipsă, ci un merit.
Descurajarea și prevenția sunt esențiale în fi losofi a, fi zionomia și rațiunea
NATO. Chiar dacă acest lucru nu convine totdeauna și pe deplin complexelor militaro-
industriale – care nu pot avea profi t decât în condițiile consumului de arme și muniții,
iar acest consum înseamnă război și războaie pe mapamond (care, desigur, nu lipsesc
și nu vor lipsi nici în viitor) –, NATO, cel puțin în viziunea europeană, rămâne o
instituție a prevenției, a construcției, a siguranței strategice și nu a distrugerii.
Acesta este și principalul motiv pentru care unele dintre țările europene,
inclusiv România, nu alocă resursele necesare consolidării, modernizării, înzestrării
și operaționalizării forțelor lor armate, pe considerentul că au amercanii (care alocă
4,4 % din uriașul lor PIB de peste 16 mii de miliarde de dolari cheltuielior militare)
destule mijloace pentru a face față oricăror confruntări și, evident, de a apăra bătrâna
lor mamă – Europa.
La summitul NATO din 5-6 septembrie 2014 din Țara Galilor, considerând,
între aletele, și acțiunile Rusiei drept o amenințare pentru țările NATO, conducerea
Alianței a cerut membrilor săi ca, în termen de zece ani, să ajungă la o alocare pentru EDITORIAL

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 26
cheltuieli militare de 2 % din PIB, un procentaj de 20% din acesta fi ind folosit
pentru înzestrarea cu mijloace de luptă moderne. Probabil că a afl at acest lucru și
Bucureștiul care a uitat pur și simplu că România are încă o armată în care populația
țării are încredere și care, la nevoie, trebuie să apere cu arma în mână acest teritoriu
pe care guvernele succesive ale României post-decembriste au început deja să-l
cedeze, bucățică cu bucățică, altora. Probabil că, în scurt timp, dacă se va continua
această politică antinațională, românii vor deveni cei mai săraci și cei mai năpăstuiți
oameni în țara lor, slugă la multinaționale sau la tot felul de alți stăpâni, inclusiv la
clanurile de țigani și de interlopi.
După toate probabilitățile, NATO nu va interveni în Ucraina, întrucât Ucraina
nu este membru NATO și nu se poate aplica deci articolul 5 din Tratatul de la
Washington. Dar, pentru orice eventualitate, Alianța a redislocat forțe și mijloace
în țările de pe falia strategică estică – Marea Neagră – Marea Baltică –, înfi ințând
și comandamentele operaționale necesare conducerii acțiunilor acestora. Avioane
AWACS, sateliți de cercetare, alte mijloace ISR, vor patrula în spațiul aerian al țărilor
de pe limita de est a Alianței, iar Forța de Reacție Rapidă a NATO – NRF consolidată
și modernizată – va fi gata să desfășoare acțiuni de orice fel doar în câteva zile și
chiar în câteva ore.
Criza din Ucraina a devenit, nu doar pentru NATO, ci pentru întreaga lume,
vulnerabilitatea cea mai mare și punctul strategic cel mai periculos de până acum,
întrucât aici nu este vorba nici de vreo „primăvară”,de vreo „toamnă” sau de vreo
„iarnă” ucraineane, nici de interesul vreunei mari puteri de a divide și stăpâni, ci de
o reactivare a unei falii strategice – Marea Neagră-Marea Baltică –, de o tensionare a
relațiilor dintre cele mai mari puteri nucleare ale lumii și dintre cele mai mari centre
de putere, cu consecințe imprevizibile pentru viitor.
Poroșenko a anunțat că deja cinci țări din NATO (SUA, Franța, Italia, Polonia
și Norvegia), după cum scrie Le Figaro , s-au decis să sprijine Ucraina cu armament,
echipamente militare și consiliere, chiar dacă Alianța a precizat, la summit-ul din
Țara Galilor, că NATO nu poate sprijini Ucraina cu forțe și mijloace întrucât această
țară nu este membră NATO, dar țările membre pot să o facă, în nume personal.
Dacă lucrurile se vor petrece așa, este evident că, probabil, va rezulta o nouă
escaladare a confl ictului și va fi greu de anticipat unde se va ajunge, întrucât, în mod
sigur, și Rusia va sprijini în continuare forțele rebele cu cele mai moderne mijloace
de luptă pe care le are în dotare.
Așadar, bătălia pentru Ucraina se continuă, atât în versiune geopolitică de falie
euro-asiatică majoră, cât și în versiune locală, în sensul că Ucraina se bate cu sine,
sau cu o parte din sine, pentru propria-i identitate. Acordul de încetare a focului și
restrângerea dispozitivelor sunt semne că este posibilă a soluție de compromis, dar
marile probleme ale confruntării Est-Vest din această țară și din afara ei rămân tot așa
cum sunt ele der sute de ani, adică departe de a fi rezolvate.
Se pun, în acest sens, câteva întrebări la care este foarte greu de răspuns: EDITORIAL

27 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
Poate Ucraina exista, așa cum este ea acum, în condițiile în care populația ei este
atât de categoric divizată, ca urmare a efectelor dominării marilor imperii de ieri
și de azi? În fond, ce dorește conducerea de la Kiev: integritatea, cu orice preț, a
teritoriului a Ucrainei foste sovietice, așa cum este el azi, pe motiv că frontierele ei
politice (așa cum le-a stabilit Uniunea Sovietică, deci inclusiv pensinula Crimeea)
sunt inviolabile? Faptul că populația Ucrainei este divizată în una rusă și pro-rusă
și una pro UE este unul conjunctural, unul prefabricat, adică indus de interesele
geopolitice vest-europene, americane și rusești, sau aceasta este realitatea Ucrainei
de ieri, de azi și de totdeauna? Are Ucraina cu adevărat dorința și voința de a înceta
confl ictul, sau Kievul dorește doar să profi te de un răgaz pentru a găsi mijloacele
și sprijinul necesar (inclusiv militar) pentru a-i învinge pe rebeli și a reinstaura
ordinea în țară? A sosit oare timpul ca statele constituite artifi cial sau sub presiunea
unor evenimente și interese să se reseteze sau să fi e resetate? Recenta manifestare
din Catalania pentru separarea de Spania se înscrie în același trend? Este oare
posibil așa ceva? Marii actori ai momentului – Rusia, Uniunea Europeană, Statele
Unite și NATO – sunt ei chiar așa, foarte preocupați de sorta Ucrainei, sau vizează și
ei, la rândul lor, resetarea faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică, în condiții
cât mai avantajoase pentru ei? Care este, de fapt, miza geopolitică a Ucrainei?
Câștigarea acestui spațiu de către Occident în detrimentul Rusiei? Consolidarea
aliniamentului Marea Baltică – Marea Neagră pentru asigurarea unei apărări
înaintate împotriva Rusiei? Asigurarea stabilității și securității regiunii Mării
Negre, a Europei Centrale și a zonei baltice? Controlul Rusiei? Păstrarea, de către
Rusia, a zonelor de siguranță strategică și a debușeelor în principalele coridoare
strategice, îndeosebi în cel al Mării Negre și în cel al Mării Baltice, zone considerate
probabil vitale pentru siguranța strategică a Rusiei, în condițiile în care ea percepe
apropierea NATO și a UE de frontierele ei ca pe o amenințare? Prin înarmarea
rebelilor din Est și sprijinirea lor în a recâștiga poziții importante, de valoare
strategică, Rusia urmărește crearea și impunerea unor condiții cât mai favorabile ei,
sau pur și simplu lipsirea Ucrainei de zona sud-estică, acolo unde sunt principalele
obiective industriale, principalele resurse, dar și principlul drum de acces al Rusiei,
prin Mariupol, spre Crimeea, și nu doar peste strâmtoare Kerci?
Revenirea spectaculoasă a rebelilor, oprirea înaintării armatei ucrainene și
chiar trecerea la acțiuni ofenisive rapide și masive pe toate cele trei direcții importante
– Lugansk, Donețk și Mariupol – nu putrea fi posibilă decât cu un sprijin extrem de
rapid și de califi cat și mai ales cu o susținere de foc de mare efi cacitate. Să nu uităm că
armata ucraineană a acționat împotriva rebelilor cu tancuri moderne, mașini de luptă
ale infasnteriei, cu avioane de luptă, elicoptere, cu forțe speciale, dar și cu miliții
mobilizate în mod special pentru a sprijni distrugerea rapidă a rebelilor și cu sprijin
din partea unor voluntari,inclusiv de peste graniță. În acest timp, rebelii au acționat
ca o veritabilă armată profesionistă, foarte bine anternată și capabilă de performanțe EDITORIAL

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 28
remarcabile. Raportul de forțe cantitativ și calitativ era și a rămas favorabil armatei
și forțelor ucrainene pe tot timpul luptelor. Mai mult, rebelii n-aveau cum să aibă o
organizare adecvată și o instrucție militară corespunzătoare cerințelor unui război
aero-terestru, asimetric și, în același timp, hibrid (adică cu de toate), chiar dacă ei au
efectuat stagiul militar, iar unii erau, poate, foști ofi țeri în armata ucraineană sau în
cea rusă. La urma urmei, cu un sfert de secol în urmă, armata ucraineană (dacă putem
vorbi de o astfel de armată, referindu-ne la acel timp) se afl a în compunerea Armatei
Roșii, cea care a ajuns până pe Elba în Al Doilea Război Mondial, zdrobind mașina
de război hitleristăde pe teatrul de război din Est. Probabil, nimănui nu-i trecea prin
cap, atunci, înainte de 1990, că, în anul de grație 2014, Ucraina va fi sfâșiată de un
război hibrid, dus cu toate mijloacele posibile, dar mai ales cu toată tehnica de care
dispune o armată, cu sancțiuni și contra-sancțiuni economice, cu mijloace mediatice,
cu forțe speciale și cyber-speciale, undeva, între Nipru și Doneț, având, ca vârfuri de
lance, armata ucraineană regulată și niște rebeli care s-au dovedit a fi la fel de bine
instruiți și de dotați cu mijloace de luptă, ca însăși armata ucraineană… Cum poate fi
posibil așa ceva? Desigur, răspunsul îl știe toată lumea: aici este mâna Rusiei . Dar,
chiar dacă așa stau lucrurile – deși Rusia neagă orice amestec în acest război –, cum
de a reușit Rusia ca, în doar câteva săptămâni, să-i pregătească în așa fel pe rebeli
încât aceștia să fi e capabili să doboare peste 14 avioane și elicoptere ale armatei
ucrainene, să distrugă tancuri, mașini de luptă ale infanteriei, să execute foc precis
de artilerie, prin trageri directe sau indirecte, ba, mai mult, chiar să doboare un avion
civil (cu o singură lovitură) care zbura la zece mii de metri…, pe care, probabil, l-au
confundat cu unul militar (sau cine știe ce jocuri diabolice ar fi putut să fi e și aici!)!?
S-ar putea ca rebelii respectivi să nu fi e doar niște simpli foști soldați ai
armatei ucrainene care folosesc deprinderile și cunoștințele lor dobândite în timpul
stagiului militar, luptând acum, iată, chiar împotriva armatei care i-a instruit pentru
a apăra Ucraina, ci niște luptători cu pregătirea militară la zi, formați din timp și
timp îndelungat pentru astfel de acțiuni. Evident, acest lucru nu putea să-l facă decât
Rusia, în centre de instrucție special constituite pentru așa ceva (sau în anumite
unități ale armatei ruse) și, practic-aplicativ, chiar pe teritoriul Ucrainei, în teren,
recunoscând din timp aliniamente, direcții, raioane și zone importante din punct de
vedere tactic, operațional și chiar strategic, organizând din timp cooperarea, sprijinul
de foc, logistica, cercetarea, comanda și controlul etc. Desigur, este foarte posibil ca,
în sprijinul rebelilor, să fi acționat și să acționeze și alți profesioniști (unii fi ind chiar
în mijlocul lor, împreună cu ei, alții de pe teritoriul Rusiei, din cadrul sistemelor de
intelligence, de cercetare, de forțe speciale, de comunicații etc.).
Numai așa se poate explica succesul rapid al unor formațiuni de rebeli (care
ar trebui să fi e fără organizare militară specifi că și temeinică și fără antrenament
îndelungat) împotriva unei armate regulate, a unor voluntari și a unor batalioane
de miliții conduse de la Kiev și, desigur, îndreptățite să pună capăt tulburărilor și
acțiunilor armate rebele, separatiste și, într-un anume fel, chiar teroriste.EDITORIAL

29 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
Interesant este că ofensiva forțelor rebele s-a declanșat rapid, intempestiv
și prin surprindere, chiar în momentul în care erau în pregătire directă summit-ul
Uniunii Europene de la Bruxelles și cel al NATO din Țara Galilor. Sau, poate că
tocmai de aceea…
Vineri, 5 septembrie 2014, chiar în timpul lucrărilor summit-ului NATO din
Țara Galilor, la Minsk, a fost semnat un acord între conducerea de la Kiev și rebeli
în ceea ce privește încetarea focului și începerea convorbirilor. Moscova dorea ca
respectivele convorbiri să înceapă cât mai repede posibil, între altele, probabil și
pentru motivul că, în acel moment, rebelii erau în avantaj, cucerind, practic, aproape
întreaga zonă de interes strategic nemijlocit atât pentru ei, cât și pentru Rusia.
Faptul că NATO și-a repoziționat forțe și mijloace chiar pe limita de Est a
arealului Alianței, că efectuează patrulări, poliție aeriană, exerciții, precum și o
supraveghere amănunțită a zonei, ca și posibila decizie a unor țări din NATO și din
UE de a furniza echipament, armament și consilieri armatei ucrainene și conducerii
de la Kiev, constituie nu doar un avertisment pentru Rusia și pentru rebeli, ci și o
acțiune directă la care Moscova poate răspunde fi e printr-un recul, fi e prin grăbirea
negocierilor din Ucraina dintre Kiev și rebeli, pentru a se obține un statut special
pentru spațiul sud-estic, fi e un îndemn la unraționament strategic pe măsură. Este,
totși, posibilă chiar o reluare a ofensivei legitime a forțelor ucrainene împotriva
rebelilor, ceea ce ar obliga Rusia fi e să intervină direct în confl ict – lucru foarte
posibil, dar și extrem de grav –, fi e să reculeze. Este însă greu de presupus că Rusia,
sub conducerea lui Vladimir Putin, va accepta cu ușurință să dea înapoi. Este foarte
posibil ca, profi tând de faptul că NATO nu se poate implica direct în confl ict, Rusia
să atace fulgerător Ucraina (dacă are forțele și mijloacele necesare) și să pună
comunitatea internațională în fața unui fapt împlinit. În situația în care ar avea loc
și o implicare directă (cu forțe și mijloace, îndeosebi aeriene și navale) a Statelor
Unite sau a NATO în confl ictul ucrainean, po astfel de escaladare ar determina Rusia
chiar să riposteze nuclear. Dar să sperăm că nu se va merge chiar atât de departe, că
rațiunea strategică va fi cu picioarele pe pământ și cu mintea acasă.
Riscul este totuși imens. Rusia lui Putin se simte foarte rănită și chiar umilită
după destrămarea Uniunii Sovietice și, ca orice forță rănită, poate riposta extrem de
periculos. Din desfășurarea numeroaselor evenimente de la fi nele Războiului Rece
încoace, rezultă clar că destrămarea Uniunii Sovietice nu a fost doar o implozie
provocată de Moscova pentru a scăpa de „balastul” țărilor neslave și a renaște, într-o
altă dimensiune, cu un spațiu mai redus, dar mai unitar și mai sigur, ci un efect
al strategiilor de îndiguire (containment) generate și puse în operă de americani,
combinat, desigur, cu limitele și impotențele economice, sociale și umane ale
sistemului comunist, îndeosebi privind libertățile individuale și inițiativele private.
În plus, Rusia are o populație mai puțin numeroasă decât cea a țărilor NATO
(142 de milioane vs peste 900 de milioane, cât au, împreună țările NA TO), deși,
după epoca Elțîn, și populația Rusiei a început să crească. În același timp, Rusia EDITORIAL

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 30
se confruntă și cu o migrație semnifi cativă a chinezilor în Extremul Orient rus și
a musulmanilor în Siberia. Rusia nu s-a refăcut încă pe deplin din niciun punct de
vedere după destrămarea Uniunii Sovietice, deși a început să realizeze unele progrese,
iar percepția ei este că Occidentul desfășoară în continuare o amplă acțiune strategică
de îndiguire, izolare, slăbire și chiar fragmentare a spațiului rus, apropiindu-se, în
același timp, tot mai periculos de frontierele ei. De aceea, Rusia a căutat și caută o
contrapondere în parteneriatul strategic cu China și cu India, în relațiile din cadrul
BRICS, în organizația de la Shanghai și în statutul special pe care îl are în cadrul
Consiliului de Securitate al ONU. În același timp, ea reacționează virulent ori de
câte ori este vorba de spațiul pe care ea îl consideră de interes vital pentru siguranța
sa strategică (cazul Georgiei, al Ucrainei, al zonei transnistrene din Republica
Moldova), ținând să precizeze cu orice prilej că Rusia a fost, este și va fi o mare
putere, de parcă s-ar îndoi cineva de acest statut pe care ea îl are încă din vremea
țarilor. Anexarea fulgerătoare a Crimeii arată că Rusia nu este dispusă să cedeze sau
să renunțe la spațiile sale de siguranță strategică (așa cum,probabil, le consideră ea),
chiar dacă aceste spații aparțin unor țări suverane și independente, membre ale ONU,
recunoscute de toată lumea.
Și NATO și Rusia își încordează mușchii pe seama crizei ucrainene, dar însăși
Ucraina se afl ă într-o stare care nu garantează în niciun fel că o astfel de criză se
poate rezolva cât ai bate din palme, că rebelii vor depune de bună voie și nesiliți de
nimeni armele și își vor continua liniștiți viața în cea mai dezvoltată zonă a Ucrainei,
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Deși conducerea de la Kiev a afi rmat categoric
că nu va discuta în niciun fel cu teroriștii din estul țării, iată că, la Minsk, a fost
nevoită, totuși, să discute cu ei, să stabileacă împreună și să semneze un acord de
încetare a focului care, până la data când scriem aceste rânduri (16 septembrie 2014)
a fost, în general, respectat.
Cele 12 puncte ale acordului de încetare a focului semnat la Minsk la Minsk și
transmis de Mediafax sunt următoarele:
1 – Încetarea focului imediat și bilateral;
2 – Controlarea și verifi carea regimului de încetare a focului de către OSCE;
3 – Descentralizarea puterii, care să permită un guvern autonom provizoriu
local în regiunile din Donețk și Lugansk, în estul Ucrainei, în virtutea unei legi
privind un „statut special”;
4 – Control constant și activ din partea OSCE pentru frontiera dintre Ucraina
și Rusia și crearea unei zone de securitate în zonele de frontieră;
5 – Eliberarea imediată a tuturor prizonierilor de război și persoanelor deținute
ilegal;
6 – Adoptarea unei legi împotriva urmăririi și aducerii în fața justiției a
persoanelor implicate în unele evenimente din regiunile Donețk și Lugansk;
7 – continuarea unui dialog național inclusiv;
8 – luarea unor măsuri pentru ameliorarea situației umanitare în Donbas
(regiunile Donețk și Lugansk);EDITORIAL

31 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
9 – Organizarea de alegeri locale anticipate la Donețk și Lugansk;
10 – Retragerea grupurilor armate ilegale, a armelor grele și a tuturor
combatanților și mercenarilor din teritoriul ucrainean;
11 – Adoptarea unui program pentru relansarea economică a bazinului Donbas
și reluarea activității în regiune;
12 – Garanția securității perso anelor care participă la consultări.
Acest plan este destul de clar și, dacă va fi pus în aplicare întocmai, se va
ajunge probabil la oprirea defi nitivă a ostilităților și la demararea unor acțiuni pentru
asigurarea unui statut special regiunilor din Estul Ucrainei.
Credem că o astfel de soluție este acceptabilă și pentru Moscova, de vreme ce
și-a văzut sacii în căruță prin reanexarea Crimeii și formarea, în Est, a unor regiuni
autonome cu care poate avea relații foarte apropiate. În fond, pentru Rusia, este chiar
mai bine decât includerea lor în spațiul rusesc, includere care ar fi deteriorat și mai
grav relațiile Rusiei cu Vestul, izolarea acesteia pe toate planurile și chiar declanșarea
unui război între marile puteri.
Semnalul dat de acest război arată cât de fragil este mediul de securitate
în această zonă și cât de periculoase sunt și pot fi confl ictele de aici. Caucazul,
Transnistria, Osetiile, Abhazia, Adjaria, populațiile kurde, acțiunile extrem de
virulente ale Statului Islamic în Irak și Siria, Orientul Mijlociu și în Orientul Apropiat
etc. sunt zone cu risc de securitate (insecuritate) ridicat și chiar extrem.
Între interese și rațiuni
S-a mers deja prea departe. Războiul s-a mutat din nou în spațiul european, iar
Uniunea Europeană nu are mijloacele necesare să-l oprească. Sancțiunile împotriva
Rusiei, considerată de europeni vestici și de americani ca fi ind capul răutăților în
acest război, în această criză, lovesc puternic și în țările Uniunii, mai ales din punct
de vedere economic. Sunt voci în Franța care acuză guvernul și decizia de a nu livra
navele Mistral Rusiei ca un amestec politic în afaceri economice, ca o prejudiciere
gratuită și nechibzuită a fi rmelor, a locurilor de muncă etc. În aproape toate țările
care, într-o formă sau alta, participă la aceste sancțiuni, efectele sunt cât se poate de
defavorabile. Este foarte posibil ca, spre exemplu, industria laptelui din România să
fi e pur și simplu distrusă, pe de o parte, datorită faptului că nu mai are acces pe piața
rusească și, pe de altă parte, datorită concurenței europene, în sensul că fi rmele de
acest profi l din Uniunea Europeană vor sufoca fi rmele românești, vânzând lapte și
produse din lapte la un preț mai mic în România. Mai mult, deși Rusia poate intra
chiar în recesiune, ea va putea găsi totuși sprijin, deschizându-și piețele produselor
chineze, braziliene, indiene etc. O mutare a imensei piețe rusești în favoarea țărilor
asiatice și a celor din America Latină ar putea prejudicia semnifi cativ, în această
epocă de criză, țările Uniunii Europene.
Ruptura economică ar duce automat la o ruptură strategică, iar activarea faliei EDITORIAL

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 32
strategice Marea Neagră – Marea Baltică ar putea redeveni un prag critic extrem
de periculos. Rusia ar putea interzice zborurile companiilor aeriene europene peste
imensul său spațiu, ceea ce ar prejudicia grav aceste companii. Mai mult, Rusia ar
putea răspunde cu interdicția și a altor produse vitale europene pe piața sa. Desigur,
Uniunea Europeană, cu un PIB de peste 15 mii de miliarde de dolari, ar găsi
mijloacele necesare pentru remediarea acestor inconveniente, dar izolarea Rusiei și
activarea unei falii strategice dintre Est și Vest nu ar fi , nu esteși nu poate fi de natură
să mențină un mediu de securitate normal și să reducă riscul unui confl ict sau chiar
al unui război, într-o lume care se bazează din ce în ce ami mult oe interdependențe.
Deja se apropie generalul Iarnă și Rusia, deocamdată, are un rol foarte
important și de neînlocuit atât în aprovizionarea cu gaz a Europei, cât mai ales a
Ucrainei. Unele țări europene nu sunt dispuse să continue aceste sancțiuni sau, în
orice caz, nu le privesc cu ochi buni.
Dar, dacă obiectivul strategic al Statelor Unite și al Uniunii Europene este
să distrugă Rusia, să determine dezmembrarea ei și să lichideze pericolul pe care
consideră că marele Urs îl reprezintă pentru civilizația occidentală, atunci totul se
explică. Este însă puțin probabil ca Rusia să stea cu mâinile în sân și să privească
neputincioasă un astfel de joc periculos. Chiar dacă raporturile de forțe îi sunt complet
defavorabile Rusiei pe toate planurile, inclusiv în ceea ce privește focoasele nucleare,
este bine ca lumea să nu se joace cu astfel de scenarii, întrucât astfel de politici și
strategii pot fi scăpate oricând de sub control, iar efectele pot fi dezastruoase pentru
toată lumea. Dar, dacă există cumva astfel de viziuni și de scenarii, trebuie spus că
ele sunt complet absurde în această lume care se reconfi grează continuu pe principiile
interdependenței, prudenței și coexistenței.
Desigur, Rusia nu poate face și nu trebuie să facă ce vrea ea cu țările și cu
popoarele care o înconjoară. Trebuie însă înțeles că armele și confl ictele armate se
cer puse rapid sub un control internațional coerent, corect și nepărtinitor, întrucât
orice confl ict poate deveni, prin escaladare, catastrofal.
Rusia se simte ofensată prin trecerea Ucrainei foste sovietice, cu moștenirea
teritorială luată de ea de la fosta Uniune Sovietică, în tabăra occidentală, tabără cu
care Moscova are, totuși, un acord de colaborare și parteneriat. Dar, pentru a nu se
întâmpla acest lucru, Ucraina nu poate fi dezmembrată, întrucât o astfel de acțiune
ar contrazice atât dreptul la autodeterminare al popoarelor, acordul de la Helsinki și
principiile dreptului internațional după care funcționează societatea omenească la ora
actuală și în viitorul previzibil, cât și realitățile geopolitice ale regiunii.
Între dreptul Ucrainei de a-și alege singură și nesilită de nimeni calea de
urmat, sprijinită de Occident în acest sens, și frustrările și obsesiile Rusiei cu privire
la strategiile folosite de Occident pentru îndiguirea ei (întrucât există un astfel de
precedent, iar teoriile geopolitice pe acest subiect sunt încă de actualitate), se afl ă o
cascadă de hiatus-uri și paradoxuri. Situația actuală din Ucraina, ca efect al acestor
politici și strategii confl ictuale, este o antinomie. Rusia percepe Ucraina ca pe sora EDITORIAL

33 UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014
ei mai mică, întrucât Ucraina este o țară slavă și ortodoxă, ca pe o zonă de siguranță
strategică esențială, ca pe un tampon în fața extinderii NATO și UE și ca pe o asigurare
dată sau formal acceptată de Occident în negocierile geopolitice de odinioară, în timp
ce Occidentul percepe Ucraina ca pe o țară suverană, liberă și independentă care
are dreptul de a opta (sau nu) pentru integrarea în Uniunea Europeană și în NATO,
pentru semnarea unor acorduri de colaborare și parteneriat etc.
Desigur, interesele unor mari puteri în legătură cu acest spațiu sunt și altele în
afară de cele conținute prin politicile și strategiile publice, în dreptul internațional și
în documentele care reglementează relațiile dintre state. Aceste interese sunt din când
în când resetate, întrucât sunt totdeauna dinamice și complexe, iar țările în cauză
suportă din plin efectele unor astfel de resetări, mai ales când ele însele sunt arondate,
într-o formă sau alta, la astfel de interese. Grupările politice din respectivele țări se
confi gurează și după sistemele de provocări, pericole și amenințări care vizează acea
țară și problemele ei, în funcție de vulnerabilități și seturile de raționamente privind
riscurile posibile și riscurile asumate.

În loc de concluzie
1. Forțarea notei, crearea precedentelor și remanența unor efecte ale
confruntărilor trecute, ca și determinările geopolitice prezente, fragilizează raporturile
internaționale din zonă și nu numai, măresc zonele de risc și fac posibile, în orice
moment, alte și alte surse și resurse de confruntare și de confl ict. Recrudescența așa-
numitului Stat islamic, în forma lui ulterioară, Statul Islamic din Irak și de la Levant
(SIIL), în forma actual Statul Islamic (SI), care se dovedește a fi chiar mai periculos,
mai fanatic și mai bine organizat ca rețeaua Al-Qaeda, foametea, inegalitățile sociale,
intoleranța, recrudescența bolilor grave, degradarea mediului, factorii geofi zici
și geoclimatici imprevizibili și din ce în ce mai ostili, dar mai ales nesiguranța și
instabilitatea rețelelor economice și fi nanciare generează noi seturi de pericole și
amenințări, produc noi vulnerabilități ale oamenilor, comunităților, țărilor și unor
regiuni întinse la acestea și, în consecință, măresc nivelul de risc.
2. Criza din Ucraina este un efect al unor incompatibilități geopolitice,
generate nu doar de percepțiile foarte diferite ale unor bune intenții – așa cum se
lasă să se înțeleagă –, ci și din realități și tendințe incompatibile ale unor politici și
strategii de forță. Este dreptul Ucrainei să-și aleagă calea de urmat, dar Ucraina este
atât de înglodată în marginaliile, esențele și noroaiele geopolitice dintre Est și Vest,
dintre interesele unor mari actori globali și regionali, dar și dintre realitățile durate
de-a lungul secolelor chiar în interiorul ei, încât opțiunile ei n-au totdeauna suportul
necesar și justifi cările raționale nici măcar la ea acasă, adică în propriul ei teritoriu și
în conștiința, valorile, cultura și interesul propriei populații. Populațiile Ucrainei sunt
atât de dependente de originile și modul lor de viață, încât, iată, falia Marea Neagră
– Marea Baltică trece acum chiar prin inima Ucrainei. Și când inima este sfâșiată, EDITORIAL

UNIVERS STRATEGIC – Revistă Universitară de Studii Strategice Interdisciplinare Nr. 3(19)/2014 34
însăși viața devine un calvar.
3. Oare, marii implicați în această criză – Rusia, Uniunea Europeană, Statele
Unite – și părțile intrinseci ale acesteia – conducerea de la Kiev, separatiștii, populația
din Vestul Ucrainei și populația din Estul Ucrainei –, ca și vecinătățile apropiate
ale Ucrainei, au conștiința acestui efect al istoriei, a urmărilor și actualizărilor unui
modus vivendi marginal și strict dependent de alții al populațiilor de aici, a limitărilor
și delimitărilor propriilor rațiuni și a propriilor interese? Înțelege oare Ucraina că, în
cazul ei, libertatea de a alege este, mai mult decât oricând, limitată de o necesitate încă
neînțeleasă pe deplin și cu atât mai puțin de o înțelegere sufi cientă a unor necesități
exogene aproape copleșitoare? Dar, mai ales, Rusia și Occidentul au disponibilitatea
necesară pentru a-i asigura și garanta Ucrainei libertatea de care orice țară de pe
lumea aceasta are nevoie pentru a exista sub soarele civilizației pământene? Probabil
că nu. Platon și Hegel au spus, demult, fi ecare în epoca în care a trăit, că libertatea este
necesitate înțeleasă, necesitatea fi ind, credem noi, ipso facto, o libertate neînțeleasă,
strict condiționată și chiar dramatic constrânsă. EDITORIAL