6.1. Infla ția în economiile moderne Inflația este procesul de cre ștere semnificativ ă și persistent ă a nivelului pre țurilor. În perioadele în… [607173]

Macroeconomie

158

CAPITOLUL 6
INFLAȚIA ȘI ȘOMAJUL

6.1. Infla ția în economiile moderne

Inflația este procesul de cre ștere semnificativ ă și persistent ă a nivelului pre țurilor. În
perioadele în care se manifest ă fenomenele infla ționiste, influen ța prețurilor care cresc este
mai mare decât a celor care scad, astfel încât, pe total, nivelul mediu al pre țurilor va cre ște.
De asemenea, infla ția mai poate fi definit ă prin scăderea puterii de cump ărare a unei
unități monetare (respectiv a cantit ății de bunuri și servicii ce poate fi achizi ționată prin
intermediul unei unit ăți monetare).
De obicei, o cre ștere a nivelului mediu al pre țurilor de sub 1% anual nu este
considerat ă inflație. Un nivel al infla ției între 1 și 3 % pe an este considerat rezonabil pentru
o economie în expansiune, iar o astfel de infla ție se nume ște inflație târâtoare . La polul opus
se situeaz ă situația în care infla ția este de peste 50% pe lun ă, caz în care avem hiperinfla ție.
Pe termen lung infla ția este prezent ă în orice economie. Deci, fenomenul nu poate fi
controlat în totalitate, ci doar influen țat. Inflația nu este „p ăguboasă” pentru toat ă lumea. Cei
care anticipeaz ă corect evolu ția acesteia au de câ știgat, în timp ce cei care nu o pot anticipa au
în general de pierdut.
Infla ția este un obstacol important în calea implement ării politicilor economice de
creștere economic ă, datorită faptului c ă anticipările agenților nu mai pot fi efectuate corect, și
de aici o risip ă de resurse și o neîncredere în politicile implementate de puterea public ă.
Este necesar s ă facem distinc ție între inflația anticipat ă și inflația neanticipat ă.
Inflația neanticipat ă este acea cre ștere surprinz ătoare a pre țurilor, cre ștere care nu a fost
anticipată de către agenții economici. Acest nivel al infla ției poate fi mai mare decât nivelul
real, determinat ex-post, sau mai mic decât acesta. Inflația anticipat ă este acea infla ție pe
care agen ții economici o a șteaptă în decursul perioadei urm ătoare. Procesul infla ționist
determină o redistribuire a veniturilor între agen ții care împrumut ă bani și cei care dau cu
împrumut. Măsurarea infla ției
Infla ția poate fi m ăsurată prin intermediul mai multor indicatori. Cei mai importan ți
dintre ace știa sunt:
a) indicele pre țurilor bunurilor de consum (IPC);
b) indicele pre țurilor de produc ție (IPP);
c) indicele general al pre țurilor (IGP);
d) deflatorul PIB.
Indicele pre țurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluția prețurilor unui co ș de
produse semnificativ pentru chel tuielile efectuate de o gospod ărie reprezentativ ă.

Inflația și șomajul
159Componentele acestui co ș și ponderea acestora în cheltuielile totale sunt determinate de c ătre
Institutul Na țional de Statistic ă pe baza unor studii efectua te prin sondaj asupra gospod ăriilor
din România.
Indicele pre țurilor de produc ție (IPP) măsoară evoluția prețurilor în stadiile anterioare
consumului final, respectiv pre țurile materiior prime, al semifabricatelor și ale produselor
finite înainte a fi livrate pe pia ță.
Indicele general al pre țurilor (IGP) măsoară evoluția tuturor pre țurilor din economie,
respectiv atât a pre țurilor bunurilor consumate de c ătre gospod ării cât și a prețurilor bunurilor
care intră în procesele de produc ție. Acesta reprezint ă cel mai general mod de m ăsurare al
inflației.
Deflatorul PIB arată evoluția nivelului mediu al pre țurilor tuturor bunurilor și
serviciilor incluse în PIB, și se calculeaz ă astfel:
Deflatorul PIB = 100realPIBnominalPIB⋅
Diferența dintre IGP și deflatorul PIB provine din structura diferit ă a bunurilor și
serviciilor care sunt incl use în fiecare dintre ace știa. Dacă deflatorul PIB se calculeaz ă pe baza
bunurilor și serviciilor produse în interiorul țării, indicele general al pre țurilor se calculeaz ă
ținând cont și de produsele importate.
Cele mai generale m ăsuri pentru infla ție sunt indicele general al pre țurilor și deflatorul
PIB.
În aprecierea indicatorilor care descriu infla ția apar și diverse probleme, cum ar fi:
¾ pentru to ți indicatorii, pe parcursul perioadei analizate ponderile cantit ăților
consumate se presupun a fi nemodificate. Aceast ă ipoteză nu este absolut corect ă
(satisfăcătoare), deoarece pe parcursul unui an apar diverse efecte de substitu ție
datorate modific ărilor prețurilor, ceea ce conduce la modificarea ponderilor cu care
bunurile și serviciile intr ă în calculul indicilor corespunz ători.
¾ altă problem ă o constituie cre șterea calit ății bunurilor și serviciilor. De
exemplu, calitatea televizoarelor a evoluat pe rmanent, trecând de la cele alb-negru la
cele color. Pre țurile, de asemenea au crescut, îns ă nu mai este vorba de acela și
produs. În statistic ă se înregistreaz ă doar creșterea prețului la produsul “televizor”,
fără a se ține seama ce modific ările calitative. Astfel, cre șterea prețurilor datorit ă
creșterii calității produselor nu mai poate fi privit ă drept infla ție.
¾ în mod analog apare problema produselor noi, care nu au existat în perioada
anterioară, dar vor intra în uzul curent în perioada curent ă. Pentru acestea nu exist ă
un termen de compara ție, deci și estimarea influen ței acestora asupra modific ării
prețurilor este dificil de evaluat.
¾ în cazul indicelui pre țurilor bunurilor de consum apare problema
reprezentativit ății coșului de bunuri selec ționat pentru a face calculele. Chiar dac ă la
începutul perioadei acesta este reprezentativ, pe parcurs este posibil ca structura
consumului s ă se modifice, și de aici și reprezentativitatea co șului de consum.

Macroeconomie

160Cauzele infla ției
a) Inflația prin salarii și prin costuri
În toate țările lumii, sindicatele urm ăresc interesele membri lor proprii, respectiv
creșterea puterii de cump ărare. Aceasta se realizeaz ă în primul rând prin cre șterea nivelului
salariilor. Orice cre ștere a salariilor conduce la cre șterea costurilor de produc ție, și de aici, la
creșterea prețurilor, deci la infla ție.
De asemenea, cre șterea costurilor de produc ție datorat ă creșterii prețurilor materiilor
prime, a materialelor sau energiei va determina cre șterea prețurilor bunurilor și serviciilor
finale, contribuind la cre șterea infla ției.
În cadrul infla ției prin costuri o form ă distinctă o constituie inflația importat ă. Acest
tip de infla ție se manifest ă într-o economie puternic dependent ă de mediul extern datorit ă
creșterii prețurilor mondiale (de exemplu la combustibili, materii prime etc.). Cre șterea
prețurior pe pia ța mondial ă va conduce la cre șterea costurilor de produc ție generate de
bunurile și serviciile importate, și de aici cre șterea prețurilor interne.
b) Inflația prin cerere
Creșterea cererii de bunuri și servicii mai rapid ă decât cre șterea ofertei va determina
creșterea prețurilor. În figurile 6.1 și 6.2 sunt reprezentate grafic dou ă mecanisme de cre ștere
a prețurilor datorate cre șterii cererii de bunuri și servicii.
În figura 6.1 s-a reprezentat într-un sistem de axe Venit disponibil – output efectele
unei creșteri a cererii datorate major ării a cheltuielilor guvernamentale, G. O c r eștere a
cheltuielilor publice G cu ∆G va conduce economia din punctul A în punctul E, adic ă la o
cerere de output Ye mai mare decât YA (punctul ini țial). Dacă și oferta ar cre ște la nivelul
cererii, atunci nivelul pre țurilor ar r ămâne nemodificat .

Figura 6.1
Dacă oferta nu se modific ă atât de repede sau chiar deloc, atunci diferen ța Ye – Y A
(cererea excedentar ă) se transform ă în inflație, respectiv pentru ca economia s ă atingă un nou E
A∆ G
YAYe
Venit dis ponibil Output
Gap inflaționist
Consum C 0 Cheltuieli totale
C0+I0+G 0+NX 0 Venit disponibil Cheltuieli totale
C1+I1+∆G1+NX 1

Inflația și șomajul
161punct în care cererea s ă egaleze oferta vor cre ște prețurile. Acest gap infla ționist va indica
astfel cât de repede se ajusteaz ă oferta la cerere, sau cât de mult cresc pre țurile.

Un alt exemplu de cre ștere a cererii, și implicit a infla ției, este descris în figura 6.2.
Într-un sistem de axe venit-prețuri este descris efectul pe care îl are o cre ștere a veniturilor
asupra cererii, și implicit asupra pre țurilor. O cre ștere inițială a veniturilor de la V la V’ va
determina cre șterea prețurilor de la p la p’ (dac ă oferta rămâne nemodificat ă). Produc ătorii
observă creșterea cererii agregate ( CeA) și răspund prin cre șterea ofertei agregate ( OA). În cea
de-a doua faz ă, odată cu creșterea ofertei agregate nivelul pre țurilor va sc ădea, însă nu va
reveni la nivelul ini țial. Cu alte cuvinte, efectul total, va fi de cre ștere a nivelului pre țurilor.

Figura 6.2

Figura 6.3
Prețuri (p)
OA
V’’ V’ p’’ p’ O’A CeA’
CeA
Venit p’
V
Or’’
r
r’ LM’ LM
ISIS’
Y r
Y” Y’ YE

Macroeconomie

162c) politica monetar ă
Creșterea masei monetare (a ofertei de moned ă) poate constitui o nou ă sursă de
creștere a pre țurilor. Dac ă oferta de bunuri și servicii nu se adapteaz ă suficient de repede la
variația ofertei de bani, atunci restabilirea echilibrului se va face prin intermediul pre țurilor,
respectiv va cre ște nivelul acestora. Deplasarea curbei IS la dreapta (respectiv o cre ștere a
ofertei de bunuri și servicii) determin ă creșterea ratei dobânzii, și de aici și creșterea
prețurilor. Cre șterea masei monetare, înso țită de creșterea produc ției, poate conduce la
reducerea ratei dobânzii, de aici la cre șterea cererii pentru investi ții, și implicit la cre șterea
prețurilor. În cazul unei întârzieri între momentul cre șterii ofertei de moned ă și creșterea
producției în cadrul sectorului real, atunci cre șterea de mas ă monetar ă se îndreapt ă în
totalitate c ătre prețuri, respectiv se va reg ăsi într-o cre ștere a infla ției.

În abordarea monetarist ă vom pleca de la rela ția uzuală care descrie leg ătura dintre
output și masa monetar ă:
M v = p y
unde:
M – este masa monetar ă nominală;
v – este viteza de rota ție a banilor;
p – reprezint ă nivelul pre țurilor;
y – reprezint ă nivelul outputului real.
Din aceast ă relație observ ăm că atâta timp cât nivelul outputului real și respectiv
viteza de rota ție rămân nemodificate, orice cre ștere a masei monetare se transform ă în creștere
a prețurilor, deci în infla ție. Faptul c ă outputul Y rămâne nemodificat se poate explica prin
ocuparea complet ă a factorilor, sau prin elasticitatea redus ă a produc ției la modificarea masei
monetare.

Politici antiinfla ționiste
În cazul inflației prin costuri una dintre m ăsurile posibile este controlul pre țurilor.
Acesată măsură poate fi implementat ă însă doar pe termen scurt. Pe termen lung va conduce
însă la un dezechilibru dintre cerere și ofertă (cerere mai mare decât oferta), și în continuare
la dezechilbre structurale majore, cum ar fi cre șterea șomajului și o presiune crescând ă asupra
cursului de schimb sau pre țurilor. În concluzie, acesata este o m ăsură puțin recomandat ă, mai
ales în cadrul unei economii de pia ță. Pe termen scurt poate aduce anumite avantaje, îns ă pe
termen lung sunt mai multe dezavantaje.
În cazul inflației prin salarii , contra-m ăsura recomandat ă este controlul salariilor.
Aceasta se poate efectua prin intermediul curbelor de sacrificiu sau memorandumurilor cu
sindicatele prin care s ă se accepte fie reducerea salariilor fie reducerea timpului de lucru
concomitent cu reducerea corespunz ătoare a salariului. Și această măsură este utilă doar pe
termen scurt, deoarece atât sindicatele cât și salariații nu pot suporta perioade îndelungate în
care să se reduc ă puterea de cump ărare. De aici, posibilitatea convulsiilor sociale sau
pierderea alegerilor urm ătoare în favoarea partidelor care promit relaxarea politicilor
salariale.

Inflația și șomajul
163 Reducerea cererii agregate este o alt ă măsură antiinflaționistă ce poate fi aplicat ă mai
ales în cazul unei infla ții provocate de șocuri ale cererii. Acesat ă reducere a cererii agregate
poate fi determinat ă direct fie prin reducerea chel tuielilor publice, fie prin cre șterea nivelului
taxelor și impozitelor, sau indirect prin cre șterea ratei dobânzii, iar de aici reducerea cererii
pentru investi ții și implicit sc ăderea presiunii infla ționiste. În acest caz principala problem ă
care apare este aceea a sc ăderii veniturilor, a investi țiilor, de aici cre șterea ratei șomajului și la
influențarea negativ ă a creșterii economice viitoare. În a cest context, reducerea cererii
agregate este o m ăsură recomandat ă doar pe termen scurt, și însoțită de alte m ăsuri prin care
să se încurajeze cre șterea economic ă.

O alt ă modalitate de influen țare a infla ției este prin intermediul politicii de venituri .
Acesata presupune s ă se acționeze asupra veniturilor și profituror a șteptate, și nu asupra
șomajului. Pre ședintele american Nixon a propus în 1971 un control strict al pre țurilor și
salariilor (deci un control al profiturilor și veniturilor salariale). Acesata m ăsură nu a avut
efect decât pe termen scurt (6 luni) dup ă care au început s ă apară dezechilibre în alte sectoare,
ceea ce a condus la renun țarea la acest tip de politic ă. Deficien țele majore ale acestei politici
sunt:
• Veniturile mijlocii sunt pu țin afectate de aceste m ăsuri; întrucât aceste venituri
formează, în statele dezvoltate economic, partea cea mai mare a veniturilor
agregate, impactul politicii este redus. Vor fi mult mai afectate veniturile sc ăzute
și cele mari.
• O politică de control sever ă conduce la controlul aloc ării resurselor, alocare ce
poate fi neeconomic ă.
• Întârzierea, lagul dintre momentul introducerii m ăsurilor de control și cel al
intrării efective în practic ă poate genera pierderi de resurse și ineficien ță atât pe
plan intern cât și în relațiile cu exteriorul.

Politica monetar ă poate influen ța la rândul ei evolu ția inflației. O politic ă monetară
restrictivă va conduce la cre șterea ratelor dobânzilor și de aici la sc ăderea cererii. Sc ăderea
cererii va determina sc ăderea presiunii infla ționiste și de aici reducerea cre șterii prețurilor.
O problem ă deosebită în cadrul analizei infla ției o constituie politica de indexare a
salariilor. În multe țări sindicatele au ob ținut prin negocieri posibilitatea de a include printre
clauzele contractelor de munc ă una privitoare la indexarea automat ă a salariilor în raport cu
costul vie ții. Indexarea tuturor salariilor este o m ăsură de reducere a infla ției în condi țiile în
care creșterea salariilor este inferioar ă ratei infla ției. În plus, se elimin ă câștigurile
negarantate sau pierderile ce rezult ă din erorile de anticipare a ratei infla ției.
Cele mai importante probleme sunt generate de faptul c ă, o reducere a productivi țății
muncii ar trebui s ă conducă la scăderea salariului real, ceea ce sindicatele nu vor accepta, deci
toate pierderile vor fi suportate de c ătre patroni, ceea ce va conduce la sc ăderea ofertei, deci o
nouă presiune infla ționistă.

Macroeconomie

1646.2. Șomajul

Înainte de a face o sintez ă a definițiilor date șomajului în literatura de specialitate,
trebuie precizat c ă, la origine, no țiunea de șomaj era sinonim ă cu aceea de “inactivitate”.
Cuvântul “ șomaj” din limba român ă provine din cuvântul francez “chomage”. La rândul s ău,
acesta deriv ă din latinescul “caumare”, fiind provenit de la cuvântul grec “cauma”, care
înseamnă “căldură mare”, din cauza c ăreia înceta orice activitate.

Definirea indicatorilor statistici ai șomajului
Din punct de vedere statistic, indicatorii prin care se apreciaz ă șomajul sunt de dou ă
feluri:
– indicatori absolu ți;
– indicatori relativi.
Indicatorii absolu ți sau indicatorii de nivel se refer ă la numărul efectiv de șomeri . Ei se
exprimă în “persoane” (“mii persoane”) și se determin ă pentru anumite pe rioade de referin ță:
lunar, trimestrial sau anual. Num ărul șomerilor se calculeaz ă și în corela ție cu anumite
variabile demografice, ca: vârst ă, sex, stare civil ă, dar și ținând cont de preg ătirea
profesional ă, de nivelul studiilor sau de reparti ția teritorial ă.
O caracteristic ă aparte urm ărită în ceea ce prive ște analiza șomajului este durata
acestuia. Din acest punct de vedere, se identific ă un șomaj de scurt ă durată (sub un an) și un
șomaj de lung ă durată (pe o perioad ă mai mare de un an).
Șomerii , a doua component ă a popula ției active, reprezint ă o categorie economic ă a
cărei definire a suscitat numeroase abord ări.
În statistica româneasc ă, efectivul șomerilor se determin ă în două variante:
Șomerii înregistra ți sunt persoanele care au declarat c ă în perioada de referin ță erau
înscrise la Oficiile for ței de munc ă și șomaj, indiferent dac ă primeau sau nu aloca ție de
sprijin, ajutor de șomaj, sau alte forme de protec ție socială.
Șomerii în sens B.I.M. sunt persoanele de 15 ani și peste care în decursul perioadei de
referință îndeplinesc simultan urm ătoarele condi ții:
– nu au un loc de munc ă și nu desfășoară o activitate în scopul ob ținerii unor venituri;
– sunt în c ăutarea unui loc de munc ă, utilizând în ultimele 4 s ăptămâni diferite metode
pentru a-l g ăsi: înscrierea la Oficiul de for ță de munc ă și șomaj sau la agen ții particulare de
plasare, demersuri pentru a începe o activ itate pe cont propriu, publicarea de anun țuri sau
răspunsuri la anun țuri, apel la rude, prieteni, sindicate etc;
– sunt disponibile s ă înceapă lucrul în urm ătoarele 15 zile, dac ă s-ar găsi imediat un
loc de munc ă;
Sunt incluse, de asemenea: – persoanele f ără loc de munc ă, disponibile s ă lucreze, care a șteaptă să fie rechemate la
lucru sau care au g ăsit un loc de munc ă și urmează să înceapă lucrul la o dat ă ulterioar ă
perioadei de referin ță;

Inflația și șomajul
165 – persoanele care în mod obi șnuit fac parte din popula ția inactiv ă (elevi, studen ți,
pensionari), dar care au declarat c ă sunt în c ăutarea unui loc de munc ă și sunt disponibile s ă
înceapă lucrul.
Indicatorul relativ prin care se apreciaz ă intensitatea șomajului este unul din cei mai
importanți indicatori macroeconomici:
rata șomajului . Aceasta se determin ă prin raportarea
numărului total de șomeri la popula ția activă și se exprim ă în procente. Nivelul ratei
șomajului și evoluția acesteia reprezint ă unul din barometrii în func ție de care se iau anumite
măsuri de protec ție socială sau decizii de politic ă economic ă.
Ca relație general ă de calcul, rata șomajului se determin ă prin raportarea unui
indicator care exprim ă șomajul (num ărul de șomeri-Ș) și un alt indicator care m ăsoară
populația de referin ță, cel mai adesea popula ția activă (Pa):
100⋅=PaȘRș ( 6 . 1 )
Concret, acest indicator se poate determina în modalit ăți variate. Rela țiile de calcul pot s ă
difere în practic ă, în funcție de legisla ția națională sau de informa țiile disponibile. Diferen țele
care apar sunt determinate de elemente cum sunt:
– Termenii de raportare și se referă la numitorul raportului care poate fi popula ția activă sau,
de exemplu, popula ția în limitele vârstei de munc ă.
– Conținutul indicatorilor primari lua ți în calcul;
– Sursele de colectare a informa țiilor;
– Metodologia de calcul.
Informațiile cele mai precise privind rata șomajului sunt ob ținute cu prilejul
recensămintelor. Recens ămintele și anchetele prin sondaj sunt surse de date foarte
costisitoare, care, la nivelul țării noastre nu pot fi realizat e cu o periodicitate corespunz ătoare
(lunară) pentru asigurarea cu informa ții necesare. Se recurge, prin urmare la surse de date
administrative, afectate îns ă de legisla ția în vigoare.
În statistica interna țională se utilizeaz ă următoarele rate de șomaj:
Rata global ă standardizat ă BIM, care se calculeaz ă ca raport între num ărul șomerilor
în sens BIM și populația activă totală; are cea mai mare sfer ă de cuprindere, fiind cea mai
utilizată în compara țiile interna ționale;
Rata global ă standardizat ă CEE care este raportul dintre num ărul de șomeri și
populația activă civilă;
Rata global ă standardizat ă OECD care se determin ă ca raport între num ărul de șomeri
și populația activă totală.
Rata parțială de șomaj se referă la o anumit ă categorie de for ță de munc ă sau la o
anumită regiune geografic ă sau administrativ ă, se determin ă ca raport între num ărul de șomeri
proveniți din categoria respectiv ă și populația activă din categoria respectiv ă.
Rata integral ă (compusă) de șomaj și subocupare vizibil ă se calculeaz ă ca raport între
timpul de munc ă disponibil neutilizat corespunz ător al persoanelor în șomaj și a celor aflate în
stare de subocupare vizibil ă (persoane care au un loc de munc ă dar care lucreaz ă involuntar în
timp parțial) și timpul de munc ă total disponibil sau timpul de munc ă utilizat. Aceasta

Macroeconomie

166măsoară de fapt șomajul poten țial, calculul acesteia impunându-se în special în cazul țărilor în
care subocuparea vizibil ă are dimensiuni apreciabile. Români a face parte din categoria acestor
țări.
În contextul implica țiilor economice majore pe care le are șomajul, a leg ăturilor
acestuia cu infla ția, se vorbe ște despre o rată naturală a șomajului .

Modalități de calcul a indicatorilor șomajului
Indicatorii statistici prin care se apreciaz ă șomajul se determin ă în practic ă prin
anumuite metode statistice, folosind surse de date specifice. În general, în statistica Na țiunilor Unite, se identific ă patru surse mari de informa ții,
care au la baz ă metode și procedee particulare, cum ar fi sondajele statistice sau culegerea
datelor de la diverse institu ții pubice. Aceste surse de date au anumite coduri, specificate
pentru fiecare țară
1.
Prima surs ă (ce are codul BA) o constituie anchetele prin sondarea for ței de munc ă. A
doua surs ă (E) o constituie estimările oficiale. Aceste date statistice sunt estim ări oficiale
oferite de diverse institu ții naționale și, de regul ă, se bazeaz ă pe informa ții combinate,
rezultate din una sau mai multe surse. A treia surs ă (FA) este reprezentat ă de statisticile
asigurărilor sociale . Aceste statistici sunt derivate din înregistr ările, acolo unde exist ă, a celor
înscriși în sistemul asigur ărilor sociale. A patra surs ă (NA) o reprezint ă statisticile oficiilor
forței de munc ă. Acestea se refer ă în general, la num ărul persoanelor care caut ă de lucru,
înregistrate la oficiile for ței de munc ă. Persoanelor f ără loc de munc ă se pot ad ăuga cele
aflate în grev ă, temporar bolnave sau incapabile de munc ă. Unii din cei înregistra ți sunt deja
angajați și caută un loc de munc ă suplimentar sau schimbarea locului de munc ă.

În țările dezvoltate, ca Japonia, Suedia, Fran ța sau Statele Unite, procedeul principal
de obținere a datelor statistice privind șomajul îl constituie anchetele prin sondaj.
În S.U.A., de exemplu, în fiecare lun ă, Biroul de Statistic ă a Muncii din cadrul
Departamentului de Munc ă al Statelor Unite calculeaz ă și publică numărul șomerilor, al
populației ocupate și al celor din afara for ței de munc ă. Pentru aceasta se realizeaz ă un sondaj
având ca perioad ă de referin ță săptămâna care con ține ziua a dou ăsprezecea din fiecare lun ă.
Se alege aleator un e șantion reprezentativ de 59.500 gospod ării, din 729 localit ăți diferite,
astfel în cât s ă se asigure reprezentativitate din punct de vedere al reparti ției geografice și
demografice a popula ției. Intervievatori special preg ătiți adreseaz ă aceleași întrebări fiecărei
persoane din e șantion, în urma c ărora se identific ă statutul acesteia: angajat, șomer sau în
afara forței de munc ă. Criteriile în func ție de care se încadreaz ă persoanele în aceste categorii
respectă cu stricte țe recomand ările Biroului Interna țional al Muncii.
În România, num ărul de șomeri se determin ă prin mai multe metode: recens ământ,
ancheta prin sondaj, prelucrarea datelor oferite de institu ții guvernamentale, ca Ministerul
Muncii și Protecției Sociale. În afara recens ămintelor, efectivul șomerilor și rata șomajului se
determină și prin alte metode statistice aplicate de c ătre Institutul Na țional de Statistic ă
(I.N.S.) și Ministerul Muncii și Solidarit ății Sociale (M.M.S.S.).

Inflația și șomajul
167 Rata șomajului se determin ă prin raportarea num ărului total de șomeri înregistra ți la
populația activă civilă.
Pentru calculul acestor indicatori, a c ăror publicare se face în mass-media, în
buletinele statistice lunare sau în anuare, se agreg ă datele culese la nivelul Oficiilor jude țene
ale forței de munc ă și șomajului.

Tipologia șomajului
O prim ă delimitare a șomajului este aceea în șomaj voluntar și șomaj involuntar.
Șomajul voluntar exist ă atunci când muncitorii refuz ă oportunit ățile de a se angaja în anumite
slujbe, la salariile existente pe pia ță. Șomajul involuntar exist ă atunci când în economie sunt
insuficiente locuri de munc ă, la salariile existente. Procentul șomerilor care sunt neangaja ți
voluntar este cunoscut, potrivit unor defini ții, ca fiind rata natural ă a șomajului2.
Separarea șomajului în voluntar și involuntar este una din controversele majore din
teoria economic ă. Economi știi keynesieni au afirmat c ă cea mai mare parte a șomajului din
timpul crizelor economice din anii ‘30 și ‘80 s-au datorat deficitului cererii, fiind deci, de
natură involuntar ă. Pe de alt ă parte, economi știi clasici ai teoriei a șteptărilor raționale pleac ă
de la premisa c ă piața muncii ajusteaz ă imediat cre șterile șomajului, prin sc ăderea salariilor.
Din punctul lor de vedere, în anii ’30 erau locuri de munc ă suficiente, dar muncitorii au
refuzat să le ia. Tot șomajul din timpul crizelor economice era voluntar, men ținându-se la rata
sa natural ă.
Cel mai frecvent sistem de clasificare are la baz ă îm părțirea șomajului pe cauze în
următoarele mari tipuri: șomaj fricțional, structural, în timp ce dup ă raportul cerere-ofert ă, se
identifică șomajul sezonier și ciclic. S-a încercat și o grupare a acestor tipuri de șomaj în
funcție de caracterul lor voluntar sau involuntar: șomajul ciclic este considerat involuntar, în
timp ce toate celelate tipuri sunt considerate șomaj voluntar.
În cele ce urmeaz ă, se va face o abordare a acestor tipuri de șomaj din punct de vedere
al funcționării și locului lor pe pia ța muncii.

În funcție de natura și cauzele șomajului:
1. Șomaj conjunctural , generat de reducerea volumului activit ății economice a
întreprinderilor ca urmare a deterior ării conjuncturii economice interne și/sau interna ționale, a
variațiilor conjuncturale ale cererii și ofertei de bunuri și servicii, care provoac ă o reducere a
necesarului de for ță de muncă.
2. Șomajul fric țional se circumscrie perioadei necesare în mod normal pentru a g ăsi un alt
loc de munc ă. Este probabil cea mai r ăspândită formă de șomaj care poate apare chiar și în
condiția ocupării depline a for ței de munc ă.
Șomajul fric țional apare deoarece pia ța muncii este inerent dinamic ă, datorită
imperfecțiunii fluxului de informa ții și deoarece trebuie s ă treacă un timp pân ă când șomerii și
firmele ce ofer ă slujbe vacante s ă se găsească unii pe al ții.

1 Anuarul For ței de Munc ă 1997, Organizația Națiunilor Unite, Geneva, 1998
2Anderton, Alain – Economics, Causeway Press Limited, Ormskirk, Lancs, 1991

Macroeconomie

168 Chiar dac ă dimensiunea for ței de munc ă ar fi constant ă, în fiecare perioad ă sunt noi
intrări pe piața muncii, în timp ce al ți angajați sau șomeri părăsesc forța de munc ă. Unii
oameni își vor părăsi locul de munc ă în căutarea altuia, mai bun. Mai mult decât atât,
fluctuațiile aleatoare ale cererii de bunuri și servicii la nivelul firmelor determin ă unele firme
să facă concedieri de personal, în timp ce altele fac noi angaj ări. Deoarece informa țiile despre
caracteristicile celor care caut ă de lucru și natura locurilor de munc ă vacante nu pot fi
cunoscute instantaneu, este necesar s ă treacă un timp pân ă la satisfacerea cererilor
potențialilor patroni și ale muncitorilor care caut ă de lucru. Prin urmare, chiar dac ă la nivel
agregat cererea și oferta de for ță de muncă sunt egale, șomajul fric țional exist ă.
Presupunem c ă o piață a muncii este în echilibru în sensul c ă, la un salariu mediu,
cantitatea de munc ă oferită egalează cantitatea de munc ă cerută. Se vor nota cu D0 cererea de
muncă, S0 oferta de munc ă, w0 salariul mediu pe pia ță și E0 numărul de angaja ți.
Chiar și pe o pia ță în echilibru, sau în situa ția de ocupare total ă a forței de munc ă, va
exista întotdeauna un num ăr de șomeri care se afl ă între dou ă locuri de munc ă, și care
alcătuiesc șomajul fric țional.
Grafic, existen ța unei mase a șomerilor care apare chiar și atunci când, la nivel agregat
piața muncii este în echilibru este argumentat ă prin figura 6.4.

Figura 6.4

Nivelul șomajului fric țional într-o economie este determinat de fluxurile existente la
nivelul for ței de munc ă și de viteza cu care șomerii își găsesc de lucru. Aceast ă viteză depinde
de institu țiile economice existente și de modul în care aceste institu ții acționează pe piața
muncii. De exemplu, o cre ștere a aloca țiilor de șomaj va determina cre șterea timpului necesar
pentru ca șomerii să-și găsească de lucru.
3. Șomajul structural (șomaj de neadaptare ) este consecin ța unui dezechilibru între
structurile ocup țional-profesionale, teritoriale, demografice ale ofertei for ței de munc ă și ale
cererii. Aceste neconcordan țe pot apare datorit ă: structurii sectoriale și teritoriale a economiei,
progresului tehnologic, structurii sistemului educa țional etc.
În perioadele de restructur ări esențiale ale unei economii, cum sunt cele ale tranzi ției
de la economia centralizat ă la economia de pia ță, șomajul structural reprezint ă principala
formă de șomaj.
Șomajul structural apare atunci când schimb ări importante în cererea de munc ă
determină o nepotrivire între calit ățile și competen țele profesionale ale muncitorilor, cerute și w0
w2
E1 E2 E 0 w
D0
D1 S0

Inflația și șomajul
169oferite pe pia ța muncii. Dac ă salariile ar fi complet flexibile și costurile mobilit ății geografice
și ocupaționale ar fi reduse, atunci acest tip de șomaj ar fi rapid eliminat de ajust ările pieței. În
practică, aceste condi ții nu sunt întotdeauna îndeplinite, iar șomajul structural poate apare ca o
problemă foarte serioas ă.
Într-un mod asem ănător se pot analiza și dezechilibrele geografice în c ăutarea for ței de
muncă. În aceste situa ții se identific ă un șomaj regional.
Șomajul structural apare datorit ă schimbărilor esen țiale ale cererii de munc ă, vis-a-vis
de salariile rigide și costurile ridicate ale mobilit ății ocupaționale și geografice. Șomerii
incluși în șomajul structural au o mai mic ă probabilitate de a trece de la statutul de șomer la
cel de angajat. Orice m ăsuri de politic ă socială îndreptate spre cre șterea acestei probabilit ăți,
au drept scop diminuarea șomajului structural. Exemple de asemenea politici sunt cele de
subvenționare a instruirii șomerilor, de îmbun ătățire a informa țiilor despre condi țiile locurilor
de muncă și de reducere a costurilor migr ării interne.
Șomajul structural a fost atribuit, dup ă cum s-a putut constata, diferen țelor dintre
cererea și oferta de for ță de munc ă în condi țiile costurilor ridicate de ajustare a ofertei la
necesitățile pieței. Teorii economice dintre cele mai recente afirm ă că cel puțin un segment al
șomajului poate fi atribuit comportamentului produc ătorilor de maximizare a profitului.
Concret, s-a demonstrat c ă șomajul structural poate apare și dacă anumiți producători plătesc
salarii mai mari decât salariul considerat eficient pentru a cre ște productivitatea și/sau reduce
deplasările de personal. Decizia voluntar ă a acestor produc ători este cea care men ține salariul
la un nivel ridicat, și acesta nu va fi coborât nici dac ă alți muncitori de pe pia ța muncii
(șomeri) își oferă serviciile la un salariu mai mic.
Angaja ții cu salarii mici î și vor dori s ă lucreze în firmele cu salarii mari și, atâta timp
cât există posibilitatea unor slujbe vacant e pe viitor, ei se vor “ata șa” sectorului cu salarii
mari, preferând s ă aștepte apari ția unui loc liber. Prin urmare, datorit ă acestui comportament,
apare un șomaj de a șteptare.

În func ție de raportul cerere-ofert ă pe diverse pie țe și de impactul acestora asupra
piaței muncii, teoria economic ă a pus în eviden ță două forme de șomaj:
1. Șomajul clasic , ca urmare a re ținerii întreprinz ătorilor de a produce o cantitate mai
mare de bunuri și servicii. Chiar dac ă există cerere efectiv ă, întreprinz ătorii nu sunt interesa ți
în lărgirea capacit ăților de produc ție și în angajarea de for ță suplimentar ă de produc ție
deoarece firmele fie sunt în pierdere de competitivitate – ca urmare a costurilor de produc ție
mai mari -, fie c ă nu-și asumă noi riscuri; acest tip este numit și șomaj prin eficien ță a
producției.3
2. Șomajul ciclic sau șomaj prin insuficien ța cererii, care apare atunci când cererea de
bunuri și servicii din toate sectoare le economiei (economia real ă, sectorul menaje sau restul
lumii) este mai mic ă decât oferta. Consecin ța este o ofert ă de forță de munc ă mai mare decât
cererea.

3 Salais, R. – L’emploi et le chomage , Enciclopedie Francaise, Ed. Economica, Paris, 1990, pag. 23

Macroeconomie

170Șomajul fric țional sau cel structural pot apare chiar dac ă, la nivel agregat, cererea
totală de munc ă egalează oferta. Șomajul ciclic este asociat cu fluctua țiile în ciclul afacerilor
și apare atunci când o sc ădere a cererii agregate pe pia ța bunurilor și serviciilor determin ă o
scădere a cererii agregate de for ță de muncă, simultan cu inflexibilitatea salariilor reale. Acest
tip de șomaj este cunoscut în literatura economic ă și sub numele de “șomaj keynesian”, după
numele celui care l-a identificat și analizat.
O reac ție adecvat ă a guvernului la șomajul ciclic este s ă impună politici economice de
creștere a cererii agregate, crescând cheltuielile guvernamentale, reducând taxele și impozitele
și crescând rata de cre ștere a ofertei de bani. Alte m ăsuri de politic ă economic ă se referă la
elaborarea unor programe concrete concentrate asupra șomajului, incluzând credite temporare
pentru dezvoltarea unor programe anti șomaj de c ătre firme private sau sectorul public.
3. Șomajul sezonier este similar celui ciclic, în sensul c ă este determinat de
fluctuațiile cererii de for ță de munc ă. În acest caz, fluctua țiile cererii de munc ă pot fi
anticipate și urmează un model sistematic de-a lungul anului. De exemplu, cererea de munc ă
în agricultur ă sau construc ții scade în lunile de iarn ă.
Întrebarea care se pune și în acest caz este de ce firmele reac ționează la variațiile
sezoniere ale cererii de munc ă prin disponibilizarea personalului și nu prin reducerea
salariului sau timpului de lucru. De asemenea, se poate pune întrebarea de ce muncitorii
acceptă locuri de munc ă în sectoare cu caracter sezonier. R ăspunsul ar fi c ă pentru unii
muncitori, existen ța ajutorului de șomaj pe perioada cât nu lucreaz ă și posibilitatea de a fi
reangajați ulterior echivaleaz ă cu un concediu pl ătit. Pentru a atrage muncitorii în asemenea
sectoare, firmele vor trebui s ă plătească muncitorilor salarii mai mari, care s ă compenseze
faptul că nu vor lucra o perioad ă de timp.
În economiile contemporane nu există forme pure de șomaj . Diferitele forme de șomaj
coexistă, se întrep ătrund și se susțin reciproc.

Rata natural ă a șomajului
Rata natural ă a șomajului corespunde func ționării normale a pie ței muncii și este
asociată cu ocuparea total ă a forței de munc ă. Șomajul poate fi considerat excesiv, în orice
țară, dacă depășește nivelul s ău natural.
Definirea ratei naturale a șomajului este destul de dificil ă, dar exist ă câteva abord ări în
acest sens. În continuare vom face o succint ă sinteză a definițiilor date în teoria economic ă
ratei naturale a șomajului.
Unii economi ști definesc rata natural ă a șomajului ca fiind rata la care atât salariile cât
și inflația sunt fie stabile, fie la nivele acceptabile. Dup ă alți autori rata natural ă a șomajului
este rata șomajului pentru care locurile vacante de munc ă sunt egale cu num ărul de șomeri. O
altă definiție afirmă că rata natural ă a șomajului este nivelul șomajului la care orice cre ștere în
cererea agregat ă nu determin ă reducerea șomajului. Potrivit unei variante a acestei ultime
definiții rata natural ă a șomajului este rata la care to ți șomerii sunt voluntari, adic ă există doar
șomaj ciclic și, eventual, sezonier. În cele din urm ă, o recent ă definiție dată de James Tobin
afirmă că rata natural ă este rata șomajului la care nivelul acestuia este neschimbat și atât
fluctuațiile existente la nivelul masei de șomeri cât și durata șomajului sunt normale.

Inflația și șomajul
171 Toate aceste defini ții încearc ă să sintetizeze într-un mod specific conceptul mai
general al “ocup ării totale“ a for ței de munc ă.
Dac ă presupunem c ă șomajul fric țional și sezonier exist ă chiar și atunci când pia ța
forței de munc ă este în echilibru este evident c ă rata natural ă a șomajului este afectat ă de
factori ca: mi șcarea voluntar ă a angajaților, mișcările în și în afara for ței de munc ă, durata de
timp în care șomerii își găsesc slujbe acceptabile. Ace ști ultimi factori variaz ă mult în cadrul
grupurilor demografice, astfel încât rata natural ă a șomajului este puternic afectat ă de
compoziția demografic ă a forței de munc ă.
Atunci când o economie este în echilibru pe termen lung, șo m a j u l v a f i l a r a t a s a
naturală. Din moment ce rata natural ă a șomajului este un concept teoretic, ea nu poate fi
direct observat ă, și, prin urmare, trebuie estimat ă.
Economi știi au dou ă modalități diferite pentru a estima rata natural ă a șomajului. În
primul rând ei determin ă o ecuație prin care coreleaz ă șomajul agregat de rata infla ției.
Conceptual, rata natural ă a șomajului este prezent ă atunci când rata șomajului nu cre ște și nici
nu scade. Astfel, atunci când infla ția este constant ă, ecuația ce stabile ște legătura între rata
inflației și șomaj furnizeaz ă un estimator pentru rata natural ă a șomajului.
A doua metod ă de estimare a ratei naturale a șomajului se bazeaz ă pe datele istorice
legate de rata șomajului de-a lungul unor perioade mari de timp. Aceste date sunt diferite în
funcție de grupurile demografice. Se estimeaz ă ratele șomajului pentru aceste grupuri
demografice și apoi se agreg ă aceste estim ări.
Câ țiva economi ști au folosit una sau mai multe metode pentru a estima rata natural ă a
șomajului la diverse momente de timp. Una dintre cele mai cunoscute și citate estim ări este
cea a lui Robert Gordon de la Northwestern University4. Estimările sale se încadreaz ă între
limitele minime și maxime ale altor estim ări efectuate de al ți economi ști. Pentru economia
S.U.A., rata natural ă a șomajului estimat ă de Gordon a fost de 5,1 % în anul 1955. În perioada
1960-1970, to ți cercetătorii sunt de acord c ă rata natural ă a șomajului a crescut, ca urmare a
marelui influx de tineri în rândul for ței de munc ă. Până în anii 80’ estim ările ratei naturale au
ajuns de la 5% la 7%. Pe m ăsură ce genera ția “baby-boom” s-a maturizat și creșterea forței de
muncă a încetinit, în anii ‘80 rata natural ă a șomajului și-a diminuat ritmul de cre ștere.
Cercet ătorii Douglas Staiger, J. Stork și Mark Watson, care au f ăcut și ei estim ări ale
ratei naturale, afirm ă că aceasta variaz ă în anii 90 în economia S.U.A. între 5,1% și 7,7% cu
un interval de încredere de 95%. R. Gordon a demonstrat îns ă că rata natural ă a șomajului
variază în limite mai reduse.
Rata natural ă a șomajului este analizat ă și din perspectiva leg ăturii șomajului cu
inflația: atunci când rata infla ției este stabil ă, constant ă, se vorbe ște de rata natural ă a
șomajului, numit ă și NAIRU, ( “ Non Accelerating Infl ation Rate of Unemployment” ).
Robert Eisner5 a analizat seriile infla ției și șomajului de dup ă 1960 și a descoperit c ă
legătura între șomaj și inflație este asimetric ă în următorul sens: ratele șomajului mai mici
decât rata natural ă a șomajului (NAIRU) nu erau asociate cu infla ția accelerat ă, în timp ce

4 Gordon, Robert – Macroeconomics, Scott Foresman Company, Glenview, 1990
5Eisner, Robert – A New view of the NAIRU, Department of Economics, Northwestwen University, 1996

Macroeconomie

172ratele șomajului mai mari decât rata natural ă a șomajului erau asociate cu infla ția
descrescătoare.
Aceste rezultate implic ă următoarea concluzie, aparent paradoxal ă: rata natural ă a
șomajului poate fi și un rezultat al m ăsurilor de politic ă economic ă și nu numai o cauz ă a
acestora. Economistul american N. Gregory Mankiw, profesor la Harvard University, define ște
rata natural ă a șomajului ca fiind rata medie a șomajului în jurul c ăreia se manifest ă
fluctuațiile economice
6. El calculeaz ă acest indicator ca o me die a ratelor anuale ale șomajului
pe o perioad ă de 10 ani anteriori și 10 ani ulteriori momentului (anului) pentru care se face
analiza. Utilizând acest mod de calcul, el a determinat o rat ă naturală a șomajului pentru
economia american ă cu valori între 4% și 7%, pe o perioad ă de 45 de ani între 1945-1990.

6.3. Șomajul și inflația
De mulți ani economi știi afirmă existența unei corela ții negative între rata infla ției pe
de o parte și rata șomajului din economie, pe de alt ă parte. Cu alte cuvinte, nivele ridicate ale
șomajului sunt asociate cu nivele sc ăzute ale infla ției și invers.
Relația dintre infla ție și șomaj este reprezentat ă grafic prin curba Philips, dup ă numele
primului economist care a observat aceast ă legătură în figurile 6.6 și 6.7.
Analizând serii de date ale infla ției și șomajului, economi știi au remarcat faptul c ă
legătura invers ă, stabilă, între cei doi indicatori nu este întotdeauna valabil ă. O interpretare
alternativ ă a acelora și date ar fi aceea c ă, în timp ce leg ătura între infla ție și șomaj exist ă la un
anumit moment, pozi ția curbelor este determinat ă și de un num ăr de alți factori.

Figura 6.6 Curba Philips în anul 1960

Sursa : Ehreberg, R., Smith, R. – Modern Labor Economics, 4th Edition ,
HarperCollins Publishers, 1991

Efectul net al acestor factori a fost deplasarea curbei Philips spre dreapta pentru
perioada cuprins ă între anii 1960-1980. În ultimii ani, curba se pare c ă s-ar fi deplasat din nou
spre sânga, dup ă opiniile unor economi ști americani.

Se poate vorbi, prin urmare, nu de “curba Philips”, ci de o “familie de curbe”, ca în
figura 6.7. 3 5,5 8 7
2.5 Rata infla ției (%)
Rata șomajului (%) Curba Philips

Inflația și șomajul
173

Figura 6. 7
Cu ajutorul curbelor Philips pentru un anumit nivel al infla ției se poate determina
nivelul NAIRU, dar se pot elabora și anumite politici macroeconomice.
Curba Phillips pe termen scurt arat ă că rata șomajului este cu atât mai mic ă cu cât
salariile cresc mai repede. Cu alte cuvinte, exist ă o legătură inversă între rata șomajului și rata
creșterii salariilor.
Dacă avem un nivel al pre țurilor stabil, atunci curba Phillips pe termen scurt este
formal, descris ă de ecuația:
rs = a – br ș + c r q (6.2)
(forma liniar ă) cu:
rs – rata creșterii salariului;
rș – rata șomajului;
rq – rata cre șterii productivit ății muncii;
c – un parametru care m ăsoară legătura dintre
productivitatea muncii și salarii;
a > 0, b > 0, c > 0. sau
rs = f(rș, rq) , (6.3)
forma neliniar ă cu:
.rf;rf
q0 0
ș>∂∂<∂∂
În mod analog se poate construi o curb ă Phillips pentru pre țuri:
rp = d – b r ș – h r q , (6.4)
(forma liniar ă) cu:
rp – rata infla ției (creșterea prețurilor);
rș – rata șomajului;
rq – rata cre șterii productivit ății muncii;
h – un parametru care m ăsoară legătura dintre
productivitatea muncii și prețuri;
d > 0, b > 0, h > 0.

6Mankiw, Gregory N. – Macroeconomics, Worth Publishers, New York, 1992 u2 w2
w1
w0 Rata infla ției și a
salariilo r
anii ‘60 anii ‘70 anii‘80
u0 u 1 Rata șomajului

Macroeconomie

174sau
rp = f(rș, rq) , (6.5)
forma neliniar ă cu:
.rf;rf
q0 0
ș<∂∂<∂∂
Curba Phillips în cazul anticip ării creșterii prețurilor
Mai apropiat ă de realitate este îns ă ipoteza c ă agenții economici, respectiv atât
sindicatele cât și patronatul au anumite a șteptări (previziuni) în ceea ce prive ște evoluția
prețurilor. În acest caz curba Phillips devine:
rs = a – br ș + c r q + g r pa , (6.6)
cu:
rpa – ritmul a șteptat al infla ției;
g – coeficient care indic ă influența anticipărilor
infla ționiste asupra ritmului de cre ștere a salariului
sau: r
s = f(rș, rq , rpa) , (6.7)
forma neliniar ă cu:

0 0
ș>∂∂<∂∂
qrf;rf; 0>∂∂
parf.
Observație. Dacă anticipările sunt apropiate de nivelul real atunci g este apropiat de 1.
La început p ărea convenabil ă alegerea politicii economice ca o alternativ ă între nivelul
inflației și nivelul șomajului. Guvernul putea alege diverse combina ții inflație-șomaj astfel
încât să ducă la bun sfâr șit politica economic ă dorită. În condi țiile anticip ării prețurilor, curba
Phillips nu mai permite aceast ă alegere.
Chiar dac ă în primele perioade anticip ările nu vor fi corecte, adic ă r
pa < r p, teoria
așteptărilor raționale arat ă faptul că agenții economici înva ță din propriile gre șeli și după o
anumită perioadă anticipările vor deveni corecte. Aceasta va conduce la înclinarea tot mai
accentuat ă a curbei Phillips, pân ă devine vertical ă, adică rata infla ției nu va mai depinde de
rata șomajului, ci evolueaz ă independent.
Astfel, în problema infla ției determinant ă este credibilitatea guvernului, care prin
măsurile și anunțurile efectuate influen țează comportamentul agen ților economici. Atâta timp
cât guvernul este credibil, agen ții economici î și formeaz ă anticipările placând de la anun țurile
acestuia, și de aici posibilitatea de a concepe politici de cre ștere economic ă viabile. În schimb
dacă agenții economici observ ă că acțiunile guvernului nu corespund realit ății, atunci
așteptările acestora se adapteaz ă realității și nu anun țurilor, și de aici imposibilitatea
guvernului de a implementa politici credibile de dezvoltare economic ă.