57Revista Român ă de Bioetic ă, Vol. 7, Nr. 2, Aprilie Iunie 2009 [608427]

57Revista Român ă de Bioetic ă, Vol. 7, Nr. 2, Aprilie – Iunie 2009

UN STUDIU ANALITIC ASUPRA
RELAȚIEI MEDIC-PACIENT
(partea I)

Liviu Oprea ∗

Rezumat
În acest articol se trec în revist ă modele bioetice și clinice ale rela ției medic pacient: [anonimizat]
a le analiza din punct de vedere et ic. În primul rând, se rev ăd modele bioetice și se
argumenteaz ă că acestea sunt normative și prescriptive în natur ă, fiind derivate din concep țiile
etice și sociale ale autorilor ce le-au descris. De și aceste modele descriu procese prin care
bunăstarea și autonomia pacientului ar putea fi promov ate, aceste procese nu au fost analizate
empiric și, prin urmare, este neclar dac ă implementarea lor la nive l clinic ar putea duce la
obținerea scopurilor pentru care au fost dezvoltate. În al doilea rând, se descriu modelele clinice
ale relației medic-pacient: [anonimizat], în mod simalar cu modelele bioetice, acestea sunt
normative și prescriptive în natur ă. De asemenea, similar cu modele bioetice, modelele clinice
au ca scop promovarea bun ăstării și autonomiei pacientului. Totu și, procesele prin care aceste
modele aspir ă să își atingă scopurile au fost studiate empiric. Articolul revizuie ște pe scurt,
aceste eviden țe și apoi argumenteaz ă că există dovezi c ă modelul centrat pe rela ție poate
promova bun ăstarea și autonomia pacien ților. În final, se compar ă procesele în modele bioetice
și clinice ale rela ției medic- pacient: [anonimizat] ă că modelele contractuale pot promova în
mai mică măsură bunăstarea și autonomia pacientului comparativ cu modele rela ționale ale
relației medic- pacient.

Cuvinte cheie: modele bioetice ale relatiei medic-pacient, modele clinice ale
relatiei medic- pacient, bine facere, autonomia pacientului .

∗ Universitatea din Adelaide, Australi a, e-mail: [anonimizat] Introducere
Relația medic-pacient, element
central al practicii medicale și în special
al medicinii generale [1] este considerat ă
mijocul prin intermediul c ăreia sunt
furnizate îngrijirile medicale. Ca atare, se
consideră că o bună relație medic-pacient: [anonimizat]. Nu în mod surpinz ător, există
multă literatur ă cu privire la rela ția
medic-pacient, cu contribu ții din diverse
domenii cum ar fi: psihologie, sociologie, medicină și bioetică [2]. În bioetic ă,
relația medic-pacient: [anonimizat] ă cadrul în
care sunt analizate problemele etice legate de îngrijirile medicale [3]. În plus,

58modelele clinice ale rela ției medic-
pacient: [anonimizat] ă pe procesele din cadrul
acestei rela ții și pe impactul lor asupra
rezultatelor medicale ale pacien ților.
Studiul de fa ță își propune s ă analizeze
obiectivele și procesele diferitelor
modele bioetice și clinice ale rela ției
medic-pacient, pentru a în țelege și
descrie rela ția dintre argumentele
teoretice asociate diferitor modele bioetice de rela ție medic-pacient: [anonimizat]. Studiul cuprinde
două părți. În prima parte sunt trecute, pe
scurt, în revist ă modelele bioetice ale
relației medic-pacient, pentru a descrie
obiectivele acestora și procesele din
cadrul lor, prin intermediul c ărora
scopurile pot fi atinse. Argumentez c ă
modelele bioetice ale rela ției medic-
pacient: [anonimizat], decurgând din teorii etice și
sociale. Procesele prin intermediul c ărora
diferitele modele ale rela ției medic-
pacient își pot atinge obiectivele nu sunt
analizate din punct de vedere empiric și,
prin urmare, eficien ț
a lor nu este
cunoscută.
În a doua parte sunt analizate din
perspectiv ă etică modelele clinice ale
relației medic-pacient. Modelele clinice,
la fel ca și modelele bioetice ale rela ției
medic-pacient au un caracter prescriptiv
și normativ, dar procesele prin
intermediul c ărora acestea î și ating
scopul sunt analizate empiric. În cadrul
acestor modele ale rela ției medic-pacient
sunt identificate modelele de comunicare
care s-au dovedit eficiente în promovarea
bunăstării și autonomiei pacientului.

I. Modelele bioetice ale
relației medic-pacient
Relația medic-pacient a reprezentat în
ultimii cincizeci de ani un element
central în bioetic ă. Literatura de specialitate se axeaz ă pe rolul medicilor
și al pacien ților în deciziile medicale și,
într-o anumit ă măsură, pe caracteristicile
procesului decizional. În studiul de fa ță
voi descrie diferite modele ale rela ției
medic-pacient, de la modelele
paternaliste1 până la modelele
consumiste, cu un accent deosebit pe
controlul pe care pacientul îl de ține
asupra deciziei medicale. Majoritatea modelelor descriu o rela ție medic-pacient
ce are un caracter instrumental pentru
bunăstarea sau autonomi a pacientului. O
atenție special ă este acordat ă descrierii
modelelor esen țialiste, contractuale, de
convenție și modelelor rela ționale ale
relației medic-pacient, întrucât autorii
acestor modele argumenteaz ă că ele ar
promova atât bun ăstarea cât și autonomia
pacienților. De asemenea, voi descrie și
analiza procesele din cadrul rela ției
medic-pacient prin care aceste modele
încearcă să își atingă obiectivele.
Menționez faptul c ă aceste modele au un
caracter normativ și prescriptiv, iar
procesele prin care urm ăresc atingerea
obiectivelor nu sunt analizate la nivel empiric.

(a) Primele modele ale
relației medic-pacient
Probabil Szasz și Hollender [5] au
descris primele modele ale rela ției
medic-pacient. Ei schi țează trei modele:
(1) activitate-pasivitate; (2) asisten ță-
cooperare; și (3) participare reciproc ă.
Modelul activitate-pasivitate descrie o
relație medic-pacient în care medicii
răspund de efectuarea interven țiilor
medicale, iar pacien ții sunt beneficiarii
pasivi ai îngrijirilor medicale. Acest tip de relație a fost considerat adecvat în
cazul urgen țelor medicale, când pacien ții
sunt incon știenți și nu mai dispun de
capacitatea de decizie. Modelul asisten ță-
cooperare presupune c ă medicul îi indic ă
pacientului ce are de f ăcut, iar acesta se

59supune indica țiilor și ascultă de medic.
Potrivit autorilor, acest model este
potrivit în cazul unor condi ții medicale
grave, atunci când medicul de ține soluția.
În modelul asisten ță-cooperare ambele
părți sunt „active” și contribuie la luarea
deciziei medicale. Principala diferen ță
între ele o reprezint ă statutul și puterea
fiecăreia. Modelul particip ării reciproce
se referă la o rela ție de tip parteneriat
între medic și pacient. „Medicul îl ajut ă
pe pacient ca acesta s ă se poată ajuta
singur.” [5] Autorii consider ă că acest
model poate fi aplicat în mod deosebit în
gestionarea bolilor cronice și în
psihanaliz ă.
Deși aceste modele recunosc
diferitele roluri ale pacien ților în luarea
deciziilor medicale, Szasz și co-autorii
[6] nu atribuie superioritate moral ă
niciunuia dintre aces te modele. În mod
cert, scopul modelelor activitate-
pasivitate și asisten ță-cooperare este
bunăstarea pacientului. Aceste modele au
un caracter paternalist, mizând pe
expertiza medicilor, care pot stabili în
mod obiectiv binele pacien ților. Cele
două modele justific ă responsabilitatea
crescută a medicilor în privin ța deciziilor
medicale și o responsabilitate redus ă a
pacienților. Conceptul autonomiei
pacientului pe care se bazeaz ă aceste
modele const ă în consim țământul
pacientului la deciziile medicului. În
cazul modelului particip ării reciproce
acțiunea pacientului este mai evident ă,
sugerând c ă rolul medicului este acela de
a promova ac țiunea pacien ților prin
încurajarea responsabilit ății pacien ților
pe termen lung în beneficiul propriei
sănătăți. Autorii sugereaz ă că aceste
modele de țin un poten țial evolutiv, în
funcție de condi țiile medicale din
practica medical ă – interven țiile tehnice
de efectuat și mijloacele avute la
dispoziție, inclusiv capacitatea medicilor
și pacienților de a reflecta – și contextul socio-politic al perioadei istorice în care
s-a produs actul medical. Având în
vedere relativitatea și evoluția în timp,
este greu de afirmat c ă una dintre aceste
relații este bun ă sau mai bun ă decât
celalaltă [6].
Literatura de specialitate ulterioar ă
acestor modele se remarc ă printr-o
dezbatere continu ă asupra superiorit ății
morale a diferitelor modele ale rela ției
medic-pacient, de la cele paternaliste, la
cele informative și consumiste, axate pe
controlul total al pacientului asupra
deciziilor medicale. Veatch [7], [8] și
Emanuel [9] descriu o rela ție medic-
pacient de tip paternalist , și în general, o
critică. Modelul paternalist, cunoscut și
sub numele de preo țesc [7], sau parental
[10], presupune c ă bunăstarea pacientului
poate fi stabilit ă în mod obiectiv și, prin
urmare, medicul poate stabili interesul pacienților. Din acest motiv, participarea
pacienților la luarea deciziilor medicale
este una limitat ă. Conceptul de
autonomie pe care acest model se
bazează constă în aprobarea de c ătre
pacient a deciziei me dicului în momentul
intervenției medicale sau ulterior [9].
Autorii consider ă acest model drept
inacceptabil, deoarece nu se poate considera c ă medicii au valori și opinii
asemănătoare cu privire la bun ăstarea
pacienților [7], [10]. Totu și ei [7], [10],
consideră că acest model este adecvat
doar în cazul unei capacit ăți decizionale
reduse, cum ar fi cazurile de urgen țe
medicale. În aceste cazuri, modelul se
justifică prin faptul c ă pacientul și-a
pierdut autonomia și, prin urmare,
respectarea deciziei pacien ților nu mai
este necesar ă.
La polul opus al evolu ției este descris
modelul consumist al rela ției medic-
pacient. Cunoscut și sub numele de
ingineresc [7], sau informativ [10], acest
model urm ărind să acorde pacien ților
control și, implicit, responsabilitate total ă

60asupra deciziilor medicale.
Responsabilit ățile medicilor se rezum ă la
furnizarea de informa ții concrete cu
privire la interven țiile medicale, iar
pacienții trebuie s ă aleagă interven ția
care corespunde cel mai bine valorilor și
intereselor lor. Conceptul de autonomie pe care acest model se bazeaz ă constă în
controlul pacientului asupra deciziei
medicale. Aceasta presupune c ă pacienții
au valori foarte stabile și își cunosc cel
mai bine interesele, iar acest model le
oferă informații concrete cu privire la
intervențiile medicale care le vor permite
să își urmărească interesele [10].
Modelul a fost criticat deoarece
presupune o distan țare față de așteptările
pe care societatea le are de la medici [7]. În plus, acest model reduce rolul
medicilor la unul tehnic, precum cel de
instalator sau de mecanic care execut ă o
serie de sarcini tehnice [7]. Modelul nu
permite medicilor s ă facă recomand ări
pacienților, întrucât aceasta ar înseamna
impunerea valorilor doctorilor la
pacienți. Funcția informativ ă a medicului
înseamnă o neglijare a func ției sale de
îngrijitor. Aceasta reprezint ă
o
îndepărtare de la idealul societ ății cu
privire la rela ția medic-pacient, în care
medicii în țeleg valorile pacien ților și
modul în care bolile influen țează aceste
valori [9], și determin ă ca recomand ările
terapeutice s ă fie bazate pe cuno ștarea
pacientului. De și un medic cu un rol pur
informativ ar oferi pacien ților informa ții
despre aspectele psihologice ale bolii,
medicului cu rol pur tehnic îi lipse ște
latura uman ă [11]. În mod tradi țional,
atitudinea de compasiune și de grijă față
de bunăstarea pacientului face parte din
relația terapeutic ă și din procesul de
vindecare [10], [11] . În plus, lipsa
dezbaterii dintre pacien ți și medici poate
duce la sc ăderea autonomiei, întrucât
oamenii pot trage concluzii din
interacțiunile cu ceilal ți [12]. Criticile la adresa acestor prime modele ale rela ției
medic-pacient au dus la o dezbatere cu
scopul de a stabili dac ă relația medic-
pacient trebuie construit ă în funcție de
moralitatea intrisec ă a medicinei,
guvernată de principiul etic al bun ăstării
pacientului sau în func ție de norme
sociale și etice mai largi [7], [8], [13].
Această dezbatere a dus la apari ția
modelelor de rela ție medic-pacient
esențialiste, contractuale, a conven ției
medicale și relaționale care au drept scop
atât promovarea bun ăstării, cât și a
autonomiei pacientului. În continuare voi
trece pe scurt în revist ă aceste modele
pentru a identifica scopurile și procesele
prin care se urm ărește atingerea
scopurilor lor.

(b) Modelul esen țialist al
relației medic-pacient
Această perspectiv ă a fost creat ă prin
intermediul analizei critice a concep ției
„esențialiste” a moralit ății intrinsece a
medicinei, sus ținute de Edmund
Pellegrino [11], [14-17]. Pellegrino este
probabil cel mai important autor care a susținut că o relație medic-pacient care
decurge din principiul bun ăstării
pacientului
2 poate evita paternalismul.
Conform acestui punct de vedere, scopul
curativ al medicinei determin ă
responsabilit ățile și virtuțile sale. Prin
urmare, moralitatea intrisec ă a medicinei
nu își are rădăcinile în tradi țiile societale,
în obiceiuri sau în acceptarea de c ătre
comunitate, ci decurge din scopul curativ
al medicinei [18]. Pellegrino [17] a sugerat că medicina înseamn ă practică și
nu teorie și, prin urmare, moralitatea
medicală decurge din interac țiunea celor
trei dimensiuni ale rela ției curative:
realitatea bolii, actul profesional și
acțiunea terapeutic ă corectă și potrivită
pentru vindecarea unui anumit pacient.
Realitatea bolii duce la o pierdere a
autonomiei, f ăcând din pacien ți persoane

61vulnerabile. Deoarece pacien ții sunt
persoane vulnerabile, iar medicina
trebuie sa vin ă î n s p r i j i n u l l o r , p a c i e n ții
așteaptă ca doctorii s ă le promoveze
interesele.
Încrederea pacien ților reprezint ă o
condiție prealabil ă pentru ca acest model
de relație medic-pacient s ă își atingă
scopurile și se explic ă prin nevoia de
ajutor a pacien ților, care nu au alt ă
opțiune decât încrederea c ă medicii le vor
susține interesele [19]. Actul profesional
reprezintă promisiunea de ajuta pacien ții,
atât cât cuno ștințele științifice actuale
permit acest lucru. Principiul bun ăstării
pacientului este considerat în acest model
drept un standard intern al medicinei.
Prin urmare, rela ția medic-pacient este
inegală prin însăși natura ei și are drept
scop restabilirea autonomiei pierdute a
pacienților prin ac țiunea medicinei de a
aplica solu ția pentru vindecare. Prin
urmare, dat ă fiind vulnerabilitatea
pacienților cauzat ă de boală sau de lipsa
cunoștințelor medicale, ei nu au alt ă
opțiune decât aceea de a avea încredere
în bunăvoința medicilor [20]. Conform
opiniei lui Pellegrino, aceast ă încredere
în bunăvoință ar evita paternalismul în
relația medic-pacient [21].
Pentru Pellegrino, respectul
autonomiei pacientului este cuprins în
principiul etic al bun ăstării. Deși
Pellegrino pune un accent deosebit pe
principiul bun ăstării, el atribuie și o
importanță moral ă autonomiei
pacientului, sus ținând că relația medic-
pacient reprezint ă interacțiunea între doi
agenți morali egali [11]. Este necesar ca
medicii s ă înțeleagă valorile și opiniile
pacienților, să îi informeze pe ace știa cu
privire la alternativele terapeutice, s ă se
asigure că pacienții, la rândul lor, în țeleg
deciziile medicale și, în cele din urm ă, să
le respecte valorile. El subliniaz ă rolul
compasiunii în rela ția medic-pacient, în
crearea unui comportament “s ănătos” al pacientului, prin în țelegerea, de c ătre
acesta, a interven țiilor medicale.
Pellegrino nu consider ă compasiunea
doar o form ă de empatie sau un obicei
bun, ci și o calitate moral ă care permite
medicului s ă intepreteze sensul bolii
„suferind al ături de pacient”, fapt ce îi va
permite medicului s ă ia o decizie
medicală justificat ă din punct de vedere
moral, în func ție de vârsta, aspira țiile și
situația clinică a pacientului [11]. În orice
caz, datorit ă rolului lor social de
“vindecători”, medicii trebuie s ă respecte
principiul etic al bun ăstării și, în cazul în
care valorile pacientului intr ă în
contradicție cu standardele interne ale
medicinei, ei trebuie s ă se abțină de la
intervenții medicale care nu promoveaz ă
vindecarea. Prin urmare, elementul
central al modelului esen țialist al rela ției
medic-pacient îl constituie încrederea pacienților în medici, care este înt ărită
de
responsabilitatea medicilor. În cadrul
modelului esen țialist al rela ției medic-
pacient modelele de comunicare axate pe
informare și compasiune nu urm ăresc
consolidarea încrederii pacien ților ci, mai
degrabă, promovarea bun ăstării acestora.
Mai mulți autori [3], [7], [22], [23] au
criticat modelul lui Pellegrino, considerându-l prea limitat și neoferind o
explicație a realit ății clinice. Exist ă o
discrepan ță față de realit ățile practicii
medicale care, pe lâng ă vindecare, mai
are multe alte obiective [13], [24]. De exemplu, la nivel interna țional exist ă un
consens [25], potrivit c ăruia, pe lâng ă
vindecare, medicina mai are și alte
obiective cum ar fi: (a) profilaxia bolilor,
promovarea și menținerea sănătății, (b)
calmarea durerilor și a suferin țelor
provocate de boli, (c) îngrijirea
bolnavilor incurabili și (d) evitarea
decesului prematur. Limitarea principiului bun ăstării la rolul curativ al
medicinei este o chestiune discutabil ă. În
plus, întrucât în celelalte roluri

62intervențiile medicale sunt asociate cu un
nivel mai ridicat de incertitudine în
sensul producerii de efecte benefice
asupra pacien ților, motivul pentru care
bunăstarea pacientului ar trebui s ă fie
principiul de baz ă al relației medic-
pacient nu este unul clar.
Numeroși pacienți care sufer ă de boli
cronice duc o via ță normală și capacitatea
lor de decizie nu este afectat ă de boală
[26]. S-a argumentat c ă [3], [26]
abordarea lui Pellegrino pune accentul pe
educația și formarea medicilor și astfel ar
putea conduce la o situa ție de
dezechilibru, în care punctele de vedere ale medicilor asupra a cum ar trebui s ă
fie relația medic-pacient nu țin seama de
punctele de vedere ale pacien ților.
Reflectând asupra principiului bunastarii,
Veatch [24] sus ține că nici o reflec ție
asupra scopurilor medicinei nu poate stabili ce anume reprezint ă bunăstarea
pentru un anumit pacient. Un astfel de
discernământ depinde de chestiuni cum
ar fi angajamentele etice, filozofice și
religioase ale fiecarui pacien ț, care nu pot
fi considerate ca fiind intrinseci practicii medicinei. Bun ăstarea pacien ților ar
depinde în mod esen țial de valorile
acestora, iar medicii nu sunt cei mai în măsură pentru a cunoa
ște aceste valori
[27]. Plecând de la aceste critici au fost
create modelele contractuale ale rela ției
medic-pacient.

(c) Modelele contractuale ale
relației medic-pacient
Modelul contractual al rela ției medic-
pacient urm ărește să pună sub semnul
întrebării modelul paternalist, evitând
dezavantajele modelulu i informativ [3],
[7], [28], [29] Cu toate c ă noțiunea de
contract utilizat ă aici are implica ții
juridice, ea nu se refer ă l a u n c o n t r a c t
legal [7]. Autorii descriu mai degrab ă o
formă de contract simbolic ă, precum
contractul religios sau „marital”. Argumentele acestui tip de model î și au
originea în teoriile dreptului din filozofia
occidental ă [3]. Veatch [30] explic ă acest
model printr-un „triplu contract”. Nivelul cel mai înalt al contractului, care este
ipotetic, se refer ă la consensul social
conform c ăruia toți membri societ ății
doresc să fie agenți morali egali. În orice
situație social ă, consim țământul liber
exprimat reprezint ă o tr ăsătură
important ă. Al doilea nivel al
contractului este reprezentat de acordul,
deasemenea ipotetic, dintre medici, în
calitate de categorie profesional ă
, și
pacienți, în calitate de persoane laice,
acord care stabile ște regulile de baz ă ale
relației etice medic-pacient. Al treilea
nivel al contractului reprezint ă un acord
explicit între medici și pacienți la nivel
individual, stabilit într-o atmosfer ă de
respect reciproc și respectând regulile
stabilite la al doilea nivel al acestui triplu
contract.
Acest model intepreteaz ă relația
dintre medici și pacienți ca o interac țiune
între doi agen ți morali egali, în care
ambele p ărți dețin responsabilit ăți și au
beneficii [7], [29]. Modelul recunoa ște
faptul c ă între medici și pacien ți
reciprocitatea intereselor nu este una deplină și o serie de norme exterioare
profesiei medicale vor determina premiza
încrederii care st ă la baza acestui contract
[7], [8]. Fried [28] sus ține că, odată ce
pacientul a fost acceptat de un medic, acesta are patru drepturi în cadrul
îngrijirilor medicale: luciditate (dreptul
de a avea acces la informa ții relevante);
autonomie; fidelitate (dreptul de a
continua serviciul orientat c ătre propriile
sale interese); și umanitate (dreptul de a
fi tratat cu compasiune și respect). În
acceași ordine de idei, Veatch [7] descrie
abordarea contractual
ă ca fiind singurul
cadru care permite o adev ărată împărțire
a autorității și responsabilit ății. El descrie
o gamă mai largă de norme care ar trebui

63să stabileasc ă contractul, cum ar fi: (a)
protejarea binelui și evitarea r ăului; (b)
protejarea libert ății individuale; (c)
păstrarea demnit ății individuale; (d)
dezvăluirea adev ărului și respectarea
promisiunilor și (e) men ținerea și
restabilirea drept ății. Odată ce încrederea
a fost înc ălcată, contractul este, la rândul
său, încălcat [7], [29]. Prin urmare,
modelul contractual încearc ă să combine
valorile cuprinse în perspectiva etic ă a lui
Pellegrino cu privire la rela ția medic-
pacient, cum ar fi umanismul,
compasiunea și bunăstarea cu valorile
societale din societ ățile pluralistice, cum
ar fi dreptul pacien ților de a decide [3].
În cadrul acestui model al rela ției
medic-pacient scopu l principal este
promovarea autonomiei pacientului.
Medicii r ăspund de deciziile tehnice,
pentru care sunt special forma ți, iar
pacienții răspund de deciziile importante
care implic ă valori morale și preferin țe
privind stilul de via ță, pe care ace știa le
cunosc mai bine decât medicii [7]. Acest
model presupune realizarea unui schimb
complet de informa ții între medici și
pacienți, cu scopul de a stabili valorile
etice care s ă determine interven țiile
medicale precum și procesul de
negociere privind aceste valori, pentru a
stabili un contract care s ă guverneze
relația medic-pacient. În cazul unor
conflicte insurmontabile între valorile
medicilor și cele ale pacien ților,
contractul este anulat, iar pacientul va fi
încredințat unui alt medic [7]. Odat ă
stabilit cadrul și valorile etice importante,
deciziile vor fi luate de c ătre medici, în
funcție de valorile pacien ților. Prin
urmare, Veatch sus ține că, în acest mod,
modelul contractual promoveaz ă atât
autonomia cât și bunăstarea pacientului
[7].
La nivelul contactului clinic sunt
descrise dou ă versiuni ale modelului
contractual al rela ției medic-pacient și anume modelul „îngem ănării valorilor
profunde” [31] și modelul deliberativ
[10]. Deși ambele versiuni au acelea și
scopuri, ele difer ă în procesul prin care
urmăresc atingerea acestora.

(i) Modelul „îngem ănării
valorilor profunde”
Veatch [31] sus ține că reunirea
medicilor și pacienților în func ție de cele
mai profunde valori ale lor va face
modelul contractual func țional. Dat fiind
faptul c ă viziunile individului sunt
incomensurabile, medicii nu pot stabili
interesele pacien ților [32]. În cazul unor
„paradigme” sau unor „viziuni” care nu
pot fi comparate din punct de vedere
rațional, aprecierea veridicit ății unei
anumite opinii nu este posibil ă. Cu toate
acestea, o îngem ănare a medicilor și
pacienților în baza valorilor celor mai
fundamentale – filozofice, religioase,
afilierea politic ă sau înclina țiile sociale,
ar crește capacitatea de în țelegere
reciprocă a viziunilor celuilalt. El nu
susține că această îngemănare ar fi
suficientă, întrucât chiar și persoanele
care au în comun anumite afilia ții pot
avea viziuni diferite. Totu și, aceast ă
perspectiv ă va spori capacitatea
persoanelor respective de a stabili
afinități pentru valori mai profunde.
Veatch [31] î și argumenteaz ă propunerea
cu exemple concrete de servicii medicale
bazate pe valori profunde, cum ar fi centrele medicale feministe, azilurile sau
organizațiile medicale religioase, care
există deja.
Acest model a fost criticat în special
pentru interpretarea subiectiv ă a
bunăstă
rii și intereselor pacien ților [13],
[33]. În primul rând, modelul respinge
orice posibilitate a medicilor de a evalua
în mod obiectiv interesul pacien ților și
soluțiile terapeutice de urmat [33], [34].
S-a argumentat faptul c ă medicii pot s ă
contribuie la deciziile medicale prin

64alegerea solu ției optime, întrucât aceast ă
alegere, cel pu țin parțial, depinde de
efectele biologice ale interven țiilor
medicale, iar medicii sunt special forma ți
pentru a conduce acest proces [13], [33].
În plus, S ăvulescu [33] sus ține că
interesul pacientului poate fi determinat doar în urma unor discu ții raționale între
medici și pacien ți, în baza unor
informații relevante. El sus ține că
deciziile pacien ților decurg nu numai din
valorile acestora, dar și din emo țiile
asociate bolii de care sufer ă. Acest aspect
emoțional, care este ira țional, poate
împiedica pacientul în luarea unei decizii
optime. Prin urmare, medicii trebuie s ă
sprijine pacien ții prin intermediul unui
discernământ rațional care s ă promoveze
interesele pacien ților, facilitându-le
convingerile ra ționale. În aceea și ordine
de idei, al ți autori [34] sus țin că medicii
învață din experien ța de-a lungul
timpului, din rela țiile lor cu pacien ții și îi
pot susține pe ace știa în stabilirea
intereselor lor.

(ii) Modelul deliberativ al
relației medic-pacient
Emanuel și Emanuel [10] sus țin
modelul deliberativ al rela ției medic-
pacient, care, conform p ărerii lor,
suplează insuficien țele modelelor
paternalist și informativ precum și pe
cele ale modelului interpretativ, precum
modelul „îngemănării valorilor
profunde”, promovat de Veatch. Scopul
relației medic-pacient este de a stabili și
de a alege valorile legate de starea sa de sănătate care pot fi realizate într-o
situație clinică. La nivelul contactului
medical, medicii ac ționează precum
profesorii sau prietenii. Aceast ă abordare
presupune c ă medicii ofer ă pacienților
toate informa țiile relevante cu privire la
opțiunile terapeutice existente; îi ajut ă pe
pacienți să descopere valorile care se
ascund în spatele interven țiilor medicale disponibile; și sugereaz ă de ce anumite
valori legate de starea de s ănătate sunt de
dorit precum și motivul pentru care ar
trebui aspirat la acestea. În cadrul
modelului deliberativ, singurul scop al
medicilor este acela de a- și convinge
pacienții în mod respectuos asupra
intervențiilor medicale pe care ar trebui
să le urmeze. În ultim ă instanță, pacienții
sunt cei care aleg îngrijirea medical ă pe
care o consider ă potrivită cu dorin țele
lor. Emanuel sus ține că conceptul de
autonomie pe care se bazeaz ă acest
model este dezvoltarea moral ă a
pacientului. Pacientul dobânde ște
capacitatea de a în țelege informa țiile
privind diversele alternative terapeutice
și valorile legate de starea de s ănătate.
Este de asemenea vorba despre un
model prescriptiv care decurge în mod
probabil din acela și model contractual al
relației medic-pacient [35]. Emanuel și
Emanuel [10] sus țin acest model ca fiind
unul de preferat în baza acelora și valori
societale comune. În primul rând,
modelul reprezint ă idealul de autonomie
personală specific societ ăților pluraliste
și liberale. Acest model permite
individului s ă aleagă calea de urmat
preferată, fără constrângere, în cuno ștință
de cauză și fără vreo interven ție fizică. În
al doilea rând, modelul promoveaz ă
imaginea doctorului atent, care
corespunde rela ției ideale medic-pacient
din societate. Modelul permite medicilor să facă recomand ări pacienților și să îi
convingă pe aceștia să le accepte. În al
treilea rând, ace știa susțin că acest model
nu promoveaz ă un paternalism disimulat.
Procesul deliberativ permite mai degrab ă
medicilor s ă învețe din suferin ță și să își
educe pacien ții. În al patrulea rând, acest
model permite medicilor și pacienților să
își cunoasc ă reciproc valorile, aspect
important pentru pacien ți în alegerea
medicului. În cele din urm ă, autorii sunt
de acord asupra necesit ății unor

65schimbări societale pentru a face ca acest
model să funcționeze. Formarea medical ă
ar trebui s ă îi înzestreze pe medici cu
capacități relevante procesului
deliberativ, iar finan țarea sistemelor de
îngrijiri medicale ar trebui s ă îi
răsplătească pe medici pentru aceste
capacități.
Autorii în șiși și-au criticat propriul
model [9]. În primul rand, nu este clar dacă doctorii sunt în m ăsură să aprecieze
valorile pacien ților lor. Modelul
presupune c ă medicii pot aprecia valorile
legate de s ănătate mai bine decât
pacienții lor. În plus, modelul poate fi un
mijloc de promovare a valorilor anumitor
medici. O rela ție medic-pacient în care
medicul, din tehnicianul din modelul informativ devine un sf ătuitor, un
consilier și prieten, dobândind un plus de
putere în cadrul rela ției. Este posibil îns ă
să se facă abuz de aceast ă putere. Totu și
Brody [35] sus ține că în loc de a-i lipsi
pe oameni de rela ții pe care ei le
consideră utile și de mare ajutor, o
abordare mai bun ă ar fi aceea de a
analiza cu aten ție diferitele moduri și
circumstan țe în care medicii ar putea face
abuz de putere la nivelul sistemului
medical, pentru a evita aceste abuzuri.
Pe ansamblu modelul contractual a
fost criticat pentru prezump țiile greștite
pe care se bazeaz ă. Mai mul ți autori
susțin că relația medic-pacient nu începe
printr-o negociere explicit ă a vreunui
anumit tip de contract [3]. A șteptările lor
sunt mai degrab ă reciproce și implicite.
În plus, s-a demonstrat faptul c ă modelul
contractual se axeaz ă pe o singur ă
valoare moral ă, și anume autonomia
pacientului, neglijând alte valori morale importante cum ar fi bun ăstarea și
nevătămarea [11] sau obliga țiile și
responsabilit ățile [36]. Totu și, modelul
contractual al rela ției medic-pacient nu
neglijează nici una dintre aceste valori
morale. El se sprijin ă mai degrab ă, în special în versiunea lui Veatch, pe o
interpretare exclusiv subiectiv ă a acestor
valori.
Cea mai important ă critică a acestui
model este poate faptul c ă promoveaz ă
o
etică minimalist ă. De exemplu, Callahan
[37] susține că abordarea bazat ă pe
drepturi a acestui model promoveaz ă un
raționament minimalist din partea
medicilor. Cu alte cuvinte, modelul ar încuraja o gândire de genul „Care este
lucrul de care m ă pot dispensa imediat
fără să încalc vreun drept explicit al
pacientului?” în loc de a se întreba “Cum
pot dezvolta rela ția pentru a optimiza
bunăstarea pacien ților?” [37]. Acest lucru
se întâmpl ă deoarece în centrul
modelului contractual, inclusiv în cazul
contractului social, se afl ă principala
valoare moral ă de promovare a
interesului personal [38]. Prin urmare, dacă părțile contractului sunt în postura
de negociatori care î și promoveaz ă
interesul personal, exist ă puține șanse să
facă eforturi pentru partea opus ă în așa
fel încât rela ția lor să evolueze pozitiv în
timp. În plus, Pellegrino [20] sus ține că
modelele contractuale ale rela ției medic-
pacient promoveaz ă o „etic ă a
neîncrederii” la nivel social, care va putea schimba caracterul practicii
medicale într-unul defensiv pentru a
limita responsabilitatea legal ă a
medicilor. Prin urmare, în loc s ă
promoveze încrederea în rela ția medic-
pacient, care este scopul ini țial al
abordărilor contractuale, acest model
poate avea efecte opuse.

(d) Convenția medical ă
Pentru a dep ăși minimalismul
modelelor contractuale, a fost elaborat un
model conven ție al relației medic-pacient
[38], [39]. Acest model se sprijin ă, de
asemenea, pe argument e externe practicii
medicale. Principala deosebire fa ță de
modelele contractuale este faptul c ă

66modelul conven ției confer ă o valoare
morală intrisecă relației medic-pacient.
Acest model pune accent pe regula
reciprocit ății între medici și pacienți.
Această regulă a reciprocit ății decurge
dintr-un dar și dintr-un r ăspuns la acest
dar. Formarea medicului ca profesionist precum și practica medical ă au un
caracter de privilegiu acordat gratuit
medicilor care în acest fel devin datori față de comunit ăți. Acesta [38] poate fi
considerat drept un dar din partea
comunității, iar practica medical ă etică
este răspunsul medicilor la aceast dar al
societății.
Prin urmare, conven ția nu necesit ă
regulile specifice modelului contractual
și are drept scop dezvoltarea unei rela ții
bazate pe încrederea reciproc ă, absolut
necesară pentru promovarea autonomiei
pacienților [38]. Cu toate acestea, dac ă în
cazul modelului contractual abord ările
bazate pe colaborarea între medici și
pacienți se limiteaz ă la asem ănări între
valorile acestora și la ceea ce ei nu pot
face singuri și au nevoie de ajutor
reciproc, în cazul conven ției medicale
abordările bazate pe colaborare nu se
limitează la rolul instrumental al rela ției
medic-pacient pentru promovarea autonomiei sau bun ăstării pacien ților. Cu
alte cuvinte, premiza conven ției
presupune promisiunea de a nu abandona
pacientul, indiferent de rezultate.
Principala critic ă ce ar putea fi adus ă la
adresa acestui model este lipsa
caracterului informativ cu privire la
procesele din cadrul rela ției medic-
pacient. În compara ție cu modelele
esențialist și contractual ale rela ției
medic-pacient, acest model nu explic ă
procesele prin care se construie ște
încrederea reciproc ă medic-pacient și,
prin aceasta, modul în care este promovat ă autonomia sau bun ăstarea
pacientului.
(e) Modelele rela ționale ale
relației medic-pacient
Modelele rela ționale ale rela ției
medic-pacient îi confer ă acesteia o
valoare intrisec ă . De-a lungul timpului
au fost elaborate diferite modele
relaționale. Thomasine Kushner [40] a
elaborat un model rela țional specific
practicii generale. Kushner sus ținea că
acest model î și are originea într-o
abordare deontologic ă kantiană [41] care
afirm
ă că anumite tr ăsături ale ac țiunilor
sunt corecte indiferent de rezultatul pe
care aceste ac țiuni le pot produce. Altfel
spus, un act poate fi considerat corect chiar dacă nu produce rezultate benefice.
Corectitudinea unei interac țiuni depinde
de tratarea persoanei ca scop în sine și nu
ca mijloc, cu anumite consecin țe. Din
perspectiv ă kantiană, oamenii sunt fiin țe
raționale și, ca atare, ei posed ă o valoare
morală și o demnitate intrisec ă.
Kushner descrie un model rela țional
în care pacien ții particip ă în mod activ la
procesul decizional. Acest model se
axează pe calitatea interac țiunii și
preocuparea central ă este dacă pacientul
este tratat în calitate de persoan ă mai
degrabă decât ca gestionarea reu șită a
unui caz. Aceasta presupune c ă medicii
au obliga ția de a oferi informa ții
relevante pacien ților, pentru ca ace știa să
poată alege în cuno ștință de cauză
și în
mod înțelept o anumit ă interven ție
terapeutic ă. Acest model se bazeaz ă pe o
o înțelegere extins ă a nevoilor medicale
ale pacien ților considerând nevoile lor
biologice, psihologice, generate de activitatea profesional ă sau alte nevoi
asociate bolii acestora și care o pot
afecta.
Totuși, argumentul kantian al lui
Kushner este subminat de faptul c ă
autoarea subordoneaz ă acest model unui
nivel superior al „rezultatelor a șteptate”.
Autorea sus ținuse că modelul este
potrivit practicii generale, întrucât

67majoritatea contactelor medicale din
medicina general ă se referă la probleme
pshihologice minore care sunt
autolimitate și, prin urmare, accentul pe
interacțiunea pacient-medic se justific ă.
Această prezump ție genereaz ă un
argument mai degrab ă utilitarist decât
unul kantian. Un argument kantian ar fi
promovat acelea și abordări în rela ția
medic-pacient indiferent de natura și
rezultatele bolii în practica medicinei
generale. În final, autoarea sus ține că
acest model se potrive ște și cu o
justificare utilitarist ă, întrucât respectul
persoanelor poate fi considerat o consecință benefic ă care promoveaz ă
nevoile pacien ților ca persoane.
O altă versiune de modelul rela țional
pentru rela ția medic-pacient poate fi
găsită în etica narativ ă a lui Brody [42].
Relația medic-pacient este considerat ă ca
o narațiune, care se desf ășoară în
episoade de boal ă-sănătate ce alterneaz ă
în timp. Ca și în versiunea lui Kushner,
acest model este specific practicii din
medicina general ă [43]. De și consider ă
că relația medic-pacient este esen țială
pentru autonomia și bunăstarea
pacientului, rela ția are o valoare
intrisecă. Cu alte cuvinte, rela ția per se
vine cu ceva în plus la rezultatele
așteptate, spre deosebire de celelalte
modele care v ăd rezultatele ca fiind suma
contribuțiilor relative ale medicilor și
pacienților la acele rezultate [44].
Acest model are asem ănări și
diferențe față de modelele contractuale
ale rela ției medic-pacient. El se
îndepărtează de modelele contractuale în
sensul că nu pune accent pe eventualele
tensiuni care pot ap ărea între interesele
medicilor și cele ale pacien ților și care ar
trebui să fie reglementate prin reguli
externe. Acest model descrie mai degrab ă
un parteneriat între medici și pacienți
axat pe scopurile terapeutice comune ale
medicilor și pacienților, realizate prin intermediul unui dialog deschis purtat de-
a lungul timpului [12]. Acest dialog se
traduce prin angajamentul medicilor de a
informa pacien ții cu privire la op țiunile
terapeutice, inclusiv beneficiile și
riscurile și printr-o analiz ă atât a valorilor
și experien țelor medicilor, precum și ale
pacienților. În sfâr șit ca și în cazul
modelului deliberativ al lui Emanuels,
medicii ofer ă recomand ări în baza unui
ambelor seturi de valori si experien țe.
Acest model rela țional se aseam ănă
cu modelul contractual. Quill și Brody
susțineau că un dialog deschis, în care
medicii s ă își asume și fac cunoscute în
mod deschis valorile și interesele proprii
față de pacien ții lor va duce la o
îmbunătățire a autonomiei pacien ților, în
comparație cu neutralitatea artificial ă a
medicilor promovat ă de modelele
informative [12]. Acest model î și are
originea în idea conform c ăreia atât
pacienții, cât și medicii au obliga ția de a
contribui la decizii comune, condi ție
prealabilă a funcționării acestui model
[45]. Brody a sugerat c ă un mod util de a
integra practica științifică a medicinei cu
arta medicinei este ca medicii și pacienții
să se considere co-autori ai experien ței
bolii [45], [46]. „A gândi prin perspectiva istoricului bolilor, a șa cum este el
povestit de pacien ți, ar facilita în țelegerea
comună pentru medici și pacienți [42].
Cu alte cuvinte, în țelegerea comun ă se
construiește prin acest dialog deschis
între medici și pacienți și conduce la
decizii și la scopuri terapeutice comune.
Acest model nu neag ă dezechilibrul de
putere care poate interveni în rela ția
medic-pacient și recunoa ște că, în mod
sporadic, acesta poate devia într-un paternalism nedorit [12]. Totu și, prin
acceptarea puterii medicilor de a oferi
recomand ări, competen ța și puterea
pacienților crește. De exemplu, dac ă un
medic consider ă că un pacient ia o
decizie medical ă irațională care

68contravine modului și experien țelor
anterioare de via ță ale pacientului,
păstrarea neutralit ății devine
nejustificat ă. Mai degrab ă, prin
intermediul unui dialog deschis, medicii
și pacien ții pot ajunge la solu ții
inovatoare, care pot rezolva problema.

Concluzii
Toate modelele bioetice reprezint ă
încercări teoretice de a promova fie
bunăstarea, fie autonomia pacientului.
Am argumentat c ă modelele esen țialist,
contractual și modelul conven ției descriu
o relație medic-pacient bazat ă pe reguli
externe rela țiilor individuale dintre
medici și pacienți. Aceste reguli externe,
care decurg fie din scopurile medicinei, ca în modelul lui Pellegrino, fie din
normele societale, ca în modelele
contractuale, sau din regula reciprocit ății,
ca în modelul conven ției, au ca scop
crearea premizelor încrederii în rela ția
medic-pacient. Totu și, în aceste modele,
încrederea pacien ților are semnifica ții
diferite. În modelul esen țialist, încrederea
pacienților este inclus ă în obliga ția
medicului de a promova bun ăstarea
pacienților, decurge din protejarea
autonomiei pacientului prin reguli externe în modelul contractual. La polul
opus, se afl ă
modelele rela ționale ale relației medic-pacient care nu pun accent
pe lipsa premizelor încrederii și se axeaz ă
pe rolul rela ției medic-pacient
individuale în promovarea atât a bunăstării, cât și a autonomiei
pacienților. În plus, majoritatea
modelelor descriu procesele prin intermediul c ărora își pot atinge
scopurile. Am argumentat c ă în modelul
esențialist compasiunea este instrumentul
pentru promovarea bun ăstării pacientului,
îngemănarea medicilor și pacien ților
după valorile lor profunde favorizeaz ă
cerințele interpretative ale medicilor care,
astfel, în viziunea lui Veatch, ar putea promova bun ăstarea și autonomia
pacienților, persuasiunea moral ă ar
facilita dezvoltarea moral ă a pacien ților
în modelul deliberativ, iar dialogul
deschis, între ținut de-a lungul timpului,
ar favoriza bun ăstarea și autonomia în
modelul lui Brody. Aceste procese
decurg din viziunile filozofice și
sociologice ale autorilor lor, mai degrab ă
decât din studii empirice asupra
comportamentelor pacien ților în via ța
reală. Prin urmare, aceste modele ne
oferă puține informa ț
ii cu privire la
eficiența acestor procese în promovarea
bunăstării sau autonomiei pacien ților, în
cazul în care ar fi implementate în cadrul
sistemului de îngrijiri de s ănătate.

Bibliografie
[1]. Mead N, Bower P., Patient-centeredness: a conceptual framework and review of the
empirical literature , Soc Sci Med ., 51: 1087-110, 2000
[2]. Duggan P.S., Geller G., Co oper L.A., Beach M.C., The moral nature of patient-
centeredness: is it "just the right thing to do"? Patient Educ Couns ., 62: 271-6, 2006
[3]. Brody H., The physician-patient relationship: models and criticisms , Theor Med ., 8:
205-20, 1987
[4]. Beauchamp T.L., Childress J.F., Principles of biomedical ethics, Principles of biomedical
ethics . 5th Translator: Childress, James F. ed: Ne w York N.Y. : Oxford University Press
2001., 2001
[5]. Szasz T.S., Hollender M.H., A contribution to the philosophy of medicine; the basic
models of the doctor-patient relationship , AMA Arch Intern Med ., 97: 585-92, 1956
[6]. Szasz T.S., Knoff W.F., Hollender M.H., the doctor-patient relationship and its
historical context, Am J Psychiatry ., 115: 522-8, 1958

69[7]. Veatch R.M., Models for Ethical Medicine in a Revolutionary Age , The Hastings Center
Report ., 2: 5-7, 1972
[8]. Veatch R.M., A theory of medical ethics . New York :: Basic Books, 1981
[9]. Emanuel E.J., Emanuel L.L., Four models of the physician-patient relationship , Jama .,
267: 2221-6, 1992
[10]. Emanuel E.J., Emanuel L.L., Four models of the physician-patient relationship , Jama .,
267: 2221-6, 1992
[11]. Pellegrino E.D., Toward a Reconstruction of Medical Morality* , American Journal of
Bioethics ., 6: 65-71, 2006
[12]. Quill T.E., Brody H., Physician Recommendations and Patient Autonomy: Finding a
Balance between Physician Power and Patient Choice Ann Intern Med ., 125: 763-9,
1996
[13]. Miller F.G., Brody H., The internal morality of medicine: an evolutionary perspective ,
J Med Philos ., 26: 581-99, 2001
[14]. Pellegrino E., The healing relationship: the architectonics of clinical medicine. In:
Shelp EE , (ed.) The Clinical encounter: the moral f abric of the patient – physician
relationship . Dordrecht ; Boston : Hingham, MA :: D. Reidel ; Sold and distributed in the
U.S.A. and Canada by Kluw er Academic Publishers, 1983
[15]. Pellegrino E.D., Toward a reconstruction of medica l morality: the primacy of the act
of profession and the fact of illness , J Med Philos ., 4: 32-56, 1979
[16]. Pellegrino E.D. Toward a reconstruction of medical morality , J Med Humanit Bioeth ., 8:
7-18, 1987
[17]. Pellegrino E.D., The internal morality of clinical medicine: a paradigm for the ethics of
the helping and healing professions , J Med Philos ., 26: 559-79, 2001
[18]. Pellegrino E.D., Philosophy of medicine: should it be teleologically or socially
construed? Kennedy Inst Ethics J ., 11: 169-80, 2001
[19]. Pellegrino E.D., Harvey J.C., Whom Should the Patient Trust? America ., 185: 19, 2001
[20]. Pellegrino E.D., Trust and Distrust in Professional Ethics . In: Veatch RM, Pellegrino
ED, Langan J, (eds.) Ethics , trust , and the profe ssions : philosophical and cultural
aspects : Georgetown University Press, 1991
[21]. Pellegrino E.D., Thomasma D.C., The conflict between autonomy and beneficence in
medical ethics: proposal for a resolution , J Contemp Health Law Policy ., 3: 23-46, 1987
[22]. Beauchamp T.L., Internal and external standards for medical morality , J Med Philos .,
26: 601-19, 2001
[23]. Arras J.D., A method in search of a purpose: the internal morality of medicine , J Med
Philos ., 26: 643-62, 2001
[24]. Veatch R.M., The impossibility of a morality internal to medicine , J Med Philos ., 26:
621-42, 2001
[25]. Callahan D., The goals of medicine. Setting new priorities , Hastings Cent Rep ., 26: S1-
27, 1996
[26]. Veatch R.M., Assessing Pellegrino's Reconstruction of Medical Morality , American
Journal of Bioethics , 6 ed., p. 72-5, 2006
[27]. Veatch R.M., Doctor does not know best: why in the new century physicians must stop
trying to benefit patients , J Med Philos ., 25: 701-21, 2000
[28]. Fried C., Medical experimentation: personal integrity and social policy . Amsterdam:
North-Holland Pub. Co., 1974
[29]. Quill T.E., Partnerships in patient care: a contractual approach , Ann Intern Med ., 98:
228-34, 1983
[30]. Veatch R.M., A theory of medical ethics , New York: Basic Books, 1981
[31]. Veatch R.M., Abandoning informed consent , Hastings Center Report , 25: 5, 1995
[32]. Veatch R.M., Stempsey W.E., Incommensurability: its implications for the
patient/physician relation , J Med Philos , 20: 253-69, 1995

70[33]. Savulescu J., Liberal rationalism and medical decision-making , Bioethics , 11: 115-29,
1997
[34]. White B.F., Zimbelman J., Abandoning informed consent: an idea whose time has not
yet come , 1998
[35]. Brody H., Physician-patient relationship , In: Veatch RM, (ed.) Medical ethics . Sudbury,
Mass.: Jones and Bartlett Publishers, 1997
[36]. Siegler M., A physician's perspective on a right to health care , Jama ., 244: 1591-6, 1980
[37]. Callahan D., Minimalist ethics , Hastings Cent Rep ., 11: 19-25, 1981
[38]. May W.F., Code, Covenant, Contract, or Philanthropy , The Hastings Center Report ., 5:
29-38, 1975
[39]. Campbell A., Dependency revisited: The limits of autonomy in medical ethics , In:
Brazier M, Lobjoit M, (eds.) Protecting the vulnerable: autonomy and consent in health
care. London ; New York: Routledge, 1991
[40]. Kushner T., Doctor-patient relationships in general practice–a different model , J Med
Ethics , 7: 128-31, 1981
[41]. Kant I., Ellington J.W., Kant I., Ethical philosophy: the complete texts of Grounding for the
metaphysics of morals, and Metaphy sical principles of virtue, pa rt II of The metaphysics of
morals . Indianapolis: Hackett Pub. Co., 1983
[42]. Brody H., Stories of sickness . Oxford; New York: Oxford University Press, 2003
[43]. Brody H., Family medicine, the physician-patient relationship, and patient-centered
care, Am J Bioeth ., 6: 38-9, 2006
[44]. Brody H., The healer's power . New Haven: Yale University Press, 1992
[45]. Brody H., Commentary: what we have he re, is a failure to communicate , J Med Philos .,
24: 28-33, 1999
[46]. Brody H., "My story is broken; can you help me fix it?" Medical ethics and the joint
construction of narrative , Lit Med ., 13: 79-92, 1994.

Note
1. Consider c ă paternalismul interfer ă și limiteaz ă libertatea persoanei pentru propriul s ău bine
4. Beauchamp TL, Childress JF. Principii de etic ă biomedical ă. Principii de bioetic ă
medicală. al cinci-lea traduc ător : Childress, James F. ed: New York N.Y.: Oxford
University Press 2001., 2001.
2. Principiul etic al bun ăstării afirmă că obligația de baz ă a medicilor este de a ac ționa a în
virtutea bun ăstării pacientului .4. Ibid.