44 | I. Studii, articole, comentarii U Secțiunea de drept public Dreptul la t ăcere și la neautoincriminare. Ratio essendi ∗ Lect. univ. dr. Voicu… [620923]

44 | I. Studii, articole, comentarii U Secțiunea de drept public
 
Dreptul la t ăcere și la neautoincriminare. Ratio essendi ∗

Lect. univ. dr. Voicu PUȘCAȘU** 
Universitatea  de Vest din Timișoara 
Facultatea  de Drept 

Abstract

The present Study aims to analyze the reasons that have stood and still
stand behind a highly important criminal procedural safeguard, namely the
right to silence and the privilege against self-incrimination, both within the
Romanian criminal procedure, with regards to the old Criminal Procedure
Code, but, above all, to the new law, with the entry into force on 1st of
February 2014 of the new Code of Criminal Procedure, but also in the
comparative criminal procedure law. It aims not only to achieve to a short
historical analysis from this perspective, but mostly to analyze the
contemporary legal norms, both national and of those of comparative law, to
verify the extent in which the consistent historical reasons which have
conducted to the recognition of this pr ocedural safeguard are still valid today,
in order to see what is the modern source that justifies and reinforces the legal
strength of the right to silence and the privilege against self-incrimination, both
in the Romanian criminal procedure and in the comparative criminal procedure
law.

Key words: the right to silence and the privilege against self-incrimination; ratio
essendi; the new and the old Romanian crim inal procedure law; comparative criminal
procedure law

Rezumat

Studiul de fa ță își propune s ă analizeze ra țiunile care au impus și impun, în
continuare, existen ța unei garan ții procesual-penale de prim rang, și anume
dreptul la t ăcere și la neautoincriminare, atât în procedura penal ă română – în

∗ Această lucrare a fost finanțată din contractul  POSDRU/159/1.5/S/133255,  proiect strategic ID 
133255 (2014), cofinanțat din Fondul Social European,  prin Programul  Operațional Sectorial Dezvoltarea  
Resurselor  Umane 2007‐2013. 
** Cercetător postdoctoral  în cadrul proiectului  „Burse Universitare  în România prin Sprijin European  
pentru Doctoranzi  și Post‐doctoranzi”,  ID 133255; voicu.puscasu@e ‐uvt.ro

Analele Universit ății de Vest din Timi șoara U Seria Drept | 45
forma vechiului Cod de procedur ă penală, dar și a noii reglement ări incidente
odată cu intrarea în vigoare, la data de 1 februarie 2014, a noului Cod de
procedură penală, cât și în dreptul comparat. Se încearc ă a se realiza nu doar o
scurtă analiză istorică, din aceast ă perspectiv ă, dar mai ales a analiza norme
juridice contemporane, de drept intern sa u comparat, pentru a verifica în ce
măsură rațiunile istorice consistente care au impus recunoa șterea acestei
garanții procesuale mai sunt sau nu de actua litate, pentru a se putea vedea care
este izvorul modern care justific ă și consolideaz ă forța juridică a acestei garan ții
procesuale atât la nivelul procedurii penale române, cât și la nivelul dreptului
comparat.

Cuvinte-cheie: dreptul la t ăcere și la neautoincriminare; ratio essendi; regle-
mentarea procesual penal ă română în noul și vechiul Cod de procedur ă penală; drept
procesual penal comparat

I. Aspecte introductive  
Procedura  penală română a suferit, odată cu intrarea în vigoare, la data de 1 
februarie  2014, a noului Cod de procedură penală1 și a legii de punere în executare  a 
acestuia2, cea mai radicală transformare  din ultima jumătate de secol, acest moment 
istoric reprezentând,  cel mai bun prilej de analiză nu doar a instituțiilor nou introduse,  
cu care se impune o grabnică și profundă familiarizare,  acestea fiind, cel mai probabil, 
primele care vor stârni interesul doctrinarilor  noștri, dar și a instituțiilor care, deși 
existau și în vechea reglementare,  au suferit transform ări, în principal din dorința de 
adaptare la exigențele și standardele  europene.  
Din această secundă categorie  face parte și instituția procedural ă a dreptului la 
tăcere și la neautoincriminare,  care, nu doar că a fost menținută de legiuitorul  noului 
Cod, dar a și suferit, pe planul reglement ării, o extindere  a formei și efectelor sale, 
acoperind  o zonă mai vastă și mai profundă din relațiile create în cursul procesului  
penal, urmându‐se, în acest fel, în bună măsură, filosofia contemporan ă existentă și în 
alte sisteme de procedură penală, cu privire la această garanție procedural ă.  
Unul dintre aspectele  mai puțin studiate în doctrina noastră contemporan ă privește 
tocmai un aspect fundamental  al acestei instituții, aspect care ajută la corecta și 
profunda  înțelegere a acesteia – este vorba tocmai despre rațiunile dreptului la tăcere și 
la neautoincriminare,  mai precis elementele  care au justificat și justifică în continuarea  
recunoașterea acestei garanții în procedura  penală, fie ea română sau străină.  
Prezentul  studiu încearcă să aducă puțină lumină asupra acestui domeniu,  fără a 
avea pretenția epuizării, în vreun fel, a acestui subiect care, după cum se va vedea, este 

1 Codul de procedură penală a fost adoptat prin Legea nr. 135/2010,  publicată în Monitorul  Oficial al 
României,  Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, fiind modificat,  ulterior, atât prin legea de punere în aplicare 
(Legea nr. 255/2013),  dar și prin O.U.G. nr. 3/2014.  
2 Legea nr. 255/2013,  publicată în Monitorul  Oficial al României,  Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.

46 | I. Studii, articole, comentarii U Secțiunea de drept public
destul de complex și încă oarecum controversat,  deoarece,  pe de o parte, justificările 
aduse acestei garanții procesuale  au fost nu doar istoric diferite, ci și în perioada 
contemporan ă sunt încă supuse dezbaterii,  iar, pe de altă parte, deoarece  referiri 
legislative  în acest sens nu există, iar jurispruden ța și doctrina internațională sunt 
împărțite sub acest aspect. Chiar instanțe de prestigiu au indicat mai multe temeiuri 
justificative  concomitente  sau au revenit asupra temeiurilor  anterioare,  substituindu ‐le 
cu unele care păreau a răspunde problemelor  de actualitate.  
Pentru a realiza acest demers, ne propunem  să efectuăm analiza noastră nu printr‐o 
analiză separată a variatelor  sisteme naționale de procedură penală care consacră 
această garanție procedural ă, ci printr‐un examen comun, atât al acestora, dar și a 
practicii Curții Europene  a Drepturilor  Omului.  
 
 
II. Scurte considera ții de drept intern 
Înainte de a trece la analiza propusă, de drept comparat  și a practicii Instanței Euro‐
pene, se impune o scurtă oprire asupra procedurii  noastre penale, pentru a verifica dacă 
există elemente  normative  care să ne ajute a clarifica obiectul analizei noastre. 
Multă vreme, procedura  penală română nu a conținut niciun fel de reglementare  a 
dreptului la tăcere și la neautoincriminare,  lipsind, deci, orice tradiție istorică a acestei 
garanții procedurale  în sistemul de drept intern, construit pe un model procesual  de tip 
inchizitorial,  în care suspectul  sau acuzatul vorbea cu organele judiciare.  
Abia relativ recent, această instituție a pătruns și în dreptul intern, sub forma unui 
veritabil transplant  legal3, odată cu adoptarea  Legii nr. 281/20034, de modificare  a – de 
acum vechiului – Cod de procedură penală, prin acest act normativ fiind introduse  mai 
multe articole, vizând fie procedura  generală de ascultare a învinuitului  și inculpatului5, 
fie problematica  relaționării organului  de urmărire penală cu învinuitul  sau inculpatul,  cu 
ocazia luării unei măsuri preventive6.  

3 D. Ionescu, Procedura  avertismentului.  Consecințe în materia validității declarațiilor acuzatului  în procesul 
penal, în Revista „Caiete de drept penal” nr. 2/2006, p. 14. 
4 Legea nr. 281/2003  a fost publicată în Monitorul  Oficial al României,  Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. 
Cu alte cuvinte, au trebuit aproape 10 ani de la ratificarea  Convenției europene  a drepturilor  omului și liber‐
tăților fundamentale,  pentru ca legislatorul  român a înțeles să consacre această garanție fundamental ă pentru 
orice procedură penală modernă.  
5 Este vorba despre art. 70 alin. (2) VCPP, normă care dispunea:  „Învinuitului  sau inculpatului  i se aduc 
la cunoștință (…) dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându‐i‐se totodată atenția că ceea ce declară 
poate fi folosit și împotriva  sa”. 
6 Este vorba despre art. 143 alin. (3) din același Cod, articol care reglementa  condițiile reținerii și care 
dispunea:  „Procurorul  sau organul de cercetare  penală va aduce la cunoștința învinuitului  sau inculpatului  că 
(…) are dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându‐i‐se atenția că ceea ce declară poate fi folosit 
împotriva  sa.”

Analele Universit ății de Vest din Timi șoara U Seria Drept | 47
Ulterior, legiuitorul  a intervenit  cu o nouă modificare  asupra vechiului Cod de pro‐
cedură penală, introducând  o normă și în materia cercetării judecătorești, pentru a 
asigura respectarea  acestei garanții procedurale  și la acea fază procesual ă7. 
Legiuitorul  noului Cod de procedură penală a acordat o și mai mare atenție 
normativă dreptului la tăcere și la neautoincriminare.  Astfel, în ceea ce îl privește pe 
primul, se poate constata cu ușurință o amplificare  a normelor  care sunt menite a 
asigura protejarea  acestuia, în diferite momente  procesuale,  existând și un text normativ 
inserat în categoria  principiilor  generale de procedură penală, mai exact al dreptului la 
apărare, art. 10 alin. (4), impunând  obligația de a avertiza suspectul  sau inculpatul  cu 
privire la existența acestei garanții procesuale:  „Înainte de a fi ascultați, suspectului  și 
inculpatului  trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație.”  
Acest text normativ este completat  cu altele, existente în secțiunile privitoare  la 
drepturile  procesuale  ale suspectului  și inculpatului8, la măsura preventiv ă a reținerii9, la 
procedura  de arestare preventiv ă a inculpatului  din fața judecătorului de drepturi și 
libertăți, cameră preliminar ă  și judecată10 și la procedura  de judecată – momentul  
procesual  al explicațiilor preliminare  făcute inculpatului11.  
De asemenea,  merită subliniat faptul că Noul cod de procedură penală introduce  – 
ca o noutate procedural ă – un articol‐cadru în materia dreptului la neautoincriminare  al 
martorului  – art. 118 – care dispune: „Declarația de martor dată de o persoană care, în 
aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect 
ori inculpat nu poate fi folosită împotriva  sa. Organele judiciare au obligația să 
menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesual ă anterioar ă.”  

7 Mai exact, este vorba despre modificarea  operată prin Legea nr. 356/2006,  asupra art. 322 VCPP, 
care dispunea:  „Președintele…explic ă inculpatului  în ce constă învinuirea  ce i se aduce. Totodată, înștiințează 
pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându‐i atenția că ceea ce declară poate fi 
folosit și împotriva  sa (…)". 
8 A se vedea art. 83 lit. a) din noul Cod (la care trimite și art. 78 C. pr. pen.) care dispune că: „În cursul 
procesului  penal, inculpatul  are următoarele drepturi: a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul  
procesului  penal, atrăgându‐i‐se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință 
defavorabil ă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva  sa.” 
9 Art. 209 alin. (6) C. pr. pen. dispune: „Înainte de audiere, organul de cercetare  penală ori procurorul  
este obligat să aducă la cunoștința suspectului  sau inculpatului  că are dreptul de a fi asistat de un avocat 
ales ori numit din oficiu și dreptul de a nu face nicio declarație, cu excepția furnizării de informații referitoare  
la identitatea  sa, atrăgându‐i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva  sa.” 
10 A se vedea art. 225 alin. (8) din noul Cod [la care face trimitere și art. 238 alin. (1) din Cod], care 
prevede: „Înainte de a proceda la ascultarea  inculpatului,  judecătorul de drepturi și libertăți îi aduce la 
cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându‐i atenția că 
ceea ce declară poate fi folosit împotriva  sa.” 
11 Art. 374 alin. (2) al noului Cod prevede: „Președintele explică inculpatului  în ce constă învinuirea  ce i 
se aduce, îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându‐i atenția că 
ceea ce declară poate fi folosit și împotriva  sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări 
coinculpa ților, persoanei  vătămate, celorlalte  părți, martorilor,  experților și de a da explicații în tot cursul 
cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.”

48 | I. Studii, articole, comentarii U Secțiunea de drept public
 În ciuda evoluției normative  care nu poate fi negată, noua reglementare  nu aduce 
în niciun fel lumină asupra subiectului  care ne intereseaz ă, legiuitorul  neoferind  nicio 
explicație a rațiunii pentru care dreptul la tăcere și la neautoincriminare  beneficiaz ă de 
atâtea texte normative  în toate etapele și fazele procesului.  
Prin urmare, ținând cont și de faptul că instituția juridică ce ne intereseaz ă a pătruns 
în dreptul intern ca un transplant  normativ,  pentru a putea efectua analiza noastră, este 
nevoie să mergem la originile acestei garanții procesuale,  respectiv în sistemul de 
common law, pentru a căuta acolo motivele fundamentale  care au justificat apariția, 
menținerea și expansiunea  acestei instituții procesuale.   
  
III. Teoriile rațiunilor dreptului  la tăcere și la neautoincriminare  
și critica lor 
Să analizăm, succint, acele elemente  care au fost considerate  justificări ale existen‐
ței dreptului  la tăcere și la neautoincriminare.   
Înainte de a ne concentra  atenția înspre sistemul de common law anglo‐saxon, 
merită să menționăm poziția Curții Europene  a Drepturilor  Omului, care reflectă cu 
autoritate  viziunea european ă asupra acestei instituții.  
Instanța European ă a Drepturilor  Omului vede o dublă rațiune a dreptului la tăcere 
și la neautoincriminare:  pe de o parte, este vorba despre protecția suspectului  sau 
acuzatului  împotriva  abuzului de putere al autorităților judiciare care, în lipsa acestei 
garanții, s‐ar putea considera  îndreptățite la obținerea de probe autoincriminatoare,  iar, 
pe de altă parte, ar fi în joc însăși justa soluționare a cauzelor, prin evitarea posibilelor  
erori judiciare care ar apărea ca urmare a constrângerii  suspectului  sau acuzatului  de a 
se autoincrimina12.  
Au existat mai multe cauze, de primă importan ță, în care Curtea s‐a pronunțat 
asupra acestei probleme  de o manieră tranșantă, în sensul celor menționate: „Punându ‐l 
pe acuzat la adăpost de o coerciție abuzivă din partea autorităților, aceste imunități 
concură la evitarea erorilor judiciare și la garantarea  rezultatului  dorit de art. 6”13. 
În această viziune asupra rațiunilor instituției în cauză, un suspect ori acuzat care 
are dreptul de a păstra tăcerea și de a nu colabora cu organele judiciare,  pe de o parte 
va fi protejat de exercitarea  abuzivă a autorității cu care acestea sunt învestite – această 
garanție funcționând ca o încorsetare  a puterii represive  a statului – iar, pe de altă parte, 
va vedea constrânse  acele organe la a căuta probele de care au nevoie pentru lămurirea 

12 C. Bârsan, Convenția european ă a drepturilor  omului Comentariu  pe articole , vol. I, Drepturi și 
libertăți, Ed. All. Beck, București, 2005, p. 527.  
13 J.B. c. Elveției, hotărâre a Curții din 3 mai 2001, p. 17; Allan c. Marii Britanii , hotărâre a Curții din 5 
noiembrie  2002, Saunders c. Marii Britanii , hotărâre a Curții din 17 decembrie  1996, par. 68, John Murray c. Marii 
Britanii , hotărâre a Curții din 8 februarie 1996, par. 45.

Analele Universit ății de Vest din Timi șoara U Seria Drept | 49
cauzei din alte surse, ceea ce sporește în mod cert gradul de fiabilitate  al lor și, implicit, 
calitatea finală a actului de justiție14. 
Inclusiv în doctrină15 s‐a arătat că, întrucât persoanele  cele mai predispuse  la 
mărturisiri inexacte sunt cele care, prin trăsăturile lor specifice sunt vulnerabile  la 
abuzurile  polițienești, o diminuare  a importan ței atribuite declarațiilor suspectului  sau 
acuzatului,  ori consolidarea  garanțiilor care să asigure libera opțiune și voință a acestei 
persoane  sunt deosebit de importante.  
În bogata sa jurispruden ță, Curtea Supremă a SUA a avut și ea ocazia să se pronunțe 
asupra acestui subiect, în repetate rânduri, putându‐se vorbi nu numai despre o bogată 
jurispruden ță, dar, mai important,  despre o semnificativ ă evoluție a modului de a privi 
temeiurile  care stau la baza acestei garanții procesuale.  
Ab initio , trebuie spus faptul că, în jurispruden ța sa, și instanța american ă a reținut, 
ca temeiuri, cele două deja menționate mai sus, dar, foarte important,  a adăugat un al 
treilea, care privește dreptul persoanei  umane la autodeterminare,  aceasta fiind văzută 
ca o ființă autonomă  și înzestrată cu voință liberă, care trebuie să beneficieze  de 
protecția sferei sale private celei mai intime, considerându ‐se că organelor  statului nu 
trebuie să li se permită accesul în spațiul intim al gândurilor  unei persoane.  Mai 
important,  prezumția de nevinovăție a fost și ea menționată ca rațiune a acestui drept.  
Aceste idei au fost sugestiv exprimate  de judecătorul Goldberg  în cauza Murphy c. 
Waterfront  Commission16: „Privilegiul  împotriva  propriei incriminări … reflectă multe 
dintre valorile noastre fundamentale  și cele mai nobile aspirații: reticența noastră de a 
supune pe cei suspectați de o infracțiune trilemei crude a autoincrimin ării, sperjurului  
sau sfidării (curții – paranteza  noastră – V.P.); preferința noastră pentru un sistem 
acuzatorial  decât pentru unul inchizitorial;  teama noastră că declarațiile autoincri‐
minatoare  vor fi smulse prin tratamente  inumane și abuzuri; … respectul nostru pentru 
inviolabilitatea  persoanei  umane și pentru dreptul fiecărui individ „la o enclavă privată 
unde poate să ducă o viață privată”; neîncrederea  noastră în declarațiile auto‐
acuzatoare;  și concepția noastră că privilegiul,  deși uneori „un adăpost pentru cei 
vinovați” este adesea „o protecție a celor nevinovați”17.  
De o manieră similară s‐a exprimat și judecătorul Warren în cauza Blackburn  c. 
Alabama18: „Oricât de important  ar fi ca persoanele  care au comis infracțiuni să fie 
condamnate,  există rațiuni care transcend  chestiunea  vinovăției sau a nevinovăției. 
Astfel, în cauzele ce implică mărturisiri involuntare,  această Curte accentueaz ă concepția 

14 Pentru aceleași argumente,  F.E. Inbau, Should We Abolish the Privilege Against Self‐Incrimination , în 
Revista The Journal of Criminal Law and Criminology,  vol. 89, nr. 4/1999, p. 1387.  
15 A. Perina, I Confess , Why Would an Innocent Person Confess to Guilt? , în Revista Psychology  Today, 
martie‐aprilie 2003, p. 11. 
16 Murphy c. Waterfront  Commission  of New York Harbor , 378 U.S. 52, hotărâre a Curții Supreme din 15 iunie 
1964. 
17 Și în doctrina și common law‐ul american  a fost exprimată opinia că prioritar ar trebui să fie principiul  
aflării adevărului, opinie care a rămas însă minoritar ă. A se vedea J.R. Acker, D.C. Brody, Criminal Procedure,  
A Contemporary  Perspective , Ed. Jones and Bartlett, Sudbury, 2004, p. 219.  
18 Blackburn  c. Alabama , 361 U.S. 199, hotărâre din 11 ianuarie 1960.

50 | I. Studii, articole, comentarii U Secțiunea de drept public
puternic susținută a societății noastre că valori umane importante  sunt sacrificate  când 
un organ guvernamental,  în intenția de a obține o condamnare,  smulge o mărturisire de 
la un acuzat împotriva  voinței sale. Această insistență de a pune în sarcina autorităților 
obligația de a dovedi vinovăția prin mijloace altele decât inchiziția, a fost născută din 
abuzurile istorice care ne sunt destul de familiare” . 
Aceeași idee ca pilon al dreptului la tăcere și neautoincriminare  a fost susținută și de 
judecătorul Goldberg  în cauza Escobedo  c. Illinois19, în care a tranșat și distincția 
fundamental ă dintre sistemele  de tradiție inchizitorial ă și cele de common law: „Am 
învățat lecția istoriei, vechi și moderne,  că un sistem de justiție penală care ajunge să 
depindă de voința de „a mărturisi”, pe termen lung este mai puțin fiabil și mai deschis 
abuzurilor,  decât un sistem care se bazează pe probe extrinseci,  obținute în mod 
independent  printr‐o investigație abilă.  
În același sens, s‐a mai afirmat faptul că existența dreptului la tăcere și la neautoin‐
criminare  s‐ar justifica prin necesitatea  ordonării conduitei organelor  oficiale de anchetă. 
Afirmația de esență a acestei teze este aceea că organele statale care procedeaz ă la 
obținerea abuzivă a probelor de la suspect sau acuzat și, astfel, încalcă legea, generează 
consecințe chiar mai grave decât acelea care rezultă din eventuala  săvârșire a unei 
infracțiuni de către cel în cauză, aceasta întrucât, procedând  astfel, organele respective  
decredibilizeaz ă întreg sistemul de justiție.  
În cauza Watts c. Indiana20, judecătorul Frankfurter  formula următoarele consi‐
derații cu privire la modul în care trebuie soluționat conflictul  dintre combaterea  crimi‐
nalității în mod eficace și protejarea  drepturilor  acuzatului:  „Suntem foarte conștienți de 
problemele  care provoacă teamă statelor cu privire la incidența criminalit ății. Dar istoria 
dreptului penal dovedește de o manieră covârșitoare că metodele  brutale de aplicare a 
legii sunt în mod esențial sortite eșecului (din cauza viciilor interne – paranteza  noastră – 
V.P.), indiferent  care este efectul lor într‐un caz anume. Legea triumfă atunci când 
impulsurile  firești provocate  de o infracțiune șocantă cedează în fața garanțiilor pe care 
civilizația noastră le‐a dezvoltat  de‐a lungul timpului pentru o administrare  a justiției 
penale în același timp rațională și efectivă”.  
O perioadă semnificativ ă de timp, aceasta a fost prezentat ă ca principala  rațiune de 
a fi a dreptului la tăcere și la neautoincriminare,  în sistemul de common law american,  
care a renunțat progresiv  la temeiul lipsei de fiabilitate.  Această trecere a devenit vizibilă 
încă din cauza Spano c. New York21, în care judecătorul Warren afirma următoarele: 
„Oroarea  societății cu privire la folosirea mărturisirilor  involuntare  nu se sprijină numai 
pe inerenta lor lipsă de credibilitate.  Ea se sprijină de asemenea  pe sentimentul  adânc 
înrădăcinat că poliția trebuie să respecte legea atunci când o aplică; că, în cele din urmă, 
viața și libertatea  pot la fel de mult să fie puse în pericol prin metodele  ilegale utilizate 
pentru condamnarea  acelora considera ți a fi infractori,  ca și de infractorii  însuși. 

19 Escobedo c. Illinois , 378 U.S. 478, hotărâre din 22 iunie 1964. 
20 Watts c. Indiana , 338 U.S. 49, hotărâre din 27 iunie 1949. 
21 Spano c. New York, 360 U.S. 315, hotărâre a Curții Supreme a SUA din 22 iunie 1959.

Analele Universit ății de Vest din Timi șoara U Seria Drept | 51
Desigur, această viziune, care țintește eliminarea  abuzului și ordonarea  conduitei  
organelor  statale cu competen țe în sfera dreptului penal, nu este la adăpost de critici; 
critica principală care se poate aduce opticii că dreptul la tăcere și la neautoincriminare  
are rațiunea de a proteja pe suspect sau acuzat de eventualele  abuzuri la care ar putea 
cădea victimă, din partea organelor  statale, constă în aceea că acest obiectiv poate fi și 
chiar este atins, mult mai sigur și mai ferm, prin intermediul  altor instrumente  juridice 
care au un impact mult mai semnificativ.  Mai exact, este vorba despre mijloace de drept 
penal – incriminarea  unor fapte precum cercetarea  abuzivă (art. 280 C. pen.22), supu‐
nerea la rele tratamente  (art. 281 C. pen.23) sau tortura (art. 282 C. pen.24) ș.a.m.d. – sau 
despre instituții de procedură penală, cum este textul art. 101 C. pr. pen., care impune 
obținerea de probe doar prin mijloace loiale și interzice utilizarea de violențe, 
amenințări sau alte mijloace de constrângere25.  

22 Potrivit art. 280 C. pen.: „(1) Întrebuințarea de promisiuni,  amenințări sau violențe împotriva  unei 
persoane urmărite sau judecate într‐o cauză penală, de către un organ de cercetare  penală, un procuror sau 
un judecător, pentru a o determina  să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase  ori să își 
retragă declarațiile, se pedepsește cu închisoarea  de la 2 la 7 ani și interzicerea  exercitării dreptului de a 
ocupa o funcție publică. 
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează producerea,  falsificarea  ori ticluirea de probe nereale de către 
un organ de cercetare  penală, un procuror sau un judecător.” 
23 Art. 281 C. pen. dispune: „(1) Supunerea  unei persoane la executarea  unei pedepse, măsuri de 
siguranță sau educative  în alt mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale se pedepsește cu închisoarea  de la 
6 luni la 3 ani și interzicerea  exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. 
(2) Supunerea  la tratamente  degradante  ori inumane a unei persoane aflate în stare de reținere, 
deținere ori în executarea  unei măsuri de siguranță sau educative,  privative de libertate, se pedepsește cu 
închisoarea  de la unu la 5 ani și interzicerea  exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.” 
24 Conform art. 282 C. pen.: „(1) Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul 
autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea  sau cu consimțământul expres ori tacit al 
acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice: 
a) în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații; 
b) în scopul pedepsirii  ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l‐a comis ori este bănuită 
că l‐a comis; 
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra 
unei terțe persoane;  
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare,  se pedepsește cu închisoarea  de la 2 la 7 ani și 
interzicerea  exercitării unor drepturi. 
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa  este închisoarea  
de la 3 la 10 ani și interzicerea  exercitării unor drepturi. 
(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea  de la 15 la 25 de ani și 
interzicerea  exercitării unor drepturi. 
(4) Tentativa  la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește. 
(5) Nicio împrejurare  excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de 
amenințări cu războiul, de instabilitate  politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi 
invocată pentru a justifica tortura. De asemenea,  nu poate fi invocat ordinul superiorului  ori al unei 
autorități publice. 
(6) Nu constituie  tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt 
inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate  de ele”. 
25 A nu se înțelege din aceasta că aceste texte se suprapun întocmai. În doctrina noastră a fost făcută o 
foarte pertinentă observație, în sensul de a utiliza, pentru situațiile de încălcare a dreptului la tăcere și la 
neautoincriminare  ca urmare a comportamentelor  abuzive ale organelor  statale, textul art. 68 C. pr. pen., și nu

52 | I. Studii, articole, comentarii U Secțiunea de drept public
Mai mult, această teză nu poate constitui un veritabil temei al dreptului la tăcere și 
la neautoincriminare  în procedura  penală continental ă, inclusiv română. Trebuie să 
avem în vedere, la acest punct, diferența sensibilă între funcționarea sistemului  de 
common law și cea a dreptului continental,  inclusiv a celui român. Fără îndoială, sistemul 
de common law permite instanțelor un rol normativ creator; analizând  cazuistic 
conduita organelor  cu funcție acuzatorie,  aceste instanțe pot, prin soluțiile pronunțate, 
să traseze reguli de comportament  pentru viitor în sarcina acestora. Prin urmare, se 
poate înțelege de ce, folosind textul care consacră dreptul la tăcere și neautoin‐
criminare,  care beneficiaz ă de o formulare  largă, aceste instanțe și‐au asumat rolul de a 
controla și de a norma conduita organelor  menționate. Doar că o asemenea  practică a 
instanțelor continentale,  deși, poate dezirabilă, este nepermis ă26. 
Pe de altă parte, însă, este la fel de discutabil  dacă dreptul la tăcere și la neautoin‐
criminare  a fost instituit pentru a elimina erorile judiciare și a reuși o mai bună 
suprapunere  între adevărul judiciar și cel real, în vederea justei soluționări a cauzelor.  
Susținătorii acestei opinii – care a beneficiat,  istoric, de o mult mai mare influență 
(de câteva secole) – pornesc de la ideea că, în lipsa acestei garanții procedurale,  sus‐
pectul sau acuzatul ar putea să facă declarații auto‐acuzatoare  nereale și care, final‐
mente, vor pecetlui soarta procesului  penal, afectând aflarea adevărului și conducând  la 
o soluție netemeinic ă.  
Din acest motiv, tradiția sistemului  de common‐law a fost constantă în sensul că 
declarațiile obținute prin tortură sau alte asemenea  metode de investigare  nu puteau fi 
acceptate  de către instanțe, în parte ca o reacție la asemenea  practici, dar mai ales din 
cauza lipsei de fiabilitate  a probelor rezultate,  această regulă fiind stabilită jurispru‐
dențial, fără a avea acoperire  în vreo prevedere  normativă27, dar născută din realitatea  
istorică a faptului că, inițial, doar în fața instanței acuzatul nu putea fi obligat să dea 
declarație, sub jurământ, împotriva  sa, câtă vreme, în faza anterioar ă, el nu mai avea 
nicio asemenea  protecție, fiind lipsit de avocat și nevoit să vorbească pentru a se apăra, 
altfel riscând ca tăcerea sa din această fază să fie avută în vedere împotriva  sa, în cursul 
judecății – aceste aspecte istorice fiind cele care au impus instanțelor sporirea atenției la 
gradul de fiabilitate  a declarațiilor obținute ante‐procesual.   
Această stare de fapt, în care instanțele evaluau admisibilitatea  unei declarații auto‐
acuzatoare  pe baza fiabilității sale rezultată din împrejurările în care a fost obținută 
(verificându ‐se, în principal,  caracterul  liber și neviciat al voinței acuzatului)  s‐a menținut 
până după mijlocul secolului XX, când Curtea Supremă și‐a schimbat optica, prin mai 
multe decizii, cea mai notabilă fiind, Miranda c. Arizona . 
Considerăm însă că, mai degrabă, creșterea calității actului de justiție și asigurarea  
temeiniciei  soluției dispuse în cauză, prin evitarea erorilor judiciare produse de 

textele de incriminare  sus‐menționate, menite a realiza obiectivul art. 68 – voluntaritatea  declarației sau a probei – 
și având un conținut mai restrictiv, fiind deci inapte a răspunde cu adevărat provocărilor pe care procedura  penală 
le poate genera. A se vedea D. Ionescu, op. cit., p. 49.  
26 V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 203. 
27 J.B. Taylor, Right to Counsel and Privilege Against Self‐incrimination , Abc‐Clio, Santa Barbara, 
California,  2004, p. 37.

Analele Universit ății de Vest din Timi șoara U Seria Drept | 53
recunoașteri obținute în mod nelegal sau neloial, nu este decât o consecință a instituirii 
unui asemenea  drept, și nicidecum  rațiunea sa de a fi. Este important,  așadar, a nu 
confunda  efectul scontat cu cauza însăși, transformând ‐ul în pilonul care susține edificiul 
acestei garanții procedurale.   
Faptul că suspectul  sau acuzatul are posibilitatea  de a păstra tăcerea, obligând,  
astfel, organele statale să caute laborios alte probe, adeseori obiective,  pentru aflarea 
adevărului, nu înseamnă și că dreptul la tăcere și la neautoincriminare  se bucură de o 
asemenea  recunoaștere internațională din acest motiv, pentru ca, și de această dată, 
la acest deziderat  se poate ajunge, relativ ușor, prin alte norme care țin fie de 
dreptul penal – un exemplu în acest fel ar fi incriminarea,  ca infracțiune, a repre‐
siunii nedrepte  (art. 283 C. pen.28) – fie de procedura  penală – unde, pe lângă modul 
de reglementare  a materiei probelor (de exemplu,  norma potrivit căreia simpla 
declarație de recunoaștere a inculpatului  nu poate fi suficientă pentru condamnarea  
sa, trebuind coroborat ă cu alte probe, extrinseci  ori norma care permite 
judecătorului o liberă apreciere  a probelor),  un rol deosebit de important  îl are chiar 
instituția excluderii  probelor obținute nelegal sau neloial (de exemplu,  promisiuni,  
îndemnuri,  mijloace de afectare a capacității persoanei  de a‐și aminti sau relata 
conștient și voluntar faptele ș.a. – a se vedea art. 101‐102 C. pr. pen.). 
Mai mult, merită spus și faptul că acest temei nici nu poate justifica protejarea  
dreptului la tăcere și le neautoincriminare  în acele situații în care declarația autoincri‐
minatorie  este obținută în mod nelegal sau mai ales neloial, dar nu este contrară 
adevărului faptic (ex. când organele statale, care nu au probe certe de vinovăție a unui 
suspect, dar au mai multe indicii în acest sens, îl induc pe acesta în eroare, spunându ‐i că 
au obținut, deja, declarația de recunoaștere a concubinei  și familiei sale, fapt ce îl 
determin ă pe suspect să renunțe la tăcere și să recunoasc ă fapta, pentru a afla, ulterior, 
că persoanele  în cauză nu dăduseră acele declarații împotriva  sa). Este evident că, în 
cauză, dreptul la tăcere al suspectului,  în teoria în care ar fi întemeiat  pe riscul erorii 
judiciare, nu poate fi considerat  încălcat, pentru că, în acest fel, doar s‐a reușit aflarea 
adevărului în cauză, chiar dacă prin mijloace neloiale.  
De altfel, exact din acest motiv – anume al faptului că situațiile care ridicau proble‐
me din perspectiva  dreptului la tăcere și la neautoincriminare  deveneau  tot mai proble‐
matice și discutabile  (de la tortură până la inducere în eroare sau folosirea unor „jocuri 
psihologice”,  ca instrumente  de interogare,  lucrurile au evoluat relativ rapid), nemai‐
punând neapărat problema  fiabilității declarației obținute, cât mai mult pe aceea a 
conduitei  abuzive a organelor  statale – practica Curții Supreme americane  s‐a reorientat  
de la teoria protejării fiabilității actului de justiție la cea a eliminării abuzului din partea 
organelor  statale, deja analizată mai sus, cu criticile aferente.  

28 Acest articol dispune: „(1) Fapta de a pune în mișcare acțiunea penală, de a lua o măsură preventiv ă 
neprivativ ă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, știind că este nevinovat ă, se pedepsește cu 
închisoarea  de la 3 luni la 3 ani și interzicerea  exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. 
(2) Reținerea sau arestarea  ori condamnarea  unei persoane,  știind că este nevinovat ă, se pedepsește 
cu închisoarea  de la 3 la 10 ani și interzicerea  exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”.

54 | I. Studii, articole, comentarii U Secțiunea de drept public
Față de cele menționate, rămâne să analizăm și ultimul temei al dreptului la tăcere 
și la neautoincriminare,  respectiv cel vizând dreptul persoanei  umane, ființă autonomă și 
înzestrată cu voință liberă, la autodeterminare.   
Considerăm că acesta este adevăratul temei care justifică existența acestei garanții 
procesuale,  atât în sistemul de common‐law american,  cât și în procedura  noastră 
penală. 
Ca sa argument ăm această susținere, trebuie să explicăm, pe scurt, în ce a constat 
efectul principal al cauzei Miranda c. Arizona29. Până la pronunțarea acestei decizii, 
instanța supremă american ă făcuse o verificare  a caracterului  liber și voluntar al 
declarațiilor auto‐incriminatorii,  verificare  bazată pe analiza tuturor împrejurărilor 
cauzei, pentru a concluziona,  mai apoi, dacă acea probă trebuia exclusă din ansamblul  
probator al cauzei sau dacă, dimpotriv ă, ea putea fi reținută ca validă, în susținerea 
soluției de condamnare  dispuse. 
În analiza pe care o făcea, Curtea era atentă la o serie de factori, care nu pot fi 
redați limitativ, dar, din care putem exemplifica  următorii: condițiile detenției (de 
exemplu,  privarea de odihnă, hrană sau apă a suspectului  arestat), comportamentul  
organelor  statale (folosirea  de amenințări, îndemnuri  sau induceri în eroare a 
suspecților, pentru a se auto‐incrimina),  trăsăturile individuale  ale suspectului  (de 
exemplu,  au fost considera ți vulnerabili  cei cu discernământ diminuat,  cu grad de 
școlarizare  redus, cu afecțiuni psihice etc.).  
Toate acestea, însă, s‐au schimbat odată cu decizia Miranda, Curtea Supremă con‐
statând că nu se mai putea pune problema  unor declarații involuntare,  în sensul 
doctrinei tradiționale, ajungând,  astfel, să reconsidere  fundamental  modul în care evalua 
validitatea  declarațiilor auto‐incriminatorii,  condiția fundamental ă fiind aceea de a 
avertiza suspectul,  anterior oricărei interogări, cu privire la drepturile  sale la avocat și la 
păstrarea tăcerii, statul având sarcina de a proba că orice renunțare la aceste drepturi s‐a 
făcut în mod conștient și liber – în cazul neîndeplinirii  acestor două condiții cumulative,  orice 
declarație a suspectului  sau acuzatului,  fie că era sau nu auto‐incriminatoare,  nu putea fi 
folosită în procesul penal. 
Schimbarea  de optică a Curții pornea de la ideea că atmosfera,  modul și mediul de 
interogare  specific stării de privare de libertate, cu restrângerea  posibilității de 
comunicare  cu exteriorul,  sunt gândite tocmai pentru a subjuga suspectul  voinței 
anchetatorului  său, fiind, așadar, în sine intimidante  și având ca rezultat subminarea  
privilegiului  la neautoincriminare.  În acest context, Curtea a adoptat o poziție tranșantă, 
arătând că „dacă nu se iau măsuri de prevenire  adecvate,  pentru a elimina sentimentul  
de constrângere  inerent atmosferei  custodiale,  nicio declarație obținută de la inculpat nu 
poate fi considerat ă cu adevărat ca fiind rezultatul  propriei sale voințe”. 
Aceste măsuri de prevenție vizau tocmai avertizarea  suspectului  cu privire la 
drepturile  sale și obligația corelativă acestor drepturi, pe care o aveau organele statale, 
de a opri orice interogare  atunci când suspectul  dorește să își exercite dreptul la tăcere 
sau la avocat.  

29 Miranda c. Arizona , 384 U.S. 436, hotărâre a Curții Supreme a SUA din 13 iunie 1966.

Analele Universit ății de Vest din Timi șoara U Seria Drept | 55
Prin urmare, atenția se muta de la condițiile luării declarației, la tratarea suspectului  
ca o persoană liberă, cu autonomie  de voință, organele statale având obligația respec‐
tării manifestării de voință a acestuia, raportul dintre suspect și organele statale deve‐
nind, în acest fel, mult mai echilibrat.   
Astfel, Curtea Supremă arăta în această decizie că: „privilegiul  împotriva  autoin‐
criminării, care a avut din punct de vedere istoric o dezvoltare  îndelungat ă și continuă, 
este pilonul principal al sistemului  nostru acuzatorial  și garanteaz ă individului  dreptul de 
a păstra tăcerea până când alege să vorbească în exercițiul netulburat  al propriei sale 
voințe libere, în timpul unei perioade custodiale,  ca și în instanță sau în cursul altor 
investigații oficiale.” 
Mai important,  Curtea a făcut o scurtă, dar pertinent ă analiză istorică a rațiunilor 
care au impus existența acestei garanții procesuale,  subliniind  tocmai elementele  care 
țin de protejarea  demnității ființei umane: „Uităm câteodată cât timp ne‐a luat pentru a 
consfinți dreptul la neautoincriminare,  izvoarele din care provine și fervoarea  cu care 
acesta a fost apărat… Putem vedea dezvoltarea  istorică a acestui drept ca un efort de 
căutare al adevăratului sens al exercitării puterii statale asupra cetățeanului. Cum un 
principiu nobil adesea își depășește originile,”  privilegiul  a ajuns, pe drept cuvânt, să fie 
recunoscut  parțial ca un drept individual  substanțial, „un drept la o enclavă privată unde 
o persoană poate duce o viață privată”. Acest drept este pecetea democrației noastre. 
Am arătat recent că dreptul la neautoincriminare  – fundamentul  esențial al sistemului  
nostru adversial – este întemeiat  pe o serie de valori. Toate aceste politici duc la o 
singură idee dominant ă: fundamentul  constituțional care stă la baza dreptului este 
respectul pe care un guvern – federal sau statal – trebuie să îl acorde demnității și integrității 
cetățenilor lui. Pentru a menține „un echilibru echitabil stat‐individ”, pentru a‐i cere 
guvernului  „să ducă toată povara”, pentru a respecta inviolabilitatea  personalit ății umane, 
sistemul nostru acuzatorial  de justiție penală cere ca guvernul care caută pedepsirea  
unui individ să producă probele împotriva  acestuia, prin eforturile  sale independente  
decât prin instrumentul  crud și simplu al extragerii  lor forțate din gura persoanei  în 
cauză. Cu alte cuvinte, dreptul este realizat numai atunci când persoanei  îi este garan‐
tată posibilitatea  de „a păstra tăcerea, cu excepția cazului în care alege să vorbească, în 
exercițiul netulburat  al propriei sale voințe”. 
Din acest citat putem înțelege și un alt aspect deosebit de important,  ca efect al 
hotărârii Miranda: nu ne aflăm atât de mult cum ar părea în fața unei schimbări radicale 
de optică a Curții Supreme,  cât mai mult în fața unei reconsider ări a temeiurilor  avute 
anterior în vedere ca fundament  al dreptului la tăcere și neautoincriminare.  Curtea arată 
foarte clar nu atât că dorește să substituie  un temei cu un altul, ci că merge mai departe 
decât a făcut‐o până atunci, găsind elementul  comun al aspectelor  prezentate,  anterior, 
ca fundament  al acestei garanții procesuale.   
În definitiv, are perfectă logică trecerea de la excluderea  unor probe obținute prin 
tortură sau alte asemenea  mijloace, capabile de a genera probe nefiabile,  la excluderea  
unor probe pentru comportamentul  neadecvat  al organelor  statale, care au abuzat de 
atribuțiile lor, încălcând legea, chiar dacă probele nu mai păreau a fi evident nefiabile,  
spre scopul ultim, anume protejarea  demnității umane însăși și a vieții private a

56 | I. Studii, articole, comentarii U Secțiunea de drept public
persoanei  umane, văzută în structura sa complexă, de titulară a unor drepturi și libertăți 
fundamentale,  care îi definesc condiția. 
Desigur, trebuie să subliniem  faptul că toate cele deja menționate sunt perfect 
aplicabile  și sistemului  de drept românesc.  Astfel, chiar dacă legiuitorul,  preluând 
această instituție sub forma unui transplant  legal, nu a prevăzut niciun fel de normă care 
să elucideze  aspectul supus cercetării noastre, totuși, concluzia  pe care o înaintăm este 
susținută chiar de elemente  normative,  care vin, alături de cele de mai sus, să arunce 
lumină totală asupra acestui subiect. 
Astfel, trebuie să remarcăm faptul că există mai multe norme, deja menționate, 
care toate sunt expresia aceleiași viziuni asupra acestei garanții procedurale,  instituind  
obligarea  organelor  judiciare,  în varii stadii ale procesului  penal (înainte de prima 
ascultare,  înainte de luarea măsurilor preventive  a reținerii sau în fața judecătorului de 
drepturi și libertăți, în fața instanței), de a avertiza suspectul  ori inculpatul  cu privire la 
dreptul la tăcere. Încălcarea acestei obligații trebuie considerat ă a genera o formă de 
nulitate relativă, în condițiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen. (aducându ‐se o vătămare 
drepturilor  suspectului  sau inculpatului  care nu poate fi înlăturată altfel), nulitate care, 
privind actul prin care a fost administrat ă proba, atrage excluderea  probei astfel 
obținută, conform art. 102 alin. (2) C. pr. pen. 
Prin urmare, și legiuitorul  român a înțeles să pună accentul pe faza prealabilă 
ascultării suspectului  sau inculpatului,  instituind  procedura  preliminar ă a avertismen ‐
tului, probele auto‐incriminatorii  obținute urmând a fi verificate,  sub aspectul legalității 
lor, din această perspectiv ă, fără a se putea efectua un examen al fiabilității probei, 
raportat la condițiile în care aceasta a fost obținută, independent  de analizarea,  
prioritară și decisivă a existenței unei renunțări libere și conștiente, din partea suspec‐
tului sau acuzatului,  la drepturile  sale cu privire la care a fost avertizat în mod prealabil.   
De asemenea,  apreciem  faptul că organele judiciare pot răspunde – inclusiv penal – 
pentru abuzul comis în obținerea respectivei  declarații nu poate însemna, în niciun fel, 
că temeiul existenței acestei garanții procesuale,  în dreptul nostru, ar viza reducerea  sau 
eliminarea  abuzurilor  acestor organe, față de toate argumentele  deja prezentate  mai 
sus, abuzul urmând a fi sancționat penal, prin răspunderea  penală a acelor persoane  
care se fac vinovate de asemenea  fapte, sau procedural,  prin excluderea  probelor astfel 
obținute, dar este absurd a considera  că rațiunea legiuitorului  ar fi fost de a reglementa  
această garanție și în dreptul nostru, ca expresie a necesității eliminării sau reducerii 
abuzurilor  comise și pentru simplul fapt că, dacă ar fi fost așa, atunci necesitatea  
recunoașterii acestui drept s‐ar fi simțit mult mai pregnant în primii ani ai democrației, 
ca expresie la abuzurile  înfiorătoare comise în perioada comunist ă, și nicidecum  la 25 ani 
de la momentul  Revoluției din 1989.  
 
 
IV. Concluzii  
Încercând  să concluzion ăm asupra celor de mai sus, putem afirma că misiunea 
identificării adevăratelor rațiuni care justifică existența dreptului la tăcere și la 
neautoincriminare  nu este deloc una ușoară, pentru că, pe de o parte, lipsesc elemen‐

Analele Universit ății de Vest din Timi șoara U Seria Drept | 57
tele clare, de ordin normativ care să clarifice această problemă, iar, pe de alta, deoarece  
singurele surse relevante  asupra acestui subiect au suferit, la rândul lor, și ele, o 
fluctuație semnificativ ă, de‐a lungul timpului, prezentând  elemente  substanțial diferite 
ca temei al acestei garanții procedurale.   
Doar o atentă analiză a argumentelor  expuse, de‐a lungul timpului, poate reliefa 
faptul că, în sistemele  de drept care au recunoscut  existența acestei garanții, vreme de 
secole, ne aflăm în fața unei evoluții, nicidecum  a unor contradic ții, cu privire la 
temeiurile  care susțin această garanție procedural ă – or această evoluție a urmat, cum 
era și firesc, linia expansivă a problematicii  drepturilor  omului, inclusiv de natură 
procesual ă, în secolele XIX și, mai ales, XX.  
Faptul că legiuitorul  român nu oferă expres argumentele  pentru care a înțeles să 
recunoasc ă, și în dreptul nostru intern, garanția dreptului la tăcere și la neautoin‐
criminare  – acestea putând, fi, însă, deduse din obligațiile internaționale asumate de 
Statul Român, ca parte la Convenția european ă a drepturilor  omului – nu înseamnă, 
însă, că acestea nu pot fi identificate  printr‐o corectă analiză a sistemelor  de drept 
procesual  penal care au născut și dezvoltat  această instituție și care au constituit  sursa 
de inspirație a legiuitorului  român. 
Putem ajunge, astfel, să afirmăm, că veritabilul  temei care susține garanția dreptului 
la tăcere și la neautoincriminare  privește tocmai dreptul fundamental  al persoanei  
umane la autodeterminare  și respectarea  vieții private, finalmente  demnitatea  umană 
stând la temelia acestor valori fundamentale  care, iată, nasc, și în procedura  penală, o 
garanție procesual ă de prim rang.