3.1.Relațiile bilaterale ale României și rolul său pentru crearea unor politici comune de securitate cu țãrile din regiunea Mãrii Negre Prin aderarea… [306795]

3.1.Relațiile bilaterale ale României și rolul său pentru crearea unor politici comune de securitate cu țãrile din regiunea Mã[anonimizat]-a [anonimizat]-se ca important furnizor de stabilitate regional și participant activ la dezvoltarea unor inițiative zonale. Noul statut asumat a dobândit legitimitate internațională datorită succesului reformei interne.

[anonimizat], [anonimizat] a Europei au crescut exponențial. [anonimizat]-vest a bazinului Mării Negre și joacă un rol activ în înlăturarea amenințărilor la adresa spațiului european.

România este o [anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], de sex sau rasă au drepturi egale.

Se poate aprecia că România a realizat o reformă profundă a [anonimizat] – [anonimizat]; consolidarea controlului civil asupra structurilor militare; activizarea participării la menținerea stabilității în zonele de conflict.

[anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat] U.E., capacitatea de previzionare și de acțiune proactivă.

Ca stat de graniță al Uniunii Europene și ca membru al N.A.T.O., România are interesul major de a [anonimizat]-[anonimizat].

Evoluțiile din Afganistan și Irak au oferit României prilejul de a-și dovedi potențialul și capacitatea de a contribui activ și eficient la promovarea valorilor și obiectivelor comunității occidentale în cadrul N.A.T.O.. [anonimizat], dar și în sfera inițiativelor și evoluțiilor conceptuale, a consacrat România ca un contributor real de securitate și nu generator de probleme pentru aliați.

O.N.U., N.A.T.O., U.E., S.U.A., [anonimizat] s-au implicat activ în realizarea unei rețele dense de mecanisme de cooperare. [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] o astfel de dezvoltare –, [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat], contribuind astfel la realizarea stabilității și cooperării în vaste regiuni tradițional conflictuale.

Marea Neagră reprezintă în momentul acesta cea mai importantă provocare aflată la granița U.E. și N.A.T.O. cu estul.Este un spațiu cu probleme serioase de securitate, care nu are nici pe departe destinul Mediteranei, nu este o mare internațională, liberă, și are nevoie de un surplus de prezență strategică

Sub influența evenimentelor politice și militare, Marea Neagră s-a transformat într-o intersecție complicată de granițe geopolitice și geoeconomice, devenind de asemenea un cadru prin care comunitatea euro-atlantică își face auzită vocea. La nici o altă frontieră a N.A.T.O. nu sunt mize atât de mari, atunci când vine vorba despre garantarea stabilității și păcii.Ca de multe alte ori de-a lungul istoriei, Marea Neagră devine din nou o zonă unde contrariile se întâlnesc, depășesc segregarea și conflictul și încearcă să se reconcilieze.

Politica României față de Regiunea Mării Negre, are integrate și apreciem că trebuie menținute și chiar amplificate politicile bilaterale față de statele regiunii, pentru realizarea cu succes și coerență a obiectivelor stabilite, aceasta fiind în deplină concordanță atât cu interesele naționale cât și cu cele ale comunității euro-atlantice. Unul din obiectivele comune va rămâne sprijinirea aspirațiilor de apropiere sau integrare în N.A.T.O. și U.E. ale statelor interesate precum Ucraina, Georgia, Republica Moldova și Azerbaidjan.

În ciuda unor lupte pentru putere înregistrate în ultimul deceniu între oligarhii ruși, Federația Rusă rămâne cel mai important actor în zonă, atât datorită forței militare, cât și a controlului resurselor energetice și a traseelor purtătorilor de energie pe latura de nord a Mării Negre, de care Europa Occidentală depinde în mare măsură.

Totuși sub conducerea președintelui V. Putin, F. Rusă s-a lansat într-un efort constant de repoziționare pe scena internațională, iar în raporturile cu marile puteri, Moscova a adoptat o strategie complexă . Precizate în 2004, scopurile Moscovei au fost urmărite cu tenacitate în 2005-2017: – dreptul la propria sa sferă de influență (“vecinătate apropiată”); – egalitate strategică cu S.U.A.; – respingerea unipolarității și promovarea multipolarității ; – participarea F. Ruse la soluționarea problemelor cruciale ale lumii etc.

În ceea ce privește relațiile României cu Federația Rusă, pot fi identificate ca repere importante:

dinamizarea procesului de exprimare a încrederii în relațiile româno-ruse, prin promovarea unui dialog constructiv și de substanță la nivelul structurilor politice și ale societății civile, ameliorarea imaginii reciproce în mass-media precum și în opinia publică din ambele țări;

redefinirea relațiilor româno-ruse în contextual noului statut al României de membru al familiei euro-atlantice, care generează noi oportunități pentru cooperarea bilaterală în plan (sub)regional, european și internațional;

abordarea relațiilor româno-ruse din perspectiva intereselor regionale ale României, în sinergie cu politicile aliaților europeni și euroatlantici;

reluarea cooperării româno-ruse pe proiecte în regiunea Mării Negre și zonele adiacente privind infrastructura de transport și construirea unor magistrale energetice;

instituirea unor mecanisme de consultări anuale, la nivelul șefilor de stat și de guvern, după modelul relațiilor cele mai productive pe care România și Federația Rusă le au cu alte state membre ale UE sau NATO;

finalizarea construirii cadrului juridic bilateral și a armonizării lui cu acquis-ul comunitar și urgentarea semnării Protocolului de inventariere a înțelegerilor semnate cu fosta U.R.S.S.

Pentru realizarea unei politici active, cele două state au încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă semnat la Moscova, pe data de 04 iulie 2003, care în principal se referă la respectarea principiilor înscrise în Carta ONU, Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, precum și a celor precizate în documentele Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și ale Consiliului Europei. Tratatul are o valabilitate de zece ani, cu prelungire automată pe perioade de câte cinci ani.

Ucraina, a doua țară est – europeană ca mărime după Federația Rusă, a dezvoltat în ultimii ani o serie de relații speciale cu U.E. și N.A.TO., dar în același timp a aderat, în 2003 și la Spațiul Unic Economic, o formă premergătoare de refacere a unei confederații de tip Uniunea Societică. Moscova nu poate accepta pierderea influenței sale asupra Kievului, deoarece la Kremlin supraviețuiesc încă mentalități care asociază apropierea Ucrainei de Occident cu „excluderea” Rusiei din Europa.

Astăzi, după anexarea Crimeei puterea se află într-un echilibru fragil, astfel reformele stagnează, oligarhii își mențin forța economică și politică, iar diplomația se apropie de Kremlin.

N.A.T.O. și implicit România pot specula astăzi rivalitățile Ucrainei cu Polonia și Rusia pentru controlul tranzitului dintre Baltica și Marea Neagră și dintre Orient și Occident.

În ceea ce privește relațiile României cu Ucraina, pot fi identificate câteva din reperele cele mai importante:

soluționarea problemelor sensibile din relația bilaterală privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră, inclusiv problematica Bâstroe;

susținerea participării Ucrainei ca membru cu drepturi depline în cadrul formatelor de cooperare regională (de exemplu, membru cu drepturi depline în cadrul SEDM-SEEBRIG);

lansarea de proiecte economice comune la Marea Neagră și promovarea inclisiv a unor formule de cooperare trilaterală, cum ar fi: România – Ucraina – Republica Moldova sau România – Ucraina – Georgia cu accent pe dimensiunea economică;

întărirea cooperării în domeniul energetic, cu accent pe interconectarea infrastructurii de gaze naturale și realizarea de proiecte comune în regiunile de graniță.

Având în vedere interesul strategic comun în consolidarea independenței , suveranității, integrității teritoriale și stabilității fiecărui stat în parte, cele două state au încheiat Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, semnat la Constanța pe data de 02 iunie 1997, intrat în vigoare începând cu 22 octombrie 1997, care în principal se referă la respectarea principiilor înscrise în Carta O.N.U., Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, precum și a celor precizate în documentele Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și ale Consiliului Europei. Tratatul are o valabilitate de zece ani, cu prelungire automată pe perioade de câte cinci ani.

Georgia, o țară relativ mică, dar cu o poziție strategică deosebită, se confruntă atât în planul politicii sale interne, cât și în deschiderea internațională, cu lupta acerbă a celor două interese divergente coordonate de Moscova și respectiv Washington-ul.

Acordul acesteia cu Moscova din 2005 prevedea retragerea trupelor ruse din Georgia. În zonele separatiste s-au menținut trupe rusești de „ pace”.O.N.U. și OSCE nu pot încă aduce la masa tratativelor partidele în dispută. Trupele ruse din bazele georgiene se redislocă în Armenia.

Pe termen lung aceasta vizează o alianță cu N.A.T.O. și o relație specială cu Uniunea Europeană, precum și proiecte de dezvoltare economică majoră legate de construirea coridorului internațional de transport, având ca puncte importante porturile Batumi și Poti de la Marea Neagră.

Privind relațiile bilaterale ale României cu Georgia se pot sublinia câteva repere importante, cum ar fi :

sprijin în procesul de apropiere de structurile europene și euroatlantice, prin implementarea Memorandului de cooperare dintre Ministerul Afacerilor Externe al României și Ministerul Afacerilor Externe al Georgiei privind integrarea europeană și euroatlantică;

asistență din partea României în implementarea reformelor interne demarate în domeniile democratizării statului de drept, instituțiilor democratice și bunei guvernări;

susținerea politică a eforturilor autorităților georgiene în vederea identificării unor soluții pașnice și de durată în cazul conflictelor din provinciile separatiste Abhazia și Osetia de Sud;

realizarea unor acțiuni de cooperare în domeniul energetic cum ar fi : modernizarea centralelor electrice existente, construirea de mini-hidrocentrale și termocentrale în Georgia și a unor linii de transport de energie electrică, prcum și participarea la exploatarea zăcămintelor de minereuri de feromangan din Georgia;

sprijin pentru pregătirea experților civili și miltari din sectoru apărare, în conformitate cu acordul bilateral dintre minicterele apărării privind pregătirea personalului militar.

Ținând cont de evoluția spre stabilirea unor societăți democratice intervenite în cele două țări, la data de 26 martie 1996, a fost semnat Tratatul privind relațiile de prietenie și colaborare între România și Georgia, intrat în vigoare începând cu 26 septembrie 1997, cu valabilitate zece ani și prelungire automată pe perioade de câte cinci ani.

Turcia, țară N.A.T.O. și cu aspirații europene, este un actor principal, pe latura de sud a Mării Negre.

Pentru Occident, Turcia reprezintă o piesă politico-militară esențială în regiune și în strategia rutelor energetice alternative ( din Asia Centrală, Iran și Irak-„ placă turnantă energetică”).

Referitor la relațiile României cu Turcia se pot identifica repere importante cum ar fi :

oferirea expertizei României în procesul de pregătiri interne pentru aderarea Turciei la U.E. și încurajarea proiectelor pe care pozițiile noastre sunt convergente pentru contrabalansarea punctelor sensibile și flexibilizarea poziției Turciei în regiunea Mării Negre;

continuarea consultărilor privind problematica Mării Negre, la nivel politic în plan bilateral și în cadrul trilateralei româno-bulgaro-turce;

valorificarea, ca mijloc de persuasiune față de partenerii turci, a interesului în creștere al S.U.A. și al partenerilor europeni (în special Marea Britanie și Germania, precum și țările baltice) față de zona Mării Negre;

continuarea cooperării pe linie P.E.S.A.;

încurajarea realizării contactelor la nivelul miniștrilor de resort, pentru demararea proiectelor strategice în domeniul energetic : construirea cablului submarin Istanbul-Constanța, proiectul Nabucco;

rolul asumat de stat tampon pentru valul de imigranți sirieni;

continuarea acțiunilor de cooperare deja inițiate pentru realizarea terminalului de ferry-boat la Derince și construirea liniei Constanța-Derince;

Confirmând angajamentul celor două state față de prevederile cuprinse în Tratatul de amiciție și neagresiune din 17 octombrie 1933, pe data de 19 septembrie1991 s-a semnat la București, Tratatul de prietenie, bună vecinătate și cooperare între România și Turcia, care a intrat în vigoare la data de 10 octombrie 1993, reafirmând astfel angajamentele asumate în conformitate cu Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, precum și a celor precizate în documentele Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și ale Consiliului Europei. Tratatul are o valabilitate de douăzeci de ani, cu prelungire automată pe perioade de câte cinci ani.

Bulgaria, țară mijlocie, deține o poziție strategică importantă pe latura de vest a Mării Negre și evoluează pe calea democrației, fiind o componentă de bază pentru stabilitatea și securitatea zonei.

Cu toate că are o solidă tradiție slavă și ortodoxă, Bulgaria s-a aliniat la tendințele modernizatoare, la N.A.T.O. și U.E.

În ceea ce privește relațiile României cu Bulgaria se pot identifica unele repere importante, astfel :

identificarea unor soluții complementare, benefice pentru ambele țări și evitarea de eventuale suprapuneri în ceea ce privește proiectele legate de transportul maritim în Marea Neagră, prin crearea unei comisii mixte pe problematica energetică, conform discuțiilor prim-miniștrilor român și bulgar;

continuarea consultărilor în format pol-mil și la nivel politic româno-bulgaro-turc privind problematica Mării Negre;

întărirea cooperării trilaterale România-Bulgaria-Grecia și abordarea în cadrul acstui format a aspectelor legate de democratizarea și stabilitatea statelor din regiune, combaterea criminalității și internaționalizarea problematicii Mării Negre;

atragerea participării depline a Bulgariei în activitatea Centrul SECI de la București; Bulgaria face demersuri ca o filială a EUROPOL să fie înființată la Sofia, cu același obiectiv;

realizarea proiectelor cuprinse în programul de vecinătate, respectiv a proiectelor demarate în cadrul euroregiunilor, consolidarea cooperării transfrontaliere în cadrul euroregiunilor.

În concepția că stabilitatea, securitatea și cooperarea între statele din zonă, înțelegând responsabilitățile ce le revin, cele două țări au semnat la Sofia, pe date de 27 ianuarie 1992, Tratatul de prietenie, colaborare și bună vecinătate dintre România și Bulgaria, care a intrat în vigoare începând cu data de 08 octombrie 1992 și care reafirmă astfel angajamentele asumate în conformitate cu Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, precum și a celor precizate în documentele Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și ale Consiliului Europei.Tratatul are o valabilitate de douăzeci de ani, cu prelungire automată pe perioade de câte cinci ani.

Republica Moldova continuă să amplifice demersul în realizarea obiectivului strategic comun de asumare a valorilor europene și de integrare in marea familie europeană.

Totuși trebuie să reamintim că regimul președintelui V.Voronin a balansat între apropierea de Occident, dezvoltarea relațiilor cu România și încălzirea relațiilor cu F.Rusă, însă România a promovat o „strategie specială” de sprijinire a R.Moldova și a integrării sale în U.E.

Prin mesajul său extern, România va continua să pledeze în favoarea progreselor Republicii Moldova către Vest și către Uniunea Europeană.Este necesară folosirea inteligentă a potențialului de colaborare bi și multilaterală dintre România și Republica Moldova, în cadrul unui parteneriat privilegiat pe termen lung și menținerea oportunităților de colaborare în asigurarea stabilității și securității regionale, prin eliminarea prelungitului conflict înghețat din regiunea transnistreană.

România trebuie să faciliteze conectarea rețelelor de energie în vederea diminuării dependenței Republicii Moldova de Rusia și să o sprijine în procesul de aderare și participare ca membru cu drepturi depline în cadrul formatelor de cooperare regională (de exemplu, membru cu drepturi depline în cadrul SEDM-SEEBRIG- obiectiv pe termen lung).

Deasemenea, trebuie să se dezvolte și să se completeze cadrul juridic bilateral, cu accent pe problematica frontierei, aplicarea acordului bilateral privind readmisia persoanelor și combaterea infracționalității economico-financiare și fiscale.

România va trebui să mențină în prim-plan realitățile decurgând din istoria și spiritualitatea comune, demers la care va trebui atrasă mai direct, mai activ și mai coerent societatea civilă.

Privind relațiile bilaterale ale României și cu alte state din regiunea Mării Negre, considerăm că este necesar să fie evidențiate și următoarele tratate încheiate, astfel :

Tratatul privind relațiile de prietenie și colaborare între România si Republica Azerbaidjan, semnat la Baku la 27 martie1996, intrat în vigoare la data de 21 septembrie 1998, cu valabilitate 10 ani și prelungire automată pe perioadă de câte cinci ani;

Tratatul privind relațiile de prietenie și colaborare între România si Republica Armenia, semnat la București la 20.septembrie.1994, intrat în vigoare la data de 25 martie1996, cu valabilitate 15 ani și prelungire automată pe perioadă de câte cinci ani .

Având în vedere existența acestor relații între statele din regiunea Mării Negre, apreciem că o soluție în rezolvarea problemelor de securitate ar putea fi crearea unor sisteme regionale de securitate, care la rândul lor, ar deveni treptat subsisteme ale sistemului de relații internaționale.

Tendința de regionalizare se manifestă tot mai plenar la nivel global, amplificându-se simțitor în ultimul timp și racolând noi și noi adepți. În condițiile schimbării bruște a sistemului de relații internaționale, a instabilității acestuia, regionalismul este o soluție sigură care poate oferi o posibilitate reală de stabilitate a acestuia. Într-o serie de regiuni creșterea conflictelor este însoțită de dispariția mecanismelor anterioare de reglementare a relațiilor dintre actorii interregionali.Mai mult de atât, mentalitatea confruntațională a marilor puteri se manifestă tot mai pregnant la nivel regional.

În acest sens putem aprecia că rolul formal pe care și-l asumă România în afirmarea unui climat de stabilitate și securitate în Regiunea Extinsă a Mării Negre este parte inseparabilă a unui prezumtiv proiect național, care pe de o parte va integra în spiritul său, filozofia și reperele nodale ale documentelor programatice ale Alianței Nord-Atlantice și ale Uniunii Europene și pe de altă parte va fi integrat organic dezideratelor de stabilitate și securitate pe care N.A.T.O. și Europa unională și le-au asumat cu privire la Regiunea Existinsă a Mării Negre.

Actuala strategie a României, de implicare mai activă în spațiul pontic a fost remarcată și încurajată atât de administrația americană cât și de către cercurile politice europene. Președintele României susține necesitatea sprijinirii eforturilor de democrație și a aspirațiilor proeuropene ale Ucrainei, Georgiei și Moldovei accentuând, în acest context, nevoia internaționalizării problematicii Mării Negre.

În același context responsabil, România își afirmă rolul contribuind la provocarea oportună a regiunii Mării Negre pe agenda U.E. și a N.A.TO. ori de câte ori realitățile impun acest lucru, sprijinind Uniunea Europeană în construcția unor parteneriate credibile și solide, întemeiate pe exerciții de colaborare în domenii cât mai diverse, promavând dimensiunea estică a Politicii Europene de Vecinătate în special în relația cu Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia și Azerbaidjan, intensificând dialogul cu țările din zona Mării Caspice și Asia Centrală, angajând în acest sens și dezvoltând relații strategice de parteneriat energetic, insistând prin dialogul pe teme regionale, pentru apropierea percepțiilor și a obiectivelor statelor din regiune.

Din păcate încă mai persistă mentalitatea omului sărac de care nu am reușit să scăpăm cu desăvârșire, uneori având tendința de a ne subaprecia.O țară de 22 milioane oameni, plus alte două milioane de tineri plecați peste hotare, cu o suprafață cât Ungaria și Bulgaria la un loc, nu poate să aștepte atribuirea unui rol. România are dreptul și obligația să-și asume un rol, devenind un partener strategic important în primul rând al marilor puteri occidentale.

Deși s-au derulat numeroase inițiative cu privire la întărirea cooperării în această zonă, punerea lor în aplicare este încă dificilă, întrucât nu toate țările din zonă acordă o atenție sporită acestei construcții, unele dintre țări au alte priorități sau aspirații cum ar fi integrarea în structurile euro-atlantice (Ucraina, Georgia), rezolvarea unor probleme interne (Georgia, Republica Moldova) sau consolidarea statutului de mare putere cu interese europene, asiatice și chiar globale (Rusia) sau definirea unui statut important în concernul european, la paritate cu Rusia și cu alte țări importante (Ucraina).

Apreciem că România, ca stat membru al N.A.T.O. și al U.E., are pârghiile, oportunitățile, puterea, dar este nevoie și de o voință politică continuă și coerentă pentru a putea deveni un actor regional important, care să poată dialoga cu orice alt actor de pe poziții egale și care să-i fie auzită „vocea” la adevărata sa valoare.

În acest context considerăm că politica de securitate a României, ar putea fi o abordare de tip hibrid între teoriile liberale și cele constructiviste, adică o politică a cooperării combinată cu o politică a evidențierii imaginii, printr-un „limbaj sonor”, astfel încât România să poată deveni un „brand al relațiilor internaționale”.

Sistemul internațional, în accepțiunea constructiviștilor este un fapt social, a cărui existență depinde de conștientizarea sa la nivelul actorilor și de elaborarea unei „codificări” a acestei conștientizări în limbaj.Cu alte cuvinte realitatea socială există doar dacă există conștientizarea ei la nivelul percepțiilor umane colective și dacă ea este depozitată, gândită și comunicată prin limbaj. Constructivismul statuează că sistemul internațional, ca parte a realității sociale „construiește” actorii, contribuie la constituirea lor și la modul în care ei se autodefinesc. În egală măsură sistemul internațional este „construit”, „constituit” și reconstituit prin fiecare interacțiune dintre actorii sistemului.

De asemenea domeniul relațiilor internaționale are nevoie și de o teorie care să abordeze fenomenul cooperării, iar această viziune asupra lumii privind cooperarea internațională este desigur o dominantă a reflecției liberale.

Politica internațională este ca și alte tipuri de politică o luptă pentru putere, oricare ar fi scopurile ei finale, puterea rămâne întotdeauna primul obiectiv. Bineînțeles nu orice acțiune a unei națiuni în legătură cu o alta este de natură politică, multe din asemenea activități se desfășoară fără a lua în calcul nici un considerent legat de putere și nici nu afectează națiunea puterilor implicate. Multe acțiuni legale, economice, umanitare și culturale sunt de acest tip.

Se poate aprecia că nu toate națiunile sunt tot timpul și în aceeași măsură participante la politica internațională, gradul implicării poate varia de la maximul atins în prezent de S.U.A. până la minimul atins de țări ca Elveția sau Luxemburg.Tendința unor state de a fi implicate într-o mai mare sau mai mică măsură pot poziționa aceste state spre polul puterii sau spre polul indiferenței..

România are un interes strategic fundamental ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie stabilă democratică și strâns conectată la structurile europene și euro-atlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic al țării noastre – vector dinamic al securității democratice, stabilității și prosperității economice – este acela de a stimula o implicare europeană și euro-atlantică cât mai puternică în regiune.

3.2. Politica N.A.T.O. și a U.E. în spațiul extins al Mãrii Negre

Extinderea U.E. și N.A.T.O. a deschis o nouă dimensiune a interesului occidental, cel puțin pentru Caucaz – care este privit ca o parte a Regiunii Extinse a Mării Negre cu o importanță strategică pentru securitatea nord-atlantică și internațională nu doar datorită imenselor sale resurse naturale, oleoducte și rute de transport, ci și datorită situării sale strategice între Orientul Mijlociu extins și Occident. Nivelul de importanță a regiunii, în contextul contradicțiilor și amenințărilor moderne globale, ca punte culturală și politică a crescut.

Delimitarea sud-vestică a Mării Negre a devenit, pe frontiera estică a trei state – România, Bulgaria și Turcia, frontieră comună a Alianței Nord – Atlantice și a Uniunii Europene, fapt ce nu poate avea ca rezultat, decât elaborarea unor strategii adecvate. Proximitatea Mării Negre generează proiecții geopolitice, geostrategice, dar și geoeconomice al celor doi “actori cu statut global“, pe de o parte și pe de altă parte supune atenției instabilitatea majoră, cu un potențial exploziv semnificativ existent în zonă.

Marea Neagră „actor” cu rol în NATO ?

Strategia Alianței Nord-Atlantice în regiunea Mării Negre poate fi definită ca aflându-se la intersecția politicii sale mediteraneene cu politica de extindere spre Est, permițând asumarea de responsabilități în afara zonei tradiționale de acțiune și implicarea în soluționarea problemelor cu care se confruntă această regiune.

Potențialul economic al regiunii Mării Negre este conturat, în prezent, la nivelul semnificației ca zonă de tranzit în circuitul economic dintre U.E. (lărgită) și statele est-europene învecinate și ca racord necesar spre sursele, în special energetice, și piețele în ascensiune din Asia Centrală și Orientul Mijlociu.

În prezent N.A.T.O. fie include fie a instituționalizat relații cu toate țările din regiunea Mării Negre – România, Grecia, Bulgaria și Turcia sunt state membre ale alianței – Rusia și Ucraina sunt parteneri strategici, iar toate aceste națiuni împreună cu Armenia, Azerbaidjan, Georgia și Moldova sunt membri ai Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic (C.P.E.A.) și ai Parteneriatului pentru Pace (P.f.P.). Extinderaea N.A.T.O. și provocările aferente din domeniul securității au adus această zonă și mai mult în atenția aliaților.

Apreciem că N.A.T.O., rămâne în continuare o organizație politico-militară interesată de interesul altor state care doresc aderarea, acest fapt fiind reamintit și cu ocazia summit-ului de la București exprimat în declarație, la punctul 18:”Porțile N.A.T.O. vor rămâne deschise pentru democrațiile europene care doresc și sunt capabile să își asume responsabilitățile și obligațiile de membru, în conformitate cu Articolul 10 al Tratatului de la Washington. Reiterăm faptul că deciziile privind extinderea pot fi luate numai de către N.A.T.O.. “

Extinderea N.A.T.O. din 2004, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și eforturile care se fac, pentru includerea Ucrainei și Georgiei, care au primit cu ocazia summit-ului de la București, asigurări că le sunt sprijinite candidaturile pentru Planul de Acțiune pentru Aderare (MAP), ca urmare a contribuțiilor valoroase aduse alianței precum și a reformelor democratice din aceste țări, demonstrează interesul S.U.A. pentru controlul regiunii de margine sau a “bordurii maritime” a Euroasiei (care începe cu Finlanda și țările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia și Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat și a Indiei și se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei și Japoniei).

Având în vedere că partea sudică, cât și cea vestică a Mării Negre se află sub controlul direct al N.A.T.O. în domeniul apărării, acest fapt va deschide oportunități mai largi de cooperare internațională.Pe lângă acestea, principala sarcină a N.A.T.O. este de a susține pacea și stabilitatea, prin crearea unor forțe multifuncționale de pace în sud-estul Europei (MPFSEE) care contribuie considerabil la creșterea siguranței și stabilității în regiunea Mării Negre. Implicarea N.A.T.O. poate ajuta și la imbunătățirea climatului economic în regiune, deoarece ameliorarea condițiilor de securitate conduce, de obicei, la condiții economice mai solide.

Valurile de extindere din ultimul deceniu ale N.A.T.O. și ale Uniunii Europene au transformat regiunea Mării Negre într-un “limes” al spațiului occidental de siguranță și securitate.Dar zona a fost preluată atât cu valorile care o identifică – civilizația și statornicia popoarelor din zonă, resurse, tradiții, valori culturale, cât și cu tarele care o personalizează – migrația ilegală, traficul ilicit de droguri, arme, ființe umane, crima organizată, economii neperformante, corupție, fraudă, conflictele înghețate, proliferarea armelor de distrugere în masă sau a unor componente ale lor și multe altele. Toate acestea au tendința de a se reuni in jurul Mării Negre.Pe fondul labilității perioadei de tranziție a zonei, ele se pot dezvolta, pentru ca, apoi, ajunse la maturitate, să se constituie în valuri succesive, care să se spargă pe malurile Atlanticului. Această teamă a fixat Occidentul într-o atitudine cel puțin atentă, pentru a nu tulbura zona și a nu stârni aceste valuri.

Țelul colectiv al N.A.T.O. este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuțiile Alianței la securitatea și stabilitatea spațiului euroatlantic și a celorlalte organizații internaționale sunt complementare și se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relațiilor între țările euroatlantice cât și prin gestionarea crizelor.

Prin Conceptul Strategic lansat in aprilie 1999, N.A.T.O. și-a reorganizat forțele. Prin aceasta inițiativă s-a mărit gradul de interoperabilitate a forțelor N.A.T.O. și a capacității lor de apărare prin creșterea potențialului logistic, de desfășurare și mobilitate , de susținere în teatrul de operații, de angajare efectivă, de comandă și control.

Noul Concept Strategic al Alianței, din perspectiva statelor din zonă, permite evidențierea următorului aspect principal și anume că:

– obiectivul central și esențial al N.A.T.O. în domeniul securității constă „în apărarea libertății și securității tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare”, deziderat pentru a cărui îndeplinire Alianța „va contribui la prevenirea eficace a conflictelor, la descurajarea agresiunilor și se va angaja activ în gestionarea crizelor”.Gestionarea crizelor este unul din domeniile de activitate convenite să figureaze, ca problemă legată de planificarea apărării și de chestiuni militare, în programul de lucru al Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (N.A.C.C.) și este inclusă în programele individuale de parteneriat pentru țările candidate.Mecanismul de gestionare a crizelor pentru Regiunea extinsă a Mării Negre urmărește atenuarea tensiunilor și prevenirea crizelor, gestionarea în faza de preconflict, sprijinul operativ militar și civil cu amplificare pe diferite faze ale crizei, iar dacă ostilitățile s-au declanșat, inițierea controlului soluțiilor de răspuns, prevenirea escaladării, asigurarea încetării acțiunilor, promovarea destinderii și revenirea la normal.

Politica N.A.T.O. în zonă s-a cristalizat după 1993, când s-a pus, pentru prima dată problema extinderii, acționându-se pe trei direcții :

sporirea conlucrării pe multiple planuri cu țările din regiune, fiind vizate Ucraina, Republica Moldova și Georgia;

contracararea ofensivei Federației Ruse în regiune, prin amplificarea colaborării cu Ucraina, pentru controlul echilibrului de forțe;

intensificarea activității militare în bazinul de est al Mării Negre, în special prin mecanismele programului Parteneriat pentru Pace, ceea ce permite “studierea” de către N.A.T.O. a acestui teatru de acțiuni militare.

N.A.T.O. beneficiază de două instrumente majore pentru asigurarea și întărirea stabilității în spațiul euro-atlantic:

extinderea geografică, prin integrarea deplină în Alianță a noilor membri;

proiectarea forței în afara spațiului N.A.T.O., prin asumarea unor noi funcții care ar permite (politic și militar) implicarea eficientă în crizele de la periferia sa.

Ținând cont de faptul că N.A.T.O. este și va rămâne pentru un timp principalul element de asigurare a securității în Europa și că stabilitatea N.A.T.O. depinde în mare măsură de stabilitatea de la hotarele sale, Alianța este gata să acorde unor state nemembre anumite garanții limitate de securitate, pentru a nu permite dispersia instabilității; în cazul în care aceste state nu sunt capabile să gestioneze pe măsură crizele interne și chiar externe, N.A.T.O. își rezervă posibilitatea de a se implica pentru stabilizarea statelor respective.

Un alt mecanism esențial de cooperare al N.A.T.O. pe spații de vecinătate îl reprezintă Parteneriatul pentru Pace (P.f.P.), care oferă partenerilor ocazia de a coopera în mai mult de 24 de domenii, care includ sprijinul controlului democratic asupra forțelor armate, lupta împotriva terorismului, planificarea urgențelor civile și realizarea interoperabilității.

Apoi este elaborat un Plan Individual al Parteneriatului (I.P.P.) pentru doi ani. Acest document oferă baza cooperării dintre fiecare partener și N.A.T.O. și reflectă scopurile și ambițiile pe care partenerii și le-au fixat în Documentul de Prezentare.

Planul Individual de Acțiune al Parteneriatului (I.P.A.P.) merge mai departe decât I.P.P. și este deschis țărilor care au voința politică și abilitatea pentru aprofundarea relațiilor lor cu N.A.T.O.. Acesta oferă un set sporit de instrumente PfP pentru consilierea și asigurarea asistenței, partenerilor realizarea reformelor lor interne în domeniul securității și apărării. În martie 2005, Georgia a devenit prima țară care a înaintat la N.A.T.O.un Document de Prezentare I.P.A.P..

Planul de Acțiune pentru pregătirea în vederea aderării (M.A.P.) reprezintă mijlocul de bază al pregătirii partenerilor care doresc să adere la Alianță, prin asumarea responsabilităților și obligațiilor ce decurg din calitatea de stat membru. M.A.P. este un program de consiliere, asistență și sprijin practic, care cuprinde întreaga gamă a activităților de parteneriat și este configurat pentru a răspunde nevoilor celor care aspiră la dobândirea calității de stat membru al Alianței.

N.A.T.O. a dezvoltat instrumente de acțiune referitoare inclusiv la regiunea Mării Negre, dintre care cel mai important este Planul de Parteneriat pentru Acțiune (P.A.P.), un mecanism de cooperare între aliați și partenerii interesați. Actualmente N.A.T.O. implementează două P.A.Ps: Planul de Parteneriat pentru Acțiune în direcția consolidării instituțiilor de apărare (P.A.P.-D.I.B.) și Planul de Parteneriat pentru Acțiune contra terorismului (P.A.P.-T.). Statele din zona Mării Negre au posibilitatea de a solicita folosirea mecanismelor P.A.P.-D.I.B. și P.A.P.-T. spre a accelera eforturile generale de promovare a reformelor în domeniul securității și apărării și spre a coordona răspunsul față de amenințările asimetrice.

Privitor la politica “ușilor deschise” Jaroslaw Skonieczka, mai sceptic, este de părere că: “Oricum, deși ușa N.A.T.O. este deschisă, pragul este și va rămâne înalt. De asemenea este clar că nici unul dintre statele caucaziene nu îndeplinește standardele necesare pentru a formula pretenții reale privind calitatea de membru. Pentru a aspira la strategia vestică privind Marea Neagră sau măcar pentru a nu fi exclusă și pentru ca o eventuală integrare să aibă șanse reale, aceste state vor trebui să se concentreze asupra inducerii și sprijinirii unei transformări democratice. O viziune curajoasă ar fi necesară pentru regiunea Caucazului și a Mării Negre, dar la fel de necesar este un program de acțiune care să schimbe realitatea internă din zonă ceea ce ar face acestă viziune să fie, într-adevăr una temerară”.

Identificarea enormelor zăcăminte de gaze naturale, rezerve de petrol, minerale, în Caucaz și Marea Caspică, conferă o dimensiune geostrategică, geopolitică și geoeconomică aparte acestor zone și implicit regiunii Mării Negre, ceea ce va avea ca efect implicarea din ce în ce mai accentuată a actorilor cu vocație internațională.

Deși este evident că nici o altă țară din lume nu-și poate asuma încă responsabilitatea împărțirii puterii cu Statele Unite, disputa pentru controlul și gestionarea spațiilor cu mari conotații geopolitice și geostrategice, îndeosebi cel euroasiatic, se amplifică și devine tot mai aprigă și mai acută.

În acest context, Rusia s-a angajat într-o politică activă vizând limitarea consecințelor “hiperputerii” americane sau chiar contestarea acesteia, dar nu pierde din vedere faptul că dialogul cu Washingtonul rămâne, totuși, o preocupare majoră.

Odată cu sfârșitul Războiului Rece, N.A.T.O. a acordat o importanță deosebită dezvoltării unor relații constructive și de cooperare cu Rusia. În ultimii cincisprezece ani, N.A.T.O. și Rusia au reușit să facă progrese considerabile în dezvoltarea unui veritabil parteneriat și să depășească vechile rivalități, în scopul de a întări încrederea mutuală și cooperarea.

Începând cu 1991, Alianța și Rusia au conlucrat într-o gamă largă de chestiuni privitoare la securitate și apărare.

Participarea Rusiei la implementarea Acordului de pace pentru Bosnia-Herțegovina a constituit o etapă cu semnificații aparte în realizarea unei noi relații de cooperare.Pentru prima dată contingentele aliate și cele rusești au participat împreună la o operațiune militară multinațională. Apoi semnarea Actului fondator N.A.T.O. – Rusia asupra relațiilor mutuale, cooperării și securității, în mai 1997, N.A.T.O. și Rusia și-au instituționalizat și îmbunătățit substanțial parteneriatul. Ele s-au angajat să continue dezvoltarea relațiilor pe baza intereselor comune și au creat un nou forum pentru realizarea acestui scop: Consiliul Permanent Reunit N.A.T.O.-RUSIA (P.J.C.).Din iulie 1997, P.J.C. a fost principala instanță pentru consultări N.A.T.O.-Rusia. Obiectivul său central este acela de a construi nivele superioare de încredere prin asigurarea unui mecanism pentru consultări sincere și regulate.

De asemenea, Ucraina ocupă un loc special în mediul de securitate euroatlantic, fiind un partener important și de valoare în promovarea stabilității și a valorilor comune ale democrației. Alianța este puternic angajată în întărirea unui parteneriat distinct cu Ucraina, bazat pe Carta N.A.T.O. – Ucraina și cuprinzând consultări politice pe probleme de interes comun și o arie largă de activități practice de cooperare.

Marea Mediterană este considerată de N.A.T.O. o zonă de interes special. Securitatea în Europa este strâns legată de securitatea și stabilitatea în Mediterana. Procesul Dialogului Mediteranean al N.A.T.O. este parte integrantă al abordării N.A.T.O. a securității prin cooperare care furnizează cadrul pentru întărirea încrederii, promovarea transparenței și cooperării în regiune.În această zonă Alianța desfășoară operația „Active Endeavour” cu scop antiterorist, operație care s-a încercat să se extindă în Marea Neagră, dar nu s-a obținut acceptul Turciei și al Federației Ruse.

Situația din regiunea Mării Negre este diferită de zona Europei Centrale și de Nord privind extinderea N.A.T.O., unde și-a atins limitele in mod natural.În jurul Mării Negre, N.A.T.O. menține relații active cu o nouă generație de parteneri și aspiranți.În termeni concreți, problema politicii ușilor deschise, practicată de N.A.T.O., a extinderii geografice și a direcției viitoare se reduce la întrebarea dacă Alianța va reuși integrarea a noi membri și până unde își va extinde politica de securitate, având în vedere poziția fermă și reticentă față de aceasta a Federației Ruse.

Transformarea în curs de desfașurare a N.A.T.O., se va reflecta deasemenea asupra relațiilor Uniunii Europene cu N.A.T.O.. Întrucât N.A.T.O. își reformează structurile și politicile pentru combaterea noilor amenințări cum ar fi terorismul internațional, interesul alianței se va reorienta gradual, acordând mai puțină atenție gestionării crizelor de felul celor care fac obiectul misiunilor de tip Petersberg asumate de Uniunea Europeană, fapt pentru care s-ar putea ca aceasta să fie nevoită să-și dezvolte capabilități suplimentare. Datorită faptului că Uniunea Europeană își dezvoltă capacitatea de gestionare a crizelor, se va impune probabil, ca N.A.T.O. și U.E. să realizeze diviziunea sarcinilor mai sistematică, ceea ce va conduce la necesitatea unei coordonări mai strânse a politicilor de securitate ale celor două organizații.

Politica Alianței de sprijinire a controlului armamentelor, dezarmării și neproliferării va continua să joace un rol major în realizarea obiectivelor de securitate ale Alianței. Aliații caută să întărească securitatea și stabilitatea la cel mai redus nivel al forțelor în concordanță cu capacitatea Alianței de a asigura apărarea colectivă și de a îndeplini întregul său spectru de misiuni. Alianța acordă o deosebită importanță continuării valabilității și deplinei implementări de către toate părțile semnatare ale Tratatului C.F.E., considerându-l ca un element esențial în asigurarea stabilității spațiului euroatlantic.

Se poate spune că Marea Neagră este pe agenda Uniunii Europene ?

Începând cu 01 iulie 2013, Uniunea Europeană reprezintă o uniune de 28 de state, reunind circa 508 milioane de locuitori și producând circa 25% din P.I.B.-ul mondial. Astfel U.E. are ambiții de actor global, având interese atât în Europa, în vecinătatea apropiată dar și în cea depărtată. Astfel s-au pus bazele politicii europene de bună vecinătate care se referă la relațiile Uniunii Europene cu țările din Europa de Est (Federația Rusă, Ucraina, Belarus și Republica Moldova), din regiunea Mediteranei (Algeria, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Libia, Maroc, Siria, Tunisia și Autoritatea Palestiniana) și din Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan și Georgia).

Extinderea Uniunii Europene introduce un nou factor de natură strategică în regiune, prin includerea, în perspectivă, a trei state riverane ale Mării Negre în zona de prosperitate a pieței unice și în viitoarele aranjamente privind politica externă, de securitate și apărare comună. Aprobarea cadrului conceptual de către U.E., privind relațiile cu țările vecine din Est, vizând într-o primă etapă, Federația Rusă, Ucraina și Republica Moldova (țări participante la O.C.E.M.N.), reprezintă un indiciu clar al interesului European crescând față de regiunea Mării Negre, ca punte firească spre sursele de energie vitale pentru Europa. Conform Strategiei Europene de Securitate din 2003 („O Europă sigură într-o lume mai bună”) principalele amenințări pentru securitatea Uniunii Europene și care necesită eforturi conjugate de contracarare sunt:

terorismul – ca strategie a unei riposte asimetrice, îndeosebi a fundamentalismului islamic;

conflictele regionale și crima organizată internațională – care, probabil, se vor extinde și amplifica în viitor, deoarece este un proces nemijlocit al fenomenului de globalizare;

proliferarea nucleară – ca proces care poate fi întârziat, dar nu oprit.

Obiectivele strategice de urmărit pentru a face față acestor amenințări de tip nou la adresa securității Uniunii Europene sunt următoarele:

asigurarea stabilității și bunei guvernări în vecinătatea imediată. Aceasta va implica extinderea zonei de securitate din jurul Europei iar statele din această zonă (Europa de Est, Balcanii de Vest, statele din zona Mediteranei) vor fi bine guvernate;

crearea unei ordini internaționale bazate pe un multilateralism efi cace. Într-o lume caracterizată de globalizare (amenințări globale, piețe globale, mass-media globale), securitatea și prosperitatea depind de existența unui sistem multilateral eficace;

pregătirea unui răspuns la amenințările de tip nou.

Acest răspuns a inclus pachetul de măsuri antiteroriste adoptat după 11 septembrie 2001, sprijinirea măsurilor de neproliferare a armelor de distrugere în masă și asistarea statelor cu structuri slabe sau instabile din Balcani, Afganistan, Timorul de Est și Africa.

Această strategie ne arată că relațiile între U.E. și N.A.T.O. se bazează pe un nivel de interoperabilitate “care dau conținut capacității europene colective de gestionare a crizelor”.

Din punct de vedere organizatoric, s-a stabilit că gestionarea militară a crizelor să se realizeze prin reguli de cooperare între U.E. și N.A.TO., prin efectuarea de proceduri de informare, consultare și cooperare, la care să participe și țările candidate la aderare.Pentru gestionarea nonmilitară a crizelor, în caz de secetă, foamete, s-a decis crearea unui Centru de criză, care să dețină mecanisme și facilități de intervenție rapidă.Totodată realizarea capacității militare a U.E. la nivel de decizie și execuție să aibă în vedere dezvoltarea armamentului și echipamentului în cadrul U.E., prin restructurarea industriilor naționale pe trei repere competitive: aeronautică, electronică și comunicații în domeniul apărării.

Evolutiv, s-a plecat de la proiecte diferite (I.E.S.A. ca proiect N.A.T.O., P.E.S.A. ca proiect U.E.), cu interacțiuni între ele și cu o viziune tot mai evidentă a unei apropieri și mai mari. Astfel din punctul de vedere al realizărilor și progreselor înregistrate, dezvoltarea în armonie a P.E.S.A. (componenta de securitate și apărare a P.E.S.C.) și I.E.S.A. a devenit un interes nu doar al ambelor organizații (N.A.T.O. și U.E.), ci și al U.E. și S.U.A..În prezent problematica terorismului a consolidat relația dintre N.A.T.O. și U.E., toate demersurile întreprinse vizând unificarea și coordonarea eforturilor pentru o funcționare eficientă în vederea realizării unei apărări comune în folosul tuturor națiunilor Europei.

În contextul strategiei U.E. considerăm că trebuie reamintit și faptul că încă din 12.mai.2004, Comisia Europeană a publicat propunerile pentru “Politica de vecinătate europeană”, dar Heather Grabbe este de părere că: “…această politică de vecinătate neconținând nici o promisiune de aderare îi diminuează considerabil atractivitatea în ochii națiunilor pentru care a fost creată. Așadar, Uniunea Europeană trebuie să ofere vecinilor săi alte stimulente pentru cooperare sau va avea puțină influență asupra lor. Propunerile Comisiei mizează, mult prea des, pe presupunerea că țările din regiune vor adopta politica ei și se vor adapta așa cum au făcut țările din Europa Centrală și de Est, chiar și în lipsa unei oferte care să includă beneficii clare în schimbul eforturilor lor”.

Uniunea Europeană a lansat deja de doi ani Politica Vecinătății Europene (PVE) – care se adresează țărilor ce au granițe comune cu viitoare state-membre U.E.. Acesta este cazul Moldovei, Ucrainei și al celor trei țări Caucaziene.

Un alt document important al Uniunii Europene este „Sinergia Mării Negre" care reprezintă o nouă strategie de cooperare regională pentru zona Mării Negre.

Pentru U.E., potrivit documentului, Marea Neagră reprezintă, înainte de toate, "o regiune geografică distinctă, bogată în resurse naturale, ocupând o poziție strategică la intersecția Europei cu Asia Centrală și Orientul Mijlociu", precum și "o piață în expansiune cu potențial de dezvoltare ridicat", constituind "o placă turnantă pentru fluxurile de energie și de transport". Comisia Europeană precizează de la bun început că această strategie de cooperare regională nu este gândită "distinct" de politica generală a U.E. în regiune, fiind tratată la pachet cu politica de preaderare a Turciei, cea de vecinătate a U.E. și a parteneriatului strategic al Uniunii cu Rusia. Statele incluse sunt România, Bulgaria, Grecia, Rusia, Turcia, Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan și Moldova. Participă și troica U.E., ceea ce ar putea da mai mare greutate și vizibilitate acestei noi dimensiuni a politicii U.E. de vecinătate. Din troică fac parte secretarul general al Consiliului și înalt reprezentant al U.E. pentru politica externă și de securitate, comisar european pe politică externă și reprezentantul președinției U.E. în exercițiu.

Uniunea Europeană și-a dezvoltat contribuția în regiune și aceasta ne subliniază interesul crescând al Bruxelles-ului. Astfel, U.E. a dezvoltat poziția trimisului special pentru conflictul transnistrean – domnul Adrian Jakobovitz de Szeged, care este, de asemenea, reprezentant al U.E. în mecanismul 5 plus 2 din noiembrie anul trecut – care ar trebui să discute și rezolve conflictul înghețat din regiunea estică a Republicii Moldova.

Amintim aici Misiunea de Monitorizare a Graniței, instalată la sfârșitul anului 2005 de către U.E. la granița dintre Ucraina și Republica Moldova, cu obiectivul de a monitoriza comerțul și regulile de la frontieră, pentru a oferi sfaturi înspre îmbunătățirea controlului de frontieră și blocarea contrabandei și a traficului aici. Și nu mai puțin important, Misiunea de Monitorizare a Graniței poate ajuta pentru regimul vizelor speciale pe care atât Ucraina, cât și Moldova le vor pentru cetățenii lor la scurtele călătorii în țări ale U.E..

Unul din motivele importante pentru care a fost creată Uniunea Europeană a fost acela de a asigura pacea și securitatea după secole de conflict pe “bătrânul continent”. Deși amenințarea agresiunilor militare s-a diminuat în Europa, de la crearea U.E. securitatea este o preocupare majoră pentru toate țările de pe continent. Așa cum pacea și securitatea au fost principalele obiective la constituirea U.E., viitoarele extinderi urmăresc să consolideze pacea și securitatea într-o Europă extinsă.Uniunea Europeană posedă o serie de instrumente politico-economice ce îi permit o abordare globală a noilor tipuri de riscuri și amenințări la adresa securității, în special în ceea ce privește diplomația preventivă și aspectele civile ale managementului crizelor.

Toate aceste eforturi și discuția despre nevoia și hotărârea de a fi implicată în Regiunea Extinsă a Mării Negre și în conflictele înghețate fac din U.E. un actor la Marea Neagră și în Regiunea Extinsă a Mării Negre. După 1 ianuarie 2007, când România și Bulgaria au devenit membre ale U.E., avem două țări membre U.E., o țară asociată – în sensul negocierii U.E.-Turcia, două membre cu Plan de Acțiune – Ucraina și Moldova – și trei țări care merg înspre U.E. și valorile europene – țările Caucaziene. Nu putem uita relația specială dintre U.E. și Rusia. Toate ingredientele sunt puse laolaltă pentru a cere un concept special de securitate strategică a U.E. pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre.

Anexa nr.1

POPULAȚIA ȚĂRILOR DIN ZONA MĂRII NEGRE.

Sursa: Societatea Academica din România (SAR)

Anexa nr.2

Statele riverane din regiunea Mării Negre

Anexa nr.3 Spațiul Extins al Mării Negre

Sursa:

http://eurlex.europa.eu/legalcontent/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:52007DC0160&from=EN

Anexa nr. 3

Spațiul Extins al Mării Negre

Sursa : http://www.citymaps.ro/harta-europa.html

Anexa nr.4

Rețeaua de conducte de petrol și gaze naturale din zona Mării Caspice

Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Caspic%C4%83

Anexa nr.5

Anexa nr.6

Rețele de transport energetic, de la furnizori la consumatori.

Sursa : http://www.ceeol.com/aspx/issuedetails.aspx?issueid=c952f986-3e6b-11d7-b5fe-0000e86214db&articleId=4ec04815-3f40-11d7-b5fe-0000e86214db