3.1. Termenii și conținutul tehnico – tactic al jocului de handbal

CAPITOLUL III
TEHNICA ȘI TACTICA JOCULUI DE HANDBAL
3.1. Termenii și conținutul tehnico – tactic al jocului de handbal
Tehnica jocului de handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice care vizează manevrarea mingii, precum și deplasările jucătorilor în vederea acestei manevrări, în scopul realizării randamentului maxim (Teodorescu Leon). Aceasta nu poate fi concepută ca un scop în sine, ci în strânsă legătură cu tactica și este condiționată de regulamentul de joc care delimitează un cadru precis în executarea procedeelor tehnice.
Elementele tehnicii reprezintă forme generale ale deprinderilor motrice specifice, având un caracter abstract. Utilizarea noțiunii de element tehnic survine din necesitatea de a grupa și clasifica acțiunile motrice concrete care se execută în timpul jocului. Cei mai mulți autori români prezintă următoarele elemente tehnice: poziția fundamentală, mișcarea în teren, ținerea mingii, prinderea mingii, aruncarea (pasarea) mingii, driblingul, fenta, aruncarea la poartă, scoaterea mingii de la adversar, blocarea aruncărilor la poartă, elemente de tehnică a jucătorului pivot.
Procedeul tehnic reprezintă modul concret de execuție a elementelor tehnice. De exemplu: elementul tehnic „aruncare” presupune acțiunea motrică a jucătorului prin care acesta încearcă să înscrie un punct în poarta adversă, fără să precizăm felul în care se realizează acest lucru. Precizarea modului în care se execută aruncarea (din alergare, din săritură, cu plonjon, cu boltă, etc) definește procedeul tehnic ce face parte din categoria elementului aruncare.
Tehnica jocului de handbal nu reprezintă un scop în sine, ci este în strânsă legătură cu tactica jocului. Procedeele tehnice, deși se pot învăța și în condiții izolate de joc, au un bogat conținut tactic, execuția lor subordonându-se relației față de posesia mingii, coechipieri și adversari. Tactica jocului de handbal reprezintă organizarea și coordonarea acțiunilor propriilor jucători, valorificând calitățile și particularitățile acestora precum și lipsurile în pregătire a adversarilor în vederea realizării cu succes a sarcinilor de joc. Toate acestea vor fi însoțite de preocuparea permanentă de respectare a regulamentului și a moralei sportive. Noțiunea de tactică va cuprinde totalitatea principiilor și regulilor după care acționează jucătorii unei echipe în atac/apărare în vederea realizării unui joc coordonat unitar împotriva sistemului de joc advers. La baza combinațiilor dintre jucători stau acțiunile tactice individuale.
Principiile tacticii în atac și în apărare sunt norme fundamentale pe care trebuie să le respecte toți jucătorii și care trebuie să stea la baza pregătirii echipelor.
Principiile tacticii în atac sunt: asigurarea posesiei mingii, atacarea permanenta a porții adverse, variații de ritm în circulația mingii și a jucătorilor, alternarea acțiunilor tehnico-tactice, respectarea posturilor și a sarcinilor specifice acestora, schimbarea jocului de pe o parte pe alta a terenului, etc.
Principiile tacticii în apărare sunt: asigurarea echilibrului defensiv, replierea în timp util în apărare, repartizarea adversarilor, plasamentul între adversarul cu minge și propria poartă, atacarea adversarului cu minge, acordarea ajutorului coechipierului alăturat care se apără la atacantul cu minge, etc.
Fazele jocului de handbal în atac și în apărare sunt:
Fazele jocului
Atac
Apărare

faza I
contraatacul direct sau cu intermediar, cu un vârf sau cu două vârfuri
replierea

faza a II-a
contraatacul susținut
zona temporară

faza a III-a
organizarea atacului
organizarea apărării

faza a IV-a
atacul organizat
apărarea organizată


3.2. Tehnica de bază a jocului de handbal
Tehnica reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice în formă și conținut, cere se referă la manevrarea mingii, precum și la deplasările jucătorilor în vederea acestei manevrări, care se desfășoară după legile activității nervoase superioare ale biomecanicii, în scopul realizării randamentului maxim de joc.
3.2.1. Poziția fundamentală în atac se învață odată cu prinderea și pasarea mingii Jucătorul care urmează să primească mingea este orientat cu fața spre posesorul mingii, cu brațele îndoite din coate și îndreptate în direcția mingii, genunchii ușor flexați, trunchiul puțin îndoit pe bazin și spatele ușor rotunjit Această poziție favorizează mișcările în teren, prinderea mingii, depășirea, aruncarea la poartă (fig. 1)


Fig. 1 Poziția fundamentală în atac
Se învață separat și se perfecționează împreună cu celelalte elemente de tehnică în atac, fiind baza de plecare pentru oricare dintre ele.
Pf 1. Câte doi față în față, profesorul descrie și demonstrează poziția fundamentală în atac ,ceilalți imită și se corectează reciproc.
Pf 2 Elevii se deplasează în teren, la semnalul profesorului se opresc în poziție fundamentală cu fața spre acesta.
Pf. 3 Orice formație de prindere și pasare. Când trec la coada șirului elevii adoptă poziția fundamentală.
Poziția fundamentală în apărare este ușor de învățat și executat încă de la primele lecții, mai dificilă fiind pregătirea fizică necesară executării ei pe tot parcursul jocului cu maximă eficiență. Apărătorul are brațele ridicate la înălțimea paselor atacanților, cu coatele îndoite, trunchiul ușor înclinat înainte, picioarele depărtate la lățimea umerilor. Indiferent de zona pe care se apără, jucătorul va fi orientat în permanență cu fața spre minge.
Pf. 4 Elevii grupați în perechi, față în față, în poziție fundamentală de apărare, execută deplasări în diferite direcții, la comanda unuia dintre parteneri.(“în oglindă”). La următoarea repetare rolurile se schimbă
Pf. 5 (Idem Pf. 4) Elevii care comandă deplasările poate să execute și alte sarcini (ghemuiri, sărituri, diferite mișcări ale brațelor).
Pf. 6 Doi elevi la 10-11m de poartă și la 7-8m între ei (Is și Id) execută pase în pătrundere. Patru jucători în zonele centrale și intermediare ale apărării în poziție fundamentală de apărare, execută ieșire rapidă când mingea se află la atacantul de pe partea lor, respectiv, retragere rapidă când mingea se află la atacantul de pe partea opusă. Pe tot parcursul deplasărilor jucătorii vor menține poziția fundamentală.
Pf. 7 Doi elevi la semicerc pe posturi de apărători intermediari, în poziție fundamentală de apărare. Ceilalți elevi sunt așezați pe două șiruri pe Is și Id, pasează în pătrundere și se retrag la coada șirului propriu. Apărătorii execută aceleași sarcini ca la exercițiul precedent (ieșire – retragere).
3.2.2. Mișcarea în teren – totalitatea acțiunilor de deplasare a jucătorilor efectuate în scopul obținerii unei poziții avantajoase în teren, față de adversar, (atacanții –pentru a înscrie puncte, iar apărătorii-pentru a evita primirea de goluri și pentru a intra în posesia mingii).
Principalele acțiuni de deplasare în teren pot fi clasificate astfel:
În atac – pentru trecerea din apărare în atac organizat
– în cadrul atacului pozițional
În apărare – pentru trecerea din atac la apărarea organizată
– în cadrul apărării organizate
Procedeele de deplasare specifice fazelor de trecere din atac în apărare și din apărare în atac sunt:
– alergare tropotită și lansată- cu fața, cu spatele, lateral, cu schimbări de direcție(pe distanța dintre cele două semicercuri);
– săriturile – de pe loc, din deplasare;
– opririle, pornirile.
Procedeele de deplasare specifice fazelor de joc în sistem (a IV-a) în atac și apărare sunt:
– alergarea de viteză pe distanțe scurte (3-7 m sau mai mult), cu pași adăugați, încrucișați, cu fața, cu spatele, lateral, oblic înainte și înapoi;
– săriturile de pe loc, din deplasare, de pe unul sau de pe ambele picioare;
– schimbările de direcție;
– opririle, întoarcerile, pornirile.
Deși sunt procedee destul de simple, deplasările în teren au un rol decisiv, toate acțiunile de atac și apărare, având un bogat conținut tactic.
Mt1 Sprinturi scurte (pe distanțe de 3-5-10 m) în direcții opuse sau alternate cu alte forme de alergare.
Mt2 Alergare de viteză pe distanță de 25-30 m.
Mt3. Opriri bruște executate din alergare în cea mai mare viteză, urmate de porniri rapide în alte direcții.
Mt4 Sărituri înalte (“ca mingea”, pe un picior, cu ridicarea genunchilor la piept, din ghemuit în ghemuit).
Mt5. Alergare cu schimbări de direcție.
Mt6. Deplasări laterale, înainte, înapoi, specifice jocului de apărare.
Mt7. Alergare printre și peste diferite obstacole (fig. 2).


Fig. 2 Alergare printre și peste diferite obstacole


Mt8. Ștafete cu diferite forme de alergare (cu fața, cu spatele).
Mt9. Joc dinamic: “Crabii și creveții”. Două echipe de câte 10-12 jucători aliniate pe două rânduri, spate în spate, la linia de la mijlocul terenului. Distanța dintre jucători va fi de cel mult 1m, iar intervalul dintre ei, de 1-2 pași. În fața fiecărei echipe se trasează o linie la 10-12 m care reprezintă “casa”. Jucătorii unei echipe se vor numi “crabii”, iar ceilalți, “creveții”.
Conducătorul jocului strigă numele unei echipe care trebuie să alerge spre casa sa, fiind urmărită de jucătorii celeilalte echipe. Fiecare jucător atins înainte de a depăși linia casei aduce un punct echipei adverse.
Jocul se repetă de câteva ori, conducătorul jocului strigând fiecare echipă de același număr de ori (fig. 3).


Fig. 3 Joc dinamic “Crabii și creveții”


Mt10. Joc dinamic: “Cursa pe numere”. Jucătorii sunt împărțiți în echipe cu un număr egal de jucători așezați pe șiruri înapoia unei linii de plecare, în poziția așezat cu picioarele încrucișate. Fiecare jucător primește un număr (de la 1 la…n.). La 10-15m în fața fiecărui șir se află un obiect ce urmează a fi ocolit. Jucătorul cu numărul strigat de conducătorul jocului se ridică, aleargă pe partea dreaptă a șirului ocolește obiectul și revine la locul său.
Echipa al cărei jucător a ajuns primul primește un punct. Câștigă echipa care a acumulat mai multe puncte până la sfârșitul jocului (fig. 4).
Indicații metodice: Pentru a mări atractivitatea jocului profesorul poate striga același număr imediat ce jucătorul s-a așezat.
Se recomandă ca echipele să fie echilibrate ca valoare.


Fig. 4 Joc dinamic “Cursa pe numere”


Mt11.Elevii repartizați pe perechi, față în față, apărător și atacant. La dreapta și la stânga ”apărătorului” sunt așezate două obiecte (mingi, conuri, etc), la o distanță de 3-4m între ele. Elevul “atacant” încearcă să atingă unul din cele două obiecte care pot fi apărate numai prin atingerea de către apărător.
3.2.3. Ținerea, prinderea, pasarea mingii – scoaterea mingii de la adversar
Între prindere și aruncare, mingea se ține cu una sau cu două mâini, dar nu mai mult de trei secunde, așa, cum prevede regulamentul de joc.
3.2.3.1. Ținerea cu o mână poate fi (fig. 5):
– prin apucare – jucători cu mâna mare și degetele lungi;
– în echilibru – jucători cu mâna mică.


Fig. 5 Ținerea mingii cu o mână și cu două mâini


Acest procedeu este foarte des utilizat pentru că el precede toate aruncările la poartă. Se va avea în vedere ca degetele și podul palmei să fie în contact cu mingea. Pentru aceasta degetul mare va fi mai apropiat de degetul arătător.
Ținerea cu două mâini se face astfel (fig. 5):
– pentru mingi prinse mai sus de nivelul coapsei –cu degetele orientate în sus și răsfirate pe minge, degetele mari apropiate.
– pentru mingi prinse sub nivelul genunchiului – cu degetele orientate în jos și răsfirate pe minge, degetele mari spre exterior(depărtate).
Scoaterea mingii poate fi făcută mai ales din ținere echilibrată, cu o mână, dar este un procedeu de mare precizie și finețe, care apare doar întâmplător la practicanții handbalului de vârsta școlii generale.
3.2.3.2. Prinderea mingii se poate face cu una sau cu două mâini. Prinderea cu o mână se execută foarte rar, în situații extreme. Se recomandă prinderea cu două mâini la toate nivelele de practicare a jocului.
În poziția de așteptare pentru acest procedeu, corpul, brațele și degetele trebuie să fie relaxate. Pe măsură ce mingea se apropie, jucătorul întinde brațele în întâmpinarea ei, cu palmele alăturate în formă de cupă astfel:
– la pasele primite deasupra nivelului genunchiului degetele mari apropiate și, împreună cu celelalte, orientate în sus (fig. 6).


Fig. 6 Prinderea mingilor înalte

- la mingile primite sub nivelul genunchiului, degetele mari sunt în exteriorul “cupei” și, împreună cu celelalte, orientate în jos.
În momentul contactului cu mingea, jucătorul va amortiza șocul prin îndoirea treptată a membrelor superioare din articulațiile pumnului și cotului.
3.2.3.3. Pasarea mingii în funcție de fazele jocului în atac, există mai multe feluri de pase. Pentru practicarea handbalului ca mijloc al educației fizice considerăm necesară cunoașterea următoarelor tipuri de pase:
– în cadrul fazei I pasa cu o mână de deasupra umărului pentru lansarea vârfului de contraatac (lungă) sau spre intermediar (scurtă), pasa din săritură.
– în cadrul fazei a II-a pasele pentru transportul mingii în terenul advers care pot fi: pase zvârlite de deasupra umărului, pase lansate cu una sau cu două mâini, pase din pronație, pase pe la spate, pe la ceafă.
– în cadrul fazei a III-a se execută diferite tipuri de pase enumerate la fazele anterioare, dar în scopul ocupării posturilor stabilite pentru fiecare jucător.
– în cadrul fazei a IV-a se pot executa următoarele tipuri de pase: pasele în pătrundere succesivă, pase peste semicerc, pase de angajare a jucătorilor de la semicerc.
Voi descrie doar acele procedee care sunt accesibile practicanților în regimul orelor de educație fizică și care au o frecvență mai mare în toate fazele jocului.
1. Pasa azvârlită de deasupra umărului.
Jucătorul în poziție fundamentală de atac, primește mingea având piciorul opus brațului de aruncare mai înainte și o duce înapoi, pe deasupra umărului, ținând-o cu o mână (echilibrat sau apucat), cu brațul îndoit din cot la un unghi ceva mai mare 90°. În prima fază a aruncării, când mingea este dusă deasupra umărului, greutatea corpului se lasă mai mult pe piciorul din spate, care se întinde în momentul aruncării. Impulsul de forță care pornește din vârful piciorului din spate și se propagă ca o undă până la extremitatea brațului de aruncare se cumulează cu forța dezvoltată de musculatura spatelui , abdomenului, toracelui, umărului și cu cea extensoare a brațului de aruncare și mingea va fi trimisă în direcția și la distanța dorită (fig. 7).


Fig. 7 Pasa zvârlită de deasupra umărului

2. Pasa din săritură
Nu se recomandă dacă săritura nu are ca scop amenințarea porții (pasele de angajare a jucătorilor de la semicerc).În jumătatea proprie de teren (faza –I- și –II-), aceste pase se folosesc numai dacă se adresează unor coechipieri bine demarcați și dacă altă posibilitate de pasă nu există. Procedeul va fi descris la aruncarea din săritură (fig. 8).


Fig. 8 Pasa din săritură


3. Pasa din pronație, accesibilă elevilor din clasele mari, rezolvă nevoia de a transmite rapid mingea unui coechipier demarcat. Se execută numai dacă mingea este ținută prin apucare. Având mingea în dreptul abdomenului, jucătorul răsucește palma în afară, prin mișcare de pronație, cu cotul ușor îndoit. Apoi brațul continuă mișcarea, ducându-se în lateral, pe direcția traiectoriei viitoare a mingii, cotul se extinde puternic, iar palma împinge puternic mingea, după eliberarea căreia va face o flexie pe antebraț (fig. 9).


Fig. 9 Pasa din pronație

4. Pasa cu pământul este tot mai mult utilizată pentru a evita intercepția mingii de către adversari. Ea poate fi o pasă zvârlită, din pronație, din săritură, dar ,care înainte de a fi prinsă de un coechipier, ricoșează din sol. Pentru a fi eficientă, această pasă trebuie să atingă solul la picioarele apărătorului, de preferat la două treimi din distanță față de cel care pasează și la o treime de cel care primește mingea. De asemenea, pasa trebuie să fie activă (tare) și nu “lăsată” spre coechipier.
5. Pasele în pătrundere succesivă sunt intens utilizate în atacul organizat (faza a IV-a) din necesitatea de a crea superioritate numerică pentru atacanți și au la bază nivelul de tehnicitate privind manevrarea mingii precum și deplasările în teren.
Jucătorul aflat în posesia mingii pătrunde hotărât pe culoarul dintre doi apărători apropiați. Dacă aceștia “închid“ culoarul mai repede, (fără ca atacantul să ajungă în contact cu apărătorii), posesorul mingii poate executa o pasă zvârlită sau din pronație spre partea brațului cu mingea. Dacă apărătorii închid culoarul numai la contactul cu atacantul, acesta va proteja brațul cu mingea ( ridicat și în urmă) și, cu o pasă zvârlită, va transmite mingea atacantului cel mai apropiat pe partea respectivă. Acesta, plasat mai în spate și gata să pătrundă, va pleca de pe loc în viteză mare numai când posesorul mingii, după ce a atras la sine doi apărători, a ridicat brațul pentru a pasa. Ridicarea brațului de către posesorul mingii reprezintă semnalul de plecare pentru următorul atacant (fig. 10)


Fig. 10 Pase în pătrundere succesivă

Aceste pase sunt mai ușor de executat de către dreptaci spre dreapta și de către stângaci spre stânga. De aceea este de dorit ca toți jucătorii să poată pasa și cu brațul neîndemânatic măcar prin procedeul zvârlit de deasupra umărului.
Intercepția mingii reprezintă acțiunea de deposedare pentru care apărătorul are nevoie de o foarte bună viteză de reacție și de deplasare, de îndrăzneală și spirit de anticipație.
Apărătorul își marchează atacantul direct, urmărind în același timp și adversarii care manevrează mingea. La momentul potrivit, el va țâșni pe traiectoria mingii. Aceste acțiuni comportă o mare doză de risc, de aceea, apărătorul care a ratat intercepția trebuie să marcheze cât mai repede un alt adversar, urmând ca el să fie suplinit de către coechipierii alăturați și apoi să revină la locul său din sistemul de apărare.
Pp1. Doi jucători față în față. Unul are o minge pe care o ține în mâna îndemânatică, celălalt apucă și el mingea încercând să o ia. Pentru fiecare reușită jucătorul primește câte un punct.
Pp2. Jucătorii perechi față în față, având câte o minge la fiecare pereche. Se execută pase cu două mâini (de deasupra capului, de la piept, de la șold), cu o mână (zvârlită de deasupra umărului, din lateral de la nivelul umărului, din dreptul șoldului, al genunchiului, pase lansate). În timpul execuției se vor face precizări și corectări cu privire la poziția piciorului și a umărului opus brațului de aruncare care trebuie orientate pe direcția aruncării. În cazul în care nu avem un număr suficient de mingi, vom dispune jucătorii în câte două sau trei perechi la o minge, aceștia fiind așezați pe două șiruri față în față. După ce pasează, fiecare jucător se retrage la coada șirului propriu.
Pp4. Elevii repartizați în echipe de câte 6-7, în linie, având 3-4m interval între ei, încearcă să paseze cât mai repede de la A la B și de la B la A (“Drum de pase”).
Pp5. Idem, dar parcursul este în zig-zag (fig. 11).


Fig. 11 “Drumul de pase” în zig-zag


Pp6. Elevii a două echipe formează un cerc, fiind așezați alternativ pe linia cercului (A,B,A,B, tec). Cei din echipa A încearcă să paseze rapid într-un sens, cei din echipa B se opun și încearcă să ia mingea.
Pp7 Elevii sunt dispuși în formație de triunghi, în coloană de câte 3-4 la fiecare vârf al triunghiului cu fața spre interiorul acestuia și execută (fig. 12):


Fig. 12 Pase în triunghi

- pase spre dreapta/stânga și retragere la coada șirului propriu;
– pase spre dreapta/stânga și deplasare în aceeași direcție;
– pase spre dreapta/stânga și deplasarea în direcția opusă.
Recomandări: când urmează să primească mingea, fiecare jucător va ieși în întâmpinarea ei, astfel încât nici unul nu va prinde mingea pe loc.
Pp8. Elevii așezați în formă de pătrat execută toate tipurile de pase și deplasări descrise la Pp7. În plus, ei mai pot executa pasele în lateral (dreapta sau stânga) și deplasare pe diagonală (fig. 13).



Fig. 13 Pase în pătrat


Pp9. Elevii sunt așezați pe lățimea terenului câte patru: doi pe margini și doi în mijloc; cei din mijloc, spate în spate, iar cei de pe margini, cu fața spre cei din mijloc. Elevii din mijloc au câte o minge. La semnal, fiecare pasează în lateral, după care se întoarce rapid și primește mingea din partea opusă, pasează cu acesta și se întoarce în poziția inițială (fig. 14).


Fig. 14 Pase în grupe de patru


Recomandări. Pe tot parcursul exercițiului, jucătorii execută joc de glezne. Jucătorii de pe margine pasează în momentul în care jucătorul din mijloc a transmis mingea în partea opusă, conferind, astfel, o viteză de lucru crescută pentru cei de la mijloc.
Pp10. Patru jucători în atac, ocupând posturile următoare: Es, Is, Id, Ed, și alți patru, în apărare pe posturi de ld, id, is. ls. Cu o singură minge, atacanții pasează în pătrundere pe culoarele formate prin plasamentul apărătorilor. După ce s-a însușit bine exercițiul, apărătorii pot primi sarcini de interceptare a mingii.
Pentru a continua pregătirea prin acest exercițiu, el trebuie să se completeze cu fenta de pasă și driblingul cu pătrundere pe locul apărătorului ieșit la intercepție.
Pp11. Jucătorii așezați ca la Pp6, fiind mai mulți (2/3/4) pe cele două extreme. Mingea se află la primul jucător din extrema stângă care o pasează Id și se deplasează în viteză în extrema opusă. Id primește pasa în pătrundere și o transmite Ed care iese în întâmpinarea mingii la 9m, prinde mingea, o pasează Is și se infiltrează la semicerc în mare viteză, deplasându-se în extrema opusă. Is pasează la Es și exercițiul continuă (fig. 15).


Fig. 15 Pase cu circulație de extreme

Toate exercițiile de prindere și pasare au ca scop mai întâi formarea mecanismului de bază al execuției corecte, apoi se urmărește creșterea posibilității de a pasa și prinde mingea din diferite poziții și direcții.
3.2.4. Conducerea mingii (driblingul) – scoaterea mingii din dribling Are ca scop să evite comiterea de “pași” sau “trei secunde”.
Driblingul simplu constă într-o singură împingere a mingii spre sol cu o mână și apoi prinderea ei la revenire, de regulă cu ambele mâini. Se poate executa de pe loc sau din deplasare.
Driblingul multiplu permite deplasarea nelimitată în teren a posesorului mingii
Înainte de a executa driblingul, jucătorul are voie să se deplaseze trei pași sau să țină mingea trei secunde .
Driblingul multiplu constă într-o serie de împingeri succesive ale mingii spre sol, de pe loc sau din deplasare . Se execută prin apăsare cu palma pe suprafața mingii către sol.
Scoaterea mingii din dribling se poate face din lateral, din spate sau, mai rar, din față și constă în interpunerea mâinii apărătorului între mingea trimisă spre sol și mâna atacantului care execută driblingul. (fig. 16)


Fig. 16 Scoaterea mingii din dribling


Cm1. Elevii grupați în perechi. Unul are o minge cu care execută dribling din mers sau din alergare în diferite direcții, celălalt încearcă să se mențină cât mai aproape de el („Stăpânul și câinele”).
Cm2. Elevul care driblează încearcă să numere degetele ridicate de partener.
Cm3. Elevii driblează pe tot terenul. Unul are o minge diferită (de baschet) și, în timp ce driblează, încearcă să scoată mingea din dribling unui alt elev. Dacă reușește va schimba mingea cu acesta.
Cm4. Terenul este împărțit în patru suprafețe egale. Elevii execută dribling în terenul nr. 1, fiecare încercând să-i facă pe ceilalți să piardă mingea. Cel care a pierdut mingea din dribling va trece pe terenul nr.2 și va continua să concureze cu cei care vor ajunge aici, iar de aici, cei care pierd mingea vor rece în terenul nr.3 și așa mai departe. Este declarat campion cel care rămâne ultimul în trenul nr.1.
Cm5. Elevii repartizați în grupe de câte 5-6, în funcție de numărul de mingi. Ei vor încerca să traverseze terenul cu mingea în dribling fără să fie atinși de un alt elev (vânătorul) care se află pe linia de mijloc a terenului și care driblează și el. Elevul atins va rămâne să-l ajute, iar la următorul elev atins, vânătorul va trece în grupul celor care traversează terenul.
Cm6. Elevii împărțiți în perechi cu o minge. Unul execută dribling încercând să imite mișcările celui fără minge (treceri in așezat sărituri, diferite deplasări), fără să piardă mingea de sub control..
Cm7. Elevii pe perechi față în față pe linia de poartă. Pe lungimea terenului, unul încearcă să treacă în dribling de celălalt care trebuie să-i scoată mingea sau să obțină fault în atac.
Cm8. Un elev execută dribling pe un culoar format din două șiruri de perechi care rostogolesc între ei mingi medicinale.
Cm9. Perechi, ambii elevi driblând. Imediat ce unul își schimbă locul, celălalt face la fel.
Cm10. Dribling pe sol în timp ce se deplasează pe o bancă întoarsă (poate fi inclus într-un parcurs aplicativ).
Cm11. Parcurs aplicativ care să cuprindă dribling cu două mingi.
3.2.5. Aruncarea la poartă este un procedeu de cea mai mare importanță reprezentând mijlocul și, în același timp, scopul jocului în atac. Ea poate fi executată de pe loc sau din deplasare
Aruncarea de pe loc poate fi folosită în orice fază a jocului, cu o mai mare incidență în momentele fixe, la aruncările de la 7m și de la 9m.
În cazul aruncării de la 7m, jucătorul desemnat pentru aceasta, ținând mingea cu ambele mâini, se va așeza cu ambele tălpi la 10-15 cm în fața liniei de la 7m. Prin ducerea mingii în urmă, deasupra umărului cu brațul de aruncare și a piciorului de pe partea brațului de aruncare înspre înapoi (semifandare), jucătorul este gata de aruncare. În tot acest timp atacantul care are privirea îndreptată spre brațele și mai ales picioarele portarului, poate simula (sau nu) o aruncare pentru a sesiza intenția imediată a portarului, urmând ca apoi să execute cu maximum de viteză (la nivelul brațului cu mingea) aruncarea la poartă.
Aruncările din deplasare pot fi:
Aruncări cu sprijin pe sol:
– din alergare –aceasta având ca scop principal surprinderea portarului advers și, executându-se de regulă, având înainte piciorul de aceeași parte cu brațul de aruncare (asemănător cu pasa din alergare).
– cu pași încrucișați (sau adăugați) – jucătorul prinde mingea având piciorul drept înainte, pășește cu piciorul stâng (oblic spre stânga sau spre dreapta), apoi cu dreptul, încrucișând picioarele (înapoi, respectiv, înainte) simultan cu ducerea mingii cu ambele mâini înspre înapoi și cu răsucirea trunchiului. Al treilea pas poate fi făcut spre dreapta (la dreptaci) și, în funcție de înălțimea la care se află brațul de aruncare avem:
– aruncare pe la capul apărătorului
– aruncare pe la șold
– aruncare pe la genunchi (fig. 17)


Fig. 17 Aruncare pe la genunchi

- dacă al treilea pas se face spre stânga (la dreptaci) și trunchiul este răsucit spre dreapta și îndoit spre stânga (cu pieptul în sus) se execută aruncare cu evitare.
Toate aceste aruncări pot fi precedate de un pas sărit, (de pe piciorul stâng la dreptaci) sau un pas săltat (pe piciorul drept)
2.Aruncarea din săritură reprezintă procedeul de aruncare cu cel mai mare procent de utilizare în jocul de handbal, fiind prezent în toate cele patru faze ale atacului.
Jucătorul cu mingea ținută în ambele mâini în dreptul pieptului execută pașii de elan (unul, doi sau trei), ultimul pas fiind executat cu flexia mai mare a genunchiului, rularea mai accentuată pe talpă (dinspre călcâi, talpă, vârf). Momentul bătăii și desprinderii va marca ducerea energică a mingii cu ambele mâini deasupra umărului de aruncare și a piciorului drept îndoit din articulația genunchiului înspre înapoi, astfel că, încă de pe parcursul ascendent al zborului jucătorul se află în poziția cea mai favorabilă aruncării – cu toată partea stângă a corpului (la dreptaci) înainte și partea dreaptă înapoi (fig. 18).


Fig. 18 Aruncarea din săritură

Se pot face unele diferențieri între aruncările de la semicerc și cele de la distanță.
Astfel, la aruncările de la semicerc elanul va avea ca scop obținerea unui unghi favorabil, deci săritura va fi mai lungă.
În funcție de locul de aruncare se poate executa aruncare din săritură cu ducerea brațului în lateral sau cu evitare, ambele procedee fiind, de regulă urmate de plonjon și sunt specifice jucătorilor extreme.
La aruncările cu ducerea brațului în lateral, trunchiul se îndoaie mult spre partea brațului de aruncare și se răsucește mult (axa umerilor paralelă cu linia de poartă), umărul stâng (la dreptaci) este mai ridicat, iar genunchiul îndoit al piciorului drept este dus înainte. După aruncare, executată cu puțin înainte de aterizare (din cădere), jucătorul atinge solul cu piciorul drept (sau cu ambele picioare) după care urmează o rulare (sau rostogolire) pe spate sau peste umărul brațului de aruncare.
La aruncările prin evitare jucătorul are trunchiul mult îndoit spre partea stângă (la dreptaci) și răsucit spre dreapta (cu pieptul în sus), axa umerilor fiind paralelă cu linia de poartă, cu umărul drept mai sus decât umărul stâng.
Aruncările din săritură de la distanță au ca scop înscrierea de puncte prin depășirea în înălțime (pe verticală) a blocajului advers sau printre apărătorii care încearcă să blocheze aruncările pe deasupra lor
La aceste aruncări ,săritura va fi mai mult înaltă, deci ultimul pas al elanului va fi mai lung, aruncarea executându-se, de obicei din punctul cel mai înalt.
Blocarea aruncărilor. Apărătorii au sarcina de a acoperi (cu întreg corpul, cu brațele și picioarele) o parte (un colț ) al porții, interpunându-se între mingea trimisă de atacanți și poarta proprie. Desigur, acest procedeu poate fi folosit numai dacă apărătorul se află între atacant și poarta proprie (la aruncările de la distanță).
Blocarea aruncărilor înalte. Dacă traiectoria mingii este mai înaltă, apărătorul poate să facă și o săritură cu brațele ridicate și degetele desfăcute. Săritura se face cât mai sus și spre înapoi dacă atacantul sare foarte înalt și traiectoria mingii este descendentă.(fig. 19)



Fig. 19 Blocarea aruncărilor înalte

Blocarea aruncărilor laterale. Apărătorul îndreaptă ambele brațe întinse în direcția mingii, având brațul depărtat de minge prin fața capului, iar celălalt braț, lateral, pe direcția mingii. În același timp, piciorul de pe partea aruncării se deplasează lateral.
Blocarea aruncărilor joase. Acest procedeu oprește traiectoria mingilor aruncate pe la șold sau pe la genunchi. Pentru aceasta, apărătorul execută o fandare, îndreptând și brațul de pe aceeași parte spre traiectoria mingii.
Ap1. Elevii în șiruri câte unul. Cei din față au o minge și încearcă să o arunce
într-un cerc așezat la o distanță și înălțime accesibilă (care pot fi modificată).
Ap2. Idem Ap1, elevii încearcă să doboare diferite obiecte (conuri, sticle de plastic, cutii, etc), așezate pe o bancă de gimnastică la o distanță accesibilă.
Ap3. Elevii repartizați în câte două echipe de câte 4-5, deoparte și de alta a unei bănci de gimnastică, la 10-15m distanță de aceasta. Pe bancă se află 4-5 mingi medicinale pe care elevii încearcă să le doboare de pe bancă. Câștigătoare va fi echipa care doboară mai multe mingi.
Ap4. Elevii pe perechi, fiecare aflându-se în fața unei bănci de gimnastică. Distanța dintre cei doi este de 10-15m ăi fiecare elev încearcă să atingă cu mingea banca adversarului.
Ap5. Elevii formează două echipe egale numeric și având un număr egal de mingi. Echipele sunt așezate în cele două jumătăți de teren, având o linie de aruncare la 8-10m de mijlocul sălii unde se află o minge mai mare și mai ușoară pe care fiecare echipă încearcă să o ducă, prin aruncări, în terenul celeilalte echipe (fig. 20).


Fig. 20 Joc de aruncare la țintă

Ap6. “Apărătorul cetății”. Elevii în grupe de câte 7-8 împărțiți astfel: 4-5 atacanți așezați în cerc pasează între ei și încearcă să lovească un obiect apărat de 2-3 apărători. Atacanții nu au voie să se apropie de țintă mai mult de cât permite un cerc trasat pe sol (fig. 21).


Fig. 21 „Apărătorul cetății”


Ap7. Elevii așezați în șiruri de câte unul, la 11-13m de poartă. Primul are o minge pe care o pasează unui elev plasat la 2-3m oblic-înainte, aleargă, primește mingea și o aruncă la poartă prin procedeul cerut (preferat).
Ap8. Idem Ap7, elevii execută aruncare din săritură cu bătaie pe o linie trasată pe sol sau pe o bancă de gimnastică.
Ap9. Idem Ap7, cu aruncări executate peste (pe lângă) un apărător pasiv (un elev care stă cu brațele sus.
Ap10. Elevii pe perechi la distanță de 4-5m între ei la linia de poartă. Prima pereche are o minge și execută pase în doi din alergare spre poarta adversă, urmând ca unul dintre ei să arunce prin procedeul cerut.
Ap11. Idem Ap7, cu aruncări executate peste (pe lângă) un apărător pasiv (un elev care stă cu brațele sus.
3.2.7. Depășirea. Acest element tehnic cu un bogat conținut tactic presupune două momente succesive:
– fenta (mișcarea înșelătoare)
– pătrunderea
Fentele (mișcările înșelătoare) sunt mișcări făcute de un jucător cu corpul sau cu segmentele lui, cu și fără minge, de pe loc sau din deplasare, cu scopul de a induce în eroare pe adversari, de a-și crea culoare spre poartă.
Voi prezenta numai acele fente care pot fi utilizate cu eficiență în lecțiile de educație fizică și care constituie baza de plecare pentru însușirea tuturor celorlalte.
Mișcările înșelătoare pot fi cu minge sau fără minge. Cele fără minge se învață atât la mișcarea în teren cât și la acțiunea tactică individuală de demarcaj.
În învățarea fentelor cu minge trebuie să se țină seama de regulile pași și dublu dribling. Cele mai folosite fente în handbalul din școală sunt:
– schimbarea simplă de direcție (fig. 22): jucătorul se îndreaptă în viteză spre un culoar din apărarea adversă pregătit fiind să primească mingea de la un coechipier (privirea și brațele îndreptate spre cel cu mingea). În momentul prinderii mingii (atingerii mingii) acesta se oprește brusc și, schimbând direcția, se îndreaptă în viteză spre un alt culoar. De obicei, se începe cu oprirea pe piciorul opus brațului de aruncare (stângul la dreptaci), jucătorul va mai face doi pași pe noua direcție (dreapta), după care este nevoit să arunce, să paseze sau să facă dribling.


Fig. 22 Schimbare simplă de direcție


– schimbarea dublă de direcție (fig. 23) presupune o acțiune de pătrundere identică celei descrise mai sus, numai că atacantul după ce a executat pătrunderea, a intrat în posesia mingii făcând și oprirea (stânga),a făcut un pas în direcția opusă (dreapta),se oprește brusc din nou pentru a pătrunde în final prin culoarul atacat la începutul acțiunii.


Fig. 23 Schimbare dublă de direcție


De regulă, atacantul execută toate aceste acțiuni cu fața la poartă; în acest caz, oprirea va fi executată pe piciorul de pe partea pătrunderii (spre stânga pe piciorul stâng și spre dreapta pe piciorul drept). Dacă apărătorul se oprește pe piciorul opus părții de pătrundere, el va executa mai întâi o piruetă (întoarcere 360°) și apoi va pleca pe noua direcție.
Depășirea cu trecerea brațului peste apărător (fig. 24) este accesibilă la clasele mai mari și numai elevilor mai avansați, fiind un procedeu mai pretențios. Jucătorul, (dreptaci) se oprește din pătrunderea spre dreapta pe piciorul drept, odată cu prinderea mingii în fața apărătorului direct, duce mâna stângă înainte, fixând-o pe omoplatul drept al apărătorului, după care execută o săritură ușoară spre stânga cu piciorul stâng odată cu rotarea rapidă de la dreapta spre stânga a brațului cu mingea, peste apărător, având ca sprijin mâna stângă fixată pe acesta. Atacantul va ateriza pe piciorul stâng, va continua pătrunderea cu unul sau doi pași și va arunca la poartă


Fig. 24 Depășirea cu trecerea brațului peste apărător

 Fenta de pasă (simularea unei pase) care poate fi urmată de:
– o altă pasă
– aruncare la poartă
– depășire
Toate acestea putând fi precedate de un dribling.
Fenta de aruncare care poate fi urmată de:
– o pasă
– aruncare prin alt procedeu
– depășire individuală
Pătrunderea – element de tactică individuală ce constă într-o formă a mișcării în teren (alergarea de viteză) spre un culoar către poarta adversă. Are două faze: alergarea înainte de prinderea mingii (fără minge) și pătrunderea cu minge.
Anumite deplasări ale atacanților spre poarta adversă precum și transformarea unui jucător de la 9m în jucător de semicerc sunt tot pătrunderi, deși jucătorii respectivi nu primesc mingea în traseul lor spre poartă.
Acest element al tacticii individuale în atac presupune o bună stăpânire a elementelor tehnice de deplasare în teren și prinderea mingii venită din lateral
Închiderea culoarului de pătrundere ca element al tacticii individuale în apărare reprezintă tot o formă de deplasare în teren prin care apărătorul se plasează pe direcția de deplasare a atacantului împiedicându-l să arunce la poartă. Mișcarea rapidă și un echilibru ferm pe picioare al apărătorului pot duce la sancționarea atacantului cu fault în atac (intrare forțată).
Contracararea depășirii
La toate acțiunile individuale ale atacantului, apărătorul trebuie să aibă brațele ridicate deasupra nivelului umărului.
Dacă se încearcă o aruncare de la distanță, aceasta este cea mai bună poziție pentru a efectua blocarea aruncării.
Dacă atacantul (dreptaci) se apropie mai mult de poartă, apărătorul trebuie ia contact cu el, să-l stânjenească, apăsând brațul său stâng pe brațul de aruncare al atacantului, în timp ce brațul drept se apără la brațul stâng (cu cotul îndoit) al atacantului. Prin această apăsare energică, brațul cu mingea va fi coborât aproape pe lângă corp, acum apărătorul încercând să-i smulgă mingea cu ambele mâini. Este bine ca după acest moment, apărătorul să ridice brațele (ca în poziția inițială) pentru a nu persista într-un fault care poate duce la eliminarea sa din joc.
Dp1. Elevii pe perechi, cu fața spre teren, unul în spatele celuilalt. Primul aleargă cu schimbări de direcție, încercând să se „desprindă” de urmăritorul său.
Dp2. Același exercițiu, elevii fiind așezați față în față. Cel cu spatele spre teren încearcă să se plaseze între atacantul său și o suprafață delimitată pe peretele spre care se deplasează.
Dp3. Idem Dp1 sau Dp2, atacantul având o minge în dribling.
Dp4. Cinci-șase elevi formează un șir ținându-se cu mâinile de șoldul celui din față. Primul încearcă să-l atingă pe ultimul din coloană („ Șarpele își prinde coada”). (fig. 25).


Fig. 25 „Șarpele își prinde coada”

Dp5. Aceeași așezare a elevilor, dar un elev se află față-n față cu primul din coloană și încearcă să-l atingă pe ultimul din coloană („Lupul și oile”). (fig. 26)


Fig. 26 „Lupul și oile”


Dp6. Elevii perechi având între ei suprafața unui cerc, pătrat, dreptunghi, etc. Unul trebuie să-l prindă pe celălalt fără să atingă suprafața respectivă („Prinsa în jurul covorului”). (fig. 27)


Fig. 27 „Prinsa în jurul covorului”

Dp7. Elevii în coloană câte unul. În fața lor sunt trasate două linii paralele la distanță de trei-patru metrii între ele. Pe una din linii sunt așezate șase-șapte mingi la o distanță de trei-patru metri între ele. Primul elev trebuie să ia fiecare minge și să o așeze pe linia alăturată, următorul ducând fiecare minge în poziția inițială ș.a.m.d.. Totul se execută în maximum de viteză (fig.28).


Fig. 28 Transport de mingi

Dp8. Elevii în coloană câte unul, profesorul sau un alt elev în fața lor la 8-9 m de poartă. Fiecare elev pasează profesorului, aleargă spre culoarul din stânga sa și odată cu prinderea mingii se oprește pe piciorul stâng, pleacă spre culoarul din dreapta sa și aruncă la poarta prin procedeul preferat. Pentru stângaci, primul culoar va fi cel din dreapta și aruncarea se va face după o pătrundere pe culoarul din stânga.
Dp9. Idem Dp8 cu pasă primită din lateral și schimbarea de direcție executată la un jalon (fig. 29).


Fig. 29 Aruncare la poartă precedată de primirea mingii și schimbare simplă de direcție

Dp10. Idem Dp8 cu un apărător semiactiv (care nu folosește brațele). Între prima schimbare de direcție și aruncare, atacantul poate executa și dribling numai pentru a evita „pașii” sau „faultul în atac”.
Dp11. Idem Dp8, atacantul executând o schimbare dublă de direcție (stânga – dreapta – stânga), după prinderea mingii. După ce s-a însușit mecanismul de bază al deprinderii, se va folosi un apărător semiactiv, apoi un apărător activ la depășirile cu schimbare simplă/dublă de direcție.
3.2.7. Elemente de tehnică specifice jucătorului pivot
În faza a IV-a a atacului, jucătorul specializat pe postul de pivot are sarcini legate de a facilita pătrunderea spre poartă a coechipierilor (plasându-se lateral față de apărători), de a înlesni aruncarea la poartă a jucătorilor de la 9m (plasându-se în data apărătorilor, întârziind ieșirea acestora) și de a se demarca în spațiile libere rămase prin deplasările pe care sunt nevoiți să le facă apărătorii.
Poziția fundamentală a jucătorului pivot este conformă cu scopul urmărit: picioarele mult depărtate cu genunchii îndoiți, trunchiul mult aplecat înainte, brațele ridicate deasupra nivelului umerilor, ușor îndoite în articulația cotului și orientate în permanență în direcția mingii.
În cazul plasamentului lateral față de apărător (cel mai frecvent), pivotul va avea un picior la semicerc și celălalt orientat spre linia de la 9m, la o distanță cât mai mare, bazinul fixând în permanență șoldul apărătorului, umerii și brațele fiind cât mai depărtate de apărător, prin aplecarea trunchiului înainte. Poziția mult depărtată a picioarelor conferă pivotului o mai bună stabilitate, întârziind în același timp apărătorul care trebuie să-l ocolească.
Prinderea mingii din această poziție este urmată obligatoriu de o coborâre rapidă a centrului de greutate (îndoirea genunchilor), ducerea spre semicerc a brațului de pe partea piciorului plasat la semicerc (stângul spre stânga și dreptul spre dreapta), trecându-l astfel pe apărător în spatele său și obținând prim-plan spre poartă.
Prinderea mingii de către pivotul plasat în fața apărătorului necesită de asemenea o coborâre rapidă a centrului de greutate însoțită de o mișcare înșelătoare (spre stânga sau spre dreapta) pentru a-l determina pe apărător să se deplaseze, iar pivotul va folosi spațiul rămas, obținând prim-planul spre poartă prin punerea piciorului la semicerc și ducerea brațului pe culoarul respectiv.
În jocul de handbal sunt cunoscute patru variante de “pași ai pivotului” prin care acesta poate ajunge în poziție de aruncare la poartă (pasul 1, 2 ,3 și 4). Pentru acest nivel considerăm suficient, dar necesar ca pivotul să poată arunca la poartă pătrunzând atât spre stânga cât și spre dreapta.
Aruncarea la poartă de la semicerc trebuie executată foarte repede și, de cele mai multe ori, din poziții incomode. Din acest motiv, toți jucătorii trebuie să cunoască aruncarea cu (din) plonjon. Astfel, în funcție de locul de aterizare a jucătorului față de suprafața de sprijin (pe un picior sau pe ambele picioare) poate fi:
– plonjon înainte rostogolit sau prin cădere;
– plonjon lateral rostogolit peste umărul brațului de aruncare;
– plonjon cu rulare pe spate sau cu rostogolire înapoi;
– plonjon sărit –după o aruncare din săritură urmată de aterizare prin rulare pe spate spre brațul de aruncare, după atenuarea șocului cu brațele.
Blocajul reprezintă o acțiune de tactică colectivă în atac prin care un jucător în atac, prin plasamentul său lateral față de un apărător, favorizează pătrunderea spre poartă a unui coechipier. Blocajele ca și plonjoanele sunt mai des executate de pivoți, dar trebuiesc cunoscute de toți jucătorii deoarece, în timpul jocului ,oricare poate ajunge în situația de jucător de semicerc.(vezi plasamentul lateral al pivotului).
Contracararea blocajului de către apărători se face printr-o poziție fundamentală mai joasă și printr-o continuă mișcare de ocolire a jucătorului care execută blocajul. Plasamentul apărătorului este foarte important în acest caz și poate fi realizat cu succes numai dacă apărătorii au o bună pregătire fizică, o experiență de joc (capacitate de anticipație) suficient de mare.
În general, în cadrul sistemelor de apărare mai retrase, este prioritar plasamentul între atacantul direct și poartă, apărătorul evitând, cu orice preț, să facă marcaj din lateral la pivot și se va plasa ori în fața sa, ori în spatele său.
În sistemele de apărare mai avansate, prioritar va fi plasamentul între atacant și minge, apărătorul având nevoie să acopere un spațiu mare într-un timp foarte scurt, va încerca să evite marcajul la pivot din față sau din spatele acestuia.
Pv1. Elevii câte trei la o minge, doi pe margini și un elev în poziție fundamentală de pivot, la mijloc. Acesta din urmă primește mingea de la unul din elevi, simulează o întoarcere și o aruncare la poartă, apoi pasează celuilalt elev și exercițiul se reia.
Pv2. Idem Pv1, pasele fiind date și cu pământul, lateral, sus, jos. După prinderea mingii, pivotul execută o coborâre a centrului de greutate și o schimbare a centrului de greutate de pe un picior pe celălalt.
Pv3. Idem Pv2, cu apărător semiactiv (care încearcă să intercepteze mingea).
Pv4. Idem Pv3, cu aruncare la poartă și cu apărător activ.
Pv5. Profesorul (sau un elev) cu două mingi la zece metri de poartă. Doi elevi la semicerc încearcă să prindă și, în același timp, să-și incomodeze partenerul în prinderea mingii pasată de profesor. Cel care prinde mingea încearcă să se întoarcă și să arunce la poartă, iar celălalt va deveni apărător.
3.2.8. Elemente de tehnică specifice jucătorului portar
Cele mai multe elemente din tehnica portarului sunt specifice fazei de apărare, portarul fiind mai rar folosit (până acum) în faza de atac. Aceste elemente sunt:
– poziția fundamentală și plasamentul
– deplasările în spațiul de poartă (și în teren)
– respingerea (sau prinderea) mingii
– mișcările înșelătoare
– recuperarea și degajarea mingii
3.2.8.1. Poziția fundamentală a portarului de handbal reprezintă o necesitate, facilitând executarea altor procedee tehnice prin care portarul se interpune (cu corpul și segmentele sale) pe traiectoria aruncărilor expediate de adversari spre poarta sa.
Poziția fundamentală a portarului se aseamănă cu cea a apărătorului și în funcție de înălțimea de la care vine aruncarea, poate fi: înaltă, medie sau joasă.
Picioarele au vârfurile orientate spre exteriorul bazei de susținere, greutatea mai mult pe partea interioară a tălpii, genunchii, de asemenea, orientați în afară și ușor flexați, brațele ridicate în lateral și îndoite din articulația cotului (fig. 30).


Fig. 30 Poziția fundamentală a portarului


Dacă unghiul din care se aruncă este mai mic de 25(-30(, portarul se plasează lipit de bara verticală de pe partea aruncării, cu brațul din colțul scurt ridicat în prelungirea trunchiului, antebrațul deasupra capului și mâna coborâtă spre umăr; celălalt braț semiflexat este dus în lateral mai sus sau mai jos, în funcție de brațul de aruncare al extremei. Trunchiul este drept, genunchii ușor flexați, iar greutatea va fi pe piciorul de lângă bară, celălalt picior fiind liber să penduleze ca și brațul de pe acea parte (fig. 31).


Fig. 31 Poziția fundamentală pentru aruncări din extreme


3.2.8.2. Plasamentul portarului va ține seama în primul rând de distanța de la care se aruncă și de existența apărătorilor între portar și atacantul care va arunca.
Astfel, la aruncările de la distanță, portarii se plasează la maxim 1m de linia porții, în timp ce la aruncările de la semicerc vor ieși până la 3-4m
Atât poziția fundamentală cât și plasamentul se adoptă în funcție de talia (înălțimea) portarului, calitățile motrice (viteza de reacție și de deplasare), de nivelul de însușire a procedeelor tehnice și experiența acestuia precum și de calitățile psihice (curaj, motivație).
3.2.8.3. Deplasările în poartă și în semicerc pot avea scopul de a realiza un plasament optim în funcție de situația de aruncare sau de a recupera mingile respinse (blocate, deviate) de către apărători pentru a le repune rapid în joc.
Deplasările în poartă se realizează prin pași adăugați când mingea circulă la distanță mai mare de poartă, prin pași mărunți, dar foarte rapizi (tropotiți), pentru a realiza plasamentul la aruncările de la semicerc (ieșiri pentru a închide unghiul)
3.2.8.4. Apărarea aruncărilor se realizează prin:
– prinderea mingii
– respingerea mingii
– plonjonul
Prinderea mingii este utilizată de portar îndeosebi pentru recuperarea și repunerea mingii în joc și mai puțin pentru a apăra aruncările. Pot fi utilizate toate procedeele de prindere descrise la tehnica jucătorilor de câmp.
Respingerea mingii este cel mai frecvent utilizată. Pentru a apăra aruncările de la distanță respingerea se poate face astfel (fig. 32):
– cu ambele mâini de la piept;
– cu ambele mâini, prin fandare la colțurile de sus ale porții;
– cu o mână, sau cu brațul, prin fandare, lateral la semiînălțime;
– cu brațul și piciorul, prin fandare, la colțurile de jos ale porții;
– cu orice altă parte a corpului (pieptul, umărul, șoldul, coapsa, genunchiul, capul) în funcție de situația de joc.








Fig. 32 Respingerea mingilor


Pentru apăra aruncările de la semicerc portarul poate utiliza următoarele procedee de respingere a mingii:
– cu brațul, prin ducerea rapidă a brațelor întinse prin lateral, de sus în jos sau de jos în sus (“desfacerea brațelor în evantai”);
– cu piciorul, prin balans lateral (brațele rămân în poziție fundamentală);
– cu piciorul și brațul de aceeași parte, prin balans cu ambele segmente;
– cu piciorul de sprijin, prin săritură, când celălalt picior face balans.
Aceste procedee vor fi prezentate odată cu mijloacele prin care propunem însușirea și perfecționarea lor.
Plonjonul este folosit atât la aruncările de la semicerc cât și la cele de la distanță atunci când portarul nu mai are altă soluție pentru a evita golul (mingi deviate de apărători, centrul de greutate incorect repartizat) sau când, în urma executării altor procedee, nu-și mai poate menține echilibrul pentru a rămâne pe picioare.
Mișcările înșelătoare sunt mai puțin prezente la această categorie de practicanți. Totuși, unii elevi cu calități bune pentru acest post, pot simula plecarea într-o direcție, “oferind “ atacantului partea opusă, apoi revenind rapid și parând aruncarea.
Pt1. Un elev se află în fața a două obstacole (ladă, capră de gimnastică, etc) pe care se află țintele (cutii, mingi, sticle de plastic, etc). Aruncătorii încearcă să doboare țintele apărate de portar.
Pt2. Doi elevi față-n față execută „în oglindă”, deplasări în poziție fundamentală, schimbări de direcție, ridicări/coborâri rapide de brațe, ghemuiri, sărituri.
Pt3. Doi elevi cu fața la un perete, la o distanță de 2m, respectiv 8m de acesta. Cel care se află la 8m de perete are o minge pe care o va arunca deasupra unei linii trasate pe perete, celălalt va încerca să o prindă înainte ca aceasta să atingă solul.
Pt4. Idem Pt2, elevii în poartă, execută fandări jos/sus.
Pt5. Doi elevi față-n față, lângă barele porții de handbal își transmit mingea cu piciorul de la unul la celălalt, fiecare încercând să introducă mingea în poartă prin colțul în care se află, în timp ce un al treilea se deplasează în poziție fundamentală între minge și linia de poartă, opunându-se celor doi.
Pt6. Elevii pe două șiruri: Is și Id, fiecare cu o minge în mână. Cei de pe Is execută aruncări de la semicerc (fără boltă) – portarul iese cât mai mult pentru a închide unghiul – apoi cei de pe Id aruncă de la 9m – portarul se retrage la 1m de linia porții și apără prin fandare.
Pt7. Idem Pt6. Elevii ambelor șiruri aruncă în colțul scurt.
Pt8. Elevii ca la Pp10 execută pase în pătrundere. Portarul se deplasează cu pași adăugați, astfel încât să fie gata să apere aruncarea de pe orice post unde se află jucător cu minge. Pasele pot fi transmise din om în om sau peste un post apropiat, cu schimbarea surprinzătoare a sensului de pasare.
3.3. Tactica de bază în jocul de handbal
Tactica jocului de handbal constă în organizarea și coordonarea acțiunilor jucătorilor în vederea realizării succesului, prin folosirea conștientă în limita regulamentului și moralei sportive a celor mai corespunzătoare complexe procedee, valorificând calitățile și particularitățile jucătorilor proprii, precum și lipsurile în pregătire ale adversarilor (Teodorescu L., 1966).
3.3.1. Tactica individuală
Acțiunile tactice individuale se efectuează pe baza unor principii, reguli și cerințe de ordin tactic care coordonează toate manevrele tactice ale echipei atât în atac cât și în apărare.
3.3.1.1. Demarcajul – este acțiunea prin care un atacant încearcă să scape de sub supravegherea adversarului direct pentru a finaliza sau a contribui la realizarea unei situații favorabile pentru coechipieri.
– demarcajul direct se realizează prin folosirea în scop tactic a procedeelor tehnice de mișcare în teren , a mișcărilor înșelătoare (porniri, opriri, schimbări de direcție), atacantul desprinzându-se de adversarul direct prin propriile acțiuni.
– demarcajul indirect care se realizează prin acțiunea celorlalți atacanți, care atrag către ei mai mulți apărători, un jucător rămânând liber pentru câteva clipe.
3.3.1.2. Marcajul
Este acțiunea tactică individuală în apărare prin care apărătorul supraveghează atacantul direct pentru a-l împiedica să intre în posesia mingii și apoi:
– să arunce
– să angajeze
– să depășească
În cadrul unor sisteme de apărare agresive apărătorul încearcă să-l jeneze pe atacant la prinderea mingii și la pasarea acesteia.
După scopul tactic urmărit de apărător, există trei feluri de marcaj:
– la supraveghere, specific apărărilor în zonă în cadrul cărora jucătorul în apărare contracarează cele trei acțiuni importante ale atacantului direct – aruncare, angajare, depășire. Pentru aceasta el se va plasa între atacant și poarta proprie. La acest gen de marcaj, distanța dintre apărător și atacant este mai mare de 1m.
– strâns, caracteristic apărării “om la om”, apărătorul menținându-se foarte aproape de atacantul direct, uneori existând contact direct între ei. Scopul acestui tip de marcaj este de a-l împiedica pe atacant să primească mingea, sau dacă a primit-o, să nu paseze în condiții optime (nestânjenit).Este indicat ca apărătorul să se plaseze pe partea brațului de aruncare a atacantului.
– la intercepție, în cadrul căruia apărătorul lasă un spațiu oarecare între el și atacantul direct, lăsând impresia că acesta poate primi mingea (este demarcat), pentru ca apoi, printr-o deplasare rapidă, premeditată, să apară între adversar și minge, realizând intercepția și intrând în posesia mingii sau întrerupând construcția atacului advers.
Pentru însușirea marcajului și a demarcajului pot fi utilizate toate mijloacele prezentate la elementul mișcare în teren, Dp1, Dp2. Cel mai utilizat mijloc pentru însușirea acestui element de tactică colectivă este jocul „Cine pasează mai mult mingea”. Două echipe numeric egale, formate din câte 2-5 elevi, pe o suprafață delimitată; Echipa în posesia mingii va încerca să facă un număr cât mai mare de pase într-o serie neîntreruptă (fără ca adversarii să intre în posesia mingii) în timp ce adversarii execută marcaj strâns și încearcă să intercepteze mingea. Odată reușit acest lucru vor încerca să realizeze o serie de pase cât mai lungă. Învingătoare va fi echipa care a realizat seria cu cel mai mare număr de pase.
3.3.2. Tactică colectivă în atac și apărare
Leon Teodorescu consideră că tactica jocului de atac este “totalitatea acțiunilor și mijloacelor din domeniul pregătirii fizic, tehnice, psihice, precum și a altor măsuri specific selecționate, organizate și coordonate spre a fii folosite rațional și oportun în concurs pentru obținerea victoriei”.
3.3.2.1. Posturile jucătorilor în atac și apărare
Indiferent de concepția de joc pe care o adoptă o echipă, posturile atacanților și ale apărătorilor sunt următoarele:
În atac
– doi jucători extreme (stânga și dreapta) care ocupă zona laterală a atacului pe partea respectivă
– doi jucători interi (stânga și dreapta) care ocupă spațiul dintre zona extremei și cea a centrului
– un jucător centru, în zona centrală, și un jucător pivot, sau
– doi jucători pivoți care se vor plasa între apărători, de regulă, fiecare pe câte o parte a atacului, în funcție de sistemul de atac adoptat.
În apărare avem următoarele posturi:
– doi apărători laterali (la extreme)
– doi apărători intermediari (la interi sau pivoți)
– doi apărători centrali care pot fi plasați unul lângă altul (fig. 33) sau
– un apărător central avansat și un central retras, în funcție de sistemul de apărare adoptat (fig. 34).


Fig. 33 Posturile de joc în apărare


Fig. 34 Posturile de joc în apărare cu un apărător central avansat
Jucătorul portar are un rol foarte important în faza de apărare și este mai puțin folosit în faza de atac, deși în anumite situații este indicat să participe și el la această fază.
3.3.2.2. Faza I atacului (contraatacul) – Faza I apărării (replierea)
Contraatacul reprezintă trecerea rapidă a unei echipe din apărare în atac, ca urmare a pierderii posesiei mingii de către echipa adversă.
Dacă este bine pregătit și realizat, contraatacul duce la înscrierea de puncte cu mai mare ușurință, deoarece elimină lupta cu apărătorii.
După numărul de jucători care participă, contraatacul poate fi:
– direct
– cu intermediar (fig. 35)


Fig. 35 Contraatac cu intermediar și un vârf

și fiecare dintre acestea poate fi:
– cu un vârf
– cu două vârfuri
Pentru ca jucătorii unei echipe să poată realiza cu succes această fază a jocului, ei trebuie să cunoască:
– recuperarea rapidă a mingii (de către portar sau alt jucător)
– startul rapid și alergarea de viteză
– degajarea sau pasarea mingii
– prinderea mingii venite din urmă
– driblingul
– aruncarea la poartă
Cele mai multe echipe folosesc ca va vârfuri de contraatac extremele care trebuie să aibă o foarte bună viteză și sunt folosite ca apărători laterali sau ca apărători avansați cu diferite sarcini speciale, printre care și aceea de pleca foarte rapid pe contraatac. Traseul pe care îl urmează vârful de contraatac trebuie să fie cât mai aproape de linia de margine până la primirea mingii, urmând ca după aceea să pătrundă cât mai mult spre axa longitudinală a terenului.
Intermediarii de obicei sunt jucătorii interi care ocupă posturi de apărători centrali sau intermediari. Odată cu pierderea mingii de către adversari, aceștia se deplasează lateral pentru a primi mingea sau pentru a recupera, acoperind și zona apărătorului lateral dacă acesta a plecat anticipat ca vârf de contraatac
La această vârstă, se recomandă cu precădere contraatacul cu intermediar, datorită dificultăților legate de pasa la distanță mare.
Replierea reprezintă trecerea rapidă din atac în apărare a jucătorilor care au pierdut posesia mingii, încercând, prin mijloace regulamentare, să-i împiedice pe adversari să înscrie. Pentru a reuși cu succes această fază, jucătorii trebuie să cunoască:
– oprirea (întârzierea) lansării contraatacului
– marcajul vârfurilor de contraatac
– intercepția mingii
– scoaterea mingii din dribling
3.3.2.3.. Faza a II-a atacului (contraatacul susținut) –Faza a II- a apărării (zona temporară)
Faza a II-a atacului (contraatacul susținut) are loc numai dacă vârfurile de contraatac nu au putut primi mingea sau nu au putut arunca la poartă (faza –I-).În astfel de situații, jucătorii din “ valul doi” (intermediarii) trec și ei în jumătatea adversă de teren prin pase în mare viteză, încercând să surprindă apărătorii adverși nerepliați și să fructifice situația temporară de superioritate numerică într-o anumită zonă a apărării, prin aruncări de la distanță (beneficiind de elan și lipsa de marcaj), prin pătrunderi în culoarele mari dintre apărători, prin angajări ale jucătorilor de la semicerc.
În timp ce trec în terenul advers, atacanții pot face diferite schimburi de locuri între ei, pentru a-i deruta pe apărători.
Faza a II-a apărării (zona temporară) constă în trecerea rapidă în terenul de apărare a tuturor jucătorilor care se alătură celor care s-au repliat primii cu vârfurile de contraatac. Apărătorii vor ocupa “temporar” mai întâi zonele din centrul apărării și apoi cele dinspre margini, în funcție de acțiunile atacanților, urmând ca, într-un moment de întrerupere a jocului sau când nu există nici un pericol de a primi gol, apărătorii să-și ocupe posturile lor de bază în cadrul sistemului de apărare (faza a III-a).
3.3.2.4. Faza a III- a atacului (organizarea) – Faza a III-a apărării (organizarea)
Această fază a jocului aproape că nu mai există în handbalul modern, echipele trecând foarte repede de la atacul susținut la atacul organizat (faza a IV-a) și respectiv, de la zona temporară la apărarea în sistem.
Dacă echipa în atac a constatat că nu mai sunt șanse de a înscrie după faza I și a II-a, se trece la ocuparea posturilor de specializare, timp în care apărătorii vor face același lucru. Trebuie menționat faptul că, și în această situație se poate înscrie (printr-o angajare surprinzătoare sau o aruncare a unui jucător nemarcat) dacă apărătorii nu sunt atenți.
3.3.2.5. Faza a IV-a atacului( atacul în sistem) – Faza a IV-a apărării (apărarea în sistem)
Sistemul de joc reprezintă forma generală de organizare a acțiunilor individuale și colective într-un dispozitiv prestabilit
Atacul organizat sau atacul în sistem reprezintă forma cea mai elaborată a atacului În handbal se cunosc două moduri fundamentale de dispunere a jucătorilor în teren (sisteme de joc):
– sistemul cu un jucător pivot
– sistemul cu doi jucători pivoți
În cadrul acestor sisteme există două forme de joc în atac:
– atacul pozițional
– atacul în circulație
Fiecare echipă încearcă să adopte acea formă de joc și acel sistem de joc prin care poate valorifica la maxim calitățile și valoarea jucătorilor proprii.
3.3.2.5.1. Sistemul de atac cu un pivot. Jucătorii ocupă posturile în atac ca în fig. 36 și vor încerca să găsească breșe în apărarea adversă prin pase cu pătrunderi succesive, blocaje efectuate de pivot, încrucișări. Acest sistem de atac se utilizează dacă avem un bun conducător de joc care poate pune în valoare calitățile interilor și ale pivotului.


Fig. 36 Sistemul de atac cu un pivot

3.3.2.5.2. Sistemul de atac cu doi pivoți
Presupune infiltrarea la semicerc a unuia din cei cinci jucători ( centrul, unul dintre interi, o extremă). În această situație atacul se desfășoară fără jucător centru și are ca scop principal descongestionarea (desfacerea) jocului în zona centrală a apărării prin transmiterea rapidă a mingii de pe o parte pe alta a atacului (pase între cei doi interi). Prezența celor doi pivoți la semicerc îi obligă pe apărători să facă un marcaj atent la aceștia și să execute cu dificultate deplasările specifice (în lateral, înainte-înapoi). Folosirea sistemului de atac cu doi pivoți este oportună numai dacă echipa se află la un nivel corespunzător de prindere și pasare și dacă cei doi jucători de la 9m au o bună viteză de pătrundere și cunosc bine procedeele de angajare a pivoților (fig. 37).


Fig. 37 Sistemul de atac cu doi pivoți
3.3.2.5.3. Sistemul de apărare în zonă 6:0. Dispozitivul inițial în cadrul acestui sistem constă în plasarea jucătorilor la linia de 6m: doi apărători laterali (stânga și dreapta), doi apărători intermediari (stânga și dreapta), doi apărători centrali (stânga și dreapta). Spațiul dintre doi apărători alăturați este de 2-3 m, ceea ce le permite o largă acoperire a zonei de apărare. Spațiile mai restrânse dintre apărători, în raport cu alte sisteme de apărare favorizează realizarea corectă a schimbului de oameni și reduce culoarele de pătrundere a adversarilor (fig. 38).


Fig. 38 Sistemul de apărare în zonă 6:0

Dacă un adversar aflat în posesia mingii amenință poarta, apărătorul din zona respectivă iese înspre el, îl atacă pentru a-l împiedica să arunce, să pătrundă sau să angajeze. Pe locul rămas liber în spatele său se poate infiltra pivotul. Pentru a preveni acest lucru, apărătorii alăturați îl dublează pe cel care a ieșit, închizând acel spațiu, atât cât pivotul să nu poată fi angajat. În cazul în care posesorul mingii pasează spre un alt coechipier, apărătorul ieșit se va retrage cât mai repede oblic –înapoi spre direcția în care s-a pasat mingea; apărătorul din zona spre care s-a pasat va ieși și se va continua faza de apărare după aceleași reguli.
3.3.2.5.4. Sistemul de apărare în zonă 5+1. În cadrul acestui sistem de apărare, cinci jucători sunt plasați la semicerc (doi apărători laterali, doi apărători intermediari, un apărător central) și unul în fața acestora(„zburător”). Jucătorii de la semicerc au sarcini asemănătoare cu cele de la sistemul de apărare 6:0. Apărătorul avansat prin plasamentul său, trebuie să împiedice adversarii cei mai periculoși să arunce al poartă de la distantă, din zona centrală a terenului. Prin mișcarea sa laterală împiedică pătrunderea jucătorilor din zona sa de acțiune, iar prin deplasarea oblică înapoi, închide culoarele de angajare a pivotului și ajută apărătorii intermediari când aceștia ies la jucătorul cu minge (fig. 39).


Fig. 39 Sistemul de apărare în zonă 5+1

3.3.3. Combinații tactice
În cadrul tuturor sistemelor de atac și de apărare se utilizează diferite combinații tactice, dintre care în educația fizică școlară, se pot însuși următoarele:
3.3.3.1. Încrucișarea – este o acțiune desfășurată între doi sau trei jucători cu scopul de a-l pune pe unul din ei în situație favorabilă de aruncare la poartă. Dacă la acțiune iau parte doi jucători avem o încrucișare simplă, iar dacă participă și un al treilea, avem o încrucișare dublă (fig. 40 a și b).

a

b
Fig. 40 Încrucișările simplă și dublă


Schimbul de oameni este acțiunea tactică colectivă în apărare prin care doi apărători schimbă între ei atacanții direcți, fără a-și schimba zona și sarcinile în cadrul sistemului de apărare. Schimbul de oameni presupune:
– predarea adversarului
– preluarea noului adversar
– reluarea acțiunilor specifice în cadrul sistemului
și are succes numai dacă acțiunile de mai sus sunt executate foarte rapid și dacă între jucători există o permanentă colaborare verbală.
Alunecarea este acțiunea tactică colectivă în apărare prin care fiecare apărător își marchează adversarul direct, schimbând zona de apărare, fără a-și schimba adversarul direct. Prin această acțiune, apărătorii pot evita blocajele și dificultățile datorate de predarea/preluarea de jucători în cadrul schimbului de oameni. Este utilizată în cadrul apărării „om la om” dar și în apărările în zonă, când schimbul de oameni nu ai este posibil.
3.3.3.2. Blocajul și plecarea din blocaj reprezintă o acțiune tactică în atac la care participă doi jucători și are ca scop punerea în valoare a calităților de bun aruncător a unuia din ei. Astfel, dacă atacantul A pătrunde spre poartă pe culoarul exterior, apărătorul său va încerca să-l întâmpine. Odată cu apărătorul va veni al doilea atacant, B, care se va așeza lateral față de apărătorul ieșit la întâmpinare (vezi blocajul). În acest moment, A, care a intrat în posesia mingii, va schimba direcția și va ataca culoarul interior de unde va arunca la poartă sau va angaja jucătorul B (fig. 41).


Fig. 41Blocajul și plecarea din blocaj


Contracararea blocajului cu plecare din blocaj se face tot cu ajutorul schimbului de oameni și se va realiza astfel: în timp ce apărătorul a va ieși spre atacantul A, apărătorul b va însoți și el atacantul B, conducându-l până lângă a pe care îl previne de intenția lui B de a-l bloca; a va face un pas înapoi, va prelua atacantul B, iar b va face un pas înainte și va prelua atacantul A.
Acest gen de combinație se poate executa între interi și pivoți, interi și centru, centru și pivot, extremă și pivot, inter și extremă și este aplicabil împotriva oricărui sistem de apărare.
3.3.3.3. Paravanul este acțiunea tactică de atac prin care unul, doi sau trei jucători se plasează în fața apărătorilor pentru a favoriza aruncările la poarta din săritură, de la distanță, peste apărători. Se folosește cu precădere la momentele fixe (aruncări libere de la 9m), dar echipele avansate execută paravane și din mișcare (fig. 42).


Fig. 42 Paravanul


Contracararea paravanului se poate face în două moduri, în funcție de calitățile și nivelul de instruire a apărătorilor:
– prin blocarea aruncărilor dacă dispunem de jucători înalți și buni cunoscători ai acestui element tehnic
– prin “spargerea “paravanului de către apărători și atacarea brațului cu minge.
3.3.3.4. Învăluirea presupune participarea a doi atacanți: extrema și interul de aceeași parte.
Învăluirea interioară are ca scop desprinderea extremei de apărătorul direct și crearea superiorității numerice în zona centrală. Învăluirea interioară se realizează astfel: în timp ce interul urmează să primească mingea de la centru, extrema pleacă prin surprindere și în mare viteză spre interiorul terenului, primește mingea de la inter după ce acesta a atacat poarta pe apărătorul al doilea, după care aruncă la poartă sau colaborează cu pivotul sau cu coechipierii de pe partea cealaltă a atacului (fig. 43)
La această combinație poate participa și pivotul care se va plasa între apărătorii 2 și 3.


Fig. 43 Învăluirea interioară


Învăluirea exterioară se desfășoară după aceleași reguli numai că, de această dată, extrema cu minge atacă poarta între primii doi apărători spre interior (atrăgându-l după sine pe ultimul apărător) și dacă aceștia au închis culoarul, va pasa interului care va pleca surprinzător, în mare viteză, spre exteriorul terenului.
Contracararea învăluirilor se realizează prin schimb de oameni la nivelul celor doi atacanți (inter și extremă), iar dacă pivotul participă la învăluire, apărătorul său va proceda și el la schimb de oameni, respectând cerințele apărătorului la pivot.
Sistemele de joc în atac se diferențiază prin așezarea jucătorilor în teren, fiind o așezare de bază, în cadrul căreia se formează linii și cupluri de jucători, fiecare jucător având de îndeplinit anumite sarcini în timpul jocului.