2 UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS ” DIN GALA ȚI FACULTATEA DE LITERE SPECIALIZAREA ROMÂNĂ – ENGLEZĂ Structuri și reprezentări mitice în romanel e… [624058]

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS ” DIN GALA ȚI
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA ROMÂNĂ – ENGLEZĂ

LUCRARE DE LICEN ȚĂ

COORDONATOR ȘTIIN ȚIFIC:
lect. dr. Lauren țiu ICHIM
ABSOLVENT: [anonimizat]
2019

2 UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS ” DIN GALA ȚI
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA ROMÂNĂ – ENGLEZĂ

Structuri și reprezentări mitice în romanel e
Baltagul și Creanga de aur

COORDONATOR ȘTIIN ȚIFIC:
lect. dr. Lauren țiu ICHIM
ABSOLVENT: [anonimizat]
2019

3
CUPRIN S

ARGUMENT p. 4

CAPITOLUL 1
Contextul cultural și literar postbelic p. 6

CAPITOLUL II
Viața și opera lui Mihail Sadoveanu p. 12

CAPITOLUL III
Receptarea critică a romanelor lui Mihail Sadoveanu p. 26

III. 1. Baltagul o altă dimensiune a mitului popular p. 33
III.2. Sacru și profan în romanul Creanga de aur p. 47

CONCLUZII p. 62

BIBLIOGRAFIE p. 64

4 ARGUMENT

Crea ția lui Mihail Sadoveanu provoacă un interes permanent pentru
interpretare sau chiar reinterpretare din perspectiva esteticului, dar și istoricului.
Deși critica literară, care se îndreaptă spre opera voluminoasă a romancierului
încă de la începutul secolul ui al XX -lea este destul de nuan țată, o redescoperire a
simbolurilor romanelor sadoveniene valorifică considerabil cunoa șterea
aprofundată a filosofiilor scriitorului.
Problema raportului politic – estetic fructifică o diversitate în opinii cu
referire la opera sadoveniană studiată dintr -o perspectivă a textului artistic ca
univers independent sau chiar și a influen țelor judecă ților morale asupra actului
creației, ceea ce oferă o vedere diferen țiată și o originalitate în analiză.
Mihail Sadoveanu este recun oscut ca un scriitor care s -a impus trăind
geneza propriului model narat iv numit de către critici sadov enism. Personalitatea
scriitorului este văzută ca un !spirit oarecum provincial !, în opera căruia istoria și
trecutul sunt pilonii principali. De și trate ază obsesiv aceste teme, totu și opera
romancierului are un puternic caracter de modernitate prin prezen ța mitului.
Așa dar, vom privi spre un Sadoveanu care se află dincolo de istorie și ne
vom concentra pe rolul de romancier pe care și l-a asumat și pe do rința de a
reliefa patria rhalul suflet românesc sfidând modelele literare ale vremii și intrând
în patrimoniul neamului românesc.
Pentru că un lait motiv a romanelor sadoveniene este „căutarea ”, pe
aceea și cale se va ajunge și la esen ța simbolurilor definitorii pentru operele cu o
adevărată greutate artistică Baltagul și Creanga de aur . În masiva operă a
scriitorului, aceste două titluri sunt marcă a originalită ții și a maturită ții dobândite
atât în profunzimea simbolurilor, a miturilor și perspectivelor de interpretare cât
și a structurilor narative și cuno ștințelor cuprinzătoare despre istoria neamului
românesc, a tradi țiilor și obiceiurilor sale.

5 Frumuse țea operei lui Mihail Sadoveanu își are geneza în mit și simbol, în
mister și ocult, în credin ță și tradi ție. A ceste atuuri stau la baza prezentei lucrări
ce-și propune să aducă, o dată în plus, în aten ție aprecierile critice și interpretările
exege ților consacra ți.

6 CAPITOLUL I

Contextul cultural și literar postbelic
Impresia fundamentală pe care opera lui Mihail Sadoveanu a impus -o
dintotdeauna, a fost aceea de monumentalitate. ,,Când repetăm că Sadoveanu a
scris vreo sută de căr ți, subîn țelegem, în fond, că el și-a scris toată opera, care,
reprezentând un fenomen de cre ștere organică, se constituie într -un impresionant
monument unic, cu peste treisprezece mii de pagini. Văzută nu numai din afară,
ci și dinăuntru, din perspective combinate, opera în totul e o imensă povestire, o
monadă ale cărei mii de fe țe converg spre un nucl eu semnificativ central,
punând în lumină valori regăsite sau reinventate”1, spunea despre opera
sadoveniană C. Ciopraga. Ca omagiu suprem, acest scriitor uria ș și unic a fost
numit „Ceahlăul literaturii române”. „E un act mitologic să asemeni un om cu
un munte”, spunea Geo Bogza în Contimporanul, nr. 44, din 1970 , „fiindcă un
munte poate fi o întreagă împără ție, cu mul ți oameni și cu împăratul lor, și cu
toate pove știle câte se pot ivi pe seama unei împărății.”2 Asemă narea i s -a
potrivit, și suntem de părere că Magicul, Ascunsul, Revelatul Mihail Sadoveanu
nu poate fi înțeles, în adevăratele dimensiuni, în afara ei. Cele două războaie
mondiale au cauzat mari seisme sociale, care pe lângă situa ția economică s -au
reflectat și în cultură și literatură. După încheierea primului războ i mondial,
timp de câ țiva ani, s -a pus capăt activită ții scriitorice ști; nu se mai tipăreau căr ți,
nu mai apăreau reviste, Sămănătorul și Viața românească nu mai reprezentau
decât frânturi în amintirile societă ții de elită.
În perioada interbelică, scriitori ca George Călinescu, Ion Vinea, Ion
Barbu, Tudor Vianu, Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil
Petrescu, Nichifor Crainic, Mihai Ralea, Lucian Blaga, Ion Pillat, Hortensia –

1 Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu – Fascinația tiparelor originare , Editura Eminescu, București,
1981, p. 26
2 Apud Bucurescu, Adrian, Dacia magică, Editura Arhetip, București, 1999, p. 31

7 Papadat -Benge scu ș.a. a u luat -o de la capăt întemeind grupări, devenind
reprezentan ții principalelor orientări ideologice și creând o nouă epocă în istoria
literaturii române.
Noua perioadă literară zugrăve ște preocuparea pentru europenism, dar, în
acela și timp , și pentru valori ficarea originalită ții na ționale reflectând „tendin ța
de depă șire a unui spirit oarecum provincial”3.
Romanele care au ca temă războiul, surprind atmosfera de după măcel în
care poporul se hrănea cu promisiuni utopice pentru o perioadă destul de lungă
de timp. În speran ța de a primi pământ, dreptul la votul universal, și reforme
care ar materializa ideea de democra ție, în 1920 muncitorimea declară greva
generală. Atât burghezia, Partidul Comunist din România cât și forma de stat
autoritară a lui Carol al I I-lea nu au făcut decât să creeze un contrast izbitor
între clasele sociale.
Grosso modo, cultura și literatura română între cele două războaie
mondiale s -a dezvoltat în lumina grupărilor de orientare modernistă și
tradi ționalistă. Aceste tabere au împăr țit viziuni diferite asupra dezvoltării
României. Pe de o parte europeni știi „tratau România ca parte componentă a
Europei și insistau că ea nu avea de ales, că trebuia să urmeze calea dezvoltării
economice și sociale bătută deja de Occidentul urbanizat și industrializat , iar pe
de al tă parte tradi ționali știi care subliniau caracterul agrar al României și căutau
modele de dezvoltare bazate pe mo ștenirea sa socială și culturală unică”4. „Țara
era pusă în fa ța unei alegeri complicate, se caută răspun sul la într ebarea
fundamentală , pe ce cale evoluăm?”5, intelectualii sunt în căutarea unei solu ții
pentru dezvoltarea țării, ace știa se vor grupa în func ție de viziuni: pe de o parte
sunt cei care propagă aderarea la valorile și civiliza ția europeană, iar la polul

3 Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I , Editura Minerva,
București, 1972, p. 12
4 Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Șerban, Teodor, Pompiliu, Istoria
României , Editura Corint, București, 2005, p.347
5 Ornea, Zigu, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea , București, 1980, p. 335 -361

8 opus se află cei care caută solu țiile pentru o Românie mai bună în trecut. Lega ți
de tradi țiile rurale, ei se opuneau sincronizării politice, culturale și
institu ționale occidentale pe care le considerau total nepotrivite pentru fondul
cultural autohton.
Deși au existat perioade în care a fost introdusă cenzura presei, în care
numeroase căr ți au fost arse, interbelicul se caracterizează prin cre șterea
„numărului talentelor scriitorice ști notabile”6.
Refacerea vie ții literare se datorează în mod special vol umului mare de
reviste – Literatorul (Al. Macedonski), O revistă critică (Paul I. Prodan),
Lectura pentru to ți (E. Lovinescu), Viața românească (Garabet Ibrăileanu) ,
Scânteia , Universul Literar (Perpesicius, Camil Petrescu), Sburătorul (E.
Lovinescu), Lamu ra (organ al Ministerului Cultelor și Instruc țiunii), Curentul
nou (H. Sanielevici), Adevărul literar și artistic , redactate după 1918.
Zburătorul este cunoscut ca fiind „organul mi șcării moderniste”7 care
susținea promovarea noilor talente. Condusă de E. Lovinescu, revista promova
independen ța artei fa ță de orice ideologie și materializa ideile teoriei
sincronismului. Teoria interdependen ței culturilor se bazează pe legea potrivit
căreia fiecare societate sau cultură nu este doar o continuitate a trecutul ui ci un
proces continuu în care spiritul epocii are un rol esen țial. Încă din secolul al
XIX-lea autori ca Ion Heliade, Constantin -Dobroganu -Gherea, Titu Maiorescu
au pus bazele acestei idei, contribu ția criticului Lovinescu însă fiind esen țială
din punct de vedere istoric și filosofic.
Contimporanul , sub conducerea lui Ion Vinea (1922 -1932) însă,
reprezentă tendin țele extremiste ale modernismului, promovează un nou curent:
avangardismul, ca reac ție la ceea ce s -a întâmplat în perioada războiului. Printr –
un refuz al logicii și a regulilor, revista se lupta cu „literatura degradată” și cu

6 Crohmălniceanu, Ov. S., op.cit ., p. 11 -12
7 Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism , Editura
SAECULUM I.O., București, 2000, p.127

9 „arta prostituată”. Revistele Punct și Integral promovează avangardismul sub
toate formele lui (cubism, suprarealism, dadaism, constructivism). Pentru
avangardi ști opera de artă trebuia să fie nonconformistă și să transpună
progresul tehnologic.
Pentru o înnoire a literaturii au pledat și grupările tradi ționaliste
Gândirea (Nichifor Crainic) , România literară , Meșterul Manole ș.a. care
căutau să înfăptuiască o sincronizare c u Occidentul, în mod special cu mi șcarea
artistică franceză, sau din contra apelau la filiera germană orientându -se spre
tradi țiile și simbolurile poporului. Gândiri știi „erau atra și de gândirea
speculativă, de experien țele mistice și religioase, de spirit ualitatea primitivă a
folclorului și erau dornici să -și comunice ideile proprii într -o formă complet
modernă”8.
Ceea ce a spart tiparele în această epocă a fost înflorirea fără precedent a
romanului. Dacă până la Primul Război Mondial, povestitorii, au fost cei care au
scris accidental romane, în perioada interbelică, accidental se scrie proză scurtă.
În secolul XX are loc o evolu ție de la naturalism la analiza psihologică, la
integrarea simbolismului și expresionismului. Naturalismul se rafinează acum și
capătă o formă diversificată. În Istoria literaturii române scrisă de I.
Negoi țescu, citim: „Desprinderea formală de sine a naturalismului constă în
faptul că nara țiunea, în loc de a mai fi expunere evenimen țială, devine treptat
expunere auctorială, în s ensul de joc cu forma ce stă autorului la dispozi ție, de
la interpretare până la denaturare”9. De și inspira ția rurală mai are încă
continuitate, accentul cade pe via ța interioară intensă, pe construc ții de
caractere, iar mitul și tradi ția capătă un iz de s apien ță.
Într-adevăr specia suverană a deceniilor interbelice devine romanul. Cu
excep ția romanelor Mara și Arhanghelii, ceea ce s -a scris până la Primul Război
Mon dial poate fi clasat în rândul unor povestiri mai lungi, romane condensate

8 Ornea, Zigu, op.cit., p.349
9 Negoițescu, Ion, Istoria literaturii române , Editura Minerva, București, 1982, p. 195

10 sau schi țe de rom an. În Istoria lui Lovinescu această schimbare este descrisă ca
„evolu ție de la subiect la obiect sau de la lirism la adevărata literatură epică „10.
Cele două decenii ale perioadei interbelice pentru poetul și criticul literar
,Alexandru Protopopescu, repr ezintă atât geneza cât și apogeul romanului.
Această specie a genului epic devine un gen universal întrucât și dramaturgi ca:
Mihail Sebastian, George Mihail Zamfirescu, Victor Eftimiu și criticii literari
(G. Călinescu, Garabet Ibrăileanu) și chiar poe ții (Tudor Arghezi, Ion
Minulescu) se complac în această nouă provocare sau nou exerci țiu de crea ție.
Romanul subordonează nuvela, aceasta devenind miezul lucrărilor consistente
viitoare. Liviu Rebreanu de exemplu, tratează acelea și teme în nuvele Răfuiala ,
Catastrofa și Norocul ca și în vestitul roman Ion.
„Odată cu modernitatea, ruralul și urbanul intrau într -un război ideologic,
contradic țiile dintre cele două spa ții sociale”11 constituind nucleul tematic al
romanelor interbelice. Lovinescu sus ținea că „ nu mai o literatură urbană poate
da o literatură psihologică”12, romanul tradi țional fiind considerat un postament
pentru ceea ce se poate numi rudimentar și limitat. Totu și și acest tip de roman
în perioada de după război este altfel valorificat căpătând un iz de modernitate.
Nicolae Manolescu vede evolu ția romanului în trei etape. Accentuează
faptul că fiecare vârstă (a speciei literare) î și are frumuse țea ei și se remarcă
prin modificarea concep ției generale despre via ță. Romanul doric (clasic), ionic
(moder n) și corintic (criptic, postmodern) reprezintă linia evolutivă a romanului
în accep ția acestui critic.
Doricul este interesat de mediul rural reflectând realită țile sociale,
personajele putând fi încadrate destul de u șor în tipologii. Printre adep ții acestui
gen se numără și Mihail Sadoveanu pentru care istoria și trecutul sunt pilonii
principali pentru tematica tradi ționalistă a lucrărilor: Neamul Șoimăre știlor,

10 Protopopescu, Al., Romanul psihologic românesc , Editura Paralela 45, Pitești, 2000, p. 46
11 Mihalache, Andi, Cioflâncă, Adrian, Istoria recentă altfel. Perspective culturale , Editura Universității
Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2013, p. 79
12 Protopopescu, Al., op .cit., pag. 47

11 Nopțile de Sânziene , Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi – Vodă , Creanga de
aur sau Baltagul .13 Deși Lovinescu vede o obsesie în acest laitmotiv al
rădăcinilor istorice, prezen ța mitului și ezoterismului subliniază caracterul
modern al operelor – „Tradi ția și inova ția coexistă în opera acestui scriitor, care
sfidând modele și modelele lite rare ale timpului, elaborează o operă aflată în
deplină consonan ță cu propriul său temperament”14

13 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Cartea Românească, București, 2018, p. 237
14 Glodeanu, Gheorghe, Poetica romanului interbelic. O tipologie posibilă , Ediția a II -a revăzută,
TipoMoldova, Iași, 2013, p. 335

12 CAPITOLUL II

Viața și opera lui Mihail Sadoveanu

Cine este de fapt Mihail Sadoveanu dincolo de citatele laudative cum ar
fi „Ceahlăul literaturii române” (supranumit de către Geo Bogza)15 sau în opinia
lui Vladimir Streinu „ vindecătorul inimii omene ști de sentimentul efemerită ții
ei” și chiar dincolo de via ța sa politică?
Viața scriitorului care și-a însu șit și rolurile de povestitor, nuvelist,
romancier, om politic și academician, începe în anul 1880 la 5 noiembrie în
Pașcani, un mic oră șel de provincie situat în nordul Moldovei, pe malul râului
Siret.
Universul copilăriei lui Sadoveanu este pecetluit de porecla „ băiețel”
dată de mama sa Profira Ursake d espre care scriitorul spune că î i semăn ă ei și
unele însu șiri în legătură cu arta sa le mo ștenește de la dânsa. Impresiile acestei
perioade se reflectă cu precădere în opera debutului și nu numai. Din punct de
vedere social, familia lui „băie țel”, a fost c ontroversată din cauza alegerii tatălui
de a se rupe de societatea ie șeană și de so ția sa bogată și a se uni cu Profira
venită din familie modestă . Abia în 1981 copiii primesc numele Sadoveanu,
situa ția familială clarificându -se și din punct de v edere lega l. Copilul Sadoveanu
a cunoscut a șadar, umbra unei drame familiale și a unui conflict social pe care
aceasta o implica; a cunoscut o lume pestri ță într -un târgu șor semirural, cu
amărăciuni ascunse sub iste țimi de spirit și gesturi stereotipe; o lume care p ărea
unitară și neschimbată din vechimi adânci și în care mocneau durere, revoltă și
amenin țare”16.

15 Nastasiu, Irina, Mihail Sadoveanu. Ceahlăul literaturii române ”, Ziarul Ceahlăul , 6 noiembrie 2015,
disponibil la adresa, https://ziarulceahlaul.ro/mihail -sadoveanu -ceahlaul -literaturii -romane/ , consultat în
data 10.05.2019
16 Bratu, Savin, Mihail Sadoveanu. O bibliografie a operei , Editura pentru Literatură, 1993, p. 46

13 Cele mai vechi amintiri ale autorului, după cum mărturise ște în Anii de
ucenicie nu sunt înconjurate de o aureolă de lumină, în schimb re ține libertatea
și zburdălnicia trăite . Încă din acea perioadă, din povestirile bunicului (care
prind contururi vii în Nada florilor ) și din trăirile din timpul întâlnirii cu
întreaga lume a mamei, Sadoveanu cunoa ște și trăie ște diferen țele sociale și
ierarhia nedreptă ților de la asupri ți și asupritori la muncitori și profitori.
Biblioteca tatălui, Alexandru Sadoveanu (avocat și intelectual de frunte)
a produs primul contact cu căr țile și cu lec țiile de patriotism și vitejie ale
domnitorilor care vor lăsa o amprentă puternică în opera povestitorului. O
afinitate pentru istorie și trecut vine și din faptul că bunicul dinspre tată, Mihai,
venea de pe acelea și pământuri cu Tudor Vladimirescu și consecin țele răscoalei
de la 1821 au făcut ca familia să î și mute traiul în Țara Moldo vei și să lase în
urmă Oltenia.
Exege ții operei sadoveniene au ajuns la concluzia că vânatul și pescuitul ,
pasiuni dobândite în june țe, au dezvoltat sim țul de observare de mare acuitate
indispensabil pentru tipologia operei. Judecând din punct de vedere e sopic, în
Anii de ucenicie , autorul încearcă să găsească un răspuns pentru dilema legată
de vânătoare și literatură. Povestitorul afirmă că la început a fost vânătoarea, dar
tot acolo se poate plasa și literatura pentru că expresia sentimentelor trăite nu
poate fi redată doar prin rutina procesului vânării.
La vârsta de 7 ani, Mihai este înscris la școala primară din satul Vatra,
Pașcani. Ceea ce până acum, în mintea copilului avea forma unor reprezentări și
imagini, datorită experien ței școlii și ajutorului venit de la „monitori” începe să
ia drumul progresiv al exprimării în cuvinte și judecă ți. Comunicarea prin citire
și scriere a deschis un nou orizont în perceperea lumii înconjurătoare.
Pasionat de pove știle bunicului și a mamei, Sadoveanu îl îndrăge ște
astfel și pe profesorul Busuioc, care de ținând arta povestirii devine dascălul
iubit aducând lumină cuno ștințelor difuze prin semnifica ții mai largi și

14 concretizări ale năzuin țelor sociale și naționale. Tot domnul Busuioc spunea
„istorii mi șcătoare” și îi îndemna pe copii să respecte trecutul și vrednicia
poporului. Învă țătorul școlii va fi evocat mai târziu de scriitor s ub numele de
„Domnul Trandafir”.
Anul 1892 pentru nepotul rotarului din Ver șeni înseamnă începutul școlii
gimnaziale „Alecu Do nici” din Fălticeni. O însemnătate deosebită poartă
descoperirea întâmplătoare a lui Eminescu. Unul din gimnazi ști, venit de la
Boto șani, care știa pe dinafară versurile erotice ale luceafărului i-a făcut primul
contact cu poetul, ceea ce a servit drept mo tivație în descoperirea universului
autentic al poeziei. Tot în timpul Fălticenilor, Sadoveanu avea să descopere
raiul pescarilor – Nada Florilor, anul 1894 – 1895 devenind primul și ultimul
eșec școlar datorat noii pasiuni. Cinegetica s -a pliat perfect pe nevoia de
cunoa ștere a adolescentului. La 12 ani, el este primit în breasla vânătorilor
alături de Pricop Șentilici, care îi este prieten și călăuză în arta vânatului.
Perioada adolescen ței este marcată de multe călătorii și multe momente de
respiro în nat ură, cu pu șca sau cu undi ța pe umăr. Acum i se vor aprofunda
cuno ștințele despre Țară și despre popor, acum se va dezvolta și capacitatea
pătrunderii în sufletul oamenilor. Vânatul și pescuitul devin o artă care aduce
libertatea fa ță de rânduielile societă ții burgheze.
George Topârceanu, Demostene Botez și Mihail Sevastos, tovară și în
mânuirea condeiului de la Viața Românească , îl înso țeau pe curiosul Sadoveanu
peste tot. Ademeni ți de farmecul pescuitului și a vânatului, participau la
„metamorfozarea” fapte lor reale în fapte de fic țiune.
Universul sadovenian este pecetluit de experien țele adolescen ței, trăsături
fundamentale legate de „de șteptarea temperamentului artistic” se formează în
urma rela țiilor și istoriilor auzite. Este vorba de „procesul formării văzului și
auzului artistic”17. „Înregistrarea sensibilă a realită ții înconjurătoare, transferul

17 Bratu, Savin, op.cit ., p. 93

15 umanită ții asupra naturii și al naturii asupra omului acumulau un depozit virtual
poetic”18.
„Sadoveanu a fost adeptul unor decizii îndrăzne țe care l -a determinat să
se asemene cu D’Artagnan în Anii de ucenicie : Aveam extrem de pu țini bani în
buzunar, dar n -aveam cal de vânzare și nici resursele gasconului, el avea spadă,
eu eram complet dezarmat”. Contrar situa ției epocii, scriitorul î și asumă
abandonarea serviciului de la Ministerul Artelor și contribu ția la lansarea
revistei Sămănătorul în 1901. Predispozi țiile sale suflete ști au făcut posibil ă
aderarea la ceea ce numea el tradi ția noastră bună literară pe care o descoperă
atât în crea țiile l ui Alecsandri, Caragiale, Eminescu, Creangă, Co șbuc, Vlahu ță
cât și în revistele secolului al XIX -lea ca: Evenimentul literar, P ovestea vorbei,
Pagini literare.
Dragostea fa ță de lumea satului accentuată de moartea mamei sale (1895)
a dus la colaborarea cu revista Viea ța condusă de Vlahu ță și Urechea (1919).
„Ulterior, afec țiunea fa ță de universul rural ia fost încurajată de lectura
publica țiilor socialiste: «tineretul intelectual, în întregime – rememorează
prozatorul în evocarea Amintiri (1954) – era simpatizant al socialismului de
până atunci, Evenimentul literar , Lumea nouă , Dobrogeanu – Gherea și Ion
Nădejde ne interesau neîncetat. Cum capitala Moldovei nu era un ora ș de uzine,
socialismul Tineretului se orientase cu grabă spre lumea rural㻄19. Deși
scriitorul era simpatizant al opiniilor socialiste, acestea nu îi trezesc interesul
decât atunci când atingeau problema țărănească.
Din epistolele către Enric Furtună, ne dăm seama că Sadoveanu militează
pentru sim țămintele românilor care capătă formă prin limba vorbită. „Chestia
cea mai de seamă în literatura noastră e fără doar și poate limba”20. Ținta

18 Ibidem
19 Oprișan, I., Opera lui Mihail Sadoveanu. Natură – om – civilizație în opera lui Mihail Sadoveanu ,
Editura SAECULUM I. O., București, 2004, p.15
20 Sadoveanu, Mihail, Corespondența debutului , 1898 – 1904, ediție îngrijită, note și studiu introductiv de
Savin Bratu și Constantin Mitru, Scrisoarea din 9 septembrie 1901 , Editura Minerva, București 1987, p.

16 pledoariilor nu era atât închiderea în universul bă știnaș, cât emanciparea sub
tutela modelelor străine. De aceea începutul secolului XX se remarcă pri n ideea,
propagată de scriitor, a necesită ții coborârii în popor și a reflectării
frământărilor țărănimii (clasă socială care constituia un număr covâr șitor).
Pentru că Sadoveanu nutrea o iubire atât de specială fa ță de poporul său,
adesea a fost văzut ap roape de revista Sămănătorul . I. Opri șan sus ține că
gândirea teoretică a prozatorului era deja formată, acesta sus ținând mersul
revist ei atâta timp cât se promova o literatură curată condamnând simplificarea
și falsificarea realită ții de dragul tendin ței:
În 1920 însă, din pricina lipsei colaboratorilor, Mihail Sadoveanu,
încredin țează materiale revistei, din 13 aprilie 1903, devenind – prin publicarea
povestirii Necunoscutul – colaborator efectiv al Sămănătorului , arătându -se
chiar încântat de aceasta21. Cu toate astea, prozatorul a ținut să -și păstreze
independen ța în manifestare și gândire pe tot parcursul colaborării cu cei de la
redac ție.
Despre aderarea la poporanism însă se poate spune că a „făcut -o cu
patos”, cel pu țin în anii 1906 – 1910 afilierea sc riitorului spre această direc ție a
fost determinată de potrivirea propriilor sentimente și convingeri literar sociale.
Ideile mi șcării conduse de Ibrăileanu și Stere, de creare a unui utopic univers
rural ferit de pericolele industrializării s -au pliat pe „convingerile polit ice,
progresiste, democratice care îi a șezau atât pe Sadoveanu cât și pe ceilal ți
adep ți, pe pozi țiile radicalismului burghez de stânga.22
Printre luptele pe care le -a dus adultul Sadoveanu a fost cea în care
trebuia să aleagă între tumult și aglomera ție și tihna de la țară. „A luptat cu
aceste antinomii în permanen ță: avea de ales între marea urbe, unde se plămădea

105
21 Oprișan, I., op.cit. , p.28
22 Ornea, Z., Poporanismul , Editura Minerva, București, 1979, p. 371

17 cultura și locurile dragi ale Moldovei de care îi era mereu dor „23. Deseori, cu
gândul la ba ștină, povestitorul și-a găsit lini ștea necesară în Fălticeni. Casa din
strada Rădă șeni reprezentând o încărcătură spiritual – artistică deoarece ,pe
vremuri, acolo a locuit și mult iubitul s ău model Ion Creangă.
În căutarea inspira ției, Sadoveanu, cerceta Împără ția apelor , deseori
călcând și căile care duceau spre munte sau mănăstiri. Adunând cu migală
materiale pentru viitoarele capodopere, în călătorii, de multe ori era înso țit și de
Al. I. Brătescu – Voine ști și de D. D. Pătră șcanu. În fa ța foii, autorul, î și
zugrăvea impresiile și trăirile creând portrete alte naturii: „Balta scăpăra de
bulbuci și pânza de stropi se învălui brusc – apoi rămase curgând asupra noastră,
căldu ță și totu și răcor itoare”24. În ochii povestitorului, balta capătă o conota ție
cu totul deosebită. Priveli ștea era pătrunsă de mister, iar culoarea băl ții căpăta
gust. În Țara de dincolo de negură , mărturia stării și a observa țiilor este de o
exactitate și plasticizare uimitoare, n atura evocată nu este picturală și rece, ci
vie, cu o vegeta ție ce fo șnește din cauza vântului și ploii sau a st recurării unor
animale speriate .
Principalele elemente pe care le folose ște creatorul eposului românesc în
lucrările sale sunt elemente din folclor, mitologie, ezoterizm sau istorie.
Datorită profunzimii în cunoa șterea faunei și florei, a epocilor istorice, cât și a
spațiilor geografice de mare diversitate, opera sadoveniană devine un laborator a
unor experien țe lăuntrice care sco t în eviden ță spiritualitatea poporului și a
rădăcinilor impregnate în traiul românesc.
Încă de pe băncile școlii, viitorul scriitor avea să pună în valoare
condeiul în încercarea de a -și materializa gândurile în primele manuscrise. De și
conul Alecu vedea o inutilitate în această îndeletnicire, preg ătindu -i băiatului o
profesie sănătoasă .

23 Vicol, Dragoș, Viziune ontică și artă poetică în proza r omânească – M. Sadoveanu , Editura Cartea
Moldovei, Chișinău, 2005, p. 19
24 Sadoveanu, Mihail, Baltagul, : Editura Mihail Sadoveanu, București, 2013, p.59

18 Cu educa ție de legiuitor, tânărul scorne ște prima sa crea ție din patru
părți. romanul intitulat Haiducul Florea Corbeanu , care cuprinde și ilustra ții,
are scopul de a cont ribui la ideea unificării tuturor provinciilor române ști într -un
singur stat unitar. Soarta acestui manuscris a fost una neplăcută, având gustul
amar a unui e șec al debutului literar. Aceste păcate ale tinere ții din fericire n -au
făcut decât să stimuleze a mbiția scriitorului, încât odată cu nara țiunile din Cele
mai vechi amintiri (1935), care reprezintă rememorări evocate în cheie
romantică sunt valorificate la un alt nivel, iar viitoarele capodopere devin demne
de „realismul unui Balzac și melancolia unui romantic, medita ția aspră a lui
Miron Costin și voluptatea senzorială a unui Rabelais”25. Trăirile intense din
acea perioadă au rămas impregnate în memorii legate de cu țitul unchiului
Vasile, de biciul pe care îl rupe în două pentru a distruge răul de pe fa ța
pământului sau de părul din ograda bunicilor – aducător de bucurii prin roadele
bogate.
Nicolae Manolescu clasează debutul literar din 1904 ca fiind „sub
înrâurirea prozei secolului al XIX -lea”26. Fiind influen țat de Creangă, Vlahu ță și
Caragiale, Sadove anu însu șește realismul sentimental și naturalismul descriptiv.
Dintre scriitorii străini are afinită ți cu Daudet, Maupassant, Zola, Flaubert și
Balzac. Filosofia, universul și arta, de și perfec ționate de -a lungul carierei sale,
încep să prindă contur încă din primele scrieri. În opera de început, Sadoveanu
este „un scriitor contradictoriu: furios și împăcat, ardent și nepăsător, idealist și
sceptic. Un realist cu viziune romantică și un romantic la fel de precis în detalii
ca un realist , un contemplativ pasionat și un milos fără milă”27. Sadoveanu este
contemporan cu supravie țuitorii secolului al XIX -lea și cu reformatorii prozei
secolului XX, cu genera țiile lui Brătescu -Voine ști, a lui Rebreanu, a lui Camil

25 Călinescu, George, în Prefața volumului Romane și povestiri istorice , Editura pentru Literatură,
București, 1961, p.5
26 Manolescu, Nicolae, Mihail Sadoveanu sau utopia cărții . Ediția a IV -a, Editura Institutului Cultural
Român, București, 2005, p.4
27 Manolescu, Nicolae, op.cit ., p. 17

19 Petrescu și a lui Holban. Prin activitatea anului 1904, devine unul dintre cei mai
iubiți și citi ți nuveli ști publicând Povestiri , Șoimii , Povestiri înăbu șite, Crâșma
lui mo ș Precu . Datorită acestor realezări , în revista Sămănătorul din ianuarie
1905, Nicolae Iorga declară anul 1904, „ anul lui Sadoveanu”.
Volumul Povestiri , cuprinde: evocarea epopeică a unui trecut de vitejie
(Răzbunarea lui Nour ), drama țiganului ucis din gelozie, cu hangerul, de către
boier ( Cântecul de dragoste ), moartea so ției vechilului plânsă de către so ț și
boier (Moarta ), tratarea subiectului vinei asumate și celei neasumate între un
moșneag be țiv și o babă ( Năluca ), părăsirea femeii iubite – suferin ță trăită pe
patul mor ții (Necunoscutul ), păcatul hangi ței ademenitoare din ( Hanul boului ),
drama necunoscutului căr uia popa și crâ șmarul îi vând calul ( Într-un sat odată ),
furia fierarului care se duce să -și pedepsească nevasta necredincioasă ( Un țipăt),
răcnetele hangiului (Ivanciu Leul) căruia îi moare so ția, nevasta atrăgătoare care
îi adună pe (Cei trei) prieteni a ducând moarte celor doi, sarcina neîmplinită de
către ( Cozma Răcoare ), jupâni ța furată mul țumindu -se cu răpitorul. Aceste
subiecte în care pasiunile sunt trăite cu violen ță, zbucium și taine întunecate
reprezintă dorin ța „de a sugera mocnirea sub cenu șă a pasiunilor”, mijlocul
tehnic „e o respira ție contemplativă în care se evocă un element stătător: natură
vie ori moartă.”28
Studiul socialului, „fie prin înrâurirea directă a lui Zola, fie prin
mijlocirea directă a lui Vlahu ță”29 eviden țiază starea de laten ță a patimilor prin
titlul Dureri înăbu șite. Sărăcia este una dintre subiectele care stă la baza
durerilor relatate. Ion Ursu este un țăran necăjit și plin de amar care nu mai are
speran țe să primească ceva de la Dumnezeu pentru că acesta e prea mare și prea
sus, aruncă sămân ță în pământ, dar degeaba căci nu are noroc. Popa este depa rte
de a fi un bun părinte căci se uită cuvios la icoane, plimbându -și mâna prin părul

28 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Semne, București
2003, p. 616
29 ibidem

20 roșcat, din când în când, furând cu coada ochiului spre Domnica”30 (soția lui
Ion) în timp ce acesta î și „rumega amărăciunile”. „Ursu e un mic Assomoir”31.
La sfatul cumătrului țăranul se face proletar, devenind alcoolic din cauza
mediului în care lucrează și săvâr șirea păcatului de către so ție cu popa. Crâ șma
devine locul în care eroul se duce pen tru a -și vindeca durerea îndopându -se cu
elixirul uitării, dar se întoarce cu răni mai mari și consecin țe mai grave.
„Volumul în totalitatea lui e sumbru, cu oameni îndobitoci ți de suferin ță și
băutură, de și cu un substrat de umanitate”32.
Tot în crâ șmă are loc și întâlnirea eroilor din Crâșma lui mo ș Precu .
Conflictul î și are originea într -o ambian ță neguroasă de adulter amenin țare și
bârfă. Iar tainele drume ților sunt vărsate în pahar și nevestele neglijate.
Sadoveanu î și pune amprenta originalită ții cu note proprii asupra
nuvelisticii, cu toate astea sunt izbitoare „tendin țele vremii” în subiectele pe
care le abordează. Călinescu observă două puncte în care se eviden țiază
„înrâurirea lui Caragiale: sentimentul supranaturalului, de șteptat într -un han
enigmatic, și-n legătură cu o aventură erotică; și ispitirea tânărului de către o
femeie mai în vârstă „vădană”, îmbietoare și mali țioasă. […] A doua puternică
afinitate este cu nuvelistica lui Brătescu – Voine ști”33. Personajele sadoveniene
din această perioadă sunt mo și și babe, bouari, ho ți, dezertori, vechili, pusnici,
mici func ționari C.F.R., care se luptă cu propriile slăbiciuni, taine și pasiuni. Un
lucru evident este că societatea industrială, capitalismul și ma șinismul nu se
lipesc de sufletul po vestitorului.
Cărțile de început cât și volumele maturită ții reflectă artistic „oameni, și
locuri, filtrate prin nostalgia copilăriei ireversibile și colorate corespunzător de
lirismul creatorului”34.

30 ibidem
31 ibidem
32 ibidem
33 Ibidem, p. 617
34 Vicol, Dragoș, op.cit. , p. 26

21 În anul 1905, Sadoveanu este deja destul de vestit încâ t apar primele
polemici cu privire la opera sa. „Din dorin ța de a -l contra pe Iorga, Sanielevici
are drept scop să -l aneantizeze pe cel mai proeminent scriitor sămănătorist care,
în acel moment, i se părea a fi Sadoveanu”35.Garabet Ibrăileanu scrie articole în
care îi ia apărarea împotriva acuza țiilor făcute de jurnalistul și criticul literar
român, Henric Sanielevici. Tot în acest an Ministerul Instruc țiunii Publice
premiază volumul Povestiri din război . În următorul an, opera scriitorului este
completată d e Floare ofilită , Mormântul unui copil și Amintirile căprarului
Gheorghi ță. De asemenea, devine colaborator permanent la revista ie șeană Viața
românească și se mută la Fălticeni unde se va na ște și fiica sa Profira. În anul în
care publică Însemnările lui Neculai Manea , Vremuri de bejenie și La noi, în
Viișoara , scoate și gazeta pentru țărani numind -o Ziarul poporului. În perioada
1910 -1917 este director al Teatrului Na țional din Ia și.
În 1912 văd lumina tiparului Bordeienii (Editura Minerva) și Un
instigator (Editura revistei „Flacăra“). În anul izbucnirii primului război
mondial publică volumul Priveli ști dobrogene care con ține impresii din
călătoriile în Dobrogea și Delta Dunării, publicate de -a lungul timpului în
diferite reviste. În 1818 colabor ează activ la ziarul România , o parte din articole
fiind adunate în File sângerate – Povestiri și impresii de pe front , publicată la
Iași. În următorul an se anun ță repornirea muncii pentru folos și cultură a
revistei Viața Românească . După publicarea volumelor: Cocostârcul albastru ,
Strada Lăpu șneanu , Neagra Șarului , Lacrimile Ieromonahului Veniamin ,
Pildele lui cuconu Vichentie , Drumuri basarabene , Nuvele și schi țe (vol. I), în
anul 1923, Sadoveanu roste ște discursul de recep ție dedi cat Poeziei populare .
Gh. Bogdan – Duică îi oferă titlul de mare me șter spunându -i: „Primindu -te
astăzi în mod sărbătoresc în Academia Română, noi, colegii d – tale, î ți dăm un
loc de recunoa ștere, pe care poporul român ți-a dat -o deplină, călduroasă și

35 Minorescu, Doris, Și cu Sanielevici ce facem ?, Suplimentul de cultură , nr. 214, 2009, disponibil la
adresa http://supli mentuldecultura.ro/numar/214/, consultat la 11.03.2019,

22 neșovăitoare încă de mult timp“. La data de 2 noiembrie 1924, prozatorul
prime ște un prilej de a -și publica povestirile de vânătoare în revista Lumea , la
care colaborează împreună cu G. Topârceanu și Tudor Arghezi. În volumul Țara
de dincolo de negură va relua mai târziu aceste povestioare ale vânatului. După
activitatea din următorii doi ani în care reprezintă Societatea Scriitorilor Români
alături de Liviu Rebreanu la Congresul PEN -Clubului de la Berlin, publicarea la
Editura Cartea Românească a volu mului Dumbrava minunată și intrarea în loja
„Dimitrie Cantemir“ din Ia și (bucurându -se de titlurile de Mare Maestru al
Marii Loji Na ționale din România și Mare Maestru Federal al Francmasoneriei
Române Unite)36, în 1928 dă spre editare crea ții importante ca : Demonul
tinere ții, Împără ția apelor , Olanda, note de călătorie și Hanu – Ancu ței. În
prefa ța edi țiilor în limbi străine, 1954 rămâne memorabil comentariul: „ Hanu –
Ancu ței, cărticica scrisă acum un sfert de veac, va mai aminti un timp altor
oameni ce vor t rece prin acel peisagiu nemuritor zâmbetele și lacrimile legate de
ruina de la drumul mare, nu departe de Roman. Cât cei vii î și mai aduc aminte
de cei ce nu mai sunt, mor ții rămân lega ți cu via ța“. Un moment important în
evolu ția romanului istoric este marcat de vizita lui Sadoveanu la Constantinopol,
întovără șit de Ștefania Velisar -Teodoreanu și Ionel Teodoreanu. Inspirat și din
documentele cronicarilor și literatura populară, prin Zodia Cancerului sau
Vremea Ducăi Vodă evocă o perioadă în care decădere a Moldovei este trăită de
către popor prin sărăcie și suferin ță. Printre conflictele tratate în operă se află
lupta pentru tron, nedreptatea, lăcomia și dragostea imposibilă.
În anul în care vestitul roman Baltagul vede lumina tiparului,
romancierul este s ărbătorit cu ocazia împlinirii a 50 de ani. Liviu Rebreanu
susține un Cuvânt la agapa colegială a scriitorilor (1930) despre literatura lui
Sadoveanu: „nu mai poate fi nici lăudată, nici criticată. Ea a ajuns dincolo de
laudă și critică, a intrat în patrim oniul neamului, a devenit o componentă a

36 Bălcești -Nestorescu, Horia, Mihail Sadoveanu Mason , Editura Centrului Național de Studii
Francmasonice, București, 2006, p.216

23 sufletulu i nostru pe care -l sintetizează”37. În acela și context și Octavian Goga
vine cu un discurs laudativ despre opera literară a scriitorului care „s -a clădit pe
acel principiu de robustă sănătate morală cu toate atributele ei fire ști, din care s –
a născut unitatea românilor într -o închegare de stat. Cred că literatura de mâine
nu se poate despăr ți de această albie largă, dacă vrea să -i creeze existen ții
noastr e un acord cu eternitatea” .38
Operele de vârf au la bază perspicacitatea unui analist și dragostea pentru
spiritualitatea românească. În anii 1931 -1936 apar mai multe scrieri de factură
narativ – istorică: Măria Sa puiul pădurii (1931), Nunta Domni ței Ruxanda și
Uvar (1932), Creanga de aur (1933), Locul unde nu s -a întâmplat nimic (1890),
Nopțile de sânziene (1934), Paștile blajinilor , Cazul Eugeni ței Costea ,
culminând cu trilogia Frații Jderi (1935 -1936).
Evenimentele anului 1937 îl fac pe scriitor să se retragă în Transilvania.
Grupările de dreap ta pornesc o campanie împotriva lui Sadoveanu. Campania de
denigrare ajunge să săvâr șească acte de violen ță, ajungându -se la situa ția în care
cărți ale autorului sunt arse în piețele publice. Ziarul Adevărul publică Un
protest al intelectualilor în care Li viu Rebreanu, Mihai Ralea, E. Lovinescu, G.
Călinescu, Demostene Botez ș.a. semnează cu scopul de a stopa activită țile de
defăimare organizate de presa fascistă și reac ționară. Cu toate acestea, în anul
1938, Sadov eanu se bucură de diploma de doctor honori s causa și își sus ține
discursul de mul țumir e.
În acela și an, la Editura Cartea Românească, apar Ochi de urs și Valea
Frumoasei .
În perioada 1939 -1944, activitatea sadoveniană îmbogă țește istoria
literaturii cu o nouă serie de publica ții: Morminte (1939), Divanul persian ,
Vechime și primele două volume din Opere publicate de Editura Funda țiilor

37 Vornicu, Mihai, Sadoveanu , disponibil la adresa https://arhiva.romli t.ro/index.pl/, consultat la
17.04.2019
38 ibidem

24 Regale (1940), Ostrovul lupilor (1941), ultimul volum din trilogia Frații Jderi –
Oamenii Măriei -Sale (1942), Pove știle de la Bradu -Strâmb -(1943) și volumul
memorialistic Anii de ucenicie (1944).
O bogată activitate publicistică a lui Mihail Sadoveanu, colaborând la
„Jurnal de diminea ță“, „Veac nou“, „România literară“ și „Scânteia“ este
înregistrată pe parcursul anilor 1945 -1949. În aceea și perioadă este numit
președinte al Uniunii Scriitorilor, iar activitatea sa este puternic marcată de via ța
politică din țară. Publică Fantezii răsăritene , Caleidoscop (1946), Păuna mică
(1948) și Mitrea Cocor (1949) – roman controversat. De și în 1950 pentru el,
prime ște distinc ția sovietică Medalia de aur a păcii , una dintre opiniile care
circulă este că Sadoveanu ar fi primit un manuscris pe care l -a stilizat. Se crede
că „un indiciu l -ar fi constituit chiar renun țarea la locurile și personajele
moldovene ști în favoarea celor muntene“39. Cu toate astea, acest roman a fost
considerat „cel mai mare roman al literaturii noi“40 în acele timpuri.
În 1948 este ales vicepre ședinte al Prezidiului Marii Adunări Na ționale,
iar în 1949 pre ședinte de onoare al Uniunii Scriitor ilor. Printre multitudinea de
titluri ob ținute de -a lungul vie ții se mai află și cel de Erou al Muncii Socialiste.
Tot în acela și an îl regăsim la Paris, conducând delega ția română la Congresul
Mondial al Păcii de la Paris.
La împlinirea vârstei de 70 de ani, în 1950, Mihail Sadoveanu este
sărbătorit cu fast, în mod public, în presă, și este omagiat la Academia Română.
Până la apari ția volumului Omagiu lui Mihail Sadoveanu , în 1955, la împlinirea
vârstei de 75 de ani, scriito rul mai publică Nada florilor (1951), Nicoară
Potcoavă – roman distins cu Premiul de Stat al R.P.R. (1952), Aventură în
Lunca Dunării (1954), iar E.S.P.L.A. (Editura de Stat pentru Literatură și Artă)
începe să publice seria de „Opere“ în 22 de volume (195 4-1973) – primele 18
volume sub îndrumarea scriitorului, cu note făcute de către Profira Sadoveanu,

39 Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine , Fundația Luceafărul, București, 2001, p. 161
40 Ibidem

25 iar volumele 19 -22 continuate de către Constantin Mitru.
Până la vârsta de 80 de ani, ocazie cu care se publică numere speciale în
reviste literare în memo ria autorului, apar mai multe volume dedicate lui Mihail
Sadoveanu de Constantin Mitru (1958). La vârsta de 80 de ani este sărbătorit la
Academia Română, iar în anul 1961 prime ște Premiul Lenin pentru Pace și
încetează din via ță pe 19 octombrie înmormântat fiind alături de Mihai
Eminescu, Caragiale și Coșbuc la Cimitirul Bellu.
În viziunea lui Marian Popa, clasicul este: „ opționalul politic fără nici un
scrupul, trecut de la sămănători ști la poporani ști, de la filogermanism acut la
antigermanism antisemit, escroc , delapidator, trădător a unor Iorga, Goga și
Stere, în sfâr șit patriot prosovietic și procomunist“41. Cu toate acestea, aceleia și
personalită ți îi revin meritele operei ce reprezintă o amplă frescă istorică,
socială, etnică și etică venită din sufletul înrobit de valorile și timpurile apuse.
Cazul Sadoveanu are nevoie de un cititor care se va dispensa de om și va
aprecia la justa ei valoare opera vetustă dar actuală prin originalitatea ei.
Susținând această idee, George Călinescu vedea stilul romancierului ca fiind
unul reprezentativ pentru fa ctura neamului românesc.

41 Popa, Marian, op.cit ., p. 712

26 CAPITOLUL I II

Receptarea critică a romanelor lui Mihail Sadoveanu
Prin opera sa literară, Mihail Sadoveanu a cuprins durerile și bătăile
sufletului românesc. Scriitorul și-a valorificat talentul prin descrierea
monotoniei vie ților celor umili ți și necăji ți transformând -o în literatură. Virtu țile
artistice, etice și estetice ale lui Sadoveanu sunt înregistrate în toate lucrările
sale sub marca spiritualită ții autohtone.
Începuturile literare ale autorului Crengii de aur sunt mar cate de
afirmarea naturalismului și realismului în opera europeană sau a
sămănătorismului și poporanismului la noi. „Influen ța dezastruoasă, pe care
mediul social o exercită asupra individului, anihilându -i voin ța până la
depersonalizare, împingându -l în m arginea vie ții sau sco țându -l din ea, este
tema care străbate multe din operele lui din tinere țe“42. Eroii operelor acestei
perioade sunt lipsi ți de energie sufletească, fiin țe zguduite de apăsarea
împrejurărilor cufunda ți în întunericul propriilor nenorociri. Acest colorit este
prezent în operele Ion Ursu , Comoara Doroban țului, Amintirile Căprarului
Gheorghi ță sau Floare Ofilită . „Asemenea opere reprezintă însă ceea ce a ș numi
fața negativă a naturii sadoveniene; sufletel e simple, care se consumă vegetativ,
nu-nfioară pe scriitor cu tragedia lor mută sau săracă în gesturi interioare; ele se
bucură numai de -o binevoitoare înregistrare , sugerând o imagine ternă a
existen ței“43. Totu și au o frumuse țe a lor care există datorită poeziei peisajului,
amintirii și în atmosfera creată de stările contemplative exprimate în contexte
magice și combina ții de cuvinte arhaice.
De la acest lirism în povestirile sale, Sadoveanu a trecut la un alt nivel în
opera sa , o nuvelistică mult mai amplă marcată de o „fatalitate a instinctelor “

42 Constantinescu, Pompiliu, Scrieri. IV , Editura Minerva, București, 1970, p. 544
43 ibidem, p.545

27 prin pasiuni și fapte violente. Această proză întruchipează un amestec de realism
și romantism, de epic cât și de liric.
Pompiliu Constantinescu face o analogie prin care subliniază i mportan ța
operelor de maturitate ale scriitorului: „Fecunditatea scriitorului s -a dovedit o
vână nesecată, ca acele izvoare subpământene, din care apele nu se -mpuținează
niciodată, ba chiar sporesc, pe măsură ce se consumă mai des “44. Astfel, prin
opera sa de maturitate, scriitorul reu șește să î și valorifice talentul în volume ce
au o greutate artistică și sunt apreciate și postum.
Nicolae Manolescu sus ține că romanele lui Sadoveanu de până la război
sunt neglijabile, și ca valoare și ca număr. Romanele Venea o moară pe Siret ,
Duduia Margareta , Apa mor ților, Floare ofilită , Însemnările lui Neculai Manea ,
Locul une nu s -a întâmplat nimic și Lisaveta sunt reprezentative pentru perioada
1890 –1900, iar epoca de după război este îmbogă țită cu volumele Strada
Lăpușneanu , Paștile Blajunilor , Cazul Eugeni ței Costea , Oameni din lună ,
Baltagul și Morminte , Frații Jderi , Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă
sau Creanga de aur .
Acela și critic, în De ce nu avem roman? cercetează problematica genezei
întârziate pe teritoriul românesc al acestui gen epic în proză. Pentru că
individualitatea poporului era reprezentată de balade, acestea au evoluat mai
întâi în povestiri și nuvele scurte și abia într -o altă etapă, s -au scr is și foarte
multe romane , apoi romane de calitate. La începuturile sale, romanul românesc
seamănă mai mult cu un documentar în care avem parte de -un inventar de
evenimente și detalii despre societate, nu despre individ. În opinia lui
Lovinescu: „ procesu l de prefacere a societă ții române ști în secolul al XIX -lea a
fost atât de rapid încât a dus, într -un scurt răstimp, la o „civiliza ție hibridă “:
înainte ca vechile structuri să fi fost înlăturate, s -au creat altele, deosebite;
burghezia rurală s -a substitu it vechilor proprietari funciari în chip brutal și fără

44 ibidem, p.544

28 tranzi ție, încercând să preia din mers nu numai averile, dar și obiceiurile, și,
firește, nereu șind decât să le degradeze“45. Astfel, scriitori ca Nicolae Iorga,
Duiliu Zamfirescu sau Sadoveanu preferă să creeze o iluzie, o utopie în care să
evadeze din realitatea dezgustătoare pe care o neagă. Manolescu constată că
„romanele epocii reflectă mai degrabă psihologia autorului decât pe a eroilor,
care sunt simple proiec ții: inadaptabili și ideali ști sunt d e fapt romancierii
înșiși“46. Romanele acestei perioade înfă țișează o realitate, mai mult, imaginară.
Noul gen literar este îmbră țișat și de Sadoveanu, nu reu șește să aibă
succes prin romanele „superficial balzaciene “, pentru că i se repro șează abuzul
de „descrip ție și de lirism“, sau de „insuficien ță a romanescului“ –
„Împrumutând o formulă realistă și obiectivă, Sadoveanu nu devine nici realist,
nici obiectiv. Intrigă conven țională, psihologie naivă. Se supune pur și simplu
cerin țelor unei epoci în care romanul balzacian (rău în țeles), flaubertian sau
zolist constituia un adevărat mit în literatura noastră “47. Romanele sadoveniene
au ca temă esen țială schimbarea lumii . De asemenea persistă o ve șnică paralelă
între două tabere: oamenii noi versus oamenii vechi. Prima categorie este tratată
cu o atitudine du șmănoasă de către autor, pe când a doua, este văzută prin
lumina unei simpatii, de și este vorba despre clasa celor înfrân ți și neputincio și.
Reprezentative pentru clasa celor îmbogă țiți prin abuz sunt pe rsonajele:
Evghenie Ciornei ( Venea o moară pe Siret ) și Gherasim Tulbure ( Paștile
Blajinilor ) sau pentru clasa burgheziei Vasile Gu șilă ( Strada Lăpu șneanu ) și
Vasilică Mazu ( Locul unde nu s -a întâmplat nimic ). Nicolae Manolescu
identifică asemănări între p ersonaje care fac parte din diferite genera ții.
„Antipatia scriitorului șterge distan ța dintre timp și împrejurări.[…] boierul
Filoti ( Venea o moară pe Siret ) cu boierul Gheorghe Vrânceanu ( Paștile
Blajinilor ), Lai Cantacuzino ( Locul unde nu s -a întâmpla t nimic ) și boierul

45 Manolescu, Nicolae, Mihail Sadoveanu sau utopia cărții . Ediția a IV -a, Editura Institutului Cultural
Român, București, 2005, p.125
46 ibidem, p.127
47 ibidem, p. 139

29 Tudorache ( Duduia Margareta ) cu Eudoxiu Bărbat ( Oameni pe lună ) – deși tot
o genera ție trece de la cel dintâi, la cei din urmă “48. Pare că toate aceste
personaje fac parte din acela și veac.
Tendin țele sadoveniene de a luneca spre vremurile vechi și spre valorile
timpurilor de demult î și au originea în influen țele marilor cronicari Grigore
Ureche, Miron sau Nicolae Costin și Ion Neculce precum și a marilor demnitari
biserice ști Varlaam și Dosoftei. P rin tradi țiile, obiceiurile și datinile stămo șești,
prin sacrificiu și vitejie, Mihail Sadoveanu continuă tradi ția literaturii vechi.
Multe dintre operele romancierului vor ilustra opiniile lui Dimitrie Cantemir, un
deschizător de drumuri și un prim învă țat „de forma ție enciclopedică“ din
cultura noastră – „În vreme ce încercăm să des criem năravurile moldovenilor
(fapt despre care nimeni sau numai pu țini străini au o imagina ție adevărată),
dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm
neamul din care ne tragem, iar pe de altă parte dragostea de adevăr ne
împiedică, într -aceea și măsură, să lăudăm ceea ce ar fi trebuit, după dreptate, de
osândit “49. Prin urmare dragostea fa ță de popor, fa ță de românesc a contribuit la
stabilirea unui model literar autentic în care, atât tehnica narativă cât și limbajul
vorbesc despre factura lumii sadoveniene.
Pornind de la relativ recenta exegeză a profesorului Marian Buciu: „M.
Sadoveanu este, ca și alți „mari “ scriitori români, un marginal al u niversalită ții,
creatorul unei enclave suficiente sie și, indecis, într -o răspândire creatoare, în
care comunică realismul, naturalismul, fantasticul, și de aceea cu întâmplătoare
consonan țe universaliste. […] Trădat într -un mod voluntar de idiomul sincretic
pe care și l-a (re)creat, M. Sadoveanu este un conservator iluminist al
livrescului, mai apt să ajungă la utopie decât la real. Opera vastă a lui M.
Sadoveanu s -a derulat într -o sinusoid ă poetologică și axiologică tot atât de

48 ibidem, p. 142
49 Cantemir, D., Descrierea Moldovei , Editura Minerva, București,1976, p. 197

30 întâmplătoare pe cât de tainică“50, romancierul, ini țiat prin poezie și instinct
(Anii de ucenicie ), rămâne fidel poeziei poporului. Pe măsura maturizării , timpul
și peisajul mitologic l -a depărtat pe autor de contemp oraneitate și l-a apropiat de
idilicul sufletului românesc.
Seria romanelor istorice Vremuri de bejenie (1907), Neamul
Șoimăre știlor (1915), Șoimii (1904) fixează eroi tipici și respectă canoanele
genului, în timp ce în Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă (1929) și Frații
Jderi , romancierul folose ște ist oria ca pretext pentru a crea timpuri și imagini
subiective. În vremea Ducăi Vodă, natura, obiceiurile, moravurile și oamenii
sunt văzute din perspectiva abatelui de M arenne în timp ce epoca domnitorului
Ștefan cel Mare este o lume fabuloasă și idealizată, de la situa ția economică și
gastronomică până la figura conducătorului. Aceste texte fuzionează balada,
poezia, poemul epic, basmul sau chiar epopeea.
O altă vedere a supra istoriei o are cititorul făcând cuno ștință cu romanele
Nopțile de Sânziene sau Baltagul . Pornind de la practicile de invocare a vechilor
traci, Mircea Vulcănescu afirmă că pieptul oricărui român cuprinde două inimi
care se zbat: „una e chemarea pămân tului, a doua e chemarea codrului;
chemarea singurătă ții; a vitejiei, a haiduciei. Chemarea culmilor aspre și reci,
chemarea apelor și a stelelor ce se oglindesc în ape“51. Așadar istoria, în cazul
acestor două romane e folosită pe post de martor al aversiu nii fa ță de via ța
civilizată, fa ță de legile lor. Mentalitatea preistorică și puterea instinctului vin să
răspundă chemării acestor două inimi.
„Atunci când încercăm să descifrăm spiritul unei opere, pornim de la
premisa investigării atât a elementului vizual, cât și a celui emotiv. Eugen
Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, de exemplu, accentuau

50 Buciu, Marian, Victor, Zece prozatori exemplari. Perioada interbelică , Editura Ideea Europeană,
București, 2012, p. 12
51 Vulcănescu, M., Dimensiunea românească a existenței , Editura Fundației Cu lturale Române, București,
1991, p.50

31 în crea ția sadoveniană latura plas tică, vizuală, pe când George Călinescu și, mai
ales, Tudor Vianu constau „suprema ția“ laturii auditive“52.
Încadrarea într -un tipar devine problematică în studiul lui Lovinescu
pentru că există la Sadoveanu o „învălmă șire a subiectelor“ inspirate din
realitate sau din fantezia populară, a șa că o posibilă evolu ție de la romantism la
realism, în accep ția criticului este mai degrabă un „materialism liric“. O altă
încercare de încadrare a marelui autor o face Tudor Vianu, făcând o punte între
tipologia scrisul ui și sămănătorism, concluzionează că „ arta lui î și croie ște
drumuri cu totul proprii. […] Adevărul este pentru Sadoveanu viziune. Arta lui
e vizionară“. În accep ția unor critici, Sadoveanu s -ar apropia de Zola, totu și
Vianu contrazice aceste considera ții folosind epitetul „ eroico -romantic “ pentru
omul sadovenian care diferă de alte personaje ale realismului naturalistic prin
divinizarea structurii umanită ții.
Tehnica folosită de George Călinescu în abordarea textului sadovenian
este realizată prin raporta rea la regulile genului, și anume al romanului istoric.
Acesta studiază veridicitatea adevărului istoric și a teoriei asupra romanului cu
referire la regulile genului și statutul eroului. Într -o considera ție destul de
artistică a acestui critic important „ Opera lui Mihail Sadoveanu, e o țiteră uria șă,
cu mii de strune, toate acordate cu grijă, timp de o via ță de om, pentru ca nici o
surpriză cacofonică să nu fie cu putin ță. Toate gândurile, priveli știle, figurile,
sunt puse pe portativ, virgulele cântă și ele, punctele a șteaptă risipirea
ecourilor“53.
Una dintre elementele recuzitei artistice ale romancierului este partea
descriptivă cum sunt volumele Șoimii , Nicoară Potcoavă sau Creanga de aur .
Lumea care se desprinde din aceste crea ții ascunde „îngemănarea văzului cu
auzul; fuzionarea acestora, definitorie pentru personalitatea prozatorului, care

52 Vicol, Dragoș, op cit. , p.39
53 Călinescu, G., Prefață în Sadoveanu, Mihail, Romane și povestiri istorice , Editura pentru Literatură,
București, 1961, p.9

32 incită la demersuri analitice pasionante“54, în completare, Doina Florea face o
paralelă dintre Sadoveanu și Eminescu descoperind o muzică valabilă pentru
existen ța amândurora. Astfel traducerea în alte limbi devine greoaie, Constantin
Ciopraga considerând că „versurile străine ar fi o dezagregare de esen țiale
structuri narative“. Romancierul Sadoveanu, dincolo de noută țile aduse în
redactarea volumelor, dimensiunea lor, structuri narative, personaje, păstrează
un „tipar“ al său care -l face inconfundabil. Călătoria sau căutarea ini țiatică
devin teme majore în romanele sale. „În viziunea lui Sadoveanu, o serie de
practici simbolice complexe ca vânătoarea, pescuitul sau călătoria permit omului
să interpreteze lumea, interpretându -se în acela și timp și pe sine, servind însă
scopul major al consonan ței cu Universul, cu Cosmosul primordial. Lumea
investigată de Sadoveanu ar fi o lume de „semne“ în care cunoa șterea nu poate
lua decât forma interpretării, a reducerii variantelor la prototip […]. Pentru
mentalitatea arhaică, în universul aparen țelor sensibile, toate au nume, glas și
semn“55.
În această ordine de idei, criticul Ovid. S. Crohmălniceanu abordează
romanele sadoven iene din perspectiva criticii arhetipale. În interpretarea sa
folose ște drept argument, Anatomia criticii scrisă de N. Frye în care sunt
schematizate momente care se pot întâlni și în volumele studiate. Suita
aventurilor minore ce duc spre o țintă majoră s au „căutarea“ este prototipul
întâlnit aproape în fiecare roman. Frye identifică trei stadii ale ac țiunii care se
derulează, și anume: agon , pathos și anagnorisis , la Sadoveanu manifestându -se
prin „aventurile preliminare și călătoria primejdioasă, înfrun tarea hotărâtoare și
celebrarea succesului ori meritelor viteazului“56.
Mihail Sadoveanu este creatorul unei viziuni filozofice particulare asupra
umanită ții și a rostului dăinuirii. Fericirile oamenilor îl bucură, durerile

54 Ciopraga, Constantin, Cuvânt înainte în Florea, Doina, Mihai l Sadoveanu sau magia rostirii , Editura
Cartea Românească, 1996, p.6
55 Doinița Milea, Romanul istoric românesc , Editura Europlus, Ediția a II -a, Galați 2010, p. 124
56 Ibidem

33 înăbu șite îl mâhnesc incurabil. Destinul indivizilor sadovenieni se compune din
mici bucurii. Pentru ei no țiunea de a fi echivalează cu no țiunea de a izbândi, cu
încercarea de a domina timpul, prin perpetuarea speciei umane, cu toate
componentele indisolubile ale s pecificului na țional. Profundul vizionarism
artistic sadovenian are la bază credin ța țărănească“57. Cert este că o lume
schimbătoare, haotică și dureroasă desprinsă din volumele debutului, în
romanele maturită ții este înlocuită cu una ritualizată și fixată în tipare de
existen ță arhaice.

III. 1. Baltagul o altă dimensiune a mitului popular
Romanul Baltagul , publicat pentru prima oară în 1930 (anul în care
scriitorul împline ște 50 de ani ), reprezintă imaginea cotidianului păstorilor
munteni care abundă în elemente mitologice definind sufletul românesc. Cele
șaisprezece capitole nu sunt altceva decât înregistrări artistice ale drumurilor de
munte, ale legilor nescrise în care datina primea ză și ale unor metamorfoze ,
simbolistici , pornind de la gânduri, sentimente, comportamente și chiar obiecte
și fenomene ale naturii.
„Mul ți dintre criticii și istoricii literari (D. Micu, Al. Paleologu, G. Gană,
N. Manolescu) au considerat romanul Baltagul una dintre cele mai notabile
scrieri ale literaturii române din perspectiva valorificării și interpretării miturilor
naționale “58. Tot acest roman stă la baza multor studii despre ontologia
sadoveniană.
Această amplă nuvelă are la bază o istorie inspirată din realitate.
Imagina ția autorului Sadoveanu, în această direc ție, a fost declan șată în una din
vizitele sale în „inima Carpa ților“. În „tăcerea de deasupra prăpăstiilor a cetit pe
vânturi și pe nouri întâmplarea năprasnică a lui Nechifor Lipan, în cele m ai mici

57Vicol, Dragoș, op.cit. , p.43
58 Vicol, Dragoș, op. cit. , p.153

34 amănunte“59. Această moarte a făcut ca, după cum mărturise ște fiica Profira, la
fel „cum cuprinde furtuna năvalnic într -o clipită mun ți și păduri, a șa-l cuprinde
și pe Sadoveanu imboldul de -a scrie fără întârziere povestea acestui baltag, pe
care îl cântărise de atâtea ori în palmă, gândindu -se la lovitura năprasnică pe
care o poate da o armă ca aceea“60. După două săptămâni, romancierul va
termina proza care îi pune în valoare calitatea de rapsod al poporului nostru.
„George Călinescu afirma că aceas tă nara țiune con ține o intrigă
antropologică, care scoate în vileag sim țul automatismului vie ții țărăne ști de la
munte. Criticul și istoricul literar făcea , însă, o disociere netă între Miori ța și
Baltagul, men ționând simbolistica ac țiunii și a personajelor, proiec ția mitică a
subiectului. În op țiunea cercetătorului, în roman are loc o transfigurare a baladei
într-un poem al atitudinilor și a unor largi perspective, dar și o ridicare a vie ții
păstorilor la înăl țimea eternă a poeziei“61. În afară d e Miori ța, mai sunt găsite
similarită ți în tematica operei și în mesajul baladelor Dolca (legătura dintre om
și animalul credincios) și Șalga (importan ța supremă a dreptă ții și împlinirea
actului justi țiar ).
Universul lumii din Baltagul este un univers al prezen ței dualită ții epico –
lirice al premoni țiilor, un „epos al oieritului“ și al elementelor de basm. Dincolo
de frazele folosite de către romancier, cititorul percepe mesajul și prin
intermediul mirosului, a sunetului sau a tăcerii. E ste vorba despre o lume
condusă de credin ță și simbol. „Amprenta mitică se face sim țită prin motivul
drumului ini țiatic, pe care -l parcurg personajele cheie ale nara țiunii“62. De cele
mai multe ori o biserică, o răscruce sau un han devin toposul prielnic pe ntru
trecerea de la o treaptă la cealaltă. La fel cum există o bivalen ță a răului și a

59 Sadoveanu, Profira, în Prefață la volumul Sadoveanu, Mihail, Baltagul , Editura Mihail Sadoveanu,
București, 2016, p. 9
60 ibidem
61 Vicol, Dragoș, op.cit., p. 153
62 ibidem, p. 154

35 binelui la un nivel a spiritualită ții, biserica și hanul devin temple pământe ști ale
celor două instan țe.
În viziunea criticului Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu es te „cel
mai montan dintre scriitorii români“. Dacă în Memento mori , Mihai Eminescu
idealizează pământurile numindu -le raiul Daciei , autorul Baltagului , identifică
un rai al mun ților. „Exponen ți iubi ți, de la magul Kesarion Breb până la neamul
Jderilor și al lui Nechifor Căliman, până la bătrânul Calistru (de pe Deleleu) sau
Victoria Lipan, to ți evoluează în mireasma bradului“63. Nota de originalitate al
acestui „montanism“ se află în spiritualitatea arhetipală desprinsă din peisajul ca
atare. La Sadoveanu și coco șul, și vântul și vremurile vorbesc și trimit semne de
avertizare către „cei cu inima blândă și sinceră“. Cu toate acestea, acest univers
utopic sugerează un tot na țional și un etos arhaic, dar pur românesc. Frumuse țea
operei î și are geneza în mit și simbol, în mister și ocultare, în credin ță și tradi ție,
care se men ține într -un univers închis al mun ților și al naturii. „Mihail
Sadoveanu e un autor croit parcă înadins pentru o interpretare inspirată de
critica arhetipală. Aura mitică a eroilor săi sar e în ochi, aburul legendei plute ște
peste întâmplările relatate de el […]“64.
Astfel începutul romanului este marcat de o legendă, din care, în opinia
lui Silviu Angelescu, se desprinde ideea unui mit al zămislirii unei lumi, unui
nou univers care printr -o metamorfoză de evenimente și trăiri este recreat în
final. Muntenii devin rep rezentan ții unei clase obidite spre care „Dumnezeu s -a
uitat […] cu milă“65. Așa că ace știa primesc în dar „o inimă u șoară“ și „muieri
frumoase și iube țe“. Astfel identitatea Vitoriei Lipan este ambiguizată încă de la
început. Găsim o formulă a mitului în c alitățile acesteia care în anumite cazuri
scot în eviden ță o profunzime a umanului, iar în alte cazuri a fabulosului.

63 Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu. Fascinația tiparelor originare , Edi tura Eminescu, București,
1981, p.310
64 Crohmălniceanu, Ovid S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură , Editura Cartea Românească,
București, 1984, p.5
65 Sadoveanu, Mihail, Baltagul , Editura Mihail Sadoveanu, București 2016, p.14

36 „Senza ția străvechimii este prezentă în descrierea caselor, straielor,
obiceiurilor gastronomice, supersti țiilor, ritualurilor escatologic e, tradi țiilor și
gândirii. Oamenii trăiesc deopotrivă într -o durată concretă, prezentă, și într -o
alta mitică, într -un atunci ținând de prototradi ții, cuviincios, purificat,
hieratic“66. Portretul colectiv al muntenilor „de sub brad“ este relatat în capito lul
zece, despre care naratorul spune că „sunt ni ște făpturi de mirare. Iu ți și
nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferin țe ca și-n ierni cumplite,
fără griji în bucurii ca și-n arșițele lor de cuptor, plăcându -le dragostea și beția
și datinile lor de la începutul lumii, ferindu -se de alte neamuri și de oamenii de
la câmpie și venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samă stau ei în fa ța
soarelui c -o inimă ca din el ruptă; cel mai adesea se dezmiardă și luce ște – de
cântec, de prietinie “67. Munteanul „sadovenian “ locuie ște în natură, î și formează
caracterul în natură, natura este mediul cu care se identifică. Astfel și vântul și
coco șul și păsările și copacii devin mesageri prin care Vitoria î și întăre ște
bănuielile în legătură cu absen ța îndelungată a so țului. În această lume
patriarhală nu î și găsesc locul: val țul nem țesc, bluza, termenul domni șoară
(considerat o ru șine) sau tehnologia (am vorbit, dragă cucoană Marie, și printr -o
sârmă, tocmai la Piatra. Eu eram de partea asta, în primărie la Borca, și de
partea cealaltă, era domnul perfect […])68. Trenul este un simbol al dia volului,
iar telefonul e necurat. „Descoperim în Baltagul nu atât un sat de acum o
jumătate de veac, cât mentalită ți arhetipale, gravitatea, dârzenia și celelalte fiind
însemne ale etnopsihologiei alpine“69. Principala caracteristică a satului de aici
este eternitatea, în care proverbele și zicătorile sunt legi nescrise dar
experimentate și trăite de oameni până în profunzime.
Din acest nucleu epic al satului se desprinde istoria lui Nechifor Lipan –
păcurar cu înfă țișare „deasă și spătoasă “, „musta ță neagră“ și ochii cu

66 Ciopraga, Constantin, op. cit. , p.132
67 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.95
68Ibidem, p.164
69 Ciopraga, Constantin, op.cit. , p.133

37 „sprâncene aplecate“, de origine din Tarcău, so ț și tată a doi copii (Gheorghi ță și
Minodora ) cu care l -a binecuvântat Dumnezeu. Ciobanul este bun gospodar,
foarte priceput în me șteșugul oieritului. „Stânile i -au fost bine rânduite și
ciobanii ascultători70“. Nu cuno ștea carte căci atunci când primea scrisori sau
„comenzi“, „ca să i le dezlege, Lipan se ducea la părintele Dănilă“71. Ca și
celorlal ți munteni îi plăcea și lui vinul, uneori î și mai bătea nevasta fiindcă mai
venea vremea „să -i scoată unii din demonii care o stăpâneau“72, dar îi părea rău
după aceea. Cu toate acestea a dus un trai bun și căsătoria timp de „douăzec i și
mai bine de ani“. Odată cu plecarea ciobanului la Dorna, care „era îndrăzne ț și
umbla și noaptea“73, acesta lasă în urmă amintiri, îngrijorări și bănuieli.
Asemenea conflictului din balada Miori ța, păcurarul este răpus de către
„dușmani“ pentru a -i fura oile. Tăcerea mortului face ca romanul să capete și o
latură poli țistă, pe scenă intrând so ția sa curajoasă și iubitoare și feciorul său
care este pus în situa ția de a -și lua la revedere de la copilărie și inocen ță.
Vitoria Lipan devine personaj central al operei prin tipologia ei, prin
trăirile ei, prin misiunea pe care și-o asumă și prin victoria pe care trebuie să o
obțină odată ce romancierul îi atribuie acest nume . Acest personaj este oglinda
unei femei hotărâte , active plină de râvnă și pasiune, dar cu o putere mare de
stăpânire de sine și o fine țe deosebită în exprimarea sa socială, vorbind ba „cu
glas de dulcea ță“, ba cu duritate. Încă din primele pagini se conturează latura ei
meditativă „ î și aduce aminte st ând singură pe prispă, în lumina de toamnă și
torcând“74. Procesul toarcerii este unul de durată care presupune răbdare, aten ție
la detalii și calm. Munteanca reu șește să dezlege misterul dispari ției gra ție
acestor trăsături precum și a altor, desprinse din basm. Bunăoară Gheorghi ță

70 Sadoveanu, Mihail, op. cit. , p.17
71 ibidem
72 ibidem , p.18
73 ibidem , p.19
74 ibidem , p.15

38 zice: „Mama asta trebuie să fie fermecătoare; cunoa ște gândul omului … “75,
altădată feciorul se minunează că Vitoria este atât de puternică chiar dacă nu
îmbucă nimic că nu are poftă de mâncare. So ția lui Lipan „nu mai era tână ră, dar
avea o frumuse țe neobi șnuită în privire. Ochii îi luce au ca -ntr-o ușoară cea ță în
dosul genelor lungi și răsfrânte în cârliga șe“76. Astfel femeia, în drumul său al
căutării, se bucură de o aten ție deosebită din partea bărba ților pe care -i
întâlne ște: prefectul o admiră, Domnu David, de și e „ovrei însurat“ mărturise ște
în șoaptă crâ șmarului că ar lua -o de nevastă, trecătorul vesel „om nalt și deșirat,
cu cojocelul pe -un umăr, cu ciubote de iuft și c-un toiegel cu care se juca din
când în când scriin d omătul“77 s-a înspăimântat de glasul Vitoriei „uscat și
otrăvit“, gândind că „femeia asta trebuia să fie de pe altă lume – că cele din satul
lui– sunt mai prietenoase; taie cu vorba, nu cu baltagul“78, slujba șul neam ț de la
„can țelarie“ se minunează și el „ de asemenea muiere ciudată“79, chiar și domnul
Anastasie Balmez, de și nu recunoa ște decât pentru sine, observă că văduva e
femeie diferită și știe multe. Vitoria Lipan este imaginea unei sătence
credincioase. Spiritul dreptă ții și căutarea în care se angajează devin scut
împotriva celor cu gânduri iscoditoare. Sufletul muntencei, în care încape
credin ță și pentru Dumnezeu și pentru supersti ții și pentru so țul său – pentru o
perioadă trece printr -o metamorfoză care până la final creează ordine în haos.
Condiționată de ata șamentul fa ță de so țul său, „acei ochi aprigi și încă
tineri căutau zări necunoscute“80. „Ea simte că so țului ei i s -a întâmplat ceva,
având propriile premoni ții. Nechifor plecase la Dorna să cumpere oi, dar a șa și
nu s -a întors acasă nici de Sfântul Andrei. Visele femeii, cel dintâi semn, au
tulburat -o mult. Copacii, păsările, orice vietate o convingeau de temeinicia
presim țirilor ei. Îndoiala devine certitudine odată cu apari ția coco șului

75 ibidem , p.15
76 ibidem , p.57
77 ibidem , p.99
78 ibidem , p.100
79 ibidem , p.104
80 ibidem , p.15

39 porumbac, care nu -i aduce vestea cea bună. Protago nista, după ce o consultă pe
baba Maranda, se roagă ca întârzierea so țului să fie chiar și din cauza unui
adulter, decât din cauza presim țirilor ei“81. Acest motiv al a șteptării este cuprins
de o stare de tulburare, odată cu primul vis „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan
călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfin țit o revărsare de ape“82,
așteptarea capătă un sens în mintea femeii. După ce se tulbură vremea și coco șul
cântă cu pliscul spre poartă și cu secera cozii spre focul din horn, Vitoria ia
hotărâre în inima ei și acționează. Deznădăjduită, femeia apelează la două
reprezentări ale credin ței, odată părintele Daniil și altă dată Baba Maranda. La
primul se duce când e ziuă, la sfaturile babei apelează „când se înserează“.
Părintele este întruchi parea omului cult, lui îi cere să scrie răva ș, îi
încredin țează fără teamă cuno ștința despre averea ei „ […]căci mai avem acasă
șaptezeci de piei de oaie și o sută de miel și șaizeci de burdufuri de brânză și
nouăzeci de păpu și de brânză afumată “83, pe cân d la baba Maranda sa dus după
un alt adevăr, după o altă călăuză. Dacă părintele Daniil este reprezentantul
binelui, baba „are ascuns la ea pe cel cu nume urât. „Dacă -l spui și n-apuci a -ți
face cruce cu limba, î ți ia graiul“84.
Din aceste elemente interzis e, despre care gura satului spune că sunt
rușinoase sau aducătoare de rău mai face parte și dragostea longevivă a so ției
față de so ț – „Abia acum în țelegea că dragostea ei se păstrase ca -n tinere ță. S-ar
fi cuvenit să -i fie ru șine, căci avea copii mari; însă nu mărturisea asta nimănui,
decât numai sie și, nop ților și greierului din vatră “, și alte elemente considerate
tabu precum, lumânarea de la căpătâiul mortului să fie stinsă sau ca mortul să nu
fie îngropat (altfel nu î și găse ște pacea sufletească). De asemenea foarte

81 Vicol, Dragoș, op. cit. , p. 155
82 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.21
83 ibidem, p.37
84 ibidem, p.39

40 importante sunt ritualurile și rugăciunile părintelui și contribu ția financiară la
biserică. ”85
Totu și semnele care se arată femeii îi sunt descoperite abia când ajunge
la mănăstirea din Bistri ța, de către Sfânta Ana. „Refăcând împreună cu fiul,
ambii călări, itinerarul lui Nechifor Lipan, de la Tarcău până la Dorna (pe la
Borca, Sabasa, Crucea Talienilor și celelalte), – urme se găseau din semn în
semn . La hotarul dintre zi și noapte, umbra celu i dus se mi șcă în șelător, – între
exprimat și neexprimat “86. Misiunea femeii este de a găsi lini ștea duhului
bărbatului său. Este vorba despre o datorie sacră în care pământul trebuie să
primească înapoi trupurile deceda ților.
Vitoria rămâne învăluită în tr ăirea ei de țărancă, cu apucături învă țate de
la strămo și. Mentalitatea rurală se desprinde din comportament, sim țire
deprinderi și vorbe. Purtarea ei este de o cumin țenie în țeleaptă și istea ță. Femeia
își știe locul dar în acela și timp î și cunoa ște și scopul. Cu capul plecat, cu o
vorbă aruncată pe ici pe colo, reu șește să conducă ancheta din umbră. Deseori
femeia folose ște fraze care o plasează pe un plan inferior din punct de vedere
intelectual: „A șa că eu, de și-s femeie proastă, …“87, „nevasta mortu lui stătea
umilită într -un col ț al odăii,..“88, „Vorbesc și eu, răstălmăcind și potrivind, ca
lumea care n -are ce face și se amestecă în treaba asta a noastră“89 sau „nu știu,
n-am de unde ști, domnule subprefect“90. Limbajul femeii abundă în ambiguită ți,
ea adoptă acest stil pentru ca să încurce pe interlocutori, ne știința ei, prostimea
fiind o mască după care se ascunde și veghează la fiecare cuvânt și mișcare din
jurul ei, femeia de la Tarcău. La fel cum Lupu, câinele lui Nechifor adulmecă și
cunoa ște miros ul du șmanului, și munteanca are o sensibilitate și o în țelepciune

85 Ibidem,p.41
86 Ciopraga, Constantin, op. cit. , p.134
87 Sadoveanu, Mihail, op. cit. , p.134
88 ibidem , p.157
89 ibidem , p.160
90 ibidem , p.153

41 de a se purta cu omul pe care -l întâlne ște în cale, căci ea „se știa curată și cu
dreptate“91.
„Vitoria a fost asemuită de G. Călinescu cu un Hamlet feminin, iar
criticul literar Cornel Regman afirma că ea este mai degrabă un Robinson , căci
asemeni acestuia, are eroismul de a înfrunta singură o realitate nouă care trebuie
cunoscută și cucerită pas cu pas. Semnele care i se arată, credin țele și eresuri le
nu sunt acceptate de ea decât dacă vin în întâmpinarea convingerilor ei
nestrămutate“92. În viziunea lui Pompiliu Marcea trăsăturile Vitoriei seamănă cu
cele ale personajului Antogona , singura deosebire fiind stilul apropiat de cultura
și strămo șii no ștri. Constantin Ciopraga, însă face trimitere la Odiseea –
„peregrinările femeii prin mun ți, opririle, confesiunile, au analogii cu Odiseea.
Nu o odisee marină, ci una montană. Nu cu un protagonist bărbat, ci cu o
femeie, Vitoria fiind un Ulisse carpatin , ambii integra ți aceluia și ritm giratoriu.
Tarcăul, din care pleacă și în care se întoarce Vitoria Lipan după îndeplinirea
datoriei morale, este Ithaca ei cvasi -mitică93“.
Sfârșitul căutării sufletului pierdut aduce împăcare în sufletul femeii care
în vreme de înghe ț, de vânt de soare și de dezghe ț se hrăne ște mai mult cu
bănuieli și cu îngrijoră ri decât cu mâncare. Caracterul premonitoriu al femeii
este relatat în mai multe fraze, până la capitolul IV. Când se duce la părinte
după sfat, recunoa ște că a încep ut să „aibă grijă“ că bărbatul nu i s -a întors acasă
de vreme îndelungată ( șaptezeci și trei de zile). Când i se confesează băiatului
Gheorghi ță, aminte ște despre visul care -i „mănâncă sănătatea și o îmbătrâne ște“.
Vitoria este plină de „gânduri, de patimă și durere“94, bănuiala „care intrase într –
însa era un vierme neadormit“95. În primă instan ță, munteanca „nu îndrăznea să

91 Ibidem, p.43
92 Vicol, Dragoș, op.cit. , p.157
93 Ciopraga, Constantin, op.cit. , p.147
94 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.47
95 ibidem , p.48

42 scurme“ într -însa știința că „pe Nechifor l -au răpus răii“96. Această stare totu și
aduce hotărârea clară că trebuie să pornească la drum și că trebuie să ieie și pe
băiat, să -i pregătească baltag și să se convingă de gândurile ei. Când să
plătească pentru găzduire negustorului, cere „bani mărun ți de câteva mii“ ca să
nu „ispitească pe nimeni“ căci nu s unt banii ei sunt „A lui Lipan; a mortului“
gânde ște în sinea ei. Și tot în această ordine de idei, a acestei convingeri de
moartea so țului, încă de la primele popasuri, femeia „lepăda o picătură din
păhăru ț înainte de a bea rachiul“97.
Odată cu împăcarea c are se a șează pe sufletul Vitoriei Lipan, se pune
problema rânduielilor. Și aici, la sfâr șit de drum, ca la început, există o
bivalen ță, o antiteză. Pe de o parte stăpânirea cu rânduielile profane, iar pe de
altă parte so ția care ține la rânduielile sacre. Există o ruptură între aceste două
clase sociale. Gheorghi ță se întreabă al un mom ent dat „Ce au ei cu noi? “,
Vitoria îl lămure ște „Eu întâi am țipat ca să mă lese în pace să -mi iau omul, și
să-i fac cele de cuviin ță. Dar atuncea s -a sculat Toma, care -i de fa ță, și m-a
sfătuit să mă supun, că altfel ne vâră judecătorii în închisoare“98.
„Mihail Sadoveanu descrie în roman nepăsarea autorită ților locale, care
lasă mortul în râpă timp de trei zile, tergiversând perfectarea formelor legale și
ridicarea lui, în dezacord cu obiceiurile de înmormântare ale oamenilor de la
munte. Procesiunea de înhumare, fixată pe două pagini în nara țiune, este
similară celeia din romanul Frații Jderi , cuprinzând toate componentele
ceremoniale: preo ți, carul cu boi împodobit cu cet ină, bocitoare, buciuma și,
pânză pentru datina podurilor etc“99. Vitoria este o bună cunoscătoare a
obiceiurilor. Portretul femeii este masculinizat prin curajul ei, prin puterea de
care dă dovadă și prin capacitatea de a face tocmeli, de a judeca și de a hotărî ce
are de făcut, pe lângă faptul că prin căutarea ei reu șește să construiască un drum

96 ibidem , p.59
97 ibidem , p.94
98 ibidem, p.148
99 Vicol, Dragoș, op.cit. , p. 157 -158

43 inițiatic pentru feciorul ei iubit (care îi este foarte drag și îi pune numele în
cinstea tatălui său, cu numele de la botez). Femeia se integrează perfect în
„con știința comunitară“, urmează rânduielile, tocme ște bocitoare, se în țelege cu
preotul, gura satului are să o vorbească de bine și să trăiască experien ța unei
înmormântări cum nu s -a mai văzut demult. Constantin Ciopraga aminte ște de
studiul etnografic al l ui S.F. Marian (1982) care înregistrează tradi ții descrise și
în romanul Baltagul. „În Moldova de nord, „ și anume în unele comune de prin
munți, precum bunăoară în Negura – Șarului (…), se duc două sau mai multe
buciume de stână și din timp“ în timp bărba ți „suflând în acele buciume, scot un
buciumat jalnic, sălbatic… “. Dacă mortului petrecut spre cimitir „nu i s -au pus
poduri peste ape, dacă nu i s -au cetit stâlpii și nu i s -au făcut cel pu țin trei stări ,
atunci lesne i se poate întâmpla ca, ajungând l a vreun râu sau altă apă mare din
cealaltă lume, să nu poată trece …“. E „un foarte mare păcat“, de asemenea, a se
îngropa cineva „fără să fie bocit“. La descoperirea rămă șițelor lui Lipan, în râpă,
ai săi le acoperă cu o „pocladă“, apoi peste sicriul a șezat în car amintitul lăvicer
vârstat în negru și roș“100. Acest obicei este unul simbolic, de factură cre ștină
dar și păgână, considerat premergător sicriului. Stofa cu care este învelit mortul
ar simboliza „drumul arătat celui dispărut pentru a ajunge unde se cuvine“101.
Văduva de la Tarcău „a dat la o parte un col ț de pocladă, ca s -audă și mortul și
să se uite la cer cu găvanurile negre ale căpă țânii“102. Acela și obicei se mai
întâlne ște și în „ Țara Fagilor , unde ferestruic a lăsată are menirea ca decedatul
să poată răsufla, dar și să vadă lumea ce s -a adunat să -l conducă în ultimul său
drum. O altă credin ță ne spune că mica deschizătură lăsată pentru mort permite
acestuia să vadă și să audă totul. Căci, conform eresurilor po pulare, până vine
preotul să -l ridice din casă și să-l ducă la cimitir, răposatul este capabil să

100 Ciopraga, Constantin, op.cit. , p.137
101 ibidem
102 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.150

44 perceapă multe din lucrurile celor vii“103. Pentru răposat și pentru noua condi ție
în care intră, acea de trecere și de vie țuire într -un timp al ve șniciei, Vito ria trece
repejor prin toate păr țile pentru ca să se împlinească totul conform regulilor:
bocitoarele, găina neagră peste groapă (care ar avea rolul să prindă sufletul
mortului în cazul în care vine diavolul), vărsarea vinului peste țărâna unde se va
întoa rce neînsufle țitul sau trecerea din mână în mână a aceluia și pahar cu vin
(simbolizând împărtă șire prin duh, lichidul con ținând sufletul și amintirea
mortului). „La un praznic consacrat unor mor ți vechi, aceea și bătrână închină un
păhărel în memoria răposa ților, rostind cuvinte ritualice , nu vorbe oarecare ; mai
precis vorbe cu răsunet în adâncimea timpului, având o noimă și pentru
viitorime, căci altfel lumea se strică și se cufundă în ticălo șie. Noima e în acest
caz, întocmai ca în grecescul noima -noimata , sinonim cu în țeles,
semnifica ție“104. Colectivitatea se formează într -o rânduială dreaptă în care se
transmite din genera ție în genera ție „cum se cade a trăi“. Astfel Vitoria Lipan,
în ziua înmormântării so țului, printre stările de zbucium ale zilei cele ma i grele
„se socotea destul de mulțămită “ pentru că se integrează în matricea acestui
grup patriarhal. Toate aceste practici sunt culese de către Sadoveanu din folclor,
anume pentru a scoate în eviden ță amprentele locale.
Importantă este și tematica antinomiei care persistă nu numai în
institu țiile la care apelează întru început femeia ci și din perspectiva vie ții
Vitoriei Lipan comparată cu cea a uciga șilor. Sânt reliefate în antiteză
comportamentele celor două tabere: pe de o parte Vitoria, exponent al ac țiunilor
și gândurilor pure, iar pe de altă parte parvenirea păstorilor criminali, care î și
pierd atributele specifice locului de ba ștină prin migrarea de la câmpie în satul
Suha. Acest motiv al „trecerii“ de o importan ță extremă în toate drumurile
inițiatice preluat din cre știnism, din exemplul Maicii Maria și a fiului său Isus –
apărători ai dreptă ții și întruchipări ale neprihănirii.

103 Vicol Dragoș, op.cit. , p. 160
104 Ciopraga, Constantin, op.cit. , p.140

45 Pe acest fundal de basm și de poveste se instalează și ideea de „refacere
prin jertfă“, care are ca finalitate soart a oierilor din parabola cosmogonică
povestită de către Nechifor Lipan pe la nun ți sau cumetrii. Destinul unei vie ți
statice de munteancă devine un destin dinamic colorat de obiceiurile și tradi țiile
care se pliază pe nevoile neamului.
„Romanul poate fi divizat în trei păr ți simbolice distincte: zona unde
totul e determinat de a șteptare, fragmentul călătoriei și reconstituirea destinului
colectiv al acestui neam prin intermediul dramei personale a lui Nechifor
Lipan“105. Toate aceste momente sunt aidoma uno r piese de puzzle care ajută la
descifrarea sufletul popular și sunt marcate de o datorie morală, de o obliga ție
care se reflectă în lumini diferite asupra Vitoriei, a fiului Gheorghi ță și a fiicei
Minodora. Putem observa trei perspective de maturitate em oțională. Sprintena
Minodora care este cu gândul la amorezul său „feciorul dascălului Andrei, care
face slujba milităriei la Piatra106“, la „coc, val ț și bluză“ empatizează cel mai
puțin cu problema lipsei tatălui. Vitoria este nevoită să o trimită la mănăst ire
pentru ca fata să fie educată. Minodora nu are puterea de a renun ța le
preocupările ei pe care o are Gheorghi ță, de și și acesta , la început se remarcă
printr -o minte zburdalnică. Fiica este dusă cu sila la mănăstire, cu plânsete și
împotriviri. Gheorgh iță trece printr -o schimbare mai rapidă, de și i se întristează
ochii“, nu mai are timp să meargă la horă sau „îi cade grea sarcina
gospodăriei“107, acesta nu îi repro șează nimic maicăsii. Poate din cauza rela ției
care există între ei, pentru că încă de mic c opil – „maică -sa îl ocrotea și-l apăra
de câte ori în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea “108. De și băiatul nu
înțelege până la capăt de ce trebuie să facă toate lucrurile dictate de mamă -sa,
acesta dă dovadă de ascultare și treptat în țelege că „jucăriile au stat“ și că este
constrâns de împrejurări să devină bărbat. După vizita la baba Maranda, Vitoria

105 Vicol Dragoș, op.cit. , p. 161
106 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.20
107 ibidem , p.51
108 ibidem , p.18

46 îi spune că singurul lucru pe care trebuie să -l știe Gheorghi ță este că trebuie să
se ducă să î și caute tatăl, la care băiatul „sfios și nesigur“ îi răspunde „M -oiu
duce, dacă spui; dar e bine să -mi ară ți ce și cum; ca să știu ce să fac“109. Băiatul
se lasă pe mâna mamei, înva ță să ascută baltagul, să î și facă c ruce la vreme
potrivită, iar fiecare „nebunie“ a Vitoriei devine călăuză în drumu l inițiatic al
tânărului care se încheie cu mânuirea baltagului și cu țipătul mamei care
simbolizează depă șirea condi ției copilăroase a băiatului și intrarea în rândul
bărba ților. „Baltagul este simbolul armei strămo șilor, care restabile ște dreptatea,
făcută după un cult ancestral“110 ,această armă cu două tăiu șuri capătă nuan țe
antitetice, pe de o parte poate fi folosită în scopuri bune, de apărare, iar pe de
altă parte este folosită ca armă pentru omor. „După Mihail Sadoveanu, imaginea
baltagului ar mai exprima legătura pe care poporul mioritic o stabile ște cu datina
din veac, cu cerul“111. Astfel simbolistica acestei arme, rezumă conflictul
povestirii pastorale.
Prin romanul Baltagul , Sadoveanu reu șește să zugrăvească entită ți ce ne
reprezintă poporul. Mod alitatea sa unică de a adulmeca „durerile înăbu șite“,
predispozi ția spre tradi ții și obiceiuri precum și dragostea pentru natură, fac ca
ideea unui mit românesc să se dezvolte într -un roman interbelic, la baza căruia
stă o ideologie diferită ideilor ce se vehiculau în acea perioadă, și anume
„reașezarea în matricea firească a rânduielilor străvechi ”. Romanul este marcat
de o rezonan ță care de fapt exprimă esen ța sufletului românesc. Complexitatea
labirintului care începe cu dispari ția bărbatului este îmbiba t cu simboluri ce
înfloresc odată cu evolu ția cazului „Nechifor Lipan“. De și Sadoveanu este
învinuit deseori de prea multă poezie, aceasta este una dintre laturile esen țiale
care îi înfrumuse țează volumul. Imagini vizuale și auditive care accentuează
atemp oralitatea, lupta dintre sacru și profan din perspectiva prostimii de la țară

109 ibidem. , p.47
110 Vicol Dragoș, op.cit. , p. 161
111 ibidem , p. 173

47 și a societă ții cărturare, forme și culori de „dedesupturi interioare“, credin ță și
datorie, păcat și pocăin ță – sunt teme prin care Sadoveanu reu șește să exceleze
în scrierea operei Baltagul .
În opinia criticului Nicolae Manolescu, tipologia acestui roman
reprezintă o ciudă țenie, pentru că în viziunea sa Baltagul este „singurul roman
obiectiv care i -a reu șit lui Sadoveanu – și cu toate acestea – se in spiră direct
dintr -o baladă “112. Deși volumul are un iz de legendă și miracol autorul a reu șit
să contureze caractere puternice, variate sau pitore ști.

III.2. Sacru și profan în romanul Creanga de aur
Carisma universului artistic sadovenian este întruchipată în romanul
Creanga de aur – romanul istoriei epocii noastre cele mai îndepărtate. În 1933,
anul apari ției operei, autorul împlinea vârsta de 53 de ani și se putea lăuda cu 70
de volume publicate până la acea vreme.
Odată cu publicarea acestui volum, autorul deschide alte câteva etape
valoroase în crea ția sa, și anume: „aceea a romanului lui Ștefan cel Mare ( Frații
Jderi 1935 – 1942) sau a domnitorului nefericit ( Nicoară Potcoavă – 1952); aceea
a inspira ției orientalo -sapien țiale ( Soarele în baltă sau Aventurile Șahului – 1934;
Divanul persian – 1940; Ostrovul lupilor – 1941; Fantazii răsăritene – 1946);
aceea a ironiei franciene […]; aceea a stilului fabulos , de o onctuozitate savantă
și a ceremonialului cos mic ( Nopțile de Sânziene – 1934; Cuibul invaziilor – 1935;
Ochi de urs – 1938 sau Pove știle de la Bradu – Strâmb – 1943); aceea a limbii
colorate (din povestirile 24 iunie sau Borz ); aceea a dragostei pentru lumea
dacică a lui Zamolxe […] (publicistica interbel ică sau din conferin țele masonice
despre Phytagora ori despre pacea universală); sau aceea a erosului platonic și
psalmic (din povestirea și volumul de poezii cu acela și titlu – Daim – 1980) “113.

112 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură , Editura Paralela 45,
Pitești, 2008, p.584
113 Băileșteanu, Fănuș, Creanga de aur – un basm religios în Sadovean u, Mihail, Creanga de aur , Editura

48 Din această arhivă a unui popor primitiv (G. Călinescu) prin care Sadoveanu
reliefează dragostea, moartea, via ța pastorală atât războiul cât și asceza, face
parte și firul epic al căr ții Creanga de aur .
Nicolae Manolescu subliniază această nouă epocă artistică în care intră
autorul printr -o autenticitate sadoveniană , păstrându -și vie ideologia și atrac ția
față de mit și patriarhalitate indiferent de ideologiile vehiculate în acea perioadă
– „Sadoveanu nu are câtu și de pu țin aerul unui inovator, în Creanga de aur . În
loc să meargă în pas cu timpul, se întoarce spre o proză anterioară chiar și
primilor reali ști, mai aproape de „povestirile filosofice “ ale secolului al XVIII –
lea decât de ceea ce s -a considerat roman de la 1830 încoace. Întoarcere care
echivalează de fapt cu a nu mai încerca să fie contemporan cu contemporanii
săi: livrescul formulei sadoveniene constă și în faptul că Sadoveanu ia, de aici
încolo, ce e al lui de pretutindeni114. Este vorba despre o reinventare în care
romancierul î și valorifică atuurile trecute într -o formulă nouă.
Nicolae Iorga, unul dintre cărturarii începutului secolului XX, face o
referire la eseistul Carlyle Thomas, prin teoria căruia încearcă să găsească
răspuns la întrebarea „cine este Sadoveanu? “ – „filosof, fără sistem, moralist
practicând un eticism à rebours , istoric fără respectul obiectivită ții faptelor,
poet fără prea clar definită artă poetică “115. De aceea, aparent, Creanga de aur ,
cu ușurință poate fi încadrată în categoria scrierilor istorice. Momentul derulării
acțiunii este precizat concret, anii 780 – 794, în drumul său ini țiatic, personajul
Kesarion Breb este contemporan cu „evenimente istorice cvasi – veridice“, pe
lângă aceste detalii, autorul ambiguizează cronotopul, unele aspecte devenind
greu de decodificat. În Cart ea de la Sakkudion din 797 sunt înregistrate date
exacte despre perioada pe care o reprezintă artistic Mihail Sadoveanu – „anul

Mihail Sadoveanu, București, 2015, p. 171
114 Manolescu, Nicolae, Mihail Sadoveanu sau Utopia cărții , Editura Institutului Cultural Român,
București, 2005, p. 140
115 Thomas, Charlyle, Filosofia vestimentației , Institutul European, Iași, 1998, p.9 apud Mateș, Raluca,
Aurora, Simbolistica romanului sadovenian. O viziune arhetipală , Academia de Științe a Moldovei,
Chișinău, 2008

49 780 marchează moartea lui Leon Isaurianul, împăratul iconoclast căruia îi
succede la putere so ția sa Irina, instaurând, odată cu venirea la tron cultul pentru
icoane (iconolatria). Momentul fixat de Sadoveanu când egipteanul popose ște la
Bizan ț, coincide și el cu datele istorice care reprezintă valul masiv de
redeschidere a loca șelor de cult ortodoxe, consfin țind apogeul domniei ir iniene.
Aceste evenimente de stabilitate, prosperitate și pace socială sunt substituite de
acțiunile criminale ale lui Constantin, fiul Irinei, personaj diabolic, cu apucături
tiranice care va uzurpa puterea “116. În evenimentele din penultimul capitol sunt
evocate momente ale acestor timpuri memorabile. Fic țiunea sadoveniană apare
atunci când sunt prezentate și descrise detalii despre lumea dacilor și despre
cultul Zamolxe. Existen ța simultană a legii vechi și a celei cre știne nu este
furnizată concret în te xtele antice Dion Chrysostomos , Stabon sau Iordanos .
Aici intervine autorul romanului prin bogă ția imagina ției sale punând problema
sacrului și a profanului la nivelul unor două doctrine religioase. Este vorba
despre o manipulare con știentă, o defazare care se manifestă prin imagini
realiste pentru ca „povestea “ să fie cât mai plauzibilă.
Documentarea atât de detaliată a scriitorului îl determină pe Tudor Vianu
să vorbească de un umanism răsăritean referindu -se la opera sa.
Criticul literar Paul Georgescu i dentifică câteva perspective din care
poate fi analizată Creanga de aur . Putem deduce aspecte legate de basm, roman
istoric, scrisoare persană, scriere parabolică sau poveste de dragoste. Acesta
descoperă o structură care aminte ște de o stea cu cinci col țuri.
Încă de la începutul primului capitol, cititorul este invitat să descopere un
adevăr acolo unde se credea că este o minciună – „E vorba de părin ții no ștri de
demult, iar stăruin ța bătrânului mag de odinioară e departe de a fi o simplă
iluzie “117. Această chemare spre dezambiguizare, spre descoperire și medita ție
are o legătură directă cu perspectivele pe care le oferă romanul și anume cea a

116 Vicol, Dragoș, op. cit. , p.181 -182
117 Sadoveanu, Mihail, Creanga de aur , Editura Mih ail Sadoveanu, București, 2015, p.5

50 basmului. Titlul celui de -al IX -lea capitol „Aici lucrurile se petrec ca în vremea
cea de demult a basmelor mamei“ e ste și el reprezentativ pentru o perspectivă a
„basmului“ Crengii de aur . Modalitatea în care este pusă problema căutării noii
împărăti țe creează atmosfera de poveste. Criteriile de alegere ale miresei
(trimisă de Maica Domului, fecioară, credincioasă și „să nu uităm condura șii
împărăte ști a căror măsură e poruncită de canoanele Augusteonului“118) duc cu
gândul la predestinare, ireal și magic. Tot basmului i se pot atribui și prezen țele
binelui și a răului, lupta dintre Constantin împărat și mărita Despină și nu în
ultimul rând firul epic care se referă la drumul ini țiatic a lui Kesarion Breb.
Ideea că romanul este o scrisoare persană sau o poveste de dragoste poate
fi indusă din capitolul ce relevă excursia studen ților înso țiți de profesorul
Stamatin.
Profes orul Stamatin, adunătorul de roci, călăuza sau dublul prozatorului,
în viziunea lui Constantin Ciopraga – un captatio care ademene ște spre „ țara
necunoscută “, loc depărtat de a șezările oamenilor este cel care a lăsat
manuscrisul ce con ține „istorisirea“ dragostei lui Kesarion Breb și a împărăti ței
Maria sau scrisoarea moravurilor sociale. Datorită tehnicii naratologice folosite
de Mihail Sadoveanu, savantul prime ște rolul unui furnizor de informa ții, cu
toate acestea reprezintă mai mult decât atât. De și îl găsim ca reprezentant al
unei realită ți relativ apropiate nouă, acesta se plasează pe un plan superior
contemporanilor prin descoperirile sale antropologice ( uragalos , cervus
carpaticus , bison bonasus și alte fiin țe) și prin abilitatea sa de a asculta „glasuri
misterioase“, cuno ștințele despre religiile vechi ale pământului și despre
„gândirea“ și „sufletul strămo șilor“. Un eventual vrăjitor care știe cum să ia
contact cu magul și un „purtător de cheie spirituală“ prin capacitatea sa de a
depă și limitele omene ști în pricepere. Profesorul Stamatin face tranzi ția de la o
realitate spre o altă realitate fic ționalizată, influen țată de o viziune artistică și de

118 ibidem , p.56

51 la o cunoa ștere evoluată dar limitată (în viziunea sa) la una primitivă dar
desăvâr șită.
Sadoveanu însu și experimentează o fază ini țiatică a existen ței prin
apartenen ța sa la grupul masonilor, în perioada anului 1930. Astfel un apel la
mituri și simboluri este îndreptă țit în analiza exegetului Georgescu. Cele cinci
colțuri pot valora mai mult chiar decât reprezentarea celor 5 perspective din care
poate fi citit romanul. Conform dic ționarului ezoteric, acest model de stea
reprezintă pentagrama119 sau reprezentarea microcosmosului uman. Formată
dintr -un triunghi triplu, se mai spune pentalpha deoarece fiecare col ț al ei
seamănă cu un A. Simbolistica ei trimite către rănile Mântuitorului Isus Hristos,
pe când în roman am putea vorbi de rănile simbolice ale în țeleptului Kesarion
Breb pe care le simte în drumul său ini țiatic la „Egipet“, în situa țiile în care este
un mesager al răului ducându -și iubita spre sacrificiu, sau când trăie ște alături
de cei afla ți în suferin ță la Bizan ț și vede împu ținarea credin ței și fățărnicie atât
în locurile aristocra ților cât și a oamenilor de rând.
Conform Cabbalei perioadei medievale, pentagrama ar simboliza
„pogorârea“ Fiului lui Dumnezeu pe pământul celor păcăto și. Ultimul Deche neu
trece printr -o situa ție similară înainte de a -și putea asuma rolul de ini țiat. El
coboară din lini ștea și pacea locului necun oscut de prostime spre o lume
păcătoasă, un pământ al mizeriei și al purtărilor necurate din Bizan țul fiului lui
Leu- Isaurianul. Dacă în secolul IV, î. Hr., Mesopotamienenii foloseau semnul
ca semn al corpului divin și a perfec țiunii umane, egiptenii îl f oloseau pe post de
talisman al sănătă ții, în păgânism, steaua , răsturnată î nsă, servea drept simbol al
răului, aici, în roman putând fi folosită ca pecete a nelegiuirilor împăratului
Constantin, stăpân al duhurilor rele. Capitolul X înregistrează și câteva denumiri
ale demonului – Arie, Astarot și Belzebut, atribuite împăratului Arie, dar
valabile și pentru odorul Vasilisei, „i se va mai rosti nunele și în alte

119 Riffard, Pierre, Dicționarul esoterismului , Editura „Nemira“, București, 1998, p. 216 -217

52 optsprezece chipuri“ 120 ,dar necunoscute pentru „acel veac“. De -a lungul
timpului, pentagrama a de venit simbol al cunoa șterii, Kesarion Breb fiind
personajul care dobânde ște cuno ștințe în călătoria sa, reîntorcând -se pe munte
sub greutatea statutului de ultim Decheneu. Astfel prin această stea și prin
simbolica cifră cinci, Mihail Sadoveanu ar da un plus tematicii pe care o
tratează din perspectiva sacrului, divinului și a misterului.
Savin Bratu, un alt exeget însemnat al operei sadoveniene, desco peră în
„arhitectura romanului“ – Creanga de aur – ideologii ale ezoterismului, ale
fabulosului și atrage aten ția asupra importan ței numărului. „Rela ția 1+7+7
conduce povestea de dragoste , anun țată de la început derutant și revelator. Dar
narațiunea propriu -zisă se între țese pe altă septenară . După capit olul care ne dă
cheia […] urmează construirea coloanelor fixe între care se va mi șca zădărnicia
temporalită ții. Astfel capitolul II, simetric cu ultimul, XVII, sunt asemeni
columnelor templelor , cu semnele lor neschimbate: într -unul e Decheneu al 32 –
lea; î n celălalt, Decheneu al 33 -lea. Între ele se desfă șoară nara țiunea propriu –
zisă a lui Kesarion, care încă nu e Decheneu și, de aceea are o via ță
evenimen țială între oameni: sunt cele 14 capitole de roman (7+7). Încheierea
primului ciclu de 7 capitole, ale aventurii umane pe care o trăie ște magul (I –
VIII), coincide cu începutul pove știi de dragoste ; cel de -al doilea ciclu de 7
capitole (IX – XVI) e epilogul aventurii; intersec ția celor două cicluri e însu și
centrul romanului și relevă sensul general al căr ții, adică al pove știlor care
cuprind adevăruri permanente“121. Astfel, prin câteva no țiuni matematice,
criticul încearcă să dezvăluie un cod al simbolurilor încifrat în „poezia“
imaginilor sensibile ale romanului.
Una dintre mărturisirile lui Mihail Sadoveanu , în cartea cu acela și nume,
face referire la propria sa părere referitor la originea poporului român. Autorul

120 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.89
121 Băileșteanu, Fănuș, Creanga de aur – un basm religios în Sadoveanu, Mihail, Creanga de aur , Editura
Mihail Sadoveanu, București, 2015, p.175

53 Crengii de aur vede în geto -daci un popor care se bucură de o bună reputa ție în
compara ție cu romanii. Autorul vorbe ște cu mândrie despre poporul lui
Burebista care alături de Deceneu a oferit o educa ție deosebită supu șilor, în
antichitate, ge ții fiind recunoscu ți pentru dreptatea în guvernare. Deceneu a
plecat de la o premisă morală, în viziunea istoricilor fiind recunoscut chiar și ca
Mare Preot. Povestea novicelui Kesarion începe într -un topos misterios, în
„muntele cel ascuns care va rămânea necunoscut până la sfâr șitul timpurilor“122.
Pentru ge ți, muntele Om este un loc sacru, plasat între pământ și cer. Mircea
Eliade asociază o astfel de a șezare cu un Axis Mundi , un „spa țiu de comunicare
activă cu răposa ții, cum se și vede în deslu șirile ulterioare ale bătrânului“123.
Muntele este locul obscur în care cel de -al XXXII -lea Deceneu (pentru care în
roman găsim și apelativele bătrân, ascet, învă țător sa u părinte) trece prin „zile
de mâhnire, tăcere și taină“124, veghează asupra trecerii timpului, săvâr șește
ritualuri pentru ini țierea ucenicilor sau pentru domnul său Zamolxis. În
obscuritatea sa, pe munte este localizată și o pe șteră în care ritualurile pri n
activitatea implicită a trupului au o finalitate spirituală într -o pe șteră fictivă a
sufletului. Locul muntelui sfânt nu are „dreptul la vedere“ , ceea ce, în termenii
lui Constantin Ciopraga nu este altceva decât o „cenzură transcendentă“.
În jurul loc ului sacru se află un labirint magic – „păstorii din toate zările
aveau semne, bouri bătu ți în copaci străvechi, și nu treceau cu turmele lor de
acel hotar. Locul unde sălă șluia prorocul lor cel bătrân nu trebuia să fie
cunoscut și cercetat decât de unii din învă țăceii lui; și acei învă țăcei, când
coborau între oamenii din lume, aveau limba legată pentru orice nume și orice
lămuriri; asupra muntelui tainic putea privi numai Dumnezeu cu ochii lui de
stele și numai el putea glăsui cu tunetul său “125.

122 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.14
123 Ciopraga, Constantin, Fascinația tiparelor originare , Editura Eminescu, București, Piața Scânteii 1,
1981, p.296
124 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.15
125 ibidem., p.15

54 În acest context magic cu o puternică încărcătură ritualică este pusă
figura lui Kesarion Breb, care este anun țat că i -a „sosit ceasul “ și că i se
pregăte ște cale lungă. Din punct de vedere stilistic, bătrânul mag folose ște
indicativul în instruc țiunile pe care i l e dă ucenicului, care în esen ță ascund un
imperativ. Acest aspect subliniază aceea și idee obsedantă a „obliga ției“ pe care
trebuie să o urmeze personajul sadovenian. În această ordine de idei, afirma ția
criticului Fănu ș Băile șteanu „ Creanga de aur este soarele în jurul căruia se
rotesc toate marile crea ții sadoveniene“126 – se pliază perfect pentru o vedere din
această perspectivă.
Ca și Vitoria Lipan, Kesaron Breb se înrolează într -o datorie în care
trebuie să respecte ni ște rigidită ți, niște regul i de la care o abatere este fatală
pentru finalitatea drumului la care „se înhamă“. Kesarion ajunge chiar în situa ția
de a vedea fericit pe asinul său, Santabarenos, apreciind această „fiin ță care
cunoa ște frâul și-și duce cu vrednicie povara“127. Sadoveanu, găsind iară și un
element din natură căruia îi atribuie o filosofie proprie, idealizată de via ță.
Sub călăuza cerului montan, a sfatului bătrânului profesor și a datoriei
față de credin ța sa în Zamolxe, Kesarion porne ște într -un drum lung a căru i
capăt, si mbolic vorbind este acasa inimii sale.
În viziunea exegetului Fănu ș Băile șteanu, magul lui Sadoveanu trăie ște o
altă vârstă istorică decât cel eminescian. De și romancierul afirmă că imaginea
înțeleptului a preluat -o din poemul Strigoii , scris de Mihai Eminescu, există o
diferen ță semnificativă „de substan ță, de viziune, de filosofie – la Sadoveanu:
alexandrină “128 și lucidă, în compara ție cu poetul a cărui poezie spre maturitatea
operei devine mai dramatică.

126 Băileșteanu, Fănuș, op.cit., p.184
127 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.132
128 Băileșteanu ,Fănuș, op cit. , p.182

55 Portretul lui Kesarion Breb este al unui „monah sprinten și nalt“129,
„deosebit prin albea ța obrazului și prin ochii lui de culoarea cerului răsfrânt în
apa muntelui, o privire ascu țită, tare și statornică, pătrunzând dincolo de fa ța
lucrurilor. Pe fruntea l ui, între ochi, gândul cel fără hodină săpase trei linii în
chip de triunghi, care totdeauna stăteau închinate una către alta. În coama -i mare
începeau să înflorească cele dintâi fire albe. Umbla prin furnicarul cetă ții singur,
numai cu slujitorul după el. Privea fără să zâmbească, de sus […]“130. Femeile
Bizan țului găseau în acest străin un ins atrăgător de și „purta strai alb încins cu
colan sub țire de argint, însă fără nicio altă podoabă. În picioare avea cnemide;
mânecile hainei îi erau largi; capul și-l apăra de puterea soarelui c -o mătase
înfășurată peste cre ștet“131.
Atât portul ,cât și trăsăturile bărbatului îl plasează pe o treaptă superioară
celor din jur. În contrast cu prostimea, cu aristocra ția, cu slujitorii lui
Dumnezeu, Breb este cel care nicioda tă nu cere nimic, rolul său este să
dăruiască. Din perspectiva cer șetorilor este domnul cu mâna întinsă care le dă
bani, din perspectiva Vasilisei Irina, cel care îi dă o noră credincioasă, a
părintelui Platon, cel care dă mângâiere și cunoa ștere sufletulu i. În această
personalitate învăluită în obscuritate și înțelepciune, Raluca Aurora Mate ș vede
o imagine a Mântuitorului Isus Hristos, care face trimitere către valori ca
puritatea, timiditatea, puterea de înfrânare sau asumarea anonimatului. Astfel,
tauma turgul sadovenian poate fi încadrat în tipologia magului occidental,
anulându -se posibilitatea unei asemănări cu magii romantici, orientali. Iubirea
prin care trece Kesarion subliniază un eros distinct marcat de o dimensiune
sadoveniană. Tainica iubire „ n u este o dragoste plenară, fericită; este o dragoste
ascunsă, neîmplinită. Chiar aducătoare de nefericire. Însă este o dragoste

129 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.16
130 ibidem , p.26
131 ibidem , p.27

56 platonică “132 din care nu lipsesc profunzimea și trăinicia. Odată cu acest
sacrificiu al iubirii, Kesarion reu șește să treacă la o altă dimensiune, cea a
trupului spiritual, astfel ducându -și la bun sfâr șit menirea.
„În Dicționarul esoterismului scris de Louis René, Deceneul este descris
ca un subiect ce are puteri miraculoase datorită unui cadou al for țelor cerului,
această for ță este atribuită magiei bi nelui. Acestor însu șiri li se adaugă și știința
divina ției cu aplica ție în descifrarea previziunilor asupra evenimentelor
astronomice și conjunctural istorico – sociale apar ținătoare viitorului, singurului
segment temporal important în scenariile vie ții comunitare “133. Una dintre
puterile miraculoase ale lui Kesarion Breb este puterea de a citi chipurile
oamenilor. În împărăteasa Irina, vede „o lupoaică îngră șată și bine ținută “134, în
episcopul Platon, găse ște singura persoană sinceră de credin ța pe care o poartă,
despre Maria, nepoata lui Filaret și a Teosvei spune că „viclenia unei copile e de
multe ori mai primejdioasă și mai înveninată decât a unei curtezane“135, tot
aceste puteri i -au descoperit și adevărata identitate a celor doi ho ți care i -au ie șit
în cale în drum spre Amnia: „ticălo șilor o șteni, răspunde ți-mi când i -ați părăsit
pe tovară șii și pe mai – marii vo ștri“136, comunică cu mor ții „Doamnă, o întrebă
el, fără a -și mișca buzele, înainte de această călătorie ai văzut -o pe copilă?“137.
O altă manifestare a acestei magii albe se arată în capacitatea de a prevesti
lucruri. „La Amnia avem să găsim un tâlhar mai mare decât ace știa“138 sau
„Cred părinte al meu, că ne vom vedea într -un loc unde intră prea mul ți“139 în
situa ția în care îl anun ța pe episcop că vor avea o întâlnire într -un loc nea șteptat
pentru ucenicul lui Dumnezeu de la sfânta mănăstire de la Sakkoudion. Trimisul
din înăl țimile muntelui Om, de ține misterele telepatiei pentru că apelează la

132ibidem , p.182
133 Raluca Aurora Mateș, op cit. , p.97
134 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.29
135 Ibidem, p.75
136 Ibidem, p.60
137 Ibidem, p.149
138 Ibidem, p.61
139 Ibidem, p.30

57 acest „truc“ pentru a fi alături de iub ita sa în ceas greu, a șa că la asfin țit, din
direc ția în care scânteia luceafărul „o umbră se desprinsese de la un țărm
singuratic și venea pe luciul Propontidei către dânsa (Maria)“140. Acest în țelept
sadovenian are o credin ță deosebită, în care este loc și pentru rit și misticism,
dar și pentru valori semi -creștine. Personalitatea sa este de natură bivalentă, este
responsabil și pentru „rosturile pământene“, dar și pentru nevoile sufletului și
pentru via ța de după moarte. Oximoronic vorbind, Breb este un sfânt păgân care
se poate bucura de o sacră noble țe. Însă și învă țătorul descoperă în ucenic valori
necontestabile: „Tu ai mai multă putere și agerime în trup și poți îndura mai
bine asprimile vie ții de rând; am cunoscut la tine și ascu țimea spiritului , căc i ai
fost în stare să te apropii încet – încet de adevăruri. Ai învă țat înfrânarea și te-ai
deprins să stai necontenit treaz cu spiritul. Ai început a citi cu destulă u șurință
în oameni și în lucruri. E ști gata să desfaci din tine și puterile cele tainice: dar
asemenea învă țământ primejdios nu se poate câ știga decât acolo unde este
fântâna fără fund, prin care po ți străbate pe tărâmul celălalt“141.
Pătrunde m în universul Crengii de aur , plasând opera sub zodia mitului
luminii . Menirea ini țiatului Kesarion este de a lupta împotriva obscurită ților
răului, de a aduce lumină în problematica celor două credin țe: cea nouă și cea
veche, și în sufletele prietenilor pe care reu șește să și-i facă.
Simbolistica luminii reliefează cei doi poli opu și care se remarcă de -a
lungul romanului prin: Dacia și Bizan țul, vechiul și noul, bunătatea și răutatea,
credin ța și decăderea, puritatea și pângărirea iubirii sau de ce nu, bogă ția și
sărăcia. Cu alte cuvinte, „Mihail Sadoveanu accentuează rela ția antinomică
dintre etern și efeme r, dintre tenta ția teluricului și aspira ția spirituală, dintre
sacru și profan“142.

140 Ibidem, p.120
141 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.22
142 Vicol, Dragoș, op.cit. , p.183

58 În Drumul spre centru , Eliade afirmă că sacrul nu trebuie limitat la figuri
divine, filosoful leagă mai degrabă acest termen de „experien ța unei realită ți și
izvorul con științei de -a exista în lume“143. Pentru Sadoveanu, religia este o
putere judecătorească care are capacitatea și legalitatea de a aduce ordinea în
haosul vie ții sociale, politice sau etice a unui popor. De aceea, nicidecum
credin ța veche și cea nouă nu se diferen țiază una de alta pentru că una ar fi sacră
sau alta profană. De partea dacilor se găse ște credin ța lui Kesarion Breb care
este atât de puternică și pură încât „haina albă“ o poartă cu demnitate pentru că
îl reprezintă, iar de partea credin ței celei noi, p ersonaje ca: Filaret, episcopul
Platon de la Sakkoudion, Teosva sau împărăti ța Maria, reu șesc și ele să
străpungă „stânca materiei și să se elibereze spre divinitate“ prin deciziile și
comportamentul pe care îl adoptă.
La fel ca și în alte opere ale autoru lui Mihail Sadoveanu, prezen ța
„evenimentelor -minuni“ , a obiceiurilor, a comuniunii spiritului cu natura (prin
soare, copaci, vânt sau dobitoace) înglobează o legătură organică „cu tradi țiile
populare, cu în țelepciunea transtemporală care determină apari ția mithosului ,
sacrului , în definitiv a spa țiului mioritic în crea ția lui Mihail Sadoveanu. La fel,
legătura cu trecutul glorios al neamului presupune, obligatoriu, apari ția sacrului
de factură ritualică. Este evident că prozatorul face parte din tagma autorilor
fabulo și, care, împrumutând și valorificând mitul, nu pot să nu împrumute, în
acela și timp, ritualul și, finalmente, sacrul“144.
Constantin Ciopraga vede în Creanga de aur , „un fel de mister păgâno –
creștin – unde –sacrul coexistă cu profanul, asa ltându -se reciproc. De la sine
înțeles că sacrul se manifestă ca ceva cu totul diferit de profan, manifestare
căreia Mircea Eliade îi aplică termenul de hierofanie . Timpul sacru, […] este
prin însă și natura lui reversibil, în sensul că el e, la drept vorbind, un timp mitic

143 Eliade, Mircea, Drumul spre centru , Editura Univers, Bucureșt i 1991, p.132
144 Vicol, Dragoș, op.cit. , p.201

59 primordial devenit prezent “145. De aceea probabil, romancierul Sadoveanu, alege
să lumineze mai mult sfin țenia legilor vechi, întru apărarea vie ților apuse ale
strămo șilor daci. Acea stă idee, autorul o transmite chiar prin cuvintele
profesorului Stamatin: „Am ajuns să pre țuiesc și să iubesc aceste alcătuiri vii ale
religiei vechi a pământului acestuia, găsind în ele însă și gândirea strămo șilor
mei și însu și sufletul lor. Religia nouă, care n -are decât zece veacuri, nu s -a
putut substitui puterilor trecutului decât în parte și superficial. Poporul încă
practică legea veche“146. Iar în capitolul III, cel de -al 32 -lea Deceneu vede
„acelea și semne vechi (în legea nouă), căci Domul Dumnezeu a re o mie de
nume și o mie de forme“147. În Creanga de aur , sacrul are o puternică legătură
cu „vechiul“, cu etosul patriarhal. Sacralitatea se poate citi în virtu țile spirituale
a căror filosofie face trimitere la în țelepciunea abstinen ței și la obliga ția fa ță de
divinitate. Mircea Eliade în Sacru și profan , vorbe ște despre timpul și spa țiul
sacru făcând referire la biserică, loca șul sfânt și la ritualurile care se săvâr șesc
de sărbători. În opera lui Sadoveanu, sunt prea pu ține locuri în care se aminte ște
despre un „templu“, mai degrabă am putea descoperi un timp al sfin țeniei și un
loc al ei localizat în sufletul și mintea lui Kesarion Breb. Reprezentative sunt
momentele trăite în singurătate pe muntele Om sau la casa egiptenilor trudindu –
se să dezlege „într ebările fără răspuns“148. Materializarea sacrului în această
izolare a sufletului, a căutării în sine este văzută în opozi ție cu exteriorul sau
lumescul ce î și găse ște drept topos Bizan țul sau, conform afirma ției lui
Alexandru Paleologu – infernul.
Bizan țul – locul unde „la toate sfintele biserici sunau clopotele, ca să se
bucure Domnul Dumnezeu pentru slava ce i se aduce“149, paradoxal abundă într –
o lepădare la nivel de societate, în primul rând prin reprezentan ții puterii, a

145 Ciopraga, Constantin, op.cit. , p.269
146 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.8
147 ibidem, p.21
148 ibidem, p.45
149 ibidem ., p.52

60 Salvatorului. Împără ția aceasta es te una a „slăbiciunilor și a păcatelor“ în care
„demonul zavistiei, stă la pândă cu ochii verzi ca fierea“150, în care lăcomia după
argint, nedreptatea, sila și putreziciunea trupească, primează. Prin apelativul
„demon“, întruchipare a for țelor rele, chiar e piscopul Platon care observă aceste
lucruri înțeleage că această societate este mai aproape de iad decât de rai. De și
din punct de vedere al bel șugului și „amăgirii“ unei vie ți frumoase, palatul este
„raiul lumii și buricul pământului, acolo sunt livezi cu mere de aur și cântă
pasărea măiastră la ferestre împodobite cu mărgăritare“151, tot în acest rai, nu
degeaba, pământesc , se află și conducători, care dincolo de podoabele strălucite
ascund inimi viclene. În căutare de strălucire, „Doamna Irina împinge lângă abis
pe fiul ei“152 și caută ca „nelegiuirea lui de astăzi să se arate mai înfrico șată“153.
Odată ce cârma țării este ținută de conducători nelegiui ți, haosul domne ște în
întregul ținut. Măre țul Bizan ț, în lumina fe țelor adevărate, este o împără ție a
mișeilor și calicilor care caută milă și îndestulare, pentru trup, nicidecum pentru
suflet. Această societate este întruchiparea profanului, o lume fără speran ță și
fără substan ță, o lume a cărnii, condamnată la pieire și întuneric.
Prin Creanga de aur , Mihail Sadoveanu reu șește să puncteze, iară și,
importan ța păcii suflete ști, dar printr -o manieră diferită de crea țiile anterioare.
Această oscila ție între sacru și profan , sintetizează o coborâre în infern
(Bizan țul), pedepsirea celor răi și reinstaurarea păcii și ordinii. „Sacrul și
profanul se manifestă – și prin – intermediul cultului pentru natură (vegeta ția
fiind când divinizată, când supusă unei acerbe anatemizări, în func ție de
influen ța ei asupra umanită ții); pentru în țelepciunea str ămoșească (exprimată în
parabole, proverbe, zicători) pentru spiritualitatea na țională înăl țătoare “154. După
lunga cale ini țiatică pe care o parcurge Kesarion în Orient, acesta „se

150 ibidem, p.53
151 ibidem, p.79
152 ibidem, p.91
153 ibidem
154 Vicol, Dragoș, op.cit. , p.205

61 reintegrează naturii carpatiene, tărâm de căprioare și iernuci, unde -l întâmpină
ciocănitori duruind cu clon țul în trunchiuri scorburoase, hulubi sălbatici râzând
fantastic, bucura ți de lumină nouă. Citind semnele pe care le -a pus Dumnezeu în
lucruri și în oameni, sacrul i se dezvăluie în toate, – la modul panteistic;
Dumneze u se văde ște în glasul nourilor și al cerbilor și în alte glasuri ale
muntelui. Însu și patronimicul Breb (castor) – trimite la natură! “155. Simbolistica
sfârșitului acestui drum „spre acasa inimii“ este amplificată de ascensiunea în
muntele Om, care are o puternică încărcătură sacră, cât și de ascensiunea în
spirit spre angajarea în noua treaptă, cea de ultim Decheneu al dacilor. Acest
eveniment ezoteric este marcat de un ritual în contextul unui „cadru elegiac
autumnal , în cortegiu restrâns“156 în care, iară și, natura are rolul de a reda prin
intermediul imaginilor ceea ce ține de domeniul senza țiilor: „ De o parte și de
alta a potecii se învăluiau pădurile. Pe margini de pâraie atârnau perdele de
mesteceni îngălbeni ți; pe vâlcele se înșirau cireși sălbatici cu frunzele în
coloarea arămii; cea dintâi brumă dăduse alte fețe și alt zvon codrului. Era în
toate o mâhnire dulce, pe care ascetul o primea până în fundul sufletului “157.
Creanga de aur este o operă deosebită prin complexitatea care implică
numeroase perspective, nu în ultimul rând găsim și perspectiva unui jurnal intim
și ezoteric al romancierului în care î și revarsă filozofiile vie ții pe calea unui
labirint întortocheat. Datorită Dicționarului de simboluri al lui Jean Chevalier,
găsim o asocier e, a titlului romanului, cu o creangă verde, simbol de talie
universală, al regenerării și nemuririi. „Mai mult, creanga de aur face referire
directă la ramul de vâsc, planta sfântă a druizilor, al cărei frunze verzi î și
schimbă culoarea în auriu la începutul unui nou an. Astfel, culegerea vâscului
coincide cu venirea Anului nou“158. Prin acest titlu, romancierul reu șește să

155 Ciopraga, Constantin, op.cit. , p. 272
156 ibidem, p. 273
157 Sadoveanu, Mihail, op.cit. , p.165
158Mateș Raluca Aurora, Parabola crengii de aur, disponibil la adresa
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/11.Parabola%20crengii%20de%20aur.pdf, consulta t în data

62 rezume noble țea sentimentului iubirii, transformarea lui în atemporalitate și
răsfrângerea acestuia într -o în țelepciune veche, dar care are greutate asupra
lumii noi.
Creanga de aur , „capodoperă a capodoperelor sale“159, înglobează
dragostea pentru vechimea rasei și pentru sursa luminii, romanul conturează în
manieră mitică și simb olică – o armonie a „anotimpurilor și peisajelor“, o
filosofie a vie ții și a mor ții, un basm real sau o realitate în basm, un limbaj
colorat, într -o parabolă sadoveniană de excep ție.

10.05.2019
159 Băileșteanu, Fănuș, op.cit., p. 184

63 CONCLUZI I

Lucrarea de fa ță este o abordare a imagin ii complexe a romanului
sadovenian cu referire în mod special la operele Baltagul și Creanga de aur .
Aceste mari creații sadoveniene au fost examinate în perspectiv a comparatistă a
câtorva exege ți interesa ți de structura narativă, semnifica ția simbolurilor și
valorificarea miturilor.
Primul capitol fixează contextul cultural și literar postbelic , al doilea
insistă asupra vieții și oper ei lui Mihail Sadoveanu , asupra activității
scriitorului, a importan ței elementelor de factură biografică care au un rol
hotărâtor în alegerea tematic ii și în maniera abordării. Tot aici pornim de la
studiul criticului Crohmălniceanu în vederea reliefării caracteristicilor perioadei
interbelice și a încadr ării operei sadoveniene în această importantă perioadă
literară românească .
Capitolul trei valorific ă noțiuni importante ale operei sadoveniene :
sufletul românesc, relația dintre natură și personaje sau mai ales stările acestora,
obliga ția păstrării riturilor, parcurgerea drumului ini țiatic, diferen ța dintre
realitatea istorică și interpretarea artistică a istoriei, construc ția personajului
feminin și construc ția magului, și nu în ultimul rând, aprofundarea sacrului și
profanului în credin țele populare.
De asemenea facem o analiză asupra celor două ma ri romane Baltagul și
Creanga de aur .
La baza studiului se află o documentare a viziunilor diferen țiate a unor
mari critici precum George Călinescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Perpessicius,
Pompiliu Constantinescu, Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, Zigu Ornea, Al.
Protopopescu, Fănu ș Băile șteanu, Savi n Bratu sau Constantin Ciopraga, iar
principalele surse pentru partea teoretică sunt studiile autorilor: Corin Braga,
Mircea Eliade și Silviu Angelescu.

64 Scopul lucrării este acela de a prezenta universului artistic sadovenian
din perspectiva simbolului pentru a eviden ția importan ța „fenomenului”
Sadoveanu și a virtu ților lui estetice în cadrul literaturii române.

65 BIBLIOGRAFIE
Corpus de texte
 Sadoveanu, Mihail, Baltagul , Editura Mihail Sadoveanu, Bucure ști 2016
 Sadov eanu, Mihail, Creanga de aur , Edit ura Mihail Sadoveanu,
București, 2015

Dicționare și istorii literare
 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent , edi ția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, Bucure ști
1985
 Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie
mondiale, vol. I, Editura Casa Scânteii, Bucure ști, 1972
 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de
literatură , Editura Paralela 45, Pite ști, 2008
 Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la crea ția populară la
postmodernism , Editura SAECULUM I.O., Bucure ști, 2000
 Negoi țescu, Ion, Istoria literaturii române , Editura Minerva, Bucure ști,
1982
 Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine , Editura Semne ,
Bucure ști, 2009
 Riffard , Pierre, Dicționarul esoterismului , Edit ura Nemira, Bucure ști,
1998

Studii critice
 Angelescu, Silviu, Mitul și literatura , Editura Tracus Arte, București,
2010
 Băileșteanu, Fănuș, Creanga de aur – un basm religios în Sadoveanu,
Mihail, Creanga de aur , Editura Mihail Sadoveanu, București, 2015

66  Bălcești -Nestorescu, Horia, Mihail Sadoveanu Mason , Editura Centrului
Național de Studii Francmasonice, București, 2006
 Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, P apacostea,
Șerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României , Editura Corint, București,
2005
 Braga, Corin, Zece studii de arhetipologie , Editura Dacia, Cluj – Napoca,
1999
 Bratu, Savin, Mihail Sadoveanu. O bibliografie a operei , Editura pentru
Literatură, 1993
 Buciu, Marian, Victor, Zece prozatori exemplari. Perioada interbelică ,
Editura Ideea Europeană, București, 2012
 Bucurescu, Adrian, Dacia magică, Editura Arhetip, București, 1999
 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent , Editura Semne, București 2003
 Călinescu, George, în Prefața volumului Mihail Sadoveanu , Romane și
povestiri istorice , Editura pentru Literatură, București, 1961
 Ciopraga, Constantin, Cuvânt înainte în Florea, Doina, Mihail Sadoveanu
sau magia rostirii , Editura Cartea Românească, 1996
 Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu. Fascinația tiparelor originare ,
Editura Eminescu, București, 1981
 Constantinescu, Pompiliu, Scrieri. IV , Editura Minerva, București, 1970
 Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română într e cele două războaie
mondiale, vol. I , Editura Minerva, București, 1972
 Crohmălniceanu, Ovid S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură ,
Cartea Românească, București, 1984
 Eliade, Mircea, Drumul spre centru , Editura Univers, București 1991
 Gană, G., Postfață în: Sadoveanu, Mihail, Hanu Ancuței , București,
Editura Minerva, 1973

67  Glodeanu, Gheorghe, Poetica romanului interbelic. O tipologie posibilă ,
Ediția a II -a revăzută, Editura TipoMoldova, Iași, 2013
 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Cartea Românească, București,
2014
 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de
literatură , Editura Paralela 45, Pitești, 2008
 Manolescu, Nicolae, Mihail Sadoveanu sau utopia cărții . Ediția a IV -a,
Editura Institutului Cultural Român, Buc urești, 2005
 Mateș, Raluca , Aurora, Simbolistica romanului sadovenian. O viziune
arhetipală , Academia de Științe a Moldovei, Chișinău, 2008
 Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creația populară la
postmodernism , Editura SAECULUM I.O., București, 2000
 Mihalache, Andi, Cioflâncă, Adrian, Istoria recentă altfel. Perspective
culturale , Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2013
 Milea, Doinița, Romanul istoric românesc , Editura Europlus, Ediția a II –
a, Galați 2010
 Negoițescu, Ion, Istoria l iteraturii române , Editura Minerva, București,
1982
 Oprișan, I., Opera lui Mihail Sadoveanu. Natură – om – civilizație în opera
lui Mihail Sadoveanu , Editura SAECULUM I. O., București, 2004
 Ornea, Zigu , Poporanismul , Editura Minerva, București, 1979
 Ornea, Zigu, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea , Editura
Minerva, București, 1980
 Paleologu, Al., Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail
Sadoveanu , București, Editura Cartea Românească, 1978
 Popa, Marian, Istoria literaturii rom âne de azi pe mâine , Fundația
Luceafărul, București, 2001
 Protopopescu, Al., Romanul psihologic românesc , Editura Paralela 45,

68 Pitești, 2000
 Riffard, Pierre, Dicționarul esoterismului , Editura Nemira, București,
1998
 Sadoveanu, Mihail, Corespondența debutului , 1898 – 1904, ediție
îngrijită, note și studiu introductiv de Savin Bratu și Constantin Mitru,
Editura Minerva, București 1987
 Sadoveanu, Profira, în Prefață la volumul Sadoveanu, Mihail, Baltagul ,
Editura Mihail Sadoveanu, București, 2016
 Tomuș, Mircea, Mihail Sadoveanu. Universul artistic și concepția
fundamentală a operei , Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1978
 Vicol, Dragoș, Viziune ontică și artă poetică în proza românească – M.
Sadoveanu , Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 2005
 Vulcănescu, M., Dimensiunea românească a existenței , Editura Fundației
Culturale Române, București, 1991

Surse on -line
 Mateș Raluca Aurora, Parabola crengii de aur, disponibil la adresa
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/11.Parabola%20crengii%2
0de%20aur
 Minorescu, Doris, „Și cu Sanielevici ce facem?”, Suplimentul de cultură ,
nr. 214, 2009 , disponibil la adresa

Număr

 Nastasiu, Irina, „Mihail Sadoveanu. Ceahlăul literaturii române”, Ziarul
Ceahlăul , 6 noiembrie 2015 , disp onibil la adresa,
https://ziarulceahlaul.ro/mihail -sadoveanu -ceahlaul -literaturii -romane/
 Vornicu, Mihai, Sadoveanu , disponibil la adresa
https://arhiva.romlit.ro/index.pl