2 Deva (Caracteristici Generale) 2.1 Amplasarea Devei în contextul geo-politic 2.2 Sistematizarea orașului Deva 2.3 Starea actuală – scurtă analiză a… [308335]

Cuprins

Rezumat

1 Introducere

2 Deva (Caracteristici Generale)

2.1 [anonimizat]

2.2 Sistematizarea orașului Deva

2.3 [anonimizat] a cartierelor existente

2.4 Concluzii

3 Calitatea Vietii

3.1 Teorii Contemporane

3.2 Metode de Evaluare

3.2.1 Human Development Index

3.2.2 World Happiness Report

3.2.3 LEED-ND

3.2.4 BREEAM Communities

3.2.5 CASBEE UD

3.3 Concluzii

4 Cartierele de locuit în perioada socialismului

4.1 Concepte și Ideologii

4.2 Tipologii

4.3 Calitatea vieții în cartierele comuniste

4.4 Modul de abordare a [anonimizat]

4.5 Concluzii

5 Studii de Caz

5.1 [anonimizat]

5.2 [anonimizat] – Budapesta, Ungaria

5.3 [anonimizat], Rusia

5.4 Cartierul Bo01, Malmo, Suedia

6 Metodologie

6.1 Etapizare

6.2 Obiective

Concluzii

Bibliografie

Rezumat

Lucrarea de față reprezintă suportul teoretic pentru proiectul de cercetare cu tema <<[anonimizat] "Marele URSS" la "The Big Apple">>, fiind dezvoltată în jurul a [anonimizat], [anonimizat], aflat într-o [anonimizat]-un mod negativ.

[anonimizat]-[anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], din orice oraș sau țară.

În urma definirii unor termeni și noțiuni ce au la bază conceptul de calitate a vieții și înțelegerea conceptelor și ideologiilor socialiste care au produs majoritatea cartierelor de locuire colectivă din România și din țările ce s-[anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat], sigur, inovator, accesibil și coerent.

[anonimizat]-[anonimizat]. [anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat]-i [anonimizat]-se doar prin schimbul de idei dintre persoane.

[anonimizat], [anonimizat], Conexiuni, [anonimizat], [anonimizat] o [anonimizat] neatractivă pentru utilizatorii ei.

Tema propusă are ca scop găsirea unor modalități de a transforma spațiul urban actual, într-un spațiu cu calități estetice, care să-i influențeze pozitiv și să-i atragă pe utilizatori, informându-i despre diferitele posibilități de creștere a calității vieții, prin intermediul unei arhitecturi diferite și de cele mai multe ori, din păcate, necunoscută lor.

Crescând în astfel de locuri, până să am ocazia de a studia și vizita alte orașe occidentale, am luat spațiul urban ca atare, fără să cred că se poate mai bine, fiind extrem de mulțumit, și dacă pavajul era reparat sau dacă se instalau bănci noi in fața scărilor de bloc. În același mod este înteles spațiul urban de majoritatea utilizatorilor, acest lucru putând fi demonstrat, doar privind calitatea arhitecturii care se construiește la ora actuală în România. În general, există o preocupare mai mare pentru spațiile interioare, în timp ce spațiul urban este considerat mai puțin important. Datorită acestui fapt, oamenii își petrec majoritatea timpului în interior, ceea ce duce la diferite afecțiuni fizice și psihice. Oamenii nu mai respectă și nu mai au grijă de spațiul urban iar comunitățile de locatari si utilizatorii spatiului public sunt într-o continuă segregare.

Între timp, dobândind cunostințe estetice variate, văzând și alte modele posibile, am început să îmi pun problema, cum putem schimba calitatea spațiului urban și, inplicit, calitatea vieții fiecărui utilizator al acestuia.

Acest program de sistematizare comunistă a fost pus în practică în toată zona de influență a URSS-ului în Europa, cât și în celelalte țări comuniste de pe Glob. În ultimii ani, majoritatea țărilor est-europene, cum sunt Republica Cehă sau Polonia, și-au pus problema rectificării imaginii urbane, create în acea perioadă. Datorită obstacolelor financiare și logistice, ideea de reînnoire prin demolare și construirea unor cartiere noi a făcut loc ideii de „Upgrade” a locuințelor existente. În același timp, studiile sociologice arată că cele mai multe cartiere postbelice suferă deja de un declin fizic și social, care includ crima, șomajul și segregarea. Datorită expansiunii orașelor, astfel de cartiere reprezintă un „Misfit” atât in raport cu construcțiile post-moderniste cât și in raportul cu arhitectura contemporană, construită la nivel mondial. Așadar, întrebarea este: ce poate fi făcut din punct de vedere arhitectural, pentru a rezolva acest misfit și problemele sociale, într-un efort de a transforma cartierele socialiste pentru o mai bună modalitate de a locui, în prezent, dar și in viitor?

Direcția de abordare a proiectului este una artistică și de research asupra tipologiilor de cartiere comuniste existente, iar apoi, asupra modului formal de a schimba spatiul urban, raportată la un context social urban, care se va concluziona printr-un exemplu de rezolvare, ce poate fi aplicat în diverse zone cu caracteristici similare.

<<Un motiv de ambiguitate și, deci, de inapetență pentru subiect este dificultatea metodologică: pentru a investiga o istorie cu o singură față (cea oficială), ale cărei lipsuri de veritate științifică sunt congenitale, este nevoie de apelat la o serie de metode alternative de investigație, ca de pildă, istoria orală.>>[1]

Deva (Caracteristici generale)

2.1 Amplasarea Devei in contextul geo-politic

Deva, orașul de la poalele Cetății, este una dintre cele mai vechi așezări din țara noastră, având prima atestare documentară în anul 1269. Astăzi, Deva se află pe primul loc ca importanță printre orașele județului Hunedoara, fiind un important centru politic, adiministratic si cultural, deținând funcția de oraș reședință de județ. Este situat in centrul județului, între Munții Apuseni și Munții Poiana Ruscă. Orașul s-a dezvoltat pe malul stâng al Mureșului, beneficiind de mănoasa luncă a a acestuia precum și de bogatele resurse minerale ale munților metaliferi și auriferi care il înconjoară. Fig.1 Localizare Deva

Climatul temperat este specific orașului, temperaturile medii vara fiind de 21 grade Celsius și iarna de -1 grade Celsius. Așezat într-o mica depresiune, la o altitudine relativ redusă, beneficiind de cea mai temperată climă din întreg Ardealul, ferit de curenți, orașul Deva este un autentic centru turistic.

Conform recensământului efectuat în anul 2016, populația municipiului Deva se ridică la 70,407 locuitori, în creștere față de recensământul anterior din 2011.

2.2 Sistematizarea orașului Deva

Dezvoltarea orașului Deva a luat amploare încă din a doua jumătate a secolului XIX-lea, marcată printr-o creștere semnificativă a populației și a suprafeței orașului și prin schimbări pe plan politic, social, dar și edilitar.

După anul 1950, odată cu reorganizarea administrativă, Deva revine reședința regiunii Hunedoara, care era împarțită în opt raioane: Alba, Brad, Hațeg, Hunedoara, Ilia, Orăștie, Petroșani, Sebeș.

Fig.2 Deva – Centrul nou, 1964

Sfatul popular regional, cu sediul la Deva administra regiunea, astfel Deva cuprindea toate instituțiile și întreprinderile de interes local, orășenesc dar si cele de interes regional. Ca atare, se impunea o extindere a orașului, prin zone de locuit. Trebuiau asigurate locuințele funcționarilor și muncitorilor angajați la noile întreprinderi. Dupa anul 1952 are loc o însemnată creștere a orașului, odată cu deschiderea noii galerii a minei de aramă, moment în care iau naștere cinci noi cartiere: Mina Decebal, Cartierul Minerilor, Târgul de vite, Cartierul Gojdu, Bulevardul Central Dr. Petru Groza. În acelasi timp, are loc o dezvoltare a cartierelori vechi: Viile noi, Balta Sărată, Ogoarele si Bariera Hărăului.

În documentația tehnică întocmită de Sfatul Popular al orașului, la data de 29 mai 1953 se menționează că: “… orașul Deva se găsește situat pe ambele părți ale șoselei naționale Sebeș – Arad, pe malul stâng al Mureșului și pe ambele maluri ale Canalului Cerna, ce traversează orașul; se întinde pe o lungime de 4 km și pe o lățime de 2,5 km, în plus mai are în subordine și suburbia Sântuhalm, care se găsește la o distanță de 5 km din centrul orașului … Orașul este situat pe poala dealurilor din jur, având panta de scurgere a apelor de ploaie și se caută să se facă toată extinderea lui spre S-E și S-V, conform schiței planului de sistematizare, care este în curs de executare. … Numărul total al locuitorilor este de 20.000 … În total, orașul Deva are un număr de 86 de străzi care au o lungime de 40.000 metri liniari, cu suprafață de 817,032 metrii pătrați”. [2]

În continuarea documentației se fac referiri la transportul în comun “ … deoarece orașul Deva, fiind oraș de subordonare regională, are trei licee și Școala Tehnică și trei școli profesionale, plus salariații ce nu stau în orașul Deva și care stau la o distanță de 6 km și e nevoie ca aceste autobuze vechi sa fie schimbate cu autobuze noi, pentru a deservi atât elevii, căt și salariații de la instituțiile din orașul Deva, cum și muncitorii de la uzinele Gheorghe Gheorghiu Dej Hunedoara, care la fel vin zilnic acasa din Hunedoara…”.

Numeroasele solicitări de locuințe din perioada 1953 – 1956 determină începerea construirii de blocuri pentru muncitori, pe străzile Caragiale, Porumbescu, Coșbuc și Vasile Alecsandri, blocuri tip D, cu parter plus două etaje.

Între 1956 și 1960 s-a construit Stadionul Deva, obiectiv important pentru desfășurarea competițiilor sportive iar în anul 1956, Baia Sărată a fost declarată stațiune balneară. Tot în această perioadă s-a dezvoltat și rețeaua comercială, în oraș funționând 29 de magazine alimentare, 32 magazine industriale și 14 magazine de alimentație publică.

Fig.3 Construcția primelor blocuri – Cartierul Progresul

În perioada 1970 – 1980 construcția de noi blocuri a reprezentat un interes major al administrației locale, orașul dezvoltându-se atât pe orizontală cât și pe verticală. În anul 1984 a fost pus în funcțiune Spitalul, cu 430 paturi, un dispensar policlinic, un număr de 898 apartamente și peste 3.000 metri pătrați de spații comerciale. În perioada următoare au fost continuate lucrările de sistematizare, construindu-se ansambluri de locuințe pe străzile Oituz, Mărășești, 23 August, Cernei, Cuza Vodă, Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu ș.a. . În anul 1986 s-au dat în folosință 430 apartamente.

Într-un raport privind sistematizarea municipiului Deva, întocmit in ianuarie 1989, se menționează ca au fost construite “ 24.000 de apartamente, din care 13.000 de apartamente numai în ultimii 20 de ani, ceea ce reprezintă aproape o reconstrucție generală a orașului, ⅔ din populația actuală de 80.000 de locuitori mutându-se în apartamente noi.” [2]

Toate aceste construcții de blocuri de locuințe, instituții, întreprinderi, precum și sistematizarea străzilor și bulevardelor s-au realizat prin sacrificarea caselor foștilor locuitori ai Devei. Aceștia au fost expropriați prin decrete sau strămutați din perimetrul construibil, primind apartamente în noile blocuri construite sau loturi de casă de maxim 100 metri pătrați.

2.3 Starea actuală – Scurtă analiză a cartierelor existente

Astăzi, cartierele de locuințe colective din Deva, la fel ca și cele din restul orașelor, se află într-o continuă îmbătrânire și degradare. Aspectul exterior și spațiile publice nu sunt îngrijite, fapt ce influențează modul de viață al locuitorilor. Oamenii preferă să își petreaca timpul liber în casă, nefiind atrași de spațiul public. Datorită acestei practici, ne confruntăm cu o a doua problemă, deoarece apartamentele nu au fost concepute initial pentru a fi folosite un număr îndelungat de ore pe zi, funcțiunea de bază fiind cea de dormitor.

Locatarii acestor blocuri sunt într-o proportie majoritară proprietari, astfel primăria nu se îngrijește de aceste cartiere. Singurele îmbunătățiri aduse acestor blocuri fiind termoizolarea fatadelor, numai că acest lucru nu se face de obicei la nivelul cartierului sau al blocului, ci se face sporadic, după bugetul fiecăruia, la nivelul apartamentelor. Astfel, se întalnesc la același bloc grosimi diferite de izolație sau utilizarea de culori diferite la tencuiala exterioară.Spațiile verzi sunt transformate în parcaje pentru mașini, terenurile de sport și de joacă sunt lăsate în paragină. Fig. 4 – Cartierul Micro15 – Deva,2017

În Romania nu există o legislație care să facă specificații concrete cu privire la gama de culori ce poate fi folosită în mediul urban, “cea folosită pentru locuințele colective reabilitate termic până în prezent bazându-se exclusiv pe propunerile locatarilor, propuneri care, de cele mai multe ori, nu țin seama de context, de fondul construit existent, de caracterul zonei, creându-se neconcordanțe cromatice și uneori chiar disconfort vizual”. Începând cu luna Septembrie 2016, municipiul Deva are un Regulament privind gama cromatică pentru locuințele colective reabilitate termic. Astfel, fațadele trebuie tratate ca un tot unitar, fiind interzisă reabilitarea termică individuală. În plus, alegerea gamei cromatice trebuie să țină cont de proximități, asemănări, contraste și texturi. Culoarea de fond are ponderea de 75%, iar accentele nu vor depăși 25%. Este interzisă folosirea a mai mult de două culori de fond. Regulamentul mai interzice folosirea culorilor saturate, pure, stridente sau închise căt și folosirea culorilor complementare, pentru evitarea contrastelor puternice.[3]

2.4 Concluzii

Deva are o istorie lungă, în care s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, explozia fiind în perioada conducerii Partidului Comunist, cănd datorită campaniei de industrializare forțată și sistematizare, orașul a crescut de la 16.000 locuitori în anul 1950 până la 61.000 locuitori în 2011. Marea majoritate a locuințelor au fost construite în această perioadă, locuințe colective, construite din zidărie, mai apoi din elemente prefabricate sau beton turnat prin glisare. Astăzi, majoritatea cartierelor se confruntă cu probleme ce țin de aspect, condiții sociale sau dotări urbane.

Calitatea vieții

3.1 Teorii contemporane

Provocările calității vieții din lumea contemporană au reprezentat un interes major la A 5-a Conferință Internațională pentru Calitatea Vieții de la Frankfurt am Main, în anul 2003, organizată de Socetatea Internațională pentru Studii ale Calității Vieții. Fiecare generație are propriile amenințări și perspective asupra calității vieții, așadar asigurarea și îmbunătățirea calității vieții este o sarcină fără sfârșit. Uneori, provocările referitoare la calitatea vieții sunt globale și dramatice, alte ori ele rămân nesesizate si efectele sunt reduse la doar una sau mai multe cursuri individuale ale vieții.

Visul unei calități a vieții decente pare dificil de realizat, în umbra terorismului și dezastrelor naturale. În loc de a slăbi lupta pentru imbunătățirea calității vieții, aceste evenimente reprezintă o provocare și întăresc idea de calitate a vieții. Procesele sociale sunt tot timpul caracterizate de contra-reacții si ambivalențe. Gândirea asupra calității vieții pare să devină din ce în ce mai puternică la nivel mondial în ultimii ani, multe dintre activitățile de cercetare din domeniu fiind asociate acestui proces.

Desigur, fiecare individ se gandește la propriul nivel de calitate a vieții – respectul acordat vieții de zi cu zi a unora, calitatea vieții națiunii ca și un întreg sau calitatea vieții la nivel mondial. Datorită complexității ei, nici un individ nu poate să afirme faptul că iși evaluează calitatea vieții luând în calcul doar experiențele individuale, științele sociale luând în calcul definițiile, măsurile, explorarea și explicarea conceptului de calitate a vieții si problemele ei. Aceste remarci au la bază o serie de teze ce au ca subiect termenul și conceptul de calitate a vieții.

Conceptul de calitate socială este originar dintr-o serie de ședințe ale experților la întâlnirea de la Amsterdam având ca temă principală Politicile Sociale Europene. Prima ședință din 1991 a fost convocată pentru a examina procesul transformărilor atât în vestul cât și în estul Europei și conseciințele acestora pentru cetățenii seniori ai acestor zone. A doua întâlnire din 1993 discuta cauzele inegalităților sociale printre oamenii bătrâni din Uniunea Europeană. Ambele ședințe au avut scopul specific de a cerceta asemănarile dintre excluziunea socială și îmbătrânire, ambele avănd concluzii similare. Cea mai importantă concluzie a fost relația inegală dintre politicile economice și politicile sociale și tendința crescută a celei dintâi de a definii scopul și conținutul celeilalte, fapt ce a fost identificat ca fiind sursa principală a crizelor recente în politicile sociale europene. Pe scurt, dimensiunea socială părea sa fie văzută ca fiind în conflict cu cea economică sau monetară și, în conseciință, risca o retrogradare serioasă.

În contrast cu proaspăt venitul concept al calității sociale, studiul calității vieții are o tradiție lungă în științele sociale. Pigou a fost primul om de stiință socială care a menționat termenul de “calitate a vieții” în contextul unei discuții despre economie și bunăstare.El scria despre prestațiile sociale guvernamentale pentru clasele inferioare. Termenul a dispărut apoi, pentru aproape două decade, revenind a fi folosit în Statele Unite, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru a sugera viața bună sau bogăția materială definită de deținerea de case, bunuri de larg consum și mașini.

De mulți ani, scoala calității vieții a fost preocupată cu dezvoltarea indicilor care au fost creati să funcționeze ca instrumente de măsurat. Mulți experți din domeniul studiului calității vieții consideră că există lacune majore în fundația teoretică a conceptului. Ca rezultat, în practică există multe definiții și formulări ale calității vieții. [4]

3.2 Metode de evaluare

Scopul potențial al calității vieții este vast, conținând o listă de domenii și inidicatori fără sfârșit, care acoperă întreaga lume, întrucât calitatea socială este definită strâns in jurul componentelor centrale și, inițial, a fost găndit ca fiind un concept European.

Indicatorii conceptului de calitate a vieții sunt folosiți pentru a măsura schimbările în timp și pentru a compara calitatea vieții în diferitele țări căt și calitatea vieții indivizilor ce trăiesc în fiecare dintre aceste țări. Există o încercare de utilizare a indicatorilor ce pot ajuta în evaluarea politicilor de intervenție prin monitorizarea atât descriptivă cât și analitică a datelor obiective și subiective. [4]

Este greu să fixezi obiective sau măsuri pe termen lung raportate la calitatea vieții din diferite țări sau grupuri de oameni, la fel ca în cazul PIB-ului pe cap de locuitor sau standardul de viață, unde ambele pot fi măsurate în termeni financiari. Cercetătorii au început în ultima vreme să distingă două aspecte ale bunăstării personale: Bunăstarea emoțională, în care participanții sunt întrebați despre calitatea de zi cu zi a experiențelor emoționale personale – frecvența și intensitatea experiențelor avute, ca de exemplu, fericirea, stresul, supărarea, mânia, afecțiunea – si Evaluarea vieții, în care participanții sunt rugați să se gândească la viața lor în general și să o evalueze în funcție de o scară. Asemenea scări de evaluare, căt și altele, se află în uz de ceva vreme. Există multe metode de măsurare a calității vieții raportate la sănătate, bogăție și bunuri materiale. Cu toate acestea, este greu de măsurat exprimarea semnificativă a dorințelor individuale. O modalitate de a face acest lucru este a evalua domeniul de aplicare a modului în care indivizii au îndeplinit propriile idealuri. Calitatea vieții poate să însemne pur și simplu doar fericirea, starea de spirit subiectivă. Folosind această mentalitate, cetățenii unei țări dezvoltate au o calitate a vieții mai ridicată întrucât le sunt acoperite necesitățile de bază în sănătate, educație și protecția copiilor.

3.2.1 Human Development Index

Indexul Dezvoltării Umane este probabil cea mai folosită măsură internațională, care combină măsurări ale speranței de viață și standardul de viață, prin încercarea de cuantificare a opțiunilor disponibile indivizilor dintr-o anume societate. Scorul HDI al unei țări este mai mare atunci când durata de viață, nivelul educației, produsul intern brut pe cap de locuitor sunt mai mari iar rata fertilității și inflația sunt mai mici. [5]

3.2.2 World Happiness Report

Raportul Mondial pentru Fericire este o măsură a fericirii, publicată de Națiunile Unite, prin intermediul rețelei de soluții pentru dezvoltare durabilă.

În aceste rapoarte, experti din diferite domenii – economie, psihologie, sondaje analitice, statistică naționala, etc. – descriu modul în care măsurile legate de bunăstare pot fi folosite într-un mod eficient pentru a asigura progresul națiunilor. Fiecare raport este organizat pe capitole care tratează mai adânc probleme legate de fericitre, care includ sănătatea mintală, beneficiile obiective ale fericirii, importanța eticii, implicarea politică și legăturile cu abordarea Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică pentru măsurarea bunăstării subiective și al Indexului Dezvoltării Umane. [6]

3.2.3 LEED-ND

LEED-ND (Leadership in Energy and Environmental Design – Neighborhood Development) este dezvoltat de Green Building Council din Statele Unite, fiind un cadru pentru identificarea, implementarea și măsurarea calității clădirilor verzi, designul cartierelor, construcțiilor și întreținerea acestora. LEED încearcă să optimizeze folosirea resurselor naturale, să promoveze strategii regenerative și reversibile. Fig. 5 LEED-ND – Viitorul urbanismului în Asia

LEED este conceput pentru a aborda provocările legate de mediu, în timp ce răspunde la nevoile unei piețe competitive. Certificarea demonstrează leadership, inovație, gestionarea mediului și responsabilitatea socială. LEED oferă proprietarilor și operatorilor de clădiri instrumentele necesare pentru imbunătățirea imediată a performanțelor clădirii, oferind spații interioare sănătoase pentru ocupanții clădirii.

Construcțiile certificate LEED sunt concepute pentru a oferi următoarele beneficii:

Costuri de operare mai mici și creșterea valorii activelor;

Deșeuri mai puține trimise la groapa de gunoi;

Conservarea energiei și apeiș

Medii mai sănătoase și mai productive pentru ocupanți;

Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră;

Calificarea pentru reduceri de taxe, alocații zonale și alte stimulente în multe orașe.

Fig. 6 LEED-ND Platinum – Hawaii

În mod particular, beneficiile utilizării LEED ND sunt următoarele:

Sacara. Cantitatea mare de beneficii verzi este amplificată cânt se aplică la o scară a cartierului, de multe ori incluzând zeci sau sute de clădiri și mii de ocupanți.

Exhaustivitate și sinergie. Planificarea cartierelor este în mod inert cuprinzător și domeniul de aplicare all-inclusive permite oportunități unice de a capta beneficii sinergice. Un exemplu este gestionarea apei de ploaie, parțial, într-un spațiu civic în aer liber care se infiltrează scurgerile.

Longevitate. Odată proiectate și construite, cartierele pot persista timp de sute de ani. Un design sustenabil al cartierului, prin urmare, plătește dividente verzi pentru generații întregi, cumulat având un mult mai mare profit față de celelalte investiții verzi. [7]

Criteriile folosite de LEED-ND sunt locația inteligentă și legăturile, paternul și designul cartierului, construcția verde și tehnologia, inovația și procesul.

3.2.4 BREEAM Communities

BREEAM Communities este o rută simplă de urmat pentru îmbunătățirea, măsurarea și certificarea dezvoltărilor de clădiri sustenabile la scară largă. Ea oferă un cadru suport pentru arhitecți, autorități locale, investitori și dezvoltatori prin urmărirea unui proces ce alre ca scop crearea unui masterplan înaintea începerii achizițiilor, designului detaliat al clădirii și construcției propriu-zise. Fig. 7 Garitage park – Primul proiect BEEAM Communities

Programul BREEAM este folosit în special în Europa dar și în diferite părți ale Africii și Orientului Mijlociu și ajută autoritățile locale, urbaniștii și comunitatea locală prin :

ajutor pentru crearea unei comunitîți sustenabile care este benefică mediului înconjurător, locuitorilor dar și economiei;

încorporarea principiilor și obiectivelor sustenabile în masterplan de la bun început, ajutând la crearea unor locuri în care oamenii doresc să trăiască și să muncească, sporind satisfacția angajaților;

oferirea unui cadru pentru îmbunătățirea eficienței din timpul procesului de conturare al masterplanului, cadru care economisește timp și bani pe parcursul proiectului

facilitarea procesului de planificare cu instrumente și obiective pentru a ajuta la luarea deciziilor durabile;

oferirea unei certificări independente pentru sustenabilitatea unei dezvoltări la nivel de masterplan;

contribuie la proiectare, responsabilitatea socială, rapoartele de afaceri și conducerea de afaceri durabile; [8]

3.2.5 CASBEE UD

CASBEE este un program folosit pentru a asigura eficiența construcțiilor în Japonia începând cu anul 2001 și calculează atât calitatea mediului înconjurător cât și cantitatea.

Uneltele de baza CASBEE pot analiza clădiri individuale și nu grupuri de clădiri. Multe proiecte de reamenajare recente de tip city-center au fost proiectate prin integrarea cu districtele lor înconjurătoare, oferind efecte pozitive asupra mediului, cum ar fi promovarea utilizării rețelelor energetice zonale. Chiar dacă fiecare clădire în parte are alt beneficiar, măsurile de mediu au fost luate împreună, ceea ce a ridicat calitatea și performanța spațiului înconjurător și al zonei. CASBEE for Urban Development a fost dezvoltat pentru a facilita evaluări mai largi, adoptând abordări holistice livrate prin mediul urban.

Criteriile folosite de CASBEE-UD sunt cele calitative (mediul natural înconjurător – microclimat și ecosistem, calitatea serviciilor din cartier, contribuția la societatea locală – istorie, cultură, peisaj și vitalizare urbană) și cele cantitative (impactul asupra microclimatului, infrastructura publică și managementul mediului înconjurător local). [9]

3.3 Concluzii

Calitatea vieții nu este un concept bine definit în totalitate, dar prin metodele de cercetare folosite de diferitele programe se poate înțelege nivelul calitativ al vieții locuitorilor unui cartier/oraș/zonă/țară comparativ cu cel la nivel mondial. Sistemele de evaluare utilizate la nivel mondial pentru măsurarea calitatății vieții din cartierele de locuințe se află momentan într-un stadiu pilot și sunt strâns legate de contextul în care sunt folosite (climat, geografie, animale, plante, economie, instituții, cultură, politică, etc.) Astfel, trebuie ținut cont de toate aspectele vieții oamenilor care trăiesc sau lucrează în spațiul studiat, pentru a putea înțelege nivelul calitativ al vieții acestor persoane.

Cartierele de locuit în perioada socialismului

4.1 Concepte și ideologii

Datorită zonei geografice din care face parte România – aflată la intersecția unor zone etnice , culturale si comerciale cu influente diverse, în urma interacțiunii cu energiile locale, în jurul arcului carpatic s-a format o rețea de orașe, care aparțin în marea majoritate modelelor urbane specifice Europei de vest. Astfel , au existat în același spațiu restrâns, polisuri de tip elen alături de cetățile dacice, castre și municipii romane, cetăți bizantine vecine cu burguri de sorginte central-europeana și târguri moldo-valahe, formate cu puteri proprii, ansambluri renascentiste langă fortificații baroce, colonii urbane noi lângă orașe vechi, restructurate potrivit „ uzanțelor urbanismului” capitalist timpuriu, ș.a.m.d.

Dispersarea mare și dimensiunea mică a localităților urbane românești, nu trebuie să ne ducă la concluzia că tradiția de locuire colectivă este inexistentă. Datorită faptului că economia avea ca pion principal agricultura, formele de viață colectivă s-au dezvoltat în special în așezări urbane.

„ Moșia satului era organizată colectiv atât economic cât și juridic […] pădurea nu era (nici ea) obiect de proprietate ( individuală) , izlazul era de asemenea folosit în comun de toți locuitorii satului […], la lucrul ogoarelor oamenii se strângeau mai mulți laolaltă în tovărășii de plugari, într-un cuvânt, pământul satului era socotit a fi devălmaș, adică bun al intregii obști a sătenilor, de la care fiecare obștean trăgea foloase „ [10]

Așadar, caracterul comunitar al relațiilor de producție din satele românești, a influențat direct și modul de viață al locuitorilor. Cum moșia era proprietate comună a locuitorilor, era normal ca și sătenii să fie organizați într-o manieră colectivă, fiind controlați de o putere administrativă numită obște, sfat, sobor.

Chiar dacă economia domestică avea un caracter închis, satele românești dispuneau de o gamă largă de amenajari și constructii ce deserveau întreagul colectiv [96] cum ar fi clădirile de cult și cultură, atelierele, clădirile administrative, clădirile comerciale, micile obiective de industrie țărănească, precum și diverse amenajări precum târguri, cimitir, locul de desfășurare al horei [11].

Cu timpul, formele specifice de locuire colectivă, s-au intersectat cu normele proiectate, reglementate printr-un cadru legislativ. Primul impuls a fost construirea de cartiere muncitorești în orașele noi, înaintea Primului război mondial, în timp ce al doilea impuls s-a petrecut în perioada interbelică, datorită răspândirii blocurilor cu aprtamente proprietate familială și, datorită înmulțirii locuințelor tipizate de la periferia orașelor.

Cu toate ca în perioada interbelică s-au edificat construcții rezidențiale cu un efort considerabil, afirmarea locuirii colective s-a produs lent, chiar dacă „Legea proprietății comune indivizibile” (1927) a fost un impuls puternic. Această situație s-a schimbat radical dupa 1949, când problema locuințelor s-a transformat în problemă de stat.

Conducerea politică și-a asumat tot mai multe răspunderi în domeniul construirii de locunițe civilizate a populației și a trecut la un mod de finanțare, proiectare și execuție în masă a construcțiilor pentru locuire. Acest volum nu mai rezultă din fluctuațiile pieței libere ci a fost creat prin programe pe termen lung.

La evaluarea acestor investiții s-au luat în calcul următoarele considerente:

– Rezolavarea problemei locuințelor la nivel global și definitiv, prin desfințarea conviețurii și prin diminuarea treptată a deficitului de fond locativ, pană la anularea acestuia;

– Dezvoltarea zonelor de locuințe în localitățile în care se intuia creșterea numarului de locuri de muncă prin construirea de noi obiective industriale sau extinderea masivă a celor existente;

– Înlocuirea treptată a locuințelor necorespunzătoare, insalubre sau uzate, cu unele noi și reabilitarea locuințelor vechi cu valoare arhitecturală;

– Creșterea echilibrată a gradului de confort individual, colectiv și urban, parte a programului de creștere a calității vieții;

– Corelarea capacităților de construire cu activitatea celorlalte sectoare economice implicate în construirea și întreținerea locuințelor, astfel încat în perioada 1990-2000 să fie rezolvată această problemă, fiecare familie deținând o locuintă și fiecare individ deținând o cameră proprie;

– Conectarea și îmbunătățirea treptată a spațiului construit și amenajat de orașele unde se intervenea prin amplasarea de noi locuințe si modernizarea celor vechi. [12]

Prin compararea scopului propus și capacitatea de locuire la vremea aceea, s-a ajuns la soluția producerii la scară industrială a unor locuințe colective tipizate, construite în grupuri mari , dotate pentru prima folosire.

Pentru a exista condiții cât mai favorabile pentru atingerea scopului propus, au fost emise o serie de acte normative pentru construcții rezidențiale, începand cu anul 1945. Astfel, dupa 1948, au fost desfințate birourile de proiectare și antreprizele private și s-au organizat institutele și intreprinderile de stat, pentru proiectare și construcții. Actele legale din perioada 1950-1955 au avut ca scop stimularea producției și crearea, pentru prima dată a unui cod unitar de arhitectură, prin sistematizare [13]

În intervalul 1951-1981, s-a inregistrat o producție record, capacitatea de locuire crescând de aproape 30 de ori ( de la 5756 la 161351 apartamente ) iar timpul de execuție s-a redus substanțial. Încet, s-a renunțat la structurile tradiționale de zidărie, cu planșee monolit, mai puțin productive și s-au adoptat sisteme mixte ( cofraje metalice demontabile sau utilizate prin glisare, zidărie cu planșee prefabricate ) cât și tehnologii industriale, cum ar fi ansambluri totale din panouri mari sau elemente spațiale prefabricate. Fig. 8 Cartierul Balta Albă – București, 1963

Cea mai rapidă extindere s-a înregistrat în construcțiile cu structuri din panouri mari sau elemente prefabricate, care la început au fost pe mai puține niveluri (P+3, 4) dar care mai târziu, datorită experimențelor reușite, s-a ajuns la cate 7-8 niveluri. Această soluție tehnologică, a furnizat peste o treime din construcția de locuințe din anul 1979 [14].

Sistemele de construcții cu panouri mari și celule spațiale prefabricate au reprezentat 2/5 din locuințele urbane date în folosință în 1988, structurile cu panouri mari continuând să reprezinte ponderea cea mai mare, de aproximativ 50% pană în anul 1990.

„Firesc, în acest stadiu de început, industrializarea este preocupată în primul rând de procesul productiei în sine și mai puțin de substanța calitativă a produsului finit, de suplețea interpretării funcționale, de diversificarea în formă pe care am dori să o însușim. S-ar putea pune chiar întrebarea, pe baza rezultatelor însumate până acum, dacă inventivitatea care stă la baza industrializării actuale în această materie nu este greșit pusă; dacă ea nu este doar rezultatul unei preocupări de conjunctură, pentru un produs care trebuie să aibă durabilitate în timp, nu numai materială și numerică, dar și culturală”. [15]

Cadrul fizic, care influențează direct calitatea ansamblurilor de locuit s-a schimbat în timp. Dacă la început, a existat o perioadă de „revărsare controlată” în teritoriu, prin transformarea terenurilor agricole învecinate în terenuri pentru noi construcții, după , a urmat ca perimetrele construibile să fie restrânse. Densitatea medie a populației în locuințele urbane era în anul 1972 de 47 locuitori/hectar, variind puțin peste 50 locuitori/hectar în orașele cu peste 100 000 locuitori. Un studiu al vremii ridica ipoteza creșterii densității la aproximativ 60 – 70 locuitori/hectar până în anul 2000. [16]

4.2 Tipologii

Criterile cantitative initiale, impuse de starea critică a fondului de locuințe, au fost înlocuite de o abordare calitativă care se referă la gruparea locuințelor pe verticală, în cladiri de locuire colectivă, care formează mari ansambluri rezidențiale, ce presupun un mod propriu de ocupare al terenului, pe diferite amplasamente în cadrul orașului și care au o tehnologie specifică de execuție.

În prima jumătate a secolului XX, majoritatea ansamblurilor realizate au fost PARCELĂROȘE CU LOCUINȚE MICI, cu 1 – 2 niveluri, cuplate sau izolate pe lot.

Asemănător, programul de COLONIE MUNCITOREASCĂ realizat între anii 1950 și 1955 a fost aplicat în câteva orașe ce dețineau investiții industriale. Acestea se deosebesc de cele anterioare prin cresterea ponderii locuințelor cuplate pe orizontală si etajarea pe vericală, asezate după o reinterpretare rațională a teoriei lui Howard, sub forma unor CARTIERE – GRADINĂ.

Deși aceste soluții prezentau anumite avantaje, situația deficitară a fondului de locuințe a impus căutarea altor soluții pentru a produce în serie, rapid și pentru a ocupa terenul mai eficient. [17]

Începând cu înființarea institutelor de stat în proiectare și cu hotărârea de a reconstrui orașele într-o manieră socialistă, se impune găsirea unui program rezidențial nou, care să reprezinte orașul și care să se concentreze asupra rezolvărilor funcționale și a randamentului de construire. Interesul promotorilor pentru afirmarea socialismului se poate observa în compozițile urbane monumentale, aflate în dezechilibru cu caracterul domestic principal al funcției de locuire, edificate între 1950 – 1960. Aceste compoziții monumentale erau greu de integrat în oraș și neglijau problemele de însorire și ventilație. Totuși, CVARTALELE DE LOCUIT au atins un coeficient de utilizare a terenului asemănător cu cel al ansamblurilor raționaliste edificate anterior. Spre deosebire de acestea, cvartalul grupează clădirile, creând o grădină interioară polivalentă, păstrând un echilibru între spațiile publice și cele private. Dotările sunt subdimensionate și sunt dispuse la parterul clădirilor de locuit, ce aveau între 3 și 8 niveluri. Problema acestor cvartale era insuficiența locurilor de parcare, ceea ce a dus la realizarea unor trame stradale dense, neeconomice și disfuncționale, prin fragmentarea zonei de locuit. Datoriă acestui fapt, în cvartalele de dimensiune redusă este grea amplasarea clădirilor de dotări corespunzătoare. [18]

Formula cvartalului implică multe rezolvări particulare, fapt care nu permitea creșterea producției de locuințe tipizate. Astfel, printr-un concurs regional ținut în anul 1959 la Moscova, s-a încercat găsirea unei alte soluții, mai flexibile în relația cu orașul, adaptabil la condițiile naturale, pe aceleași canoane impuse de industrializare, dar în special, mult mai productiv. Organizarea ansamblurilor de locuințe sub formă de MICRORAIOANE a reprezentat pasul următor.

„… Ținând cont de faptul că trăsătura caracteristică a orașului socialist este unitatea socială a organismului urban și caracterul colectiv al unor funcțiuni ale vieții,” tema-program a microraionului, pe langa funcțiunea de locuire, pune un accent mai puternic pe existența serviciilor în existența ansamblului rezidențial. „Concepția clădirilor de locuit se lărgește, ea fiind completată cu instituții pentru copii, cluburi, magazine etc. , menite să satisfacă necesitățile de viață zilnice ale individului și ale colectivității. Organizarea spațială urbanistică și arhitecturală a zonelor de locuințe trebuie să corespundă acestor noi cerințe în cadrul unității organismului urban. De aici rezultă principiile de bază ale organizării cartierelor de locuințe în unități structurale complexe, care să permită rezolvarea optimă funcțională și economică a ansamblurilor de locuințe, a dotărilor socio – culturale și a rețelelor edilitare, în funcție de necesitățile sociale zilnice ale individului, ale familiei și ale colectivității, exprimate în conținutul multilateral al vieții colective din țările socialiste.” [18] Fig. 9 Cartierul Drumul Taberei, București, 1977

În consecință, a fost creat un sistem teoretic complex cu privire la organizarea orașului în unități structurale ierarhizate, microraionul reprezentând unitatea de bază.

În interiorul acestuia, există o relație strânsă, de intercondiționare între clădirile de locuit, cele social – culturale și amenajările aferente. La fel ca și în cazul cvartalului, și microraionul are dimensiuni exacte, în funcție de capacitatea dotării principale –Școala Generală. După dotarea principală pentru învățământ, sunt dimensionate și celelalte clădiri socio – culturale. Dispunând de dotările fundamentale cotidiene, microraionul era cea mai mică unitate structurală complexă, având o autonomie ridicată.

Datorită experimentelor reușite după construirea primelor microraioane, lucrurile au mers mai departe, iar înainte de 1965, a început construcția primelor MARI ANSAMBLURI. În definiție, marile ansambluri sunt împărțite în unități structurale complexe (sectoare – cartiere – microraioane – grupe de locuit), factor care a impus repartizarea dotărilor după criterii geometrice și nu în funcție de aspectele sociale. Structura marilor ansambluri nu a fost tot timpul respectată după cele cinci trepte și anume oraș – sector – cartier – microraion – grupă, ceea ce a influențat reteaua de dotări socio – culturale. Astfel, în cazuri destul de dese, dotările socio – culturale nu serversc ideile inițiale ce vizează exploatarea socială, raza și capacitatea optimă de servire nefiind asigurată. Compoziția acestor ansambluri se caracterizează prin lipsa de diferențiere a spațiilor private și publice, ceea ce a condus la dificultatea în a preciza obligațiile gospodărești ale locatarilor și administrației locale și a avut efecte psihologice secundare asupra populației. „Concepția marilor ansambluri pornea de la unele principii ale practicii internaționale … de izolarea ansamblurilor de locuințe de arterele majore de circulație … în intenția de a transforma teritoriul într-un mare parc în care să-și găsească loc locuințele .. În practică însă, s-a văzut că rezultatele, cel puțin în țara noastră, sunt discutabile”. [19]

Întreținerea spațiilor plantate a lăsat de dorit, ele s-au transformat în surse de inconfort și poluare, asemănătoare arterelor de circulație de care ansamblurile rezidențiale „s-au desprins încetul cu încetul, lipsind pe locatari de posibilitatea contactelor sociale absolut necesare vieții cotidiene … În tradiția noastră nurbană, strada constituia un element de ordine spațială”, lucru ce a fost neglijat în construcția orașelor desfășurată între anii 1958 – 1973. Fig. 10 Micro 5, Huneodara

Chiar dacă densitatea ultimelor ansambluri a crescut între 30 – 50 % față de cea a cvartalului, teoria microraionului s-a dovedit a fi neeconimică, datorită faptului că ocupa prea mult teren, raportat la densitate. Astfel, primele decizii cu privire la economisirea terenurilor au fost stabilirea exactă a perimetrelor construibile ale orașelor, ceea ce a dus la scăderea foarte mare a numărului de amplasamente libere. Ulterior, s-au executat implanturi, plombari ale zonelor centrale si îndesiri succesive, iar viitoarele unități urbanistice au fost reorganizate prin schimbarea raportului dintre spațiile construite și cele libere, prin gruparea compactă a unor noi tipuri de locuințe. Astfel, COMPLEXUL DE LOCUIT s-a apropiat mai mult de realitatea concretă a țarii, devenind un element important din punct de vedere economic și social în procesul de reconstructie a orașelor. „Prin complex de locuit se înțelege o porțiune bine determinată din teritoriul zonei de locuit a unui oral, locuitorii acestea fiind serviți de dotări social – culturale de folosință zilnică sau foarte frecventă, cu distanțe de parcurs scurte, ansamblul alcătuind o unitate dimensionată și structurată organic și rațional, beneficiind de o viață sociala cu oarecare autonomie față de complexele de locuit invecinate”. [20]

Conținutul complexului rezidențial a fost abordat atent în Legea Sistematizării (58/1974) care sugerează „realizarea de ansambluri de locuit compacte … cu fronturi stradale închegate, cu gruparea dotărilor social – culturale, a spațiilor plantate … și a terenurilor de joc și sport”.

Cum „prin sistematizare trebuie să se asigure apărarea și buna gospodărire a fondului funciar, … urmărindu-se restrângerea la minimum a suprafețelor construibile și utilizarea cât mai completă a terenurilor … prevăzând regimul de înălțime și densitatea construcțiilor etc.” [21] , rezultă că programul complexului rezidențial este văzut ca fiind un contribuitor mare la dezvoltarea economică a țarii și la creșterea calității vieții populației.

4.3 Calitatea vieții in cartierele comuniste

Condițiile materiale reprezintă partea esențială a unei vieți de calitate. În toate societățile, oamenii trebuie să beneficieze de condiții materiale bune – de obicei, resurse dobândite prin eforturi proprii, și în ultimă instanță prin intervenția statului – care le dau posibilitatea de a duce o viață bună, raportată la normele sociale. În același timp, condițiile materiale bune sunt strâns legate de alte domenii ale vieții, cum sunt sănătatea, educația, profesia, activițățile din timpul liber, bunăstarea subiectivă.

În acest capitol sunt prezentate evaluările respondenților referitoare la condițiile de locuire. Ei răspund la următoarele întrebări:

Cât de bogați se consideră românii și în ce clasă socială se plasează ei înșiși?

Cum sunt apreciate condițiile generale de viață din 2010?

Care este nivelul satisfacției față de locuințele personale?

Locuința este elementul fundamental al condițiilor de viață, datorită faptului că ea răspunde unor necesități de viață bazice și anume nevoia de adăpost, integrarea socială, securitatea și intimitatea. În anul 2010, 13% dintre subiecți își evaluează locuința ca fiind foarte bună, iar 59% o consideră bună, 22% o consideră satisfăcătoare în timp ce 5% dintre subiecți își consideră locuința proastă iar o minoritate de 1% o consideră foarte proastă.

Există o diferențiere între mediile rezidențiale și între vârste, astfel calificativele “bună” și “foarte bună” au valori totale de 69% în mediul rural și 75% în mediul urban. În funcție de vârstă, valorile cele mai favorabile apar la persoanele din grupa 18-34 ani (75-76%), comparativ cu vârstnicii (peste 64 ani), care dat valori favorabile mai mici, de 66%, în timp ce grupele de vârstă mijlocie (34-63 ani) se situează la nivelul mediei, cu un procent de 72%.

Totuși, de-a lungul timpului, evaluările favorabile ale locuinței au stagnat, ba chiar de multe ori au cunoscut scăderi.

Grafic 1 Evoluția evaluării locuinței

Aprecierea relațiilor cu vecinii a rămas cea mai sabilă în timp. În fiecare an evaluările pozitive cumulează aproximativ 85%, cele negative sub 3% iar cele neutre în jur de 12%.

Grafic 2 Aprecierea relațiilor cu vecinii

Aprecierea schimbărilor care s-au produs în societatea românească după 1989 se înscrie într-o zonă extrem de pesimistă: în anul 2010, aproximativ 54% consideră că transformările au fost negative, față de doar 13% care le consideră pozitive.

Tabel 1 Aprecierea schimbărilor din societatea românească

Activitățile de timp liber reprezintă o parte importantă a analizei calității vieții, deoarece ele permit indivizilor refacerea fizică și psihologică. Respondenții au fost rugați să indice care sunt activitățile pe care le desfășoară în timpul liber.[22][23]

Tabel 2 Proporția celor care practică anumite activități, evoluție în timp (%)

4.4 Modul de abordare a cartierelor comuniste în Romănia, comparativ cu alte țări din Uniunea Europeană

Locuințele colective au fost criticate încă de la apariția lor, în 1953, la cel de-al 9-lea congres CIAM ținut în Aix-en-Provence [24], cănd un grup de arhitecți printre care și Aldo van Eyick, Iacob Bakema, Georges Candillis Shadrack Wood și soții Smithson se opuneau ideii orașului funcționalist folosit la o scară largă. Criticii spuneau că modul de viață al omului este în neconcordanță cu noul tip de locuire; omului modern, văzut doar ca o ființă standardizată, care are doar nevoi primare nu este o idee realistă. Acest tip de om, creat de arhitectura funcționalistă este o construcție fictivă, care se află în afara contextelor istorice și culturale, fără identitate, fără nevoi psihologice și spirituale, fără tradiție. Acest mod de construire nu poate fi neglijat în totalitate, el fiind viabil la clădirile ce slujesc unei folosiri provizorii, cum ar fi hotelurile sau căminele studențești, care nu au alte roluri decât satisfacerea nevoilor fiziologice. Utilizatorul acestora nu se atașează de aceste spații deoarece ele nu fac parte din viața lui, fiind folosite pentru locuire pe o perioadă determinată de timp, restul activităților desfașurându-se în altă parte.

Nu întâmplator pentru descrierea marilor ansambluri de locuit construite în perioada comunistă este folosită sintagma “cartier dormitor”. Acestea au fost proiectate să servească depozitarea forței de muncă pe timp de noapte, unde oamenii erau așezați în apartamente aglomerate pe verticală, fără ca, de multe ori, să se ține cont de libera alegere, unde ideea de socializare nici măcar nu era luată în calcul.

Locuirea în sine înseamnă mai mult, ea fiind strâns legată de existența umană, unde există o scară a valorilor, proprie fiecărei națiuni, generații, familii și, nu în ultimul rând, fiecărui individ în parte. Fiecare om își crează viața în jurul locuirii, termenul definind în primul rând locul iar apoi modul de viață. Astfel, este greu de înțeles faptul că în perioada respectivă se încerca crearea unei lumi noi, fără a se ține cont de aceste principii bazice ce definesc omul. Standardizarea locuințelor în mici “cutiuțe de chibrituri” dispuse în volumele mari de beton numite blocuri, înșirate repetitiv, în care oamenii sunt nevoiți să trăiască nu pot să influențeze pozitiv generațiile care cresc și locuiesc în ele. Semnele vizibile sunt reflectate de așa zisa “cultură de cartier”, delicvența, neimplicarea socială, lipsa răspunderii, alienarea populației.

Astăzi asistăm la o criză de locuințe, datorată lipsei de alternative a generațiilor tinere care vor să-și întemeieze o familie. Scăderea natalității se datorează și acestor condiții minimale oferite de apartamentele moștenite din era comunistă. Datorită lipsei alternativelor, blocurile comuniste vor servi o bună bucată de timp acestor nevoi demografice, fără să dispară ușor, problema demolării lor, chiar și treptat, implicând eforturi financiare mari. Această inițiativă a existat și pe teritoriul fostei Germanii de Est, când după căderea Zidului Berlinului, a apărut dorința de negare a trecutului comunist prin demolarea blocurilor construite în perioada socialistă. Cu toate acestea, ele sunt văzute și astăzi în Estul Berlinului, fapt ce dă dovadă ca acest proces nu este așa de ușor. În România există ideea demolării acestor blocuri, deoarece se crede că “populația îmbătrânită care a fost mutată din sate spre orașe în perioada comunistă, pentru a lucra în industrie, au lăsat în urmă un spațiu construit liber, iar faptul că industria nu mai există iar calitatea locuirii în aceste cartiere s-a degradat foarte mult în ultimul timp, îi va face pe oameni să se întoarcă la origini. În conseciință, blocurile învechite, nefolosite și fără valoare vor face loc ridicării locuințelor noi” (arh. Popa Ilisie Ilie – fost director al Institutului de Proiectare Hunedoara). Raportat la această idee, o problemă mare este că deși au trecut 27 de ani de la căderea comunismului, românii încă nu au reușit să scape de dominația paradigmei blocului, care se găsește de cele mai multe ori și în casele noi pe care și le construiesc. “Nici măcar statul nu a putut ieși din paradigma blocului, din moment ce locuințele ANL se înscriu tot în această logică”. (prof. Augustin Ioan, Universitatea de Arhitectură Ion Mincu, București)

În cele din urma, soluțiile preferate au fost reintegrarea urbană prin crearea spațiilor publice, construirea unor obiecte de arhitectură reprezantive, ca de exemplu “Jewish museum” proiectat de Liebeskind sau counstruirea Stadionului Național din Budapesta, însoțită de lucrările ample la crearea de spații publice. Revitalizarea cartierelor de locuințe prin noi edificii urbane este o rezolvare des întâlnită în spațiul fostului bloc comunist.

4.5 Concluzii

Blocurile de locuințe au fost privite inițial ca o soluție modernă, cu panorame interesante, construite rapid și cu costuri reduse. Însă, odată cu trecerea timpului, aceste cartiere s-au degradat, comunitatea de locuitori s-a transformat într-un amalgam de tipologii de locatari, de nivele intelectuale și materiale diverse, iar prin creșterea ratei infracționalității, si-au câștigat reputația de locuințe ieftine.

Practic, nu locuirea colectivă în sine este marea problemă, ci adiministrarea defectuasă a acestora. Dacă înainte, întreaga clădire de locuințe era deținută de un singur proprietar și ulterior închiriată, avănd un unic administrator care reabilita clădirea, instaura reguli, ținea sub control componența tipologiei locatarilor din punct de vedere al categoriei sociale si al puterii financiare, astăzi, locuitorii sunt proprietari și atunci își exercită dreptul în consecință, făcând fiecare ce consideră de cuviință. Darea spre vânzare, la prețuri mici, a locuințelor imediat după revoluție, a generat o țară de proprietari care nu îsi permit sa întrețină sau să reabiliteze aceste construcții. Astfel, în mentalitatea locatarilor, spațiile precum scara blocului, holurile, terasa, spațiul verde adiacent blocului nu aparțin proprietarilor, ci a unei entități nedefinite, fiind tratate ca atare.

În fapt, locuirea colectivă nu este o problemă, ci modul în care noi am înțeles să locuim în aceste blocuri construite minimal, rapid și ieftin, care nu au inspirat nici de la început la grijă și respect față de spațiul de locuire.

Studii de caz

5.1 Programul NOVY PANEL – Cehia

Începând cu anul 2004 în Cehia, banii publici au devenit disponibili pentru lucrările de renovare a exteriorului blocurilor și pentru îmbunătățirea spațiilor publice sau semi-publice din interiorul sau exteriorul clădirilor de locuit. Cel mai cunoscut program implementat până azi este programul Panel (azi NOVY PANEL).

Fig. 11 Praga, Programul Novy Panel

Din 2004, programul PANEL oferă credite subvenționate pentru renovarea fațadelor și a spațiilor comune din blocurile socialiste, cum ar fi scările, lifturi, ușa principală, holuri. Acest program este administrat de Fondul de Stat pentru Dezvoltarea Locuințelor (Statni fond rozvoj bydleni) și a acordat mai mult de 225 milioane de dolari pentru lucrări, doar în 2009. El oferă granturi pentru instalarea sistemelor de eficientizare a consumului de energie, până în anul 2012 oferind 1,3 miliarde dolari.

Cele mai populare îmbunătățiri sunt ferestrele de PVC, lifturi noi pentru clădirile înalte și termoizolarea fațadelor. Acest proces de termoizolare îmbunătățește calitățile termice ale clădirii și în același timp, oferă o posibilitate de a înfrumuseța fațada prin diferite nuanțe colorate. Difierențele pot fi surprinzător de mari, unele clădiri fiind de nerecunoscut după renovare. Fig.12 Ostrava, programul Novy Panel

Rezultatele vizuale ale acestor intervenții sunt însă discutabile, chiar dacă majoritatea rezidenților sunt mândrii de noile culori. Arhitecta Eva Špačkovà care a lucrat pentru orașul Karvina, lângă Ostrava asupra unor fațade de genul și care predă ca profesor în Departamentul de Arhitectura la Universitatea Tehnică din Ostrava, spune că există o adevărată provocare în alegerea unor culori unitare în raport cu dorințele locatarilor de a avea fațade care să ofere unicitate clădirii în care locuiesc.

“A început printr-o discuție legată de modul în care casele noastre gri primesc fețe noi. Întrebarea este daca acest lucru îmbunătățește cu adevărat aspectul general al cartierului ca un total. Sute de culori disponibile conținute de fațadele unor blocuri simple era o idee foarte incitantă. Tot timpul, acestea au fost culorile pe care locatarii nu le-au avut niciodată până acum. Cu siguranță multe dintre schemelor de culori au fost folosite greșit – nuanțele culorilor folosite nu se potriveau și nu respectau tectonica blocurilor. De obicei, o singură schemă bună nu aduce succesul deoarece poate nu este plasată într-un context bun. Ultima idee este că unele fațade ale clădirilor socialiste au scheme de culori interesante și originale, care erau corespunzătoare obiectului. Este păcat că aceste fațade interesante se pierd.”

Ea spune că singurul mod de a evita transformarea cartierelor într-un “kitch multicolor” trebuie găsită o schemă de culoare unitară care să fie aplicată seturilor de blocuri, fiind personalizate doar ramele ușilor, intrările, balcoanele și logiile.

Din punctul de vedere al outsider-ilor, una dintre cele mai serioase probleme este că transformarea pierde orice simț al proporțiilor. Fără liniile definite ale panourilor, clădirile arată ca niste cutii de carton, colorate în diverse nuanțe. Problema este și mai mare la clădirile care au fost proiectate cu texturi pe fațadă, deoarece polistirenul împachetează toată suprafața clădirii, ștergănd orice urmă de tectonică și accentele create de aceste texturi. De multe ori, blocuri ce au fost proiectate să accentueze axele orizontale sunt reabilitate și vopsite cu scheme colorate verticale care schimbă complet calitatea urbanistică si arhitecturală a clădirii. Fig. 13 Praga, Programul Novy Panel

Cu toate acestea, rezidenții par să apriecieze schimbările pe care le suferă clădirile în care locuiesc. Curcubeul este cel care face reclamă la faptul ca cineva a investit în acele proprietăți.

Totuși, acest mod de abordare nu rezolvă toate problemele pe care le dețin aceste cartiere. Ele devin mai eficiente din punct de vedere termic și primesc o culoare nouă la exterior, dar de cele mai multe ori rămân tot un monovolum inert, static și nu oferă energie și bucurie exteriorului. Lipsa funcțiunilor complementare din nou nu este rezolvată, calitatea vieții nu crește și nici peisajul urban nu se schimbă prea mult.

5.2 Renovarea Blocului Sat – Obuda – Budapesta, Ungaria

Ungaria, ca și celelalte state membre ale Uniunii Europene, se află în dificultatea de a găsi soluții pentru o arhitectură eficientă din punct de vedere energetic. În al 2-lea cel mai populat district din Budapesta, Óbuda- Békásmegyer, două treimi din populație (126.000 locuitori) trăiesc în așa numitele “Blocuri de locuință colectivă de tip sovietic” care au sisteme de energie învechite, izolații sărace ale acoperișurilor și geamuri vechi.

Guvernul local al districtului Óbuda- Békásmegyer este un fan al energiei regenerabile și a încercat să transforme acest district într-unul profitabil pentru populația locală. Astfel, la finele anului 2006, municipalitatea din Óbuda împreună cu Amsterdam North și Sofia Oborshte au aderat la proiectu STACCATO care dorea accesarea programului European Concerto II.

Clădirea selectată a fost “Blocul Sat”, denumită astfel datorită celor 884 de apartamente în care trăiesc 3.000 de oameni, asemănător populației unui sat. Acest bloc este cel mai mare proiect rezidențial din Ungaria, construit in 1970 și conține 43.500 metri pătrați, 15 scări de bloc și 10 etaje. Costul total al proiectului a fost de aproximativ 2.5 miliarde euro, plătit în mare măsură prin fonduri europene (40%) dar și cu eforturi financiare ale locatarilor (27%), dar care după 5-6 ani si-au recuperat investiția, prin scăderea consumului de energie cu 45%. Aceste lucruri au fost posibile prin aplicarea unei noi termoizolații, prin schimbarea tuturor ferestrelor, modernizarea instalațiilor de căldură și prin folosirea energiei regenerabile, printr-un sistem de colectare termală a energiei solare, plasat pe acoperișul blocului. Fig. 1 Înainte de renovare

Fig. 15 Imagine din timpul lucrărilor

Acesta proiect a reprezentat scânteia care a aprins focul în Ungaria, stabilind o trend la nivel național. Astfel, în Ungaria există un concurs anual pentru Renovarea blocurilor de locuințe, factor ce creează competitivitate și dorința de invoație, dar nu în ultimul rănd, scade costurile și crește nivelul de calitate al vieții.

În acest caz, locatarii au de câștigat pe plan economic dar nevoia utilizării funcțiunilor complementare de către locatari nu este rezolvată. Deși noua culoare a blocului oferă un aspect interesant zonei, intervenția doar la nivel de obiect nu este suficientă, deoarece blocul arată tot ca un implant nereușit, în așa-zisul cartier. Pentru a crește calitatea vieții locatarilor, este necesară tratarea cartierului ca un tot unitar, coerent, care să raspundă tuturor nevoilor oamenilor, prin calitățile vizuale și dotările sociale și economice.

5.3 Orașul Ramenskoye – Regiunea Moscova, Rusia

Orașul Ramenskoye este situat la 46 km sud-est de Moscova, numele lui însemnând “marginea pădurii”. Orașul are o populație de aproximativ 100 000 oameni, care locuiesc în blocuri construite pentru a caza muncitorii celei mai mari fabrici de textile din Rusia. Acest oraș este faimos pentru două lucruri: unul dintre cele mai întinse aerodromuri din Europa (5403 m) și cartierele cu blocuri pictate.

Fig. 16 Blocuri pictate

Blocurile construite în perioada 1950-1980 sunt pictate cu culori vii, oferind cartierelor un aspect multicolor și plin de viață. Aceste desene nu tin cont în mod evident de imaginea zonei și de istoria orașului, dar oferă un nou caracter nou, vesel acestui oraș, mascând fațada construcțiilor ridicate în perioada URSS-ului.

Acest mod de abordare poate fi utilizat în contextul respectiv, datorită faptului că orașul a fost dezvoltat aproape în totalitate în aceeași perioadă, majoritatea clădirilor fiind de tip bloc cu locuințe colective. Din păcate, orașul nu este tratat unitar, fiecare bloc având caracterul propriu, oferit de desenul primt, fiind în esență o colecție de cutii colorate.

Fig. 17 Bloc pictat, Ramenskoye, Rusia

5.4 Bo01, Malmö, Suedia

Malmo este al 3-lea cel mai mare oraș din Suedia, cu o populație de 280 000 de locuitori. Este situat în lungul stâmtorilor ce despart Suedia de Danemarca, la conexiunea dintre Marea Nordică și Marea Baltică. În anul 2000, Malmö a devenit principalul punct de intrare în țară, odată cu deschiderea podului “Öresundsbron”, care conectează Suedia de Danemarca.

Fig. 17 Cartierul Bo01, Malmö, Suedia

Similar cu Hammarby, Bo01 a fost construit pe un fost port industrial, în care solul a fost poluat. Cartierul Bo01 este susținut de energie regenerabilă în proporție de 100% și este un exemplu de reînoire urbană durabilă.

Bo01 reprezintă primul pas din procesul de transformare a 160 de hectare de port industrial. Când va fi terminată, zona va oferii o locuință pentru 30 000 de oameni.

În ciuda densității ridicate și a caracterului urban, a fost acordată o atenție sporită biodiversității și spațiilor verzi diverse. Un număr impresionant de copaci, plante de fluaj, iazuri și acoperisurile verzi asigură faptul că fiecare grădină este casa a cel puțin 50 de tipuri de plante care produc mâncare pentru păsări. Spațiile publice, majoritatea nefiind accesibile mașinilor, oferă o varietate largă de oportunități pentru ciclism sau promenade de-a lungul rutelor simpatice.

Zona este caracterizată prin folosirea apei reciclate, a materialelor prime și a deșeurilor și prin folosirea resurselor naturale, cum ar fi soarele sau energia eoliană. Prin stimularea unei diversități arhitecturale, proiectanții cartierului au creat un laborator neobișnuit, care a rezultat într-un cartier excepțional de plăcut.

Fig. 18 Cartierul Bo01, Malmö, Suedia

Fig. 19 Cartierul Bo01, Malmö, Suedia

Energie regenerabilă 100%

Cea mai mare parte a căldurii utilizate de cartier este livrată de instalația de pompe de căldură “Aktern”. Pompa extrage căldura și răcirea în cea mai mare parte dintr-un rezervor natural subteran și răcirea, într-un procent mai mic, din apa mării. În zona Portului de Vest se află 10 mori de încălzire și racier într-un acvifer la o adâncime de 40 – 70 metrii sub pământ. Apa din acvifer se află la o temperature constantă de 10-11 grade Celsius pe toată perioada anului și este folosită vara pentru temperature foarte ridicate iar iarna pentru temperature foarte scăzute. Sistemul de racier este folosit în mare parte pentru clădirile de birouri aflate înafara cartierului. În Suedia nu este uzuală folosirea aerului condiționat pentru locuințe. Producția de căldură este suplimentată de captatoarele solare. Cei 1400m2 de colectori solari sunt amenajați pe clădirile de apartamente, fiind direct contectați la sistemul de încălzire centralizat, fără a mai fi necesară utilizarea bazinelor de colectare.

Fig. 19 Masterplan, Portul de Vest

Sistemul de încălzire al cartierului este format din 4 sisteme de conducte: unul pentru apa de suprafață (apa mării), unul pentru apa subterană și alte două pentru încălzirea și răcirea cartierului. Electricitatea necesară locuințelor este produsă de o turbine eoliană de 2 MW aflată în nordul portului și de 120 m2 de panouri fotovoltaice situate pe acoperisurile clădirilor.

Fig. 20 Sistemul Bo01, 100% energie regenerabilă

Apa

Apa de ploaie este deviate prin canale aflate deasupra pământului. Sistemul de scurgere a apei de ploaie a fost proiectat în așa fel încât să fie plăcut din punct de vedere esthetic, cu cascade, iazuri și o mulțime de elemente tampon care purifică apa. Părți din topologia cartierului au fost create special pentru a forma scurgeri natural către mare sau către canalul central. Acoperișurile veerzi reduc cantitatea de apă ce trebuie drenată. Fiecare casă este înconjurată de o rigolă care face parte din designul spațiului public.

Toate apartamentele au conexiuni la internet, care permite accesul rapid la informații cu privire la consumul de energie și apă. Aceste lucruri, combinate cu un spațiu public plăcut și sustenabil ajută la conștientizarea beneficiilor oferite de trăirea într-un cartier plăcut și sustenabil.

Fig. 21 Cartierul Bo01, Malmö, Suedia

Fig. 12 Cartierul Bo01, Malmö, Suedia

Acest cartier reprezintă un model de sustenabilitate și calitate a vieții ridicate, prin utilizarea unei arhitecturi frumoase, crearea unor spații publice primitoare și prin folosirea unor sisteme ecologice prin care cartierul se află într-o simbioză cu natura.

Metodologie

Ipoteza de bază a prezentului studiu este degradarea continuă a cartierelor-dormitor, construite în perioada comunistă. Problema cea mai mare a acestor cartiere este faptul că ele au fost găndite de la început să răspundă doar unor nevoi primare fiziologice, construite rapid, fără a se ține cont de valorile individuale ale fiecărei persoane. Ba mai mult, ele nu au inspirat nici de la început la grijă și respect locuitorilor, astfel aspectul lor de astăzi este unul dezolant, iar calitatea vieții locuitorilor din aceste cartiere este una scăzută. Din păcate, locuitorii, trăind o viață întreagă în astfel de cartiere, fără să vadă că există alternative la acest tip de locuire, consideră orice intervenție minoră o binecuvântare (o bancă nouă și un coș de gunoi în fața scării sau pavarea trotuarului) și sunt mulțumiți de aspectul general al cartierelor în care locuiesc. Nu în zadar se afirmă că arhitectura poate schimba stilul de viață al oamenilor.

6.1 Etapizare

Așadar, strategia de schimbare a peisajului urban și implicit a creșterii calițății vieții trebuie să parcurgă următoarele etape:

6.2 Obiective

Soluția trebuie sa nu se rezume doar la rezolvarea problemei izolării termice și la zugrăvirea fațadei, ci să ofere o metodă prin care toate problemele care țin de aspect și dotări complementare să fie rezolvate într-un mod armonios, respectând programele internaționale de măsurare a nivelului calității vieții.

În final, soluția propusă trebuie sa aibă ca obiectiv, pe lângă schimbarea peisajului urban și creșterii calității vieții, transformarea cartierului în:

Un cartier al tuturor – Să se urmărească atingerea coeziunii socială și integrarea reală a comunităților.

Un cartier participativ – Cartierul trebuie sa dețină spații pentru interacțiunea socială, în care să se poată crea o identitate locală.

Un cartier sigur – Să se urmărească găsirea unor măsuri care să ofere siguranță locuitorilor și vizitatorilor cartierului.

Un cartier inovator – Să se încurajeze utilizarea tehnologiilor pentru îmbunătățirea folosirii spațiului public și privat.

Un cartier accesibil – Circulația și deplasările să se desfășoare cu ușurință pentru toți locuitorii și vizitatorii cartierului.

Un cartier coerent – Numai amenajarea teritoriului, urbanismului și planificarea spațială sunt capabile să asigure coerența cartierului.

Un cartier verde – Cartierul trebuie să coexiste cu natura, folosind energii regenerabile și reutilizând deșeurile.

Concluzii

Prin “Programul de edificare al societății socialiste multilateral dezvoltate” s-a stabilit ca scop general, creșterea calității vieții, astfel încât să se ajungă la un nivel de trai corespunzător cu cel al țărilor puternic industrializate, acest scop realizându-se prin “egalizarea nivelurilor de dezvoltare a țărilor socialiste, prin apropierea și atingerea nivelului de dezvoltare existent în statele capitaliste avansate” [Derer]

Datorită faptului că problematica locuirii urbane reprezintă o latura importantă a calității vieții, perioada postbelică a reprezentat o perioadă cu schimbări profunde în abordarea fondului locativ, obiectivul programatic specific perioadei socialiste fiind rezolvarea problemei locuințelor pentru populație, iar standardul urmărit era ca până la finele anului 2000 să se atribuie fiecărei familii o locuință ( într-un procentaj cât mai apropiat de 100%), iar fiecărui individ să-i fie atribuită câte o cameră. În cifre, acest deziderat s-ar fi tradus dacă s-ar fi construit circa 7,6 milioane de locuințe (aproximativ 4,8 milioane în mediul urban) în circa 40 de ani, iar calitatea acestor construcții, potrivit legislației în vigoare la acea dată (Legea 5/1973) să asigure o perioadă de aproximativ 100 de ani de existență, calitate ce putea să contribuie la concentrarea efortului general al economiei de a atinge standardul de țară puternic dezvoltată până în anii 2080. Bine-nțeles că această perioadă de timp destul de mare ar fi condus la crearea unei presiuni puternice asupra fondului locativ, fiind rezultatul concepției și execuției perioadei de timp specifice anilor în care s-a realizat. Evoluția așteptărilor este strâns legată de evoluția tehnologică atât pe piața materialelor de construcții cât și a modului de realizare al construcțiilor propriu-zise.

Locuirea, ca un concept al fiecărei așezări umane, este nu numai un mod de a înțelege relația locuință – anexe specifice – dotări specifice – echipamente conexe ci și perioade de timp din viața individului, a familiei, a colectivității din care facem parte (cartier, oraș, etc.) deci apare foarte clar importanța spațiilor conexe locuințelor individuale: școli, spitale, spații comerciale, spații de recreere, parcuri, amenajări specifice de parcări, locuri de odihnă și tratament, amenajări specifice transportului de toate felurile etc.

Perioada studiată stabilea ca obiectiv la nivelul obiectului, realizarea unui program integral pe baza cunoașterii partiului maximal al locuinței, program care să cuprindă soluții pentru fiecare etapă în parte și care să poată să fie adaptat permanent după aspirațiile idividuale de tip locuință – dublură. De asemenea se creiona nevoia unei armonizări permanente dintre calitatea obiectului, reprezentat de locuință, și calitatea ansamblului reprezentat de spațiul de amplasare a locuinței, a ansamblului din care face parte locuința. Astfel, “În planul ansamblului este necesară restabilirea treptată a echilibrului dintre funcțiile rămase și cele translatate din locuință, între locuință și dotările social – culturale”. [25] Toate măsurile luate urmau, pe baza furnizării informațiilor de tip feed – back, să conducă la obținerea datelor necesare pentru completarea planurilor de construire a locuințelor precum și de evaluare a consumului specific de spațiu.

Blocurile de locuințe au fost privite inițial ca o soluție modernă, cu panorame interesante, construite rapid și cu costuri reduse. Însă, odată cu trecerea timpului, aceste cartiere s-au degradat, comunitatea de locuitori s-a transformat într-un amalgam de tipologii de locatari, de nivele intelectuale și materiale diverse, iar prin creșterea ratei infracționalității, si-au câștigat reputația de locuințe ieftine.

Industrializarea forțată și colectivizarea au avut ca urmare un exod al forței de muncă dinspre zonele rurale spre zonele urbane. Soluțiile de locuire adoptate ad-hoc sau în grabă, pentru a rezolva “problema” cazării pentru odihna muncitorilor care “edificau societatea socialistă” și-au găsit rezolvarea în soluții ieftine și rapide, dar care nu țineau cont de toți factorii sociali și de nevoile sociale normale. Astfel, nevoia de alimentație a fost realizată prin înființarea cantinelor muncitorești, cea de locuire prin cartierele de blocuri pentru nefamiliști (familiile erau despărțite temporar prin exodul la oraș al bărbaților care trebuiau să asigure banii necesari traiului de la sat, în condițiile expropierilor de pământ), nevoile sociale fiind foarte mult timp ignorate. Mult mai târziu, au fost create locuri de muncă pentru persoanele de sex feminin, prin dezvoltarea industriilor ușoare și locative, a sferei serviciilor etc. precum și edificii culturale și educative.

Perioadele istorice, cu caracteristicile lor, lasă amprente sociale, culturale, arhitecturale specifice, dar acestea nu trebuie să rămână neobservate sau chiar intacte. Ele trebuie studiate cu multă aplecare și comparate cu realizările similare ale altor sisteme sociale, gasirea soluțiilor pentru depășirea neajunsurilor constatate fiind pasul următor, necesar și obligatoriu. O societate modernă ia în calcul la proiectarea spațiilor de locuit atât spațiul intern, destinat exclusiv familiei cât și spațiile colective adiacente, menite să ridice nivelul calitativ al vieții. integrarea locuințelor în tabloul consumatorilor eficienți sau a consumatorilor energiilor verzi, reîntoarcerea omului la natură precum și utilizarea spațiilor cât mai eficient sunt tot atât de provocatoare ca și aspectul exterior al locuințelor. Deci, o abordare sistemică, inovatoare dar și reparabilă poate rezolva atât problema locuințelor învechite cât și a celor ce le vor lua locul.

Bibliografie

[1] IOAN A. – „Cum se cercetează arhitectura perioadei comuniste?” – ArhiForum

[2] ADĂSCĂLIȚEI, F. ; BARA, I. ; LAZĂR, I. ; LAZĂR, L. – “Deva – Monografie”, Editura Emia, 2015.

[3] http://hunedoaralibera.ro/gata-cu-reabilitarile-termice-dupa-ureche/, Decembrie 2016.

[4] MICHALOS, A – “Challenges for quality of life in the contemporary world – Social Indicators Research Series” – Volumul 24.

[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Human_Development_Index , Decembrie 2016

[6] http://worldhappiness.report/ , Decembrie 2016

[7] http://www.usgbc.org/guide/nd , Decembrie 2016

[8] http://www.breeam.com/communities , Decembrie 2016

[9] http://www.ibec.or.jp/CASBEE/english/toolsE_urban.htm , Decembrie 2016

[10]STAHL, H. ; STAHL, P. – “Civilizația vechilor sate românești”, Editura stiintifica – Bucuresti 1968;

[11]POSSA, M. – MIHALIK, P. -” Poiana Sibiului”, Editura Meridiane, Bucuresti, 1966;

[12]MIHAILESCU, PAUL- “Clădiri de locuit cu multe niveluri din panouri mari”, Arhitectura 1/19972;

[13]TUNNARD, CRISTOPHER – “Urbanismul in România”, Editura Tehnică, Bucuresti, 1977

[14]MONNET, JEAN-PIERRE, – “Une politique de l’habitat”, Arhitecture d’aujourdhui, 7-8/1974.

[15]DOICESCU, O. – “Despre arhitectură”, Editura Tehnică, București, 1984

[16]LUPU, N. – “Arhitectura locuinței dacice”, Arhitectura 5-6/1978

[17]IONESCU, G. – “Arhitectura în România, perioada 1944-1969”, Editura Academiei, București, 1969

[18]BUDIȘTEANU, A. ; RĂU, R. – “Microraionul: element esențial în sistematizarea orașelor noastre”, Arhitectura 6/1960

[19]MATEI. A – “Mutații sociale determinate de schimbările conceptului de locuire în condițiile urbanizării”, Arhitectura 1/1979

[20]RĂU, R. ; MIHUȚĂ, D. – “Unități urbanistice complexe”, Editura tehnică, București, 1969

[21]Legea nr. 58/1974

[22]National Human Development Report Romania 2001-2002 -”A decade later: Understanding the Transition Process in Romania”

[23]”Raport Calitatea vieții în România 2010” – Institutul de Cercetare a Calității Vieții, 2010

[24]DOBRE, C – “Locuințe joase”, Editura Universității Ion Mincu, București, 2002 p. 15

[25]DERER, P. – “Locuirea Urbană – Schiță pentru o abordare evolutivă”, Editura Tehnică, București, 1985

Rubric rating submitted on: 18.12.2016, 20:16:01 by anabranea@gmail.com

Comments: