2. CONSIDERENTE TEORETICE 4 2.1. Perioada de vârstă a bătrâneții 4 2.1.1. Generalități 4 2.1.2. Caracterizare somato -fiziologică 15 2.1.3…. [600121]
1
CUPRINS
1. ARGUMENT 2
2. CONSIDERENTE TEORETICE 4
2.1. Perioada de vârstă a bătrâneții 4
2.1.1. Generalități 4
2.1.2. Caracterizare somato -fiziologică 15
2.1.3. Bătrânețea psihică și bătrânețea socială 17
2.1.4. Personalitatea la bătrânețe 25
2.2. Aspecte ale depresiei 31
2.3. Starea de boală și a ccidentele vasculare cerebrale 43
3. METODOLOGIA CERCETĂRII 48
3.1. Formularea obiectivelor cercetării 48
3.2. Ipotezele cercetării 48
3.3. Prezentarea eșantionului 49
3.4. Variabilele cercetării 50
3.5. Instrumentele psihologice utilizate 51
3.5.1. Scala de depresie geriatrică, forma scurtă (GDS) 51
3.5.2. Inventarul de depresie Beck (BDI) 51
3.6. Procedura de lucru 53
4. ANALIZA CANTITATIVĂ ȘI CALI TATIVĂ A REZULTATELOR 54
5. CONCLUZII, LIMITE, DIRECȚII ȘI APLICABILITATE 60
5.1. Concluziile cercetării 60
5.2. Limitele cercetării 61
5.3. Direcții de continuare a cercetării 62
5.4. Utilitatea studiului 62
BIBLIOGRAFIE 64
2
1. ARGUMENT
Îmbătrânirea populației este un fapt de necontestat, persoanele cu vârste de peste 65
ani reprezentând 10-15% din populație pentru toate țările europene, SUA ș i Japonia . În
România, datele demografi ce existente la 1 iulie 2006 arătau că 19% din totalul populației de
21,6 milioane de persoane aveau vârste de peste 60 de ani. Estimările indică faptul că acest
procent va crește la 40,1% în anul 2050, când populația va scădea la 16,3 milioane de
persoan e (UNFPA, 2006 apud Răducanu I., Fulga I., Ionescu C., 2012) .
Creșterea ponderii vârstnicilor și polipatologia specifi că acestora explică consumul
mare de servicii medicale și medicamente înregistrat la această grupă de pacienți. Se explică
astfel interesul și atenția tot mai mare acordată acestui segment populațional. Îmbătrânirea
normală nu se asociază cu modifică ri semnifi cative ale cogniției și dispoziției, ori de câte ori
apar aparțin sferei patologice. Pentru dispoziție se pot înregistra anumi te schimbări odată cu
vârsta și acestea se referă la tocirea afectivității profunde, reducerea controlului emoțional,
apariția egoismului și egocentrismului (Răducanu I., Fulga I., Ionescu C., 2012 ).
Simptomatologia depresiei la vârstnic este mai puțin ce ntrată pe dispoziția depresivă
cât mai mult pe alte acuze ca: anxietatea (expimată clasic ca anxietate generalizată sau atac
de panică; se poate manifesta ca tremor, palpitații, diaforeză, neliniște, amețeli, parestezii,
greață, dispnee, bufeuri, polakiurie ce pot induce în eroare medicul), iritabilitate; reducerea
stimei de sine; tulburări ale somnului și apetitului; fatigabilitate; reducerea activităț ii fizice;
tulburări cognitive (care merg până la pseudo demență); idei de suicid; tulburări de
comportament; acuze somatice multiple și chiar neurologice ce pot domina tabloul clinic al
pacientului vârstnic cu depresie, inducând în eroare medicul generalist sau specialist
(Răducanu I., Fulga I., Ionescu C., 2012 ).
Depresia este mai frecventă decât de mența în rândul populației vârstnice, iar uneori
manifestările depresiei pot mina demența. În plus, o dispoziție depresivă este frecvent
întâlnită la pacienții cu demență în stadiile precoce ale bolii. Există și autori (Lapid,
Rummans, 2003, apud Răducanu I., Fulga I., Ionescu C., 2012 ) care consideră că depresia
apărută la vârstnici și tulburările cognitive (demența) sunt un continuum de afecțiuni al cărui
pivot este reprezentat de depresia majoră ce asociază tulburări cognitive importante.
Diagnosticul de presiei la vârstnic rămâne o problemă deoarece de multe ori simptomele sunt
mascate, negate de pacient ori anturaj, apar frecvent soma tizări ale bolii, ori tulburări
cognitive ca manifestare principală a acesteia (Răducanu I., Fulga I., Ionescu C., 2012 ).
3
Accidentul vascular cerebral este una principalele cauze ale mortalității, atât în
România cât și în întreaga lume. Dincolo de deces, accidentul vascular cerebral cauzează
handicapuri fizice sau mentale permanente. Accidentele vascular cerebrale sunt cele care ne
transformă adesea părinții sau bunicii în persoane invalide, țintuite la pat. Asta, atunci când
supraviețuiesc unui astfel de eveniment. Există însă variante de tratament care pot reduce
mult din urmările nefaste ale unui AVC. Esențială este însă prezentarea la timp într -un
serviciu medical specializat. Dacă simptomele unui astfel de eveniment vascular se recunosc
în timp util și pacientul este transportat imediat la spital, el va primi îngrijiri de specialitate
care îi pot salva viața și pot reduc e cu mult riscul ca respectivul bolnav să se transforme într –
un invalid țintuit la pat.
Statisticile privind incidența acestei afecțiuni sunt alarmante. Accidentul vascular
cerebral este a treia mare cauză de deces în țările industrializate. Anual, aproxi mativ 750 000
de oameni prezintă un accident vascular cerebral. Un sfert dintre ei mor iar jumătate dintre
supraviețuitori rămân cu sechele pe termen lung. Probabilitatea de a suferi un AVC crește
odată cu înaintarea în vârstă, riscul dublându -se la fiecar e 10 ani, după împlinerea vârstei de
35 de ani. 5% din populația peste 65 de ani a avut deja un accident vascular cerebral.
Trebuie știut că accidentul vascular cerebral reprezintă prima cauză de mortalitate în
România . Este principala cauză de invaliditat e – aproximativ 25 % dintre AVC survin la
pacienți tineri (<65 ani) și antrenează costuri sociale mari dar și costuri și suferințe personale,
familiale. Anual în România 300 de locuitori din 100. 000 suferă un AVC
(www.ziaruldeiasi.ro ).
4
2. CONSIDERENTE TEORETICE
2.1. Perioada de vârstă a bătrâneții
2.1.1. Generalități
Îmbătrânirea este prețul inevitabil pe care organismul îl plătește pentru complexitate.
Procesul îmbătrânirii afectează în principal atât sistemul nervos central (creierul în special),
cel imunitar, endocrin, cardiovascular etc. Creierul este cel care dă abilitatea de a exista un
control asupra îmbătrânirii, este singurul organ care teoretic nu poate fi înlocuit, ne
reprezintă, el este ’eul’, de aceea prioritatea ar trebui să fie evitare a îmbătrânirii creierului.
Pierderea memoriei de scurtă durată, schimbările cognitive și de personalitate apărute odată
cu înaintarea în vârstă, demența declinul senzorial și al sistemului nervos ca și alte schimbări
apar în îmbătrânire. Cauza principală a acestor schimbări pare să fie pierderea neuronilor
(sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Considerând bătrânețea din perspectivă istoric tradițională românească, constatăm că
ea se bucură de o recunoaștere unanim acceptată la nivelul comunității. Atât îngrijirea
vârstnicului, cât mai ales calitatea acestei îngrijiri, sunt expresia politicii de bunăstare și
sănătate a fiecărei țări ,se poate aprecia deci fără nici o exagerare, că așa cum fiecare societate
își are politicienii pe care îi merită, tot așa, fiecare țară își are sistemul de protecție socială a
vârstei a III -a, în funcție de nivelul social economic și moral de dezvoltare (sursa:
www.varstnici.ro/ bătrân etea ).
În România, situația persoanelor vârstnice s -a înrăutățit în ultimii ani. În peri oda
1990 -2000, s -a înregistrat o scădere continuă a nivelului de trai. Se constată o degradare
accentuată a nivelului de viață la peste 84% dintre pensionarii de asigurări sociale de stat. Un
procent semnificativ de vârstnici au nevoie de servicii sociale care ori nu există, ori nu sunt
suficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ. Populația vârstnică a globului a crescut
de la 200 de mil în 1935, la peste 600 de mil în anii 1990, pe fondul modificării proporției
acestora în totalul populației, a jungându -se la 17% în țările avansate economic, comparative
cu numai 7% în regiunile mai slab dezvoltate (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Cel mai “vârstnic” continent este Europa, pentru care vârsta medie a populației a fost
de 75 de ani, menținându -se de 1,3 -1,4 ori mai ridicată decât cea din restul lumii; iar cel mai
5
„tânăr”continent este Africa. La ora actuală, în România, persoanele în vârstă de 60 de ani și
peste, reprezintă un procent de 18,3% din totalul populației României, iar pentru anul 203 0,
se preconizează un procent de 22,3%. Numai în ultimii 8 ani populația vârstnică a înregistrat
o creștere de 2,3 procente. Veniturile persoanelor vârstnice în ultimii ani, s -au degradat
continuu, ele marcând scăderi semnificative, atât față de salariu mediu net pe economie, dar
mai ales față de indicele mediu de creștere al prețurilor acestor servicii (sursa:
www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Perioada de regresie este cunoscută și ca vârsta a III -a sau ca vârsta bătrâneții în care
domină fragilitatea și inv oluția. Gerontologia, domeniul cunoștințelor despre bătrânețea
umană, s -a născut în contextul filosofiei și medicinei cu foarte multă vreme înainte de epoca
noastră. Etapele de după 65 de ani se caracterizează prin apariția unor probleme clinice și
trăirea psihică a stagiului terminal. Desigur, acestea depind de zestrea nativă a individului, de
modul de viață, de educație, de cultură și instrucție, de ceea ce a realizat, de concepția despre
lume. În decursul timpului, au fost acumulate informații importante privind bătrânețea,
relevându -se faptul că este o vârstă a înțelepciunii, anticamera morții și a bilanțurilor, de
toleranță și împăcarea cu lumea, de eliberare de deșertăciune și îndemn pentru o viață
cumpătată a celor tineri (sursa: www.varstnici.ro/ bătrânetea).
Ca și la vârstele de debut ale vieții, în aceste perioade are loc o distanțare a regresiei
biologice de acces a bătrâneții psihologice, în care datorită antrenării sociale și active mai
reduse, se produc restructurări ale caracteristicilor persona lității și o modificare de stare a
diferitelor funcții psihice, a conștiinței și a dinamicii vieții interioare. Îmbătrânirea biologică,
spre deosebire de îmbătrânirea patologică, se realizează fără seisme prea evidente, dat fiind
faptul că organismul antre nează rezervele compensatorii și parcurge forme de echilibrare
proprii, extrem de complexe. Se produc o serie de modificări biochimice(hormonale), trofice
de consistență și funcționale ale struct urilor biologice (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Din ac est punct de vedere, un fenomen mai semnificativ este și cel al scăderii energiei
instinctelor (scăderea libidoului, mai ales la bărbați și pierderea capacității de procreare la
femei, prin apariția menopauzei). Despre „persoana vârstnică și îmbolnăvirile” putem spune
că s-a observat că pe măsura înaintării în vârsta crește vulnerabilitatea la îmbolnăviri; bolile
sunt contactate mai ușor, evoluția este mai îndelungată, vindecarea se obține mai greu.
Aspectul cel mai caracteristic al îmbolnăvirilor în cazul persoanelor vârstnice este:
polipatologia, (polidiagnosticul sau polimorbiditatea), adică faptul de a avea concomitent
două sau mai multe boli, cele mai multe studii au constatat o medie de 4 -5 boli. În timp ce la
celelalte vârste există în general o singu ră boală, la vârstnic, ca urmare a scăderii rezistenței
6
puterii de apărare, uzurii organelor și aparatelor organismului, se instalează ca o regulă mai
multe boli care evoluează concomitent (de exemplu, la o persoană în vârstă putem întâlni:
cardiopatie, hi pertensiune arterială, cataractă, diabet, reumatism cronic sau alte formule de
asocieri: emfizem pulmonar, insuficiență cardiacă, osteoporoză, adenom de prostată etc.)
(sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Aspectul descris al polipatologiei vârstnicului cr eează probleme deosebite privind
calitatea vieții, necesarul de tratamente(și costurile ridicate ale acestora), nevoile de îngrijire,
riscurile de complicații și agravări, starea de dependență etc. Cronicizarea este o altă
caracteristică importantă a îmbolnăvirilor persoanelor vârstnice. Există boli cronice care se
instalează în continuarea unei boli acute care nu se vindecă; există boli cronice care sunt
caracterizate de evoluții cronice de la început (ex.: arterosc leroza, osteoporoza, diabetul) pe
fondul evoluțiilor cronice putându -se dezvolta episoade acute, crize sau accidente, ca de
exemplu: infarctul de miocard, accidentul vascular cerebral, fracturile (în osteoporoză) ș.a.
(sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Morbiditatea prin boli cronice este în creștere în toate țările lumii în legătură în mod
special cu îmbătrânirea populației, fiind un important factor de influență al politicilor sociale
și de sănătate prin costurile în creștere pe care le impune în domeni ul tratamentelor,
îngrijirilor, serviciilor sociale.
Soluția de atenuare a acestor creșteri este prevenirea, dar și aici sunt limite importante
ca: necooperarea sau insuficiența cooperării persoanelor sănătoase (tineri și adulți, pentru că
în aceste faze a le vieții trebuie inițiate programele și conduitele individuale de prevenire);
oamenii dau atenție problemelor de sănătate atunci când se îmbolnăvesc, când poate fi prea
târziu sau poate impune costuri foarte mari (un proverb românesc spune:”omul este mai
recunoscător leacului care îl vindecă decât sfatului care -l apără”); costurile programelor de
prevenire care nu sunt neglijabile și chiar celor ce decid asupra politicilor sociale care nu sunt
tentați să investească în populația sănătoasă, pentru a preveni îmbolnăviri viitoare; în realitate
ele sunt o certitudine odată cu înaintarea în vârstă (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Prevenția înseamnă evitarea sau amânarea apariția bolilor și a complicațiilor lor,
prevenția primară înseamnă evitarea sau amânar ea apariției bolilor:
cardiovasculare (încetarea fumatului, reducerea colesterolului seric care înseamnă și
prevenție terțială;tratamentul hipertensiunii arteriale și ca prevenție terțiară; exercițiul
aerobic;menținerea unei greutăți corporale ideale; adm istrarea profilactică de doze mici
de aspirină; terapia de substituție cu estrogeni postmenopauza; reducerea sau
managementului stresului);
7
cancerul (încetarea fumatului, evitarea expunerilor la locul de muncă și ambientale la
azbest, radon, benzen, evita rea la expunerea solară, dieta bogată în fibre și săracă în
grăsimi, programe de sceening al anumitor cancere – cervical, polipi de colon);
prevenția injuriilor (evitarea alcoolului , utilizarea centurii de siguranță, utilizarea caștii la
mersul cu bicicleta sau motocicleta,îmbunătățirea măsurilor de siguranță la locul de
muncă și acasă; prevenirea căderilor ;întărirea educației și legislației în ceea ce privește
violența domestică)
,prevenirea bolilor pulmonare cronice (încetarea fumatului),
preven irea osteoporozei (dietă bogată în calciu, supliment de calciu 1 500 mg de calciu la
femeile în postmenopauză – exerciții de rezistență și nu aerobice, terapie de substituție cu
estrogeni postmenopauză),
prevenirea bolilor infecțioase (sex protejat, imuni zări- de rutină pentru : tetanos, gripă,
pneumococ, în cazu l calatoriilor, împotriva TBC) (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Prevenția secundară se referă la detectarea cât mai devreme a bolilor pentru a
îmbunătății rezultatele tratamentului iar prevenț ia terțiară tratează de fapt stările cronice (de
exemplu hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, hiperlipemia) pentru a evita sau amâna
complicațiile .o boală a aparatului locomotor este osteoporoza , boală a țesutului osos
constând din slăbirea osului , prin rarefiere determinată de pierdere a masei osoase și
fragilizare consecutivă (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Sistemul nervos are un rol esențial în funcționarea organismului, funcția de
coordonare , sistemul nervos central (creierul și măduva s pinării) și nervii periferici
coordonează activitatea motorie, relațiile cu factorii de mediu exterior -sensibilitatea la
căldură, frig, alte funcții – ex. continență urinară, troficitatea țesuturilor, creierul fiind și
sediul funcțiilor de relație (accinde nte vasculare cerebrale – îngroșarea și obstrucția vaselor
din creier datorită aterosclerozei). Demența este sindrom caracterizat printr -o tulburare a două
sau mai multe funcții intelectuale sau cognitive, face parte din sind roamele cognitive ca și
delirul (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Asocierea bolilor organice sau somatice cu cele psihice sau mintale este o altă
caracteristică a îmbolnăvirilor în cazul persoanelor vârstnice . Explicația este complexă și ține
de factori multipli: îmbătrânirea și uzura sistemului nervos (suportul funcțiilor psihice),
influența bolilor organice, cumulul de stresuri, evenimente emoționale negative care
fragilizează sistemul nervos și structurile care asigură func țiile psihice. Exemple de astfel de
asocieri sunt: frecvența mare a stărilor de depresie la vârstnic care însoțește de regulă bolile
8
somatice, frecvența sinuciderilor ca efect al unor depresii grave, alte boli psihice ca delirul,
confuzia și în mod special demența, boală gravă a intelectualului, incurabilă și în plină
extensie. La sindromul afectiv avem anxietatea, depresia, su icidul, paranoia, halucinațiile
(sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Obezitatea, denutriție, diabetul zaharat sunt boli de nutriție și metabolism. Obezitatea
reprezintă un sindrom funcțional ca și pierderea în greutate, refuzul alimentar, deshidratarea,
incontinența urinară, constipația , incontinența fecală. Vindecarea cu sechele, modalitate
evolutivă frecventă în bolile cronice ale vârstnicului, care de regulă nu mai dispune de
resursele necesare de apărare, reparatorii pentru o vindecare „in integrum. Vindecarea,
stabilizarea se obțin, dar cu defecte, de regulă persistența unui deficit, a unei capacități
funcționale diminuate, de ex : vederea, v orbirea, mersul, alte abilități . Acestea devin
infirmități (invalidități, dizabilități) stabile, care se însoțesc de handicap și duc la dependență
(sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Agravarea și complicațiile reprezintă o altă modalitate evo lutivă a bolilor cronice care
afectează persoanele vârstnice; această modalitate evolutivă, mai frecventă la cei vârstnici ca
la celelalte vârste, se explică pe de o parte prin scăderea capacității de apărare, prin asocierile
îmbolnăvirilor diferitelor apa rate și sisteme ale organismului care se influențează negativ
reciproc în funcțiile pe care le au și, pe de altă parte, în dificultățile terapeutice care țin de
toleranța mai scăzută a vârstnicilor la medicamente (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Cu alte cuvinte, pe măsură ce are nevoie de mai multe medicamente, vârstnicul le
tolerează din ce în ce mai greu; evoluția în direcția agravării impune o altă caracteristică a
bolilor cronice la vârstnici: necesitatea îngrijirii paleative, model de îngriji re adaptat celor
aflați la sfârșitul vieții care nu mai au speranțe de vindecare, pentru care perspectiva este
proximitatea morții. Aceste persoane au nevoie de îngrijiri speciale particularizate, al căror
scop este : calitatea vieții, înlăturarea durerii și combaterea, atenuarea celorlalte suferințe,
concomitent cu însoțirea persoanelor care să constituie un suport moral, să permită
comunicarea și să aline suferința morală și trăirile tragice ale unei astfel de persoane af late în
pragul părăsirii vieții (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Mortalitatea înaltă este o altă caracteristică a îmbolnăvirilor la persoanele vârstnice.
Este grupul populațional cu indicele de mortalitate cel mai înalt, atât prin deznodământul
unor boli acute, cat și ca urmare a boli lor cronice în evoluția cărora apar episoade acute.
Trebuie amintită aici o diferență între cele două sexe: există o supramortalitate masculină,
bărbații având o durată de viață mai scurtă decât femeile(între 7 și 8 ani) și o mortalitate mai
9
precoce, femei le mai apte pentru supraviețuire, cu o durată de viață mai lungă și o mortalitate
mai târzie (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Dependența este o consecință aproape obligatorie a îmbolnăvirilor în cazul
persoanelor vârstnice. Această stare a unei persoa ne care -i condiționează supraviețuirea de
ajutorul, îngrijirea din partea altei persoane, inclusiv pentru activitățile vieții zilnice, care este
axul central al politicilor sociale, sau care ar trebui să fie, poate avea drept cauze: boală sau
anomalie înnă scută, caz în care dependența se instalează din copilărie, accident de muncă, de
circulație, casnic, care se poate întâmpla indiferent de vârstă și care se soldează cu sechele,
constând din pierderea de abilități fizice sau mintale, boală dobândită, cronic izată, cum se
întâmplă de regulă la persoanele vârstnice, care se vindecă cu sechele ce duc la dependență
(sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Dependența, în cazul persoanelor vârstnice, are o dimensiune importantă, în creștere
în legătură cu îmbătrânirea demografică și în creștere în cazul unei persoane, pe măsura
înaintării în vârstă. După vârsta de 65 de ani, există tendința de creștere a produselor
corticosuprarenalelor (pe fondul diminuărilor secrețiilor glandei tiroidei, agonadelor, etc).
Creșterea c orticosuprarenalelor duce la alimentarea sclerozei vasculare și a hipertensiunii
arteriale. Efectele se resimt în metabolism și în realimen tarea energetică a organismului
(sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Sintezele se fac mai greu și nu mai pot compens a uzura care are loc. În îmbătrânire,
un rol important îl joacă îmbătrânirea celulelor, a țesuturilor și a organelor. În urma
îmbătrânirii celulelor și țesuturilor, se manifestă în exterior o serie de caracteristici dintre care
mai evidentă este modificare a aspectului general al pielii, care își pierde elasticitatea, devine
mai subțire, mai uscată și mai palidă. Fenomenele de ridare și pigmentare a pielii sunt mai
evidente la nivelul feței și al mâinilor. Abiotrofia pielii produce ridări ce se suprapun pest e
amprentele pliurilor, mimicii specifice (și dominante) ale persoanei în cauză și peste
amprentele pliur ilor mimicii lăsate de profesie (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Specific este și procesul de încărunțire (acromotrihia), acesta poate începe chia r la 35
de ani. În cazul bătrâneții biologice, acromotrihia devine evidentă spre 50 -55 ani, mai ales la
tâmple. Episoadele de boală sau de tensiune psihică, intensifică acest fenomen, ceea ce pune
în evidență aspecte mai complexe ale acromotrihiei (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Un alt aspect ce se resimte odată cu înaintarea în vârstă este cel al mișcărilor. Acestea
devin mai greoaie, lipsite de suplețe și forță. Scăderea elasticității mișcărilor și a capacității
de efort fizic este determinată, pe d e o parte de diminuarea mobilității articulațiilor, iar pe de
alta datorită atrofierii lor. În același timp are loc și o slăbire a mușchilor scheletului legați
10
prin tendoane. Mușchii devin mai scurți datorită unor modificări complexe biochimice în
struc tura proteică și cea a fibrelor (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Pe linia acestor caracteristici, este evidentă pierderea danturii. Aceasta se poate
înlocui prin proteze dentare care creează unele dificultăți la hrănire.
În domeniul organelor interne au loc fenomene de degradare. Acestea se referă la cord și
plămâni. La nivelul inimii are loc o mai mare incidență, după 55 de ani a infarctului
miocardic și comparativ lezarea arterelor coronariene, leziunile arteriale au loc datorită
arterosclerozei și ater omaziei (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Respirația la rândul său, (normal 15 -18 respirații/minut la adulți) devine după 45 de
ani mai superficială, ceea ce face să rămână aer rezidual în plămâni și să se reducă gradul de
oxigenare a sângelui și a țes uturilor, organelor etc. Cu vârsta are loc o scădere a secreției
salivare și a secrețiilor implicate în sucul gastric (enzime, fermenți). Pancreasul, care este
antrenat prin secrețiile sale în digestie, își reduce lent secrețiile, din care cauză grăsimile sunt
mai prost utilizate. Ficatul este mai puțin afectat funcțional de vârstă, dar devine mai sensibil
la boli și scade în mărime (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Absorbția devine mai lentă, de multe ori se dereglează metabolismul lipidelor. O dată
cu înaintarea în vârstă, modificări importante au loc și în ceea ce privește somnul și funcțiile
lui recuperative. Se consideră că o persoană de 70 de ani a fost trează cam 43 de ani și a
dormit cam 22, mai mult sau mai puțin profund. Sumarea timpului de vis se poate situa cam
la 5 ani(timpul visului constituie așa numitul somn paradoxal). Totuși, somnul are un cadru
cultural și igienic. Gesturile preparatorii, aerarea, odihnirea gândurilor sunt dependente de
acest cadru. Oricum, insomnia la bătrânețe nu este o boală în sine, ci doar simptomul unor
deregl ări fiziologice sau psihologice (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Un loc aparte în procesul de îmbătrânire îl ocupă degradarea sistemului nervos.
Irigarea și oxigenarea creierului, se face cu dificultate, iar neuronii intră într -un proces
ireversibil de atrofiere. Creierul își micșorează volumul, de la aproximativ 1.400g la bărbații
de 20 de ani, la 1250g, iar la femei, de la 1250g la 1125g. Regresia este mai accentuată (în
limitele de mai sus spre 70 -75 an i) (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Conținutul în minerale și enzime, utile ale creierului se modifică ușor. În genere, are
loc o discretă atrofie generală, chiar în bătrânețea biologică, atrofie ce se exprimă prin
aplatizarea relativă a unor sciziuni și circumvoluțiuni și prin sterilizarea lentă a activității
mentale (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Există o modificare cu vârsta a caracteristicilor temperamentale privind intensitatea
sensibilității instinctelor temperamentale, ca și a intensități i sensibilității echilibrului
11
emoțional, mobilității generale, caracteristici ce stau la baza comportamentului. Ori, pe acest
plan, îmbătrânirea aduce după sine diminuarea mobilității reactivității și impresionabilității,
conturând un temperament cu note m ai colorat flegmatice.
În cultura occidentala varsta a treia este valorizata preponderent negativ, in mare parte
datorita prejudecatilor. A fi bătrân echivaleaza cu a fi slab, incompetent, senil, ingust la
minte, rigid. Vârsta nu exprimă doar o succesiune a etapelor de dezvoltare a individului, ea
are în esență o semnificație biologică, socială și culturală. Vârsta măsurată în ani ar
reprezenta o variabilă goală, implicând un număr elocvent al duratei, dar fără să trimită spre
relațiile sociale pe care aceasta le stabilește sau spre mentalul colectiv al societății. Normele
instituite de sociocultural în legătură cu vârstele vieții reprezintă o informație în legătură cu
potențialul etapei de vârstă la care se referă. Vârsta reprezintă un criter iu de ordon are a vieții
sociale (Chiorean M., sursa: www.unibuc.ro).
Bătrânețea beneficiază de o abordare bio -psiho -socio -culturală. Cele mai diverse
opere abordează vârsta senescenței, atât sub aspectul descrierii unor afecțiuni și disconforturi,
dar și sub aspectul întreținerii funcțiilor biologice și mentale. A îmbătrâni înseamnă mai
multe lucruri în același timp. Îmbătrânirea este un fenomen organic, traducându -se, la nivel
biologic, prin diminuarea sau dispariția anumitor funcții biologice. Aceste modificări
antrenează consecințe de ordin psihologic. Se observă o diferențiere între comportamentul
masculin și cel feminin în cadrul îmbătrânirii, o percepție diferită a fenomenului în funcție de
nivelul cultural al individului (Chiorean M., sursa: www.unibuc.ro).
Gerontologii remarcă faptul că bătrânețea reprezintă un prag mult mai ușor de depășit,
cu cât nivelul cultural este unul mai ridicat. Interesul cultural și acumulările memoriei fac ca
bătrânețea să devină un fenomen mult mai ușor de acceptat, culturalizat. Spre deosebire de
sentimentul frustrării și al inutilității, al perisabilității și al lipsei de sens induse de societatea
modernă cu privire la senectute, punctul de vedere arhaic, tradițional dovedește o mai mare
înțelegere a sensului existenței prin int egrarea fiecărei etape existențiale într -un angrenaj
social și cultural coerent. Conflictul modern al lipsei de sens al persoanelor vârstnice este
perfect rezolvat, din punct de vedere tradițional, prin utilizarea tuturor resurselor umane, prin
exploatarea relațiilor intergeneraționale, printr -un rol social, ritual ridicat atribuit bătrânilor .
(Chiorean M., sursa: www.unibuc.ro ).
În afara perspectivei bio -psihologice asupra vârstei, se impune abordarea bătrâneții
din pun ct de vedere socio -cultural. Cea mai importantă funcție cu care este învestită
bătrânețea, ca fiind o categorie de vârstă aparte, este cea a ritualizării. Bătrânețea se
dovedește a fi o legătură importantă, prin intermediul povestirilor sacre, între uman ș i divin.
12
Având nevoie de a fi validat de o tradiție și deținând un prestigiu deosebit, trăsături care s -au
cuplat într -un mod fericit cu beneficiile bătrâneții, mitul și ritualul au fost realizate, la noi și
în cele mai diverse culturi, în majoritate de bă trâni. Ca răspuns la o problematică diversă (de
ordin biologic, economic, social sau psihologic), mitul și ritualizarea sunt încredințate
bătrânilor. Ei pot gestiona aceste produse simbolice esențiale, pot modela societatea conform
acestor credințe (Chiore an M., sursa: www.unibuc.ro ).
Bătrânețea poate fi privită din cele mai diverse perspective ale diferitelor culturi
asupra bătrâneții și longevității. Paralel cu religiile tradiționale care, de -a lungul timpului, au
asigurat umanității aspirația spre o existență patriarhală și aspirația spre nemurirea aflată
dincolo de moarte, în Antichitate, în Evul Mediu, în Renaștere, până în zilele noastre,
umanitatea încearcă să -și creeze o existență perfectă și fericită în timpu l vieții, pe pământ, nu
după moarte. Longevitatea și bătrânețea devin echivalentele unei vieți deosebite (Chiorean
M., sursa: www.unibuc.ro ).
Amănuntele consemnate în tradiție și în literatură menționează aceeași viață
îndelungată care ar fi caracterizat, în timpurile primordiale, umanitatea. Perfecțiunea și
longevitatea sunt reflexe ale suflului divin care domnea în acele timpuri. Problema
longevității la vechii egipteni este demnă de a fi remarcată, existența lor ajungând până la
aproape de 110 ani. Încercând să interpreteze această vârstă a vieții ca un număr sacru,
Jacoby (apud Chiorean M., sursa: www.unibuc.ro ) argumentează prin ideea că 110 ani
corespundea secolului, conform căr ților sibilinice.
Perioada de 110 ani constituie sfertul perioadei de 440 ani, perioadă în care, conform
lui Vaaron, citat de Sfântul Augustin (Civitas Dei, 22, 26 , apud Chiorean M., sursa:
www.unibuc.ro ) se realiza pa lingeneza, o reînnoire a existențelor umane. Egiptenii
considerau numărul de 110 ca fiind ideal, sacru, cunoscând diverse exemple de persoane care
au atins această vârstă. Longevitatea reprezintă, în acest caz, o grație divină acordată prin
intermediul regelui – mesager între om și divinitate. Lucian Boia (apud Chiorean M., sursa:
www.unibuc.ro ) identifică, în cadrul Antichității, niște paliere de vârstă semnificative pentru
umanitate, așa cum stabilește G ustave Lefebvre pentru egipteni.
Longevitatea și bătrânețea se instituie drept un semn al distinctivului. Principiile
culturale ale Evului Mediu se sintetizează în jurul valorilor religioase. Plasată pe o poziție
intermediară între religie și știință, într e om și divinitate, destin și liberul arbitru, Renașterea
consideră longevitatea și evoluția spirituală drept valori esențiale. Ideea de a plasa
longevitatea într -un timp și un spațiu primordiale, la capătul pământului, în spații fabuloase și
locuri insoli te, se proiectează într -un anume mod și în Renaștere. Teritoriul Americii, abia
13
descoperit, beneficia de acest avantaj al mitizării, persoanele aflate în acest spațiu extrem
fiind creditate cu calități excepționale (Chiorean M., sursa: www.unibuc.ro ).
Dacă imaginea emblematică era deținută, în perioada anterioară, de patriarhii biblici,
de spațiul și timpul mitic, odată cu a doua jumătate a secolului al XVIII -lea reflecția
filozofică înlocuiește mitologia. Secolul Lumin ilor aducea valorificarea mitului epocii de aur,
a longevității, deschizând perspectiva dinspre armonia omului originar spre edificarea unei
noi ființe umane, prin descoperirile științifice. Marile dicționare ale secolului al XIX -lea
recomandau, în același spirit al anilor anteriori, moderație, un regim de viață regulat și lipsa
exceselor (Chiorean M., sursa: www.unibuc.ro ).
Dicționarul Larousse (apud Chiorean M., sursa: www.unibuc.ro ) conține ideea
prevalenței femininului în materie de longevitate, deși bărbații par să furnizeze praguri mult
mai avansate, datorate, probabil, unui surplus de forță vitală.
Cine sunt de fapt b ătrânii? Momentul de inceput al varstei a treia e ste considerat in
mod conventional varsta de 65 ani, deoarece pentru majoritatea indivizilor ea coincide cu
pensionarea. Aceasta var sta este insa doar aproximativa (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Statisticile afirma ca populatia de peste 65 de ani reprezinta in prezent cam 13% din
populatia Globului (in conditiile in care in 1950 reprezenta doar 7%), preconizandu -se o
crestere a procentajului in urmatoarele decenii. Daca la inceputul anului 2000 in SUA erau
34.5 milioane persoane de peste 65 ani, se estimeaza ca in anul 2030 vor fi aproximativ 70
milioane (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Un alt lucru notabil este reprezentat de cresterea numarului celor cu varste „inaintate”.
De exemplu, comparativ cu 1990, in 1999 erau de 16 ori mai multe perso ane cu varste intre
75 si 84 ani, si de 34 ori mai multe persoane de peste 85 ani. In tarile civilizate procentul
celor de peste 85 ani atinge deocamdata 1% si pare a fi de asemenea in crestere.
Asadar , daca la inceputul secolului XX varsta maxima la care putea ajunge un individ parea a
fi, in medie, cea de 49 ani, la inceputul secolului 21 ea a crescut, in ta rile civilizate, pana la
80 ani (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Dintre cei de peste 85 ani femeile detin majoritatea. Aceasta “supravietuire
prelungita” isi are insa avantajele si dezavantajele ei. Intrucat barbatii ating doar o varsta
medie de aproximativ 70 ani, 82% dintre femei sunt vaduve. Mai multi ani de viata inseamna
de fapt mai multe probleme: de sanatate, financiare, sociale. Asadar, ace sti ani suplimentari
nu reprezinta un bonus, ci dimpotriva cel mai adesea un plus de boala, saracie, depend enta de
ceilalti si insingurare (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
14
Chiar daca in SUA sau Japonia, de exemplu, persoanele de peste 80 ani par a s e
mentine intr -o forma fizica buna, asigurarea unei veritabile calitati a vietii presupune
rezolvarea unor probleme neurologice sau psihiatrice, care par sa fie generate de boli
vasculare sau tulburari degenerative ale creierului. Acesta este si motivul pe ntru care, de
exemplu, revista „Geriaterics” si -a propus sa abordeze extensiv in 2002 problematica
creierului, a tulburarilor care survin la varste inaintate: epilepsie, delir, anxietate, tulburari de
somn, tremur, durere neuropata, abuz de substante. Mult e dintre aceste tulburari au un impact
masiv asupra calitatii vietii la varsta a treia (Weinberger & Marin, 2002 , sursa:
www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Aceasta optimizare a vietii varstnicilor nu este posibila in absenta depasirii unor
mituri sau prejudecati despre persoanele in varsta, dintre care cele mai frecvente sunt
urmatoarele :
“Toate persoanele in varsta au o slaba coordonare motorie.”
“Varstnici i se simt obositi tot timpul” De fapt, daca au un program destul de stabil si nu
fac excese, pot sa fie energici mai tot timpul.
“Varstnicii se infecteaza foarte usor”
“Persoanele de varsta a treia au foarte multe “accidente”, chiar pur si simplu in casa”
“Varstnicii isi petrec majoritatea timpului in pat.”
“Varstnicii nu pot sa -si aminteasca nimic, ei uita totul.”
“Cei in varsta nu mai sunt interesati de activitatea sexuala:”
“Persoanele de varsta a treia se izoleaza de familie – simt nevoia sa fie singuri .”
“Varstnicii sunt pisalogi, indispusi mereu, iritabili, plini de autocompatimire” – idee ce
duce la o infantilizare nejustificata .
„Persoanele in varsta nu pot invata noi deprinderi.”
„Bătrân ii nu isi folosesc timpul in mod productiv” (sursa: www.varstnici.ro/ bătrân etea).
Efectele acestor prejudecati pot fi identificate in diferite contexte. De exemplu, un
medic care e convins ca o persoana cardiaca de 75 ani nu mai este interesata sa aiba o viata
sexuala nici macar nu va deschide acest subiect . Un copil ultraprotector poate sa ajunga sa isi
domine si chiar infantilizeze parintele, in virtutea unor astfel de cognitii. Un asistent social
sau un psiholog care accepta ca depresia este o realitate a varstei a treia isi abandoneaza cazul
(sursa: www. varstnici.ro/ bătrân etea).
15
Asadar modul in care gandim despre ele afecteaza radical modul in care traiesc si simt
persoanele in varsta. Exista, mai rar, si stereotipuri pozitive la fel de nerealiste legate de
varsta a treia, aceasta fiind vazuta ca „varsta de aur” a pacii, multumirii, relaxarii.
Gerontologii afirma ca multi dintre cei care au astazi 70 ani gandesc si actioneaza asa
cum o faceau cu 2 -3 decenii in urma persoanele de 50 ani. Din acest motiv se vorbeste despre
doua categorii de bătrân i (Neugart en & Neugarten, 1987 , sursa:
www.varstnici.ro/ bătrân etea):
1. bătrânii „tineri” majoritatea, indiferent de varsta, caracterizati pri n vigoare,
vitalitate, activism si
2. bătrân ii „bătrâni” cei slabi, infirmi, care reprezinta o minoritate; problemele
acestora sunt mai putin legate strict de varsta si mai mult de comportamentul alimentar
defectuos, lipsa exercitiului fizic, prezenta unor boli, inclusiv neurologice, etc. In acelasi
spirit se f ace distinctia intre mai multe tipuri de im bătrân ire:
Imbătrân irea primar ă (Busse, 1987 , sursa: www.varstnici.ro/ batranetea ) se refera la
procese intrinseci im bătrân irii, ce se considera a fi ireversibile: schimbari in modul de
procesare a informatiei , modificari in registrul motor , avantaj in procesarea informatiei
verbale in detrimentul celei spatial, declin in ceea ce priveste “inteligenta fluida” si
mentinerea la nivel constant a “inteligentei cristaliz ate”, stabilitate in ceea ce priveste
personalitatea , functionarea organismului inca la parametrii optimi.
Imbătrân irea secundar ă (Busse, 1987 , sursa: www.varstnici.ro/ batranetea ).se refera la
acele schimbari asociate cu boli, ce coreleaza cu varsta, dar pot fi prevenite sau chiar
reversibile: prevalenta crescuta a bolilor cronice (cardiovasculare, gastrointestinale) ,
incidenta sporita a cataractei, arteriosclerozei ,
Imbătrân irea terțiară e definită prin s chimbari foarte precipitate ce apar la varsta a treia,
pe masura ce se prefigureaza momentul mortii – asa-numitul “terminal drop” (Riegel &
Riegel, 1972 , sursa: www.varstnici.ro/ batranetea )., modificari ce afecteaza atat
functionarea cognitiva, cat si paternul de personalitate.
2.1.2. Caracterizare som ato-fiziologică
Bătrânețea este involuție, este coborârea înspre apus ce duce la dispariție, la moarte,
dar cât de lungă este involuția, cum se manifestă ea, rămâne o problemă strict personală,
deoarece un individ poate fi la 90 de ani ca altul la 60 de a ni. Mai mult, îmbătrânirea fizică
16
nu se suprapune total celei psihice, nici cea socială celei psihice sau fizice. Când
îmbătrânirea fizică, psihică și socială duce individul la stadiul în care are nevoie de ajutor și
supraveghere; societatea il trece în rândul invalizilor vârstnici, a asistaților social. Bătrânul
devine dependent de societate. Cauza îmbătrânirii , spun cercetătorii, trebuie căutată în
informația înscrisă în acizii nucleici (ADN, ARN), dar dacă toți sunt de acord că aici trebuie
căutat secretul, nu mai sunt de acord și asupra modalității, mecanismului ce duce la
îmbătrânire (sursa: www. referat .ro/referate /Batranetea ).
Sunt aproximativ 300 de teorii pe care, cu îngăduință, le putem grupa în:
Teorii care susțin acumularea în corp a deșeurilor toxice – Acumularea de erori în
funcționarea celulei prin replicări, transcripții repetate a informației genetice, determinate
sau nu de permanentele agresiuni ale agenților psiho -fizico -chimici. Erori imunologice, ce
duc la autoagresiune – sistemul imunologic comportându -se față de propriul organism, ca
față de un agresor extern.
Existența unei gene ce controlează efectiv „orologiul nostru biologic” – Unele
cercetări arată că, apariția unor defecte în funcționarea celulei, o împiedică să elabore ze
corect colagenul. Această proteină de susținere ar fi prima afectată și constituie cauza
apariției rigidității în țesuturi și a zbârciturilor epidermei. Țesuturile nu au același ritm în
îmbătrânire și nici același efect asupra organismului. În țesuturil e puțin consumatoare de
oxigen (cornee, cristalin, oase, dinți) îmbătrânirea duce la pierderea de apă și calciu
(cauza osteoporozei); iar în țesuturile mari consumatoare de oxigen (creier, mușchi), duce
la pierderea de substanț e specifice (azot, fosfor etc .) (sursa:
www. referat .ro/referate /Batranetea ).
Vasele capilare își pierd elasticitatea, se sclerozează, schimbul dintre sânge și țesuturi
devine greoi; ganglionii limfatici, splina, măduva osoasă producătoare de globule roșii se
atrofiază și aportul de ox igen spre creier, marele consumator de oxigen, devine deficitar.
Pielea, ce se interpune permanent între organism și mediul extern agresor, este cea
dintâi care indică înaintare în vârstă; se ridează, părul se rărește, cade (alopecie) se albește
(acromatri hie). Albirea și căderea părului pot avea însă și alte cauze (ereditare, endocrine,
psihice). Cele ce impun însă ritmul îmbătrânirii sunt organele vitale. În cele mai multe cazuri,
inima și vasele sanguine fac începutul, dar și plămânii (emfizem pulmonar), rinichii, creierul.
Glandele au și ele un cuvânt de spus, dar nu trebuie să legăm procesul de îmbătrânire num ai
de gonade și hormoni sexuali (sursa: www. referat .ro/referate /Batranetea ).
17
În procesul de îmbătrânire intervin și tulburări metabolice (anabolic e și catabolice)
ce determină scăderea energiei vitale, a reglării temperaturii, din cauza căreia bătrânii se
plâng mereu de frig. Dereglările imunologice determină apariția unor alergii (astm, eczeme).
Ateroscleroza are influență nefastă asupra inimii, va selor sanguine și a creierului, care
nu mai primesc oxigenul necesar; dar îmbătrânirea SNC începe mai înaintea sclerozării
vaselor sanguine cerebrale și este legată mult de activitatea cerebrală. Apar modificări
microscopice și macroscopice, se micșorează volumul, circumvoluțiunile, fibrele
intercelulare, neuronul. Neuronii sunt celule longevive, unii trăiesc cât traiește organismul,
alții dispar, se topesc treptat fără să poată fi înlocuiți. De dispariția neuronilor, dar mai ales de
importanța (funcția) ce o aveau în desfășurarea proceselor psihice, este legată senilitatea
(sursa: www. biblioteca.regielive.ro ).
Pentru toate aceste modificări, bătrânețea poate fi discutată și din punct de vedere
medical, dar nu poate fi asimilată cu starea de boală. Bătrânul este un om sănătos ce merge
spre regres, spre involuție, așa cum a mers spre evoluție. Este adevărat, predispus la
îmbolnăviri (ateroscleroză, glaucom, cataractă, emfizem pulmonar, osteoporoză), dar nici una
nu este strict specifică bătrâneții.
2.1.3. Bătrânețea psihică și bătrânețea socială
Deși bătrânețea psihică și bătrânețea socială sunt două fenomene distincte, le vom
prezenta împreună, din cauza multiplelor interferențe. Din ambele puncte de vedere vârsta
senectuții o putem împărții în două subetape; una, dacă ne este permis paradoxul, a
„bătrâneții tinere”, a doua a „bătrâneții se nile”.
În prima subetapă (55 – 65 chiar 70 ani), vârstnicul este încă activ (munca
profesională și/sau alte activități), deși potențialul fizic poate fi ceva mai redus (are nevoie de
ochelari, aparat auditiv, obosește mai ușor), se menține sau chiar crește în echilibru psihic,
adaptabilitate la mediul fizic și social (sursa: www. biblioteca.regielive.ro ).
Atenția este încă bună, memoria întegră, deși începe să -și caute puncte de sprijin
pentru a „nu uita”; procesele de gândire sunt în plenitudinea maturizăr ii, experiența de viață
parcă abia acum începe să dea roade; introspecția funcționează din plin: aplecându -se spre
sine și cu experiența de o viață, devine mai îngăduitor, mai înțelept, evaluează mai obiectiv
situațiile; este împăcat, conștient că trebuie să se mulțumească cu ceea ce a realizat până
acum. Afectivitatea mai redusă, îi îngăduie să se manifeste mai echilibrat, cu mai mult calm,
cu mai multă răbdare. Este perioada în care vârstnicul , angrenat în treburile obștei (politice,
18
guvernamentale, socia le, religioase), prezintă cea mai mare garanție prin obiectivitate, măsură
în toate, diplomație, răbdare, toleranță și înțelegere (sursa: www. biblioteca.regielive.ro ).
Cheia succesului vârstnicului, a desfășurării plenare a capacitaților psiho -sociale,
constă în înțelepciunea de „a aștepta să fie solicitat”, să i se ceară serviciul, sfatul, nu să și -l
ofere sau să și -l impună autoritar. Acest „joc diplomatic” hotărăște climatul psihosocial în
care viețuiește bătrânul. La această vârstă, este încă bine anco rat în familie, vecinătate, cetate.
Are prieteni, anturaj social, preocupări spirituale, economice, politice, se descurcă singuri,
cerând cât mai puțin ajutor altora; dispus să acorde ajutor celor care au nevoie. Este, cum am
spus, un bătrân în plină puter e (sursa: www. biblioteca.regielive.ro ).
În a doua parte a bătrâneții , treptat și insiduos, se introduce neputința; are zile bune
și zile rele, – deprimante -, când devine irascibil, uită ceva de mare necesitate și simte nevoia
să dovedească capacitatea lu i mnezică, argumentând cu amintiri precise din trecutul tot mai
îndepărtat al vieții lui, fără să -și dea seama, că dovedește exact contrarul: evocarea amintirilor
din copilărie, fiind primul semn al deficitului mnezic.
Cauzele care duc la declinul psihic sunt, în primul rând, fiziologice: îmbătrânirea
SNC, pierderea mai mult sau mai puțin grăbită a neuronilor importanți în procesele psihice.
Programarea genetică are fără îndoială cuvântul hotărâtor, dar nu pot fi negați factorii
ambientali, mai ales socio -psihologici, care grăbesc regresul. Activitățile fizice și psihice
sunt factori de mare importanță în menținerea tonusului psihic. Activitatea pune neuronul la
lucru, menține active căile neuronale (sursa: www. biblioteca.regielive.ro ).
Împuținat fizic, cu un anturaj tânăr care nu mai are încredere, nevoie și rabdare să -i
ceară sau să -i accepte serviciile; cu tot mai puțini semeni de vârsta lui, vârstnicul rămâne din
ce în ce mai izolat, mai însingurat, chiar dacă în jurul lui se învârte multă lume. Activita tea
mentală se reduce, fluiditatea și elasticitatea proceselor de gândire scad, apare rigiditatea și
încetineala care progresează cu atât mai rapid, cu cât exercițiul mental este mai redus:
structurile nervoase se deteriorează și prin inactivitate. Acel: „ am muncit destul; sau lasă, ai
muncit destul, acum odihnește -te”, grăbește involuția.
Primele, cele mai vizibile și mai deranjabile semne ale drumului spre senilitate sunt
tulburările în sfera mnezică . Procesul de fixare (memorare) scade; rămâne activ sau crește
procesul de evocare. Bătrânul uită (în realitate nu achiziționează) informațiile recente și își
amintește foarte bine de cele din trecutul din ce în ce mai apropiat de copilărie. Aceste
evenimente, de mult trecute, le povestește și repovestește la n esfârșit, fiindcă nu -și amintește
că abia a terminat să le relateze, a cine știe câta oară. Acest fenomen nefericit face ca
anturajul să -l părăsească plictisit sau să -l oprească brutal din relatare. Bătrânul este
19
dezamăgit, se simte jignit și umilit, că nu i se mai acordă atenție. Reducerea la tăcere face ca
bătrânul să se însingureze în mijlocul propriului anturaj social (sursa: www.
biblioteca.regielive.ro ).
Deficiențele de auz și văz vin să mărească stresul, bătrânul este din ce în ce mai
singur, mai îns trăinat, mai inutil. Cu cât sensibilitatea crește, cu atât deficitul mnezic se
accentuează; dacă se ajunge la demență senilă, bătrânul prezintă amnezie anterogradă și
retrogradă, nu mai cunoaște pe ai săi, își pierde identitatea propriului Eu: nu -și mai șt ie
vârsta, adresa, numele, vorbește despre sine ca despre altcineva.
Un alt fenomen îngrijorător și deranjant, ce strică armonia în grupul social, mai ales în
familie, este apariția suspiciunii. Bătrânul banuiește pe toți, nu mai are încredere în nimeni
sau crede când pe unul când pe altul, după capriciile sugestiei. Deteriorarea memoriei,
rigiditatea proceselor de gândire, sentimentul inutilității și nu rareori motive obiective îl fac
pe vârstnic neîncrezător. El suspectează și acuză pe toți cei din jur de neloialitate, furt,
dușmănie, încercare de otrăvire. Atmosfera în familie devine apăsătoare; bătrânul acuză
copiii, nepoții; îi bârfește străinilor, se plânge de jefuirea bunurilor sale, sustragerea banilor,
neachitarea pensiei pe care abia o încasase; de înfometare (sursa: www.
biblioteca.regielive.ro ).
Uneori plângerile bătrânului au oarecare motive reale, dar și acestea iau, în mintea
lui, proporții fanteziste. Pentru pacea în familie, acest neajuns al senilității trebuie cunoscut
de tineri, altminteri atmosfera devine greu de suportat.
Drumul spre senilitate are cauze obiective și subiective, biologice și psihologice: ele
constituiesc „patul” pe care se clădește atitudinea, comportamentul, trăirile afective ale
senilului. De la acceptarea, foarte grea, a ieșirii în rândul celor utili, a celor ce decid și
conduc; la însingurare, neputință, invaliditate, boală, îngustarea sferei de interes pentru lumea
înconjurătoare, scăderea acuității simțurilor: drumul spre declin este tot mai accentuat, tot mai
dramati c și uneori poate dura ani, spre povara senilului și a anturajului său.
La demența senilă nu sunt condamnați toti cei depășiți de vârstă, demența trebuie
considerată o maladie, care poate atinge individul la 60 de ani sau la 100 de ani. Se poate
îmbătrânii frumos, în sănătate, adică în limpezimea minții. Personalitatea armonică,
trăsăturile pozitive de caracter, activitatea fizică și psihică continuă și echilibrată, deschiderea
spre nou, altruism și toleranță sunt factori ce asigură o bătrânețe frumoasă. Dușmănia,
minciuna, avariția, depravarea și alte vicii se repercutează asupra bătrâneții, cu și mai mare
pustiire, căci bătrânului îi slăbește voința și cenzura morală, lăsând defectele să se arate în
toată goliciunea lor (sursa: www. biblioteca.regielive.ro ).
20
Atitudinea față de moarte diferă de la individ la individ, de la cultură la cultură, de
la trăire religioasă la crez filosofic despre lume și viață, dar atât cât există claritatea
conștienței, moartea trezește teamă, fiindcă instinctul de conservare est e o mare forță
biologică. Ființelor le este frică de neant, de distrugere; doar credința într -o viață viitoare
poate ușura întrucâtva trecerea, dar aici intervine teama de ce este „dincolo” . Natura a avut
însă grijă, ca moartea, să fie totdeauna „ceva ce se întamplă altora”, muribundul nu crede că
va muri (sursa: www. biblioteca.regielive.ro ).
De mare importanță, pentru vârsta a treia, este asistența medicală, socială și
psihologică; respectarea unei igiene fizice și psihice specifice vârstei; evitarea îmb olnăvirilor,
a traumelor psihice ce duc, inevitabil, la decompensare. Vârstnicul trebuie să -și aibă viața sa
de familie și societate un timp cât mai îndelungat posibil; să se bucure de respectul familiei și
al cetății, pentru aportul ce l -a adus în viața l ui activă la construirea societății (O. Busoiu,
2003 sursa: O. Busoiu, 2003 ).
Psihologic, bătrânețea se poate prezenta foarte variabil, unii oameni putându -și
păstra în bună -stare funcțiunile intelectuale până dincolo de 80 de ani; în cazuri extreme apar
psihoze de involuție; frecvente sunt tulburările legate de ateroscleroză cerebrală etc. Ca etapă
distinctă de vârstă, afectată de o serie de modificări de natură biologică și psihică bătrânețea
este asimilată, frecvent, unei perioade de profundă degradare și involuție a principalelor
funcții ale organismului uman printre care:
– declinul capacităților fizice ;
– fragilitatea, uzura, scăderea rezistenței față de boli;
– diminuarea capacităților de adaptare, ori reglare;
– deteriorarea calitativă a proceselor psihice etc. (S. Rădulescu, 1994).
Bătrânețea este a treia vârstă a vieții, după vârstele de creștere și vârs ta adultă. În
general se admite că senescența începe aproximativ la 65 de ani, dar odată cu progresul
igienei și medicinei multe persoane de vârsta a treia își conservă tinereațea și vigoarea timp
mult mai îndelungat decât odinioară (N. Sillamy, 1996).
În prezent, handicapații legați de vârstă nu sunt frecvenți și cu dificultăți grave decât
dincolo de 75 de ani și chiar dincolo de 80 de ani (A. Alperovitch 1989, apud N. Sillamy,
1996). Din ce în ce mai mult se disting mai multe categorii de „vârsta a treia” :
– persoanele „între două vârste” (de la 60 la 74 de ani);
– persoanele „în etate” (de la 75 de ani în sus) și
– persoanele „foarte vârstnice” (după 90 de ani).
21
Senescența se manifestă printr -o scădere sensibilă a aptitudinilor senzorio -motorii
(văz, auz, agilitate etc. ) și intelectuale, al căror declin începe de la vârsta de 25 de ani (D.
Wechsler apud N. Sillamy, 1996). Capacitățile mentale nu sunt atinse în mod uniform: în
timp ce funcțiile verbale sunt mai puțin vătămate (vocabularul rămâne intact), at enția și
memoria imediată cunosc o curbă descendentă, făcând practic imposibilă orice nouă achiziție.
Totuși după unii autori (S. Pacaud, 1993 apud N. Sillamy, 1996) posesia unui nivel de
instrucție ridicat ar întârzia apariția acestor tulburări.
În societ atea noastră bătrânul se simte deseori devalorizat și deprimat (numărul de
sinucideri crește mult după 55 de ani). Statul se lipsește de o avuție certă lăsând nefolosite
cunoștințele și bunăvoința bătrânilor, care sunt neglijați și cărora nu li se acordă n ici un statut
satisfăcător (N. Sillamy , 1996 ). Bătrânețea trebuie înțeleasă ca un sistem social produs de
cadrele sociale, analizat și redefinit continuu, în funcție de evoluția acestora. Ea nu poate fi
redusă la o realitate biologică alcătuită din uzuri ș i incapacități, rezultate din procesul
continuu al senectuții (Rădulescu, S.M. , 1994) .
Pragul bătrâneții depinde de tipul de societate, iar în interiorul aceleiași societăți, de
clasa de apartenență. Dezvoltarea sistemelor de pensionare care însoțesc evolu ția societății
industriale a determinat transformarea vârstei de pensionare în unul din pragurile importante
ale bătrâneții ( R. Boudon și colab, coord., 1990 ).
Considerate ca vârste fragile de involuție, etapele de după 65 de ani, pun desigur mult
mai mul te probleme clinice decât celelalte vârste. Observațiile comune, manipulate în viața
socială au permis să se adune informații importante privind bătrânețea ca un fel de vârstă a
înțelepciunii, anticameră a morții și a bilanțurilor de obicei, cu tendințe de împăcare cu lumea
și de detașare treptată de magma ei fierbinte.
Mai toate comunitățile sociale antice aveau sfatul bătrânilor ca organ consultativ și
adeseori și ca organ decizional. Există, însă, și o situație inversă. Aceea în care bătrânii erau
consid erați o povară pe capul familiei și al societății. Vârstele terminale ale vieții se află sub
semnul ieșirii din munca activă, fenomen important și profund modificator de condiții de
existență, mai ales pentru cei ce s -au identificat foarte mult cu propria lor profesie și au fost
foarte activi.
Există o serie de aspecte sociale ale bătrâneții. Primul este acela al creșterii
longevității reale și potențiale și protejarea socială a acesteia. Al doilea, de tot mai mare
actualitate, este acela al folosirii socia le a experienței personale, profesionale și sociale a
vârstelor bătrâneții, dată fiind valoarea sa. Al treilea aspect este acela al profilaxiei bătrâneții
și al luptei împotriva bolilor drastice de degenerescență ( U. Șchiopu, E. Verza, 1997).
22
Bătrânețea este etapa terminală a vieții, inclusiv a rutei profesionale active. Datorită
modificărilor nivelului de trai, a revoluției medicale, a igienei preventive și a vieții active a
crescut în diferite tări și bătrânețea a devenit o vârstă mai activă și mai angaj ată social decât
înainte cu 60 –70 de ani.Fiind o perioadă de involuție și deterioarare inegală dar progresivă,
bătrânețea se caracterizează printr -o scădere sinuoasă pe lângă capacitățile vitale, fizice
biologice și a celor psihologice. Între 65 –70 ani se consumă o perioadă de adaptare legată de
ieșirea din profesie. Între 70 –80 ani se instalează treptat bătrânețea propriu zisă, după 80 de
ani se intră în bătrânețea avansată până la 90 de ani; iar după această vârstă are loc marea
bătrânețe (Birch A., 2000 ).
Social, bătrânețea este o perioadă protejată legal în tările civilizate. Procesul
deteriorării începe însă (mai ales pe plan biologic) mult înainte de 65 de ani. Vederea se
protejează prin ochelari în jurul vârstei de 50 ani, la intelectualii chiar mai d evreme.
Memoria de scurtă durată se fragilizează. Deși funcțiile activității nervoase superioare
devin mai rigide funcțiile și rezervele compensative devin mai active. Discret deficitar la noi
forme de gândire, bătrânul este mai puțin receptiv (scade, de a ltfel și auzul) mai puțin curios
cu toate că des prezintă fixații și interese în unele domenii.
Greutatea trecutului, slăbirea dinamismului instinctiv, ieșirea din viața profesională și
o oarecare marginalizare contribuie la frânarea relativă a vieții inte lectuale. Și conștiința de
sine se modifică dila tandu -se sau diminuându -se. (Șchiopu, Verza, 1997).
Erikson (apud Birch A., 2000 ) susține că fiecare stadiu de viață este marcat de o criză
sau „luptă” cu care individul uman trebuie să se confrunte și să în cerce să o rezolve. După 65
de ani ( vârsta adultă târzie), criza de viață este denumită integritate versus disperare.
Individul își revizuiește și evaluează ceea ce a indeplinit în viață. Rezultatul favorabil este
satisfacția de viață; acceptarea morții, iar rezultatul nefavorabil este regretul față de
posibilitățile omi se și pierdute; teama de moarte.
Ritmul de îmbătrânire și regretele senescenței variază de la o persoană la alta. Pe
masura îmbătrânirii apare o pierdere a țesutului nervos; inima, plămânii și sistmul nervos
devin mai puțin eficiente, iar rezistența organismului scade la boli. Multe dintre semnele
exterioare ale senescenței încep să apară în timpul vârstelor anterioare: încărunțirea și căderea
părului; creșterea greutății corporale; diminuar ea forței musculare și a agilității; dificultățile
de vedere și de auz ( A. Birch, 2000).
Anumite aspecte ale inteligenței par să se deterioreze cu vârsta. Studiile longitudinale
arată că performanța la testele de inteligență este relativ stabilă până în j urul vârstei de 60 de
23
ani. După aceasta, un declin constant este deseori observabil în domeniile care măsoară
deprinderile psihomotorii, atenția, memoria, raționamentul inductiv și rapiditatea raspunsului.
Totuși, cunoștințele sociale, abilitatea verbal –conceptuală și raționamentul matematic
nu sunt afec tate de procesul îmbătrânirii ( Horn și Donaldson, 1980 apud A. Birch, 2000).
Scăderea funcției intelectuale nu se manifestă în mod egal la toți oamenii. Cei care s -au
menținut activi din punct de vedere ment al pe tot parcursul vieții nu au suferit un declin
intelectual (Schulz, Kaye și Hoyer, 1980 apud A. Birch, 2000). Indivizii care continuă să se
folosească în mod activ de o deprindere sau o abilitate, des obțin performanțe mai mari decât
cei mai tiner i care au mai puțină practică ( Shaie, 1983, 1990 apud A. Birch, 2000).
Bătrânețea este apreciată de numeroși teoreticieni ca fiind o perioadă de dezvoltare
psihologică. Principalele sarcini ale acestei perioade sunt:
– o adaptare la declinul forțelor fizice și al sănătații;
– faptul de a face față pensionării și venitului limitat și
– adaptarea la moartea partenerului de viață (A. Birch, 2000).
Este posibil să prevenim îmbătrânirea prematură, tulburările funcționale sau
organice, fizice ori psihice, care determină, de clanșează accelerarea rit mului biologic de
îmbătrânire. Îmbătrânirea reprezintă nu doar un program genetic al individului, ci mai ales o
trăire, o stare emotivă și mentală. În ultimii ani, are loc un proces de îmbătrânire a populației
globului. Aceasta a c ondus la dezvoltarea unor politici și programe speciale de îngrijire a
bătrânilor, la o altă viziune asupra morții.
Înțelegerea procesului de îmbătrânire impune o perspectivă multidisciplinară.
Viziunea bio –psiho –socio –culturală ne va releva aspectele cele mai importante ale acestui
proces și a semnificației sale. Acest a înseamnă abordarea factorilor:
– Interpersonali (suportul social, mediul social în care trăiește persoana și deprinderile de
comportament interpersonal).
– Intrapersonali (caracteristici personale de funcționare, vârstă, sex, ereditate, sistemul nervos,
personalitatea, inteligența, motricitatea, sistemul senzorio –motor etc.).
– Biologici și fizici (influențele unor boli cronice, incapacități, boli cardio –vasculare, diabet,
cancer, boala Alzh eimer care apare la circa o zecime din populația de peste 65 de ani etc.) (A.
Birch, 2000) .
Ciclurile vieții, văzute în relație cu momentul istoric al sistemului socio –cultural, includ:
– experiențele sociale din trecutul persoanei (satisfacții, evenimente s tresante, neâmpliniri,
schimbări economice etc.).
24
– experiențe fizice din viața individului ( boli acute, predispoziții de îmbolnăvire, tulburări
psihice).
– funcționarea curentă (speranțe, motivație, atitudinea față de bătrânețe etc.).
– perspective de viitor (a nxietă ți, așteptări de la viață, vise etc.) (Rădulescu, 2004).
Apare o scădere a vitezei de memorare și un risc mai mare de interferență a noilor
informații cu cele mai vechi ceea ce duce la confuzii. Memoria de lucru este în declin la
persoanele în vârstă . Reproducerea informațiilor este mult mai afecată decât recunoașterea.
Persoanele mai în vârstă sunt mai puțin abile în găsirea unor strategii de memorare. Dacă se
sugerează acest tip de strategii, performanțele lor se ameliorează semnificativ. De asemene a
performanțele lor se îmbunătățesc dacă informația este prezentată mai lent, dacă se permite
un antrenament anterior realizării sarcinii și dacă informația folosită în sarcinile de test este
una familiară persoanei în vârstă (Șchiopu, Verza , 1997).
Persoa nele mai în vârstă sunt mai lente în a face legături între noii stimuli și stimulii
deja memorați, dar dacă aceste legături se sugerează, ei vor avea performanțe de reactualizare
asemanatoare cu ale tinerilor. Cand sunt informații cu caracter general perso anele în vârstă au
performanțe la fel de bune ca și tinerii în procesul de reactualizare. Când însă sarcinile au un
caracter mai specific apar diferențe în favoarea persoanelor tinere ( Șchiopu, Verza , 1997).
La memorarea unor texte când timpul de studiere este nelimitat, diferențele sunt
minime. Dacă ceea ce se cere este un sumar al textului și nu se cer detalii, performanțele sunt
din nou egale. Când se impune o prezentare rapidă a materialului citit, persoanele în vârstă au
performanțe mai slabe. Un text bine organizat, cu o diferențiere clară între ideile principale și
detalii, va conduce la performanțe egale la bătrâni și tineri, în re actualizarea ideilor principale
(Șchiopu, Verza , 1997).
Referitor la memoria necesară în viața cotidiană, se constată că în mediile familiare
lor persoanele în vârstă au bune capacități și strategii de localizare a lucrurilor. Când
acționează cu anumite obiecte, și nu doar le privesc, ei sunt încă și mai buni în regăsirea lor.
Sub aspectul reamintirii sarcinii de a -și reamin ti („să -mi aduc aminte în cutare zi să trimit un
mesaj cuiva”) persoanele mai vârstnice îi depășesc pe tineri. În general vârsticii consideră că
memoria lor reține mai slab, se așteaptă ca eficiența ei să se diminueze treptat. Au probleme
mai ales în a -și aminti numele persoanelor. Își amintesc însă la fel de bine ca și tinerii dacă au
anumite întâlniri importante sau data limit ă pentru a face anumite lucruri ( Șchiopu, Verza ,
1997).
Dacă li se cere să facă o estimare a eficienței cu care vor realiza o sarci nă nouă, au în
general tendința de a se supraestima. Dacă însă stiu despre ce fel de sarcină este vorba sau au
25
ocazia să facă un exercițiu preliminar, ei se apreciază la fel de bine ca și tinerii. În absența
unei patologii aceste scăderi ale performanțelor memoriei nu împietează asupra vieții de zi
cu zi a persoan elor vârstnice ( Șchiopu, Verza , 1997).
În ceea ce privește selectivitatea atenției persoanele în vârstă prezintă dificultăți mai
mari în identificarea unor stimuli specifici unei sarcini vizuale d ecât persoanele tinere. La fel
au performanțe mai reduse în identificarea unor localizări vizuale ale tinerilor. Au însă
performanțe similare cu ale tinerilor în capacitatea de a -și extinde câmpul atenției de la o
zonă restrânsă la una mai largă. Deci dife rențele de scădere a randamentului atenției care
apar țin mai mult de tipul sarcinii. Referitor la volumul atenției dacă sarcinile sunt de
dificultate medie nu apar diferențe ale performanțelor; numai la sarcinile complexe se
constată diferențe în favoarea tinerilor (Birch, 2000) .
Sarcinile care solicită concentrarea atenției conduc la rezultate mai scăzute la
persoane le vârstnice. Nici prin antrenamente de durată capacitatea atenției persoanelor în
vârstă nu egalează performanțele tinerilor. Persoanele mai în vârstă sunt mai lente la
probleme care măsoară timpul de reacție. Cu cât răspunsurile solicitate sunt mai compl exe cu
atât apare o diferență mai mare în favoarea tinerilor. Diferențele apar și la rapiditatea inițierii
reacției. Prin antrenamente performanțele pot să crească dar nu le egalează pe cele ale
tinerilor. Experimentele longitudinale asupra abilităților spațiale, a fluenței, a sensului
cuvintelor, a numărului și a raționamentului inductiv demonstrează că deteriorarea lor începe
să se instaleze abia după 60 de ani. S -a demonstrat că antrenamentele pot menține
performanțele inteligenței. La fel nivelul educaț iei, preocupările intelectua le, operarea cu
tehnica modernă ( Șchiopu, Verza , 1997).
2.1.4. Personalitatea la bătrânețe
Persoanele în vârstă pot avea, însă, avantajul înțelepciunii. Studiile longitudinale arată
că trăsăturile de personalitate rămân aproximativ constante între 20 și 90 de ani. Alte
cercetări au arătat schimbări care apar la încrederea în sine, angajare în sarcini cognitive,
exteriorizări, căldura în relația cu ceilalți (A. Birch, 2000).
Problema personalității ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât și
aplicative. Cu toate acestea, în afară de „inteligență”, nici un alt concept al psihologiei nu este
atât de complex și nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera
peste 50 de defin iții, iar astăzi McClelland găsi peste 100 de definiții ale termenului. Se
apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cu ușurință cel p uțin 10 -12 școli personologice.
26
Printre cele mai cunoscute se numără: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K.
Jung, ș.a.); teoria factorială (G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria socio –
culturală ș.a. Termenii de persoană și personalitate sunt atât de utilizați în limbajul cotidian,
încât fiecare are sentimentul întrebuințării lor corecte în cele mai d iverse situații. Ion
Dafinoiu (2002 , sursa: http://psihoconsultanta ) specifică următoarele: “Conceptul de
persoană desemnează individual uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcție
teoretică elaborat ă de psihologie în scopul înțelegerii și explicării – la nivelul teoriei
științifice – a modalității de ființare și funcționare ce caracterizează persoana ca organism
psihofiziologic ”.
Personalitatea se referă la ansamblul sistemelor organizate care determi nă conduita.
Ea (conduita) se distinge de comportament, care nu este decât actualizarea vizibilă a
elementelor pesonalității, într -o anume situație. Analiza funcțională a diferitelor elemente
luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când le conside răm ca verigi aflate în strânsă
legătură ale unui întreg indivizibil, în plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, funcțiile
și însușirile psihice; într egul –personalitatea (sursa: http://psihoconsultanta .).
În ciuda deosebirii punctelor de plecare și a procedeelor de analiză, majoritatea
autorilor contemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalității atributul
unității, integralității și al structuralității. Chestiunea care continuă să fi e controversată este
aceea a raportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) și cea a condiționărilor
externe în structurarea întregului personalității, dintre stabil și dinamic.
Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie să
admitem o serie de convenții de ordin operațional – logic și anume: delimitarea ei pornește de
la un anumit nivel de abstractizare; organizarea ierarhică, plurinivelară; realizarea unei
comunicări bilaterale cu mediul și efectuarea unor sarcini specifice de reglare; caracterul
emergent și independența relativă față de elementele componente; îmbinarea analizei
structurale cu analiza concret – istorică; analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor
funcționale complementare, ș i nu prin reducție la elementele substanțiale , energetice sau
informaționale (sursa: http://psihoconsultanta .).
Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcție integrativ – adaptativă a
omului, care presup une existența celorlalte dimensiuni – biologică și fiziologică, dar nu este
nici o prelungire, nici o imagine proiectivă a conținutului acestora. „Prima naștere a
personalității” se leagă de momentul cristalizării „conștiinței de sine”, care presupune și
raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorințe, prin comparare cu alții;
aplicarea la sine a acelorași criterii, condiții și restricții care se aplică altuia.Întreaga evoluție
27
a personalității se desfășoară pe fondul interacțiunii co ntradictorii dintre „conștiința
obiectivă”și „autoconștiință” (sursa: http://psihoconsultanta .).
Utilizarea noțiunii de „ personalitate”, presupune examinarea omului ca subiect
(creator) și obiect (operă) a procesului social -istoric, manifestându -se sub forma unui sistem
de atribute biopsihosociale: de structuri psihice inedite care se exteriorizează în activitatea de
cunoaștere senzorială și logică a lumii, stări și însușiri, cu o structură mai organizată și
caracteri zate printr -o stabilitate relativă, comportamente, subordonate manifestărilor
caracterial -temperamentale și orientate de valorile individuale – produs al motivației, toate
acestea fiind raportate la ambianța naturală și umană și la criteriile normativ -valorice ale ei.
Într-o accepțiune mai vastă modelul personalității include :
1) apartenența la specia umană;
2) manifestarea biologică ceea ce o prezintă ca pe o entitate caracterizată de anumite calități
fizico – somatice;
3) unicitatea psihică: singurul exponent al lumii vii dotat cu rațiune și voință ,
4) dependența socială – tendința de identificare cu un anumit cadru cultural, preluare și
perpetuare a valorilor lui;
5) creativitatea: implicarea în influențarea și transformarea ambian ței naturale și sociale;
6) congruența – adaptarea la schimbare (sursa: http://psihoconsultanta .).
Alt aspect al abordării personalității scoate în evidență forțele umane, propunând în
calitate de model principiul m obilizării în care se includ în calitate de componente:
1) energia – forța psihică de bază;
2) instinctul – mobilurile genetice și pulsiunile inconștiente;
3) răspunsul reflex condițional la acțiunea stimulilor din ambianță;
4) întipărirea – capacitate a ereditară (sub formă de reflexe înnăscute) de reacționare sensibilă;
5) achiziția – învățarea, dezvoltarea pe parcursul vieții;
6) motivația – stimularea internă;
7) socializarea – adaptarea la mediul social;
8) identificarea – realizarea „Eu -lui”;
9) inteligența – interiorizarea mintală, rezolvarea de prob leme, crearea de modele de viață; .
10) homeosta za – echilibrul psihofiziologic (sursa: http://psihoconsultanta .).
Dinamica personalității , așa cum reiese din cele expuse mai sus, este propulsată de
tendințe și, în funcție de diversitatea de combinații ale acestora, se dirijează spre un obiectiv
sau spre altul, crește sau scade în tensiune, se exteriorizează printr -o cromatică sau alta.
28
Tend ințele nu se manifestă în afara unor cauzalități și a unor factori obiectivi iar, în
consecință, combinațiile dintre ele nu pot lua orice formă (sursa: http://psihoconsultanta .).
Organizarea în cauză este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern –
și a factorul ui exogen – mediul extern. Nici unul dintre acești doi factori nu poate fi eliminat,
primordialitate în timp are însă factorul endogen. Ontogeneza Eu -lui coincide la început cu
maturizarea funcți ilor nervoase și, cu toate că primul act al personalizării nu se pune în scenă
decât atunci când subiectul reușește să se detașeze de obiect, personalitatea se realizează pe
un anumit fond nervos, endocrin și umoral moște nit doar ereditar de la părinți și strămoși.
Luarea în considerare a ambilor factori se va face pentru o corectă evaluare a
personalității , asigurându -se astfel baza necesară pentru un pronostic valid, privind
dezvoltarea acesteia. Or, dacă factorii ereditari au un rol important în determin area unor
trăsături de persoanlitate, atunci acestea ar trebui să fie suficient de stabile pentru a asigura
cadrul necesar pentru un bun pronostic. Tocmai din aceste considerente, multe din teoriile
trăsăturilor afirmă, implicit sau explicit, că trăsăturil e au o anume determinare biologică. De
ex: temperamentul, facultățile psihice de creier (sursa : http://psihoconsultanta .).
Începând cu anii 70’ ai secolului trecut, multe cercetări efectuate asupra gemenilor
indică f aptul că aproape jumătate, dacă nu chiar mai mult, din variația caracteristicilor majore
ale personalității este datorată factorilor genetici. rezultate confirmă faptul că ereditatea ar
putea avea un rol important în determinarea trăsăturilor de personalit ate. Aceasta implică:
a) ideea că o persoană nu se va schimba. De fapt, indivizii se schimbă. Efectele
eredității variază în funcție de vârstă. În cazul inteligenței ereditatea are un efect mai
important pe măsură ce persoanele avansează în vârstă.
b) Impactul eredității poate varia de la un mediu la altul și că ne pierdem timpul și
energia încercând să influențăm o trăsătură care posedă o bază ereditară puternică.
c) Ipotetic am presupune, dacă ponderea eredității în cadrul unei trăsături este
crescută, înseamnă că societatea a avut o slabă influență asupra acestei trăsături. Paradoxal,
dar se întâmplă contra – cu cât presiunea socială a oamenilor este mai puternică în ceea ce
privește o anume trăsătură cu atât mai mult diferențele individuale se datorează factorilor
ereditari (presiunea socială crescută uniformizează variabila de mediu).
d) D acă o trăsătură este moștenită ereditar, atunci va exista un efect similar asupra
descendenților care au moștenit acestă trăsătură. Ex: cercetătorii accept ă astăzi că
schizofrenia are, parțial, o determinare genetică. Probabilitatea de moștenire este foarte mare,
fapt care nu există o relație univocă între ceea ce este moștenit și forma sub care această
caracteristică se va manifesta.
29
e) Este falsă ideea că o trăsătură moștenită ereditar va fi responsabilă de diferențele
dintre sexe, dintre diferite grupuri sociale, căci individul fiind supus unor influențe diferite
din partea mediului, va fi imposibil de a determina cauza (ereditară sau socială) (sursa:
http://psihoconsultanta .).
Cu toate pozițiile diferite în privința eredității prin investigarea acesteia prin
intermediul gemenilor, a studiilor de genetică umană și de genetică experimentală s -a
remarcat că ereditatea c onstituie un fundament al personalității. Factorul ereditar se prezintă
pentru personalitate sub formă de echipament primar. În formarea personalității o
importanță deosebită o are însă și factorul social în întreaga sa complexitate și diversitate
(sursa: http://psihoconsultanta .).
Teoriile privind trăsăturile personalității au influențat poate cel mai mult evoluția
instrumentelor de evaluare psihologică. Acest tip de teorii au la bază afirmația fundamentală
că person alitatea poate fi definită ca o structură de trăsături, de moduri caracteristice de
comportament, cunoaștere, reacție și simțire (Minulescu, M., 1996, sursa:
http://psihoconsultanta ).
Conform opiniei lui Allport (1981), o trăsătură de personalitate apare prin repetarea
anumitor comportamente în acord cu o motivație internă, comportamente care sunt valorizate,
prin ele însele (motivație intrinsecă) sau prin beneficiile pe care la aduc subiectul ui (motivație
extrinsecă). Acesta permite structurarea unor preferințe, a unor tendințe constante de
raportare la situații, idei, oameni și de a reacționa în raport cu acestea. Aceste preferințe,
tendințe, înclinații, capătă, în timp, o anumită stabilitate , devenind definitorii pentru individ.
Ipoteza lexicală stă la baza construcției modelelor de personalitate în general și a
modelului Big -Five în special. Această abordare, numită si psiholexicală, enunță că
diferențele deos ebit de semnificative, important e și de referință în stabilirea și menținerea
relațiilor interumane sunt codificate virtual în limbaj și se exprimă prin acei termeni
lingvistici care au semnificație pentru descrierile comportamentului uman (Lewicki, 1986
sursa: http://psihoconsultanta ).
Acele diferențe individuale, care sunt saliente și relevante social, vor fi găsite ca
termeni în limbajul comun (Allport și Odbert, 1936, sursa: http://psihoconsultanta ). Mai mult,
în limbaj au fost codificate de -a lungul timpului doar acele caracteristici ale personalității
care au putut fi percepute destul de frecvent, au fost relativ ușor de recunoscut datorită
distinctivității lor și au avut suficientă semnificație pentru a fi codate și reținute în limbajul
natural (Norman, 1967, sursa : http://personal.evaluare -psihologica.ro ).
30
Personalitatea este supusă acestor influențe endogene (denumite de autori tendințe
bazale) dar și unor influențe exogene. Influențele externe, rezumate prin conceptul de
„situație existențială”, reunesc cadrul socio -cultural în care se formează persoana și sistemul
de evenimente de viață cu întăririle pozitive/negative primite de individ de -a lungul vieții și
operează asupra individului în dezvol tarea sa ontogenetică. În acest cadru biografia obiectivă
este constituită de cursul real al comportamentelor și trăirilor care formează viața individului.
Punctul de focalizare al acestui model îl constituie adaptările caracteristice ,
influențate atât de tendințele bazale cât și de cultură, acele obiceiuri, atitudini, deprinderi,
valori, motive, roluri, relații care definesc „identitatea contextualizată” și persoana pusă în
contextul interrelațiilor în care s -a format și evoluează. În acest model, un rol a parte în
evaluarea psihologică îl are imginea de sine ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice
persoanei. Răspunsurile la chestionarul de personalitate sunt legate cel mai mult și cel mai
direct de acest nivel al imaginii de sine (sursa: http://personal.evaluare -psihologica.ro ).
Între tendințele bazale și adaptările caracteristice care constituie expresia directă a
personalității, au avut loc și au în mod continuu loc procese dinamice responsabile de un
anume izomorfism. Individul intră î n viață cu anumite dispoziții particulare cărora li se dă
culoare locală și sens prin cultura prevalentă, prin intermediul proceselor de dezvoltare care
creează acest izomorfism. Modelul conceptualizat de autorii americani pune problema
explicării în cadru l dinamic al personalității, a felului cum dispozițiile bazale interacționează
cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile fenotipice ale personalității: valori,
proiecte personale, relații personale, imaginea de sine (sursa: http://personal.evalu are-
psihologica.ro ).
În urma unor cercetări elaborate și extensive există un acord qwasi unanim, asupra
denumirii generice pentru cei 5 factori: Nevrotism, Extraversie, Deschidere, Agreabilitate,
Conștiinciozitate . Într -o descriere extrem de succintă și pa rțială (fiecare autor propunând
diferite fațete sau nuanțe la modelul de bază) acești factori pot fi descriși astfel (Howard,
2004, sursa: http://personal.evaluare -psihologica.ro ):
Nevrotism (neuroticism) – N – descrie persoane cu accente nevrotice puternice, cu o
emoționalitate accentuată, în special în partea sa negativă, cu frici, angoase sau depresii,
persoane care necesită sprijin afectiv pentru a trece peste astfel de faze. Polaritatea vizata
de scala N est e legată de continuumul dezechilibru emoțional – echilibru emoțional .
Extraversie (extraversion) – E – descrie persoane comunicative, sociabile, vorbărețe, cu
o bună prezență socială, cu o capacitate de verbalizare deosebită, persoane care se simt
31
bine în contexte sociale și caută din acest motiv interacțiunile cu ceilalți. Polaritatea
vizată de scala E este surprinsă de continuumul extraversie –introversie.
Deschidere către experiență (openness to experience) – O – descrie persoane deschise
spre experiențe senzoriale, cu simț artistic, înclinați spre muzică sau arte plastice, animați
de interese intelectuale, caracterizați de curiozitate științifică (în special în științele
naturale), apropiați de natură și atrași în general, de o viață în armonie cu natura și
frumosul. Polaritatea vizată de scala O este surprinsă în continuumul deschidere către
experiență – mod reținut, conservator de a fi, care include și preferința pentru familiar.
Agreabilitate (agreeableness) – A – descrie persoane agreabile, neagresive, plăcute,
animate de sentimente plăcute față de copii, față de animale și, în general, față de cei din
jur, cu rezistență la frustrare și care nu -și exprimă frustrarea prin acte de agresivitate
fizică sau verbală. Împreună cu scala Extraversiune, această scală face referire la acele
dimensiuni ale personalității implicate în relațiile sociale, fiind caracterizată de polaritatea
agreabilitate – duritate în relațiile interpersonale.
Conștiinciozitate (conscientiousnes s) – C – detectează persoane ordonate, care preferă
medii de lucru bine structurate și controlate, capabile de muncă susținută și de
concentrare îndelungată a energiei către realizarea obiectivelor propuse, care sunt dispuse
să investească multă muncă și s ă nu se lase distrase de tentații. Dupa Costa și McCrae
(1990, sursa: http://personal.evaluare -psihologica.ro ), acest factor este legat de reușita
profesională, de nivel superior, indiferent de domeniul de activitate, polaritatea exprimată
de scală fiind c onstiinciozitate – tendinta spre hedonism .
2.2. Aspecte ale depresiei
Noțiunea de depresie este utilizată frecvent, incluzând o fenomenologie clinică
extrem de variată, de la schimbările de dispoziție compatibile cu o viață relativ normală, până
la manifestări psihotice, ce evoluează atât cu perturbarea stării afective, cât și cu diminuarea
frapantă a posibilităților cognitive, psihomotorii și cognitive. Tulburările depresive au fost
descrise din cele mai vechi timpuri, în literatura tuturor popoarelor, ele fiind un prerogativ al
spiritului uman. Depresia este sindromul psihiatric cel mai frecve nt întâlnit în practica
psihiatrică, apreciindu -se că pe puțin unul din cinci oameni va experimenta în viață un episod
depresiv ce va necesita intervenția psihiatrului.
32
Studii recente arată că incidența depresiei este în creștere la grupuri de vârstă din ce în
ce mai tinere, în special la bărbați tineri, ceea ce poate avea ca urmare creșterea riscului
suicidar. Deși există posibilitatea ca simptomele depresiei să apară mai frecvent la persoanele
excluse social și dezavantajate din punct de vedere economic, bolile depresive pot afecta
persoane din a parținând tuturor clase lor socio -economice (Beck A.T., 1973, apud Gociu A.,
2012, sursa: www.umfiasi.ro ). Anumite persoane , chiar dacă prezintă un anumit grad de
vulnerabilita te, în anumite condiții existențiale, cu un suport social optim își pot parcurge
întreaga viață fără decompensări psihopatologice afective, sau de altă natură.
Conceptul de vulnerabilitate –stres , avansat inițial sub această formă de către Zubin
(1977 , apud Gociu A., 2012, sursa: www.umfiasi.ro ) pentru schizofrenie, s -a impus ulterior
pentru majoritatea stărilor psihopatologice , de la tulburarea afectivă monopolară și bipolară
la cea anxioasă, suicid, alcoolism, psihopatii (Zuckerman, 1998 , apud Gociu A., 2012, sursa:
www.umfiasi.ro ). În esență, modelul vulnerabilitate –stres avansează următoarele ipoteze:
a. Terenul joacă un rol important în apariția stărilor maladive; persoanele cu un teren
vulnerabil (predispus ) pentru diferite suferințe somatice și p sihice , în general, sau doar
pentru unele dintre acestea , ajung ca în anumite împrejurări să realizeze mult mai repede și
ușor decât altele, (în aceleași circumstanțe sau în circumstanțe specifice) o stare de
reactivitate maladivă, și apoi o stare de boa lă.
Vulnerabilitatea unei persoane la tulburări (boli, decompensări) psihice, se constituie ,
de-a lungul biografiei , prin cumularea și conjuncția unor factori somatici, genetici, bio –
psiho -sociali și culturali -spirituali (determinism non -liniar). La per soanele vulnerabile pot fi
identificați o serie de „markeri” bio -psihologici ce pot fi prezenți și înaintea primului episod
maladiv, precum și după remisiune, fiind prezenți uneori la rudele sale. Vulnerabilitatea
oscilează de -a lungul timpului, datorită u nor condiționări extrinseci (cumulare de stresori și
epuizare, reducerea rețelei de suport social) și intrinseci (oscilația bio -psiho -ritmurilor, crize
ale ciclurilor vieții ), astfel încât există perioade cu vulnerabilitate crescută sau scăzută (non –
vulne rabilitate).
Zubin (apud Gociu A., 2012, sursa: www.umfiasi.ro ) face o diferență între
vulnerabilitate, pe care o privește ca pe o trăsătură relativ permanentă și bazală, și episoadele
de tulburare psihică, considerate stări trecătoare. În ceea ce priveș te depresia, o trăsătură
comună nu este prezența continuă a bolii, ci prezența continuă a vulnerabilității. În termenii
lui Tarter (1987 , apud Gociu A., 2012, sursa: www.umfiasi.ro ) „caracteristicile unui individ,
ce prezintă un deznodământ nefavorabil, su nt denumite operațional ca vulnerabilitate
33
idiosincrazică”. Potrivit teoriei lui Tarter, susceptibilitatea la un deznodământ nefavorabil
poate fi atât moștenită, cât și dobândită.
În ce privește depresia, o trăsătură comună nu este prezența continuă a bol ii, ci
prezența continuă a vulnerabilității. În termenii lui Tarter (1987 , apud Gociu A., 2012, sursa:
www.umfiasi.ro ) „caracteristicile unui individ, ce prezintă un deznodământ nefavorabil, sunt
denumite operațional ca vulnerabilitate idiosincrazică”.
b. O persoană vulnerabilă ajunge la o stare de tulburare patologică somatică și /sau
psihică, în urma intervenției unor factori circumstanțiali -situaționali: aceștia pot fi facto ri :
favorizanți, determinanți, declanșatori. Factorii situaționali -conjunctural i joacă un rol
important și în întreținerea unei stări maladive, a defectului și a handicapului, precum și în
apariția a noi episoade. Doctrina vulnerabilitate – stres s-a dezvoltat în paralel cu concepția
americană a diagnosticului pe axe în etichetarea ep isodului; diagnosticul de stare
psihopatologică e codificat pe axa I, iar cel de personalitate (trăsături constante, rigide ale
caracterului –„traits” – pe axa II.
Multiple studii semantice au arătat că există o legătură relativ frecventă între axa I și
axa II (Zuckermann, 1998 , apud Gociu A., 2012, sursa: www.umfiasi.ro ), astfel încât în
multe cazuri se poate considera că tulburarea personalității exprimă fixarea /oprirea
temporară la nivelul structurii psihice a procesului de vulnerabilitate.
Pe lângă tr ăsăturile specifice fiecărui tip de personalitate particular -patologică ce o
caracterizează , prin stilul specific de relaționare interpersonal -socială , prin comportament și
expresivitate în general, în cele mai multe cazuri se poate identifica ș i un ansam blu de
caracteristici , ce indi că vulnerabilitatea subiectului , înțeleasă ca nedezvoltare matu r
armonioasă (Lăzărescu, 1994). Dintre acestea am putea enumera:
1. Nerealizarea și prezența unei autonomii psihice suficiente (în sens de independență, în
corelație cu o bună intercomunicare , identificare reciprocă, colaborare interpersonală).
2. O insuficientă și e chilibrată identitate cu sine ( și, de asemenea, stim a față de sine în
conjuncție cu deschiderea și dialogul față de alții).
3. O toleranță redusă la frustrare , atât în perspectiva trăirii subiective, cât și a reactivității.
4. O insuficientă spontaneitate și intenționalitate în raportarea față de ambianț a proximă , față
de alții și lumea umană, cu dificultăți în relaționarea cu ceilalți.
5. Capacitate redusă în rezolvarea problemelor practice și în faptul de a face față (coping)
problemelor și situațiilor de viață stresante , inevitabile.
6. O insuficien tă capacitate de autocontrol a impulsurilor și proiectelor de acțiune , ca
perseverență și finalizare.
34
7. O insuficientă capacitate de relaxare , de obținere a unor satisfacții de viață, a capacității de
a se bucura.
8. O conștiință morală neechilibrată în contextul cultural și ideologic dat.
Un rol hotărâtor în apariția depresiilor îl au evenimentele de viață traumatizante ,
acestea crescând mult probabilitatea apariției depresiei la persoanele cu un risc mare de
vulnerabilitate. Astăzi este binecunoscut faptul că tulburările afective sunt rezultatul
interacțiunii între moștenirea genetică și factorii de risc environmentali (Caspi et al.,2003,
Farmer et al, 2005 , apud Gociu A., 2012, sursa: www.umfiasi.ro ).
Un important factor de risc îl reprezintă stresu l și evenimentele de viață stresante, care
precipită debutul depresiei majore. Studiile clinice ale relației stres -boală implică
necesitatea găsirii unor metode de cuantificare a stresului, indiferent de natura transversală,
retrospectivă sau prospectivă a cercetă rilor. Se apelează în primul rând la metoda consemnării
și cuantificării evenimentelor care au drept consecințe schimbări de viață, inducând o anumită
modificare sesizabilă în existența subiectului.
Necesitând adaptare, schimbările de viață și, im plicit, evenimentele care le produc
capătă potențial stresogen, putând constitui stresori. Dezvoltarea depresiei, precum și a unei
evoluții trenante, este mai probabilă în cazul persoanelor singure (văduve, separați, divorțaț i).
Un rol important îl are fa milia: se constată că la persoanele lipsite de suport social, la cei cu
handicap, care sunt relativ izolați de restul societății prin natura handicapului, sau la
persoanele cu suport social absent, evoluția depresiei este de mai lungă durată, intensitatea
episoadelor depresive fiind semnificativ crescută (Gociu A., 2012, sursa: www.umfiasi.ro ).
Aproape fiecare ind ivid a suferit cel puțin o dată depresia , care este consider ată o
parte firească a vieții câ nd se manifestă prin pierdere, tristețe, frustrare, eșec, dezamăgire. In
timp ce pentru unii depresia este mai mult o reacție temporară cu impact redus asupra
funcționalității, pentru alții durează săptămîni sau luni de zile cu manifestarea simptoamelor
sindromului depresiv.
Depresia este cel mai frecvent fenomen psihopatologic întîlnit în practica clinică. Se
apreciază că cel puțin 10% din subiecții care se prezintă l a medicul generalist sunt depresivi.
OMS consideră că 3% din populația pămîntului suferă d e depresie, ceea ce în cifre absolute
prezintă un impresionant contingent, cuprinzînd aproape 150 milioane de persoane. Statistica
denotă ascensiunea fenomenului, datorită creșterii duratei medii de viață, modificărilor
psihosociale rapide generatoare de s ituații stresante, creșterii morbidității prin boli cronice,
consumului excesiv de medicamente, care pot induce o depresie farmacogenă.
35
In ciuda faptului că depresia este o experiență universală, cel puțin în forma sa de
dispoziție tristă, este uneori perc epută greșit, în special în culturile ce se mâ ndresc cu
controlul excesiv al emoțiilor. Unii consideră depresia ca ceva ieșit de sub control. Pe cînd
alții o apreciază ca un impact puternic asupra vieții mai ceva decît bolile cronice somatice.
Prin examina rea numărului total de indivizi afectați de depresie și impactul asupra
vieții se evidențiază o altă trăsătură: depresia adesea survine din familie și distresul
semnificativ al unuia din membri va avea mult mai probabil un impact asupra celorlalți, în
speță asupra copiilor. Mai mult decît atît, tinerii sunt acea parte a populației care sunt supuși
unui risc mai mare de a suferi de depresie. Dacă atenția va fi axată mai pe percepere profundă
a defectelor neurotransmiterii, pe înțelegerea depresiei în context ul familial sau din
perspectiva patternurilor etnografici, atunci psihopatologii vor fi incitați mai mult să participe
în studiul tulburărilor psihologice (sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
Dicționarul enciclopedic de psihiatrie definește depresia ca fiind «scădere pînă la
prăbușire a dispoziției bazale, cu caracter pasager sau durabil, reactualizarea trăirilor
neplăcute, triste și amenințătoare». Depresia este termenul aplicat atît unei dispoziții
negative, unui set de simptome și experien țe, cît și sindromului medical (sindromul depresiv).
Este utilă distincția dintre sensul vital al depresiei și cel psihopatologic, în care nu
lipsește numai obiectul suferinței, dar însăși suferința este anormală, pervertită, deformată,
subiectul devenind obiectul propriei sale suferințe ( sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
Dispoziția depresivă este reacția normală și, de obicei, tranzitorie la tracasările
cotidiene – mici eșecuri, dezamăgiri, dezacorduri, conflicte. Dispoziția depresivă este trăită
ca tristețe vitală (K. Schneider , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ), caracterizată prin
pierderea sentimentelor, neliniște interioară, conținut perceptual cenușiu, Această stare
negativă poate dura c âteva momente, ore sau c âteva zile.
Uneori, pe lingă dispoziția depresivă se manifestă și experiențe adiționale de genul:
ideație și sentimente negative față de sine, pesimismul viitorului, simptome auxiliare de
expresie somatică, astenie, lipsă de vigoare fizică, insomnii, la care se adaugă reducerea
senzațiilor de plăcere și a motivației. Aceste simptome pot dura ore sau zile și se încadrează
în rangul reacțiilor tipice normale la stres și eșecuri prezente în viață. Majoritatea oamenilor
depășesc această stare destul de rapid, nepermi țîndu -i să-i captiveze și așteaptă de la alții
același lucru. Ei consideră dezavantajos a rămîne în starea depresivă un timp mai îndelungat
(sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
În contrast cu experiențele normale și tranzitorii ale dispoziției depresive, sindromul
depresiv este definit ca dispoziție depresivă acompaniată de un set de simptome auxiliare,
36
persistând majoritatea timpului, și cauzînd disfuncționalitatea normală. În pr ocesul de
reconsiderare nosografică și de clarificare semanti că a fost elaborat termenul de tulburare
afectivă. Dar, se consideră că nu afectivitatea, ci dispoziția constituie expresia emoțională
bazală și constantă care colorează comportamentul și întreag a viață psihică. Din aceste
considerente, termenul de tulburare a dispoziției , care conotează durata, este mai adecvat
pentru a ilustra aspectele clinice ale depresiei (http://www biblioteca.regielive.ro ).
Dintre toate noțiunile din psihopatologia clinică , conceptul de depresie este cel mai
mult utilizat și include o femenologie extrem de variată. In plus, termenul de depresie este
folosit și în alte domenii precum ar fi:
în neurofiziologie depresia indică o reducere a activității electrofiziologice;
în farmacologie ea exprimă efectul anumitor substanțe de reducere a responsivității
senzoriale și psihice. Această acțiune farmacodinamică a constituit chiar un criteriu
taxonomic în funcție de care psihotropele erau despărțite în «stimulante» și «depresante» ;
în fiziopatologie depresia constituie expresia dezechilibrului între anumiți
neurotrasmițători și modulatori ai impulsului neuronal sau o perturbare a mecanismelor
neuronale receptoare (http://www biblioteca.regielive.ro ).
Totodată, depresia prezintă o a ccepție distinctă și este diferit definită în funcție de
orientarea psihologică sub care este privită. Astfel:
psihanaliza vede depresia ca o deturnare a agresivității spre sine;
teoria comportamentalistă consideră depresia ca un defect de condiționare sau ca o lipsă
de abilitate de învățare, survenită în urma eșecurilor repetate;
teoria cognitivă apreciază depresia ca o tulburare cognitivă ce determină o imagine de
sine negativă și o viziune distorsionată, p esimistă față de lume și viitor.
Semnificația cli nică a depresiei constituie ceva mai mult decît starea de tristețe.
Simptomele dispoziționale influențează și interacționează cu alte simptome din domeniul
cognitiv, comportamental și funcțional. Acestea corelează reciproc și pot fi combinate în
diferite moduri și este, câteodată, dificil să fie recunoscute , mai ales în formele lor
somatizate. Mai jos sunt trec ute simptomele ce se pot întîlni în tablourile depresive:
Comportament, motricitate, aspect: fără forță, curbat, tară vigoare; încetinirea mișcărilor;
neliniște nervoasă, frecarea mîinilor; expresia feței – tristă, îngrijorată; colțurile gurii –
îndreptate în jos, riduri profunde, mimică rigidă; modul de a vorbi – șoptit, monoton, lent;
37
Aspect emoțional: sentimente de descurajare, neputință, disperare, pierdere, abandon,
singurătate, culpabilitate, animozitate, impresia de a nu mai avea sentimente și detașa re
față de lumea înconjurătoare;
Aspect psihologic vegetativ: agitație interioară, tensiune, iritabilitate, oboseală,
slăbiciune, tulburări de somn, variații diurne ale sentimentului de bine, sensibilitate la
variațiile meteorologice, dureri și indispoziți i vegetative;
Aspect imaginativ cognitiv: atitudine negativă față de sine și față de viitor; pesimism și
autocritică permanentă, nu este sigur de el, ipohondrie, lipsă de imaginație, probleme de
concentrare, frămîntări repetitive, se așteaptă la pedepse și catastrofe;
Aspect motivațional: se așteaptă la eșec, retragere și evitarea responsabilităților sale,
trăirea absenței controlului și neputinței, pierderea elanului, cr eșterea dependenței de
ceilalți, întrucâ t depresia este tulburarea modului de a gîndi d espre sine, mediu și viitor
(sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
Depresia primară și secundară reprezintă o dihotomie introdusă în scopuri de
cercetare. Intenția a fost de a exclude acele cazuri de depresie care ar fi putut fi cauzate de o
altă boală. Robins și Cuze (1972 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ) aplică modelul
medical tradițional, în concep ția depresiei ca fenomen clinic și propun două criterii de
clasificare: cronologic și prezența unei boli asociate. Depresia primară apare ca atare, cu un
debut fără istoric psihiatric sau somatic, în timp ce depresia secundară succede unei alte
afecțiuni psihiatrice, somatice postterapeutice. Această clasificare nosologică introduc e
depresia primară ca o categorie reziduală, distincție valoroasă din punct de vedere clinic și
terapeutic, întrucît presupune un diagnostic prin excludere. Feightner și colabor atorii (1972 ,
sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ) stabilesc criteriile diagnostice ale tulburărilor
afective primare și secundare. Depresia primară necesită următoarele trei grupe de criterii:
1. dispoziție disforică constînd în următoarele simptom e: depresie, tristețe,
deznădejde, lipsa speranței, temeri, instabilitate, neliniște, descurajare;
2. cel puțin cinci din următoarele simptome necesare pentru recunoașterea depresiei
clare, respectiv, patru pentru recunoașterea depresiei probabile: apetit diminuat, scădere în
greutate; tulburări ale somnului; pierderea energiei; agitație sau lentoare; pierderea interesului
pentru activitățile obișnuite; sentimentul diminuării sau diminuarea reală a capacității de a se
concentra; sentimente de culpabilitate ; gînduri persistente referitoare ia moarte sau suicid.
38
3. depresia să dureze cel puțin o lună, fără a fi anticipată de alte boli psihice.
Diagnosticul de depresie primară nu se pune subiecților care duc o existență stresantă sau
suferă de boii invalidante somatice care preced sau acompaniază depresia.
Pe de altă parte, nu există nici, o dovadă convingătoare pentru o deosebire între cele
două tipuri în privința petternurilor simptomatice. De aceea, această clasificare ar avea mai
mare valoare pentru cerceta re, decît pentru clinicieni (Weissmann, 1977 , sursa: http://www
biblioteca.regielive.ro ).
Experții OMS (sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ) apreciază că în fiecare an în
lume, cel puțin 100 milioane de oameni dezvoltă o depresie identificabilă clinic . Întrucît
această cifră impune pentru validare o raportare la numărul persoanelor cu rate de
îmbolnăvire, se menționează că există actualmente un consens al clinicienilor și
cercetătorilor, potrivit căruia boala depresivă constituie cea mai mare afe cțiune psihologică
(E. Rouillan, 1983 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ), ea fiind de 10 ori mai mare
decît schizofrenia.
Astfel, fără a ignora variațiile transculturale sau aprecierile generale conform cărora
depresia consti tuie o parte a vieții cotidiene se menționează că depresia semnificativă din
punct de vedere clinic este estimată la 15% dintre persoanele oricărei populații (Weissman,
1984 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ). Această cifră este confirmată și de alți
cercetători din domeniu, întrucît pe baza unor date epidemiologice rel ativ recente, se
apreciază că cel puțin 15% din populație prezintă o d epresie majoră în timpul vieții (Wolpert,
Myers, Holzer, 1989 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
O evidență considerabilă în urma a mai multor investigații constată dezvoltarea
depresiei clinice la femei de două ori mai mult decît la bărbați. R. Cancro (1975 , sursa:
http://www biblioteca.regielive.ro ) remarcă riscul pe viață pentru depresia majoră estimat la
26-30% pentru fem ei și 8 -12% pentru bărbați. Dacă se adaugă depresia majoră corelată cu
alcoolismul și sociopatia, rata globală a riscului este aceeași la ambele sexe. Din ansamblul
depresiilor majore, 86% sunt depresii primare și numai 14% sunt depresii secundare. De
asem enea, se estimează că expectanța pe viață pentru apariția unei tulburări afective este de
8-20%, în timp ce pentru boala bipolară este de 1 -2% (Klerman, 1980 , sursa: http://www
biblioteca.regielive.ro ). Aprecierea globală implică și alte nuanțe semnificative: riscul pentru
depresia endogenă este dublu la femei față de bărbați, fiind estimat la 0,9% pentru femei și
0,48% pentru bărbați.
Au fost efectuate investigații epidemiologice la vîrste mai mici, constat ându-se că la
copiii din școala primară nu există diferențe de sex , spre deosebire de adolescenți, unde fetele
39
prezintă o rată semnificativ mai înaltă a depresiei dec ât băieții (Lewinsohn și Hops, 1990 ,
sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ). Pe de altă parte studenții nu manifestă diferenț e
semnificative de sex, fapt constatat și la bătrâ ni (Holen -Hoeksema, 1990 , sursa: http://www
biblioteca.regielive.ro ).
Unii autori consideră că aceste diferențe de sex se datorează diferențelor dintre
susceptibilitatea psihologică și biologică. Astfel, femeile prezintă un plus de vulnerabilitate
față de situațiile psihostresante și frustrante; din punct de vedere biologic femeile au un nivel
mai crescut de monoaminoxidază, care se consideră că scoate din funcțiune
neurotransmițătorii implicați in reglarea dispoziției. Modificările hormonale ale femeilor ar
putea explica tulburările afective întîlnite în perioada premenstruală sau post -partum.
Alți autori argumentează că diferențele sunt produse indirecte ale statutului
profesional, venitului și suportului s ocial. În ceea ce privește prevalența tulburării depresive
în funcție de vîrstă nu s -a realizat un consens față de incidența depresiei la copii, clinicienii
prezentînd -o într -un procent de 3,5 din populația de copii aflați sub 13 ani. Alte studii cuprind
date între 1,8% și 25% din ansamblul populației de copii (sursa: http://www
biblioteca.regielive.ro ).
La vîrsta adultă, în mod tradițional se consideră că prevalență dep resiei crește
proporțional cu vâ rsta. Dar, datele impun o nuanțare în funcție de sex, î ntrucît se apreciază că
în timp ce la femei frecvența depresiei este mai mare în tinerețe, la bărbați crește după 50 ani
(Rouillon, 1983 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ). Weissman și Myers (sursa:
http://www biblioteca.regielive.ro ) constată că vîrful prevalentei depresiei la femei este
înainte de 35 ani, în timp ce la bărbați vâ rful e între 55 -70 ani.
În aspectul epidemiologie au fost efectuate și alte studii în estimarea factorilor
demografici . Astfel, majoritatea investigațiilor n -au depistat diferențe semnificative între
rasa albă și cea neagră ( Robins, Helzer, 1984 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
Factorul etnic și cultural influențează manifestarea simptomelor depresive. Dar, datorită
faptului că instrumentele sunt standardizate pe rasa albă și au fost aplicate pe populații de alte
rase, ele au demonstrat un tablou neadecvat expectațiilor.
Factorul studii, în general, corelează cu psihopatologia. Totuși, acest efect nu a fost
dovedit în relație cu depresia majoră sau distimia. Pro veniența rurală – urbană determină, de
obicei, diferențe în rata tulburărilor, astfel, psihopatologia prevalează la populația urbană. In
depresie acest factor este ignorat (Robins, 1984 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
Clasa socială fiind un co nținut complex ce pare a fi un indiciu al educației și al statutului
ocupațional evidențiază o relație ambiguă cu simptomele depresive. Golding (1989 , sursa:
40
http://www biblioteca.regielive.ro ) a încercat să studieze combina rea acestor factori
demografici și anume dacă rolurile sociale sunt stresante. Au fost investigate și resursele
asociate diferitor roluri. Golding (1989 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ) a depistat
că rolul social și stilul de interferență a acestor factori demografici relațion ează cu simptome
depresive, dar cantitatea de dispoziție și suport social în cadrul rolurilor modifică în mod
adițional intensitatea depresiei.
Statutul marital este unul din factorii demografici care corelează cu diverse
tulburări, inclusiv și depresia. I nvestigațiile recente sugerează o tendință de creștere a ratei
tulburărilor depresive, în special la tineri. Unii autori consideră că depresia este o tulburare a
vîrstei medii, alții susțin că copiii nu manifestă astfel de afecțiune. Cu toate astea debutul
actual al depresiei variază enorm cu puncte de incidență semnificativă la vîrste mai mici ca
înainte (sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
Lewinsohn, Duncan, Stanton (1986 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ) au
estimat că rata debutului în copilărie este foarte mică, dar crește dramatic în adolescență,
ajungînd apogeul la vîrsta medie și descrescînd la bătrînețe. Burke, Regier și Rae (1990 ,
sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ) au stabilit vîrsta medie a debutului depresiei majore
– 25 ani. Pentru femei și bărbați rata cea mai înaltă a depresiei unipolare are loc între 15 -19 și
25-29 ani. După 25 -29 ani rata debutului la bărbați scade, în timp ce la femei rămîne relativ
înaltă pînă sub 49 ani, după care apare un declin (sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
Rezultate similare au fost opținute și în alte investigații epidemiologice. Astfel,
Sorenson și Rutter (1991 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ) au determinat că 25% din
depresivi raportează debutul fie în copilărie fie î n adolescență și 50% debutează sub 25 ani.
Femeile, mult mai probabil, că au un debut mai precoce. E de menționat, că vîrsta debutului
nu este un predictor semnificativ al numărului, severității sau intensității episoadelor
depresive.
Studiile au evidenția t că un debut precoce duce la o evoluție mai distructivă a
depresiei. Bland, Newman și Om (1986 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ) au stabilit
că debutul precoce al depresiei majore este asociat cu o rată înaltă a tulburărilor afective
familiale. Hammen (1998 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ) constată că debutul
precoce al depresiei unipolare poate fi mediat de un. stres cronic. La fel se speculează că
debutul precoce perturbă funcționarea și achiziția abilităților de soluționare a proble melor.
Astfel de carențe contribuie la cauzarea condițiilor de viață stresante, concentrate în activități,
finanțe și relații sociale, și blochează ajustarea eficientă la stresori.
41
Etiologia depresiei rămîne încă o problemă controversată, datorită numeroas elor și
diferitelor căi de abordare și existenței unui număr mare de ipoteze. Totuși, experții în acest
domeniu se separă în două tabere – unii examinează etiologia depresiei din perspectiva
biologică, alții – din perspectiva psihologică. Este preferabil d e a înțelege cauzele depresiei
ca rezultat al interacțiunii variaților factori. In această secțiune se prezintă o privire generală
asupra factorilor biologici și psihologi prin intermediul cărora factorii predispozanți și
stresanți pot conduce la tulburări depresive (sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
Aspecte ereditare ale depresiei au fost remarcate de clasicii psihiatriei, în special de
către E. Kraepelin, ele fiind aprofundate și acreditate în epoca modernă de către F. Kallman,
J. Mendlewicz, C. Perris, E. Slater, R. Winokur și alții (sursa: http://www
biblioteca.regielive.ro ). Cauzele genetice au fost studiate mai mult pe cazurile moderate și
severe cu tulburări depresive, decît pe cele mai ușoare. Majoritatea studiilor familiale au
arătat că pă rinții, frații și copiii pacienților cu depresie severă au un risc de boală de 10 -15%
pentru o tulburare afectivă, în comparație cu 1 -2% din populația generală.
Studiile pe gemeni sugerează pregnant că aceste rate înalte în anumite familii sunt în
mare măsură datorate factorilor genetici. Astfel, din șapte studii pe gemeni J.Price (1968 ,
sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ) conchide că ratele concordante pentru psihoza
maniacal depresivă sunt de 68% pentru gemenii monozigoți crescuți separat (12 pe rechi) și
de 19% pentru gemenii dizigoți (119 perechi).
La rîndul lor, G. Winocur și col. (1969 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro )
estimează că în boala depresivă rata concordanței la gemeni este de 70 -100% pentru
monozigoți și de 15 -25% pentru d izigoți E. Gherskou și col (1976 , sursa: http://www
biblioteca.regielive.ro ) face o trecere în revistă a literaturii bazate pe analiza celor mai corecte
și valide studii sub aspect metodologic efectuate în acest domeniu. Astfel, pe 91 perechi de
gemeni mon ozigoți ei constată o rată globală a concordanței de 69,2%, în timp ce pe 226 de
perechi de gemeni dizigoți concordanța a fost de numai 13,3%, fapt ce susține puternicideea
eredității.
Studii pe copii adoptați indică de asemenea o etiologic genetică. Gadir et (1978 , sursa:
http://www biblioteca.regielive.ro ) a studiat 8 copii, fiecare născut dintr – un părinte cu o
tulburare afectivă și apoi adoptat de un cuplu sănătos. Trei din cei opt au dezvoltat o tulburare
afectivă, față de numai 8 din 118 copii adoptați ai căror părinți naturali fie sufereau de o altă
tulburare psihică, fie erau sănătoși. Intr-un studiu pe 29 copii adoptați care sufereau de o
tulburare afectivă bipolară, Mendlewicz (1977 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ) a
42
găsit tulburări psihi ce la 31% dintre părinții lor naturali, față de n umai 12% din părinții
adoptivi.
Kretschmer (1936 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ) a sugerat că pacienții cu
tip constituțional picnic erau în mod special predispuși la boli afective. Cercetările u lterioare
nu au arătat nici o asociere semnificativă de acest fel. Kraepelin (1921 , sursa: http://www
biblioteca.regielive.ro ) a sugerat că indivizii cu personalitate ciclotimică erau mai predispusi
să dezvolte tulburări maniacal -depresive. Ulterior, Leonh ard și col. (1962 , sursa: http://www
biblioteca.regielive.ro ) au consemnat această asociere ca fiind mai puternică la pacienții cu
tulburări bipolare decît la cei cu tulburări unipolare.
Nici un tip de personalitate nu pare a predispune la tulburări depres ive unipolare; de
subliniat că tulburările personalității de tip depresiv nu prezintă o astfel de asociere.
Depresia a reprezentat prima tulburare psihică pentru care au fost concepute și
verificate în practică teste biologice cu valoare diagnostică și pro gnostică. In funcție de
multitudinea și diversitatea datelor obținute au fost elaborate mai multe variante de teorii
biochimice :
Ipoteza monoaminică: Această ipoteză pornește de la supoziția că tulburarea depresivă se
datorează unei anomalii a unui sistem neurotransrnițător monoaminic într -una sau mai
multe regiuni din creier.
Sistemul endocrin: Tulburările sistemului endocrin sunt importante în etiologia depresiei
din următoarele motive: unele tulburări ale funcției endocrine sunt urmate de tulburări
depre sive mai mari decît ar fi de așteptat; anomaliile endocrine din depresie sugerează
existența unei tulburări a centrilor hipotalamici ce controlează sistemul endocrin;
modificările endocrine sunt reglate de mecanisme hipotalamice, care, rînd pe rînd, sunt
controlate parțial de sistemele monoaminice (sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
Aceste trei serii de evenimente de viață nu pot fi înscrise direct în etiologia bolilor
depresive, ci doar în corelație cu anumiți factori de vulnerabilitate. Dintre fa ctorii de
vulnerabilitate și de risc pentru depresie pot fi menționate dificultățile pe termen lung
(precum apartenența la grupuri marginale, șomaj) sau pentru femei: activitatea profesională
cu copii sub vîrsta de 14 ani, lipsa de ocupații, îngrijirea a t rei sau mai mulți copii sub 14 ani
la domiciliu, lipsa unei relații strinse, de încredere cu partenerul/soțul și, ca factor specific,
pierderea mamei înainte de 11 ani (Brown, 1982 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
Factorii de vulnerabilitate în sine nu cresc riscul depresiei, ci au făcut femeile mai
receptive la influența evenimentelor stresante (Richter, 1984 , sursa: http://www
43
biblioteca.regielive.ro ). De asemenea, exist ă clinicieni care consideră că nu toate depr esiile
sunt precedate de evenimente vitale, iar acestea nu constituie o condiție necesară pentru
apariția tulburării (F.Ronillon, 1983 , sursa: http://www biblioteca.regielive.ro ).
2.3. Starea de boală și a ccidentele vasculare cerebrale
Conform definiției Organizației Mondiale a Sănătății (apud Cărăușu, 2013, sursa:
www.umfiasi.ro ), sănătatea este înțeleasă ca o capacitate morfofuncțională care asigură
omului posibilitatea de a acționa optim din punct de vedere fizic, somatic (biologic) și mental
(psihic), de a -și exprima plenar ansamblul posibilităților sale potențiale în raport cu cerințele
contextului social . În consecință starea de sănătate este expresia adaptării adecvate a
persoanei la condițiile mediului, încât între structurile psiho -fiziologice, resursele
organismului și circumstanțele ambientale să se poată stabili un echilibru armonios.
În raport cu sănătatea, boala se manifestă ca o formă particulară de existență a
omului, caracterizată printr -un proces care tulbură echilibrul părților în organism și al
organismului în raport cu mediul și care duce, fie la limitarea sau dispariția libertății și a
capacității de muncă, fie la decesul celui care s -a îmbolnăvit.
Boala reprezintă o formă de existență a materiei vii caracterizată prin apariția
procesului ce implică tulburarea unității forțelor din organism (integritatea) și a organismului
cu mediul (integrarea) (Băban, A., 2002). Boala este o stare obiectivă care poate fi verificată
prin acceptarea unei dovezi în societatea noastră, dovada este determinată prin medicina
științifică. După Leriche (apud Cărăușu, 2013, sursa: www.umfiasi.ro ) boala poate fi definită
în trei moduri diferite: o anumită stare a corpului; o anumit ă interpretare a medicului; și starea
de conștiință a bolnavului.
Suferința este experiența subiectivă de pierdere a sănătății. Aceasta este privită în
termeni de simptome. Suferința și boala nu sunt același lucru, deși este semnalat un grad
mare de coexistență. Se poate diagnostica o boală fără existența unei suferințe sau fără
rapor tarea unor simptome . Starea de boală este un termen generic folosit pentru a ne referi la
experiența de boală și suferință în același timp. Starea de boală reprezintă o inadaptare
globală a persoanei, față de ea însăși și de mediu, încât răspunsurile față de situațiile
ambientale vor apărea depășite (Cărăușu, 2013, sursa: www.umfiasi.ro ).
Accidentele vasculare cerebrale constituie cel mai important capitol în patologia
creierului dat fii nd frecvența lor crescută cât ș i gravitatea tulburărilor cerebrale ce le
44
generează, care de cele mai multe ori nu au o rezolvare. Ele ocupă dealtfel al treilea lo c în
rândul cauzelor de mortali tate, după afecțiunile cardiovasculare și neoplazice, fiind primele
situate în cadrul bolilor neurologice. (sursa: www.romedic.ro ).
În cadrul accidentelor vasculare cerebrale se descriu hemoragiile și ischemiile
(micșorarea locală a afluxului de sânge datorită unui spasm) procese patologice de sens
contrar, ischemiile fiind mai des întâlnite, până la 70% din cazuri. Aceste procese isc hemice
duc la perturbări funcționale și/sau anatomice ale parenchimului cerebral, datorite diminuării
sau între ruperii circulației cerebrale într -un anumit teritoriu. După modul de instalare și
evoluția procesului vascular carebral, ischemia poate fi comp lexă (infarctul cerebral
complet), cu insta larea progresivă (atac ischemic progresiv), cu evoluție regresivă (atac
ischemic regresiv) sau a tac ischemic tranzitoriu (AIT) (sursa: www.romedic.ro ).
Astfel, infarctul cerebral este necroza țesutului cerebral c onsecu tivă unei ocluzii
arteriale trombotice sau embolică. în apariția lui o serie de factori de risc au o importanță
deosebită. Ei sunt următorii: hipertensiunea arterială, fibrilația atrială, bolile ischemice
cardiace, obezitatea și abuzurile alimentare , diabetul zaharat, abuzul de alcool, fumatul
excesiv, anomaliile lipidelor sanguine, traumele psihice etc (sursa: www.romedic.ro ).
Cauzele care determină instalarea infarctului cerebral pot fi diferite, după cum
ocluzionarea (astuparea) arterială s-a prod us prin tromboză (coagularea sângelui prin
diverse cauze) sau embolie (astuparea unui vas de sânge din diferite cauze).
În tromboze au un rol imp ortant ateroscleroza carebrală, hiper tensiunea arterială,
arterita infecțioasă, diversele arteriopatii, cum ar fi arterita obliterantă, unele boli de sânge
(policitemia, anemia etc), malformațiile intracraniene, traumatismele cerebrale etc . Cât
despre embolii, în etiologia lor se grupează afecțiuni emboligene de natură cardiacă (stenoza
mitrală, fibrilația auricul ară, infarctul miocardic, endocardita) și extracardiacă (embolusuri
din peretele arterial ateromatos, embolii grăsoase, parazitare, tumorale) (sursa:
www.romedic.ro ).
Ca simptomatologie , dacă în tromboză cerebrală debutul este de obicei precedat de
semne premonitorii cu amețeli, cefalee, parestezii (amorțeli), hemianopsie (diminuarea sau
piederea vederii într -o jumătate a fiecărei retine) și tulburări de vorbire, după care se
instalează cel mai frecvent o hemiplegie (suprimarea mișcărilor voluntare într -o jumătate a
corpului), în embolia cerebrală, debutul este brusc, uneori dramatic, în raport cu mărimea
embolusului (cheagului). Dar și într -un caz și într -altul se produce o obstrucție a unei artere
principale și în raport cu teritoriul vascularizat de artera astupată, apar simptome caracte –
ristice. Dat fiind că cel mai adesea este afectat teritoriul arterei cerebrale mijlocii (sylviene)
45
apare o hemiplegie de partea opusă a leziunii, care dacă interesează hemisferul dominant
(stâng pentru dreptaci și inv ers pentru stângaci) se asociază și tulburări de vorbire de tip
afazic (sursa: www.romedic.ro ).
Deși terapia modernă în cadrul secției de terapie intensiv ă ajută în mare măsură la
supra viețuirea și ameliorarea acestor cazuri, totuși bolnavii au rămas cu s echele neplăcute,
fiind reduși la o activitate numai de autoservire. Acest fapt ne obligă să atragem atenția
pentru a promova o profilaxie primară, combătând factorii de risc în vederea evitării apariției
bolilor cardiovasculare și metabolice, care pot de termina secundar impactul vasculo -cerebr al
cu consecințele sale nefaste (sursa: www.romedic.ro ).
Măsurile profilactice au o importanță deosebită și constau în combaterea factorilor
de risc. Dispensarizarea și tratarea corectă a bolnavilor cu hipertensiune arterială, a diabetului
zaharat și a artericpatiilor de diverse naturi ca și a valvulopatiilor la tineri sunt măsuri
importante pentru evitarea accidentelor vasculare cerebrale. Se va face profilaxia
arteriosclerozei printr -un regim de viață echilibrat; combaterea sedentarismului și regim
alimentar corespunzător. Se va urmări îndeaproape tratarea corectă a bolnavilor cu
insuficiență ca diacă și cu fibrilație atrială. Reabilitarea deficiului neurologic constă în
kineziterapie, reeducare motorie și reeducar ea vorbirii (sursa: www.romedic.ro ).
Atacurile ischemice cerebrale pot lua dife rite aspecte, în raport cu modul de
instalare și evoluție, dintre acestea o mare importanță acordându -se formei de atac ischemi c
tranzitoriu (AIT), denumit și insuficiență circulatorie cerebrală tranzitorie. Acesta se definește
ca o reducere acută și focalizată a debitului sanguin cerebral cu pierderea tranzito rie a unor
funcții cerebrale. Caracteristic este faptul că fenomenele neurologice care sunt realizate prin
această tulburare circulatorie sunt de scurtă durată, de la câteva minute la câte va ore (cel
mult 24 ore) cu dispariția completă a fenomenelor neurologice (sursa: www.romedic.ro ).
Important este însă de știut că simptomele se mai pot repeta în ac elași teritoriu sau în
alte teritorii arteriale cu același caracter tranzitoriu și este important de subliniat, de
asemenea, că, în afara acestei caracteristici de repetivitate, AIT constituie clopoțelul de
alarmă pentru instalarea unui accident vascular c erebral major, de obicei tot ischemic, al cărui
dramatism l -am prezentat mai înainte. AIT apare cu o frecvență de 30 cazuri la 100 000
locuitori, procent ce crește cu vârsta, fiind mai frecvent peste 65 ani. Se deosebesc două tipuri
de AIT în raport cu apa riția lui în domeniul sistemului vascular cerebral carotidian sau
vertebro -bazilar, prezentâ nd semne clinice caracteristice (sursa: www.romedic.ro ). Astfel:
în sistemul carotidian instalarea bruscă a fenomenelor se prezintă fie sub formă unui
deficit motor, cel mai adesea o hemiplegie de partea opusă a leziunii, fie cu tulburări de
46
sensibilitate la jumătatea opusă a corpului și feței (hemihipoestezie sau anes tezie);
tulburăril e de vorbire cu caracter afazic apar când atacul ischemic este în domeniul
arterei carotidiene stângi (la dreptaci ariile importante pentru funcția timbrului sunt
situate în stânga, invers pentru stângaci); pot apare, de asemenea, tul burări vizuale ca
pierderea vederii unilateral (cecitate unilaterală prin obstrucția arterei oftalmice, ram din
artera carotidă) sau o hemia -nopsie (pierderea vederii la ambii ochi în jumă tatea câmpului
vizual de partea opusă leziunii).
în sistemul vertebrobazilar simptomatologia este mai polimorfă, dat fiind densitatea și
varietatea structurilor trunchiului cerebral vascularizat de acest sistem arterial. Astfel
apar cel mai frecvent tulburări vestibuiare cu vertij, care se accentuează cu schimbarea de
poziție a ca pului și tulburări de echilibru. Nistagmusul (mișcări oscilatorii, ritmice ale
globilor oculari) are intensitatea medie și poate fi multidirecțional. Tulburările auditive
apar sub formă de vâjâituri, țiuituri, hipascuzie (scăderea auzului), cu caracter
tranzitoriu. Cefaleea, simptom frecvent întâlnit, are sediul occipital. Ca tulburări motorii
pot să apară hemipareze trecătoare, deseori alterne. Uneori bolnavul prezintă o slăbire
bruscă a membrelor inferioare (drop attacks), cu cădere, fără pierderea cu noștinței la care
se pot asocia micțiuni și defecații imperioase. Fenomenele cerebeloase pot fi uni sau
bilaterale însoțindu -se de tulburări de vorbire caracteristice (dizartrie). Se pot întâlni, de
asemenea, pareze ale nervilor oculomotorii, cu diplopie (vedere dublă) și limitarea
mișcărilor asociate sau tulburări de vedere sau chiar cecitate (orbire) bilaterală (sursa:
www.romedic.ro ).
Tratamentul medical constă din administrarea de vasodilatatoare și antiagregante
plachetare , iar chirurgical se efectuează endarterectomia în cazurile de stenoze strimte, cu
lărgirea lumenului vascular și restabilirea unei circulații normale. Important ă este însă
profilaxia prin combaterea factorilor de risc (ateroscleroză, cardiopat iile, diabetul,
dislipidemiile, diverse arteriopatii, consumul de alcool sau cafea, fumatul), evitarea traumelor
psihice și respectarea regimului alimentar și de viață corespunzător (sursa: www.romedic.ro ).
Tratamentul inițial al accidentului vascular cer ebral variază în funcție de cauza care
l-a produs. Astfel, în cazul unui accident vascular ischemic, se va administra un tratament
care să ajute la restabilirea circulației sanguine. În situația producerii unui accident vascular
hemoragic, se va încerca co ntrolarea hemoragiei. Tratarea accidentului vascular cerebral
ischemic depinde de localizarea și de cauza formării cheagului. În cazul în care accidentul
vascular cerebral este diagnosticat în primele ore, medicul neurolog va recomanda unele
medicamente ca re să dizolve cheagurile de sânge. Medicamentele administrate vor ajuta, de
47
asemenea, la controlarea nivelului glucozei în sânge, a febrei și a co nvulsiilor
(www.romedic.ro ).
Dacă accidentul cerebral a fost unul hemoragic , specialiștii vor face eforturi pentru
controlarea sângerării, scăderea presiunii intercraniene și pentru stabilizarea semnelor vitale,
în special a tensiunii arteriale. Medicul neurolog poate indica și un tratament pentru
întreținere care are ca scop recu perarea și prevenirea apariției unui alt accident vascular
cerebral. Acest tratament vizează controlul unor factori de risc precum tensiunea arterială
crescută, nivelul crescut al colesterolului sau diabetul. În unele cazuri poate fi recomandat
chiar și tr atamentul chirurgical (www.romedic.ro ).
Accidentul vascular cerebral este o afecțiune potențial fatală care necesită atenție
medicală de urgență. După orice fel de AVC, poate rămâne o arie de țesut cerebral mort (de
infarct cerebral). Recuperarea funcțiilo r afectate depinde de capacitatea țesutului cerebral
rămas neafectat de a suplini funcțiile celui afectat. Succesiunea mai multor accidente
vasculare cerebrale poate duce la apariția unei afecțiuni cerebrale cronice numită demență
vasculară (www.romedic.ro ).
48
3. METODOLOGIA CERCETĂRII
3.1. Formularea obiectivelor cercetării
Obiectiv ul general urmărit în cadrul acestui studiu constă în compararea persoanelor
vârstnic e aflate în stare de boală și diagnostica te cu afecțiunea neurologică atac vascular
cerebral (AVC) în ce privește depresia, în funcție de caracteristici sociodemografice.
Acest obiectiv general a fost operaționalizat în două obiective specifice :
Studiul relațiilor dintre depresia geriatrică și sexul, starea civilă, mediul de rezidență și
nivelul de educație școlară ale pacienților vârstnici spitalizați pentru diagnosticul de AVC.
Analiza legăturilor dintre autoevaluarea simptomelor depresive și sexul, starea civilă,
mediul de rezidență și nivelu l de educație școlară ale pacienților vârstnici spitalizați pentru
diagnosticul de AVC.
3.2. Ipotezele cercetării
Pentru atingerea obiectivelor au fost avansate următoarele ipoteze:
1. Există diferențe semnificative statistic între pacienții vârstnici spitalizați cu
diagnosticul atac vascular cerebral în ce privește depresia geriatrică, respectiv autoevaluarea
simptomelor depresive , în funcție de sex.
2. Există diferențe semnificative statistic între pacienții vârstnici spitalizați cu
diagnosticul atac vascular cerebral în ce privește depresia geriatrică, respectiv autoevaluarea
simptomelor depresive , în funcție de starea civilă.
3. Există diferențe semnificative statistic între pacienții vârstnici spitalizați cu
diagnosticul atac vascular cerebral în ce privește depresia geriatrică, respectiv autoevaluarea
simptomelor depresive , în funcție de mediul de rezidență.
4. Există diferențe semnificative statistic între pacienții vârstnici spitalizați cu
diagnosticul atac vascular cerebral în ce privește depresia geriatrică, respectiv autoevaluarea
simptomelor depresive , în funcție de nivelul de educație școlară.
49
3.3. Prezentarea eșantionului
Eșantion ul format din 52 de subiecți, persoane aflate în perioada de vârstă a bătrâneții,
care au fost diagnosticați cu accident vascular cerebral și spitalizați în luna martie a anului
2014. Prezentăm grafic cele mai importante caracteristici ale subiecților investigați.
Figura 1. Repartiția pe sexe în funcție de starea civilă
Figura 2. Repartiția pe sexe în funcție de mediul de rezidență
0%20%40%60%80%100%
căsătotit/ă văduv/ă12 11 15 14
femei
bărbați
0%20%40%60%80%100%
rural urban11 12 14 15
femei
bărbați
50
Figura 3. Repartiția pe sexe în funcție de nivelul de școlarizare
Figura 4 . Repartiția pe sexe în funcție de vârste
3.4. Variabilele cercetării
Pentru testarea ipotezelor formulate anterior, am utilizat metoda de cercetare cvasi –
experimentală , în care există patru variabile independente : sexul, starea civilă, mediul de
rezidență , nivelul de educație școlară și două variabile dependente: depresia geriatrică,
respectiv autoevaluarea simptomelor depre sive.
0%20%40%60%80%100%
maxim 8 clase 9 – 12 clase14 9 23 6
femei
bărbați
0%10%20%30%40%50%60%70%80%90%100%
60-65 ani 66-70 ani 71-75 ani 76-80 ani peste 80
ani4 4 6
4 5 6 5 4
11 3
femei
bărbați
51
3.5. Instrumentele psihologice utilizate
Pentru măsurarea depresiei geriatrice am apelat la tehnica psihometrică Scala de
depresie geriatrică, forma scurtă (GDS) , iar pentru măsurarea autoevalu ării simptomelor
depresive am folosit tehnica psihometrică Inventarul de depresie Beck .
În continuare, prezentăm aceste tehnici de cercetare .
3.5.1. Scala de depresie geriatrică, forma scurtă (GDS)
Scala de depresie geriatrică, forma scurtă (GDS ) este un test screening pentru depresie
adaptat pentru persoanele vârstnice. Este un test simplu, în care subiectul trebuie să răspundă
afirmativ ori negativ , gândindu -se la felul în care s -a simțit în ultima săptămână , la un set de
15 întrebări care explorează prezența unor simptome ce apar la persoanele depresive.
Se cotează fiecare răspuns DA la următorii itemi: 2, 3, 4, 6, 8, 9, 10, 12, 14, 14
Se cotează fiecare răspuns NU la următorii itemi: 1, 5, 7, 11, 13.
Scorur ile obținute sunt cuprinse între 0 și 15 puncte.
Un scor sub 5 exclude o tulburare de dispoziție, scoruri peste 5 indicând prezența depresiei,
iar un scor peste 10 impune o evaluare de specialitate (psihiatrică).
Durata de aplicare a acestui test nu depășește 10 minute ( Răducanu I., Fulga I., Ionescu C.,
2012) .
3.5.2. Inventarul de depresie Beck (BDI)
Ca si scala Hamilton, Inventarul de depresie Beck este un prototip al scalelor ce
întruchipeaza, scalele de auto -evaluare ( self-rating ). Inventarul de depresie Beck (BDI) a fost
dezvoltat de Beck si colab. (1961) (apud Vrasti R., 1993) ca un chestionar care este destinat
sa evalueze severitatea simptomelor depresive. Este compus din 21 simptome (itemi) care
fiecare este evaluat in patru grade de sever itate, de la 0 absent la 3 foarte sever, fiecarui grad
corespunzandu -i o intrebare , iar subiectul este invitat sa aleaga acea intrebare a carui raspuns i
se potriveste cel mai bine.
Cele 21 simptome au fost alese din simptomatologia comuna a tulburarilor depresive
si din literatura psihiatrica: dispozitia depresiva, pesimism, sentimentul esecului, lipsa de
satisfactie, sentimente de vinovatie, sentimentul pedepsei, auto -dezgust, autoacuzare, dorinte
auto-punitive, plans, iritabilitate, retragere sociala, n ehotarare, modificarea imaginii de sine,
52
dificultati in munca, tulburari de somn, fatigabilitate, pierderea apetitului, pierderea in
greutate, preocupari somatice, pierderea libidoului.
In forma originala, Inventarul de depresie Beck (BDI) a fost administr at subiectului de
un intervievator cu experienta clinica care citea cu glas tare fiecare intrebare, iar subiectul
alegea ceea ce i se potrivea. Ulterior inventarul s -a administrat subiectului care il citeste
singur si coteaza singur alegerile sale, fiind o scala de auto -administrare.
Beck (apud Vrasti R., 1993 ) gaseste ca procentajul de raspuns la toate intrebarile BDI
este in medie de 96%14 . Din experienta practica se constata ca motivatia pacientului de a
completa chestionarul depinde de motivatia inves tigatorului de a explica valoarea
instrumentului, scopul si de a obtine cooperarea lui. Comparativ cu scala Hamilton,
inventarul Beck contine mai multe simptome depresive si doar 6 simptome somatice, dar spre
deosebire de alte scale de evaluare a depresiei , contine multe aspecte cognitive ale depresiei
ceea ce face ca aceasta scala sa fie predilecta pentru evaluarea schimbarilor sub interventia
psihoterapiilor cognitiv -comportamentale in tulburarile depresive.
Beck si colab. ( 1981, apud Vrasti R., 1993) au demonstrat scoruri inalte ale
consistentei interne prin corelatiile dintre scorul fiecarui item si scorul total sau corelatia
dintre scorurile jumatăților scalei sau prin metoda test -retest. Validitatea concurenta facuta
prin administrarea BDI impreuna cu scale de evaluare clinica globala sau cu scala Hamilton
au aratat scoruri moderate1,15.
Cat priveste pragurile de scor, Beck (apud Vrasti R., 1993) recomanda un scor de 13
peste care se poate considera ca subiectul precinta o stare depresiva. Mai tarziu, B eck si
Baumesderfer (1974, apud Vrasti R., 1993) recomanda un scor de 21 pentru a se obtine o
populatie depresiva pura necesara in studii stiintifice, dar trebuie sa recunoastem ca aceste
praguri au fost stabilite arbitrar, fara o metoda stiintifica.
Cu to ate limitarile ei, scala BDI ramane una din cele mai uzitate scale de autoevaluare
in depresie si scala de predil ectie din evaluarea rezultatelor terapiilor cognitive din tulburarile
depresive . Scorul total al scalei se poate intinde de la 0 la 63.
Nr Item scor BDI -21 Beck
1 Dispozitia depresiva 0-3
2 Pesimism 0-3
3 Sentimentul esecului 0-3
4 Lipsa de satisfactie 0-3
5 Sentimente de vinovatie 0-3
6 Sentimentul pedepsei 0-3
53
7 Auto -dezgust 0-3
8 Auto -acuzare 0-3
9 Dorinte auto -punitive 0-3
10 Plans 0-3
11 Iritabilitate 0-3
12 Retragere sociala 0-3
13 Nehotarare 0-3
14 Modificarea imaginii de sine 0-3
15 Dificultati in munca 0-3
16 Tulburari de somn 0-3
17 Fatigabilitate 0-3
18 Pierderea apetitului 0-3
19 Pierderea in greutate 0-3
20 Preocup ari somatice 0-3
21 Pierderea libidoului 0-3
TOTAL 0 -63
3.6. Procedura de lucru
Subiecții au fost selectați aleator, în funcție de posibilitatea și de disponibilitatea de a
participa la realizarea studiului și care au apelat la serviciile de specialitate neurologică și
sunt spitalizați în Secția de Neurologie din cadrul Spitalului Județean de Urgență din
Timișoara. Am prezentat mai întâi tema cercetării potențialilor subiecți și le -am solicitat
acordul pentru participarea la studiu.
Am inf ormat potențialii subiecți că participarea p resupune completarea a două probe
scrise și i-am asigurat de confidențialitatea rezultatelor obținute la aceste probe. S -a precizat
că vor fi prezentate în fața unui auditoriu. Subiecților li s -au prezentat conse mnele de
instruire și au fost invitați să completeze probele, menționându -se că nu există limită de timp.
Din totalul de 75 de pacienți vârstnici diagnosticați cu AVC și spitalizați în luna martie a
anului 2014 și-au dat acordul pentru participarea la cer cetare un număr de 69 de persoane,
dintre care 17 au renunțat pe parcurs, motivând că sunt prea grele întrebările.
54
4. ANALIZA CANTITATIVĂ ȘI CALITATIVĂ A REZULTATELOR
În vederea verificării ipotezelor de cercetare s -a recurs la prelucrarea datelor statistice
brute cu ajutorul programului SPSS 10.0.
Rezultatele prelucrării statistice sunt redate în tabelele de mai jos, prezentate în cadrul
fiecărei ipoteze analizate.
4.1. Pentru verificarea Ipotezei 1 care afirmă că Există di ferențe semnificative statistic
între pacienții vârstnici spitalizați cu diagnosticul atac vascular cerebral în ce privește
depresia geriatrică, respectiv autoevaluarea simptomelor depresive , în funcție de sex., s-a
folosit testul statistic parametric t independent bilateral.
Am ales să utilizăm acest test statistic deoarece în cadrul testării ipotezei verificăm
dacă diferențele constatate între mediile categoriilor de subiecți se datorează întâmplării sau
influenței variabilei independente: sex.
Deoarece numărul subiecților din fiecare grupă este mai mic de 30, se utiliz ează testul
parametric t. Pentru că fiecare dintre cele două grupe de subiecți constituite sunt alese la
întâmplare, pe baza situației lor naturale (diagnosticul de atac vascular cerebral și internarea
în aceeași perioadă de timp în aceeași secției a Spitalului Clinic de Urgență Județean Timiș)
s-a ales testul t independent (Sava, 2000).
Testul param etric t independent bilateral validează sau infirmă ipoteza nulă conform
căreia m1 = m2; ipoteza de lucru este că cele două medii sunt diferite, fără a se preciza sensul
(Sava, 2000). În analiza datelor vom utiliza tehnici statistice parametrice pentru descrierea
eșantionului: media și abaterea standard. Media (m) reprezintă un indicator al tendinței
centrale și oferă o valoare reprezentativă care caracterizează eșantionul .
Totodată, suntem interesați și de omogenitatea grupelor de subiecți. De aceea, se
calculează abaterea standard (S) care arată gradul de împrăștiere a datelor individuale în jurul
mediei fiecărei grupe. Știm că o valoare mare a abaterii standard înseamnă o împăștiere mare,
adică faptul că există multe valori individuale care apar cu frec vențe mici. În acest caz
eșantionul este puțin omogen (Sava, 2000).
55
Tabelul 1. Prezentarea rezultatelor celor două loturi în ceea ce depresia geriatrică, respectiv
autoevaluarea simptomelor depresive
Variabile
N Min Max Media Abatere
standard
t
p
Depresi e
geriatrică Femei 29 3 10 6,23 0,24 -5,500 0,00
Bărbați 23 3 9 6,56 0,14
Autoevaluare
simptome
depresive Femei 29 0,23 2,10 0,97 1,22
0,277 Bărbați 23 0,19 1,80 0,87 0,78
Din Tabelul 1 se pot extrage o serie de informații cu privire la diferențe le dintre cele
două grupe de pacienții vârstnici cu atac vascular cerebral .
Valoarea testului t (50) = – 5,500 este cu mult mai mare decât valoarea critică 2,011 la
un p < 0,05, ceea ce înseamnă că rezultatul este foarte semnificativ statistic . Putem afirma că
diferențele constatate între cele două grupe de pacienții vârstnici cu AVC sunt foarte
semnificative statistic , în favoarea bărbaților , care au depresia geriatrică mai mare decât
femeile.
Deoarece valoarea testului t (50) = 0,351 nu atinge valoarea critică de semnificație
statistică 2,011 la un p < 0,05, înseamnă că rezultatul nu este semnificativ statistic . Deci,
diferențele dintre cele două grupe de pacienții vârstnici cu atac vascular cerebral privind
autoevaluarea simptomelor depresive nu sunt semnificative în funcție de sex .
Astfe l, Ipoteza 1 se confirmă parțial .
4.2. Pentru verificarea Ipotezei 2 care afirmă că Există diferențe semnificative statistic
între pacienții vârstnici spitalizați cu diagnosticul atac vascular cerebral în ce privește
depresia geriatrică, respectiv autoevaluarea simptomelor depresive , în funcție de starea
civilă., s-a folosit testul statistic parametric t independent bilateral.
Am ales să utilizăm acest test statistic deoarece în cadrul testării ipotezei verificăm
dacă diferențele constatate între mediile categoriilor de subiecți se datorează întâmplării sau
influenței variabilei independente: starea civilă.
56
Deoarece numărul subi ecților din fiecare grupă este mai mic de 30, se utiliz ează testul
parametric t. Pentru că fiecare dintre cele două grupe de subiecți constituite sunt alese la
întâmplare, pe baza situației lor naturale (diagnosticul de atac vascular cerebral și internarea
în aceeași perioadă de timp în aceeași secției a Spitalului Clinic de Urgență Județean Timiș)
s-a ales testul t independent (Sava, 2000).
Testul parametric t independent bilateral validează sau infirmă ipoteza nulă conform
căreia m1 = m2 ; ipoteza de lucru este că cele două medii sunt diferite, fără a se preciza sensul
(Sava, 2000). În analiza datelor vom utiliza tehnici statistice parametrice pentru descrierea
eșantionului: media și abaterea standard.
Tabelul 2 . Prezentarea rezultatelor în ceea ce privește depresia geriatrică, respectiv
autoevaluarea simptomelor depresive
Variabile
N Min Max Media Abatere
standard
t
p
Depresi e
geriatrică Căsătorit/ă 26 3 9 6,39 0,28
0,152 Văduv/ă 26 3 10 6,40 0,62
Autoevaluare
simptome
depresive Căsătorit/ă 26 0,19 1,90 1,00 0,52
0,850
Văduv/ă 26 0,34 2,10 0,83 0,76
Din Tabelul 2 se pot extrage o serie de informații cu privire la diferențele dintre cele
două grupe de pacienții vârstnici cu atac vascular cerebral .
Deoarece valoarea testului t (50) = 0,941 nu atinge valoarea critică de semnificație
statistică 2,011 la un p < 0,05, înseamnă că rezultatul nu este semnificativ statistic . Deci,
diferențele dintre cele două grupe de pacienții vârstnici cu atac vascular cerebral privind
depresia ger iatrică nu sunt semnificative în funcție de starea civilă .
Deoarece valoarea testului t (50) = 0,850 nu atinge valoarea critică de semnificație
statistică 2,011 la un p < 0,05, înseamnă că rezultatul nu este semnificativ statistic . Deci,
diferențele dintre cele două grupe de pacienții vârstnici cu atac vascular cerebral privind
autoevaluarea simptomelor depresive nu sunt semnificative în funcție de starea civilă .
Ipoteza 2 nu se confirmă.
57
4.3. Pentru verificarea Ipotezei 3 care afirmă că Există diferențe semnificative statistic
între pacienții vârstnici spitalizați cu diagnosticul atac vascular cerebral în ce privește
depresia geriatrică, respectiv autoevaluarea simptomelor depresive , în funcție de mediul de
rezidență., s-a folosit testul statistic parametric t independent bilateral.
Am ales să utilizăm acest test statistic deoarece în cadrul testării ipotezei verificăm
dacă diferențele constatate între mediile categoriilor de subiecți se datorează întâmplării sau
influenței variabilei ind ependente: mediul de rezidență.
Deoarece numărul subiecților din fiecare grupă este mai mic de 30, se utiliz ează testul
parametric t. Pentru că fiecare dintre cele două grupe de subiecți constituite sunt alese la
întâmplare, pe baza situației lor naturale (diagnosticul de atac vascular cerebral și internarea
în aceeași perioadă de timp în aceeași secției a Spitalului Clinic de Urgență Județean Timiș)
s-a ales testul t independent (Sava, 2000).
Testul parametric t independent bilateral validează sau infirmă ipoteza nulă conform
căreia m1 = m2 ; ipoteza de lucru este că cele două medii sunt diferite, fără a se preciza sensul
(Sava, 2000). În analiza datelor vom utiliza tehnici statistice parametrice pentru descrierea
eșantionului: media și abaterea standard.
Tabelul 3 . Prezentarea rezultatelor celor două loturi în ceea ce privește depresia geriatrică,
respectiv autoevaluarea simptomelor depresive
Variabile
N Min Max Media Abatere
standard
t
p
Depresi e
geriatrică Rural 25 3 9 6,93 0,78
4,282
0,00 Urban 27 3 10 5,85 0,52
Autoevaluare
simptome
depresive Rural 25 0,23 1,90 0,96 0,62
0,296 Urban 27 0,19 2,10 0,88 0,96
Din Tabelul 3 se pot extrage o serie de informații cu privire la diferențele dintre cele
două grupe de pacienții vârstnici cu atac vascular cerebral .
Valoarea testului t (50) = 4,282 este mai mare decât valoarea critică 2,011 la un p <
0,05, ceea ce înseamnă că rezultatul este foarte semnificativ statistic . Putem afirma că
diferențele constatate între cele două grupe sunt foarte semni ficative statistic , în favoarea
58
pacienților din mediul rural, care au depresia geriatrică mai mare decât pacienții din mediul
urban.
Deoarece valoarea testului t (50) = 0,351 nu atinge valoarea critică de semnificație
statistică 2,011 la un p < 0,05, înseamnă că rezultatul nu este semnificativ statistic . Deci,
diferențele dintre cele două grupe de pacienții vârstnici cu atac vascular cerebral privind
autoevaluarea simptomelor depresive nu sunt semnificative în funcție de mediul de
rezidență.
Ipoteza 3 se confirmă parțial .
4.4. Pentru verificarea Ipotezei 4 care afirmă că Există diferențe semnificative statistic
între pacienții vârstnici spitalizați cu diagnosticul atac vascular cerebral în ce privește
depresia geriatrică, respectiv autoevaluarea simptomelor depresive , în funcție de nivelul de
educație școlară., s-a folosit testul s tatistic parametric t independent bilateral.
Am ales să utilizăm acest test statistic deoarece în cadrul testării ipotezei verificăm
dacă diferențele constatate între mediile categoriilor de subiecți se datorează întâmplării sau
influenței variabilei independente: nivelul de educație școlară.
Deoarece numărul subiecților din fiecare grupă este mai mic de 30, se utiliz ează testul
parametric t. Pentru că fiecare dintre cele două grupe de subiecți constituite sunt alese la
întâmplare, pe baza situației lor naturale (diagnosticul de atac vascular cerebral și internarea
în aceeași perioadă de timp în aceeași secției a Spitalului Cl inic de Urgență Județean Timiș)
s-a ales testul t independent (Sava, 2000).
Testul parametric t independent bilateral validează sau infirmă ipoteza nulă conform
căreia m1 = m2; ipoteza de lucru este că cele două medii sunt diferite, fără a se preciza sensu l
(Sava, 2000). În analiza datelor vom utiliza tehnici statistice parametrice pentru descrierea
eșantionului: media și abaterea standard.
59
Tabelul 4 . Prezentarea rezultatelor celor două loturi în ceea ce privește depresia geriatrică,
respectiv autoevaluarea simptomelor depresive
Variabile
N Min Max Media Abatere
standard
t
p
Depresi e
geriatrică Max 8 clase 29 3 10 6,48 1,12
0,941 9 -12 clase 23 3 9 6,16 0,74
Autoevaluare
simptome
depresive Maxim 8
clase 29 0,19 2,10 0,96 1,08
0,351
9 -12 clase 23 0,38 1,80 0,83 0,96
Din Tabelul 4 se pot extrage o serie de informații cu privire la diferențele dintre cele
două grupe de pacienții vârstnici cu atac vascular cerebral .
Deoarece valoarea testului t (50) = 0,941 nu atinge valoarea critică de semnificație
statistică 2,011 la un p < 0,05, înseamnă că rezultatul nu este semnificativ statistic . Deci,
diferențele dintre cele două grupe de pacienții vârstnici cu atac vascular cerebral privind
depresia geriatrică nu sunt semnificative în funcție de nivelul de educație școlară.
Deoarece valoarea testului t (50) = 0,351 nu atinge valoarea critică de semnificație
statistică 2,011 la un p < 0,05, înseamnă că rezultatul nu este semnificativ statistic . Deci,
diferențele dintre cele două grupe de pacienții vârstnici cu atac vascular cerebral privind
autoevaluarea simptomelor depresive nu sunt semnificative în funcție de nivelul de
educație școlară.
Ipoteza 4 nu se confirmă.
60
5. CONCLUZII, LIMITE, DIRECȚII ȘI APLICABILITATE
5.1. Concluziile cercetării
Considerăm că acest studiu și -a atins obiectivul principal și a pus în evidență relațiile
dintre depresia geriatrică și autoevaluarea simptomelor depresive și, respectiv, sexul, starea
civilă, mediul de rezidență și nivelul de educație școlară ale persoanelor vârstnice aflate în
stare de boală și diagnosticate cu afecțiunea neurologică atac vascular cerebral.
Rezultatele arată că există diferențe semnificat ive statistic privind depresia geriatrică
a pacienților vârstnici diagnosticați cu atac vascular cerebral , în favoarea bărbaților, la care
este cu mult mai mare decât a femeilor.
O posibilă explicație poate fi dată de prescripțiile de rol masculin tradițio nale, care
arată imaginea bărbatului puternic, hotărât, autoritar, care nu are emoții sau, dacă le are, nu le
exteriorizează, mereu sigur pe sine și care are grijă de familie, ia decizii și are întotdeauna
dreptate. Evident, odată cu înaintarea în vârstă a re loc degradarea fizică, greu de acceptat
pentru bărbații tradiționaliști. Însă, apar o serie de fenomene în plan afectiv și ideativ la care
bărbații în vârstă nu sunt pregătiți să le facă față. De aceea, depresia geriatrică este mai intens
resimțită de c ătre bărbați decât de către femei.
În plus, stereotipurile culturale legate de sensibilitatea, afectivitatea, fatalismul
feminine influențează inclusiv percepția depresiei geriatrice a pacientelor cu AVC, deoarece
ele se așteaptă oarecum să fie triste, să creadă că urmează să se întâmple ceva rău, să se simtă
adesea neajutorate, să simtă că viața le este goală dacă nu -și mai pot îndeplini rolurile și
funcțiile domestic și să simtă că nu au prea mare valoare din cauza aceasta. Astfel, depresia
geriatrică, re simțită totuși intens de femei, fiind expectată, le afectează într -o măsură mai
mică decât pe bărbații de aceeași vârstă.
Datele indică diferențe semnificative statistic privind depresia geriatrică a
pacienți lor vârstnici diagnosticați cu atac vascular ce rebral , în favoarea persoanelor din
mediul rural, la care este mai mare decât a persoanelor din mediul urban.
Stilul de viață din mediul rural este încărcat de multiple activități cu caracter fizic,
începând cu îngrijirea matinală a animalelor din gospodăr ie și terminând cu cultivarea
terenurilor agricole. Toate aceste activități sunt esențiale pentru supraviețuirea în condiții
61
optime în mediul rural, mai ales când sursele externe de venit (pensiile agricole) sunt foarte
mici. De aceea, orice stare (fizică sau psihică) ce împiedică îndeplinirea cu succes a rolurilor
sociale care decurg din viața la țară este resimțită într -un mod acut.
Pe de altă parte, viața la oraș implică mult mai puține activități fizice de
autogospodărire. Chiar dacă nu locuiesc la blo c, vârstnicii de la oraș nu sunt legați de
ritmurile circadiene și de ciclurile anotimpurilor, supraviețuirea lor depinzând predominant
de cuantumul pensiei decât de altceva.
Alte rezultate arată că nu există diferențe semnificative statistic privind depr esia
geriatrică a pacienților vârstnici diagnosticați cu atac vascular cerebral , în funcție de starea
civilă sau de nivelul de educație școlară.
Se pare că în acest moment al vieții deteriorarea fizică generată de vârstă și
deteriorarea psihică generată de AVC au afectat relațiile interpersonale ale pacienților
vârstnici până în punctul în care nu mai contează semnificativ dacă au sau nu partener de
viață ori cât au fost de mult au fo st educați în primii 18 ani de viață.
Insatisfacția față de viață, renunțarea la activități și interese, percepția vidului
existențial, autodevalorizarea, sentimentul neputinței, lipsa de speranță și așteptările negative
legate de viitor sunt trăite la fel de intens de către pacienții vârstnici supraviețuitori unui
AVC, indiferent de starea civilă sau de nivelul de educație școlară.
De asemenea, datele statistice arată că nu există diferențe semnificative statistic
privind autoevaluarea simptomelor depresive a pacienților vârstnici diagnosticați cu atac
vascular cerebral , în funcție de sex, starea civilă, mediul de rezidență sau de nivelul de
educație școlară. Aceste 21 de simptome sunt percepute cu aceeași intensitate și evaluate la
fel de către pacienții vârstnici , ceea ce poate fi un idiciu al faptului că î n acest punct de pe
traietoria existenței lor, deteriorarea de ansamblu îi ”egalizează” din perspectiva
caracteris ticilor sociodemografice care i -a diferențiat până acum.
5.2. Limitele cercetării
Prima limitare este dată de numărul mic de participanți la studiu, la care se adaugă
faptul că nu au fost analizate alte comorbidități ale pacienții vârstnici cu diagnosticul de atac
vascular cerebral . În același timp, spitalizarea în sine, evoluția/ prognosticul bolii, inclusiv în
ce privește nivelul deteriorării mentale (înțelegerea conținutului itemilor) , prezența sau
62
absența, respectiv calitatea suportul ui social din timpul spitalizării, condițiile de viață de la
care au plecat vârstnicii, bolile antecedente pot constitui importan ți factor i de influență asupra
variabilelor analizate în acest studiu.
5.3. Direcții de continuare a cercetării
Acestea se vor axa î n primul rând pe reducerea limitelor cons tatate în studiul de față,
prin investigarea unui număr mai mare de pacienții vârstnici cu diagnosticul de atac vascular
cerebral și gruparea lor în funcție de :
evoluția/ prognosticul bolii,
prezența sau absența suportului social și percepțiile vârstnicului legate de acest suport,
percepțiile vârstnicului asupra condițiilor de viață ulterioare spitalizării (dacă va locui
singur/ă, respectiv cu unul sau mai mulți membrii ai familiei, respectiv dacă va fi
instituțio nalizat) ,
prezența sau absența altor boli, respectiv numărul și tipul bolilor antecedente.
Cercetarea se mai poate continua prin investigarea nivelului de anxietate ale
pacienților vârstnici cu diagnosticul de atac vascular cerebral .
5.4. Utilitatea studiului
Acest studiu este util, în primul rând, persoanelor din mediul social al pacienților
vârstnici cu diagnosticul de atac vascular cerebral , care doresc (sau nu ) să se implic e în
creșterea calității vieții acestora .
Este vorba despre cadrele medicale care îngrijesc acești bolnavi în timpul spitalizării
(medicii neurologi, asistentele medicale), despre cadrele medicale care se ocupă de starea de
sănătate a acestora după externare (medicii de familie, medicii specialișt i în alte ramuri,
asistentele medicale), persoanele cu care locuiesc vârstnicii (de obicei membrii familiei),
persoanele care prestează servicii de îngriire a acestora și cu care pot locui sau nu.
Cunoscând faptul că bărbații, dar și persoanele din mediul rural trăiesc mai intens
depresia geriatrică, ar fi util să li se acorde o atenție mai mare pentru depășirea acestei trăiri
negative. Există o serie de indicații formulate de specialiștii în domeniu care sunt foarte utile
pentru comunicarea și relaționarea cu acest tip de pacienți.
63
Nu este deloc ușor pentru cineva să aibe grijă de vârstnicii supraviețuitori accidentelor
vascular e cerebral e. Considerăm că ar fi utilă organizarea unor grupuri de suport în care
membrii familiei să aibe posibilitatea de a -și îm părtăși experiențele generate de această
situație și, totodată, să fie informați despre modalități le eficiente de relaționare cu pacienții
vârstnici , respectiv de gestionare a stresului psihic .
64
BIBLIOGRAFIE
1. Allport, G.W. (1981) Structura și dezvoltarea personalității , București, E.D.P.;
2. Birch, A. (2000), Psihologia dezvoltării, București, Editura Tehnică,
3. Boudon, R. (1990), Texte sociologice alese , București, Editura Humanitas;
4. Cărăușu, E.M. (2013), Sănătate publică, Suport curs 2013 , sursa: www.umfiasi.ro ;
5. Chiorean M., Bătrânețea – semnificații etnologice ale vârstei, Teză de doctorat, Rezumat ,
sursa: http:// www.unibuc.ro;
6. Gociu, A. (2012), Tulburări depresive pe fond psihoorganic, Teză de doctorat – rezumat,
http:// www.umfiasi.ro ;
7. http://www biblioteca.regielive.ro › Biblioteca › Cursuri › Psihologie ;
8. http://www biblioteca.regielive.ro › Biblioteca › Referate › Medicina ;
9. http://www.personal.evaluare -psihologica.ro ;
10. http://www.personal.evaluare -psihologica.ro ;
11. http://www.psihoconsultanta ;
12. http://www. referat .ro/referate /Batranetea ;
13. http:// www.romedic.ro ;
14. http://www.romedic.ro;
15. http://www.varstnici.ro/ batranetea;
16. http:// www.ziaruldeiasi.ro ;
17. Popescu -Neveanu, P. (1978) Dicționar de psihologie, București, Editura Albatros,
18. Rădulescu, S.M. (1994), Sociologia vârstelor: societatea si ciclul uman de viață,
București, Editura Hyperion;
19. Sava, F. (2000), Caiet de seminar pentru statistica socială , Timișoara, Tipografia
Universității de Vest din Timișoara.
20. Șchiopu, U., Verza, E. (1997), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, București, Editura
Didactică și Pedagogică;
21. Sillamy, N. (1996), Dicționar de psihologie (trad.), București, Editura Univers
Enciclopedic.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: 2. CONSIDERENTE TEORETICE 4 2.1. Perioada de vârstă a bătrâneții 4 2.1.1. Generalități 4 2.1.2. Caracterizare somato -fiziologică 15 2.1.3…. [600121] (ID: 600121)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.