1UNIVERSITATEA NA ȚIONALĂ DE APĂRARE CAROL I [602366]

1UNIVERSITATEA NA ȚIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”
Centrul de Studii Strategice de Ap ărare și Securitate

Dr. Gheorghe V ĂDUVA

RĂZBOI ȘI CUNOA ȘTERE

Moartea nu înseamn ă nimic; dar a tr ăi învins și fără
glorie înseamn ă a muri în fiecare zi.

Napoleon Bonaparte

Editura Universit ății Naționale de Ap ărare „Carol I”
București, 2008 NESECRET
Exemplar nr
Dosar nr
2

© Toate drepturile asupra prezentei edi ții sunt
rezervate Universit ății Naționale de Ap ărare „Carol I”
• Lucrarea a fost discutat ă în ședința Consiliului
Științific al CSSAS
• Responsabilitatea privind con ținutul revine în
totalitate autorului

ISBN 978-973-663-707-0

3CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………..7
 
Capitolul 1 Fenomenologia r ăzboiului …………………………….15  
1.1 Filosofia r ăzboiului modern…………………………………….16  
1.1.1 Geneza r ăzboiului modern………………………………..18  
1.1.2 O posibil ă definiție dată noului război ……………….27  
1.1.3 Războiul și conflictul armat ………………………………32  
1.2 Războaiele din noua genera ție…………………………………37  
1.2.1 O posibil ă tipologie a noilor r ăzboaie………………..38  
1.2.2 Războaiele din genera țiile a patra și a cincia ……..42  
1.2.3 Principii ale noului r ăzboi ………………………………..45  
1.3 Războiul antir ăzboi………………………………………………..49
 
Capitolul 2 Filosofia r ăzboiului ………………………………………52  
2.1 Război filosofic?…………………………………………………….52  
2.1.1. Filosofia valorilor și conflictualitatea lumii.
Axiologia r ăzboiului…………………………………………………57  
2.1.1.1 Școala valorii ……………………………………………57  
2.1.1.2 Sfera valorilor și teoria defini ției…………………60  
2.1.1.3 Judecat ă, valoare semnifica ție…………………….63  
2.1.2. Noua Dreapt ă, modernitatea și războiul ……………67  
2.1.3. Arta pruden ței ………………………………………………..72  
2.2 Criza, conflictul, r ăzboiul și efectul de re țea……………..76  
2.2.1 Efectul de re țea ……………………………………………….77  
2.2.2 Efectul de criz ă………………………………………………..82  
2.2.3 Incertitudini orizontale …………………………………….84  
2.2.4 Cunoa șterea spațiului cyberstrategic al r ăzboiului88  
2.3 Clasic și modern în teoria, practica și arta războiului..96  
2.3.1 Concepte clasice asupra r ăzboiului……………………98  
2.3.1.1 Școala clasic ă franceză………………………………99  
2.3.1.2 Școala de la Berlin…………………………………..111  
42.3.1.3 Școala britanic ă………………………………………134  
2.3.2. Concept și acțiune în războiul modern …………….143  
2.3.2.1 Războiul din Vietnam……………………………….143  
2.3.2.2 Războiul din Falkland………………………………146  
2.3.2.3 Războiul din Golf din martie-aprilie 2003…..152  
2.4 Aria de cuprindere a conceptului noului r ăzboi ……….157  
2.4.1 Războiul de re țea …………………………………………..157  
2.4.2 Războiul asimetric …………………………………………161
 
Capitolul 3 Cunoa șterea noului r ăzboi …………………………..164  
3.1 Războiul și teoria cunoa șterii ………………………………..164  
3.1.1 Managementul cunoa șterii războiului de tip cognitiv
și limitele sale………………………………………………………..165  
3.1.1.1 O posibil ă și necesară cunoaștere a războiului
cunoașterii…………………………………………………………166  
3.1.1.2 Limite și limitări………………………………………169  
3.1.1.3 Axiologia conflictualit ății …………………………172  
3.1.1.4 Management și gestionare ………………………..175  
3.1.2 Info-r ăzboiul …………………………………………………177  
3.1.3.1 Info-valoare, info-cultur ă, info-civiliza ție …..178  
3.1.3.2 Info-conflictualitatea………………………………..180  
3.1.3.3 Noile hegemonii ………………………………………185  
3.2 Cunoa șterea războiului…………………………………………188  
3.2.1. Cunoa șterea comun ă a războiului …………………..189  
3.2.2 Epistemologia și dialectica r ăzboiului………………190
 
Capitolul 4 Dinamica r ăzboiului cognitiv ……………………….197  
4.1 Un concept proiectiv și constructiv…………………………198  
4.2 Cunoa șterea impactului de re țea asupra conflictelor
clasice și asimetrice …………………………………………………..215  
4.3 Noua cultur ă a războiului……………………………………..217  
4.3.1. Exist ă oare solu ții pentru o conflictualitate
endogenă? …………………………………………………………….220  
4.3.2. Războiul sfâr șitului războiului………………………..225

5Concluzii……………………………………………………………………..227
 
Bibliografie selectiv ă…………………………………………………….233
 
Anexe ………………………………………………………………………….239  
Anexa nr. 1 Tipuri de r ăzboaie în concep ția lui Jomini ….239  
Anexa nr. 2 Dinamica scopuri, obiective, efecte ale
războiului …………………………………………………………………247  
Anexa nr. 3 Curente epistemologice …………………………….254  

6War and knowledge

Introduction • The phenomenology of war * The
philosophy of the modern war. * The new generation’s war
* The against-war war • The philosophy of war * The
philosophic war? * The crisis, the conflict, the war and the network effect * Classic and modern in the war’s theory,
practice and art * The new war’s concept spreading area • The knowledge of the new war ∗ The war and the knowledge
theory ∗ The war’s knowledge • The dynamics of the cognitive
war * A new projective and constructive concept * Knowing the network impact on classical and asymmetric conflicts * The
new culture of war • Conclusions • Selective bibliography
• Annexes

The modern war significantly moves to the knowledge
space. It is a very dangerous extension, as it aims imposing, by
information and means specific to the knowledge, especially the scientific knowledge – epis temology – some interests as
values. The values do not need either to be imposed or to be
transmitted. They imperturbably follow their way, a way of connecting to the universal systems of value. The knowledge
war is the last form of the psychological and informational war
and tends to a chaotic evolution that is hard to control and hard
to manage. Under these circumstances, the deep knowledge of
the war phenomenon, in its dynamics, becomes important and essential. The study pleads for a flexible and dynamic
architecture of the process for knowing the war, and also for
using some elements specific to the cognitive war in order to
prevent and adjust any kind of war and, consequently, for an
effective management of the control systems and conflictuality.

7IINNTTRROODDUUCCEERREE
Războiul este și nu este un dat. Este un dat, pentru c ă
face parte din conflictualitatea lumii, iar lumea este, în esen ța
ei, conflictual ă, întrucât conflictualitatea reprezint ă, fără
îndoială, un suport al mi șcării și dezvoltării. Acolo unde nu
există conflict nu exist ă mișcare. Acolo unde nu exist ă mișcare,
nu poate avea loc niciun fel de evolu ție, niciun fel de
dezvoltare.
Războiul reprezint ă una dintre formele cele mai
complexe ale conflictualit ății locuitorilor planetei P ământ, dac ă
nu chiar cea mai complex ă. Din aceast ă perspectiv ă, noi
considerăm că lumea nu are prea multe lucruri de f ăcut, în afar ă
de acceptarea faptului c ă războiul face parte din via ța ei și că,
într-o form ă sau alta, trebuie doar s ă-l gestioneze și să-l facă
mai puțin distrug ător, controlându-i violen ța și armele și
„orientându-l”, într-un fel, pe calea cea bun ă.
În același timp, r ăzboiul nu este un dat, întrucât el
reprezintă doar o form ă a conflictualit ății și nu conflictualitatea
în sine. Conflictualitatea nu înseamn ă neapărat război. Chiar
dacă societatea oamenilor, ca oricare alt ă existență evolutivă
din Univers, este conflictual ă, de aici nu rezult ă neapărat că
întreaga conflictualitate înseamn ă război, că expresia
conflictualit ății oamenilor se reduce la acest fenomen, pe de o
parte, nociv și distrugător, și, pe de alt ă parte, disuasiv,
protector și chiar primenitor.
Războiul este un maximum special al conflictualit ății
lumii. El const ă în atingerea unui prag de la care conflictu-
alitatea nu mai poate fi nici în țeleasă, nici acceptat ă, nici
eludată, nici pus ă sub control. R ăzboiul înseamn ă, într-un fel,
ieșirea din conflictualitatea obi șnuită, gestionabil ă, și plonjarea
într-un areal în care domin ă principiul aleea iahta est .
Oamenii au f ăcut totul pân ă aici. De aici urmeaz ă să
intre în func țiune armele, iar rezultatul confrunt ării armate de
8mare amploare – a șa cum este orice r ăzboi – depinde, în cea
mai mare m ăsură, dacă nu chiar în totalitate, de bunul
Dumnezeu. Acesta este, dealtfel, și unul dintre sensurile cele
mai profunde ale dictonului Inter arma silent musae .
Când au cuvântul armele, toate celelalte, inclusiv
capacitatea de crea ție a minții omenești, cu tot ce rezult ă de aici
în planul valorilor, tac. Cel pu țin, așa se spune. Aceasta este
imaginea care s-a creat sau propozi ția universal ă afirmativ ă
care s-a formulat. Dar nu este adev ărat. Este doar periculos. Și
inexact. T ăcerea muzelor este, totu și, ca orice t ăcere, relativ ă.
Mai exact, discutabil ă. Pentru c ă, orice s-ar spune, crea ția
rezultă nu din stagnare, ci din conflict. Conflictul creeaz ă com-
petiția, pune probleme și impune c ăutarea solu ției. Mișcarea,
schimbarea și transformarea creeaz ă durata. Ex nihilo nihil .
Grafic, locul r ăzboiului în conflictualitatea lumii, într-o
matrice a tablei înmul țirii, se afl ă în căsuța 100, astfel:

10 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
9 9 18 27 36 45 54 63 72 81 90
8 8 16 24 32 40 48 56 64 72 80
7 7 14 21 28 35 42 49 56 63 70
6 6 12 18 24 30 36 42 48 54 60
5 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50
4 4 8 12 16 20 24 28 32 36 40
3 3 6 9 12 15 18 21 24 27 30
2 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20
1 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Celelalte forme de conflictualitate, de la conflictul de
interese la conflictul armat de joas ă intensitate, de intensitate LEGENDA
1-10 – gradarea motiva ției
1-100 – intensitatea conflictualit ății rezultat ă din confruntarea
motivațiilor (de la foarte joas ă, reprezentat ă de cifra 1, la maxim ă,
reprezentat ă de cifra 100)
100 – intensitate maxim ă = RĂZBOI

9medie sau de o intensitate pos t-medie, fac parte din acest
univers conflictual și sunt extrem de diversificate și foarte
dinamice.
Război înseamn ă însă maximă conflictualitate. Sau
conflictualitate dus ă pe ultima ei treapt ă.
Războiul nu este și n-a fost niciodat ă pe placul
oamenilor, chiar dac ă omul este, deseori, definit ca o fiin ță
războinică, unica și singura fiin ță războinică din câte se cunosc
până acum. R ăzboiul a fost dintotdeauna considerat, de
majoritatea oamenilor – chiar și de către cei care l-au declan șat
–, ca un fel de cutremur social, ca o catastrof ă socială. De cele
mai multe ori, atât beligeran ții defensivi, cât și cei ofensivi au
folosit războiul sau prilejul lui ca solu ție impusă, ca ultima
soluție pentru rezolvarea unui diferend, pentru deblocarea unei
situații strategice complexe și complicate. Se în țelege că, până
la o asemenea solu ție extrem ă, au fost încercate și altele,
îndeosebi diplomatice, de embargo economic, de presiuni
politice, de avertizare și chiar de amenin țare cu folosirea for ței
pentru rezolvarea diferendului care a declan șat situația
complexă și complicat ă, dar și de altă natură. Războiul nu
exclude diploma ția, dialogul sau alte solu ții, dar, de cele mai
multe ori, intervine atunci când acestea se blocheaz ă sau sunt
blocate (inten ționat sau nu), tocmai pentru deblocarea lor.
Războiul poate fi îns ă înțeles și ca o solu ție de tranzit, în sensul
că nu el rezolv ă efectiv diferendul, ci doar creeaz ă condiții –
prin folosirea violen ței armate – pentru solu ționarea acestuia.
Orice diferend se rezolv ă tot la masa tratativelor.
Dacă lucrurile stau a șa, putem trage concluzia c ă
războiul este doar acea interven ție „chirurgical ă”, cu durat ă
variabilă, dar limitat ă, de regul ă, de scurt ă durată (întrucât
omenirea nu este capabil ă să suporte un r ăzboi de lung ă durată),
pentru a extirpa acel element periculos, care blocheaz ă și face
imposibil dialogul, adic ă soluția negociat ă. Războiul înseamn ă
o maxim ă folosire a for țelor, mijloacelor și resurselor; este,
10deci, foarte costisitor și extrem de periculos, întrucât genereaz ă,
de cele mai multe ori, escalad ări simetrice, disimetrice sau
asimetrice, greu de controlat și de gestionat. Iar eficien ța lui, a
războiului în sine, este, deseori, discutabil ă și chiar nul ă. Pentru
că, așa cum foarte bine se știe, nu războiul în sine a rezolvat
vreodată diferendul pentru care a fost declan șat, ci dialogul din
timpul tratatului de pace, care a urmat conflictului armat,
armistițiului sau situa ției indecise rezultat ă din imposibilitatea
continuării ostilităților militare sau capitul ării necondi ționate a
uneia dintre p ărți.
Noi consider ăm că războiul reprezint ă vârful unei crize,
că el nu apare din senin, ci este un rezultat al evolu ției spre
punctul maxim a unei situa ții conflictuale, în condi ții
favorabile, adic ă într-un mediu politic, economic, social și
militar, intern și internațional, complex, contradictoriu, extrem
de tensionat, chiar conflictual, cu numeroase probleme nerezolvate și cu evolu ții haotice și, deci, imprevizibile.
Societatea omeneasc ă nu s-a aflat niciodat ă într-o stare
de normalitate. Este vorba, desigur , de o normalitate care ar fi
definită pe absen ța totală a tensiunilor, crizelor și conflictelor.
Această stare de normalitate, în țeleasă ca normalitate absolut ă,
a fost totdeauna un ideal care nu a putut fi atins și, probabil, nu
va putea fi atins niciodat ă. Starea de normalitate a lumii este, de
fapt, una de tip conflictual. Noi o definim aici în mod ideal –
adică pe un suport non-conflictual –, tocmai pentru a reliefa
celelalte st ări ale societ ății omenești: precriza, criza, r ăzboiul
rece și războiul. Starea de „R ăzboi Rece” nu este specific ă
numai perioadei dintre 1948 și 1990, perioad ă care se
identifică, adesea, cu acest tip de r ăzboi, în care armele nu tac
pur și simplu, ci, în t ăcere și prin tăcere, se dezvolt ă,
prolifereaz ă, ci aproape întregii istorii a omenirii, întrucât
societatea omeneasc ă, încă
din perioada ei primitiv ă, s-a aflat
într-o permanent ă pregătire pentru a face fa ță unui război,
situație care echivaleaz ă, în mod evident, cu ceea ce putem

11numi „R ăzboi Rece” sau, mai exact, o stare permanent ă,
tensionată, de pregătire, din toate punctele de vedere, pentru un
viitor război sau pentru un eventual r ăzboi. Dar preg ătirea
pentru război sau pentru un eventual r ăzboi face parte tot din
război. Iată cum arat ă curba conflictualit ății în perioada 1920-
2008:

5
4
3
2
1
Legenda

După cum se vede și din graficul de mai sus, între 1920,
anul încheierii p ăcii în urma Primului R ăzboi Mondial, și 2008,
situația conflictual ă n-a ieșit niciodat ă, din etapa de precriz ă (de
crize haotice) sau din situa ții tensionate, echivalente cu ceea ce
numim stare, grad sau prag de precriz ă, ci totdeauna a oscilat,
pe muchie de cu țit, între o conflictualitate cu geometrie
variabilă, cu cauze complexe și, adesea, greu de identificat, și o
normalitate tensionat ă, în care și prin care se genera sau
regenera o politic ă de forță și influență.
Al Doilea R ăzboi Mondial reprezint ă maximumul
cunoscut al conflictualit ății lumii și, probabil, va r ămâne pentru
multă vreme, chiar pentru totdeauna, a șa. Spunem acest lucru,
întrucât cel de Al Doilea R ăzboi Mondial nu numai c ă nu a
rezolvat problemele pentru care a fost declan șat, dar a accentuat
și mondializat conflictualitatea, i-a dat un caracter de
generalitate. F ără s-o scoat ă din dimensiunile ei fractale, 5 Război
4 Război Rece
3 Criză
2 Precriză
1 Normalitate 1920 1938 1940 1945 1948 1964 1990 1991 2003 2008
12disparate, complexe și complicate, i-a dat un grad sporit de
integralitate, angajând, practic, întreaga planet ă într-o
confruntare f ără obiect și fără subiecți. Mai mult, înving ătorii
din cel de Al Doilea R ăzboi Mondial – Statele Unite, Rusia,
China, Fran ța și Marea Britanie – și-au rezervat cele cinci
fotolii (fiecare cu drept de veto) în Consiliul de Securitate al
ONU, asumându- și, în acela și timp și prin aceasta, și
responsabilitatea prevenirii r ăzboiului și menținerii păcii.
Evident, pentru aceasta, era necesar ca fiecare s ă
dispună de toate argumentele posibile și nu doar de un loc
privilegiat ( și, desigur, responsabil) în cadrul acestui organism
de bază a l O N U . P e n t r u c ă, la urma urmei, în rela țiile
internaționale, ca și în viața obișnuită, tot „frica p ăzește via”.
De aceea, cele cinci mari puteri înving ătoare în Al Doilea
Război Mondial s-au dotat rapid cu arme nucleare, au tras o
linie pe Elba, mai exact, de la Marea Baltic ă la Marea Neagr ă –
linia frontului R ăzboiului Rece –, au creat dou ă tabere într-o
beligeranță de tip special, NATO și Tratatul de la Var șovia, și
au construit un fel de pace pe muchie de cu țit, au impus o
cortină de fier, sau un perete de o țel, dincolo de care cele dou ă
tabere s-au înarmat pân ă în dinți, într-o competi ție fără start, pe
care n-au mai putut-o nici controla, nici declan șa. A rămas o
competiție aproape în sine, absurd ă și paradoxal ă – ca mai tot
ce ține de justificarea conflictualit ăți i – , c u e f e c t e p e t e r m e n
foarte lung, dar și cu unele avantaje printre care ar putea fi
incluse și următoarele:
¾ dezvoltarea f ără precedent a tehnologiilor de vârf și a
tehnologiei informa ției;
¾ accelerarea procesului de amplificare a re țelelor de
comunica ții și de informa ții, transmiterea și receptarea
informației în timp real;
¾ crearea unei situa ții strategice complexe, în care și prin
care un r ăzboi de tipul celei de a doua conflagra ții
mondiale devine practic imposibil, în timp ce

13conflictualitatea lumii cre ște, se fragmenteaz ă și, în
același timp, se integreaz ă;
¾ reconceptualizarea r ăzboiului și infiltrarea lui în planul
cunoașterii, crearea r ăzboiului cognitiv.
Această reconceptualizare a r ăzboiului aduce în prim-
plan noi dimensiuni, necunoscute pân ă acum, ale
conflictualit ății armate violente, punând serios în discu ție
rațiunea confrunt ării armate, problematica extinderii strategiilor
de tip militar și la alte domenii, cea a scoaterii r ăzboiului din
zona exclusiv ă a confrunt ării armate și golirea lui de un
conținut tradi țional, concomitent cu noi configur ări și
reconfigur ări – unele dintre ele discutabile – ale no țiunilor de
beligeranță, de confruntare militar ă, de distrugere, de impunere,
de agresiune, de ap ărare, de legitimitate etc.
Cea mai spectaculoas ă metamorfoz ă din spa țiul
războiului ar putea fi aceea a consider ării acestui fenomen
social complex în termeni de afacere și tratarea lui și din
această perspectiv ă. În fond, orice ac țiune uman ă trebuie s ă
creeze un produs, iar acesta trebuie s ă aibă cel puțin o valoare
de întrebuin țare, adică să fie necesar cuiva. R ăzboiul nu poate fi
scos înafara ac țiunii umane eficiente, dar nici nu poate fi
considerat doar ca o ac țiune între altele, ca o afacere între
altele.
Transformarea r ăzboiului într-o afacere ca oricare alta
pare a fi efectul cel mai interesant în revolu ționarea războiului,
dar acest lucru r ămâne de demonstrat și de înțeles. Deocamdat ă,
exemplele care ar putea fi folosite pentru a ilustra aceast ă
perspectiv ă – războiul din Irak și războiul din Afganistan sau
acțiunile militare și civil-militare folosite în procesul de
gestionare a crizelor și conflictelor armate – nu sunt foarte
concludente. Ele par mai degrab ă impuse de evolu țiile haotice
ale conflictualit ății și de o serie de interese decât izvorâte din
necesități stringente privind solu ționarea efectiv ă a
conflictualit ății din zonele respective.
14Oricum, r ăzboiul, ca oricare alt fenomen social de mare
amploare, evolueaz ă spre dimensiuni, configura ții și expresii ce
nu sunt și nu pot fi pe deplin cunoscute și modelate. De aceea,
cunoașterea războiului, mai ales a noului r ăzboi, adic ă a
războiului sau r ăzboaielor din genera ția a 4-a rămâne una dintre
marile provoc ări ale prezentului și viitorului.

15CCAAPPIITTOOLLUULL 11
FFEENNOOMMEENNOOLLOOGGIIAA RRĂĂZZBBOOIIUULLUUII
Războiul este o expresie a unei realit ăți la limită, chiar
dincolo de limite, dincolo de prag, a conflictualit ății societății
omenești. Este un fel de escaladare, pe vreme rea, a
Everestului. Adic ă, se prezint ă ca un soi r ău de atitudine bizar ă,
de inconștiență curajoas ă, de neputin ță riscantă sau de putere
malefică, în măsură să schimbe sau s ă transforme realul în
imaginar și imaginarul în real, logica adev ărului în adev ărul
unui nou tip de logic ă, cea a inferen țelor paradoxale…
Războiul face de toate. Anim ă, descurajeaz ă, distruge
iluzii și realități, genereaz ă tragedii inimaginabile, suferin țe și
dezamăgiri, dar, în acela și timp, reprezint ă și una dintre
soluțiile extreme, de cel mai mare risc, pentru rezolvarea unor
probleme extreme, pentru consumarea energiilor și tensiunilor
acumulate. Metaforic vorbind, este un seism al societ ății
omenești.
Chiar dac ă pare un produs exclusiv al voin ței oamenilor,
al voinței puterii, al voin ței politice, el nu este decât un efect al
dialecticii unor evolu ții haotice și intempestive spre praguri
critice, imposibil de ocolit, de dep ășit sau de înl ăturat. Războiul
baleiază totdeauna între ultimul prag de criz ă și un areal
necunoscut, este, de fapt, o cunoscut ă plonjare într-un orizont
necunoscut, imposibil de identificat, de evaluat, de prognozat și
de gestionat.
Atunci, dac ă necunoscutul în care plonjeaz ă orice război
nu este totdeauna și pe de-a întregul accesibil inteligen țelor care
au decis declan șarea conflictualit ății armate, ce anume le
determină pe acestea s ă depășească pragul de siguran ță și să
treacă dincolo de ceea ce se vede, de ceea ce se în țelege, de
ceea ce poate fi modelabil și previzibil, deci cognoscibil? De ce
acceptă inteligen țele depășirea riscant ă a pragurilor critice? De
ce acceptă ele nemărginirea, plonjarea spre orizonturi cu totul și
16cu totul imprecise, neidentificate, necunoscute, ci doar
imaginate? Ce anume îl împinge pe om s ă proiecteze, s ă
realizeze și să suporte r ăzboiul? De ce este r ăzboiul, și în acest
secol al globaliz ării, gestion ării crizelor și conflictelor de tot
felul, al construc ției păcii și liniștii, al parteneriatelor strategice,
al rețelei și al informa ției în timp real, un instrument al
politicii? De ce-i mai trebuie politicii, ast ăzi, în epoca
informației, a rețelei, în societatea cunoa șterii, război, războaie
și conflicte armate?
Întrebări la care, desigur, într-o form ă sau alta, se poate
răspunde. Dar, dincolo de r ăspunsuri, adic ă dincolo de
judecățile și raționamentele coerente care se pot formula, r ămân
paradoxurile.
1.1 Filosofia r ăzboiului modern
Este, oare, r ăzboiul modern altceva sau altfel decât
războiul, în general, ca fenomen social complex, ca mijloc sau
instrument al politicii, ca expresie la limit ă a conflictualit ății
lumii, ca modalitate extrem ă de deblocare a unei situa ții
strategice, ca form ă violentă, dusă la extrem, a unui modus
vivendi tensionat și conflictual?

Răspunsul la o astfel de întrebare este foarte simplu: nu.
Războiul nu este altceva decât a fost el întotdeauna și
dintotdeauna în dinamica tensionat ă și conflictual ă a lumii
oamenilor. Dar, a șa cum lumea, în întregul ei și în toate
componentele sale, se dezvolt ă și se transform ă, și războiul, la
rândul lui, reflect ă (desigur, într-un mod specific) aceste
transform ări. Este normal s ă fie așa, de vreme ce r ăzboiul nu
este și nu poate fi altceva decât o activitate a oamenilor, un mod
de a trăi și a supravie țui (prin violen ță) într-o lume în care
regula este lupta. Vivere militare est . A trăi înseamn ă a lupta.

17Deși transform ările din societatea omeneasc ă (econo-
mice, sociale, politice, informa ționale, demografice, geopolitice
etc.) se înscriu într-o evolu ție ascendent ă, ele nu sunt
predominant lineare, ci predominant nelineare, dinamice și
totdeauna foarte complexe. Societatea omeneasc ă – și acum, ca
totdeauna – devine mereu, adic ă se transform ă mereu, î și
modifică în permanen ță componentele, se adapteaz ă noilor
cerințe, supravie țuiește, își reglează sistemele de generare și
regenerare a resurselor, de consum, de acumulare, de
ameliorare a tensiunilor și de descărcare a energiilor negative,
de apărare și de securitate.
Din epoca primitiv ă până azi, omul, esen țialmente, nu s-
a schimbat. Are aceea și constitu ție fizică, biologic ă și
energetică, este tot o fiin ță socială, se bate și se zbate cam în
același areal geografic, geofizic și cosmic, pe care-l umple din
ce în ce mai mult cu crea țiile și cu produsele sale. Ne afl ăm
deja în etapa în care infrastructurile create de oameni ( și
acceptate de natur ă) sunt pe cale de a echivala și, pe unele
locuri, chiar de a dep ăși numeric unele dintre elementele de
relief, în expansiunea geografic ă a omului și a mediului s ău
concurențial și conflictual de via ță – expansiune pe care o
considerăm de tip intensiv, în sensul de expansiune interioar ă –,
iar aceast ă realitate spune foarte multe. Ea poate fi în țeleasă ca
o adaptare la cerin țele unui mediu de via ță natural, ca
modificare a acestui mediu, în sensul trebuin țelor umane, ca o
re-creare a naturii pe coordonate umane, deci, a naturii umane,
dar și ca o agresiune a omului împotriva mediului natural.
Orașele și, în general, localit ățile, tind s ă acopere în întregime
uscatul. Exist ă deja proiecte pentru construirea unor localit ăți…
acvatice sau cosmice, pentru c ă expansiunea uman ă n u s e v a
opri niciodat ă. Ceva echivalent cu ac țiunea ofensiv ă și
dinamică a civiliza ției occidentale asupra continentului
american locuit de indieni, de azteci, de inca și etc.
18În 2050, planeta va avea o popula ție de 9 miliarde de
locuitori, densitatea popula ției crescând de la 6,7 locuitori pe
kilometru p ătrat, cât era în 1920, și de la 43,6 locuitori pe
kilometru p ătrat, cât este în prezent, la 60,4 locuitori pe
kilometru p ătrat, cât va fi în 2050. În 2100, densitatea
populației va dep ăși cu mult 77 de locuitori pe kilometru p ătrat.
Suprafața planetei = 510.065.600 km2.
Suprafața uscatului este de 148.993.100 km2.
La ora actual ă, fiecărui om de pe planet ă îi revin 0,0785
km2 din suprafa ța totală a planetei și 0,0230 km2 din suprafa ța
uscatului. În 2050, unui om îi vor reveni 0,056 km2 din
suprafața totală a planetei și 0,0165 km2 din suprafa ța uscatului.
Nu este departe vremea când suprafa ța uscatului va fi
identică cu suprafa ța planetei locuit ă de oameni, poate, chiar
mai mică decât aceasta, în condi țiile în care agresiunea apei
asupra uscatului va cre ște, probabil, în intensitate, odat ă cu
încălzirea atmosferei și topirea semnificativ ă a ghețarilor.
Pentru că omul își va extinde arealul și asupra oceanelor, asupra
Cosmosului și a altor planete. Deja exist ă țări unde localit ățile
acoperă suprafețe aproape egale cu ale terenurilor unde nu se
află locuințe.
1.1.1 Geneza r ăzboiului modern
Există, oare, un r ăzboi modern? În ce anume const ă
modernizarea r ăzboiului? Care sunt factori generatori ai
războiului modern? Dar cei inhi bitori? Dar cei perturbatori?
Care sunt principalele trepte (praguri) în evolu ția războiului
modern?
În martie 2006, puterea distructiv ă a arsenalului nuclear
al lumii, dac ă se consider ă că fiecare ogiv ă ar avea o putere de
o megaton ă și poate distruge totul pe o raz ă de 4 km, deci, pe o
arie de o arie de 50 km2, se prezenta astfel:

19Arsenal
nuclear Putere de distrugere
în km2 Țări
deținătoare Total Activ Arie
ogiva Totală Activ ă
Rusia 16.000 5.830 50 800.000 291.500
Statele
Unite 9.962 5.735 50 498.100 286.750
China 200 145 50 10.000 7.250
Franța 350 350 50 17.500 17.500Club nuclear Marea
Britanie 200 200 50 10.000 7.250
India 50 50 50 2.500 2.500
Pakistan 60 60 50 3.500 3.500
Israel 200 200 50 10.000 10.000
Coreea
de Nord 10 10 50 500 500Non
TNP
Total 27.032 12.580 50 1.352.100 626.750
De unde rezult ă că, dacă ar fi explodat întregul arsenal
nuclear, suprafa ța terestră ar putea fi distrus ă în întregime, iar
dacă ar fi explodate doar capetele nucleare active, diferen ța n-ar
fi prea mare, întrucât acolo unde explodeaz ă, în mod
intenționat, o ogiv ă dintr-un arsenal nuclear, vor exploda, în
lanț și celelalte, chiar și cele care nu sunt active.
Mai exact, puterea de distrugere este, urm ătoarea:
Putere Distrugere
totală Distrugere
majoră Arsuri
de
gradul
III Arsuri
de
gradul
II Arsuri
de
gradul
I 500
Rem200
Rem 100
Rem
1
Kilotonă 250 m 500 m 750 m 1.5 km 2 km 500
m 750
m 1 km
100
Kilotone 1 km 2 km 3 km 10 km 15 km 1 km2,5
km 5 km
1
Megatonă 4 km 10 km 15 km 25 km 50 km 8 km10
km 20
km
20Există, desigur, un r ăzboi modern, de și sensul no țiunii
modern, legat ă de război, ar putea fi discutabil. Modernitatea
războiului nu este îns ă legată stricto sensu de semantica acestui
cuvânt, ci are conota ții mult mai diverse. Din p ăcate, războiul
face parte din societatea omeneasc ă, este un produs al acesteia
și, ca atare, el va avea, în principiu, cam acelea și caracteristici
pe care le va avea arealul care îl genereaz ă și din care se
generează. Cu alte cuvinte, r ăzboiul nu va fi nici mai bun, nici
mai rău ca societatea oamenilor din care face parte și pe care o
însoțește dintotdeauna și o va înso ți întotdeauna. Nu ca o
fatalitate, ci ca o realitate a trecerii conflictualit ății lumii mereu
la limită și peste limit ă.
La un moment dat, s-a spus c ă armele vor cunoa ște o
asemenea dezvoltare și vor avea o asemenea putere de
distrugere încât, practic, r ăzboiul va fi imposibil. Este posibil s ă
fie așa. Se pare c ă, odată cu dezvoltarea armamentului nuclear
și a sistemelor de arme ultramoderne, aceast ă previziune a
devenit sau va deveni în curând realitate. O realitate în paradox,
desigur, întrucât, în mod aproape sigur, r ăzboiul se va
transforma, î și va schimba formele, î și va perfec ționa
mijloacele, dar nu va disp ărea, întrucât el este un produs al
conflictualit ății lumii, iar aceast ă conflictualitate est,
deopotriv ă, endogen ă și exogenă. Endogen ă, pentru c ă face
parte din ea; exogen ă, pentru c ă face parte din Univers.
Războiul se configureaz ă după configura ția lumii și
evoluează pe principalele coordonate pe care evolueaz ă efectiv
lumea. Lumea și întregul Univers. R ăzboiul este un maximum
al acestei conflictualit ăți, expresia ei de vârf și, de aceea,
omenirea simte (a sim țit mereu) nevoia de a pune sub control –
în măsura posibilului și chiar a imposibilului – aceast ă realitate
dinamică și complex ă.
Primele forme ale r ăzboiului au ap ărut, probabil, odat ă
cu primele comunit ăți omenești, de îndat ă ce acestea au putut
conștientiza un interes de grup necesar a fi impus altui grup sau

21altor grupuri. Adic ă atunci când omul a devenit homo politicos .
În opinia noastr ă, omul a fost dintotdeauna un homo politicos ,
pentru că ființa umană nu poate exista înafara socialului uman,
iar socialul uman implic ă, fără îndoială, o component ă politică
intrinsecă. Raționamentul este foarte simplu. Acolo unde exist ă
oameni, exist ă interese, acolo unde exist ă interese, exist ă
politică, acolo unde exist ă politică există război, întrucât
războiul este un instrument al politicii.
Războaiele s-au purtat totdeauna între comunit ățile
omenești, având forma, anvergura și conținutul impuse de
aceste comunit ăți. Ele au avut mereu configura ții și desfășurări
simetrice, disimetrice (non-simetrice) și asimetrice, impuse, pe
de o parte, de realitatea face to face a entităților conflictuale și,
pe de alt ă parte, de tendin ța și efortul de a ie și din aceast ă
simetrie, de a rupe echili brul, de a realiza dispropor ționalitatea
și de a acționa prin surprindere asupra adversarului.
În realitate, aproape toate r ăzboaiele de pân ă acum au
avut arhitecturi, evolu ții și desfășurări foarte complexe, care au
cuprins, în diferite propor ții, toate cele trei configura ții –
simetrice, disimetrie și asimetrice –, sau combina ții aleatoare
ale acestora, atingând chiar etape haotice (mai ales în timpul unor bătălii sau campanii încrâncenate).
Interesul, conceptul politic ce rezult ă din acest interes și
exprimă acest interes, forma de organizare a comunit ății
umane, informa ția, armele și mijloacele de lupt ă, inteligen ța
strategică, experien ța și motivația sunt cele care au avut
totdeauna și vor avea totdeauna rolul decisiv în definirea,
conceperea, configurarea și desfășurarea războiului. Dar el va fi
mereu un instrument al politicii, chiar și atunci când va
reprezenta doar neputin ța politicii de a rezolva prin dialog și
prin diploma ție un diferend. La ora actual ă, pentru a justifica
atitudinea violent ă pe care o presupune r ăzboiul, se afirm ă
uneori că r
ăzboiul este ultima solu ție, că împrejur ările sau
evoluția conflictualit ății îl impun, c ă politicienii sunt nevoi ți să
22apeleze la el, dar nu ei sunt vinova ți, ei aplic ă doar o solu ție,
ultima dintre ele și, uneori, singura posibil ă.
Noi consider ăm că, în principiu, r ăzboiul a cunoscut o
serie de concepte, configur ări și desfășurări printre care ar
putea fi incluse și următoarele:

Epoca Organizare
politică Tipul de
război Scop politic Obiectiv
strategic
Primitivă Triburi Fractal
Neconven țional Putere Nimicire
Înfrângere
Frontalier Cucerire Nimicire
Înfrângere
Expediționar Impunere Înfrângere Antichitate State
Imperii
Imperial Cucerire
Dominare Înfrângere
Frontalier Cucerire Înfrângere
Expediționar Impunere Înfrângere
Imperial Cucerire
Supunere Înfrângere
Religios Impunere Înfrângere
Fractal Diversificat Diversificat Evul Mediu State
Imperii Biserici
Feude
Neconven țional Complex Complex
Frontalier Cucerire Înfrângere
Expediționar Impunere Înfrângere
Colonial Cucerire Supunere Renaștere State
Federații
Imperii Imperial Supunere Înfrângere
Frontalier Cucerire Înfrângere
Expediționar Impunere Înfrângere
Colonial Cuceri re Înfrângere
Mondial Dominare Înfrângere Epoca
modernă State
Federații
Uniunii Organizații Neconven țional Complex Complex
Frontalier Soluționare
diferend Impunere
prin forță
Expediționar Impunere Înfrângere
Nuclear Descurajare Nimicire
Neconven țional Complex Complex Epoca
contemporan ă State
Federații
Uniuni Organizații
De secesiune Secesiune Impunere
Epoca
post-Război State
Federații Frontalier Soluționare
diferend Impunere
prin forță

23Expediționar Solu ționare Impunere
De secesiune Secesiune Impunere
Terorist Impunere Distrugere
Împotriva
terorismului Distrugerea
bazelor Nimicire
Distrugere
Nuclear Descurajare Nimicire
Neconven țional Complex Complex
Fractal Divers Divers Rece Uniuni
Organizații
Haotic Haotic Haotic
Cognitiv Soluționare Cunoaștere
Neconven țional Complex Complex Epoca
cunoașterii Entități
Organizații De apărare a
planetei Supraviețuire Nimicire

Ca întotdeauna, r ăzboiul, oricât ar fi el de modern, este
tot un efect al unor decizii politice care pun în oper ă, de regul ă,
interese vitale sau considerate vitale. Asemenea interese vor exista întotdeauna și întotdeauna ele vor fi opuse altor interese
vitale sau considerate vitale. Nu exist ă reguli și metode impuse
sau unanim acceptate de definire a intereselor vitale și de
acceptare a acestora de c ătre toată lumea. Ceea ce este vital
pentru un stat poate s ă nu aibă nicio importan ță pentru altul.
Dinamica și dialectica intereselor sunt mul țimi infinite,
care nu pot fi puse niciodat ă sub restric ții, oricât de mult și-ar
dori lumea acest lucru. Ar fi îns ă posibil ca, în epoca deplinei
cunoașteri, care, în general, s-ar suprapune peste o faz ă
avansată din epoca globaliz ării, să asistăm la o alt ă dialectică a
intereselor. Și, atunci, probabil, vom avea și o altă dialectică a
războaielor.
Factorii generatori de r ăzboaie, mai exact de interese
conflictule ce se concentreaz ă în politici conflictuale ce pot
decide declan șarea unor r ăzboaie, sunt numero și și, în viitor, ar
putea fi și mai numero și. Pentru c ă mediul de via ță al oamenilor
crește în complexitate, iar provoc ările, pericolele și
amenințările generate sau ad ăpostite de acesta prolifereaz ă și se
diversific ă, în timp ce vulnerabilit ățile societ ății omenești, în
24pofida efortului oamenilor de a le reduce, se complic ă, se
diversific ă și se multiplic ă.
Printre principalele categorii de situa ții, de stări și de
evoluții ce se pot constitui în supor ți pentru evolu ția unor
interese și politici ce pot deveni factori generatori sau
stimulatori de r ăzboaie și conflicte armate, ar putea fi situate și
următoarele:
¾ insuficien țele previzibile sau imprevizibile ale
mediului de via ță al oamenilor și complicarea
periculoas ă a acestuia;
¾ anumite evolu ții imprevizibile și chiar haotice ale
efectului sau efectelor de re țea;
¾ efectele negative imprevizibile ale globaliz ării;
¾ recrudescen ța, de o manier ă imprevizibil ă, a spiritului
comunitar identitar;
¾ accentuarea periculoas ă a decalajelor dintre lumea
bogată și lumea săracă;
¾ alienarea și înstrăinarea.
Există, bineînțeles, și alte situa ții ce pot influen ța
dinamica și dialectica intereselor și, deci, conflictualitatea
politicilor, pentru c ă evoluția societății omenești, chiar dac ă
este indiscutabil progresist ă, continuă să fie extrem de dinamic ă
și de imprevizibil ă, mai ales în ceea ce prive ște dezvoltarea
intereselor.
În dinamica situa țiilor enumerate mai sus, se afl ă sau
este posibil s ă se afle și acei factori care pot genera perturba ții
și chiar disfunc ții semnificative ce pot frâna fenomenul
războiului sau anumite etape ale lui. Unii dintre ace ști factori
pot obliga r ăzboiul să evolueze și în alți parametri decât cei
cunoscuți până acum și chiar să-l determine s ă-și canalizeze
forța și energia în folosul întregii omeniri și nu doar al unora
sau al altora dintre comunit ăți. Desigur, vremurile acelea sunt
foarte îndep ărtate, dar de aici nu rezult ă neapărat că nu există și
o astfel de perspectiv ă.

25Printre ace ști factori, ar putea fi situa ți și următorii:
¾ tehnologia și dezvoltarea armamentelor, astfel
încât ele s ă devină prea periculoase pentru a mai
putea fi folosite;
¾ dezvoltarea re țelei, organizarea ei și transmiterea
informației în timp real;
¾ soluționarea problemelor resurselor;
¾ expansiunea în Cosmos.
Evident, ace ști factori descurajeaz ă sau fac mai pu țin
probabil r ăzboiul în forma în care îl cunoa ștem noi acum, mai
ales sub impactul emo țional al celui de Al Doilea R ăzboi
Mondial, înc ă prezent în con știința colectiv ă a omenirii, dar, de
aici nu rezult ă că nu pot exista și alte forme de r ăzboi. În acest
sens, am men ționat mai sus r ăzboiul cognitiv – o contradic ție în
termeni! – care abia începe s ă fie cât de cât cunoscut și înțeles.
Totuși, războiul a r ămas una dintre constantele
limitativ-superioare ale conflictualit ății omenești. Esența lui nu
s-a schimbat de-a lungul mileniilor, iar principiile lui sunt cam
aceleași. E drept, r ăzboiul, ca fenomen social-politic, a mai
crescut sau a mai sc ăzut în intensitate, în func ție de
caracteristicile epocilor pe care le-a str ăbătut, de condi țiile
specifice și, evident, de varia ția condițiilor inițiale care au stat
și stau la baza lui, dar, el, ca fenomen și ca esen ță, a rămas
același.
Războiul este unul dintre acele fenomene pe care le
luăm de-a gata, pe care îl studiem, îl analiz ăm, îl disec ăm, în
condamnăm sau îl pream ărim, dar rareori reu șim să ne și
apropiem de el, s ă-i înțelegem nuan țele, suporturile, trecerile.
Sau chiar dac ă reușim – așa s-a inventat polemologia, istoria
militară, geografia militar ă, dar și arta militar ă –, cunoașterea și
înțelegerea fenomenului r ăzboi se realizeaz ă în același mod în
care se realizeaz ă pentru oricare alt fenomen, începând cu
cutremurele, inunda țiile, uraganele, avalan șele, căderile de
meteoriți etc. și continuând cu cele ce țin de mediul uman, de
26mediul social, politic, economic, informa țional, cultural, militar
etc.
Pragurile pe care le-a trecut r ăzboiul, în evolu ția sa,
sunt, de regul ă, tehnologice și doctrinare și mai puțin politice și
strategice. Politicile militare ale Imperiului Roman se aplic ă
bine-mersi și astăzi, iar strategiile r ăzboaielor antichit ății încep
să fie din nou în actualitate. Ne întoarcem la filosofia
războaielor antice, dar r ăzboiul modern nu este o simpl ă replică
a războiului antic – de și, este, totu și și o astfel de replic ă –, ci o
nou construc ție care, pentru a fi durabil ă, apelează la izvoare.
Aceste praguri ar putea fi urm ătoarele:

Praguri Efecte
Tehnologic Doctrinar Politice Strategice Operative Tactice
Arma albă
Arc, suliță
Car de
luptă
Nava
război
Armă de
foc
Mașini
luptă
Avion
ADM
Arme noi
Cunoaștere

Pragurile tehnologice au impus muta ții substan țiale la
toate nivelurile decizionale și de execu ție. Dar și ele, la rândul
lor, au fost condi ționate de evolu țiile tehnologice, iar evolu țiile
tehnologice au avut ca suporturi atât cerin ța funcțională (de
sorginte politic ă, strategic ă, operativ ă, tactică și tehnică), cât și
experiența dobândit ă, adică acumulările în planul științei și
tehnicii. Politica, strategia, nivelul operativ și nivelul tactic au
formulat cerin ța (evident, cu ajutorul expertizei științifice și

27tehnice), iar experien ța tehnică și nivelul științific (de
cunoaștere) au configurat putin ța, respectiv, capacitatea de a
produce escalada tehnic ă și doctrinar ă.
Războiul modern are, ca vârf de lance, r ăzboiul
tehnologic, cu deta șamentul s ău înaintat – R ăzboiul bazat pe
Rețea –, dar, deopotriv ă, dincolo și dincoace de high-tech și IT,
se află și o imens ă gamă de războaie frontaliere, fractale,
secesioniste, de gheril ă etc., unde se folose ște toată gama de
arme și de tehnologii, de la arcul cu s ăgeți otrăvite din jungla
amazonian ă sau din Africa r ăzboiului continuu, pân ă la tancuri
moderne și arme de mare performan ță.
Războiul modern, oricât s-ar str ădui, nu poate ie și din
jungla teribil ă a celorlalte r ăzboaie, care se modernizeaz ă și ele,
în limita resurselor și accesului la tehnologii de vârf. Va veni
oare vreodat ă vremea când „armele” r ăzboaielor lumii vor fi…
cunoașterea și înțelepciunea? Probabil c ă da.
1.1.2 O posibil ă definiție dată noului război
De ce trebuie definit sau redefinit r ăzboiul modern?
Care sunt principalele elemente definitorii? Cum se genereaz ă
războiul modern?

Dacă războiul nu- și schimb ă esența, înseamn ă că
definirea sau redefinirea lui nu sunt nici importante, nici
necesare. R ăzboiul rămâne tot un fenomen social complex, prin
care o entitate se confrunt ă, prin mijloace violente cu alt ă
entitate, ca urmare a unor decizii politice pentru rezolvarea, pe
această cale a unui diferend dintre ele, prin deblocarea, prin
acțiuni în for ță, a unei situa ții strategice complexe, intrat ă în
limită de evoluție.
Ca formă extremă a conflictualit ății, războiul taie un
nod gordian, f ăcând astfel posibil ă ieșirea dintr-un impas politic
și strategic și, din aceste motive, reprezint ă totdeauna o posibil ă
28soluție, o ultim ă soluție, de vreme ce el exist ă de când exist ă
omenirea. Aceast ă soluție nu va fi îns ă aceeași mereu, nici ca
formă, nici în ceea ce prive ște conținutul.
Există, în opinia noastr ă, mai multe configura ții ale
războiului, în func ție de epoca istoric ă, de organizarea
social-economic ă, de calitatea și dinamica rela țiilor
internaționale, de dinamica politicilor, de op țiunile pe care le au
la dispozi ție, de cuno ștințele de care dispun beligeran ții, de
valorile pe care se bazeaz ă, de convingerile pe care le au, de
prețul pe care îl pun pe solu ția violent ă, de sistemele de arme,
de caracteristicile mediului de securitate, de tensiunile
existente, de intensitatea conflictualit ății și, evident, de
sistemele de arme, de resurs ele economice, financiare,
tehnologice, informa ționale, de sistemul rela țiilor și alianțelor,
de posibilitatea alc ătuirii unor coali ții, de efectul interna țional
previzibil, de configurarea și prognoza situa ției post-război etc.
Războaiele se duc totdeauna pentru ceva, pentru ie șirea,
pe cale violent ă dintr-un blocaj.
Care sunt aceste blocaje? Evident, majoritatea
blocajelor pentru care se declan șează războaie sunt de natur ă
politică. Iar politicul este, de regul ă, o expresie concentrat ă a
interesului unui grup, unui stat, unei regiuni etc.
La baza interesului se afl ă, de cele mai multe ori, un
orizont de putere, de influen ță, de resurse, de pozi ție sau de
construcție.
În general, r ăzboaiele cunoscute pot fi privite și tratate
și astfel:

29BELIGENRAN ȚI RĂZBOI Pro Contra FORMĂ CON ȚINUT
Frontalier State State Luptă armată în
zone de
frontiere Cuceriri teritoriale
De
secesiune Facțiuni Stat – Luptă armată
– Diversiune Desprinderea de
teritoriul unui stat
Etnico-religios Entități Entități – Luptă armată
– Diversiuni
– Terorism
– Acțiuni
specifice Impunerea
intereselor unui grup etnico-religios
asupra altor grupuri
Gherilă Facțiuni Stat – Luptă armată
– Hărțuire
– Diversiuni – Surprindere Cucerirea puterii
politice
Mondial State State Lupt ă armată – Reconfigurare
geopolitic ă a lumii
– Reîmpărțire a
puterii și a sferelor
de influen ță
– Dominare politic ă
și strategic ă
Nuclear Puteri
nucleare Puteri
nucleare Lovituri
nucleare – Distrugerea unei
puteri nucleare
– Suprema ție
mondială și
cosmică
– Distrugere
reciprocă
Tehnologizat State – State
– Grup de state –
Entități
ostile – Luptă armată
între două sau
mai multe state
tehnologice – Acțiuni armate
și presiuni
împotriva unor state care nu
dispun de
tehnologii – Impunerea voin ței
unor puteri
tehnologice
– Cucerirea pie țelor
tehnologice
– Dominare
strategică
30Terorist Entități
și rețele
teroriste Lume – Acțiuni
specifice – Atacuri armate – Impunere a
voinței
-Putere
– Influență
– Dezorganizare – Haos
Contraterorist – State
–
Coaliții
de state Entități
și rețele
teroriste – Lovituri cu
sisteme de arme
– Acțiuni
specifice Distrugerea
entităților și
rețelelor teroriste
Dispropor țio
nat Mari
puteri State
slabe Acțiuni militare
cu sisteme de
arme precise – Impunerea voin ței
fără ca statele
respective s ă se
poată opune în
vreun fel
– Dominan ță
politică, economic ă
și strategic ă
Asimetric – Mari
puteri
– Coali-
ții de
puteri – State
slabe
– Enti-
tăți
slabe Confruntări
asimetrice Impunere reciproc ă
a voinței politice
Antirăzboi Mari
coaliții
de
state, sub
egida
ONU Entități
ce
produc
conflicte și
războai
e – Luptă armată
– Descurajare
– Amenin țare
– Embargo
– Blocadă
– Alte forme – Dezamorsarea
conflictualit ății
– Distrugerea
entităților
generatoare de
conflicte și
războaie
Cognitiv Entități
politice, econo-mice,
sociale
etc. Entități
politice, econo-mice,
sociale
etc. Bătălii între
concepte, în
termeni de afaceri,
influențe,
construcții -Impunerea unor
concepte
economice,
financiare, politice, sociale etc. și
cucerirea unor pie țe
și resurse
Haotic To ți To ți Lupte și bătălii
în tot spectrul, de la cele
militare la cele – Crearea unei st ări
haotice – Ieșirea din haos și
reașezarea rela țiilor

31informaționale
și cognitive etc. pe noi principii ce
urmează să fie
definite

După cum rezult ă și din acest tabel sumar, r ăzboiul a
fost totdeauna complex și va fi totdeauna complex. Aproape
toate tipurile de r ăzboaie s-au deplasat, în desf ășurarea lor,
către o etap ă confuză, chiar haotic ă, iar ieșirea din asemenea
etape s-a f ăcut cu greu sau nu s-a f ăcut niciodat ă. De regul ă,
știm cum începe r ăzboiul, care este scopul lui politic și care-i
sunt obiectivele strategice, care sunt costurile estimative și cam
la ce ne putem a ștepta, dar niciodat ă nu vom putea ști foarte
precis care va fi finalul și, mai ales, care vor fi implica țiile și
desfășurările ulterioare, post-r ăzboi.
De unde rezult ă că războiul n-a fost niciodat ă și nu va fi
vreodată ultima ratio mundi , dar el va fi totdeauna un vârf al
crizei, un punct terminus al conflictualit ății, o încercare de
soluționare, prin mijloace violente sau virulente, ceea ce nu s-a
putut solu ționa prin dialog (cel pu țin, acesta va fi totdeauna
argumentul justificativ), prin cunoa ștere și prin mijloace
pașnice.
Războiul modern – chiar și în forma lui cognitiv ă, adică
neînarmat ă, cea mai avansat ă – va fi tot o confruntare violent ă
și virulent ă pentru putere, dominan ță și influență. Numai c ă,
într-o perspectiv ă pe care o dorim optimist ă, este foarte posibil
ca el să iasă cumva din sectarism și fractalitate și să devină o
modalitate prin care lumea s ă se protejeze împotriva pericolelor
și amenințărilor pe care tot ea le-a generat, dar și a altora, pe
care abia de le b ănuiește, să fie, adică, un mod de acoperire a
vulnerabilit ăților și de asigurare a acelui mediu de securitate
care să permită supravie țuirea omenirii și nu doar impunerea
voinței unuia sau altuia dintre stat e, uneia sau alteia dintre p ărți,
în defavoarea celorlalte.
321.1.3 Războiul și conflictul armat
Care sunt diferen țele actuale dintre un r ăzboi și un
conflict armat? Care sunt caracteristicile r ăzboiului? Dar ale
conflictului armat? Cum vor evolua acestea în viitor?

În accepția general ă a termenilor, r ăzboiul și conflictul
armat reprezint ă cam acela și lucru1. Desigur, fiecare dintre cei
doi termeni î și au locul și rolul lor în materializarea și
explicarea conflictualit ății lumii. Noi consider ăm că războiul
reprezintă un fel de summum (vârf, culme) al conflictualit ății și
constă într-o maxim ă concentrare a violen ței pentru impunerea,
pe această cale, a voin ței uneia sau unora dintre p ărțile aflate în
conflict, cu o maxim ă angajare a for țelor, mijloacelor și

1 http://dexonline.ro/search.php?cuv=CONFLÍCT, DEX-ul define ște astfel
conflictul: CONFLÍCT, conflicte, s.n. 1. Neîn țelegere, ciocnire de interese,
dezacord; antagonism; ceart ă, diferend, discu ție (violent ă). Loc. vb. A intra
în conflict (cu cineva) = a se certa (cu cineva). Conflict de frontier ă =
ciocnire între unit ăți militare îns ărcinate cu paza frontierei între dou ă state. ♦
Război. 2. Contradic ție între ideile, interesele sau sentimentele diferitelor
personaje, care determin ă desfășurarea ac țiunii dintr-o oper ă epică sau
dramatică. – Din lat. conflictus, fr. conflit. Sursa: DEX '98 |
CONFLÍCT s. 1. v. neînțelegere . 2. v. război.
CONFLÍCT ~e n. 1) Ciocnire material ă sau moral ă violentă; situație
controversat ă; stare de du șmănie; divergen ță. ~ armat. ~ social. ~ psihologic.
2) Ciocnire între interesele sau între sentimentele personajelor, care
stimuleaz ă desfășurarea ac țiunii într-o oper ă artistică (literară). /<lat.
conflictus , fr. conflic t Sursa: NODEX |
CONFLÍCT s.n. 1. Ciocnire, dezacord; ceart ă. ♦ Război. 2. ( Fil.) Treapta de
maximă ascuțire în evolu ția contradic țiilor antagoniste. 3. Ciocnire a
intereselor și a pasiunilor personajelor principale dintr-o oper ă literară, care
determină desfășurarea acțiunii. [< lat. conflictus , cf. fr. conflit ]. Sursa: DN |
CONFLÍCT s. n. 1. neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord; diferend. o
~ armat = r ăzboi. 2. (fil.) treapt ă acută în evoluția contradic țiilor antagoniste.
3. ciocnire între ideile, interesele sau pasiunile diferitelor personaje dintr-o
operă literară, care determin ă desfășurarea ac țiunii. (< lat. conflictus , fr.
conflit ) Sursa: MDN

33resurselor. R ăzboiul presupune totdeauna o decizie politic ă
dictată de interese vitale sau considerate vitale. De aceea, o
decizie pentru declan șarea unui r ăzboi este o hot ărâre extrem de
responsabil ă, elaborat ă în situații-limită, pentru crearea unor
situații-limită sau pentru ie șirea din astfel de situa ții și
presupune un angajament de foarte mare amploare, cu
consecințe complexe, unele calculate, deci, previzibile, altele,
de regulă, imprevizibile. R ăzboiul cere o elaborare a unui
concept și o pregătire temeinic ă pentru punerea lui în aplicare.
Formele r ăzboiului sunt numeroase. Ele dep ășesc cadrul unui
conflict armat și înseamn ă o angajare complex ă de poten țialuri
și de resurse.
Conflictul – inclusiv conflictul armat – se afl ă pe o
treaptă imediat inferioar ă războiului, reprezentând o acutizare a
tensiunilor și o escaladare violent ă a situațiilor de criz ă. Totuși,
conflictul, ca expresie a conflictualit ății lumii, ca num ăr și ca
frecvență, poate avea o sfer ă mai largă decât războiul, în sensul
că, în fond, și războiul este tot un conflict armat, dar de forte
mare amploare.
Desigur, nu competi ția dintre conflict și război este aici
important ă, ci substan ța conflictualit ății, modul în care se
ajunge de la un conflict de interese, spre exemplu, fie ele și
interese vitale, la un r ăzboi. Dinamica intereselor d ă, efectiv,
dinamica foarte complex ă a conflictualit ății. Cunoa șterea
intereselor, a rela țiilor și raporturilor dintre ele, duce la
cunoașterea politicilor și, în consecin ță, a parametrilor de
conflictualitate. Dar cunoa șterea intereselor este stufoas ă,
fractală și complicat ă. Oamenii nu au totdeauna r ăbdarea,
capacitatea și disponibilitatea de a investiga și analiza
interesele, fie și pentru motivul c ă interesele nu sunt exprimate
în văzul lumii, nu sunt publice, ci, dimpotriv ă, de cele mai
multe ori, ascunse cu mult ă grijă. Convenim s ă evaluăm
diferitele trepte ale conflictualit ății, pe o scal ă de la 1-100,
astfel:
34¾ Normalitatea: 0-40;
¾ Anormalitatea 41-60;
¾ Precriza: 61-70;
¾ Criza: 71-80;
¾ Conflictul: 81-95
¾ Războiul 95-100.
Să presupunem c ă, într-un interval de 10 unit ăți de timp
(ani) se ajunge de la normalitate la r ăzboi. Dup ă cum se știe,
urmările efective ale r ăzboiului se lichideaz ă într-un interval de
timp cel pu țin dublu, deci cam în 20 unit ăți de timp. Într-un
tabel și, respectiv, într-un grafic, aceast ă afirmație ar putea fi
prezentată astfel:
PRERĂZBOI POSTR ĂZBOI
VALORI Etape Evaluări pe
ani Etape Evalu ări pe ani
10-40 Normal ă N o r m a l ă
41-60 Anormal ă R e a șezare
61-70 Precriz ă Reconstruc ți e
7,1-8 Criz ă Refacere
8,1-9,5 Conflict Post-război
9,5-10 R ăzboi Război
020406080100120
1
3
5
7
9
11
13
15
17
19
21
23
25
27
29
Conflictualitate

Vârful conflictualit ății îl reprezint ă războiul, sub toate
formele posibile. Conflictele, inclusiv cele armate, se afl ă, pe
scala aleas ă de noi, în func ție de frecven ța lor în raport cu

35normalitatea, cu precriza și cu criza, între 81 și 95. De la 95 la
100, conflictul devine o confruntare extrem de violent ă,
denumită război.
De-a lungul timpului, termenul de „r ăzboi” a fost extins
și la alte conflicte – ca ultima etap ă a lor –, cu condi ția ca o
astfel de etap ă (denumit ă război) să fie o urmare a unei decizii
politice, s ă aibă deci un scop politic, indiferent de mijloacele
care se folosesc în confruntare.
Printre caracteristicile importante actuale ale r ăzboiului,
ar putea fi situate și următoarele:
¾ diversificarea formelor și conținutului ac țiunilor
militare;
¾ apropierea asimptotic ă a nivelurilor politic,
strategic, operativ și tactic;
¾ creșterea interdependen țelor din spa țiul luptei;
¾ asigurarea unui flux de informa ții în timp real;
¾ scurtarea duratei confrunt ărilor violente de tip
militar;
¾ implicarea comunit ății interna ționale în manage-
mentul războiului, mai ales în interzicerea lui;
¾ creșterea decalajelor dintre armatele tehnologizate
și cele care nu au acces la tehnologiile de vârf;
¾ menținerea pericolului nuclear.
Conflictul armat nu este r ăzboi, dar poate deveni r ăzboi.
Conflictul armat se poate ivi pe nea șteptate, având la origine un
incident2, un interes al unui grup restrâns, o revolt ă sau o form ă
de conflictualitate social ă, economic ă sau de o alt ă natură. Dar
și conflictul se declan șează – chiar și atunci când este spontan –
printr-o decizie politic ă sau de sorginte politic ă. Cineva trebuie
să dea comanda: Ataca ți! Și să stabileasc ă, în funcție cel puțin
de resurse, limitele angaj ării armate.

2 În America Latin ă, se cunosc cazuri când s-a declan șat un conflict armat
între două state, datorit ă unui… meci de fotbal.
36Printre principalele caracteristici ale conflictelor armate
actuale și viitoare ar putea fi incluse și următoarele:
¾ decizia precipitat ă de declan șare a lor;
¾ violența extremă;
¾ marea diversitate;
¾ cauzalitatea complex ă;
¾ urmările imprevizibile;
¾ frecvența foarte mare;
¾ deplasarea semnificativ ă a zonelor de confruntare
spre latura asimetric ă a conflictualit ății;
¾ distribuția haotică, în mozaic;
¾ proliferarea ac țiunilor și reacțiilor de tip terorist,
îndeosebi în zona Orientului Mijlociu, în zona
Orientului Apropiat, în Africa, în America Latin ă,
dar și în alte p ărți (Pakistan, India, Asia de
Sud-Est etc.);
¾ proliferarea ac țiunilor de tip dispropor ționat, pe de
o parte, și de tip simetric de joas ă intensitate, pe
de altă parte;
¾ proliferarea conflictelor armate cu obiectiv politic
identitar;
¾ proliferarea unor conflicte armate variate, de
rețea;
¾ apariția și dezvoltarea conflictelor cibernetice.
Aceste caracteristici și multe altele fac din conflictele
armate actuale și viitoare unele dintre cele mai complexe și mai
imprevizibile provoc ări și chiar amenin țări ale secolului XXI.
Este posibil ca, în viitor, aceste provoc ări să se extind ă
și să cuprindă, practic, aproape toate domeniile activit ății
umane, îmbr ăcând forme din ce în ce mai diversificate și mai
complicate.
Din păcate, cu toate realiz ările excep ționale în domeniul
high-tech, al IT și al comunic ării, omenirea nu a reu șit încă și,
probabil, nu va reu și niciodat ă pe deplin, s ă-și gestioneze, în

37mod eficient, propria-i conflictualitate distructiv ă. Pentru c ă nu
va reuși niciodat ă să-și armonizeze interesele. Și nu va reu și,
pentru că, prin natura lor, interesele sunt diversificate, flexibile,
etajate, haotice și, în marea lor majoritate, conflictuale. Nu va
exista niciodat ă o unitate a lumii în ceea ce prive ște interesele.
1.2 Războaiele din noua genera ție
Există „generații” în identificarea, definirea, calificarea
și clasificarea r ăzboaielor? Ce înseamn ă „noua genera ție”?
Care sunt principalele elemente ale r ăzboaielor din noua
generație? Cum pot fi ele cunoscute?

Războaiele sunt ca oamenii și ca societ ățile. Se dezvolt ă
odată cu ele, îmbrac ă formele și trăsăturile conflictualit ății
individuale și sociale, economice, politice, informa ționale și
militare, pe care o duc la extrem, fac parte din societate și pot fi
clasificate și în func ție de stadiul la care a ajuns societatea
respectivă, de nivelul, sfera și conținutul provoc ărilor,
pericolelor și amenințărilor care se contureaz ă în acea societate,
de soluțiile pe care le ofer ă și de modul în care societatea
acceptă situațiile create și desfășurările asociate acestora.
Cu alte cuvinte, r ăzboaiele din noua genera ție poartă, pe
de o parte, amprenta celor din genera țiile anterioare și, pe de
altă parte, sunt modelate de cerin țele conflictualit ății noului tip
de societate. Ele sunt, oare, forme noi ale vechilor noastre
războaie? Sau este vorba de o transformare radical ă, în care
doar rădăcinile, originile, cauzele și interesele mai au o
oarecare continuitate?
Niciun război nu este unic pe planet ă, deși fiecare r ăzboi
este unic în felul s ău. Fiecare r ăzboi se trage din cel precedent
și, în acela și timp, fiecare r ăzboi are configura ții și desfășurări
care-i sunt proprii și nerepetabile.
381.2.1 O posibil ă tipologie a noilor r ăzboaie
Într-un articol intitulat „ Războaiele din noua genera ție”,
publicat la Berlin, în nr. 3 din 1997 al revistei Imperativ , Pavel
Tulaev, vicepre ședinte al asocia ției „ Sinergiile Rusiei ” a
subliniat c ă, noi, cei care tr ăim în aceste vremuri (este vorba de
finele secolului al XX-lea), suntem deja antrena ți să suportăm
aceste războaie mai vechi sau mai noi: r ăzboaie informa ționale,
religioase, psihotronice, energetice, tehnologice, economice,
financiare, clasice etc.3 Aceste războaie se duc simultan, paralel
sau individual și, într-o form ă sau alta, fiecare dintre ele ne
afectează.
Totdeauna, lumea a fost în r ăzboi. Mai întâi, în cer
(Indra-Vrtra, Ahura-Daevas, îngeri și demoni, conflictele
Olimpului etc.), apoi, pe p ământ, atât între civiliza ții, cât și în
interiorul acestora. Niciodat ă, războiul nu a încetat pe aceast ă
planetă. Practic, n-a existat niciun interval de timp f ără să fie
undeva, pe planet ă, un război sau un conflict armat. De unde și
dictonul: Si vis pacem, para bellum .
Războaiele cerului sunt interpretate conform tradi ției
religioase dominante. Ortodoxia dezvolt ă doctrina cre ștină a
ierarhiei for țelor angelice care înving r ăul satanic. Simbolurile
și miturile, Crucea, Sfânta Scriptur ă, Ierusalimul constituie o
realitate absolut ă pentru cre știni.
Războaiele religioase aduc realitatea cereasc ă pe
pământ. Inchizi ția este una din aceste formule de r ăzboi
împotriva r ăului din om. Dar forma care s-a consacrat este cea
care a coborât la nivelul unui antagonism între popoare, între rase și între civiliza ții. Unii au pus la baza acestui antagonism
deosebirile și chiar conflictele dintre valori. Nu valorile sunt
însă
conflictuale, ci interesele. Iar interesele genereaz ă politici
care se confrunt ă. Devotamentul fa ță de un slogan sau altul,

3 Pavel TULAEV, Guerres de nouvelle generation
http://foster.20megsfree.com/326.htm

39față de un profet sau altul nu înseamn ă valoare, ci doar
devotament. Pe acest suport s-au construit îns ă mulțimile de
interese conflictuale care au permanentizat conflictul armat și
războiul.
Războaiele obi șnuite, de tipul armat ă contra armat ă, pot
fi categorisite în:
¾ războaie antice;
¾ războaie clasice;
¾ războaie moderne;
¾ războaie post-moderne.
Războaiele vechi sunt studiate pentru cultura militar ă.
Cel puțin, așa cred unii, mai ales cei care consider ă că nu au
nevoie de o astfel de cultur ă într-o epoc ă a vitezelor
supersonice, a sistemelor de arme de mare precizie, a undelor și
rețelelor. Războaiele antice sunt îns ă pline de înv ățăminte, mai
ales că unele dintre ele trec în actualitate, aduc noi dimensiuni
care, de fapt, sunt vechi de când lumea: simetria, disimetria și
asimetria.
Războaiele moderne folosesc sisteme de arme moderne și
toate mijloacele ce pot fi utilizate în astfel de situa ții.
Războaiele moderne – între care se situeaz ă, desigur, și cele
două conflagra ții mondiale – au demonstrat și demonstreaz ă
uriașul potențial de conflictualitate al lumii. Concluzia este cât
se poate de pesimist ă, în sensul c ă lumea nu va reu și să iasă
niciodată din aceast ă conflictualitate. Problema care se pune din
ce în ce mai acut și mai tran șant este nu dac ă lumea poate sau
nu poate ie și din conflictualitate (la urma urmei, ie șirea din
conflictualitate poate s ă însemne ie șirea din evolu ție și
dezvoltare), ci cum va reu și ea în viitor s ă-și modeleze și să-și
gestioneze conflictualitatea.
Războiul post-modern – războiul din genera țiile viitoare
– va fi, probabil, un r ăzboi care iese din violen ța tradițională și
trece tot mai mult în planul cunoa șterii, sau, dac ă nu va fi a șa,
nu va mai fi, probabil, deloc, întrucât deja ne afl ăm în stadiul la
40care nivelul de conflictualitate iese din ra țional. La ora actual ă,
bombele A și H, ca și celelalte arme de distrugere în mas ă, la
care se adaug ă sistemele de arme de mare precizie, armele
geofizice și armele neconven ționale creeaz ă și mențin, la nivel
de tensiune permanent ă, pericolul și chiar amenin țarea unui
război ce poate evolua rapid spre o dimensiune haotic ă
imprevizibil ă și catastrofic ă.
Războiul post-modern ar putea deveni, în viziunea
noastră, un război antir ăzboi sau un r ăzboi de ap ărare a
civilizației umane atât împotriva propriei agresivit ăți, cât și
împotriva altor amenin țări, cum ar fi cele geofizice, cele
cosmice, cele informa ționale și cele ce rezult ă din
conflictualitatea cunoa șterii.
Războiul post-modern îmbrac ă toate formele posibile –
simetrice, disimetrice și asimetrice – și nu reduce
conflictualitatea, ci, dimpotriv ă, o amplific ă.
Cel de Al Treilea R ăzboi Mondial a fost, în opinia lui
Pavel Tulaev, dar și a altora, un r ăzboi rece. Acesta s-a încheiat
nu cu o pace definitiv ă, ci cu cel de Al Patrulea R ăzboi
Mondial, care se duce în noi spa ții, cu utilizarea de tehnologii
noi și prin participarea unor subiec ți noi.4 Agresorii principali
sunt considera ți, de către Tulaev, companiile transna ționale,
băncile interna ționale, precum și organiza țiile de securitate,
precum NATO, ONU, OSCE. Scopul acestui r ăzboi este
realizarea unei noi ordini mondiale, iar mijloacele sunt, înainte
de toate, tehnologiile cele mai moderne, informa ția și rețeaua.
Agresiunea împotriva localit ăților și a popula țiilor se duce
acum, nu neap ărat prin sisteme de arme, prin atacuri și cuceriri,
ci prin… media. Propaganda f ără măsură, aculturația, produsele
culturii de pia ță, filmele, clip-urile publicitare etc. domin ă
spațiul informa țional. Americanii pun aproape totul pe Internet,
începând cu strategia de securitate și continuând cu strategiile
de comunicare sau cu strategia de securitate informa țională și

4 Ibidem.

41homeland security. Lumea trebuie s ă știe și să afle ce fac
americanii și eventual s ă procedeze a șa, ca ei. Acest lucru poate
să aibă consecin țe benefice pe planul prevenirii crizelor și
conflictelor, dar, în realitate, este vorba de un adev ărat război
dus nu doar prin mijloace informa ționale, ci, efectiv, prin
mijloace specifice cunoa șterii. Americanii ob țin, spre exemplu,
din exportul de produse culturale, mai mult decât din exportul
de armament. Dincolo de aceste avantaje materiale și financiare
incontestabile, americanii mai ob țin ceva foarte important: tot
mai multă lume adopt ă stilul de via ță american, chiar dac ă tot
mai multă lume îl și critică.
Terapiile de șoc, monetarismul, varia ția intempestiv ă a
cursurilor valutare, pre țul hidrocarburilor, invaziile de tot felul,
condiționările interna ționale, războaiele și conflictele locale
provocate cu inten ții foarte precise, dictatul tehnologic și
informațional, migra ția haotică a popula țiilor și concentrarea
creierelor în mari centre, atacurile psihotronice, viru șii, viermii
și troienii din re țelele Internet etc. sunt, în cele din urm ă, nu
doar realit ăți intempestive ale acestei epoci, ci și mijloace de
agresiune tehnologic ă, psihologic ă, mediatic ă și informațională.
S-a creat impresia fals ă că toată lumea este în ap ărare împotriva
unor pericole și amenințări care vin din zone obscure, din re țele
teroriste și din lumea chinuit ă care rabd ă de foame și care dă, în
fiecare an, 45 de milioane de mor ți5.
Fără a neglija acest aspect extrem de important și de
real, consider ăm că nu avem dreptul s ă eludăm, în cadrul unei
analize lucide și nepărtinitoare, a șa cum trebuie s ă fie, dealtfel,
orice analiz ă, și celelalte aspecte ale r ăzboiului informa țional,
ale războiului mediatic, ale r ăzboiului geofizic, ale r ăzboiului
cunoașterii, care se prezint ă ca un r ăzboi continuu, intens,
stratagemic și dispropor ționat. Chiar dac ă războiul este r ăzboi
și atât, toate celelalte forme de manifestare tind s ă se

5 Une Europe sure dans un monde meilleur. Strategie européenne de
sécurité , decembre 2003, p. 6, http://www.iss-eu.org.
42autonomizeze, s ă coopteze sau s ă centreze asupra lor efortul
principal, nu neap ărat pentru a provoca un conflict, ci, mai ales,
pentru a preveni un conflict și a-și asigura un plus de securitate.
1.2.2 Războaiele din genera țiile a patra și a cincia
Există, în opinia noastr ă, mai multe genera ții de
războaie. Probabil c ă fiecare epoc ă istorică își are sau ar trebui
să-și aibă generațiile ei de r ăzboaie. Desigur, s-ar putea afirma
că, într-un anume sens, fiec ărei epoci îi corespunde o anume
generație de războaie. Depinde ce anume se în țelege prin
„generație de războaie”. Consider ăm că o generație de războaie
ar trebui s ă grupeze, pe baza caracteristicilor vitale sau
esențiale ale acestui fenomen, acele r ăzboaie sau tipuri de
războaie care sunt asem ănătoare, compatibile sau
complementare.
Războiul este un înso țitor permanent al societ ății
omenești. Este foarte clar c ă, din momentul în care societatea
oamenilor, mai exact, comunitatea în care tr ăiau oamenii a
devenit o societate politic ă, care a con știentizat adic ă un interes
de grup, r ăzboaiele care s-au dus de-a lungul timpurilor au avut
anumite caracteristici și pot fi încadrate în diferite tipologii
care, evident, apar țin unor genera ții de războaie. O astfel de
clasificare ajut ă, după părerea noastr ă, la cunoa șterea mai
profundă a acestui fenomen, la în țelegerea universului și
limitelor lui, a coordonatelor în care acesta evolueaz ă, adică a
prezentului și a viitorului r ăzboiului.
Începând cu 1989, strategul american W.S. Lind a lansat
conceptul de „r ăzboi de genera ția a patra” (Fourth Generation
Warfare, prescurtat 4GW). Era necesar ă o astfel de clasificare,
pentru a orienta mai bine reflec ția strategic ă și politică asupra
fenomenului r ăzboi.
Războaiele din epoca modern ă și contemporan ă ar putea
fi grupate, dup ă opinia noastr ă, nu în patru, ci în cinci genera ții,

43întrucât la orizontul politic și strategic al începutului de veac și
de mileniu se contureaz ă din ce în ce mai clar o nou ă generație
de războaie, chiar dac ă o astfel de perspectiv ă nu este pe de-a
întregul succesiv ă epocii războaielor din genera ția a patra, ci,
într-o anumit ă măsură, chiar concomitent ă cu aceasta sau
suprapusă în mare parte peste aceasta.
O astfel de clasificare poate fi prezentat ă astfel:

GENERA ȚIA TIPURI DE R ĂZBOAIE CARACTERISTICI
Generația 1 Războaiele cuprinse între
introducerea armei de for și
Primul Război Mondial ¾ Războaie de mas ă;
¾ Forțe masive,
dispuse fa ță în față sau în
diferite dispozitive pe un teatru de r ăzboi
Generația 2 Conflictele și războaiele dintre
cele două conflagra ții
mondiale ¾ Mitraliera, arme de
foc puternice
¾ Mobilizarea
industriei;
¾ Crearea economiei
de război
Generația 3 Cel de Al Doilea R ăzboi
Mondial ¾ Arme automate,
tanc, avion;
¾ Război de mi șcare;
¾ Manevre pe spa ții
largi;
¾ Arme noi, îndeosebi
de distrugere în mas ă;
¾ Tehnologie,
manevră, viteză;
¾ Acțiune rapid ă.
Generația 4 ¾ Războaie simetrice;
¾ Războaie disimetrice;
¾ Războaie asimetrice ¾ Revoluție în
domeniul militar;
¾ Sisteme de arme de
mare precizie;
¾ Lovituri la distan ță;
¾ Extinderea spa țiului
luptei;
¾ Terorism;
¾ Acțiuni asimetrice;
44¾ Extinderea
conflictualit ății în spațiul
economic, informa țional
și chiar cultural;
Folosirea re țelei, a
sistemelor C4I2SR și
variantelor
ultraperfec ționate ale
acestora
Generația 5 ¾ Războaie haotice;
¾ Războaie cognitive;
¾ Războaie cibernetice;
¾ Războaie de ap ărare sau
de protecție a civiliza ției ¾ Într-o prim ă etapă,
conflictualitatea devine,
probabil, haotic ă, tinde să
scape de sub control,
afectează grav toate
domeniile, inclusiv pe cele ale cunoa șterii,
noțiunilor, construc țiilor
motivaționale;
¾ Într-o etap ă
următoare, este posibil ca
lumea să se solidarizeze
pentru a se proteja de o
serie de provoc ări,
pericole și amenințări
exogene, inclusiv de natură cosmică și
extraciviliza țională.

Războaiele din genera ția a 4-a și cele din genera ția a 5-a
pot avea evolu ții care să scape formelor clasice de management
și de gestiune a conflictualit ății. Deja exist ă o satura ție pe
planul politicilor de securitate și apărare, strategiilor militare,
economice, sociale și informa ționale, care creeaz ă blocaje
strategice majore pe care nu se încumet ă nimeni s ă le înlăture,
ca altădată, prin război. Politica de r ăzboi – condamnat ă de
toate organiza țiile și organismele interna ționale – a devenit un
fel de politic ă intrată în clandestinitate, mai ales atunci când
este vorba de r ăzboiul sau de r ăzboaiele altora, și nu de cele
provocate de înse și interesele marilor puteri strategice, pe

45spezele restului lumii și mai ales ale a șa-numiților pivo ți
strategici. Marile puteri st rategice sunt, la ora actual ă, Statele
Unite, Uniunea European ă, NATO, Rusia, China și India, iar
marii pivo ți strategici sunt sau pot fi Orientul Mijlociu, prin
zonele conflictuale Irak, Iran, Afganistan, Asia Central ă,
Orientul Apropiat (Israelul), Africa mozaicat ă și, din punct de
vedere geopolitic, zona de falie etnico-religioas ă din Asia de
Sud-Est.
1.2.3 Principii ale noului r ăzboi
Noul război nu este altceva decât vechiul r ăzboi
modernizat, actualizat sau, cu un termen mai nou, up-gradate,
up-datate, adic ă adus la zi. Într-un fel, r ăzboiul este unic. Nu
există, la drept vorbind, șapte sute de mii de feluri de r ăzboaie –
câte bordeie, atâtea r ăzboaie –, ci doar o „extensie” a
conflictualit ății modelat ă politic la aproape toate domeniile
vieții și activității oamenilor. Noul r ăzboi const ă tocmai în
această „extensie” a for țelor, mijloacelor și acțiunilor, prin
implicarea masiv ă a aproape tot ce ține de putere. Este vorba de
forțe, mijloace, ac țiuni și resurse pentru punerea în oper ă a unor
politici de dominare și, de cealalt ă parte, de contracarare a
acestor politici sau de adaptare la violen ța, subtilit ățile și
exigențele lor.
Printre principiile cele mai importante ale noului r ăzboi
considerăm că ar trebui situate și următoarele:
¾ predominan ța informa țională;
¾ dominanța tehnologic ă;
¾ simetria conflictual ă;
¾ disimetria;
¾ asimetria;
¾ extensia mediatic ă;
¾ acțiunea indirect ă.
46Toate aceste principii scot r ăzboiul din onoarea și
demnitatea de alt ădată a spațiului luptei și îl situeaz ă în
labirintul informa ției, dezinform ării, manipul ării și acțiunilor
asimetrice. Fiecare face ce poate și cum poate. Exist ă
posibilitatea unui r ăzboi al unei țări împotriva altei țări –
războiul frontalier – pentru diverse motive, un r ăzboi al marilor
puteri împotriva tuturor celor care pun la îndoial ă și încearcă,
într-o form ă sau alta, s ă submineze condi ția lor de mari puteri,
război al comunit ății internaționale împotriva statelor „rebele”,
război al statelor „rebele” împotriva celor care le fac s ă fie
rebele, adic ă împotriva acelei ordini a lumii pe care ele n-o
doresc și n-o accept ă, război al unor entit ăți împotriva altor
entități, prin toate mijloacele posibile și imposibile.
Lumea întreag ă este un r ăzboi continuu, care se
desfășoară, tot așa, prin toate mijloacele posibile, pentru bani,
pentru teritorii, pentru resurse, pentru influen ță și, în foarte
multe cazuri, pentru supravie țuire.
Principiul predominan ței informa țională constă în
tendința marilor puteri, a organiza țiilor și organismelor
internaționale de a ști totul, de a realiza o suprema ție
informațională, de a contracara orice ac țiune prin surprindere
din partea unui ter ț și, la urma urmei, de a asigura controlul și
gestionarea crizelor și conflictelor armate, de a asigura un
mediu strategic non-conflictual. Desigur, în primul rând, în
interes propriu, dar, la aces t interes, pot fi arondate – și sunt
arondate – și numeroase alte state. În felul acesta, se creeaz ă
mari centre ale puterii informa ționale, în jurul c ărora mișună o
mulțime de țări-satelit.
Principiul dominan ței tehnologice este esen țial pentru
realizarea dominan ței informa ționale și, în acela și timp, pentru
realizarea for ței necesare domin ării reale, prin mijloace
dispropor ționate, a mediului strategic. Noul r ăzboi are ca
nucleu tocmai predominan ța tehnologic ă și informa țională a
anumitor centre – în general, cam acelea și de când exist ă lumea

47modernă – dar care transpun b ătălia pentru putere într-un spa țiu
mult mai larg, complex și multidimensional.
Principiul simetriei conflictuale constă în faptul c ă
fiecare dintre puterile sau entit ățile candidate la calitatea de
beligeranță în noul r ăzboi caut ă să aibă aceleași mijloace,
politici, doctrine și strategii cu ale posibililor adversari, astfel
încât, la nevoie, s ă poată face față unui atac din partea acestora
și să-i asigure un minimum de condi ții pentru a contraataca sau
chiar pentru a preveni sau preîntâmpina un atac, deci pentru
efectuarea unui atac preventiv sau preemptiv.
Principiul disimetriei constă în tendin ța fiecăruia dintre
posibilii beligeran ți de a realiza o superioritate net ă – în forțe,
mijloace, ac țiuni, politici și strategii –, care s ă permită
realizarea scopului și obiectivului propus f ără pierderi sau cu
cât mai pu ține pierderi și cheltuieli. Tendin ța este veche și
totdeauna ea s-a manifestat și în realitate, într-o form ă sau alta.
Realitatea este îns ă dinamică și niciodat ă dispropor ționalitatea
nu a putut fi men ținută multă vreme în formula ini țială.
Totdeauna, la un anumit interval de timp, de regul ă,
imprevizibil ca durat ă și moment, for țele și, respectiv,
raporturile de for țe s-au schimbat.
Principiul asimetriei este omniprezent. Niciodat ă el nu a
fost însă mai pregnant ca în momentul de fa ță. Probabil c ă, în
viitor, el se va manifesta și mai intens, întrucât lumea nu este
dispusă să accepte nici simetria – de și o dore ște –, nici
dispropor ționalitate, de și o urmărește totdeauna și prin toate
mijloacele posibile. În situa ția în care o entitate perceptibil ă în
plan politic și strategic nu poate realiza o dispropor ționalitate
care să-i asigure condi ții pentru îndeplinirea obiectivelor
propuse, ea va avea totdeauna în rezerv ă politici, strategii, for țe,
mijloace, resurse și acțiuni asimetrice, dintre cele mai
surprinzătoare. Unele dintre țări, inclusiv dintre marile puteri
strategice ale lumii, apeleaz ă de la început la politici, strategii și
tactici asimetrice, pe care le dezvolt ă în secret, le
48experimenteaz ă cu precau ție și le aplic ă ori de câte ori au
prilejul să o facă. Astfel, r ăzboiul mediatic din zilele noastre
este, deopotriv ă, un produs al politicilor și strategiilor bazate pe
dispropor ționalitate, dar și al politicilor și strategiilor
asimetrice.
Principiul extensiei mediat ice (principiul mediatic) a
fost practicat dintotdeauna. Niciodat ă el nu a atins înc ă cotele
din zilele noastre. Pentru c ă niciodată, din câte cunoa ștem noi,
nu au existat pe planeta P ământ atâtea re țele și atâtea sisteme de
comunica ții care să asigure transmiterea semnalelor și chiar a
informației în timp real. R ăzboiul, ca expresie de vârf a
conflictualit ății lumii, luat sub toate formele și formulele sale,
nu putea s ă nu foloseasc ă acest nou spa țiu de confruntare:
informația, mai ales informa ția publică, imagine și cuvântul.
Într-un anume sens, putem spune c ă războiul trece din ce în ce
mai mult în spa țiul informa ției, în zona cuvântului, în zona
cunoașterii. Folosirea cunoa șterii ca arm ă nu este nou ă. Dar, în
zilele noastre, ea devine un fel de super-arm ă, o armă a
armelor, întrucât ultimul bastion al spa țiului care genereaz ă
valoare rămâne cel al cunoa șterii.
Principiul ac țiunii indirecte dezvoltat de Liddell Hart,
în cunoscuta sa lucrare Strategia ac țiunilor indirecte6, a devenit
unul dintre cele mai importante principii ale epocii actuale.
Deși lovirea nemijlocit ă a centrelor vitale ale dispozitivului
inamic se înscrie în rândul strategiilor directe, manevra de for țe,
proiecția forțelor, modalit ățile de realizare a dispozitivelor,
modul de alc ătuire a grup ărilor de for țe, acordurile încheiat ă cu
țara-gazdă, complexitatea procedurilor de angajare, de
elaborare a deciziilor politice na ționale în acest sens și o
mulțime de alte modalit ăți de punere în oper ă a unei decizii se
bazează, tot mai mult, pe acest principiu care genereaz ă un
efect complex, de regul ă, indirect.

6 Basil Liddell HART, Strategia ac țiunilor indirecte , Editură Militară,
București, 1993.

491.3 Războiul antir ăzboi
De ce un r ăzboi antir ăzboi? Este, oare, lumea dispus ă să
distrugă un război printr-un alt tip de r ăzboi? Războiul
antirăzboi înseamn ă negarea r ăzboiului sau gestionarea lui? A
ajuns, oare, lumea într-o etap ă în care este nevoit ă să
folosească mijloacele specifice r ăzboiului pentru a combate
războiul?

Ne aflăm într-o etap ă de dezvoltare a societ ății omenești
în care r ăzboiul a devenit unul dintre cele mai indezirabile
fenomene. Cel pu țin, așa se crede. Sau a șa apare. Lumea se
teme cumplit de noul r ăzboi, chiar dac ă noul război are
caracteristici ale noii societ ăți și vine să o ajute, direct sau
indirect, mijlocit sau nemijlocit, pe aceasta în rezolvarea – și
prin mijloace violente – a problemelor conflictuale cu care se
confruntă. Iar cea mai grav ă dintre problemele cu care
societatea omeneasc ă se confrunt ă, de când exist ă ea pe
pământul oamenilor, o reprezint ă tocmai dinamica haotic ă a
acelor interese vitale ce nasc politic, ce proiecteaz ă, ca mijloc
de impunere, de slujire, sau de ap ărare a acestor interese vitale,
războiul.
Războiul – r ăzboiul care sluje ște interesul vital al unei
comunități sau alteia – n-ar trebui s ă fie respins de omenire,
pentru că omenirea l-a creat. L-a creat, l-a dezvoltat și acum, se
pare, că s-a cam speriat de el, c ă încearcă să-l pună sub control.
Dar nu oricum, ci tot printr-un r ăzboi. Printr-un altfel de r ăzboi.
Cu alte cuvinte, r ăzboiul de care are nevoie omenirea în
prezent și, mai ales, în viitor este un nou tip de r ăzboi, un
război antir ăzboi, adic ă un război care s ă prevină, să
dezamorseze sau s ă anihileze r ăzboiul distrug ător, adic ă
războiul care ar putea pune cap ăt civilizației oamenilor.

50Au mai rămas, ca s ă spunem a șa, trei mari categorii de
războaie. Mai exact, r ăzboaiele lumii – cele vechi, cele actuale,
dar și cele noi – pot fi grupate și regrupate în trei categorii mari:
¾ războaie simetrice;
¾ războaie disimetrice sau dispropor ționate;
¾ războaie asimetrice.
Este necesar ă o astfel de sistematizare, din cel pu țin
două motive importante:
– creșterea diversit ății și complexit ății războaielor și
extinderea lor la numeroase spa ții și domenii, care, alt ădată,
erau fie adiacente, fie complementare, fie indiferente la fenomenul r ăzboi;
– dezvoltarea f ără precedent a mijloacelor, scopurilor și
obiectivelor confrunt ărilor violente ce pot fi încadrate în
categoria „r ăzboi”.
Dar și această clasificare poate fi privit ă și tratată
nuanțat, întrucât, înc ă de la începutul lumii (p ăstrând, desigur,
proporțiile), războaiele au fost, deopotriv ă, simetrice,
disimetrice și asimetrice.
Probabil, c ă la fel vor fi și cele viitoare. Noua natur ă a
actualelor și viitoarelor r ăzboaie nu const ă numai în simetria,
disimetria și asimetria lor, ci în transformarea tipologiei
conflictualit ății, în aria de cuprindere a conflictelor armate și
războaielor, în con ținutul și formele concrete de manifestare a
ostilităților.
În timp ce un r ăzboi frontalier, între dou ă țări care-și
dispută un teritoriu – cum a fost cel dintre Iran și Irak dintre
anii 1970-1980, izbucnit pentru cele câteva insule de la
confluența fluviilor Tigru și Eufrat, de pe por țiunea denumit ă
Shatt-al-Arab, dar nu numai –, poate fi considerat unul de tip
simetric, atacurile din 1991 și 2003 efectuate de coali ția
condusă de Statele Unite împotriva Irakului sunt r ăzboaie
disimetrice sau dispropor ționate.

51Ceea ce a urmat în Irak și în Afganistan, dup ă
încheierea p ărții disimetrice a r ăzboiului, se poate numi, f ără
îndoială, război asimetric.
Noua natur ă a războiului nu const ă doar în forma și
conținutul conflictului armat, în configura țiile și desfășurările
mai mult sau mai pu țin clasice, mai mult sau mai pu țin
moderne ale confrunt ărilor din teatrele de opera ții sau din
teatrele de r ăzboi, ci în scopurile, obiectivele și, mai ales, în
efectele războiului.
Scopurile, obiectivele și efectele r ăzboaielor actuale, ale
noilor războaie ar putea fi grupate în diferite categorii, pentru a
înțelege mai bine determin ările reciproce, conexiunile și
interconexiunile, precum și perspectivele evolu ției acestora în
timp și spațiu.
O posibil ă variantă de grupare sintetic ă a acestora se
prezintă în Anexa nr. 1 Dinamica scopuri, obiective, efecte ale
războiului.

52CCAAPPIITTOOLLUULL 22
FFIILLOOSSOOFFIIAA RRĂĂZZBBOOIIUULLUUII
Dintotdeauna, r ăzboiul s-a prezentat sau a fost prezentat
ca o… ieșire din ra țiune, ca o m ăsură nechibzuit ă, dăună
toare
omenirii, ca un cataclism sau ca o lips ă de măsură a
politicienilor și a celor care au drept de decizie. R ăzboiul cere o
uriașă angajare de for țe și mijloace, consumuri imense, pierderi
de vieți omenești, distrugeri materiale și numeroase alte efecte
dezastruoase pe termen lung. Rareori, r ăzboiul a însemnat
avantaje certe sau solu ții excelente. Totdeauna, r ăzboiul a
însemnat pu ține avantaje și imense pierderi, chiar dac ă, în plan
politic sau strategic, a dus la schimbarea raportului de for țe, la
cucerirea sau pierderea unor teritorii, unor resurse sau unor sfere de influen ță. Cu toate acestea, r ăzboiul face parte din via ța
oamenilor și oamenii îl accepte, chiar dac ă îl condamn ă, în fac,
chiar dacă se tem de el, îl legitimeaz ă, chiar dac ă-l repugnă.
2.1 Război filosofic?
Avem oare, de-a face cu un… r ăzboi filosofic? Este,
oare, posibil ă alăturarea celor doi termeni: r ăzboi și filosofie?
Ce să înțelegem printr-un astfel de concept? C ă s-au apucat
filosofii s ă se războiască între ei? C ă filosofia are nevoie de
politic
ă sau de o decizie politic ă? Este, oare, opo rtun ca, într-o
epocă a gândirii democratice și liberale, s ă vorbim de un…
război filosofic?

Filosofia este în țeleasă, îndeosebi, ca un mod de a
gândi. Ca știință, experien ță îndelungat ă și artă a gândirii, a
construirii abstractului, uneori, chiar prin dep ărtarea de concret,
ca o a dialectic ă a lumii limbajelor, a semnifican ților,
semnifica ților și semnifica țiilor. De-a lungul mileniilor,
filosofia s-a constituit într-o sensibil ă și complex ă arhitectur ă a

53gândirii, a creat și re-creat mereu lumea gândului, a
abstractului, a no țiunilor și conceptelor, a propozi țiilor și
raționamentelor. Ea s-a ocupat, deopotriv ă, de teoria existen ței
– ontologia –, de teoria cunoa șterii – gnoseologia , cu ramura ei
de cunoaștere a științei sau de cunoa ștere științifică denumită
epistemologie – și de arhitectura propriu-zis ă a gândirii –
logica . Ontologia, gnoseologia și logica sunt trei componente
armonioase și impresionante ale filosofiei, care înnobileaz ă
ființa umană, prin calitatea superioar ă a gândirii umane.
Probabil c ă, în Univers, mai exist ă și alte tipuri de gândire,
precum și alte modalit ăți de construire a abstractului, dar noi,
oamenii, deocamdat ă, nu-l cunoa ștem decât pe acesta, cel care
produce gândirea uman ă. Științele apropiate de mecanismele
gândirii și comportamentului uman, îndeosebi psihologia,
sociologia și logica, ne dau, în mare m ăsură, uriașa dimensiune
a construc ției gândirii umane.
Dar, cum bine se știe, gândirea uman ă nu se ocup ă doar
de propria ei existen ță, nu este adic ă doar o gândire a gândirii,
ci se prezint ă, în primul rând, ca o gândire a ac țiunii, ca un mod
de formulare a modelelor ac ționale, ca un modus vivendi și nu
doar ca un modus cognoscendi , mai exact, ca un modus
cognoscendi în vederea constituirii și dezvoltării unui modus
vivendi.
Ce legătură au toate acestea cu r ăzboiul?
Au, desigur. În primul rând, r ăzboiul, ca oricare alt ă
activitate omeneasc ă, este gândit, atât în plan conceptual, cât și
în plan ac țional. Dac ă „vocația” societ ăților omene ști este
conflictualitatea, iar r ăzboiul pare a fi ultima treapt ă a acesteia,
este normal ca oamenii s ă gândeasc ă războiul, să-l modeleze,
să-l planifice, s ă-l construiasc ă în primul rând în planul
conceptului, al gândirii. Exist ă, așadar, o filosofie a r ăzboiului,
adică un mod de a gândi r ăzboiul, care are cel pu țin patru laturi
fundamentale:
54¾ gândirea deciziei politice privind declan șarea
războiului, mai exact, de folosire a r ăzboiului ca
modalitate de solu ționare a unui diferend;
¾ gândirea r ăzboiului ca fenomen social complex, cu
urmări dramatice și, de cele mai multe ori,
imprevizibile;
¾ gândirea strategic ă a războiului;
¾ gândirea operativ ă a războiului și acțiunilor militare;
¾ gândirea tactic ă a războiului și acțiunilor militare.
Gândirea deciziei politice privind r ăzboiul face parte
din ceea ce am putea numi filosofia politic ă a războiului .
Conținutul acesteia se refer ă îndeosebi la a gândi politic
războiul, adic ă în funcție de interese, îndeosebi de interesele
vitale ale entit ății respective, de scopuri politice și, deci, de
efecte. Efectele dorite, sperate, preconizate și planificate stau
la baza oric ărei decizii politice privind r ăzboiul . Aceste efecte
sunt privite, analizate, configurate și tratate pe cel pu țin patru
configura ții importante:
¾ interese vitale și conjuncturale;
¾ avantaje și costuri economice, financiare, sociale,
culturale și civilizaționale;
¾ relații internaționale sau regionale (locale);
¾ posibilități, limite și consecin țe directe ale
angajării.
Toate acestea și încă foarte multe alte configur ări revin
decidentului politic, iar acesta nu- și poate permite s ă elaboreze
hotărârea de a declan șa ostilitățile fără să gândeasc ă efectele pe
termen scurt, pe termen mediu și pe termen lung. Acest mod de
a gândi efectele, dar și costurile și pierderile, face parte din ceea
ce numim filozofie politic ă a războiului .
Gândirea social ă a războiului depășește sfera
politicului și impune participarea, într-o form ă sau alta, a
întregii societ ăți la edificarea unei paradigme a r ăzboiului. Aici
intră în func țiune memoria colectiv ă, psihologia colectiv ă,

55psihologia deontic ă, logica gândirii conflictuale, științele
exacte, raporturile dintre o posibil ă decizie politic ă privind
declanșarea războiului și efectele în planul rela țiilor
interumane, al economiei, demografiei și securității sociale și
individuale. Gândirea social ă a războiului creeaz ă un anumit tip
de reprezentare a acestei conflictualit ăți. În spațiul iugoslav,
spre exemplu, a fost de-ajuns o sigur ă scânteie, pentru ca
memoria colectiv ă și psihologia grupurilor etnice și religioase
să amplifice starea de beligeran ță și să transforme
conflictualitatea într-un dezastru.
Gândirea strategic ă a războiului are cel pu țin trei
dimensiuni:
¾ știința, priceperea, arta și voința de a pune în
operă decizia politic ă privind declan șarea
războiului;
¾ expertizarea strategic ă a deciziei politice;
¾ planificarea strategic ă a războiului.
Aceste dimensiuni cer, pe lâng ă o gândire metodologic ă
– adică în algoritmi, concepte și standarde – prin care se pune
în aplicare decizia politic ă privind declan șarea războiului, o
gândire profund ă – științifică, socială, psihologic ă și logică – cu
privire la fenomenul r ăzboi, la desf ășurările, instrumentele și la
efectele acestuia
Gândirea operativ ă a războiului și acțiunilor militare
este o gândire a manevrei pentru realizarea dispozitivului, pentru aducerea for țelor și mijloacelor în spa țiul luptei. Ea se
materializeaz ă, de regul ă, în planul opera ției sau opera țiilor
(OPLAN) și îmbină rigoarea planific ării și corelării unor
deplasări de forțe, mijloace și resurse pe spa ții foarte mari cu
suplețea gândirii unor solu ții și acțiuni de mare anvergur ă
. Aici
intervin nu numai legit ăți, norme și reglement ări, cadre
permisive și restrictive, ci și abilități, priceperi, capacitatea de a
găsi soluții adecvate, principii ale gândirii logice a r ăzboiului și
confruntării armate, norme morale, valo ri ce se cer respectate,
56protejate sau ap ărate. Sistemele de valori care se au în vedere
aici se refer ă îndeosebi la:
¾ cultura războiului;
¾ cultura institu ției militare care materializeaz ă
acest război, a tradi țiilor armatelor, a calit ății
luptătorilor;
¾ cultura țării-gazdă;
¾ cultura liniilor de transport;
¾ valori umane etc.
Toate aceste valori se cer nu numai respectate, protejate
și apărate, ci și incluse în modul de a gândi r ăzboiul, manevra și
acțiunea.
Gândirea tactic ă a războiului și acțiunilor militare este,
de fapt, gândirea în detaliu a luptei. De obicei, o astfel de
gândire este, ca s ă spunem a șa, pragmatic ă, adaptabil ă la
situații, intuitiv ă și inspirativ ă. Acești doi termeni – intuitiv ă și
inspirativ ă – nu prea au leg ătură cu gândirea, în calitatea ei de a
opera cu no țiuni și concepte, judec ăți și raționamente, dar, în
spațiul tactic, adic ă în spațiul luptei, o influen țează în mod
hotărâtor. În general, la nivel tactic, se consider ă că nu este prea
mult timp pentru reflec ții, pentru formularea de judec ăți și
raționamente. Este și motivul pentru care, de regul ă, la acest
nivel, se opereaz ă cu proceduri, procedee și standarde. P ărerea
noastră, rezultată din analiza multor r ăzboaie și campanii, dar și
din propria experien ță, este că nivelul tactic nu poate fi lipsit de
gândire tactic ă.
Procedurile, ca și standardele, sunt foarte bune, dar ele
nu suplinesc obliga ția comandantului și chiar a lupt ătorului de a
găsi o soluție inteligent ă și eficientă pentru fiecare situa ție în
parte, în func ție de caracteristicile spa țiului luptei și de
dinamica extrem de complex ă a acțiunilor.

Noțiunea de război filosofic pare o contradic ție în
termen. Sofia înseamn ă înțelepciun e, iar filo înseamnă pentru .

57Filosofia este o pledoarie pentru în țelepciune, pentru
inteligență, pe când r ăzboiul este o continuare prin mijloace
violente a unei politici, este un mod de a debloca o situa ție
strategică, o soluție violent ă pentru rezolvarea unor probleme
care nu au alte solu ții. Ce leg ătură are războiul cu planul
gândirii filosofice, în afar ă de faptul c ă și războiul, ca oricare
altă activitate omeneasc ă, trebuie gândit?
2.1.1. Filosofia valorilor și conflictualitatea lumii.
Axiologia r ăzboiului
Războiul nu se duce în spa țiul valorilor, ci în cel al
interesului. Cauzele r ăzboaielor nu trebuie c ăutate în valori, ci
în interese. Dinamica intereselor define ște dinamica foarte
complexă a conflictualit ății, iar aceasta, dus ă la limită, definește
războiul. Ce legături există, atunci, între r ăzboi și valoare?
Există oare o axiologia a r ăzboiului?
2.1.1.1 Școala valorii
Școala de la Marbourg este reprezentat ă de Cohen,
Natorp și Cassirer. Al doilea mare curent din Germania anilor
1870 l-a constituit Școala de la Baden, ai c ărei fondatori sunt
Windelband, Rickert și Lask. Este cea de a doua școală a
neokantianismului clasic, menit ă să depășească hegelianismul
care, la aceea vreme, domina peisajul filosofic.7
Neokantianismul urm ărea să continue filosofia critic ă, prin
aplicarea metodei transcendentale la toate domeniile
experienței, concentrându-se, din punct de vedere al formei,
asupra teoriei cunoa șterii și, din punct de vedere al con ținutului,

7 La philosophie des valeurs de Heinrich Rickert,
http://perso.orange.fr/fillosophe/traductions/philoRickert.htm
58constituind „faptul” culturii în ansamblul ei și nu numai în
domeniul științelor fizico-matematice, ca obiect al filosofiei
critice.
Școala de la Marbourg î și propunea s ă lupte îndeosebi
împotriva tuturor presupozi țiilor metafizice care puteau fi
legate de ideea kantian ă de lucru în sine , referindu-se la faptul
științei. Școala de la Baden orienteaz ă interpretarea sa, din
perspectiva filosofiei kantiene, asupra no țiunii de valoare ,
considerat ă ca o condi ție esențială a constituirii oric ărei realități
culturale. În aceast ă viziune, raportul esen țial al filosofiei
kantiene const ă în deschiderea unui plan nou, între scepticismul
psihologic și dogmatismul metafizic, acela al lucrurilor care nu
sunt, dar care valoreaz ă, care se impun tuturor oamenilor,
independent de interesele și de dorin țele lor personale. Școala
de la Baden consider ă valoarea ca o expresie a ra țiunii practice.
De aceea, ea poate fi considerat ă mai degrab ă ca un
neofichtianism decât ca un neokantianism, în în țeles propriu.
Primul care a insistat asupra acestui nou mod de a
înțelege valoarea ca „punct de vedere ideal”, adic ă acela de „a
completa realitatea printr-o lume ideal ă” produs ă de omul
însuși, al cărui statut este acela al „valorii care nu are existen ță”
a fost Lange (1828-1875)8. Mai târziu, Windelband
(1848-1915) radicalizeaz ă acest punct de vedere al idealului,
situându-l la fundamentul tuturor actelor con științei, atât în
domeniul logicii, cât și în cel al eticii sau esteticii și
conferindu-i transcenden ța datoriei absolute. Pentru
Windelband, filosofie devine știința valorilor universal valabile,
sau, mai precis, știința „conștiinței normale”, adic ă „conștiința,
în legăturile sistematice, ale tuturor normelor care au o
validitate obiectiv ă, dar necesit ă să fie realizate subiectiv”.9 El

8 LANGE, Historie du materialisme , Leipzig, 1865.
9 La philosophie des valeur s de Heinrich Rickert , apud Über die Gewissheit
der Erkenntnis , Berlin,
1873.http://perso.orange.fr/fillosophe/traductions/philoRickert.htm

59adaugă filosofiei kantiene o critic ă a rațiunii istorice, tocmai
datorită faptului c ă istoria are o strâns ă legătură cu valorile.
Istoria un fel de loc pe care Windelband îl nume ște
„fenomenalizarea” libert ății, apelând îndeosebi la Critica
facultății de judecare , unde Kant opune problema rela ției dintre
natură și libertate. Windelband define ște kantianismul ca o
„filozofie a culturii orientat ă istoric ”.
În acest caz, problema central ă a teoriei cunoa șterii
devine cea a demarca ției între științele naturii și științele
istorice ale spiritului și ale culturii. Ele se disting, dup ă
Windelband, prin metod ă, primele ocupându-se de legile
generale, iar celelalte de descrierea evenimentelor singulare.
Primele sunt științe ale legilor , celelalte sunt științe ale
evenimentelor . Gândirea științifică este, în cazul științelor
naturii, nomotetic ă și, în carul celorlalte, idiografic ă.
Dimpotriv ă, Dilthey, spre exemplu, sus ține că deosebirea dintre
unele și altele nu este de metodă, ci de obiect . Bătălia dintre cei
doi s-a dus mult ă vreme, dar punctele lor de vedere sunt, la
urma urmei, convergente. Științele naturii se separ ă de științele
istorice, ale spiritului și ale culturii, atât prin obiect, cât și prin
metodă.
Rickert (1863-1938) preia analizele f ăcute de
Windelband, mai ales în lucrarea Die Grenzen der
naturwissenschaftlichen Begriffsbildung (Fribourg,
1896-1902), și duce mai departe, într-un mod mult mai
sistematic, ideile lui Windelband. El arat ă și de ce anume
cunoașterea științifică se orienteaz ă după una dintre cele dou ă
metode – nomotetic ă și ideografic ă –, dar metodele respective
nu sunt separate, ci întrunite , consistente, complementare și
chiar unitare. Ele nu descriu, ci analizeaz ă, pe baza unui subiect
transcendental, condi țiile posibile. Contrazicându-l pe Dilthey,
el arată că nu obiectele separ ă științele naturii, ci orientarea
curiozității teoretice a subiectului. În mod cert, științele
spiritului au de-a face mai ales cu realit ățile psihice, dar și ele
60pot folosi metoda științelor naturii, în m ăsura în care prin
aceasta se elaboreaz ă legi generale ale vie ții psihice . De
asemenea, a separa aceste științe prin obiect ar însemna s ă
acceptăm că realitatea este scindat ă în două domenii radical
distincte: al naturii și al spiritului. Exist ă însă o sigură realitate.
Subiectul are îns ă nevoie de dou ă maniere diferite de a o
analiza, pentru a o în țelege. Ea devine natural ă, când se
raportează la universal, și istorică, atunci când are în vedere
individualul sau particularul. Mai mult, spiritualul nu se reduce
la psihic. Nu pot fi eliminate din spiritual valorile
transcendente, ce nu se reduc la o simpl ă succesiune de procese
psihice. Toate științele trebuie s ă facă apel la concepte generale.
2.1.1.2 Sfera valorilor și teoria defini ției
În vremea când Rickert î și susținea teza de doctorat cu
tema teoria defini ției, nici științele istorice, nici filosofia
valorilor nu erau bine conturate. Rickert și-a elaborat teza de
doctorat sub îndrumarea lui Windelband, pe atunci profesor la Strassbourg. În 1894 Windelband ține un discurs prin care
formuleaz ă, pentru prima dat ă, distinc ția dintre știința
nomotetic ă și știința ideografic ă. Rickert în țelege de la
Windelband c ă realitatea istoric ă prezintă o bogăție încă
neexplorat ă și că doar întoarcerea la Kant poate oferi o metod ă
eficientă pentru ie șirea din scepticism. În Theorie de la
definition , Rickert arat ă în ce m ăsură adoptarea metodei
transcendentale permite dep ășirea relativismului empirismului
și psihologismului f ără a se apela la presupozi țiile metafizice.
Fidel lui Kant, el ia ca punct de plecare un „fapt” al
culturii, cel al definiției, pe care o în țelege ca o delimitare
riguroasă. În ceea ce privesc știința și definiția științific
ă, voința
se determin ă prin considerarea adev ărului ca valoare
universală. Metoda pe care o propune Rickert este simpl ă: mai

61întâi și înainte de toate, întoarcerea la subiect; apoi,
identificarea scopului precis pe care îl vizeaz ă activitatea
subiectului; examinarea mijloacelor prin care se poate realiza acest scop. Or, a lua în calcul o finalitate vizeaz ă de subiect,
înseamnă a considera maniera în care el ia pozi ție în raport cu o
valoare. Aceasta înseamn ă că el se refer ă la un context istoric în
care se situeaz ă, de vreme ce c ă maniera special ă în care se
realizează această valoare este legat ă de o epoc ă istorică.
Determinarea unui scop, a unei finalit ăți începe cu o anchet ă
istorică de context. El schi țează deja ideea unei continuit ăți
între subiectul transcendental și subiectul istoric.
Intuiția este, din punct de vedere psihologic,
instrumentul cel mai eficace pentru a defini ceva, dar, din punct
de vedere logic, ea presupune un indeterminant, ceea ce intr ă în
contradicție cu defini ția care, prin excelen ță, este o determinare.
El consider ă realitatea ca fundamental ira țională și, pentru a-i
prezerva unitatea fa ță de cele dou ă maniere de a o cunoa ște și
înțelege – continuitate regulat ă sau singularit ăți eterogene –,
este obligat s ă apeleze la un „ continuum eterogen
”. Informa țiile
parvenite prin intui ție sunt radical diferite – nedeterminate și
raționale – de cele care constituie în țelegerea pe care
empirismul și psihologismul o neag ă. Realitatea nu ne ofer ă
definiții.
Definiția este un act constitutiv al subiectului transcen-
dental, pentru c ă numai subiectul transcendental poate fi unul
care define ște. În lucrarea sa, Sistemul filosofiei , publicat ă în
1921, el arat ă că orice înțelegere a realit ății, chiar la nivelul
simplei experien țe trăite, implic ă o elaborare din partea
subiectului, de vreme ce doar el îi confer ă acesteia un sens.
Realitatea r ăzboiul se raporteaz ă aproximativ în acela și
sens la rolul subiectului în ceea ce prive ște cunoașterea ei. Ea
trebuie să aibă un sens, iar acest sens d ă rațiunea definirii ei,
dimensiunile în țelegerii, ale cunoa șterii. Subiectul transcen-
dental trebuie s ă delimiteze în mod riguros, într-un spa țiu cu
62nedetermin ări multiple, ceea ce face parte, de fapt, chiar din
aceste determin ări, dar care, identificat, d ă o dimensiune a
cunoașterii, un nivel logic al cunoa șterii, o ie șire din
nedetermin ările intuitive și o intrare în concept, în limbaj.
Relația dintre intui ție și gândire, dintre intui ție și logică este
una foarte complex ă. Intuitivul introduce nedeterminarea,
raționalul o înl ătură. Este necesare construirea unei cuno ștințe
adevărate, universal valabile, adic ă formarea unui concept.
Dacă a conceptualiza înseamn ă a depăși radical reprezentarea
intuitivă, nu înseamn ă doar a întocmi o clasificare practic ă,
precum se petrec lucrurile la nive lul limbajului, ci de a constitui
o cunoștință veritabilă, adică universal ă și necesară.
Astfel apare no țiunea de valoare . Conceptul apare ca o
valoare în sine, ca o valoare transcendental ă pe care trebuie s-o
regăsim necondi ționat. Valoarea nu este o percep ție sau o
reprezentare a valorii, nu este o construc ție subiectiv ă, chiar
dacă doar subiectul transcendental o poate construi. Valoarea
trebuie să fie adevărată, veritabil ă. Ea se constituie, deci, pe o
funcție de adev ăr.
De aceea, Rickert se refer ă la o sferă nouă, caracterizat ă
prin dimensiunea sa transcendent ă, sfera valorilor. Dep ășind
psihologismului prin transcendental, Rickert descoper ă sfera
transcendental ă a valorii și, prin aceasta, domeniul spiritual al
științelor istorice de care se va ocupa ulterior. Se ocup ă de
această problematic ă în lucrările ulterioare – Der Gegenstand
der Erkenntnis.Ein Beitrag zum Problem der philosophischen
Transcendenz 11, pe tema transcenden ței, și Die Grenzen der
naturwissenschaftlichen Begriffsbildung , opera sa de c ăpătâi, în
care dezvolt ă și sistematizeaz ă teoria conceptului sfera
transcendental ă a valorii , pentru a desprinde de aici toate
consecințele necesare specificit ății științelor istorice.

632.1.1.3 Judecat ă, valoare semnifica ție
El dezvolt ă, pe fondul teoriei cunoa șterii, o teorie a
conceptului , pe care de fundamenteaz ă întreaga sa filozofie a
valorilor . Problema central ă devine cea a conceptualiz ării
individualului , adică cea a trat ării individului prin mijloacele
conceptelor generale. Dup ă Rickert, dac ă disciplinele istorice
vor să fie științe veritabile, trebuie s ă depășească intuiția în
favoarea conceptelor, întrucât intui ția implică o indeterminare a
cunoașterii, în m ăsura în care ea con ține o multiplicitate infinit ă
concomitent în extindere și în intensitate. Obiectivul unei științe
este acela de a surmonta acest infinit sensibil, dar n-o poate
face decât prin concepte pe dou ă direcții bine conturate:
¾ înțelegerea realit ății ca o continuitate extensiv ă
omogenă care cuprinde constantele pe care le
adună în conceptul de lege;
¾ înțelegerea realit ății intensiv discontinuu compus ă
din unități eterogene prin raportul special pe care
îl deține fiecare cu un concept de valoare pentru a
se constitui în individualit ăți singulare.
Conceptul de valoare joac ă pentru științele istorice rolul
pe care-l joac ă conceptul de lege pentru științele naturale.
Conceptul de valoare nu este, totu și, decât un instrument pentru
științele istorice, în timp ce conceptul de lege este scopul final
pe care-l vizeaz ă științele naturale.
Cu alte cuvinte, științele naturale descoper ă legea, în
timp ce științele istorice, folosind valoarea, descoper ă
singularitatea, unicitatea, individualitatea.
Rickert folose ște, în Grenzen , ca exemplu diamantul
Kohinoor. Cel mai mare diamant din lume, Kohinoor, nu este
un veritabil individ singular și istoric decât prin faptul c ă se
raportează la valoarea diamantului. În schimb, culoarea
pelerinei pe care o purta Fr ederich al II-lea în timpul b ătăliei de
la Rossbach nu contribuie cu nimic la singularitatea istoric ă a
64acestui eveniment, întrucât este imposibil s-o raportezi la o
valoare oarecare, întrucât ne intereseaz ă bătălia și nu culoarea
pelerinei lui Frederich.
Conceptul de valoare permite s ă distingem în realitatea
ce este esen țial și ce este secundar, tocmai pentru a surmonta o
diversitate infinit ă. Rickert n-a trecut mai departe de acest
concept. I s-a repro șat că este prea abstract, dar el nu a dep ășit
niciodată planul pur logic. Max Weber îl consider ă pe Rickert
un foarte bun logician.
Toate încerc ările care s-au f ăcut n-au trecut de stadiul
de a sugera c ă o judecat ă istorică poate fi reductibil ă la o
judecată fizică și invers, dar nimeni nu a pus pân ă acum
probleme teoriei valorii formulat ă de Rickert.
Teoria lui Rickert l-a interesat îns ă pe Heidegger. Teza
de doctorat a lui Heidegger, prezentat ă în 1913, Die Lehre vom
Urteil im Psychologismus este o mărturie a interesului pe care
acesta îl avea fa ță de filosofie valorii a lui Rickert. Obiectivul
său era de a defini filosofia pl ecând de la ireductibilitatea
logicii la psihic.
Aceasta o spusese și Rickert. Filosofia transcendental ă nu
ia niciodat ă ca punct de plecare decât datele imanente ale
conștiinței. Filosofia valorii a lui Rickert îl ajut ă pe Heidegger
să facă o distincție radicală între ființă și valoare.
Există un plan transcendent al valorii care se opune
conștiinței, în pofida ei. Referin ța la planul transcendent al
valorii apare cu claritate atunci când se analizeaz ă judecata, cea
care constituie esen țialul gândirii.
Judecata are sens numai dac ă se raporteaz ă la o valoare,
adică la un adev ăr confirmat și afirmat. Brentano afirmase c ă
intenționalitatea este proprietatea esen țială a conștiinței. În
1921, în lucrarea sa System der Philosophie10, distingea trei
regnuri esen țiale:

10 Heinrich RICKERT, System der Philosophie. Ertster Teil. Allgemeine
Grundlegung der Philosophie , Tübingen, 1921.

65¾ al ființei sau realit ății sensibile;
¾ al valorii sau mediul inteligibil;
¾ al semnifica ției sau mediul subiectului care face
legătura dintre celelalte dou ă.
Rickert îl define ște ca „lume a tr ăirii imediate, a vie ții
teoretice, artistice, morale, etice și religioase”. Heidegger arat ă
că, în acest perimetru, Rickert și Husserl nu opereaz ă cu
concepte ale lucrurilor, ci cu concepte ale sensului. În cele din urmă, sensul vie ții devine, la Rickert, una dintre problemele
esențiale ale filosofiei. Heidegger îi repro șează lui Rickert c ă
este prea teoretic. În fond, Kant, prin termenul de „Eul Logic” nu vrea s ă spună ce zicea Rickert, un abstractum logic, ceva
general și ireal.
Contribuția esențială a lui Rickert la filosofia valorii
constă în așezarea valorii pe spa țiul filosofic, conceptualizarea
și universalizarea ei. Chiar dac ă științele fizice se ocup ă de
legile generale, iar științele istorice au nevoie nu neap ărat de
conceptul de valoare, cât mai ales de instrumentul-valoare,
pentru a defini și identifica singularul, evenimentul, saltul este
enorm.
Avem de-a face cu un mod de a gândi lumea plecând
cumva, în acela și timp, pe de o parte, de la o exterioritate a ei –
valorile nu sunt subiective – și de la o interioritate a ei –
valorile apar țin lumii, fiind, deopotriv ă concepte și instrumente.
O astfel de reflec ție ne ajut ă să înțelegem mai bine
acțiunea uman ă – inclusiv r ăzboiul –, de pe pozi ția unui
semnificant cu valoare de lege și de instrumente pentru științele
istorice și ale spiritului.

Am adus în discu ție, pe scurt, aceste dou ă școli
neokantiene – una, cea de la Baden, care se ocup ă de axiologie,
adică de filosofia valorii, iar cea de a doua, de la Marbourg,
preocupat ă de combaterea supozi țiilor metafizice – pentru c ă,
deși ambele se preocup ă de domeniul cunoa șterii cunoa șterii, al
66cunoașterii științifice și filosofice, continuându-l pe Kant, ele
ne ajută să înțelegem mai bine rolul valorii, îndeosebi al valorii
umane, adic ă al culturii, al transcenden ței și chiar pe cel al
supoziției metafizice în cunoa șterea fenomenelor și proceselor,
inclusiv a conflictualit ății lumii.
Având în vedere progresele remarcabile realizate în
domeniul cunoa șterii, mai ales al cunoa șterii științifice,
folosirea unor modalit ăți de reflec ție filosofic ă, mai ales ale
filosofiei culturii și, legat de aceasta, ale filosofiei valorii, ni se
pare absolut necesar ă.
Conflictualitatea lumii și, prin urmare, r ăzboaiele ei –
trecute, prezente și viitoare – au nevoie nu de o negare intuitiv ă,
ci de o cunoa ștere profund ă, adică de o gândire filosofic ă și de
o reflecție profund ă.
Chiar dac ă majoritatea intelectualilor nu se apleac ă
asupra acestor fenomene – sau se preocup ă numai de unele,
cum ar fi, spre exemplu, fenomenele meteorologice, dar nici de
acelea din punct de vedere filosofic –, noi consider ăm că
tocmai conflictualitatea lumii, ca izvor al dezvolt ării, dar și ca
spațiu al unor distrugeri inimaginabile, are nevoie de foarte
multă reflecție filosofic ă.
Dacă negăm existen ța valorilor în spa țiul războiului
distrugător și în cel al conflictualit ății endogene a lumii și, mai
mult, scoatem atunci aceste fenomene din cadrul reflec ției
filosofice, considerându-le ca marginale și nesemnificative
pentru gândirea filosofic ă. Or, gestionarea lor, presupune
tocmai centrarea reflec ției filosofice.

672.1.2. Noua Dreapt ă, modernitatea și războiul
Noua Dreapt ă a apărut în 1968. Este considerat ă ca un
mod de a gândi, nu ca o politic ă. Metapolitica nu este în țeleasă
ca un alt mod de a face politic ă.
Modernitatea este mi șcarea politic ă și filosofic ă din
ultimele trei secole de istorie occidental ă. Ea se caracterizeaz ă,
în principal, prin cinci procese convergente:
¾ individualizarea prin distrugerea vechilor
comunități de apartenen ță;
¾ masificarea prin adoptarea de comportamente și
moduri de via ță standard;
¾ desacralizarea prin refuzul marilor religii prin în
folosul unei interpret ări științifice a lumii;
¾ raționalizarea prin dominarea ra țiunii
instrumentale vizavi de schimbarea pie ței și
eficacitatea tehnic ă;
¾ universalizarea prin extind ere la nivel planetar a
unui model de societate considerat singurul
rațional, deci singurul posibil.

Toate acestea au r ădăcini foarte vechi. Practic, sunt
împrumutate de la metafizica cre ștină
și aduse în via ța profană
după ce au fost golite de orice dimensiune transcendental ă.
Marile muta ții laice, în era post-revolu ționară, se află în
creștinism. Individualismul se afla deja în raportul individului
cu Dumnezeu. Egalitarismul î și află originea în faptul c ă toți
oamenii sunt egali în fa ța lui Dumnezeu. Progresismul izvor ăște
din ideea c ă toate au un început și un sfâr șit necesar, iar
desfășurarea este global asimilat ă pe plan divin. Universalismul
este expresia natural ă a unei religii care afirm ă că deține un
adevăr relevat, valabil pentru to ți oamenii și care justific ă,
într-un fel, convertirea lor. Îns ăși viața politic ă se
68fundamenteaz ă pe conceptele teologice seculare. Cre știnismul,
redus astăzi la statul de opinie printre alte opinii, a fost el însu și
victima acestei mi șcări pe care tot el a pus-o în aplicare: în
istoria Occidentului, va fi fost religia ie șirii din religie.
Diferitele școli filosofice ale modernit ății, concurente și
chiar contradictorii, se reconciliaz ă totuși asupra unei idei
esențiale: ideea c ă există o soluție unică și universal ă pentru
toate fenomenele sociale, morale și politice. Umanitatea este
percepută ca o sum ă de indivizi ra ționali care, prin interes,
convingere moral ă, simpatie sat team ă, sunt chema ți (și
obligați) să realizeze unitatea lor în istorie. Din aceast ă
perspectiv ă, diversitatea devine un obstacol și tot ceea ce
diferențiază oamenii sunt percepute ca periculoase. S-a încercat
mereu scoaterea omului din individualitate și supunerea lui
unui mod universal de asociere. Iar cel mai eficace mod l-a
reprezentat și îl reprezint ă piața.

Imaginea modernit ății a fost dat ă de dorința de libertate și
de egalitate. Aceste dou ă valori cardinale – în concep ția Noii
Drepte – au fost tr ădate. Rup ți de comunit ățile care le d ădeau
forma și sensul existen ței lor, indivizii ies din libertate și se
supun unor mecanisme decizionale de dominare. Ei sunt nevoi ți
să suporte puterea mondial ă a pieței, rețelei și tehnologiilor de
comunica ți, fără să poată acționa în vreun fel asupra lor. Și
promisiunea de egalitate a e șuat de dou ă ori : comunismul a
instituit regimuri totalitare, cele mai dure din istorie;
capitalismul, pornind de la egalitatea principiilor și șanselor, a
instaurat inegalit ățile economice și sociale cele mai odioase.
Modernitate a proclamat „drepturile”, f ără a crea și mijloacele
prin care acestea s ă fie exersate. Numai minoritatea are acces la
ele, în timp ce majoritatea se afl ă într-o continu ă revoltă.
Ideologia progresului, car promitea o lume mai bun ă, cunoaște,
la ora actual ă, o criză radicală: viitorul, care se dovede ște a fi
imprevizibil, nu este purt ător de speran ță, ci de spaim ă.

69Fiecare genera ție se confrunt ă cu un viitor diferit de cel al
părinților săi. Aceast ă veșnică noutate fundamentat ă pe
descalificarea filia ției și vechilor experien țe, asociat ă
transform ării totdeauna accelerate a modurilor de via ță și
mediului de existen ță, nu produce bun ăstare și fericire, ci
angoasă.
„Sfârșitul ideologiilor” semnific ă epuizarea istoric ă a
marilor îndemnuri mobilizatoare care s-au materializat în liberalism, socialism, comunism, na ționalism, fascism sau
nazism. Rezultatele au fost un dezastru. Genocide, etnocide,
masacre de mas ă, războaie totale între na țiuni, concuren ță
permanent ă între indivizi, dezastre naturale, haos social,
pierderea tuturor reperelor semnificative.
11 Toate acestea au dus
la o sărăcie spiritual ă fără precedent. Aveam de-a face cu o
lume săracă de trecut, s ăracă de prezent, s ăracă de viitor. Totul
este incert și discutabil. Aproape c ă nu mai exist ă repere.
Distrugerea lumii vii în folosul unei ra țiuni instrumentale.
Limbajul publicitar a devenit paradigma tuturor limbajelor
sociale, regele banilor, universalismul pie ței, omul
transformându-se într-un obiect de schimb într-o atmosfer ă de
hedonism s ărăcăcios, rețeaua introducând nu doar accesul la
informație, ci și delincven ța, lipsa de civiliza ție, precum și un
fel de război al tuturor contra tuturor și al fiecăruia împotriva
lui însuși. O lume privat ă de viitor, ca și de trecut. Individul
solitar se pierde într-o lume anonim ă și ostilă. Această afirmație
seamănă foarte mult cu ceea ce spuneau, la începutul secolul al
XX-lea, existen țialiștii.
Globalizarea liberal ă transform ă modernitatea în utopie
universală. Sfârșitul secolului al XX-lea înseamn ă sfârșitul
modernității și intrarea într-o epoc ă a postmodernit ății.
Noua dreapt ă, mai ales prin Grupul de Cercet ări și Studii
asupra Civiliza ției Europene (GCSCE) consider ă că inamicul
principal al lumii și vinovat de acest dezastru este liberalismul.

11 http://www.grece-fr.net/textes/_txtWeb.php?idArt=71
70El încarneaz ă ideologia dominant ă a modernit ății, prima care
apare și ultima care dispare. El a f ăcut din valoarea de pia ță o
valoare suprem ă. Acestui tip de construc ție socială i s-a opus
socialismul, o alt ă utopie. Ca și marxismul, liberalismul a reu șit
să distrugă identitățile colective și culturile tradi ționale,
universalizând sistemul de produc ție.
Rădăcinile ND

În ianuarie 1969, Grupul de Cercet ări și Studii asupra
Civilizației Europene (GCSCE) s-a constituit în Fran ța.
Desigur, nu întâmpl ător. De la c ăderea fascismului și până în
1968 extrema dreapt ă a trenat, întrucât amintirile nazismului
erau recente.
Independen ța Algeriei agit ă spiritele Dreptei nu numai în
Franța. După pierderea Algeriei și a Congoului, Jean Thiriat, un
belgian, a în țeles că din noul raport de for țe trebuie desprins ă o
concluzie. Înainte de r ăzboi, Jean Thiriat a fost membru al
organizaț
iei fasciste Legiunea Na țională. El a fost condamnat
pentru că, sub ocupa ție, a fost agent al organiza ției Amicii
Marelui Reich German (AMRG).
După ce a fost eliberat, el a dezvoltat în Belgia și în
Germania o re țea de sus ținere logistic ă a OAS. În 1960, a
înființat Comitatul de Ac țiune și de Apărare al Belgienilor din
Africa (CAABA), care devine, în acela și an, Mi șcarea de
Acțiune Civic ă (MAC), mai târziu denumit ă Tânăra Europă,
cunoscută actualmente sub sigla P.C.N.E ( Partidul Comunitar
Național-European ) care se afl ă la Charleroi.
Thiriat a decedat în 1992. A elaborat o doctrin ă fascistă,
anticomunist ă, antisindical ă, antidemocratic ă, împotriva lumii a
treia, plasat ă sub conceptul „nici stânga, nici dreapta”, dar spre
extrema dreapt ă. Deasemenea, el este cel care a formulat
conceptul Marea Na țiune European ă „de la Dublin la
Vladivostok”. Doctrina lui Thiriat este fundamental ă pentru

71Noua Dreapt ă, dar tactica sa tradi țională nu este în m ăsură să
ducă la cucerirea de spa ții noi, concept la care viseaz ă vechii și
tinerii militan ți francezi de extrem ă dreaptă.
Noua Dreapt ă este sus ținută de vechi intelectuali,
îndeosebi scriitori, anticomuni ști (Jean Mabire, Saint-Loup,
Raymond Abellio, Thierry Maulnier, René Huyghe, Boris
Jouvarire, Jean Raspail, Anthony Burgess, Pierre Gaxote, Jean
Cau etc.). Cu sprijinul lor Noua Dreapt ă înființează Grupul de
Cercetări și Studii asupra Civiliza ției Europene (GCSCE).
Obiectivele urm ărite de ND

ND urmărește trei obiective, în dou ă etape:
Primul obiectiv : reunificarea tuturor fra ților disemina ți
în grupuscule de extrem ă dreaptă, mai ales printr-o ac țiune
concertată asupra tacticii.
Al doilea obiectiv : statul și armata. GCSCE trebuia s ă
devină, după cum scria Dominique Venner, „un centru
ideologic, care difuzeaz ă un învățământ doctrinal ș
i permanent
(…)”, de unde rezult ă că fiecare membru va avea obliga ția să
influențeze alți oameni în Fran ța, Germania, Italia, Spania,
Marea Britanie, Grecia, Norvegia, Argentina și, în general,
America Latin ă.
Precum Clubul Ceasului, „Na țiunea înarmat ă” afișează un
obiectiv social impecabil. În Revista nr. 1 din februarie 1976 se
scria: „Să arătăm ca Apărarea nu este numai problema mediului
militar, ci Na țiunea trebuie s ă se înarmeze, aceasta ținând de
spiritul critic și de valorile morale indispensabile supravie țuirii
oricărei societăți.”12
Al treilea obiectiv : Acesta constituie, de fapt, etapa a
doua. Este etapa realiz ării, consolid ării și dezvolt ării acelui
liant social care s ă facă posibilă constituirea unui model

12http://www.archivesolidaire.org/script s/article.phtml?section=A1AAAABX&obid=
21093
72rațional de societate, rezisten ță la liberalism, neoliberalism și
modernitate, capabil ă să-și apere și să-și impună valorile, s ă
lupte împotriva efectelor extrem de nocive ale globaliz ării,
pentru refacerea identit ăților.

Politica liberal ă – susține Noua Dreapt ă – reprezint ă o
contradicție în termeni. Dorind s ă formeze un liant social pe
baza unei op țiuni raționale care supune cet ățenia utilit ății,
ajunge la un ideal de gestionare științifică a societății globale,
plasata sub expertiz ă tehnică.
În epoca globaliz ării, liberalismul se prezint ă mai mult
decât o ideologie; se prezint ă ca un sistem mondial de produc ție
și reproduc ție de oameni și mărfuri, în surplombele drepturilor
omului.
2.1.3. Arta pruden ței
Modernitatea neag ă existența unei naturi umane (teoria
tabula rasa ) sau o raporteaz ă la predicate abstracte deconectate
de la lumea real ă și de la existen ța trăită. De aici, se desprinde
ideea unui „om nou”, maleabil, transformabil datorit ă
transformabilit ății mediului s ău. Aceste utopii au marcat
întregul secol XX. Principalul determinant al statutului social
sunt capacit ățile cognitive. Omul nu se na ște ca o pagin ă albă,
ci fiecare este purt ător al caracteristicilor generale ale speciei.
La acestea se adaug ă conștiința propriei sale con științe,
gândirea abstract ă, limbajul sintactic și semiotic, capacitatea
simbolică, aptitudinea de a elaborare judec ăți de valoare etc.
Noua Dreapt ă propune o viziune a unui om echilibrat, care
să fie scos din dezechilibre și prejudec ăți.
Din punct de vedere natural, omul nu este nici bun, nici
rău, dar poate fi sau deveni și bun și rău. Este, deci, o fiin ță
deschisă, transformabil ă și periculoas ă, tocmai pentru c ă are
capacitatea de a se dep ăși sau de a se degrada.

73Această capacitate poate fi definit ă, în opinia noastr ă, ca
un război al omului cu sine, ca un mod de a pune în oper ă o
decizie predominant „politic ă” în legătură cu sine, cu condi ția
sa și, evident, cu devenirea sa. R ăzboiul acesta are mai multe
faze:
¾ identificarea mobilurilor de conflict;
¾ conflictul cu sine;
¾ distrugerea a ceea ce este bun sau a ceea ce este
rău;
¾ refacerea sau, dimpotriv ă, distrugerea complet ă.
Războiul omului cu sine poate avea ca efect o
reconstruc ție a omului în sine și prin sine, o reconstruc ție
socială și psihologic ă, adică o trecere de la omul normal la
omul superior, realizat pe toate planurile, la omul creator sau
generator de moralitate sau, dimpotriv ă, o distrugere social ă și
psihologic ă, o trecere de la omul normal la omul dec ăzut, la
omul-neom.
Apartenen ța colectiv ă nu anuleaz ă identitatea individual ă,
dar, în concep ția Noii Drepte, constituie suportul ei. Cine- și
părăsește comunitatea de origine o face pentru a g ăsi alta.
Concepția holistă, potrivit c ăreia întregul este și altceva
decât suma p ărților sale, având, deci, caracteristici proprii, este
combătută de individualismul modern și de universalismul
modern care consider ă că ierarhia închide și ucide spiritul.
Modernismul se deruleaz ă pe dou ă dimensiuni esen țiale:
contractul, care se prezint ă ca o dimensiune politic ă, și piața,
care se constituie într-o dimensiune economic ă. Dar
modernitatea nu elibereaz ă omul, ci îl supune altor constrân-
geri. Devenind solitar, omul devine mai vulnerabil. Or,
liberalismul și, mai ales, neoliberalismul accentueaz ă solitu-
dinea, îl fac pe om dependent de pia ță, de rețea, de altul și de
alții, accentuându-i, în acela și timp, solitudinea. Marele proiect
de eliberare este, de fapt, un mare proiect de înstr ăinare. Marea
74familie este înlocuit ă prin birocra ție, prin schimb economic
(piață) și supunere.
Nici politicul nu rezolv ă problema. Politicul ține de faptul
că finalitățile sociale sunt totdeauna multiple. El are totdeauna
esența sa și legile sale proprii care nu se reduc nici la
raționalitatea economic ă, la cea etic ă sau la cea estetic ă, nici la
metafizică și nici la sacru. Politicul face distinc ția între na țiuni,
cum sunt cele care se refer ă la domeniul public și la domeniul
privat, la comandament și la supunere, la deliberare și la
decizie, la cet ățean și la străin, la amic și la inamic. Exist ă,
desigur, o moral ă și în politic ă. Dar de aici nu rezult ă că morala
individual ă trebuie s ă fie aplicabil ă din punct de vedere politic.
Cu alte cuvinte, între morala politic ă și morala individual ă,
există nu doar deosebiri, ci chiar conflicte.
S-a încercat aplicarea unei viziuni „neutraliste” asupra
politicii, în sensul c ă politicul trebuie doar s ă gestioneze, s ă
aplice mecanic normele tehnice, juridice și economice.
Guvernarea oamenilor trebuie s ă de modeleze pe
„administrarea lucrurilor”.
Prima îndatorire a politicii este s ă asigure pacea interioar ă,
securitate a și armonia social ă, să reducă vulnerabilit ățile, iar în
exterior s ă combat ă, să contracareze sau s ă diminueze
pericolele și amenințările.
Politica este, deopotriv ă, o știință și o experien ță, dar mai
ales o artă, mai ales o artă a pruden ței. Ea presupune totdeauna
o incertitudine, o judecat ă interogativ ă asupra pluralit ății
lucrurilor și o decizie privind finalitatea acestora. Puterea rezid ă
în configurarea finalit ăților.
Puterea politic ă are, în unele viziuni, mai ales forma
suveranității nelimitate, de tipul papalit ății. Este vorba de ceea
ce numim „teologie politic ă”, fondată pe ideea unui organism
politic suprem, un fel de „ Leviathan ” al lui Hobbes, menit ă să
controleze corpul, spiritul și sufletul. Acest tip de politic ă a
creat statul-na țiune absolutist, unic, centralizat, care nu împarte

75puterea cu nimeni și distruge culturile locale. În cele din urm ă,
o astfel de concep ție a dus la crearea totalitarismului modern.
Acestui model de politic ă, Noua Dreapt ă îi opune un model,
moștenit de la Althusius, în care izvorul de independen ță și de
libertate se afl ă în autonomie și unde statul este federal.
În această formă de guvern ământ, poporul este totdeauna
suveran. Guvernul poate fi superior indivizilor, dar el nu va fi
niciodată superior popoarelor, adic ă voinței generale, exprimat
prin corpul cet ățenilor.
Principiul subsidiarit ății se aplic ă la toate nivelurile.
Libertatea unei colectivit ăți nu este antinomic ă unei suveranit ăți
partajate.13 Sfera și conținutul politicii nu se reduc la stat.
Persoanele publice se definesc ca o re țea continu ă de grupuri,
de familii, de asocia ții, de colectivit ăți locale, regionale,
naționale sau suprana ționale. Politicul trebuie s ă se sprijine pe
această înlănțuire, pentru a nu deveni totalitar ă.
Rasismul este o teorie care postuleaz ă fie inegalitatea între
rase, fie situarea valorii unui indivi d pe criterii rasiale, fie faptul
că rasa reprezint ă factorul explicativ central în istorie. Rasismul
nu este o supersti ție premodern ă, ci o doctrin ă eronată,
fundamentat ă pe pozitivismul scientist, potrivit c ăruia se poate
măsura în mod absolut valoarea societ ăților umane, potrivit
unor stadii care definesc progresul istoric inegal.
Migrația este un soi de desr ădăcinare for țată, o smulgere
din propria cultur ă, prin mijloace economice, dar și de altă
natură.
Dezbaterile democratice sunt deviate de la esen ța lor. Nu
se discută, se denun ță. Nu se argumenteaz ă, se eticheteaz ă. Nu
se demonstreaz ă, se impune. Unele dintre idei sunt ab initio
etichetate ca… nedemocratice sau ca… aberante, înainte chiar de
a fi ascultate și înțelese. Forte mul ți nu sunt capabili s ă dezvolte
idei proprii și atunci declan șează un adev ărat război pentru
combaterea ideilor altora. Cenzura are o alt ă formă. Nu se mai

13 http://www.grece-fr.net/textes/_txtWeb.php?idArt=71
76spune „Cine nu e cu noi este împotriva noastr ă”, ci „Cine nu
aderă la principiile noastre nu poate fi cu noi”. Iar aceste
principii sunt indiscutabile.
Partidele politice se r ăzboiesc feroce, nu în doctrine, nu în
programe, ci în… abilit ăți de a-și descoperi și exploata
vulnerabilit ățile. Oamenii asist ă la aceast ă bătălie distra ți,
perplecși sau indiferen ți.
Absenteismul de la vot arat ă că, de fapt, între aceste
partide care candideaz ă la putere și populația care-i alege – și
care este suveran ă pe vot –, se duce un r ăzboi extrem de grav și
de periculos, care transform ă democrația într-o competi ție dusă,
de regulă, prin mijloace stratagemice, de fapt, într-o agresiune a
politicului împotriva aleg ătorului.
Parcă așa a fost mereu, dar, în zilele noastre, beligeran ții
(de fapt competitorii politici) dispun de mijloace mult mai
puternic și mai sofisticate de influen țare și manipulare, între
care rolul cel mai important revine mediei, îndeosebi
televiziunii. Media este, de fapt, cea care anim ă rețeaua, cea
care-i dă consisten ță, forță și viabilitate. Media a devenit
extrem de puternic ă, datorită rețelei. Chiar dac ă rețeaua
transmite și alte date și informa ții decât cele mediatice, la ora
actuală, cea mai mare influen ță este exercitat ă de media. Dar,
cum bine se știe, mediau nu are o for ță în sine. Ea este doar un
mijloc. Un mijloc între foarte multe altele.
2.2 Criza, conflictul, r ăzboiul și efectul de re țea
Care sunt raporturile dintre criz ă, conflict și război?
Cum evolueaz ă ele în spa țiul fizic? Dar în cel cognitiv? Cum se
manifestă efectul de criz ă? Care sunt interdetermin ările în
spațiul conflictualit ății viitoare și cum pot fi ele cunoscute și
evaluate?

77Noua epoc ă deschisă după spargerea bipolarit ății politice
se caracterizeaz ă, între altele, prin realit ăți și efecte
contradictorii, chiar conflictuale, cu schimb ări bruște și evoluții
nelineare și imprevizibile. Re țeaua oferă posibilitatea circula ției
rapide a datelor și informa țiilor, dar acest lucru nu este
totdeauna benefic. Este adev ărat, oricare om de pe planet ă care
are un televizor conectat la un cablu de re țea sau dispune de un
calculator cuplat la Internet poate afla, la orice or ă din zi și din
noapte, ce se petrece în lume, dar cu o singur ă condiție: să știe
să se descurce în p ăienjenișul de date și informa ții, să știe,
adică, ce să caute și cum să caute. Din p ăcate, rețeaua, care
devine un suport din ce în ce mai stabil și mai extins, este foarte
eficient nu numai pentru informa ție, ci și pentru dezinformare,
pentru tot felul de date și chiar de informa ții care îl pot intoxica
nu doar pe un neavizat, ci chiar și pe un specialist în domeniul
informațiilor.
2.2.1 Efectul de re țea
Odată cu dezvoltarea re țelelor, au ap ărut, au evoluat, s-au
complicat și multiplicat fel de fel de abilit ăți, de la cele care țin
de constituirea și gestionarea re țelelor pân ă la cele care
urmăresc vulnerabilizarea acestora sau folosirea lor în fel de fel
de scopuri. Re țelele evolueaz ă, proporțional, în oglind ă, de o
parte și de alta a unei axe, ducând cu ele tot ce are mai bun și
mai rău omenirea. Re țelele nu sunt selective, nu sunt
purificatoare. Ele constituie doar un suport. Și, așa cum, de
veacuri, hârtia suport ă orice, și ele suport ă orice, cu condi ția să
poată fi transpus în acel semnal purt ător de informa ție specific
rețelei. De aceea, cu o minim ă pregătire în ceea ce prive ște
folosirea unui calculator, alc ătuirea unui slide, introducerea
unor date, ob ținerea unui cont și a unei parole, dar chiar și fără
acestea, oricine poate intra în re țea și beneficia de ceea ce ofer ă
aceasta.
78De aici nu rezult ă neapărat că crizele și conflictele armate
se constituie și se transmit de-acum prin re țea sau că rețelele ar
constitui noi cauze pentru crize și conflicte. Rezult ă doar o
realitate care influen țează semnificativ și domeniul crizelor și
conflictelor armate. Este evident c ă, la acest nou început de
secol și de mileniu, re țelele exist ă, că ele reprezint ă realități
complexe, bazate îndeosebi pe interac țiuni și efecte. La rândul
lor, ele amplific ă interacțiunile și induc un efect special, care
influențează semnificativ dinamica tuturor sistemelor și
proceselor sociale și nu numai – efectul de re țea.
Efectul de re țea se bazeaz ă pe accelerarea circula ției
informației, pe amplificarea exploziv ă a fluxului informa țional,
pe facilitarea actului comunic ării, dar și pe capacitatea re țelelor
de a asimila, de a se multiplica, de a influen ța, de a schimba
filozofia rela țiilor sociale, adic ă viața oamenilor și a entităților
omenești, de a descoperi, a acapara, a extinde14 și, în acela și
timp, a ascunde și a vulnerabiliza. Efectul de re țea este similar
cu fulgerul sau cu tr ăsnetul. Creeaz ă și degajă uriașe energii,
dar și uriașe distrugeri. Siguran ța sistemelor și proceselor
sporește într-un sens și se degradeaz ă în altul.
Puterea re țelei este imens ă. Ea cre ște pe măsură ce
rețeaua se extinde, fiind direct propor țională cu numărul de

14 92 / 57 Network effect / Effet de réseau / Efecto de red /Efectul de re țea.
„Efectele de re țea apar atunci când valoarea unui produs cre ște, pentru un
utilizator, cu num ărul de utilizatori ai aceluia și produs sau ai unor produse
compatibile. Economi știi vorbesc despre acest fenomen ca despre
„externalitatea” re țelei, deoarece, atunci când se ata șează consumatori
suplimentari la re țeaua consumatorilor existen ți, aceștia au un impact
„extern” benefic pentru consumatorii care sunt, deja, membri ai re țelei“
(http://www.competition.ro/publicatii/ GlosarUE).
A se vedea și http://www.kinecto.ro/new/Resurse/dictionar-de-termeni/web-
communication.shtml „ Efectul de re țea“ (Network effect) = fenomenul prin
care un serviciu devine cu atât mai valoros cu cât este folosit de mai multe
persoane; num ărul mare de utilizatori încurajeaz ă înscrierea de utilizatori
noi (de exemplu, un forum este cu atât mai util cu cât este accesat de mai mulți utilizatori).“

79noduri. Cu alte cuvinte, cu cât o re țea are mai multe noduri, cu
atât este mai stabil ă, mai puternic ă și mai sigur ă. Chiar dac ă
redundanța crește, odată cu ea cresc și siguranța și stabilitatea.
Spre exemplu, re țelele de transmisiuni func ționează și în cazul
în care o mare parte dintre noduri sunt distruse. Rutarea se face
în mod automat. Informa ția este automat dirijat ă pe canalele
neafectate, astfel încât ea s ă ajungă rapid la destina ție. Evident,
în aceste cazuri, puterea re țelei scade, a șa cum scade și
capacitatea ei, dar ea, totu și, funcționează.
Puterea re țelei este egal ă cu pătratul nodurilor de re țea.
De aici, importan ța deosebit ă a articula țiilor rețelei și rețelelor,
care genereaz ă capacitatea ei, a re țelei, de a func ționa în orice
condiții.
2
r rN P=

Unde Pr este puterea re țelei, iar Nr numărul nodurilor de
rețea.

Efectul de re țea este generat, pe de o parte, de puterea
rețelei și, pe de alt ă parte, de aria de cuprindere a re țelei, de
capacitatea ei de a asimila rapid orice element, de a modela mediul în care ac ționează și de a se adapta la condi țiile lui.
Comportamentul re țelei în raport cu mediul în care se dezvolt ă
este unul de asimilare a acestui mediu și de acomodare la
condițiile lui, dar nu supunându-se lui, ci transformându-l. În
acest sens, re țeaua distruge. Distruge și înlocuie ște, nu las ă
nimic gol. Cu alte cuvinte, re țeaua creeaz ă o altă realitate, o
nouă realitate, deosebit ă de ceea ce exist ă. Este o realitate de
rețea, o realitate virtual ă, în care dependen ța, interdependen ța și
securitatea devin reguli stricte de func ționare.
Pentru a func ționa, rețeaua trebuie s ă fie stabilizat ă și
securizată. Dar o re țea nu poate fi niciodat ă securizat ă complet.
Totdeauna vor exista vulnerabilit ăți generate de func ționarea
rețelei, de raporturile ei cu mediul sau cu alte re țele, de varia ția
80condițiilor concrete. Aceste vulnerabilit ăți vor fi exploatate de
alte rețele concurente, de inamicii re țelei și de toți cei care sunt
angajați, într-o form ă sau alta, în continua b ătălie a lumii pentru
resurse, pie țe, putere, suprema ție și influență.
Propriu-zis, în acest r ăzboi permanent al omenirii cu sine,
mai exact, cu acele entit ăți, sisteme și procese care devin
incompatibile între ele și genereaz ă dezordine și conflictu-
alitate, re țeaua nu se constituie în parte beligerant ă. Rețeaua nu
este decât un suport, un mijloc, îns ă un mijloc care se extinde și
se multiplic ă, facilitând circula ția rapidă a informa ției,
comunicarea, transportul, transmiterea de date și de imagini,
circulația mărfurilor, dar și a tot felul de efecte.
Există rețele ale diferitelor entit ăți care se pot afla în
relații de colaborare, de parteneriat, de concuren ță sau în
război, dar exist ă și rețele care acoper ă indiscutabil întreaga
planetă – cum ar fi, spre exemplu, Internetul –, care pot fi
folosite de toat ă lumea.
Efectul de re țea se face sim țit nu doar în circula ția
mărfurilor, a informa ției, a trenurilor, avioanelor, iar în viitor, și
a navetelor cosmice, ci și în dimensionarea, configurarea și
reconfigurarea crizelor și conflictelor armate, a r ăzboiului și
altor fenomene complexe care înso țesc și definesc omenirea și
conflictualitatea ei permanent ă. Rețeaua aduce noi dimensiuni
și elemente specifice în dinamica acestor fenomene și procese,
dintre care cele mai importante ar putea fi:
– circulația rapidă a informa ției, ceea ce conduce la o
cunoaștere mai precis ă și oportun ă a cauzelor, determin ărilor,
implicațiilor și efectelor crizelor și conflictelor, inclusiv ale
conflictelor armate și războaielor;
– accelerarea fenomenelor și proceselor generatoare de
crize și conflicte, dar și a celor care estompeaz ă, frânează sau
dezamorseaz ă crizele și conflictele;
– inducerea și amplificarea efectului de criz ă și al celui de
conflict;

81- diminuarea și chiar estomparea efectului de criz ă și al
celui de conflict.
Rețeaua interconecteaz ă componentele sistemice și
procesuale ale unei crize, optimizând dinamica lor. În aceea și
măsură, rețeaua conecteaz ă și crizele între ele. În acest fel, în
funcție de o mul țime de factori, efectul de criz ă poate fi
diminuat sau amplificat.
Rețeaua dezvolt ă, intensific ă și amplific ă un sistem
dinamic complex de rela ții bazate pe efecte, mic șorând
semnificativ ecartul dintre cauz ă și efect, dintre ac țiune și
rezultatul acesteia, dintre subiectul ac țiunii și obiectul acesteia,
dintre proiect și execuție, dintre produc ție și consum, dintre
scop și mijloc.
Rețeaua nu schimb ă actorii. Îi scoate îns ă din turnul lor
de fildeș sau din sistemele tradi ționale de protec ție și îi obligă
să suporte efectul de re țea, sau cel pu țin să țină seama de el.
Acești actori sunt de trei feluri.
Unii produc efectul de re țea, alții îl suport ă, iar cei mai
mulți nu-și dau seama nici de acest efect, nici de rolul și locul
lor în harababura re țelelor care se r ăzboiesc între ele, creând un
haos informa țional cum n-a fost niciodat ă. Probabil c ă, în etapa
următoare, se va încerca „organizarea” acestui haos. Acest efect
haotic de re țea face parte din via ța noastră și, în curând, va
deveni una dintre structurile de rezisten ță ale mentalit ății
noastre. Va deveni, cu alte cuvinte „drogul” nostru.
De acum înainte, nimeni nu va mai putea eluda nici
rețeaua ca atare, efectul de re țea, ca produs, ca rezonan ță, ca
ecou, ca mod de existen ță, ca modus vivendi . Se vor g ăsi însă
mijloace și strategii adecvate pentru folosirea lui la maximum
în avantaj propriu.

822.2.2 Efectul de criz ă
Efectul de criz ă poate fi definit ca impact direct sau
mediat al crizei asupra altor domenii care nu sunt direct afectate
de criză. O criză este ca o furtun ă, ca un uragan. Distruge, în
proporții mai mari sau mai mici, tot ce întâlne ște în cale, dar, în
același timp, provoac ă dezechilibre semnificative pe o arie
foarte mare, induce și o stare de team ă, de nesiguran ță,
bulverseaz ă produc ția, prețurile, diminueaz ă siguran ța
oamenilor și instituțiilor, spore ște vulnerabilit ățile și creează un
câmp propice recrudescen ței pericolelor și amenințărilor.
Efectul de criz ă e s t e c a o u n d ă (este o und ă!) care se
propagă în toate direc țiile, afectând, într-o m ăsură mai mare sau
mai mică, tot ce poate avea tangen ță atât cu procesul sau cu
sistemul care a declan șat sau din care s-a declan șat criza, cât și
cu sfera de manifestare a acesteia și, evident, cu con ținutul ei.
Efectul de criz ă se manifest ă ca o reac ție în lanț. Criza
prelungită din Orientul Mijlociu și cea din Orientul Apropiat
induc efecte dintre cele mai grave, care se manifest ă pe o arie
foarte larg ă, începând cu recrudescen ța fenomenului terorist,
mai ales a terorismului islamic, și continuând cu fluctua țiile
prețului petrolului, care a dep ășit pragul de 125 dolari barilul,
cu influen țarea piețelor și strategiilor de pia ță, a relațiilor
financiare și chiar cu declan șarea sau stimularea unui adev ărat
război financiar.
Din aceast ă perspectiv ă, spre exemplu, o parte dintre
țările arabe, mai ales cele produc ătoare de petrol, vor acumula,
probabil, cantit ăți mari de devize, putând produce o adev ărată
criză a dolarului. Oricum, efectele crizelor multiple și greu de
gestionat, chiar negestionabi le din Orientul Mijlociu și din
Orientul Apropiat (pentru c ă toate acestea sunt legate între ele)
se extind în mod haotic asupra rela țiilor interna ționale,
bulversând grav nu doar o economie construit ă pe un suport
energetic extrem de „fluid“ și greu de înlocuit, cum este

83petrolul, ci și securitatea, în general, și securitatea energetic ă, în
special, a tuturor țărilor lumii.
Interdependen țele sunt atât de mari, încât nicio țară din
lume nu poate eluda efectul crizelor și îndeosebi efectul crizelor
energetice. Evident, nu exist ă crize energetice în sine, ci crize
energetice generate de un fenomen politic complex, m ăcinat de
un sistem de strategii și de bătălii (câștigate, pierdute sau în
plină desfășurare, fiecare cu efectele ei ) pentru resurse, pentru
piețe, pentru suprema ție și, evident, pentru realizarea și
menținerea unui mediu strategic care s ă asigure prevenirea
războiului și realizarea unor capacit ăți de acțiune și de reacție
ante-criză, în timp de criz ă și post-criz ă. Rețeaua favorizeaz ă
acest lucru, dar, în acela și timp, prin efectul de re țea, amplific ă,
în proporții greu de estimat și de controlat, efectul de criz ă.
JM Guillery15 scrie că „există crize care se nasc dintr-o
pură revelație mediatic ă.“ O revist ă, intitulat ă „Jurnalul de
Duminică“, a publicat, pe patru coloane, în susul paginii, un
titlu șocant: „Alert ă la Montparnasse. Amiant ă. Trebuie luate
măsuri de urgen ță în imobilul unde lucreaz ă 5000 de oameni.
Două scenarii în studiu arat ă că evacuarea liniei ar dura… trei
ani!“16
Toate publica țiile și agențiile de pres ă au preluat și
publicat con ținutul acestui articol. În 24 de ore, efectul de criz ă
s-a produs. Patrick Lagadec nume ște acest fenomen „efectul
Larsen“17. O astfel de știre, preluat ă și amplificat ă, declanșează
scandalul. De fapt, nu este nimic nou. Turnul Montparnasse, ca
mai toate cl ădirile construite în acea epoc ă, conține amiant ă
(azbociment).

15 http://www.gestiondecrise.com/amiante_gestion_crise.htm
16 http://www.gestiondecrise.com/amiante_gestion_crise.htm
17 Microfonie. Efect de feedback electroacustic între microfon și
amplificator. Oscila ții a căror amplitudine atinge foarte repede valori
maxime. Se prezint ă sub forma unui șuierat strident, caracteristic.
84Nimeni nu are o eviden ță clară a acestor cl ădiri sau, în
orice caz, dezamiantarea acestora ar dura foarte mult și ar costa
enorm. Dar, dezv ăluirile jurnalului au produs mult ă panică.
Patologiile legate de azbociment sunt responsabile de 3.000 de
morți pe an și se estimeaz ă că și de 50.000-100.000 decese pân ă
în 2025.
Efectul de criz ă este rapid și șocant. El trece îns ă foarte
repede, chiar mai repede decât criza care l-a produs. Las ă însă
urme greu de șters.

2.2.3 Incertitudini orizontale
Într-un fel, re țeaua, prin efectul de re țea, ajută la
depresurizarea zonelor grav tensionate. Difuzarea rapid ă a
informațiilor de stare este benefic ă pentru metasistem, în sensul
că, datorită accesului la informa ție în timp real (sau în timp
util), se creeaz ă condiții pentru a fi luate m ăsuri care s ă ducă la
rezolvarea oportun ă a situațiilor care au facilitat producerea
crizei sau care între țin cauzele generatoare de crize și conflicte.
Rețeaua are func ția unor vase comunicante (cu noduri de
distribuție și de optimizare), dar ea nu poate rezolva, prin
această calitate, toate problemele care se ivesc cu rapiditate sau
ca urmare a unor acumul ări în timp, într-un loc sau în altul.
Mărește însă interacțiunile și faciliteaz ă cunoașterea rapid ă a
problemelor , ceea ce este esen țial în gestionarea crizelor și
conflictelor.
Rețeaua creeaz ă o situație nouă, în coordonate noi,
multidimensionale, care impun abord ări noi, flexibile și
oportune. Aceast ă nouă situație poate fi caracterizat ă prin:
– sporirea cantit ății de informa ție despre zona sau despre
zonele în criz ă, aceasta definindu-se pe un procent mai mare de
nedetermin ări înlăturate și, prin urmare, prin reducerea
incertitudinilor;

85- creșterea propor țională a posibilit ății de dezinformare,
ceea ce duce la crearea unor noi tipuri de incertitudini, a
incertitudinilor orizontale sau a incertitudinilor de re țea;
– crearea unor presiuni concuren țiale noi, altfel
configurate, care pot fi disipate în toat ă rețeaua și, la momentul
potrivit, concentrate acolo unde se consider ă că este necesar18;
– formarea, în cadrul re țelei, a unor noduri sau elemente
care pot crea perturba ții, instabilitate și chiar crize și conflicte
în spațiul virtual, dar și în cel real;
– vulnerabilizarea sistemelor și/sau proceselor prin
flexibilizarea incertitudinilor;
– posibilitatea apari ției, inducerii și prolifer ării unor
efecte negative de re țea.
Rețeaua creeaz ă, deopotriv ă, un sistem de presiuni
continue asupra utilizatorilor și mediului ambiant, în sensul
restricțiilor și regulilor ce se cer urmate și în cel al
vulnerabilit ăților ce se cer depistate și reduse sau acoperite, dar
și un spațiu extins de comunicare și de acțiune.
Printre presiunile create și exercitate de re țea s-ar putea
situa și următoarele:
– extinderea nelimitat ă a spațiului informa ției și al
comunicării (în mod implicit și a ofertei informa ționale), dar, în
același timp, și restricționarea accesului;
– crearea unor puternice presiuni de re țea, atât la nivelul
individului (concretizat ă într-o dependen ță numită, între altele,
și „sindromul Internet“, de și rețea nu înseamn ă numai Internet),
cât și la nivelul institu țiilor, administra ției, organiza țiilor și

18 O astfel de concentrare a efectelor poate fi dirijat ă de cei care au
capacitatea, posibilitatea și interesul s ă o facă. Și, de cele mai multe ori,
lucrurile a șa se produc. Trebuie avute totu și în vedere și situațiile de
concentrare spontan ă și, adesea, haotic ă, deci necontrolabil ă, a efectelor,
ceea ce spore ște și mai mult, deopotriv ă, efectul de criz ă și efectul de re țea,
prin cumularea intempestiv ă a acestora.
86organismelor interna ționale și altor structuri na ționale și
internaționale;
– crearea și accentuarea interdependen țelor;
– impunerea de standarde;
– crearea unui conflict major și periculos între monopolul
de rețea și tendința firească de multiplicare și proliferare a
rețelelor;
– creșterea redundan ței canalelor de comunica ții, ceea ce,
pe de o parte, duce la o mai bun ă stabilizare a acestora și, pe de
altă parte, la înstufarea datelor, imaginilor și informațiilor, deci
la intoxicare informa țională;
– facilitatea manipul ării și creșterea „efectului de
manipulare“;
– generarea și facilitarea extinderii unui nou tip de
piraterie – pirateria informa țională;
– generarea și facilitarea extinderii cyberterorismului;
– amplificarea „efectului de criz ă“.
Vulnerabilit ățile sunt strâns legate de aceste presiuni și se
referă, în principiu, la:
– sensibilitatea programelor și bazelor de date și
posibilitatea spargerii codurilor și parolelor, deci a accesului
neautorizat;
– dependen ța de surse de energie și, deci, vulnerabilitatea
la acestea;
– complicarea programelor și vulnerabilitatea lor înc ă
mare atât la cyberpiraterie, cât și la atacuri ale hackerilor;
– costul destul de mare al programelor de securitate și
schimbarea lor foarte rapid ă;
– competi ția deschis ă, dinamic ă și foarte intens ă dintre
programele de securitate și activitatea hackerilor și altor
inamici ai re țelei sau care vor, pur și simplu, s ă utilizeze re țeaua
în folosul lor.
Vulnerabilit ățile, ca și abilitățile și elementele de putere
ale rețelei, sunt dinamice. Ele evolueaz ă odată cu sistemele,

87procesele și programele și, pe măsură ce unele dispar, altele
apar. Niciodat ă nu vom putea spune c ă rețelele de informa ții, de
comunica ții și de rela ții interna ționale, precum și cele
economice, politice, sociale, culturale etc. sunt complet și
pentru totdeauna securizate. Pe m ăsură ce ele se dezvolt ă, se
amplifică și vulnerabilit ățile lor, apar altele noi, se complic ă și
se sofisticheaz ă sistemele de acces și de siguran ță, se măresc și
se diversific ă presiunile, provoc ările, pericolele și amenințările,
iar riscurile (asumate, impuse sa u conjuncturale) devin din ce în
ce mai numeroase și mai greu de gestionat. Siguran ța și
securitatea sistemelor și proceselor, în condi țiile filosofiei și
fizionomiei de re țea, devin foarte costisitoare.
Rețeaua introduce dimensiunea orizontal ă în relațiile
interumane, în toate componentele lor. Orizontalitate nu
înseamnă însă egalitate, ci doar posibilitate de comunicare,
acces la informa ții și transmitere rapid ă a oricărui eveniment ce
se petrece în re țea (evident, dac ă nu există restricții). Oricum,
restricțiile sunt mult mai pu ține și mai puțin stresante decât
imposibilitatea de a comunica.
Rețeaua introduce îns ă o nouă dimensiune, extrem de
important ă în dinamica sistemelor și proceselor: interdepen-
dența. Nu este vorba, desigur, de o interdependen ță totală, ci
doar de o interdependen ță în spațiul comunic ării, al informa ției.
Se pare c ă, astăzi, informa ția, ca nedeterminare înl ătu-
rată, devine din ce în ce mai mult, o func ție a rețelei.
Bineînțeles, nu re țeaua creeaz ă informația. Ea doar o ad ăpos-
tește și o transmite.
Informația face parte din aceast ă lume și există în măsura
în care lumea exist ă și are nevoie de informa ție, în sensul
adâncirii cunoa șterii și în cel al facilit ării acțiunii. Fără
informație, nu exist ă nici viață, nici cunoa ștere, nici ac țiune, așa
cum nici informa ția nu poate exista decât în m ăsura în care, în
calitate de func ție a sistemelor integrale vii, folose ște
inteligenței și acțiunii umane.
882.2.4 Cunoa șterea spa țiului cyberstrategic al r ăzboiului
Spațiul în care vie țuiește, se genereaz ă, se regenereaz ă, se
transmite și se înmagazineaz ă informa ția se nume ște
cyberspațiu.19 Cyberspa țiul este, prin excelen ță, un produs al
rețelei. La aceast ă realitate virtual ă au contribuit, deopotriv ă,
printre cei dintâi, medicul militar român Ștefan Odobleja, în
lucrarea sa La psychologie consonantiste , și Norbert Wiener,
în Cibernetica sau sistemele de comunicare la om și mașină,
dar și Shannon, cel care a creat aparatul matematic pentru
analiza informa ției, între care și celebra formul ă a entropiei:

Dar, acolo unde exist ă informație, există și conflict, exist ă
și război, și, în primul rând, un r ăzboi al informa ției, din care se
nutresc toate celelalte. Iar acolo unde exist ă război, exist ă și
strategie. Rezult ă că războiul informa ției se desf ășoară în
cyberspațiu, iar strategia acestui tip de r ăzboi am putea s-o
numim, pentru a o distinge de celelalte strategii (terestre,
navale, aeriene, economice, politice, sociale, de coali ție, de
alianță, de globalizare, identitare etc.), cyberstrategie. Ea nu
poate fi altceva decât o dialectic ă a voinț
elor care se confrunt ă
în acest spa țiu al rețelei virtuale pentru a- și impune, unele
altora, un anumit tip de comportament, pentru a gestiona o
situație conflictual ă sau pentru a realiza un anumit tip de
dominanță strategică informațională.
Fără a se separa integral de strategiile care modeleaz ă
celelalte tipuri de r ăzboaie sau de confrunt ări, cyberstrategia se
limitează, totuși, la cyberspa țiu. Ea răspunde, bineîn țeles, prin
mijloace științifice, pragmatice și creative, unei politici sau
unor politici privind cyberspa țiul, dar r ămâne tot atât de

19 Gheorghe V ĂDUVA, Cyberstrategia , în Gândirea militar ă româneasc ă,
nr. 2/2006 1.logn
x ix i x i
iHx p p
==−∑

89„pământeană“, de realist ă sau de fantezist ă, precum sunt sau pot
fi respectivele politici. Nu exist ă, deci, o singur ă cyberstrategie,
ci atâtea tipuri de cyberstrategii câte tipuri de cyberpolitici se
bat sau se zbat în acest nou spa țiu, deopotriv ă virtual și real.
Toate aceste cyberstrategii au îns ă comun ă teoria
cyberstrategiei , care include un sistem coerent de teorii,
principii, reguli și norme cu care opereaz ă toată lumea și care
se constituie într-un limbaj științific comun pentru a opera cu
aceleași concepte și cu aceia și termeni. Cyberpractica și arta
cyberstrategic ă țin însă de experien ță și, respectiv, de
capacitatea de crea ție și de construc ție în spațiul virtual.
Cyberstrategia este un domeniu relativ nou al strategiei.
Este, de fapt, o nou ă strategie, care, la fel ca oricare alt ă
strategie, se compune dintr-o cyberstrategie a for țelor (marile
corporații, entitățile din spa țiul informa țional, unit ăți militare
sau civil-militare speciale, care gestioneaz ă sistemele de
comunica ții, alte for țe, inclusiv hackerii și cyberpira ții), o
cyberstrategie a mijloacelor hardware și software și o
cyberstrategie a ac țiunilor și operațiilor care se desf ășoară în
cyberspațiu.
Structura de re țea – îndeosebi de re țea informatic ă – a
devenit esen țială în societatea modern ă. Toate rela țiile
economice, sociale, politice sunt dependente de aceast ă rețea
informatic ă omniprezent ă și omnipotent ă, care cap ătă din ce în
ce mai mult o dimensiune mondial ă. Noua rețea – de fapt, noile
rețele, pentru c ă există numeroase re țele și nu doar una singur ă
–, care se prezint ă, deci, ca o rețea de rețele, creează în jurul ei
un spațiu specific, deopotriv ă virtual și real – spa țiul cibernetic
sau cyberspațiul. Acest spa țiu se cere identificat, localizat
(chiar dac ă este fluid și flexibil), analizat, cunoscut, modelat și
securizat. Înc ă de la crearea sa, el este amenin țat continuu,
adăpostește și, în acela și timp, suport ă numeroase atacuri: acces
fraudulos la informa ție; atacuri informa ționale (viru și, viermi,
90bombe logice, troieni), spams-uri, email-uri bombe20 etc.,
precum și un sistem dinamic și coerent de protec ție împotriva
acestor atacuri și de reacții. Este îns ă timpul să fie concepute și
unele acțiuni preventive, care s ă diminueze și chiar să anuleze,
în anumite componente, amenin țarea din cyberspa țiu.
În 2002, Administra ția George W. Bush publica o
versiune provizorie a Strategiei Na ționale de Securitate a
Cyberspa țiului (National Strategy to Secure Cyberspace).
Ultima versiune fusese publicat ă sub Administra ția Clinton, în
2000. Cea de a doua versiune avea în vedere și experien ța
dramatică a atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001.
Richard Clarke, la acea dat ă, consilier special al pre ședintelui
pentru securitatea cyberspa țiului, este cel care a coordonat
elaborarea acestui document deosebit de important nu numai
pentru Statele Unite, ci și pentru Canada și Mexic, adic ă pentru
întreaga re țea de informa ții a Americii de Nord. Aceast ă
strategie21 s-a dorit a fi o interesant ă foaie de parcurs în leg ătură
cu ceea ce trebuie s ă facă industria, guvernul și persoanele
private pentru a asigura securitatea re țelelor.
Două chestiuni sunt foarte importante în aceast ă strategie.
În primul rând, toat ă populația țării și fiecare cet ățean
consumator de informa ție în parte, și nu numai guvernul,
trebuie să-și asume responsabilitatea securiz ării acelei p ărți din
cyberspațiu care-i revine nemijlocit, întrucât problema
amenințărilor contra cyberspa țiului nu poate fi l ăsată exclusiv
în grija militarilor și forțelor de ordine. Este una dintre marile
mutații pe care le introduce re țeaua. În viziunea american ă,
universitățile, diverse sectoare ale economiei, proprietarii de
infrastructuri esen țiale, ca și cei ai re țelelor de distribu ție a
electricității și cei ai re țelelor de telecomunica ții trebuie s ă-și
protejeze re țelele lor. În al doilea rând, țara trebuie s ă treacă de

20 Olivier ITEANU, Sauver la société de l’information, www.smsi-
territoires.net/article44.html
21 http://www.securecyberspace.gov.

91la paradigma amenin țării la cea a vulnerabilit ății. Până la
atacurile din 11 septembrie 2001, guvernul, și doar guvernul,
era acela care trebuia s ă semnaleze prezen ța pericolelor și
amenințărilor și să-i consilieze pe to ți cei viza ți în ceea ce
privește măsurile de securitate a re țelelor. Potrivit strategiei
elaborate în 2002, guvernul a trecut de la reglement ări și
impuneri la a transfera (delega) tuturor americanilor „ puterea
de a-și proteja propria lor parte din cybespa țiu“. Pentru
aceasta, guvernul și-a asumat urm ătoarele activit ăți:
– să educe și să sensibilizeze utilizatorii și proprietarii de
cyberspațiu în leg ătură cu toate riscurile și toate
vulnerabilit ățile posibile;
– să creeze noi tehnologii de securitate;
– să formeze speciali ști și mână de lucru cu înalt ă
calificare în domeniul cybersecurit ății;
– să promoveze sensul responsabilit ății particularilor,
întreprinderilor și sectoarelor de securitate la toate nivelurile,
recurgând la for țele pieței, parteneriatelor sectoarelor publice și
private și la reglement ările legale necesare;
– să sporeasc ă cybersecuritatea federal ă, astfel încât
aceasta să devină un model pentru celelalte sectoare;
– să stabileasc ă mecanismele de prealert ă și de diseminare
eficace a informa ției sectoarelor publice și private ( și între ele),
pentru ca orice atac s ă fie descoperit imediat și să se poată
interveni eficient.
Iată o modalitate de preg ătire a popula ției pentru a face
față celei mai periculoase crize și celui mai periculos și mai
probabil dintre r ăzboaiele care se profileaz ă la început de
mileniu: războiul cunoa șterii. Fără a se exclude și alte tipuri de
războaie – r ăzboiul terorist, r ăzboiul nuclear, r ăzboiul
frontalier, r ăzboiul de gheril ă, războiul mozaic, în general –,
oamenii responsabili se gândesc la preg ătirea națiunii pentru un
război al viitorului, care, f ără îndoială, va fi un cyberr ăzboi,
adică un război al cuno șterii complexe, care începe cu b ătălia
92din spațiul informa țional, adic ă din cyberspa țiu. Nu neap ărat un
război al robo ților, ci un r ăzboi al computerelor, al re țelelor, al
hackerilor, al societ ății informa ționale, cybernetice, epistemo-
logice împotriva celor care-i contest ă realitatea sau care o
amenință și o vulnerabilizeaz ă. Acest război deja a început, este
în curs de desf ășurare și se pare c ă nu va înceta niciodat ă.
Documentul a fost divizat în cinci sec țiuni: utilizatorii la
domiciliu și micile întreprinderi; marile întreprinderi; sectoarele
esențiale, îndeosebi cele guvername ntale, sectoarele private și
universitățile; priorit ățile naționale; sectoarele de importan ță
mondială. La fiecare nivel, au fost stabilite obiective strategice
pentru to ți utilizatorii și realizate programe, recomand ări și
subiecte de dezbatere pentru a se realiza respectivele obiective.
Documentul este înso țit, în anexe, de planuri concrete de
protecție a infrastructurilor esen țiale ale sectoarelor bancare și
financiare, energiei electrice, petrolului, gazelor, apei, transportului, îndeosebi feroviar, informa ției și telecomuni-
cațiilor și, bineînțeles, produselor chimice. Ele sunt publice și
pot fi consultate pe site-urile http://www.ciao.gov sau
http://www.pcis.org.
Aceste planuri sunt puse în aplicare împreun ă cu Canada
și cu Mexic și permit securizarea nume roaselor infrastructuri
esențiale (EI) comune de informa ții ale Americii de Nord.
Există numeroase alte recomand ări conținute în acest
document cu privire la strategia de securitate a cyberspa țiului,
între care se afl ă și următoarele:
– guvernul federal trebuie s ă efectueze o examinare
completă a randamentului Programului Na țional de Siguran ță a
Informației (National Information Assurance Program (NIAP),
în sensul extinderii lui asupra tuturor achizi
țiilor guverna-
mentale de tehnologie a informa ției (IT);
– universit ățile au obliga ția să stabileasc ă unul sau mai
multe centre de partajare și analiză a informa ției (ISAC), pentru
a sesiza cyberatacurile și vulnerabilit ățile la acestea;

93- sectoarele private trebuie s ă creeze astfel de centre de
analiză și partajare a informa ției (ISAC), care s ă analizeze
ecarturile pentru sectoarele tehnologiei și ale R&D și să
stabileasc ă practici sectoriale;
– furnizorii de servicii Internet (FSI) au obliga ția să
adopte un „cod de bun ă conduită“ în materie de cybersecuritate;
– guvernul federal a instalat un sistem de alert ă (Cyber
Warning Information Network – CWIN) în centrele guvernamentale și non-guvernamentale-cheie de opera țiuni de
cybersecuritate, cu scopul de a analiza, avertiza și coordona
acțiunile în situa țiile de criz ă;
– toți cei implica ți, inclusiv comercian ții de material
electronic și de programe, au obliga ția să creeze un Centru de
Operații de Re țea în Cyberspa țiu (Cyberspace Network
Operations Center – Cyberspace NOC).
Impactul imediat al acestei strategii americane de
securitate a cyberspa țiului l-a constituit sporirea aten ției asupra
Canadei și Mexicului și consolidarea, împreun ă cu aceste țări, a
mediului de securitate al cyberspa țiului. De aici nu rezult ă că
atacurile hackerilor și cyberpirateria ar fi încetat, ci doar c ă au
fost intensificate m ăsurile de cybersecuritate.
Din acest motiv, în SUA și în Canada, ca și în alte țări,
utilizarea neoficial ă a sistemelor informatice constituie o
infracțiune foarte grav ă, care se pedepse ște cu cel pu țin zece ani
de închisoare. Cele mai vulnerabile la aceste atacuri sunt
întreprinderile mici și utilizatorii particulari. Timpul acelui „eu
sunt prea mic pentru a fi atacat“ a trecut.22 Oricine poate deveni
azi țintă în cadrul r ăzboiului re țelelor sau al r ăzboiului în re țea.
Nici marile întreprinderi sau marile organiza ții nu sunt scutite
de așa ceva.
Dar, spre deosebire de marile corpora ții, întreprinderile
mici sau acele organiza ții familiale, care tr ăiesc de azi pe mâine
și pentru care achizi ționarea de calculatoare, de programe și de

22 Olivier ITÉANU, ibidem.
94licențe pentru fiecare calculator reprezint ă un efort conside-
rabil, nu dispun de strategii adecva te de securizare a sistemelor
și nici de acea cultur ă de securitate care se realizeaz ă în marile
întreprinderi, în marile organiza ții naționale, interna ționale sau
transnaționale.
Mai mult, împotriva micilor utilizatori și a întreprinderilor
mici s-a declan șat un adev ărat cyberterorism, pe de o parte, de
către tot felul de profitori și de speculan ți și, pe de alt ă parte, de
anumite cercuri de interese și chiar de autorit ăți. De asemenea,
în multe state, s-a elaborat o politic ă represivă fără nuanțe și
discernământ, care-i love ște, bineîn țeles, tot pe cei slabi în
materie de securitate a cyberspa țiului. Este vorba, între al ții
(dintre cei lovi ți), și de operatorii de telecomunica ții, care
trebuie să păstreze datele tehnice de conexiune timp de un an,
altfel sunt pedepsi ți cu închisoare. Nu se define ște însă foarte
exact care sunt aceste date și ce înseamn ă conservarea lor. Sunt
vizați, de asemenea, și utilizatorii care, dintr-o eroare, pot
accesa informa ții pentru care nu au autorizarea necesar ă.
Cei care folosesc Internetul ca surs ă de documentare știu
ce înseamn ă acest lucru. Legisla ția din domeniu a creat un
adevărat hiatus între „lumea numeric ă“ și lumea real ă. Se pare
că legile din una nu sunt valabile și în cealalt ă. De aceea, una
dintre priorit ățile strategice ale acestei epoci este s ă se realizeze
integrarea sau, mai bine-zis, reintegrarea celor dou ă lumi, care,
de fapt, sunt una și aceeași. În acest sens, se impune un cod de
conduită obligatoriu pentru to ți cei care intr ă în rețea, dar și
găsirea unor modalit ăți de depistare a „violatorilor de re țea“ din
masa celor care nu doresc altceva decât s ă aibă acces, potrivit
necesităților lor, la informa ție, în virtutea libert ății informa ției
și dreptului de a fi informa ți.
Desigur, m ăsurile de securitate a cyberspa țiului și de
siguranță a utilizatorilor autoriza ți sunt absolut necesare,
întrucât la nivelul re țelelor mari (financiare, economice, de
corporații, Internet etc.), f ără un sistem drastic de securitate,

95s-ar crea o stare de haos. Dar de aici și până la a sanc ționa cu
zece ani de închisoare un utilizator care a intrat în re țea și,
aproape f ără să-și dea seama, a accesat sau a încercat s ă
acceseze sisteme informatice pentru care nu a fost autorizat, ar
trebui să fie o cale lung ă. Această cale nu exist ă, întrucât
rețelele sunt extrem de dinamice și, în multe cazuri, foarte
vulnerabile. Noii intra ți în acest sistem, îndeosebi cei din țările
care s-au aflat o jum ătate de veac sub autoritatea comunist ă, nu
au avut timpul necesar pentru a- și forma o cultur ă strategică și
informațională necesar ă filosofiei de re țea, adic ă o
cybercultur ă. Pentru aceasta, va trebui s ă treacă un timp și,
poate, chiar o genera ție, dacă nu chiar dou ă.
Chiar dac ă nu suntem de acord cu o legisla ție atât de
aspră, care poate fi aplicat ă fără discernământ în cazul
accesului la informa ția din re țea, se pare c ă a sosit timpul
punerii unei anumite ordini în re țea. Unii consider ă însă că o
astfel de ordine deja exist ă, întrucât o re țea de tipul Internetului
sau al rețelelor Kazza n-ar putea func ționa fără anumite reguli,
fără o anumit ă disciplină de rețea.
Cui apar ține dimensiunea creativ ă în acest imens
domeniu care cuprinde întreaga planet ă? Cine domin ă și cine
va domina arta cyberstrategic ă a începutului de veac? Marii
creatori de programe? Hackerii? Pira ții rețelelor? Marile școli
de informatic ă? Marea finan ță? Marile corpora ții cu interese
mondiale, care domin ă lumea? Sau, într-un fel, toate acestea la
un loc? Se va declan șa oare o competi ție între ele pentru
dominarea re țelelor? Sau re țeaua va deveni, din ce în ce mai
mult, un bun al tuturor, o nou ă configurare a rela țiilor dintre
oameni, un nou și consistent modus vivendi?
E greu de dat un r ăspuns tran șant. Sau r ăspunsuri
tranșante. Unii spun c ă, de fapt, îndeosebi re țeaua Internet, dar
și alte rețele, nu reprezint ă altceva decât o modalitate militar ă
voită, planificat ă, experimentat ă și foarte bine dirijat ă de
gestionare a informa ției lumii, iar principalii ei beneficiari s-ar
96afla la Pentagon. Dac ă ar fi așa, probabil c ă evenimentele de la
11 septembrie 2001 nu ar fi avut loc sau, în orice caz, nu în
sensul în care sunt cunoscute azi.
Noua fizionomie a rela țiilor interna ționale, definit ă pe o
filosofie de re țea, care se prezint ă a fi cu totul deosebit ă și încă
destul de greu de în țeles în toate determin ările sale, implic ă
foarte multe elemente și domenii, unele previzibile și chiar
modelabile, altele imprevizibile.
Este posibil ca cyberstrategia și, respectiv, arta
cyberstrategic ă să cunoască mai multe niveluri de competen țe
și, de aici, de angajare și de responsabilitate, unele dintre ele
situându-se foarte aproape de lumea real ă, altele continuând
mai departe gestionarea noului r ăzboi de pe un teatru,
deopotriv ă, virtual și real, numit cyberspa țiu. Acest nou teatru
de război nu este îns ă doar virtual, ci și fizic. Are loc, din ce în
ce mai mult, o rela ție de interdeterminare consonant ă între
spațiul fizic și cel virtual, între lumea fizic ă și lumea
cibernetic ă. De fapt, este vorba de aceea și lume care se
virtualizeaz ă tot mai mult.
Cyberspa țiul se constituie îns ă în acea n-dimensiune pe
care abia acum începem s ă o înțelegem nu doar ca spa țiu de
conexiune și de comunicare, ci și ca spațiu al luptei, ca teatru
unui război deopotriv ă fizic și virtual, declan șat de o unele
dintre componentele unui lumi împotriva altor componente ale
aceleiași lumi.
2.3 Clasic și modern în teoria, practica și arta războiului
Este războiul o prioritate în ceea ce prive ște teoria,
practica, axiologia și arta ac țiunii umane eficiente? Exist ă
punți de leg ătură între teoriile și conceptele clasice ale
războiului și cele moderne? Avem de-a face cu evolu ții ciclice,
cu dezvolt ări lineare sau cu un dinamism complex în evolu ția și

97desfășurarea fenomenului r ăzboi, în cunoa șterea și evaluarea
acestuia? Mai este, oare, nevoie s ă cunoaștem războiul?

Războiul este unul dintre domeniile care nu au prea
pătruns în teorie, pentru c ă, aparent, n-are nicio leg ătură cu
teoria. Polemologia lui Gaston Bothoul, considerat ă ca știință a
războiului, nu are în vedere chiar întreaga știință a războiului, ci
doar pe cea care analizeaz ă războiul ca fenomen social
complex. Exist ă, în general, dou ă module mari ale științelor
care se ocup ă de război, adic ă ale științei războiului: unul dintre
ele începe cu Arta războiului , a lui Sun Tzî, și cu
Arthashastra indianului Kotilya și se continu ă, azi, cu
strategiile și doctrinele r ăzboiului asimetric, iar cel ălalt,
reprezentat în special de școala francez ă, de școala german ă, de
Clausewitz, Moltke, Jomini, Brnhardi etc., sus ține că războiul
este, de fapt, o continuare a unei politici sau o punere în oper ă a
unei politici prin mijloace violente și atât.
În primul caz, r ăzboiul poate fi considerat ca știința,
experiența, practica și arta de a impune adversarului voin ța
proprie, prin toate mijloacele posibile, angajamentul militar
într-un teatru de opera ții fiind ultima dintre op țiuni. Și astăzi,
doctrina chinez ă consider ă că lupta armat ă este ultima dintre
soluții, și nu cea mai bun ă. Ieșirea din acel blocaj strategic nu
se face neap ărat prin înfruntarea dintre dou ă sau mai multe
armate, care se nimicesc reciproc pe un câmp de b ătălie, ci, în
primul rând, prin negocieri, prin politici, prin stratageme.
Acesta se aplic ă și atunci când lupta armat ă nu poate fi evitat ă.
Arta războiului este o art ă a înșelării inamicului, a ob ținerii
avantajului strategic, politic, economic etc., f ără prea mult efort
și cu cât mai pu ține pierderi și cheltuieli. Acest concept nu a
împiedicat îns ă China să se doteze cu arma nuclear ă.
În cel de al doilea caz, solu ția ieșirii dintr-un blocaj
strategic o reprezint ă confruntarea militar ă directă, face to face ,
într-un teatru de r ăzboi, adic ă în unul sau mai multe teatre de
98operații. Scopul politic al acestui tip de război total , întreg, sau
complet, ca s ă-i spunem a șa, pentru a-l deosebi de războiul
fluid, asimetric și schimbător, care nu poate fi identificat cu
precizie, care scap ă analizei și iese din legile și regulile clasice
ale războiului, îl constituie tot impunerea voin ței politice asupra
adversarului, dar, prin mijloace violente. Obiectivul strategic al
războiului complet este nimicirea armatei adversarului într-un
teatru de r ăzboi, adic ă în unul sau mai multe teatre de opera ții.
Există însă și a treia variant ă, cea a arhitecturii dinamice,
variabile și complexe a r ăzboiului. Niciodat ă războiul n-a
ascultat în întregime nici de politicienii care l-au decis, nici de comandan ții care l-au pus în aplicare. El a evoluat totdeauna, la
început, pe linii principale, dinainte gândite, apoi, pe parcurs,
printr-un comportament imprevizibil în bifurca ții. Soarta unei
bătălii sau chiar a unui r ăzboi a fost decis ă, adesea, de o mic ă
rezervă care a intervenit la momentul oportun, de un am ănunt,
de o varia ție a vremii sau de inspira ția vreunui general.
2.3.1 Concepte clasice asupra r ăzboiului
Războiul, probabil, nu va ie și niciodat ă din clasicismul
său, nu se va îndep ărta prea mult de izvoare, indiferent cât de
departe ar ajunge for țele, mijloacele și acțiunile, sursele și
resursele care-l sus țin
și în între țin. Războiul este un lucru
foarte grav, iar oamenii nu las ă așa ceva în voia sor ții. Dar nici
nu pot să facă mare lucru. Situa ția interna țională actuală arată
că, pe măsură ce sistemele de securitate cresc în complexitate și
eficiență, sistemele securizate devin tot mai vulnerabile. Acesta
este unul dintre paradoxurile societ ății înalt tehnologizate.
Toate școlile de analiz ă a fenomenului r ăzboi tind, cumva, c ătre
același univers al complexit ății și seriozității războiului. Din
păcate, deși războiul afecteaz ă, practic, întreaga planet ă, este
lăsat încă pe mâna politicienilor…

992.3.1.1 Școala clasic ă franceză
Maximele lui Napoleon
Napoleon Bonaparte (1769-1821) a fost nu numai un
mare comandant, un militar de excep ție și o minte proiectat ă
parcă pentru o astfel de performan ță, ci și un politician abil
pentru timpul s ău. Este considerat, al ături de Alexandru
Macedon, cel mai mare geniu militar european. Cel mai mare,
dacă o astfel de calitate – aceea de a fi geniu – suport ă ierarhii
sau grade de compara ție. Genialitatea lui politic ă se exprim ă în
modul în care folose ște condițiile și valorile create de Revolu ția
franceză, pe care a cunoscut-o destul de bine, întrucât avea 20
de ani pe atunci. Dintre aceste valori, se eviden țiază, pentru
Napoleon, mobilitatea social ă, coeziunea maselor, dorin ța de
progres, dinamismul și entuziasmul. Interesant ( și paradoxal)
este că astfel de valori sunt promovate de o form ă de guvernare
absolută și revolută – imperiul –, nu de republic ă. Este, într-un
fel, cazul particular al Fran ței, măreția ei, cea care m ăsura, de
fapt, revolu ționarismul european. Acestui revolu ționarism
Germania îi r ă
spundea prin revolu ționarismul ideatic, filosofic,
iar Statele Unite prin prima Constitu ție și, în cele din urm ă, prin
Războiul de secesiune, atât de important pentru arta militar ă a
timpului care avea s ă vină. Franța era pe atunci o crea ție a
Secolului luminilor, o mare putere cultural ă, demografic ă,
economic ă și militară, un fel de cetate de scaun a valorilor
europene.
În acest mediu cu totul deosebit, a ap ărut și s-a dezvoltat
geniul militar al lui Napoleon. El este primul, de la Gingis Han încoace, care în țelege, construie ște și aplică
arta manevrei , mai
exact arta combinat ă sau întrunit ă a manevrei. Esen ța artei
geniale a lui Napoleon const ă în reunirea mobilit ății și
concentrării în acela și concept. Cele trei mari elemente ale unei
100acțiuni militare – focul, șocul (lovitura) și mișcarea – fac parte
din arta napoleonean ă a războiului.
Sunt foarte interesante – și bine cunoscute – maximele
sale. Reproducem aici, dup ă Antologia mondială de strategie a
lui Chaliand, acest text, intitulat Maxime23:
¾ La război, numai comandantul în țelege importan ța
anumitor lucruri și el singur poate, prin voin ța sa și prin
iluminările sale superioare, s ă învingă și să surmonteze toate
dificultățile.
¾ Un guvern colectiv are idei complicate, iar luarea
deciziei dureaz ă mai mult.
¾ Nu țineți deloc consiliu de r ăzboi, ci lua ți avizul de
la fiecare în ceea ce prive ște decizia.
¾ Trebuie ca un militar s ă aibă atâta caracter cât și
spirit; oamenii care au mult spirit și puțin caracter sunt cel mai
puțin curați, sunt ca o nav ă care are arborada
dispropor ționată în raport cu lestul; valoreaz ă mai mult
caracterul decât spiritul. Oamenii care au un spirit mediocru și
un caracter propor ționat, reu șesc adesea în aceast ă meserie;
trebuie atâta baz ă câtă înălțime. Generalii care au avut mult
spirit și caracter în aceea și măsură au fost Cezar, Hanibal,
prințul Eugen și Frederic.
¾ Arta războiului consist ă în a avea totdeauna, cu o
armată inferioar ă, mai multe for țe decât inamicul în punctul în
care atac ă sau în punctul care este atacat; dar aceast ă artă nu
se învață nici din c ărți, nici din obiceiuri, ci este un act de
conduită care constituie, la propriu, geniul r ăzboiului.
¾ Arta războiului const ă în dispunerea trupelor în
așa fel încât ele s ă fie peste tot în acela și timp. Arta
plasamentului trupelor este marea art ă a războiului. Plasa ți
totdeauna trupele în a șa fel încât orice ar face inamicul, s ă vă
puteți reuni rapid.

23 Gérard CHALIAND, Anthologie mondiale de la strategie des origines
au nucleaire , Edition Robert Laffont, Paris, 1990, pp. 785 – 788.

101¾ Nu ataca ți de front pozi țiile pe care le-a ți putea
cuceri manevrându-le.
¾ Nu faceți ce vrea inamicul, din simpla ra țiune că el
o dorește; evitați câmpul de b ătaie pe care el l-a recunoscut și
studiat, și cu încă și mai mult ă grijă pe cel care l-a fortificat și
unde s-a consolidat.
¾ Care sunt condi țiile superiorit ății unei armate? 1.
organizarea; 2. obi șnuința ofițerului și soldatului cu r ăzboiul;
3. încrederea tuturor în ei în șiși; adică bravura, r ăbdarea și tot
ceea ce ideea de sine d ă mijloacelor morale.
¾ Trecerea de la ordinea defensiv ă la cea ofensiv ă
este una din opera țiunile cele mai delicate ale r ăzboiului.
¾ Mai ales, nu trebuie p ărăsită linia defensiv ă pe
care trupele se refac și se repauzeaz ă, fără a avea un proiect
determinat, care s ă nu lase nicio îndoial ă asupra opera țiilor
următoare. Este o mare nenorocire s ă părăsești această linie,
pentru a fi dup ă aceea obligat s ă o recucere ști. În război, trei
sferturi sunt probleme morale, balan ța forțelor depinde de
celălalt sfert.
¾ În războiul în mun ți, cel care atac ă este
dezavantajat; chiar în r ăzboiul ofensiv, arta const ă în a nu
avea decât lupte defensive și în a-l obliga pe inamic s ă atace.
¾ Curajul moral este foarte rar la dou ă ore dup ă
miezul nop ții; este vorba de acel curaj surprinz ător, care, în
pofida elementelor celor mai nea șteptate, las ă totuși libertate
de spirit, de judecat ă și de decizie.
¾ Pierderea de timp este ireparabil ă în război;
rațiunile care se invoc ă sunt totdeauna insuficiente, pentru c ă
operațiile nu se rateaz ă decât datorit ă întârzierii.
¾ În ocuparea unei țări, trebuie luate punctele
principale și de aici trebuie s ă plece coloane mobile pentru a-i
urmări pe briganzi. Experien ța Vandei a demonstrat c ă cel mai
bine este s ă ai coloane mobile, diseminate și multiplicate peste
tot, și nu corpuri sta ționare.
102¾ Soarta unei b ătălii este rezultatul unei clipe, unui
gând; te apropii prin diverse combina ții, forțele se amestec ă, se
bat un anumit timp, se ive ște momentul decisiv, o scânteie î și
face apari ția și cea mai mic ă rezervă duce la bun sfâr șit
acțiunea.
¾ Principiile lui Cezar au fost acelea și cu cele ale lui
Hanibal: s ă ții forțele reunite, s ă nu fii vulnerabil în niciun
punct; să acționezi cu repeziciune asupra punctelor importante,
să folosești mijloace morale, reputa ția armelor, teama pe care
o inspiri și, de asemenea, mijloace politice pentru a men ține
fidelitatea alia ților și supunerea popoarelor cucerite.
¾ Geniul militar este un dar al cerului, dar calitatea
esențială a unui general este fermitatea de caracter și
hotărârea de a învinge cu orice pre ț.
¾ Generalii comandan ți sunt ghida ți de propria lor
experiență sau de genialitate. Tactica, evolu țiile, știința
inginerului (genistului n.n.) și a artileristului pot fi înv ățate din
tratate, cam ca geometria; dar cunoa șterea părților înalte ale
războiului nu se realizeaz ă decât prin experien ță și prin studiul
bătăliilor marilor c ăpitani. Se înva ță oare din gramatic ă să
compui un cânt din Iliada, o tragedie de Corneille?
¾ Știința militar ă consistă mai întâi în a calcula
corect toate șansele și apoi în a face exact, aproape matematic,
partea hazardului. Asupra acestui punct nu trebuie s ă te înșeli,
căci o zecime în plus sau în minus poate schimba totul. Or,
acest partaj între știință și muncă nu se poate realiza decât
într-o minte de geniu, întrucât, pretutindeni unde exist ă creație,
spiritul uman este cel care d ă măsura. Hazardul r ămâne
totdeauna un mister pentru spiritele mediocre și devine o
realitate pentru oamenii superiori.
¾ Arta războiului nu cere manevre complicate, ci le
preferă pe cele mai simple; trebuie s ă ai bun sim ț. Nu se
înțelege, din aceasta, cum comit generalii gre șeli; se întâmpl ă,
pentru că ei vor s-o fac ă din spirit. Cel mai dificil este s ă

103ghicești planurile inamicului, s ă vezi adev ărul în toate
rapoartele pe care le prime ști. Restul nu cere decât bun sim ț;
este ca într-o lupt ă cu pumnii: cu cât dai mai mul ți, cu atât e
mai bine.
¾ Amintiți-vă aceste trei lucruri: unitate a for țelor,
acțiune și hotărâre ferm ă de a pieri cu glorie. Acestea sunt trei
mari principii ale artei militare care mi-au adus totdeauna
noroc în toate opera țiile. Moartea nu înseamn ă nimic; dar a
trăi învins și fără glorie înseamn ă a muri în fiecare zi.
¾ Întreaga art ă a războiului consist ă într-o defensiv ă
bine gândit ă, extrem de circumspect ă și într-o ofensiv ă
îndrăzneață și rapidă.
¾ Trebuie s ă fii încet în deliberare și rapid în
execuție.
¾ Arta războiului este o art ă simplă și oricând
executabil ă; nu este nimic confuz aici; totul este bun sim ț,
nimic nu este ideologie.
¾ A învinge nu însemn ă nimic; trebuie s ă profiți de
succes.
¾ La începerea unei campanii, trebuie s ă gândești
bine dacă este sau nu necesar s ă înaintezi; dar, când ai trecut
la ofensiv ă, trebui s-o sus ții până la capăt: pentru c ă,
independent de onoarea armelor și de moralul care se pierde
într-o retragere, de curajul care se d ă inamicului, retragerile
sunt mai dezastruoase, cost ă mai mul ți oameni și material ca
problemele cele mai sângeroase, cu diferen ța că într-o bătălie
inamicul are aproape acelea și pierderi, în timp ce într-o
retragere pierzi doar tu.
¾ Cu puține excep ții, trupa cea mai numeroas ă
asigură victoria. Arta r ăzboiului const ă, deci, în a fi superior
din punct de vedere numeric în locul unde vrei s ă lupți. Dacă
armata ta este mai pu țin numeroas ă decât a inamicului, nu-i
lăsa acestuia timp s ă-și reuneasc ă forțele; surprinde-l în timpul
mișcărilor; concentreaz ă-ți efortul asupra diverselor corpuri
104pe care ai reu șit să le izolezi, combin ă manevrele în a șa fel
încât, în toate locurile în care întâlne ști, să fii în măsură să
opui armata ta întreag ă unor diviziuni armate. Astfel, cu o
armată cât jumătate din cea a inamicului vei fi totdeauna mai
puternic decât el pe câmpul de b ătaie.“

Arta războiului în viziunea lui Jomini

Riguros, exact, ca un ceasornic elve țian, Henri de
Jomini (1779-1869) a adus reflec ție și șarm artei militare. Unui
spirit de observa ție dezvoltat, i se adaug ă talent și foarte mult ă
experiență, poate și un pic de nemul țumire, provenit ă din faptul
că nu toată lumea l-a în țeles. Mai ales c ă a avut șansa să
trăiască o parte din vremea marilor campanii și să reflecteze
asupra lor. El a fost ofi țer elvețian. Un ofi țer elvețian avansat la
gradul de colonel de c ătre Napoleon. A participat la b ătăliile de
la Jena și Eylau, la începutul r ăzboiului cu Spania. La 28 de ani
devine general de brigad ă. Particip ă la campania din Rusia,
apoi, dezam ăgit, trece de partea ru șilor și participă la bătălia de
la Leipzig. În 1828, ia parte, împreun ă cu fostul s ău elev, țarul
Nicolae I, la campania împotriva turcilor.
Participă la înființarea Academiei militare din Moscova.
În 1837, este publicat ă opera sa fundamental ă Manual al artei
războiului , un manual destinat viitorului țar, Alexandru.
Ca și Clausewitz, Jomini se ocup ă de arta r ăzboiului. Și
el scrie c ă trecerea de la politic ă la război este o combina ție
„prin care un om de stat trebuie s ă judece când un r ăzboi este
convenabil, oportun, chiar indispensabil, și să determine
diversele opera ții necesare pentru atingerea scopului.“24
Motivele pentru care un stat duce un r ăzboi sunt, dup ă
Jomini, urm ătoarele:
¾ pentru a revendica drepturi sau pentru a se ap ăra;

24 Gérard CHALIAND, op.cit ., p. 866.

105¾ pentru a- și satisface mari interese publice, cum
sunt cele care țin de comer ț, de industrie și de tot
ceea ce prive ște prosperitatea na țiunilor;
¾ pentru a sus ține vecinii sau pentru a men ține
echilibrul politic;
¾ pentru a îndeplini stipula țiile de alian țe ofensive
și defensive;
¾ pentru a propaga doctrine, a le comprima sau a le
apăra;
¾ pentru a extinde influen ța sa sau puterea sa prin
achiziții necesare statului;
¾ pentru a salva independen ța națională amenințată;
¾ din mania cuceririlor și din spirit de invazie.

Fiecare dintre aceste r ăzboaie poate fi ofensiv sau
defensiv. Dar mai sunt și alte circumstan țe și complica ții ale
situațiilor ce genereaz ă războaie, cărora Jomini le acord ă atenția
cuvenită. Ele provin din situa ția specific ă a părților, astfel:
1. Războiul dus de unul singur împotriva unei alte puteri;
2. Războiul dus de unul singur împotriva mai multor stat
aliate între ele;
3. Războiul dus, împreun ă cu un stat aliat, împotriva unui
singur inamic;
4. Războiul în care e ști parte principal ă sau numai un
auxiliar;
5. În acest din urm ă caz, se va interveni de la începutul
războiului sau în timpul unei lupte deja mai mult sau mai pu țin
angajate;
6. Teatrul va fi pe teritoriul țării inamice, al unui aliat sau
pe teritoriul propriu;
7. Dacă războiul este de invazie, el poate fi vecin sau
îndepărtat, înțelept și cu măsură sau extravagant;
8. Războiul poate fi na țional, fie împotriva noastr ă, fie
împotriva inamicului;
1069. În sfâr șit, există războaie civile și religioase la fel de
periculoase și de deplorabile.
Odată declanșat, războiul trebuie dus dup ă principiile
artei militare; exist ă însă o mare diferen ță între natura
operațiilor, potrivit unor șanse. Jomini d ă un exemplu foarte
interesant privind aceste diferen
țe, ceea ce conduce la o mai
bună înțelegere a filosofiei r ăzboiului acelor vremuri: „De
exemplu, 200.000 de francezi care vor s ă supună Spania
ridicată împotriva lor ca un singur om, nu vor manevra la fel cu
200.000 de francezi care vor s ă acționeze asupra Vienei, sau a
oricărei alte capitale, pentru a dicta condi țiile de pace (1809);
nu li se va face lupt ătorilor de gheril ă Mina onoarea de a se
lupta cu ei a șa cum s-a luptat la Borodino.“25
Toate aceste comportamente depind, dup ă Jomini, de
ceea ce el nume ște politică militară sau filozofie a r ăzboiului .
De filosofia r ăzboiului modern la început de secul se
ocupă și generalul francez Jean Colin (1864-1917), autorul
lucrării citate în capitolele anterioare Les grandes batailles de
l’histoire (1915). Lucrarea lui Les Transformations de la
guerre , publicat ă în 1911, este semnificativ ă. Din păcate, el
moare pe front, la sfâr șitul anului 1917 și nu-și poate continua
și completa ideile cu experien ța primului r ăzboii mondial.
El face diferen ța între r ăzboaiele de mi șcare ale lui
Napoleon și, spre exemplu, folosirea cursurilor de ap ă, de către
Moltke, pentru organizarea ap ărării (Napoleon le folosea doar
pentru mascarea mi șcării forțelor). Colin remarc ă, la Moltke, nu
ceea ce se spunea despre el c ă este un calculator rece și precis,
ci strategul, comandantul iscusit care folose ște pozițiile de flanc
și manevrele de întoarcere. El nu a fost înving ătorul de la
Sadova, Metz și Sedan cu aptitudinile uni șef de birou. Moltke
are darul marilor c ăpitani. El ia totul în mod natural, cu calm și
îndrăzneală. La Gravelotte, spre exemplu, când marele Bismark

25 Idem, 867.

107a emis părerea renun țării la ofensiv ă, Moltke spune c ă va da
ordinul de atac pentru a doua zi în zori.
Prusia secolului al XIX-lea este cea care a introdus în
război dou ă operații aproape necunoscute pân ă atunci:
mobilizarea și concentrarea . Statul major prusac preg ătea tot
timpul războaie posibile contra Austriei, Fran ței sau Rusiei,
studia constant tot felul planuri de campanie pe care se str ăduia
să le pună la dispozi ția armatei. Evident, pentur a fi aplicate,
atunci când va fi nevoie. Acestea se numeau Aufmarsch26.
Napoleon numea aceast ă operațiune reunirea armatelor. Mai
târziu, aceasta s-a numit, impropriu, concentrare . Căile ferate
au adus noi dimensiuni planurilor de transport și de
concentrare, care erau foarte atent studiate sub îndrumarea lui
Moltke. Unii dintre ofi țeri s-au gândit c ă ar fi mai potrivit ca
mobilizarea și concentrarea s ă nu fie succesive, ci unificate,
concomitente. Acest lucru devenea posibil datorit ă căii ferate și
celorlalte mijloace de transport, a șa cum azi, la începutul
secolului al XXI-lea devine posibil ă, datorită informației reale
și Războiului bazat pe Re țea, concentrarea efectelor .
Colin vorbe ște de noile condi ții ale războiului, care s-au
schimbat radical înc ă din secolul al XIX-lea. Nu numai armele
s-au dezvoltat, ci și mijloacele de subzisten ță și, mai ales,
mijloacele de comunica ții. Progresele armamentului au
modificat lupta, b ătălia, dar, oricât de important ă ar fi, o astfel
de schimbare, de modificare, ea singur ă nu este de natur ă să
transforme r ăzboiul în ansamblul s ău.
Mai exist ă, după Colin, dou ă elemente de care depinde o
astfel de transformare: progresele mijloacelor de comunica ții și
creșterea efectivelor. Ca și Bernhardi, el sesizeaz ă importan ța
căilor ferate, a re țelelor rutiere, a armatelor de mas ă, a liniilor
de aprovizionare și liniilor de comunica ții. Orice s-ar întâmpla –

26 Aufmarsch nu semnific ă nici desf ășurare, nici concentrare, ci o opera ție
care se efectueaz ă când elementele unei coloane debu șează și se regrupeaz ă,
cu intervale mari, în forma ții de așteptare.
108spune Colin –, generalii nu trebuie s ă se lase domina ți de
spatele frontului ca odinioar ă armatele de magazinele din
vremea lui Napoleon. În aceast ă privință, libertatea de ac țiune a
trupelor este salvgardat ă, cum a fost totdeauna, prin convoaie,
atelaje și automobile de care ele nu trebuie s ă fie niciodat ă
private.
Telegraful a schimbat complet condi țiile de desf ășurare a
războiului, întrucât permite conducerea de la mare distan ță. Dar
automobilul aproape c ă a depășit telegraful, în sensul c ă
generalul însu și poate ajunge, mai rapid chiar decât ordinul pe
care-l transmite prin telegraf, acolo unde dore ște, unde este
nevoie de el.
„Ultimele transform ări ale războiului – precizeaz ă Colin –
nu fac altceva decât s ă accentueze evolu ția realizat ă la mijlocul
secolului al XVIII-lea:
¾ Bătălia, odinioar ă independent ă față de opera ții,
intim legat ă de acestea în vremea lui Napoleon, absoarbe
aproape toate opera țiile.
¾ Linia comunica țiilor, de care nu- și făcea nimeni
griji la Valmy, care devenise foarte important ă în timpul lui
Napoleon, a c ăpătat o importan ță vitală.
¾ Urmând legea natural ă, recentele progrese
industriale și militare au favorizat defensiva în lupta de pe
front; dar ofensiva are mai mult ă forță pentru a impune b ătălie
și a o face decisiv ă în profitul s ău, de vreme ce armata
asaltatoare ocup ă toate lărgimea teatrului de opera ții și mătură
totul în trecerea sa.“27
Se spune c ă marile principii ale r ăzboiului sunt imuabile.
Acestea se prezint ă, din toate timpurile, sub forma unor
adevăruri simple, de bun sim ț. După părerea justificat ă a lui
Colin, nu trebuie s ă se exagereze în aceast ă privință. Marile
principii care se aplicau înainte se vor aplica, f ără îndoială, și în
viitor, dar multe dintre ele vor fi caduce. Vor ap ărea, desigur, și

27 Gérard CHALIAND, op.cit ., p. 1097.

109altele noi. Ni se pare foarte important ă, pentru arta militar ă,
analiza pe care o face Colin cu privire la aplicare principiilor
napoleoniene în vremurile moderne.
Principiul unit ății liniilor de opera ții nu mai era respectat
încă din 1813, pentru c ă aprovizionarea se f ăcea deja pe calea
ferată, o singur ă linie fiind de-ajuns pentru patru sau cinci
corpuri de armat ă. Unitatea liniilor de opera ții avea o dubl ă
semnifica ție pentru Napoleon. Ea facilita protec ția depozitelor
și a convoaielor și asigura unitatea ac țiunii. Protec ția convoa-
ielor se va realiza altfel în viitor. În ceea ce prive ște mișcarea
maselor de trupe pe care r ăzboaiele europene le vor solicita,
există ideea ca ele s ă fie desf ășurate într-o linie continu ă,
omogenă, cu o densitate aproape constant ă, cu care se va
declanșa bătălia, fără alte combina ții.
Principiul concentr ării sau cel al reunirii, cum se numea în
vremea lui Napoleon nu însemn ă adunarea a 5-6 corpuri de
armată într-un spa țiu în care solda ții să fie umăr lângă umăr, ci
pentru ca generalul s ă poată întrebuin ța această forță potrivit
proiectelor sale și circumstan țelor. Nu este mare lucru s ă
concentrezi dou ă milioane de oameni pe un front de dou ă-trei
sute de kilometri. Trebuie s ă te preocupi pentru a întrebuin ța
această forță într-o manier ă comună, potrivit împrejur ărilor.
Napoleon dorea acest un singur șef, o singur ă linie de
operații, pentru ca toate for țele să fie modelate dup ă o voință
comună, orientată de o idee comun ă, spre un scop comun. Nu
este suficient s ă ai un general șef și o armat ă desfășurată fără
intervale; trebuie s ă existe o idee dominant ă după care va
acționa aceast ă armată.
Mai exist ă încă un punct de vedere care ține de principiul
unității. Este ceea ce Clausewitz numea economia for țelor în
timp, adică dirijarea tuturor for țelor de care se dispune pe
același teatru de opera ții, dar succesiv.

110Despre economia for țelor scrie foarte conving ător
profesorul de istorie militar ă, de strategie și de tactic ă aplicată
de la Școala de r ăzboi, generalul Ferdinand Foch (1851-1929),
care l-a înlocuit pe generalul Pétain la conducerea statului
major, în 1917.
Acest principiu a luat na ștere în timpul perioadei
revoluționare, datorit ă dificultăților la care el d ădea un răspuns.
Cu atât mai mult cu cât, atunci, ca și acum, circula peste tot
proverbul potrivit c ăruia cine vâneaz ă doi iepuri nu prinde nici
unul. Ceea ce scrie Frédéric fiind convins c ă a ști să pierzi sau
să sacrifici o provincie, pentru a reu și să-ți concentrezi toate
forțele în vederea nimicirii inamicului în alt ă parte, nu mai este
suficient. Foch consider ă că principiul economiei for țelor
constă în arta de a deversa to ate resursele într-un anumit
moment în acela și punct, astfel încât ele s ă poată comunica
între ele, apoi, o dat ă obținut rezultatul dorit, de ale reuni din
nou pentru a ac ționa convergent într-un nou scop unic.
Această acțiune se desf ășoară succesiv, în func ție de
rezistența întâmpinat ă. Este un principiu care a ap ărut în timpul
Revoluției datorit ă războaielor na ționale cu efective mari. El se
aseamănă cu principiul concentr ării, dar este altceva. Este
vorba de o concentrare succesiv ă, în funcție de situa ție, de o
tratare gradat ă a inamicului, în a șa fel încât cu minimum de
forțe să se obțină maximum de efecte, p ăstrându-se tot timpul
rezerve suficiente. Xenofon spunea c ă „Arta războiului este, în
definitiv, arta de a- ți păstra libertatea de ac țiune“. Aceasta
înseamnă – spune Foch – ca, în timpul unei opera ții, să te
sustragi voin ței adversarului.
Arta acestui principiu const ă în securitatea ac țiunii, în
siguranța ei. Adic ă să ataci fără să te descoperi, ca în scrim ă.

1112.3.1.2 Școala de la Berlin
Chiar în momentul în care, în Fran ța, Jomini interpreta,
în stilul s ău ce mai r ămăsese din școala francez ă de strategie,
elogiindu-l pe Napoleon, a ap ărut, în Prusia, sub conducerea lui
Scharnhorst, o nou ă școală a gândirii militare care-i cuprinde pe
Clausewitz, Lossow și pe Rühle von Lilienstern. F. K. von
Lossow (1767-1848) și-a încheiat cariera militar ă în 1833.
Avea gradul de general-locotenent și era guvernator al
provinciei Dantzig. Exista pe atunci Societatea Militar ă din
Berlin. Acolo l-a întâlnit pe Scharnhorst care se pare c ă a avut o
influență hotărâtoare asupra sa în ceea ce prive ște teoria
militară. În fața acestei asocia ții, aveau loc expuneri pe diferite
teme care țineau de arta militar ă și de experien ța războaielor.
Ne aflăm în epoca de constituire și afirmare a filosofiei
clasice germane. De aceea, toate aceste discursuri și teorii erau
impregnate și marcate de spiritul filosofic al timpului. Se
întâlneau, deci, în aceste teorii, dubla influen ță a revolu ției
nepoleoneene a artei militare și tendințele speculative ale
gândirii clasice germane. Scharnhorst adusese îns ă un spirit
predominant practic în aceste dezbateri, de și el avea vaste
cunoștințe literare și filosofice. Nu acela și lucru se poate spune
despre Lossow și Rühle, care erau, în primul rând, practicieni.
Face excep ție Clausewitz, deopotriv ă, un militar experimentat
și un om de cultur ă, singurul care a produs o teorie a r ăzboiului
cu adevărat complet ă, neschimbat ă, în esența ei, până în zilele
noastre. 28
Scharnhorst este primul care a sesizat revolu ția produs ă
de Napoleon în arta militar ă, altfel decât Jomini, adic ă într-un
expozeu lipsit de dogmatisme, de rigorile obi șnuite ale vremii,
de interpret ări strict militare, opera ționale. Spiritul s ău era liber,

28 General dr. Mihail POPESCU, gene ral-locotenent (r) dr. Valentin
ARSENIE, general de brigad ă (r) dr. Gheorghe V ĂDUVA, Arta militar ă
de-a lungul mileniilor , vol. 2., Editura CTEA, Bucure ști, 2004, pp.97-103.
112interpretarea complex ă, pentru c ă, oricât de paradoxal ar p ărea,
războiul, care este un produs atât de teribil și atât de îngust în
metodele sale, se prezint ă, totuși ca un fenomen extrem de
complex, cu cauze multiple și implicații imense și pe termen
lung pentru condi ția umană. Era timpul când r ăzboiul, ca
„meserie” a militarilor, cerea el însu și să fie scos din caz ărmi,
dus în pie țele publice ale gândirii științifice, filosofice și chiar
publice, privit, disecat, analizat, comparat, abstractizat și înțeles
în toate dimensiunile sale. Considerăm că, de fapt, aceasta este
prima și cea mai categoric ă revoluționare a artei militare .
Toată viața, Scharnhorst a lucrat cu r ăbdare și pasiune la o
astfel de analiz ă pe care, din p ăcate, n-a reu șit să o termine. A
creat însă o școală care a dus mai departe acest spirit.
Exista o adev ărată pasiune, o adev ărată provocare de a
pătrunde secretul noilor forme de r ăzboi, de a le în țelege, de a
le grupa într-un sistem de principii și de reguli, de a le constitui
într-o teorie ra țională. Toate explica țiile și teoriile de pân ă
atunci erau considerate de Lossow și Rühle ca fiind speculative
sau lipsite de importan ță. Clausewitz dovedise deja acest lucru,
arătând adev ărata fațetă a războiului, adev ăratele sale
dimensiuni logice, filosofice, istorice, sociale și politice.
Generalul Clausewitz spusese foarte clar c ă războiul nu este
produsul armatelor, nu este al milit arilor, ci al politicienilor, al
societății, al politicii. Or, un astfel de ra ționament limpede
scotea gândirea militar ă din tot felul de sofisme și speculații
inutile.
Predecesorii lor considerau c ă teoria militar ă are ca
sarcină să stabileasc ă, izolat și abstract, un num ăr de elemente
sau de forme de baz ă, care se pretindeau a fi valabile în mod
absolut pentru toate situa țiile, sferele și epocile. Astfel de
proceduri erau, pân ă atunci, incontestabile. Scharnhorst și
școala sa au ridicat împotriva unor astfel de proceduri
numeroase obiec ții.

113Era, de fapt, ca și în științe, o luptă între ideile fixe, între
dogme și spiritul de îndoial ă ridicat la rangul de principiu de
Descartes. Dobito ergo cogito, cogito ergo sum . De aici nu
rezultă că teoriile anterioare erau negate. Ele erau considerate,
și în continuare, în aspectul lor analitic. Se nega doar
valabilitatea lor în situa ții concrete, se nega func ția lor de re țete
universal valabile, întrucât teoreticienii militari ai vremii
începuser ă să înțeleagă că războiul real se supune unor factori
variabili. Teoriile se concentrau asupra unor factori materiali,
când, de fapt, un r ăzboi concentreaz ă în el o mul țime de for țe și
variabile deopotriv ă materiale și spirituale. Aceste vechi teorii
considerau r ăzboiul ca o activitate unilateral ă, redusă la lupta
armată, când, de fapt, r ăzboiul este un ansamblu continuu,
flexibil de activit ăți opuse, complexe și, adesea, imprevizibile.
Această școală de la Berlin a în țeles că războiul nu este o
funcție continu ă de activit ăți lineare, ci presupune etape
diferențiate, unele previzibile, altele imposibil de anticipat.
Discuții serioase au început s ă se poarte și în ceea ce
privește geometria liniilor interioare ale lui Jomini, securitatea
bazelor a lui Bülow sau predilec ția pentru punctele cheie a lui
Lloyd. Reprezentan ții școlii berlineze au introdus ceea ce ei
numeau „noua ra ționalitate“ – în filosofie era vremea
raționalismului –, bazat ă pe controlul și modificarea
rezultatelor, ori de câte ori este necesar, pornind de la
învățămintele experien ței practice, adic ă de la natura lor. S ă nu
uităm că, în filosofia german ă, lumea era perceput ă ca un
cosmos impregnat de for țe spirituale. Pentru aceasta, trebuie
înțeleasă bine natura, adic ă devenirea lucrurilor. Astfel,
situațiile totdeauna schimb ătoare ale r ăzboiului trebuiau tratate
în raport cu spiritul lor, și nu prin aplicare mecanic ă și
stereotipă a unor formule și precepte considerate imuabile. Se
ieșea astfel din rigiditismul Evului Mediu și chiar din prima
perioadă a Renașterii, care era o întoarcere aproape mecanic ă la
scrierile antichit ății târzii, îndeosebi a celei grece ști. Napoleon
114realizase, practic, o astfel de ie șire din rigidit ăți, din sloganuri și
formule preconcepute, ceea ce l-a f ăcut pe Scharnhorst s ă
afirme că trebuie ac ționat în acord cu natura chiar și a
circumstan țelor.
Cât de apropiate de provoc ările zilelor noastre sunt aceste
afirmații nu este greu de observat. În timp ce gândirea militar ă
germană era impregnat ă de aceste „for țe spirituale“ (s ă nu
uităm Eul lui Fichte, care opune, în Eu, Eului divizibil un non-
Eu divizibil, sau drumul Ideii absolute hegeliene spre realitatea
lucrurilor și spre con știința de sine), cea francez ă era dominat ă
de ideile Revolu ției, de geniul lui Napoleon și de spiritul de
corp al armatei sale, precum și de o revenire la arta r ăzboiului
antic bazat pe surprindere, stratageme și influență psihologic ă.
Jomini nu sesizase aceste realit ăți care n-au niciun element de
fairplay în ele, dare care țin, fără nicio îndoial ă, de arta
strategică a marilor timpuri.
Generalii școlii de la Berlin înțeleseseră perfect aceste
determinări care amenin țau să transforme r ăzboiul într-un joc al
hazardului. Aici era marea deosebire între teoreticienii
dinaintea lui Clausewitz și cei din timpul și de după marele
strateg. Vechii teoreticieni se str ăduiau să înlăture hazardul, s ă
pună războiul în ecua ții liniare sau în p ătrățele geometrice, în
timp ce școala lui Clausewitz vedea în r ăzboi, ca instrument al
politicii, manifestarea unui spirit liber, imprevizibil și, de aceea,
foarte greu de controlat. De aici și până la teoria haosului din
timpurile noastre nu mai este nici m ăcar un pas. R ăzboiul
redevine astfel ceea ce a fost el întotdeauna, adic ă nu numai o
confruntare violent ă între dou ă entități, ci o confruntare între
două entități care gândesc, între dou ă spirite.
Acest nou tip de r ăzboi s-a n ăscut din geniul lui
Napoleon și din atmosfera epocii, din b ătăliile dintre idei, din
raționalismul filosofic și din filosofia ra ționalismului ecrazant
al timpului. Ideea de stat, cea de na țiune, spiritul legilor,
filosofiile identitare, cu tot arsenalul lor de specula ții și

115demonstra ții se regăseau și în ceea ce prive ște războiul. Pentru
Scharnhorst și prietenii s ăi războiul devine o for ță uriașă care
exprima aceast ă entitate spiritual ă, dar organizat ă, cu Napoleon,
în cele mai neînsemnate detalii tehnice și tactice și, prin Jomini,
transformat ă într-un joc de forme și formule eficace.
Generalii și teoreticienii de pân ă atunci luaser ă războiul
așa cum apărea el, se preocupaser ă de strategia for țelor, de cea
a mijloacelor și de cea opera țională – deși nu se numeau a șa –,
adică de unele elemente care țineau de conducerea și
desfășurarea războiului. Odat ă cu Clausewitz, r ăzboiul începe
să fie tratat ca un tot, ca un ansamblu, ca un fenomen.
S-a ivit îns ă o nouă dificultate. Într-o astfel de viziune, nu
mai exista r ăzboi, ci războaie, fiecare r ăzboi fiind unic, având
deci individualitatea sa. De unde rezult ă că analiza r ăzboiului,
adică descompunerea lui pe p ărți și studierea lor deveneau
imposibile și lipsite de valoare practic ă. Lossow considera c ă
teoria determin ă etapele individuale ale r ăzboiului, dar
concluziile de aici nu sunt valabile decât pentru acel r ăzboi, în
particularitatea lui. De unde rezult ă că nu se pot elabora teorii
generale despre r ăzboi, că războiul nu poate fi studiat din c ărți,
că fiecare război își are cartea sa, fiind unic și irepetabil.
Războiul nu poate fi confundat cu ideea de război. Ideea
de război stă la baza gândirii militare, dar r ăzboiul ca atare nu
se reduce la ideea de r ăzboi, întrucât aceast ă idee are aplica ții
nenumărate. De unde, rolul excep țional al comandantului, care
dă viață, consisten ță, unicitate și aplicabilitate unei astfel de
idei.
Lossow și Rühle29 erau extrem de speculativi și de
înclinați spre discursul filosofic complicat, ceea ce i-a f ăcut
puțin accesibili, spre deosebire de Clausewitz și de alți
contemporani, care erau limpezi și direcți în ideile pe care
doreau s ă le exprime. Dar aceasta nu este tocmai r ău.

29 Lossow a publicat, în 1815, lucrarea Războiul , Rühle, în 1814, Despre
război și Clausewitz, în 1832, Despre război (Vom Kriege) .
116Complexitatea discu țiilor, filosofarea îndelungat ă – chiar
neprolific ă – asupra unui sau altuia dintre aspectele r ăzboiului
se constituiau în exerci ții ale spiritului, f ăcând parte din acel
imens efort de a-i despov ăra pe generali de responsabilitatea
războaielor. O școală de gândire strategic ă n u s e n a ște din
nimic și, mai ales, nu se na ște în cazărmi sau pe terenurile de
instrucție, nici chiar în încrâncenarea b ătăliilor. Acolo ea doar
se exprim ă.
Singurul din toat ă această școală care a reu șit să exprime
filosofia războiului ca un tot , a războiului total a fost Karl von
Clausewitz. În timp ce Lossow era de p ărere că brutalitatea
strategiei lui Napoleon bulversase, prin geniul s ău, regulile
calculabile ale r ăzboiului secolului al XVIII-lea, Clausewitz a
văzut contrariul, c ăutând determin ările războiului în ansamblul
lui, adică teoria sistematic ă a războiului, și nu cazul particular
al lui Napoleon. În secolul al XVIII-lea, comandan ții acționau
mai degrab ă după reguli conven ționale decât dup ă o logică
militară precisă. Uneori, b ătăliile se desf ășurau nu pentru a
nimici armata inamic ă și a realiza obiectivul strategic al
războiului, ci din ra țiuni inconsecvente, chiar paradoxale,
pentru a satisface, spre exemplu, vanitatea unui comandant, pentru a ie și dintr-o situa ție disperat ă etc. În aceste cazuri,
teoria aproape c ă nu avea ce c ăuta, decât ca un sistem de reguli
pe care le urmeaz ă, spre exemplu, doi boxeri, mai mult ca s ă se
protejeze fiecare pe si ne decât pentru a realiza scopurile pentru
care intră în ring.
Napoleon a ie șit din aceste ambiguit ăți, dând războiului
un scop foarte precis:
învingerea inamicului . Într-o astfel de
strategie, r ăzboiul se prezenta ca un tot și era dirijat spre
obiectivul lui normal, logic, și nu spre scopuri colaterale, ca în
secolul al XVIII-lea. R ăzboiul devine astfel un ansamblu
indivizibil, un complex de ac țiuni coerente, înl ănțuite, un
mecanism, un sistem cu o logic ă internă precisă, care dă un
sens exact fiec ărui act, fiec ărui element. Fortifica țiile, bătăliile,

117poziționările, atacul, ap ărarea, spa țiul, timpul, manevrele,
marșurile, mijloacele folosite r ăspund, toate, acelora și
imperative, acelora și scopuri. Obiectivul final al r ăzboiului este
nimicirea puterii adversarului. Altceva nu exist ă. Aceasta era,
de fapt, noua teorie a r ăzboiului.
Încă de la primele scrieri, Clausewitz, care era un militar
experimentat și un teoretician excep țional, un vizionar,
demoleaz ă pur și simplu lucrarea lui Bülow Spiritul r ăzboiului
modern , introduce determinarea clar ă, categoric ă, între strategie
și tactică, determinare care va forma baza întregului s ău demers
teoretic. Aceast ă uriașă lucrare va aduce în sfâr șit războiul, atât
în teorie, cât și în practic ă, cu picioarele pe p ământ.
Așa cum se întâmpl ă mereu, nici el, ca mul ți alții, nu a
fost înțeles. Pe de o parte, era foarte greu s ă accepți că războiul
este o continuare a politicii, deci, subordonat acesteia, iar pe de
altă parte o mul țime de orgolii și de veleit ăți aveau nevoie s ă se
exprime conjunctural și savant, s ă epateze sau s ă impresioneze.
Clausewitz a scris, a șa cum o f ăceau mulți pe vremea aceea în
Germania, a șa cum a crezut și așa cum a sim țit. Iar acest lucru
dă adevărata valoare și frumuse țe a lucrării sale. Clausewitz era
un soldat care scria ce a tr ăit, ce a sim țit, ce a gândit. Un fel de
Exupery al teoriei și practicii r ăzboiului…
Lossow și Rühle erau oameni ai epocii lor, care se
cramponau fie în discu ții complexe, încurcate, savante și greu
de înțeles, fie în ra ționamente care le adânceau și mai mult
scepticismul, acel scepticism care-l produce Schopenhauer.
Singurul care a în țeles că aplicarea metodei filosofice în
arta militar ă nu trebuie s ă se facă din exterior, ci din interior a
fost Clausewitz. Metoda filosofic ă nu este altceva decât o
metodă de gândire, adic ă o modalitate de investigare sistema-
tică a cauzelor producerii unui fenomen, a raporturilor care se
creează în acest proces, a logicii interioare a fenomenului,
implicațiilor acestuia, iar rezultatul nu poate fi decât un sistem
de propozi ții esențiale, afirmative sau negative dubitative sau
118categorice, probabilistice sau asertorice, pe baza c ărora
gândirea î și va continua sau î și va relua, de câte ori va fi nevoie,
demersul s ău. Cu alte cuvinte, a aplica metoda filosofic ă în
analiza fenomenului r ăzboii, însemna a gândi r ăzboiul, a-l
cunoaște, a-l înțelege și, de ce nu, a-l justifica și a-l folosi .
Din școala german ă de strategie, în afar ă de Moltke,
care-l continu ă pe Clausewitz mai ales în practic ă, în condu-
cerea efectiv ă a armatei, face parte și Schlieffen, un solitar
meditativ, ciudat și liniștit. Este foarte posibil ca un astfel de
comportament s ă-l fi dobândit din contactul lui foarte apropiat,
prin rudele sale, cu via ța monahal ă. El pare a fie contrariul lui
Moltke. Contrar comportamentului s ău, el avea o capacitate
enormă de a afla adev ărul, de a- și concentra eforturile și
energiile spirituale pentru a lovi acolo unde este cel mai
important, asupra celui care conteaz ă, a stăpâni secretul
victoriei.
Caietele lui Rosinski îi atribuie lui Schlieffen o „sete
devorantă pentru secretul victoriei “, amplificat ă de pozi ția
Germaniei sub urma șii lui Bismarck. El gândea, în aceste
circumstan țe, că cel slab nu trebuie s ă cedeze ini țiativa
adversarului, nici a șa cum spunea Clausewitz, pentru c ă
apărarea îi oferea avantajul economiei for țelor, nici a șa cum
spunea Moltke, pentru a a ștepta să profiți de erorile sale.
Dimpotriv ă, susținea, Schlieffen, cel slab trebuie s ă atace și să
păstreze ini țiativa mai mult ca niciodat ă. Pentru el, nici
poziționarea de flanc de care vorbea Clausewitz, nici urm ărirea
pe care o practica Napoleon și o lăudau teoreticienii s ăi, nici
atragerea inamicului în capcane și ambuscade preg ătite din
timp, nici atacul de flanc ca sensul întregii istorii militare nu
aveau valoare. Pentru el conta doar să cauți fără răgaz să
nimicești inamicul .
Schlieffen sus ține ideea atacului decisiv, atacului absolut
în flancul și spatele inamicului, în punctele sale sensibile sau
dificile, de unde s-a n ăscut viziunea planului s ău din 1905, care

119trebuia să includă întregul teatru occidental, pân ă la Marea
Mânecii, și în care inamicul ar fi fost privat de posibilitatea
oricărei riposte prin batalioanele în careu asupra aripii sale
drepte. În studiile din 1902-1912, el a culminat prin a sus ține
ideea unei încercuiri complete cu for țe inferioare,
surclasându-se prin aceasta superioritatea numeric ă a
inamicului printr-o ac țiune concentric ă din toate p ărțile, așa
cum a procedat Hanibal la Cannes. El elaboreaz ă așa numita
Strategie a Absolutului , bazată pe exploatarea avantajului
formelor strategice al e atacului în flanc și în spatele inamicului,
în inferioritate numeric ă, pe încercuirea total ă a forțelor
acestuia. Era o strategie care nu se baza pe ceea ce putea s ă fie
rațional, ci prin impunerea conduitei comandantului, prin
implementerea unei constrângeri supraomene ști. Foarte u șor de
recunoscut aici ceea ce a car acterizat multe dintre r ăzboaiele
pierdute de germani: neconcordan ța dintre obiectivul strategic
al războiului și forțele care să-l realizeze.
Acest obiectiv fixat de Schlieffen nu excludea îns ă
libertatea de ac țiune, ci dimpotriv ă, presupunea înl ăturarea
oricărei îngrădiri și a oricărei prejudec ăți și cultivarea curajului
de a merge exact în miezul lucrurilor. Nici Schlieffen, nici al ți
contemporani sau urma și nu au continuat aceste dezbateri. De
aceea, o vreme, aceast ă școală a intrat într-o form ă de
inactivitate, chiar de c ădere.
Schlieffen n-a fost îns ă uitat. Ideile sale despre atac,
despre încercuire, despre concentrarea eforturilor etc. se vor
regăsi în strategia german ă din cel de Al Doilea R ăzboi
Mondial.

Generalul Friedrich von Bernhardi (1849-1930) a
publicat în 1911 La guerre moderne , cea mai bun ă lucrare a
lui, în care analizeaz ă condițiile probabile ale r ăzboiului
viitorului. El prevedea c ă un astfel de r ăzboi va fi scurt (era o
concepție specific ă epocii, ca și acum, de altfel). De asemenea,
120arată în ce măsură armele de foc dominau tactica, impunându-i
legile lor. Evident, un astfel de r ăzboi (scurt și dominat de
armele moderne) nu poate fi dus decât de c ătre statele
industrializate.
În concep ția lui Bernhardi, r ăzboiul nu este acela și peste
tot. El cunoa ște numeroase varia ții, după specificul teatrului și
natura beligeran ților. Într-un fel se duce r ăzboiul în Peninsula
Balcanică și altfel în Manciuria, între ru și și japonezi, sau în
Rif, între spanioli și berberi.
Este adev ărat, subliniaz ă teoreticianul german, principiile
generale sunt acelea și peste tot, dar circumstan țele impun
folosirea diferen țiată a mijloacelor, iar acestea variaz ă la infinit.
Dacă se întrebuin țează forțe numeroase într-un ținut deșertic,
lipsit de drumuri sau de mun ți, trebuie urmat ă o conduit ă total
diferită de cer adoptat ă într-o vast ă câmpie cu o re țea densă de
căi ferate și drumuri practicabile orientate în toate sensurile.
Se va întrebuin ța o cu totul alt ă metodă într-un r ăzboi
desfășurat cu armate mici în regiuni pu țin cultivate (precum
războaiele britanicilor în Africa) decât în confrunt ările dintre
marile armate europene în zone dens populate.
Războiul este cel la care ne gândim și, de aceea, el ne
apare aproape ca un sfinx incomprehensibil, enigmatic.
Bernhardi are perfect ă dreptate. Nimeni n-a știut vreodat ă totul
despre războiul viitorului. Cei care au crezut c ă știu s-au
înșelat. A fost doar o iluzie. Na țiuni întregi sunt chemate s ă
lupte unele împotriva celorlalte. Ele o vor face totdeauna cu
mijloacele pe care le au și cu cele mai perfec ționate arme, unele
dintre ele neîntrebuin țate niciodat ă până în acel moment.
Situația relativă a infanteriei, artileriei, cavaleriei va fi complet
schimbată. Toate mijloacele tehnice î și dau concursul pentru a
facilita mi șcarea.
Inclusiv aerul va fi cucerit. Baloanele și aeroplanele
introduc un element nou în arta războiului . Bernhardi se
întreabă care va fi influen ța mijloacelor moderne asupra luptei.

121Influențele sunt, de fapt, interinfluen țe, pentru c ă nu numai
mijloacele moderne influen țează luptele, ci și luptele au efecte
asupra evolu ției acestor mijloace și asupra sistemelor care le
produc. Pe scurt, r ăzboiul viitorului, în viziunea teoreticianului
german, va pune în ac țiune o cantitate de for țe care nu va putea
fi apreciat ă înainte, iar rezultatele vor depinde în mare m ăsură
de circumstan țe fortuite, adic ă de hazard, și nu se preteaz ă la
previziuni sau calcule prealabile.
Este foarte posibil ca voin ța generalului s ă fie anihilat ă de
jocul forțelor angajate, care nu poate fi calculat. Putem produce
forțe, nu însă și rezultatul confrunt ării lor. Acesta depinde de
foarte mul ți factori, atât de mul ți, încât, uneori, spunem c ă
rezultatul luptei depinde de hazard. De aici pân ă la a formula
ideea evolu ției războiului spre o configura ție haotică nu mai
este decât un singur pas, cel al aplic ării metodelor
determinismului dinamic complex în analiza conflictualit ății
politice, economice, sociale, informa ționale și militare a lumii.
După ce formuleaz ă aceste ipoteze, Bernhardi nu mai este
în întregime de acord cu ele. „Dac ă vom examina de fond toate
elementele noi care vor juca un rol în r ăzboiul viitor și efectele
pe care ele le pot produce, precum și raporturile acestor efecte
cu legile universale ale opera țiilor militare, vom reu și să ne
facem o idee general ă despre esen ța războiului modern și să
descoperim metoda cea mai avantajoas ă.“
În vremea lui Bernhardi, existau comandan ți experimen-
tați care puneau totul pe seama lui Moltke. Era de-ajuns s ă știi
ce a scris și ce a zis Moltke pentru a fi capabil, în viitor, s ă
câștigi războiul. Aceast ă mentalitate este comb ătută de
Bernhardi. El spune c ă nu acesta este spiritul scrierilor lui
Moltke. Dimpotriv ă, Moltke, prin ceea ce scrie, arat ă că nu
trebuie să aplici într-un r ăzboi învățămintele trecutului decât în
măsura în care ele sunt compatibile cu condi țiile prezente.
Niciodată Moltke n-a dispre țuit lecțiile experien ței, dar nici nu
s-a limitat la atât. El era un spirit liber, privea înainte și tindea
122totdeauna s ă dezvolte elementele existente în lumina
schimbărilor și inovațiilor care se anun țau.
Mesajul lui Moltke ar putea fi exprimat astfel: nu vă
limitați la ceea ce se știe, merge ți înainte, gândi ți voi înșivă, cu
toată libertatea . De unde Bernhardi conchide c ă, pentru a sonda
războiul viitorului, trebuie s ă ieșim din argumentele autorit ății
și, ținând cont de condi țiile moderne, s ă dezvolt ăm
învățămintele lui Moltke și ale războaielor Unit ății germane
într-o nou ă gândire și în noi principii.
De-a lungul secolelor, lucrurile s-au schimbat din punct
de vedere politic și strategic. Experien ța războaielor trecute
este, într-un fel, unicul fundament posibil al artei militare, în
sensul că gândirea are nevoie de material teoretic pentru a
concepe o doctrin ă. Dar arta militar ă nu este doar o proiec ție în
prezent sau în viitor a experien ței războaielor trecute. Ea este,
de fapt, o construc ție în care se îmbin ă marile repere strategice
ale războiului, date deopotriv ă de experien ță și de principiile
care se desprind de aici, cât și elemente ale prezentului și
viitorului. La proiectarea construc ției artei militare în viitor
concură științele, noile descoperiri, evolu ția sistemelor de arme,
industria, finan țele, economia, cultura, adic ă sistemele de
valori, dar și dinamica foarte complicat ă a intereselor, deci
politica…
Trecutul, prezentul și viitorul sunt dominate de legi
generale care sunt considerat e mari constante, implicate
totdeauna și peste tot în r ăzboi (ca fenomen social). În acela și
timp, trebuie s ă se aibă în vederea și influența împrejur ărilor, a
noilor condi ții asupra r ăzboiului. Nu este de-ajuns s ă înțelegem
principiile r ăzboiului, teoria r ăzboiului; trebuie s ă scoatem din
aceste cuno ștințe o doctrin ă pentru a le putea aplica, adic ă o
doctrină de luptă. Se poate desprinde, de asemenea, într-o
anumită măsură, după Bernhardi, și legea victoriilor în
războaiele viitorului . În unele r ăzboaie înving armatele
superioare numeric, în altele, dimpotriv ă, victoria trece de

123partea celor inferioare numeric. Diferen ța a fost compensat ă de
inteligența generalului. Uneori, armatele care se confrunt ă
rămân într-un echilibru tactic sau strategic, iar rezultatul
războiului se decide pe alte c ăi. Sunt și situații în care conteaz ă
hazardul, concursul de împrejur ări, o particularitate a
armamentului, o arm ă nouă introdusă în luptă, o acțiune prin
surprindere, norocul, perseveren ța, moralul trupei, iscusin ța
comandan ților etc.
Istoria te ajut ă să cunoști războiul. Doctrina te înva ță să-l
faci. Însă, de foarte multe ori, cheia succesului se afl ă în mâna
generalului.
În timpul lui Frédéric-Guillaume s-a recunoscut c ă
elementul decisiv în lupt ă îl reprezenta focul. Tactica focului
s-a perfec ționat foarte mult în acele timpuri. Prusacii tr ăgeau
deja până la zece lovituri pe minut. Era nevoie de o disciplin ă
de fier, care a r ămas până astăzi cunoscut ă sub denumirea de
disciplină prusacă. Infanteria prusac ă se mișca în forma țiuni
masive și rigide și nu se încovoia niciodat ă, oricât de grele ar fi
fost pierderile. Ea se ar ăta a fi superioar ă adversarului, atât prin
această disciplină, cât și prin foc.
Frederic cel Mare a constatat c ă numai focul și disciplina
nu sunt suficiente, dac ă nu li se asociaz ă o ofensiv ă hotărâtă,
adică un spirit ofensiv. Și, după cum se știe, el a introdus acest
spirit ofensiv în armata prusac ă, transmis la toate contingentele
și în toate timpurile care au urmat. Acest spirit s-a manifestat în
primul rând prin folosirea șarjei de cavalerie . Șarja a devenit
principiul de baz ă al acțiunilor cavaleriei. Aplicând acest
principiu în tactica armei respective, el a f ăcut din cavaleria
prusacă – după cum remarc ă Bernhardi – una dintre cele mai
redutabile for țe din lume. Marele comandant și strateg prusac a
căutat peste tot și totdeauna solu ții extreme, atât pe plan
strategic, cât și în plan tactic.
După moartea lui, tactica linear ă s-a teoretizat excesiv și a
degenerat într-un sistem de mici artificii f ără valoare practic ă.
124Următorul care a introdus un element de noutate în arta
militară a fost Napoleon. Și, la drept vorbind, de la Napoleon
până la cel de al Doilea R ăzboi Mondial, s-au schimbat pu ține
elemente esen țiale în arta r ăzboiului. Practic, în afar ă de
influențele și mutațiile aduse de sistemele de arme, care au
impus fie concentrarea excesiv ă, fie dispersia, nu s-a schimbat
mare lucru.
Autorul face o analiz ă pertinent ă a momentelor
importante care au influen țat arta războiului. Ne afl ăm deja în
plin secol XX, secolul vitezei, al marilor confrunt ări, al marilor
explozii economice și financiare, dar și al marilor tragedii, al
spaimelor, angoaselor și dezamăgirilor. Bernhardi nu vorbe ște
însă de dezam ăgiri, ci de logica r ăzboiului, de momentele care
se înlănțuie în apodicte sau în îndoieli. Aceste momente nu sunt
aceleași, întrucât condi țiile în care au loc confrunt ările armate
sunt totdeauna noi, sunt totdeauna altele. Citându-l pe Clausewitz, care r ămâne unul dintre cei mai mari teoreticieni ai
războiului, el insist ă asupra unei duble condi ționări în arta
militară, îndeosebi în arta r ăzboiului. În primul rând, este
necesar s ă fie expuse, într-o manier ă definitiv ă, finală, legile
constante ale r ăzboiului. Bernhardi era convins c ă există ceva
comun în toate r ăzboaiele, un cadru în care acestea evolueaz ă,
un sistem de structuri și de func țiuni condi ționat de legi
imuabile, perene sau greu schimb ătoare. Apoi, în cadrul impus
de aceste legi, se cere readaptat ă în permanen ță
doctrina
practică la formele totdeauna schimb ătoare ale r ăzboiului. El
este convins c ă nu se va putea construi o doctrin ă satisfăcătoare
a războiului în afara acestei metode. Și, desigur, are mare
dreptate.
Pentru a rezolva prima dintre aceste probleme, r ăzboiul
trebuie debarasat de toate aparen țele sale exterioare, de tot ceea
ce este contingent, variabil, de tot ce ține de circumstan țe.
Rămân, după opinia lui Bernhardi, doar trei factori care domin ă
războiul, întrucât avem de a face cu lupta individului sau a unor

125popoare, cu lupta popoarelor s ălbatice sau a na țiunilor civilizate
in extremis .
¾ Primul dintre ace ști factori const ă în aceea c ă
războiul, prin natura sa, este totdeauna acela și. Se
dorește, cum a spus-o deja Clausewitz, s ă se impun ă
voința proprie voin ței adversarului. Aceasta
înseamnă nimicirea inamicului sau producerea de
pierderi însemnate în rândurile acestuia, astfel încât el să fie constrâns s ă renunțe la un anumit lucru,
conform interesului nostru.
¾ În al doilea rând, orice lupt ă se supune legii atacului
sau apărării. Lupta nu poate fi conceput ă în afara
acestor dou ă noțiuni.
¾ În al treilea rând, toate opera țiile războiului sunt
influențate de calit ățile fizice, intelectuale ți morale
ale omului.
Cu alte cuvinte, r ăzboiul are totdeauna aceea și natură, se
supune acelora și legi și este condi ționat (influen țat) de factorul
uman. Desigur, și natura teatrului de opera ții exercit ă, de
asemenea, o influen ță care, în anumite privin țe, rămâne
totdeauna aceea
și.
În câmpie, spre exemplu, raportul dintre modul de ac țiune
a trupelor și natura ținutului rămâne, de regul ă, constant. Pentru
a trece prin defileuri, e ști nevoit s ă reduci fronturile; pantele
abrupte îngreuneaz ă înaintarea; punctele ridicate din teren
asigură o bună vizibilitate; linia crestei garanteaz ă protecția
împotriva observ ării și focului inamic etc.
Războiul naval se deruleaz ă într-un spa țiu lichid, bântuit
de furtuni și supus, prin natura m ării, unor legi imuabile.
Influența circumstan țelor nu schimb ă în mod direct natura
războiului, dar creeaz ă acele condi ții în care se dezvolt ă arta
militară. De aceea, trebuie s ă li se acorde importan ța cuvenită.
Partea constant ă a războiului se rezum ă, deci, la trei factori:
126scopul, forma de lupt ă și omul. Din ace știa derivă legile
imuabile ale artei r ăzboiului.
Este evident c ă nu poate fi posibil ă dezvoltarea teoretic ă a
acestora în ansamblul lor. Spre exemplu, nimeni n-ar putea s ă
reducă la un sistem de legi for țele morale umane cu infinita lor
varietate și atât de larga diversitate situa țională. Rămânem
neputincio și în fața acestor profunzimi de nep ătruns și, de
aceea, facem apel la experien ță atunci când vrem s ă vedem
limpede și să înțelegem limpede. „Ceea ce marii generali din
toate timpurile au considerat ca principii ale ac țiunii lor, ceea ce
apare în spiritul critic drept cauz ă ultimă și esențială a
succeselor sau insucceselor, raporturile de cauzalitate între
anumite moduri de ac țiune și succes, care se reproduc adesea,
toate acestea trebuie s ă fie luate într-un sens critic, iar faptele
degajate de ceea ce este temporal, local, fortuit și abia dup ă
aceea examinat dac ă fiecare principiu general desprins din
definiția războiului este convenabil. Astfel, se vor putea
constitui, dac ă nu toate legile r ăzboiului, cel pu țin principiile
cele mai importante ale conducerii practice a r ăzboiului, care se
fundamenteaz ă pe caracterul normal al fenomenelor.“30 Există
un grup de legi periodice a căror valoare este limitat ă în timp.
Este imposibil s ă se dezvolte totalitatea legilor generale, dar se
poate demonstra categoric valoarea lor imuabil ă. Nu este,
desigur, cazul legilor periodice. Nu avem îns ă niciun criteriu
pentru a considera un fenomen determinat în genul de r ăzboi
căruia îi apar ține, adică în anumite condi ții, ca fiind normal sau
accidental. Se poate demonstra doar c ă el nu este în contradic ție
cu marile legi generale ale r ăzboiului, dar de aici nu rezult ă că
el are valoare de principiu și, în felul acesta, se adaug ă legilor
importante.
Bernhardi sesizeaz ă un lucru esen țial pentru arta militar ă:
legile și principiile r ăzboiului nu sunt arbitrare: ele țin de

30 Gérard CHALIAND, op. cit , p. 1075.

127sistemele de valori, se sedimenteaz ă în timp, fac parte din
patrimoniu.
Obiectivul oric ărei doctrine practice a r ăzboiului consist ă
în a expune aceste legi și principii în mod clar și conving ător.
Este însă foarte greu a scoate esen ța, adică principiile, din
păienjenișul faptelor. Constat ăm că, în diferite armate, acelea și
evenimente ale istoriei militare sunt judecate diferit, iar
fenomenele noi din domeniul r ăzboiului unt, adesea, apreciate
extrem de diferen țiat. Va fi, deci, foarte dificil s ă se ajungă, în
acest domeniu atât de schimb ător și de incert, la principii
incontestabile.
Se va rămâne totdeauna în spa țiul probabilit ăților. Cel mai
bun lucru pe care putem s ă-l facem este s ă încercăm să ne
apropiem cât mai mult posibil de certitudine.
Concluzia gânditorului militar german este cât se poate de
realistă. Acest soi de gândire – care nu pare a fi specific ă
exactitudinii și rigorii germane – se înscrie în spiritul ie șirii din
determinismul de tip mecanicist de la începutul secolului al
XX-lea și de abordare, de pe pozi ții mai realiste, a artei
războiului. Având în vedere c ă, în general, principiile
războiului nu sunt crea ții teoretice sau descoperiri savante, ci
provin din experien ță, o astfel de abordare este cât se poate de
curajoasă.
„Experien ța arată că, pe de o parte, dac ă este foarte
important s ă avem principii pentru a face fa ță războiului, pe de
altă parte, va fi extrem de dificil s ă descoperi legea
fenomenelor r ăzboiului viitor din care s ă deduci aceste
principii.“31
Circumstan țele exterioare care dau caracterul r ăzboiului
nu se transform ă subit, ci pu țin câte pu țin. Marile descoperiri și
schimbările sociale profunde nu antreneaz ă nici ele dintr-o dat ă
transformarea tuturor factorilor care intereseaz ă războiul. Dup ă
descoperirea pulberii, au trecut secole pân ă ce ea a influen țat

31 Gérard CHALIAND, op. cit , p. 1076.
128războiul. Dar l-a influen țat, și încă decisiv. Dar nu i-a schimbat
nici natura, nici structura, nici esen ța. Nici principiile
fredericiene ale r ăzboiului, nici cele ale r ăzboaielor
napoleoniene, concepute dup ă necesitățile acelor timpuri, n-au
putut fi aplicate ad-litteram, spre exemplu în campania din
1870, deoarece condi țiile exterioare ale r ăzboiului au fost
esențialmente altele.
„Astăzi puținilor oameni le este dat s ă acumuleze o
experiență militară personal ă suficient ă. Cu cât pacea dureaz ă
mai mult, cu atât se diminueaz ă, cel puțin pentru Germania,
numărul oamenilor care cunosc r ăzboiul prin ei în șiși. Nu
rămâne deci decât posibilitatea de a c ăuta în istora r ăzboaielor o
asemenea experien ță și a desprinde, din aceste lec ții, legi pentru
viitor.“32
O influen ță foarte mare asupra maselor de militari și
elitelor o au b ătăliile câștigate de generali faimo și sau scrierile
care prezint ă astfel de succese. Se citeaz ă adesea Napoleon,
Moltke, Jomini. Toate aceste influen țe – care nu pot fi negate –
sunt uneori prea mult simplificate, alteori exagerate. Jomini se
închidea în unele concep ții pe care le atribuia lui Napoleon, dar,
în realitate, el c ăuta să se adapteze cât mai bine fiec ărei situații
concrete. Exist ă însă și o altă condiție, și anume aceea ca, în
procesul de elaborare a unei concep ții generale asupra
războiului, nu trebuie s ă te lași niciodat ă dominat de fapte
particulare, oricât de importante ar fi acestea.
Moltke prefera manevre pe direc ții (pe linii) exterioare. Și
tot el a transformat o idee într-un principiu – cel al concentr ării
forțelor numai pe câmpul de b ătaie și nicăieri în alt ă parte,
adică fără grupări prealabile. Mult mai târziu, la începutul
secolului al XXI-lea, când s-a pus în discu ție și în practic ă
ideea războiului în re țea, se va vorbi din ce în ce mai mult de
concentrarea efectelor și nu a forțelor.

32 Ibidem, p. 1078.

129Două lucruri sunt foarte importante: În primul rând,
trebuie exploatate toate datele existente și evitat arbitrariul. Din
aceste date rezult ă foarte multe lucruri. De aceea, ele se cer
examinate cu mult ă atenție. Trebuie fixat ă valoarea lor real ă,
recunoscute legile care au dus la apari ția lor, cauzele și limitele.
Din aceste date se poate deduce maniera natural ă, firească în
care evolueaz ă evenimentele sub influen ța, fie a nout ăților
tehnologice sau sociale, fie a condi ționărilor noi aduse în
conducerea r ăzboiului. Adev ăratul progres const ă în a prevedea
și provoca evolu ția natural ă în profitul armatei. Adesea, este
mai periculos s ă nu cunoști bine importan ța marilor descoperiri
decât să supraapreciezi nout ățile.
Bernhardi sesizeaz ă caracterul de mas ă al războiului
viitorului. În statele Europei Centrale – spune el –, popula ția
masculină este organizat ă în forma țiuni militare împotriva unui
invadator. Este vorba de un r ăzboi național, în sensul cel mai
larg. Acestui concept îi corespunde serviciul militar obligatoriu,
recunoscut în pe întregul continent. În caz de r ăzboi, se mobili-
zează armate imense, nu numai pentru ap ărare (potrivit
conceptului de r ăzboi național), ci și pentru ac țiuni ofensive.
Aceste armate nu sunt unitare. Exist ă armate permanente și
miliții. Cele permanente sunt compuse din regimente de linie,
care se completeaz ă cu rezervi ști, și regimente de linia a doua ți
a treia care se mobilizeaz ă din clasele mai vechi de rezervi ști.
Elementele cele mai capabile sunt chemate în regimentele
de primă linie și folosite pentru a duce r ăzboiul în afara
teritoriului na țional. Celelalte au misiunea de a furniza
garnizoane de fort ăreață, de a asigura securitatea c ăilor ferate,
de a ocupa teritoriile cucerite și de a completa golurile produse
în armata propriu-zis ă. Toate aceste unit ăți trebuie s ă fie în
măsură să organizeze ap ărarea local ă și să combată inamicul
sub forma r ăzboiului na țional, dac ă el trece frontierele țării.
Prima consecin ță a acestui tip de r ăzboi este aceea c ă
valoarea militar ă a armatelor depinde mai mult ca înainte de
130caracterul și natura na țiunii. Dac ă poporul este harnic, supus,
ascultător și tenace, este normal c ă și armata care se recruteaz ă
din rândul lui va avea ca suport aceste calit ăți, de va fi o armat ă
disciplinat ă, riguroas ă și tenace. Na țiunea se men ține astfel
printr-o educa ție politică pe măsură. Dacă, dimpotriv ă, o armată
se recruteaz ă din rândul unei popula ții revoluționare, obi șnuită
să se revolte împotriv ă oricărei autorit ăți, ea își va asuma riscuri
foarte mari, pentru c ă filosofia unei armate este contrar ă acestor
obiceiuri.
O altă consecin ță – și mai important ă decât prima – este
că semnifica ția politică a războiului a suferit o transformare
completă. Deoarece toate clasele politice particip ă la
confruntarea militar ă, este imposibil ca r ăzboiul să mai fie
angajat pentru ra țiuni frivole sau pentru interese dinastice.
Numai interesul vital al unui popor poate și trebuie s ă fie apărat
prin război.
Va fi din ce în ce mai dificil de declarat și de angajat un
război, întrucât acesta va presupun e sacrificii foarte mari de
bunuri și de vieți, care vor dep ăși tot ceea ce se cuno ștea la
vremea aceea. Deja preg ătirea unui r ăzboi costa foarte mult
încă în timp de pace, absorbind o mare parte din impozite, din
venitul na țiunii. Cheltuielile vor fi insuportabile în timpul
mobilizării, desfășurării războiului și aprovizion ării și comple-
tării armatelor aflate în teatrul de opera ții.
De aceea, la un moment dat, s-a sus ținut că niciun stat nu
va fi capabil s ă susțină un război, pentru c ă, între cheltuielile
presupuse de confrunt ările militare și resurse se va crea o
adevărată prăpastie. Economia, care genereaz ă și regenereaz ă
aceste resurse va avea anevoie de acea for ță de munc ă – în
general, b ărbătească și calificat ă – care se va consuma în
ritmuri înfior ătoare pe câmpul de lupt ă. Averea public ă nu va
putea sub nicio form ă să susțină astfel de armate.
Autorul consider ă aceste opinii exagerate. Natura uman ă
are capacitatea de a se regla automat. Șefii vor fi obliga ți să se

131adapteze la resurse, iar r ăzboiul va înceta atunci când el nu va
mai avea resurse pentru a fi continuat. Aceste lucruri sunt foarte
interesante. Este pentru prima dat ă când se vorbe ște clar despre
condiționarea economic ă a războiului, când se pune tran șant în
cauză interesul vital al na țiunii.
Aceasta va fi caracteristica secolului al XX-lea și ea va
influența în mod substan țial arta militar ă. După al Doilea
Război Mondial, va ap ărea o altă condiționare – cea a riscurilor
nucleare masive – care va regenera principiul medieval al
descurajării prin posibilitatea distrugerilor inacceptabile.
Bernhardi – perspicace și foarte profund – vede înc ă de la
începutul secolului aceast ă evoluție.
Totuși, el scrie: „Pierderile unui r ăzboi sunt atât de mari,
și este atât de periculos s ă riști (când nu e ști suficient preg ătit)
să suporți aceste pierderi, dac ă astfel de imense sacrificii pentru
apărarea națională nu se justific ă, prin ele însele, ca fiind
necesare în toate cazurile.“33
Armatele numeroase, formate din militari în termen,
necesită foarte mari cheltuieli pentru instruc ție. Timpul de
pregătire se scurteaz ă foarte mult fa ță de epocile anterioare și,
de aceea, instructorii trebuie s ă fie foarte califica ți și capabili de
a depune eforturi mari. În afar ă de aceasta, trebuie preg ătită și
rezerva.
Va veni o vreme, spune autorul, când num ărul va fi învins
de valoarea tactic ă a trupelor. În 1870-1871, armatele franceze,
deși mai numeroase, se zdrobesc de solidele batalioane prusace,
iar japonezii, de și în inferioritate numeric ă, obțin victoria
asupra trupelor ruse ști.
Totul se complic ă. Armatele nu vor mai ac ționa potrivit
aceleiași gândiri, vor surveni dificult ăți în transporturi, cele ale
menținerii permanente a armatelor cu o capacitate de lupt ă
ridicată, aprovizionarea cu muni ții, evacuarea r ăniților,
asigurarea și întreținerea comunica țiilor etc. De unde rezult ă că,

33 Gérard CHALIAND, op. cit ., p. 1083.
132în ceea ce prive ște aceste mari armate, capacitatea lor de
manevră va fi inferioar ă celei a unei armate mai mici.
De aceea, trebuie trimis ă cercetarea mult în fa ță, luate
decizii cu b ătaie mai lung ă și prevenite unele situa ții neplăcute.
Astfel de armate m ărșăluiesc pe mai multe itinerare, au
adâncimi foarte mari, ceea ce îngreuneaz ă introducerea lor
organizată în luptă, manevra, logistica. Armatele nu au aceea și
pregătire, nu sunt omogene. Aceasta îngreuneaz ă conducerea,
face dificil ă angajarea, mai ales la schimbarea de situa ții. Și,
din nou, Bernhardi folose ște ca exemplu complexitatea și
manevrele din r ăzboiul franco-prusac din 1870-1871 și din cel
ruso-japonez. Dac ă, în primul, abunden ța comunica țiilor și
terenul permiteau o mare diversitate în sistemul de angajare, în
războiul ruso-japonez, cele dou ă armate erau legate de rezerve
și de liniile lor de aprovizionare printr-o singur ă cale ferat ă, dar
și aceasta cu multe probleme, datorit ă diferenței de ecart.
După o analiză extrem de pertinent ă, Bernhardi spune c ă,
totuși, modernitatea r ăzboiului nu va fi dat ă numai de
masivitatea armatelor și de unitatea lor de ac țiune strategic ă și
tactică, ci și de tehnologie.
Meritul de a scoate istoria militar ă din istorisirea b ătăliilor
revine germanului Hans Delbück (1848-1929), care a scrie o
operă colosală în șapte volume intitulat ă Gerschichte der
Kriegskunst im Rahmen der Polotischen Censhischte ,
Berlin 1900-1920 ( Istoria artei r ăzboiului în cadrul istoriei
politice ), tradusă doar în limba englez ă. În istorie, nu este atât
de dificil s ă descoperi cea mai bun ă sursă de acțiune. „Marile
idei militare sunt, în realitate, extrem de simple. Manevrele cele
mai cunoscute, prezentate în istoria ca fiind opera unor
veritabile genii (de exemplu, retragerea prusac ă d e l a L i g n y
spre Waterloo) ar fi putut s ă fie inventat ă de un operator de
bătălie care avea harta sub ochi. M ăreția rezidă în libertatea

133intelectului și a spiritului în momente de tensiune și de criză și
voința de a-ți asuma riscuri.“
Critica militar ă nu înceteaz ă de a face fel de fel de
interpretări, fel de fel de supozi ții: că Napoleon ar fi fost foarte
precaut în fa ța Moscovei și, în loc s ă atace decisiv, cu ultimele
rezerve, pentru a ob ține o victorie total ă, el a preferat s ă-i lase
pe ruși să se retrag ă; că, la Waterloo, armata francez ă ar fi fost
nu numai dispersat ă, ci și capturat ă, dacă prusacii ar fi p ărăsit
Plancenoit cu o or ă mai devreme… Comportamentul lui
Napoleon la Moscova nu ține de slăbiciune, ci de natura uman ă.
Istoria ar trebui s ă descrie lucrurile a șa cum au fost, nu a șa cum
se dorește să fi fost… De multe ori aceste dou ă perspective se
confundă…
Clausewitz scrie c ă scopul oric ărui război, în sensul
politic cel mai restrâns, este distrugerea puterii militare a
inamicului. În consecin ță, bătălia trebuie considerat ă ca unicul
factor decisiv într-un r ăzboi, scopul oric ărei strategii. Aceasta
este esen ța operei lui Clausewitz. To ate sistemele strategice
anterioare se fondau pe un punct de vedere opus: succesul în
război se poate ob ține în egal ă măsură prin manevr ă, prin
ocuparea pozi țiilor, prin punerea la punct a propriilor
comunica ții și ruperea celor inamice.
Tipul de r ăzboaie din care Clausewitz desprinde astfel de
legi sunt cele napoleoniene. Dar campaniile lui Frederic cel
Mare se fondau pe sistemul opus. Clausewitz însu și considera
că, pe timpul lui Frederic cel Mare, b ătălia era considerat ă ca
un rău căruia oamenii i se supuneau pentru c ă nu aveau
mijloace de a o evita…
Lenin, care-l citise pe Clausewitz și căruia îi datoreaz ă
victoria din 1917, formuleaz ă cunoscutele sale șase puncte
asupra guvernului și armatei revolu ționare: adunarea
constituant ă a întregului popor; înarmarea poporului; libertatea
politică; libertate deplin ă națiunilor oprimate și frustrate de
drepturile lor; ziua de munc ă de opt ore; formarea de comitete
134revoluționare țărănești. Sarcinile deta șamentelor revolu ționare
erau de dou ă feluri: ac țiuni militare independente și dirijarea
mulțimii. Ce s-a întâmplat între timp și cum s-au petrecut
lucrurile pân ă în ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a
văzut. Arta militar ă nu a acumulat nimic nou în vremea
comunismului. În timpul R ăzboiului Rece s-au accentuat doar
antagonismele și incompatibilit ățile politice și s-a derulat
furibund și periculos cursa înarm ărilor, în deosebi a celor
nucleare.
Principiile clausewitziene au ajuns astfel s ă fie aplicate,
așa cum au fost aplicate, în constituirea unor armate
revoluționare care î și vor juca și ele, ca toate armatele acestei
lumi, rolul lor în tot secolul al XX-lea.
2.3.1.3 Școala britanic ă
Secolul al XX-lea aducea în prim plan, metodic și
profund, dimensiunea strategic ă a războiului, cu toat ă gama de
atribute și implica ții dată de noile armamente, de noile
provocări. Unul dintre cei care dezvolt ă arta militar ă la început
de secol este și britanicul Julian Corbett (1854 – 1922). Cartea
sa principal ă se intituleaz ă Some Principles of Maritime
Strategy (1911), dar contribu ția sa cea mai original ă la
dezvoltarea artei militare, îndeosebi a strategiei navale , o
reprezintă The Green Pamphlet (1906). Aceast ă lucrare este
foarte interesant ă. Corbett începe prin câteva defini ții. El spune
că strategia naval ă este o parte a artei r ăzboiului. Obiectul de
studiu pentru ofi țeri este arta r ăzboiului, care include,
bineînțeles, și strategia naval ă. Războiul este definit de Corbett
ca o utilizare a for ței în scopuri politice . Această definiție o
continuă pe cea a lui Clausewitz. De altfel, tot secolul XX va fi
marcat de teoria clausewitzian ă asupra războiului. Dup ă aceste
prime puneri în tem ă, Corbett se refer ă la marea strategie și la

135strategia global ă (britanicii, la începutul secolului, utilizau
termenul de marea strategie pentru strategia global ă sau
integrală). El prive ște lucrurile de o manier ă integrală. Fiecare
operație (sau mi șcare particular ă) trebuie considerat ă nu numai
în ceea ce prive ște obiectul ei specific, ci și ca etap ă a
campaniei sau a r ăzboiului.
Strategia – în viziunea lui Corbett – este arta de a aplica
puterea militar ă pentru realizarea scopurilor fixate. Exist ă două
feluri de strategii: strategia global ă, care vizeaz ă scopurile
ultime și mica strategie , care vizeaz ă primele obiective.
Fiecare opera ție a unei armate sau a unei flote trebuie s ă
fie pregătită și dusă în funcție de: 1) planul general al r ăzboiului
și 2) obiectivul pe care acesta îl vizeaz ă în mod direct.
Strategia global ă are ca domeniu planul r ăzboiului și
cuprinde:
1) alegerea obiectivelor imediate sau care sunt primele
vizate pentru a se atinge obiectivul final;
2) alegerea for ței care va fi întrebuin țată, adică
determinarea func țiunilor relative ale marinei și
forțelor terestre.
În sensul cel mai larg, strategia global ă se refer ă la
ansamblul resurselor țării pentru r ăzboi. Este o ramur ă a
politicii34 care apreciaz ă forțele terestre și marina35 ca făcând
parte dintr-un tot care va fi întrebuin țat ca instrument al
războiului. Dar ea trebuie s ă țină seama de situa ția politică și
diplomatic ă a țării (de care depinde eficacitatea instrumentelor),
de situația economic ă (comercial ă – spune autorul) și financiar ă
(care furnizeaz ă energia necesar ă funcționării instrumentului).
Conflictul (fric țiunea) care rezult ă de aici, inerent
războiului, este identificat ca fiind o deflecție a strategiei de
către politic ă. El este în general considerat ca o maladie și este
conținut de orice problem ă strategic ă. Cu alte cuvinte, este

34 Corbett se refer ă aici la doctrina strategic ă.
35 Pe vremea aceea, nu existau for țe aeriene.
136imposibil s ă se ia o decizie important ă, într-o chestiune de
strategie, în afara diploma ției și viceversa. Uneori, o ac țiune
convenabil ă din punct de vedere strategic nu poate fi
desfășurată din rațiuni de diploma ție. (Este valabil ă și
reciproca, dar de pu ține ori se ținea seama de ea).
Strategia și diploma ția nu pot fi niciodat ă total disociate.
Interacțiunea lor trebuie acceptat ă ca făcând parte din ceea ce
Clausewitz numea „ fricțiunea războiului “.
Nu era o simpl ă revenire la Clausewitz. Era o dezvoltare
a determin ărilor strategiei și, în acela și timp, o delimitare clar ă
(atât cât se putea la început de secol) a domeniului ei. De fapt, în secolul al XX-lea, se va pune în oper ă, atât teoretic, cât și
pragmatic, ce s-a creat în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.
Domeniul strategiei, dup ă Corbett, îl reprezint ă
planul
operațiilor. Aceasta înseamn ă:
¾ alegerea obiectivelor par țiale, în func ție de efectivele
și punctele strategice ale inamicului, cu scopul de a
fixa obiectivul final al unei opera ții;
¾ conducerea for țelor destinate pentru opera ția
respectivă.
Mica strategie poate să fie:
¾ navală, în cazul în care obiectivul imediat poate fi
realizat doar cu for țele navale;
¾ terestră, în cazul în care un astfel de obiectiv se atinge
doar prin întrebuin țarea forțelor terestre;
¾ mixtă, atunci când obiectivul se realizeaz ă prin
acțiunea combinat ă a forțelor terestre și navale.
Strategia naval ă este o subdiviziune a strategiei. De unde
rezultă că strategia nu poate fi studiat ă numai din punctul de
vedre al opera țiilor navale. Strategia naval ă este, deci, supus ă
acelorași fricțiuni ca marea strategie , dar pe un plan mai redus.
Comandan ții de for țe de nivel strategic sunt adesea
nevoiți să ia decizii în mod independent fa ță de conducerea
centrală sau de cartierul general. Astfel de decizii pot s ă aibă

137consecințe pe plan diplomatic sau pe plan militar de care
trebuie să se țină seama.
Tot la început de secol XX are loc și dezvoltarea unei
strategii a ac țiunilor celui slab împotriva celui puternic. Ast ăzi,
o astfel de strategie se nume ște strategie asimetric ă. O astfel de
strategie, bazat ă pe hărțuire, este fondat ă de un absolvent de la
Oxford, participant la s ăpături arheologice în Orientul Mijlociu,
care a lucrat o vreme, la Cairo, în serviciile de informa ții ale
armatei – Thomas Edward Lawrence (1855-1935). În 1916, a
fost trimis la Hedjaz unde arabii s-au revoltat împotriva
turcilor. De comun acord cu Faycal, care va ajunge dup ă război
suveran ha șemit în Irak, el elaboreaz ă o strategie a celui slab
împotriva celui puternic: strategia r ăzboiului de gheril ă.
Publică lucrarea Șapte piloni ai în țelepciunii , lucrarea The
Army Quarterly (1920) și o serie de eseuri între care și cel
intitulat Gherila . Este singurul european care nu se ocup ă de
contra-insurec ție, concep ție și strategie care se utiliza de
decenii în r ăzboiul colonial, ci de r ăzboiul de gheril ă.
Studiul se fundamenteaz ă pe experien ța concret ă a
revoltei arabilor împotriva turcilor din 1916-1918. Aceast ă
revoltă a început în iunie 1916 printr-un atac al unor triburi
arabe, slab înarmate și fără experiență, împotriva garnizoanelor
turcești din Medine și din împrejurimile ora șului Mecca. Na
fost încununat de succes. Dup ă câteva zile, atacatorii s-au
retras. Medine era legat de for țele principale ale turcilor, care se
aflau în Siria, printr-o cale ferat ă, așa că respectiva garnizoan ă
a fost imediat înt ărită. Un corp expedi ționar turc a pornit, din
Medine, împotriva rebelilor care se retr ăseseră spre Mecca.
Avea de parcurs o distan ță de 400 km. Primii 75 km au fost
parcurși relativ u șor. Au urmat apoi 30 km de coline unde
oamenii din triburile arabe ale lui Faycal se aflau în ap ărare.
După aceste coline se deschidea o zon ă plată costieră, care duce
la Rabegh, port la Marea Ro șie, considerat cheia ora șului
Mecca. Aici se afla Șerif Ali, fratele mai mare al lui Feycal, cu
138alți oameni din triburile arabe, dar și forțe regulate arabe
formate din ofi țeri și luptători de origine arab ă care serviser ă în
armata turc ă.
Din vremea lui Napoleon, se considera c ă, pentru
obținerea victoriei, conteaz ă doar armatele regulate. Opinia
militară era obsedat ă de axioma lui Foch, potrivit c ăreia
principiul r ăzboiului modern const ă în a căuta inima armatei
inamice, centrul ei de putere, și a o distruge în b ătălie. Un
astfel de principiu îl vom întâlni și în secolul al XXI-lea, sub
forma lovirii centrelor vitale ale inamicului .
Forțele neregulate n-au atacat pozi țiile turcilor. De altfel,
erau considerate incapabile de a for ța o decizie. În timp ce
forțele regulate arabe se aflau la antrenament, turcii au amorsat
brusc avansul lor asupra ora șului Mecca. Au traversat colinele
în 24 de ore, f ăcând proba celei de a doua teoreme a r ăzboiului
neregulat, și anume aceea c ă trupele neregulate sunt de
asemenea incapabile nu numai s ă atace, dar și să apere un
punct sau o pozi ție. Însă nici forțele regulate arabe, care se
găseau într-o situa ție critică, n-au fost capabile s ă respingă
măcar atacul unui batalion, dar al unui întreg corp de armat ă.
În ianuarie 1917, oamenii lui Fayal au p ărăsit Mecca și
Medine, au m ărșăluit 300 km spre nord, pân ă la Quedj. Aceast ă
mișcare excentric ă a avut un efect magic. Spa țiul de amenin țare
s-a mărit, vulnerabilit ățile dispozitivului turcesc s-au înmul țit.
Turcii au fost nevoi ți să-și disperseze for țele, iar cu jum ătate
din ele s ă organizeze paza c ăii ferate, trecând astfel în
defensivă. În acest timp, arabii au ob ținut succes dup ă succes,
pierderile turcilor fiind de 35.000 de mor ți și tot atâ ția
prizonieri. Arabii au ocupat 250.000 km2 din teritoriul
inamicului, f ără să aibă pierderi considerabile.
Strategia și tactica unui astfel de r ăzboi erau cu totul
diferite fa ță de teoriile pe atunci în mare vog ă ale lui
Clausewitz și Foch. Turcii au fost bloca ți într-o por țiune
limitată d e t e r e n , f ără resurse, deci, f ără posibilitatea de a se

139întări, de a lua leg ătura cu for țele lor principale care se aflau în
Siria, de a se retrage sau de a întreprinde noi ac țiuni. Așa ceva
nu era scris în manualele de atunci. Potrivit teoriei europene, inamicul trebuia distrus, lovindu-i inima armatei. Și totuși,
arabii, printr-o strategie neconven țională și o tactică pe măsură,
au câștigat indubitabil r ăzboiul.
Războiul absolut care se teoretiza în Europa – spune
Lawrence – era valabil pentru Fran ța, Germania și Anglia, iar
educarea militarilor în spiritul urii fa ță de adversar se finaliza,
în cele din urm ă, prin aceea c ă soldatul ura r ăzboiul. Războiul
absolut nu putea fi altceva decât un tip de r ăzboi. Clausewitz
mai distinsese și alte tipuri: r ăzboaiele personale din ra țiuni
dinastice, r ăzboaiele de expulzare din ra țiuni partizane,
războaiele comerciale din ra țiuni comerciale.
Arabii doreau s ă cucereasc ă teritoriile care le apar țineau și
să-i alunge pe turci, cu cât mai pu ține pierderi proprii. Atât din
punct de vedere strategic, cât și tactic, se întâlnesc acelea și
elemente: unul algebric, altul biologic și un al treilea
psihologic, dar valoarea lor const ă în altă interpretare. Primul
ține de știință, de matematic ă și comport ă constante cunoscute,
condiții fixe, spa țiu și timp, lucruri neorganice precum coline,
climate, c ăi ferate. Elementul uman este prezent, în aceast ă
dimensiune, doar ca mase prea importante pentru a se ține cont
de variațiile individuale. În cazul arab, factorul algebric se
prezenta sub forma unei zone de cucerit, care era de 320.000
km2. Turcii nu puteau s ă apere aceast ă zonă, cu armata lor
regulată, decât prin linii de tran șee, prin pozi ții etc. Arabii nu
aveau cum s ă atace aceste pozi ții cu forma ții în linie, pentru c ă
nu dispuneau de armate de acest tip. Ei se puteau mi șca însă
peste tot, intangibili și greu de oprit, ca un gaz. Armatele sunt
ca niște plante solide, imobile, cu r ădăcini și tulpini prin care se
hrănesc. Arabii se doreau a fi ca un abur care sufla peste tot și
în fiecare punct ales. F ără un obiectiv, un soldat dintr-o armat ă
regulată este paralizat. Dup ă un calcul elementar – un post de
14020 de oameni la fiecare 6 km2 –, rezulta c ă, pentru a ap ăra cei
250.000 km2 și a face fa ță tuturor arabilor din țară, turcii aveau
nevoie de 600.000 de oameni. Ei dispuneau doar de 100.000. Turcii au crezut c ă rebeliunea arabilor poate fi rezolvat ă prin
mijloace militare, ca și cum rebelii ar fi f ăcut parte dintr-o
armată regulată și i-ar fi atacat a șa cum scriau regulamentele
acelor vremuri. N-a fost îns ă așa.
Cel de al doilea termen este
factorul biologic (bionomie , îi
spune autorul). Teoriile vremii îi ziceau, cu acea nuan ță eroică
și tragică, efuziunea sângelui . În realitate, este vorba de un
factor variabil, foarte sensibil și ilogic. Turcii tratau oamenii ca
material, întrucât ei aveau mai mul ți oameni decât echipament,
deci nu ca pe o variabil ă, ci ca pe o constant ă. Distrugerea unei
căi ferate, unui pod sau a unei pu ști era mai important ă pentru
ei decât pierderea unui om. La arabi, oamenii nu constituiau
unități, ci indivizi, iar pierderea unui om însemna pierderea
unei zale dintr-un lan ț. Arabii aplicau cum nu se poate mai bine
principiul economiei for țelor. Războiul arabilor se prezenta ca o
presiune necunoscut ă, ca un de șert. De oriunde era posibil un
atac asupra turcilor, iar în acel atac ei, arabii, erau superiori, în
acel punct și în acel moment, celor pe care îi atacau.
Iată, deci, un principiu napoleonean aplicat de o altfel de
armată și în alt fel de condi ții. Aplicarea acestui principiu era
posibilă pentru că arabii își asiguraser ă, prin manevre iscusite,
individuale și pe grupuri mici, libertatea de ac țiune și
posibilitatea realiz ării surprinderii tactice. Pentru c ă, oricum, ei
reușiseră, după Quedj, s ă cucereasc ă și să mențină inițiativa
strategică. Toate acestea erau posibile pentru c ă ei aveau
informații perfecte, care, de altfel, nu erau prea greu de
procurat, dac ă se are în vedere imobilitatea dispozitivului de
apărare al turcilor.
Cel de al treilea factor îl constituie cel psihologic . El
privește mulțimea, starea de spirit a acesteia. Starea de spirit era
la fel de important ă pentru comandan ții arabi, precum ordinea

141de bătaie pentru turci. La aceasta se ad ăuga starea de spirit a
națiunii arabe, care sprijinea lupt ătorii săi. Dincolo de toate este
însă vorba de etica războiului . Armata arab ă era foarte slab ă
din punct de vedere fizic. De aceea, o astfel de sl ăbiciune
trebuia compensat ă prin factorul psihologic.
În gândirea militar ă și în practica vremii, se considera c ă
de îndată ce s-a înțeles necesitatea propor ționalității între spa țiu
și efective, succesul era sigur și putea fi demonstrat cu un
creion și o hârtie. Proba nu era fizic ă, ci moral ă și, ca urmare, în
aceste condi ții, bătăliile deveneau o eroare. Tot ceea ce se putea
câștiga printr-o b ătălie desfășurată în aceste condi ții erau
munițiile consumate de inamic. Era, se știe, o mentalitate, sau o
filosofie a primei perioade a Evului Mediu, prin care se încerca
evitarea b ătăliilor, pentru a reduce, desigur, num ărul pierderilor
de vieți omenești. Se revenise asupra acestui aspect în epoca
modernă. Napoleon spunea c ă este greu de g ăsit generali
dispuși să ducă o bătălie. Nenorocirea acestui r ăzboi – scrie
Lawrence – este c ă foarte pu țini generali erau în m ăsură să facă
altceva.
Gândirea militar ă pivotase un secol asupra reflec ției lui
Napoleon, formulat ă într-un moment de rafinament al veacului
al XVIII-lea în care oamenii aproape uitaser ă că războiul dă
licența de a ucide. „O b ătălie este ceva care se impune p ărții
considerate mai slab ă; ea este dus ă inevitabil fie prin lipsa de
spațiu, fie prin necesitatea de a ap ăra un bun material mai
scump decât via ța soldaților.“36
Arabii n-aveau nimic material de pierdut, deci, nu aveau
nimic nici de ap ărat, nici ceva care s ă fie mai scump decât via ța
soldaților. Ei doreau doar s ă-și ia înapoi p ământurile, f ără să
piardă inutil vie ți omenești. Atuurile lor erau rapiditatea și
timpul, nu puterea de lovire, ceea ce le d ădea o forță mai mult
strategică decât tactic ă.

36 Gérard CHALIAND, op.cit ., p. 1133.
142Luptând potrivit acestei filosofii, ei au luat Akaba, Talief
de la Marea Moart ă, Azrak, și Deraa, apoi Damasc.
Acțiunea lor în de șert s-a asem ănat foarte mult cu cea de
pe mare, în primul rând, datorit ă mobilității. Armata arab ă nu
păstra avantajul pe care-l oferea un atac reu șit, nu consolida
terenul, nu r ămânea pe loc. Dup ă ce ataca, se retr ăgea pentru a
ataca în alt ă parte, într-un loc mai îndep ărtat. Era posibil a șa
ceva, întrucât arabii dispuneau de cavalerie și cunoșteau foarte
bine terenul, iar preg ătirea lor nu se f ăcuse în limitele teoriei
vremii. Ei nu au ac ționat însă singuri. În anumite condi ții,
raidurile arabe au fost înt ărite cu blindate conduse de britanici.
Aceste mijloace, care se întrebuin țau pentru prima dat ă pe un
câmp de lupt ă, au fost foarte eficace, mai ales în mar șul spre
Damasc. Armata arab ă, animată de idealul libert ății, nu era de
aceeași factură cu armatele europene. Îi lipseau disciplina și
rigoarea, în sens european, fiecare trib având regulile și
tradițiile sale. De aceea, combinarea triburilor în timpul unor
acțiuni era, uneori, extrem de dificil ă.
Teza războiului de gheril ă formulat ă de Lawrence se
reduce la aceea c ă rebeliunea trebuie s ă aibă o bază inatacabil ă,
un loc la ad ăpost nu numai de un atac, ci și de teama unui atac,
o bază precum acelea pe care revolta arab ă le-a avut în porturile
de la Marea Ro șie, în deșert sau în spiritul oamenilor care au
subscris la aceast ă acțiune. Ea trebuie s ă aibă, de asemenea, un
adversar str ăin cu echipament perfec ționat, care se prezint ă sub
forma unei armate de ocupa ție disciplinat ă, prea mic ă pentru a
satisface regula suprafa ță-efective, prea redus ă pentru a- și
adapta num ărul la spa țiu, în vederea domin ării întregii zone
într-un mod eficient folosind posturi fortificate. Revolta trebuie
să se sprijine pe o popula ție amică, sau cel pu țin simpatizant ă,
care nu-l va informa și nu-l va ajuta pe inamic.
Cele subliniate de Lawrence se înscriu în spiritul epocii
națiunilor. Era timpul luptelor pent ru libertate, pentru afirmarea
entităților naționale, pentru o nou ă arhitectur ă a relațiilor

143internaționale, mai ales pe continentul european. Acest timp
cerea angajare masiv ă, complex ă, fie cu armate numeroase,
formate din militari în termen, la care participau toate clasele sociale, fie cu armate neregulate, care luptau prin mijloace
atipice și asimetrice.
Secolul al XX-lea apar ține acestui tip de confrunt ări între
state și națiuni, între for țe masive, costisitoare și violente, pe
spații imense, cu desf ășurări de mare anvergur ă și efecte foarte
complexe. Lumea ajunsese la un prag peste care a fost nevoit ă
să treacă:
pragul mondializ ării războiului . Cele dou ă războaie
mondiale sunt o consecin ță a acestei filosofii, a acestei st ări.
2.3.2. Concept și acțiune în războiul modern
Războiul modern nu schimb ă conceptul de r ăzboi.
Schimbă doar for țele, mijloacele și acțiunile, în func ție de
decizia politic ă, de limitele angaj ării și de caracteristicile
mediului strategic. Am putea spune c ă războiul modern se
bazează pe teoria clasic ă extinsă a războiului.
2.3.2.1 Războiul din Vietnam
Unii consider ă că războiul din Vietnam se înscrie în
categoria conflictelor regionale. Originile acestui conflict se
află însă în sistemul confrunt ărilor și acțiunilor de dup ă Al
Doilea Război Mondial. Astfel, în 1954, Fran ța este nevoit ă să
se retragă din coloniile sale din Indochina. În Vietnamul de
Nord, se instaureaz ă un regim comunist, sprijinit de Uniunea
Sovietică, în timp ce guvernul din Vietnamul de Sud, de și are o
esență dictatorial ă, este susținut de Statele Unite. Popula ția din
Sud este nemul țumită și, în 1957, se constituie într-o mi șcare de
rezistență, sprijinită, începând cu 1959, de Vietnamul de Nord
și de sovietici. Americanii trimit consilieri în armata
144Vietnamului de Sud, iar în 1964, americanii intr ă în acțiune.
Războiul foarte dur care se desf ășoară în jungl ă nu slăbește
rezistența vietnamez ă. În 1969, sub presiunea popula ției
americane, încep negocierile, iar în 1973 se preconizeaz ă o
încetare a focului. Rezisten ța invadeaz ă Saigonul la 30 aprilie
1976, iar în 1976, țara este unificat ă sub denumirea de
Republica Socialist ă Vietnam.
Acest tip de r ăzboi de gheril ă a opus dou ă strategii total
diferite. Strategia american ă viza lovirea centrelor vitale (care,
de fapt, nici nu existau), vânarea și distrugerea for țelor de
gherilă, în timp ce strategia de gheril ă vietnamez ă viza uzarea
forțelor americane, atragerea lor în jungl ă, în capcane și
obstacole de tot felul, epuizarea lor și obligarea ( și cu ajutorul
opiniei publice mondiale) s ă înceteze r ăzboiul și să părăsească
Vietnamul.
Războiul din Vietnam a fost o confruntare între for țe
clasice și forțe de gheril ă, între rezisten ța vietnamez ă, sprijinită
masiv de sovietici, și unitățile americane, care nu erau nici
pregătite, nici motivate pentru un astfel de r ăzboi. S-a tras îns ă
prea devreme concluzia c ă pierderea acestui r ăzboi de c ătre
americani înseamn ă o victorie categoric ă a rezisten ței împotriva
invaziei, a r ăzboiului întregului popor împotriva armatelor
profesioniste, bine dotate și bine instruite. În realitate, era vorba
de un război pe care americanii nu l-au preg ătit nici din punct
de vedere politic, nici strategic, nici militar. Și nici nu și-au pus
mintea cu el.37
Acest război a avut ecouri foarte mari și pe termen lung.
El a creat o emo ție puternic ă în rândul popula ției americane,
existentă încă și azi, la începutul mileniului al III-lea, și o
nemulțumire accentuat ă în rândul militarilor care au suportat nu

37 Pierderile americane în Vietnam au fost de 15.058 mor ți și 109.527 r ăniți
(sursa: http://khmercanada.site.voile.fr/vietnam5.htm)

145numai pierderile de pe câmpul de lupt ă38, ci și umilința lucrului
prost făcut. De aceea, ulterior, americanii au luat m ăsuri
categorice pentru delimitarea prin lege a responsabilit ății
factorilor politici și a celor militari și pentru preg ătirea forțelor
armate în vederea îndeplinirii cu minimum de pierderi
(conceptul pierderi zero) a mi siunilor foarte bine fixate,
susținute politic, mediatic și financiar și elaborate în cele mai
însemnate detalii. Episodul Vietnam nu s-a mai repetat.
De aceea, consider ăm că, din punct de vedere al artei
militare, r ăzboiul din Vietnam apar ține filosofiei r ăzboaielor
specifice procesului de lich idare a colonialismului fizic și
industrial, care vor fi din ce în ce mai rare (dar nu excluse) în
noul tip de societate. Astfel de r ăzboaie reprezint ă o rezisten ță
la invazie și ele nu vor disp ărea. Totu și, avându-se în vedere
complexul proces al frontierelor la început de mileniu, astfel de
războaie sunt completate și, uneori, precedate de ac țiuni
neconven ționale de tot felul, inclusiv de terorism. Terorismul
care, la sfâr șitul mileniului al II-lea și începutul mileniului al
III-lea devine un adev ărat război, are îns ă o sferă mult mai
largă și cauze complexe.
Tipului de r ăzboi din Vietnam îi corespunde și invazia
sovietică asupra Afganistanului din 27 decembrie 1979.
Sovieticii desf ășoară forțe și ocupă orașele importante și
câmpia. Mujahedinii se ascund în mun ți și hărțuiesc în
permanen ță aceste for țe sovietice. Pre țul pe care îl pl ătesc
afganii este foarte mare: peste un milion de mor ți și cinci
milioane de refugia ți, îndeosebi în Pakistan. În 1989, sub
presiune interna țională, sovieticii se retrag cu multe pierderi.

38 În centrul Washingtonului, exist ă un monument din marmur ă neagră, în
formă de unghi obtuz, sub nivelul solului, pe care sunt înscrise numele
tuturor militarilor pieri ți în războiul din Vietnam. În fiecare zi, aici, rudele și
apropiații celor disp ăruți aprind lumân ări și se reculeg. Este o expresie a
respectului pe care americanii îl acord ă soldaților săi care și-au făcut datoria
față de Statele Unite ale Americii, oriunde, în lume.
146Misiunile Enduring Freedom și ISAF sunt, de fapt, din
aceeași categorie cu cele dinainte, chiar dac ă obiectivul lor este
stabilizarea zonei și combaterea terorismului. Din punctul de
vedere al teoriei r ăzboiului și al cunoa șterii acestui fenomen,
ele nu ies din strategiile politice și militare de invazie.
2.3.2.2 Războiul din Falkland
Războiul din Malwine (Falkland) este unul dintre cele mai
neașteptate și mai controversate din istorie. B ătălia s-a dat în
1982 pentru st ăpânirea (controlul) Insulelor Malwine
(Falkland). În fapt, el nu a avut un obiectiv strategic. Nu se
urmărea nici st ăpânirea sau controlul unor resurse, nici
obținerea unei pozi ții strategice avantajoase. În actualele
condiții, Insulele Falkland nu au niciun fel de importan ță
politică, militară, economic ă sau strategic ă. Acestea au o
suprafață totală de 12.000 km2 și o popula ție care, în 1991, era
de 2121 de locuitori39. A fost un r ăzboi al orgoliilor (mai exact,
al orgoliului britanic) c ăruia i s-a dat îns ă o importan ță
exagerată. În fapt, el nu a avut aproape niciun fel de importan ță,
în afara aceleia de a demonstra c ă Marea Britanie r ămâne o
putere maritim ă, capabilă oricând s ă pună în mișcare un corp
expediționar, iar Statele Unite vor sprijini totdeauna, cel pu țin
cu un sistem ultraperformant de informa ții, acțiunile aliatului
său de peste ocean. Este valabil ă, desigur, și reciproca, a șa cum
au dovedit-o cele dou ă războaie din Irak, r ăzboiul din Kosovo
și cel din Afganistan. Steve Ouellet citeaz ă un jurnalist de
război din acel timp, Olivier Rolin, care define ște acest război
ca o „gaur ă neagră“ a istoriei, în care, pentru nimic și fără
niciun fel de discern ământ, în numele unor simboluri absurde

39 Steve OUELLET, La guerre des Malouines,
http://rain.prohosting.com/stoue/malouines.html

147sau al unor ra țiuni războinice, s-au aruncat uria șe sume de lire
sterline și de dolari.
Rezultatele acestui r ăzboi sunt și ele absurde. Singurul
rezultat pe care l-au prev ăzut speciali știi au fost pierderile
umane.
Arhipelagul Falkland, descoperit în 1592 de navigatorii și
exploratorii englezi John Davis și Sir Richard Hawkins,
aparținea Marii Britanii. El se afl ă în sudul Oceanului Atlantic
la 500 km de Argentina și la 12.000 km de Marea Britanie. E
drept, o parte a apar ținut, într-o vreme, Spaniei, apoi și Franței.
Căderea Imperiului spaniol și obținerea independen ței
Argentinei (în 1816) au determinat-o pe aceasta din urm ă să
revendice, doi ani mai târziu, în 1820, arhipelagul. În 1833,
englezii au preluat controlul insulelor și i-au alungat pe
argentinieni de acolo. Aceasta a fost, de altfel, și cauza oficial ă
a conflictului din 1982. Negocierile în vederea reglement ării
problemelor de suveranitate asupra insulelor au început la ONU
în 1960. În 1982, când a izbucnit r ăzboiul, acestea erau în curs
de desfășurare. Condi țiile climatice sunt extrem de dificile. Bat
vânturi neîntrerupte, p ădurile sunt rare, iar ocupa țiile
locuitorilor se rezum ă la creșterea vitelor și la pescuit.
Britanicii cred c ă ținutul adăpostește și importante resurse de
petrol, dar cercet ările (cel pu țin până în 1982) nu confirmaser ă
aceste presupuneri.
Argentinienii nu au recunoscut niciodat ă autoritatea
englezilor asupra insulelor. Dimpotriv ă, Argentina considera c ă
arhipelagul îi revine de drept. Ea a reprodus h ărțile geografice
începând cu 1529 și considera c ă adevăratul descoperitor al
insulelor a fost un navigator portughez la întoarcerea din
expediția lui Magellan. Argentina sus ținea că Anglia recunos-
cuse deja, prin Tratatul de la Ultrech din 1713, suveranitatea
Spaniei asupra teritoriilor colonizate de aceasta, iar posesiunile
franceze asupra insulelor fuseser ă deja vândute spaniolilor.

148Englezii sus țineau că primul care a debarcat în insule a
fost John Strong, în 1690. De altfel, Marea Britanie considera
că ea ocup ă oficial insulele din 1833, iar locuitorii aprob ă
suveranitatea britanic ă. La drept vorbind, argumente de acest
tip ar fi putut aduce și Spania și Franța.
Disputa era pe cale de a se regla, dar situa ția internă din
Argentina (infla ție 120%, șomaj 20%, datorie extern ă 250 de
miliarde de franci, problemele dificile cu care se confrunta
Junta dictatorial ă) cerea deturnarea aten ției asupra unui alt
obiectiv care s ă facă apel la solidaritate și unitate na țională, iar
repunerea pe rol a chestiunii suveranit ății asupra Malwinelor
părea tocmai potrivit ă. Marea Britanie devenea un adversar
ideal.
Junta militar ă conta pe lipsa de reac ție a Marii Britanii
sau, în orice caz, pe crearea unei probleme care nu avea efectiv
o soluție militar ă. Argentinienii nu credeau c ă, în secolul al
XX-lea, Anglia va trimite un corp expedi ționar în Malwine
pentru a ap ăra un pământ steril cu pre țul vieții soldaților
britanici. În plus, în acea vreme, britanicii se aflau într-un
proces de reducere și reorganizare a for țelor armate.
Junta militar ă argentinian ă nu cunoștea însă (sau nu lua în
calcul) nici for ța orgoliului britanic, nici caracterul primului
ministru conservator de atunci, Margaret Thatcher, denumit ă
„Doamna de Fier“. Mai mult, și „Doamna de Fier“ avea nevoie
de o mic ă diversiune pentru a compensa unele m ăsuri social
economice care privilegiau clasa de mijloc pe seama celor
bogați, dar și a celor s ăraci. Ea a încercat s ă instaureze o
democrație a micilor proprietari , inspirat ă din valorile
victoriene. Astfel, veniturile individuale urmau s ă crească pe
seama cheltuielii salariului social (cheltuieli de s ănătate, șomaj,
asigurare, asisten ță socială). Aceste m ăsuri favorizau reducerea
cheltuielilor publice și privatizarea aparatului guvernamental.
Ele au scăzut popularitatea „Doamnei de Fier“ și era de așteptat

149să piardă alegerile din 1983. A șa că situația creată de Junta
argentinian ă îi venea ca o m ănușă.
Există, după unii autori, și alte rațiuni ale declan șării
acestui conflict. Una dintre acestea (neconfirmat ă până în
prezent) se refer ă la existen ța unor negocieri între Statele Unite
și Marea Britanie pentru cedarea arhipelagului americanilor, în
vederea instal ării unei baze militare. Chir dac ă importan ța
strategică a acestor insule pare minor ă pentru argentinieni și
chiar pentru britanici, cu totul altfel se pune problema pentru
americani. O astfel de baz ă deschisă aici s-ar putea constitui
într-un centru de supraveghere a sudului Americii Latine și mai
ales a Antarcticii.
Războiul a început la 2 aprilie 1982. Argentinienii au
invadat insula cu 10.000 de militari. A doua zi, Margaret
Thatcher a constituit un corp expedi ționar din 40 de nave de
luptă, cincizeci de nave de sprijin militare și civile
rechiziționate, între care și „Elisabeta“, „Canberra“ și
„Uganda“, 40 de avioane, 60 de elicoptere, 28.000 de oameni și
4 submarine nucleare de atac. Orgoliul „Doamnei de Fier“
trebuia s ă demonstreze deopotriv ă forța Marii Britanii, ca
putere maritim ă indiscutabil ă, și voința politică a națiunii de a
acționa pentru scoaterea invadatorilor din insul ă. Nu pentru c ă
insulele respective ar avea vreo importan ță, ci pentru c ă ele
aparțin englezilor. Iar englezii știu să apere, cu orice pre ț, ce
este al lor.
Consiliul de Securitate al ONU a votat pentru retragerea
imediată a forțelor argentiniene și reluarea negocierilor. Câteva
zile mai târziu, Comunitatea European ă a stabilit un embargo
asupra importurilor argentiniene din țările europene și
vânzărilor de arme în Argentina. Statele Unite au hot ărât să
sprijine Marea Britanie, iar Rusia n-a schi țat niciun gest.
Margaret Thatcher a ordonat distrugerea imediat ă a navei
„Belgrano“, nava amiral a flotei argentiniene. Ac țiunea s-a
desfășurat pe 2 mai și a avut ca rezultat scufundarea vasului și
150moartea a 350 de militari argentinieni. Dou ă zile mai târziu,
argentinienii au scufundat distrug ătorul britanic „Sheffield“ cu
o rachetă „Exocet“. Britanicii, care ocupaser ă, pe 25 aprilie,
insula Georgia de Sud, au continuat atacul.
Mai multe țări și-au exprimat opinia asupra acestui
conflict, unele chiar afirmând c ă se vor alătura de o parte sau de
cealaltă.
Nimeni nu a f ăcut-o însă cu adevărat, în afar ă de Statele
Unite, care au sus ținut Marea Britanie cu informa țiile transmise
prin satelit.
Primul ministru britanic, netulburata și inflexibila
„Doamna de Fier“ avea îns ă o susținere intern ă totală. Se
declanșase un fel de frenezie britanic ă, specific ă epocilor de
mari confrunt ări, dar și celor în care orgoliile și emoțiile devin
omniprezente și omnipotente. Opinia public ă argentinian ă era
indignată mai degrab ă împotriva americanilor, care au tr ădat
interesele continentului, decât împotriva britanicilor. Au
remarcat îns ă și britanicii absurdul situa ției. Nimeni nu vorbise,
până la invazia argentinienilor, de insulele sacre Falkland.
Până la acest conflict, numai filateli știi britanici cuno șteau
existența acestor insule. Britanicii, de fapt, nu știau cum s ă
scape de ele, în pofida faptului c ă locuitorii se considerau…
englezi. „În fond, scrie un corespondent britanic, dac ă noi îi
batem pe argentinieni, nu o facem pentru a relua insulele, ci
pentru a g ăsi modalitatea cea mai demn ă de a le pierde…“
Totuși, a fost un r ăzboi. Rațiunile pentru care britanicii
l-au câștigat au fost numeroase. Logistica britanic ă a fost
superioară celei argentiniene. S-au folosit, pentru trupele de
uscat care au debarcat în insul ă, costume speciale, aparatur ă de
vedere pe timp de noapte și un sistem de conducere foarte bine
pus la punct. În plus, debarcarea s-a f ăcut între insule, într-o
zonă inaccesibil ă, ceea ce a dus la surprinderea tactic ă totală.
Raportul de for țe a fost, de asemenea, favorabil for ței

151expediționare, atât din punct de vedere tehnologic, cât și în ceea
ce privește forța umană (2,8/1).
Marea Britanie controla net c ăile maritime, dar și
Argentina controla c ăile aeriene, ceea ce a și dus la scufundarea
distrugătorului respectiv. De remarcat c ă, din cauza restric țiilor
bugetare, britanicii n-au adus în zone imensele sale
portavioane.
Generalul argentinian Mario Benjamin Menendez sus ține
că victoria britanicilor se explic ă și prin sus ținerea diplomatic ă
europeană, prin sprijinul acordat de Statele Unite (prin sateli ți)
și de Națiunile Unite. În acea epoc ă, Argentina era complet
izolată. Ea nu apar ținea nici lumii a treia, nici sistemului
comunist, nici democra țiilor occidentale. Nimeni nu o sus ținea,
mai ales c ă modul în care ac ționase Junta nu era nici legitim,
nici oportun, nici necesar, nici eficient.
Consecințele conflictului sunt și ele absurde. Marea
Britanie a pierdut 2 distrug ătoare, 2 fregate și un cargo, câteva
avioane și elicoptere, 255 de mor ți și 777 răniți. Războiul a
costat între 700 și 900 de milioane de lire sterline. Acolo a
instalat o baz ă militară ultramodern ă, un spital și alte
echipamente care nu servesc la nimic.
Argentina a pierdut 635 de oameni, un cruci șător, un
submarin, o nav ă de patrulare trei nave de transport și mai
multe avioane de vân ătoare. Junta militar ă a trebuit s ă cedeze
puterea civililor. Țara a ieșit devastat ă din acest conflict.
Cea care a câ știgat enorm de pe urma conflictului a fost
„Doamna de Fier“, care a ref ăcut prestigiul Imperiului britanic.
La 9 iunie 1983, ea a câ știgat alegerile și un al doilea mandat.
Ulterior, a fost numit ă o comisie de anchet ă, sub
conducerea lordului Franks, care avea sarcina s ă studieze
circumstan țele conflictului. Nu i s-a f ăcut niciun repro ș lui
Margaret Thatcher.
Statele Unite au pierdut îns ă foarte mult în urma acestui
conflict. Americanii au fost acuza ți că au trădat Doctrina
152Monroe și interesele aliatului lor sud-american, punând în
pericol o alian ță diplomatic ă ce a durat mai mult de 100 de ani.
Din punct de vedere militar, acest conflict a demonstrat
rolul tehnologiei și al voinței umane în r ăzboi. Acest conflict
are o valoare geopolitic ă remarcabil ă. El s-a desf ășurat în liniile
generale ale filosofiei lui Mackinder potrivit c ăreia care Marea
Britanie, ca putere maritim ă incontestabil ă poate ac ționa, pe
linii exterioare, împotriva oric ărei altei puteri terestre. Desigur,
Mackider, ca și Spykman, se refereau la Heartland -ul de Nord
(Eurasia) și la cel de Sud (Africa). Se în țelege însă că principiul
a fost folosit și în confruntarea din Falkland. În b ătălia de la
Tushima, flota ruseasc ă a parcurs o distan ță imensă, ocolind trei
continente, pentru a claca în fa ța flotei japoneze care i-a întins o
ambuscad ă în zona insulei Tushima. Marea Britanie a f ăcut pe
mare, un mar ș de 15.000 de kilometri, pentru a câ știga bătălia
terestră și navală cu una dintre cele mai mari țări ale
continentului american. Argumentul, ca și în cazul b ătăliei de la
Tushima este acela și: superioritatea tehnologic ă. Acest
argument va fi confirmat în toate confrunt ările care au avut loc
în ultima parte a secolului al XX-lea și în primii ani ai secolului
al XXI-lea.
2.3.2.3 Războiul din Golf din martie-aprilie 2003
Forța terestră care a ac ționat în Irak (Divizia 3 Infanterie,
Divizia 101 Aeropurtat ă, Diviziile 1 și 2 din Corpul de
Infanterie Marin ă, elemente din Divizia 82 Aeropurtat ă) s-au
bazat, în principal, pe trei elemente foarte importante:
¾ scutul informa țional;
¾ acțiunea întrunit ă (integrat ă), în care avia ția
strategică și cea de pe portavioane, navele de lupt ă
și forțele speciale au realizat un al doilea scut –

153„scutul aerian“ sau „scutul de foc“ – înapoia c ăruia
au înaintat spre Bagdad for țele terestre;
¾ elementul central al ac țiunii forțelor terestre l-au
reprezentat tancurile (1000 de tancuri); în jurul lor
s-a constituit întregul dispozitiv terestru.
Ulterior, a fost adus ă în teatru și Divizia 4 Infanterie –
prima mare unitate a For țelor Terestre Americane în întregime
digitalizat ă –, dar, probabil, și pentru alte misiuni.

Modul de ac țiune al for țelor terestre a fost, în general, unul
specific luptei în de șert, într-un teren în care trupele irakiene nu
puteau realiza decât cel mult surprinderea tactic ă. Dar și acest
lucru era posibil, dac ă apărarea ar fi fost preg ătită din timp,
ținându-se seama de uria șul potențial american și organizând o
ripostă bine chibzuit ă, intempestiv ă și asimetric ă.
Era însă nevoie de o motiva ție, cel pu țin ca în ianuarie
1991. Or, se știe, o dictatur ă ucide sentimentul na țional,
sentimentul identitar. Respectul fa ță de soldatul irakian, pe care
comandan ții americani l-au comunicat și l-au lăudat în urma
războiului din 1991, nu s-a mai justificat în acest conflict (cel
puțin în ceea ce-i prive ște pe comandan ții armatei irakiene,
inexistent ă pe teatrul de opera ții).
Unitățile americane au înaintat pe coloane, cu avang ărzi
puternice. Fiecare avangard ă avea în fa ță, pe cele dou ă benzi de
circulație ale unor drumuri asfaltate, dou ă tancuri Abrams.
Înapoia lor se aflau alte tanc uri (în general, într-o singur ă
coloană, fără intervale), înso țite de ma șini de lupt ă ale
infanteriei Bradley și Humvee. Era un dispozitiv specific pentru
acea zon ă și pentru acea situa ție. Acest dispozitiv a fost
condiționat de urm ătoarele:
¾ supremația informa țională;
¾ supremația aeriană;
¾ inițiativa strategic ă;
154¾ acțiunile, în folosul for țelor terestre și infanteriei
marine, ale elicopterelor de lupt ă Apache (care
aparțin Forțelor Terestre) și avioanelor A 10;
¾ prezența posibil ă a minelor, dar mai ales a
ambuscadelor de infanterie și a celor efectuate de
formațiuni înarmate ale Partidului Baas;
¾ rezistența blindajului tancului M1 Abrams la
impactul cu grenada cumulativ ă trasă de AG 7 și
vulnerabilitatea ma șinilor de lupt ă ale infanteriei și
a celorlalte ma șini din coloan ă la astfel de
mijloace.
Pentru siguran ța reciproc ă, tancurile și mașinile de lupt ă
ale infanteriei au ac ționat împreun ă, ca și în 1991, una dintre
misiunile importante ale ma șinilor de lupt ă fiind să protejeze
terestru, pe orizontal ă, tancurile în special împotriva vân ătorilor
de tancuri (care ac ționaseră împotriva tancurilor americane în
timpul războiului din Golf din ianuarie 1991) și să nu permit ă
apropierea infanteriei inamice de aceste blindate. Misiunea
tancurilor grele americane a fost cea tradi țională a „nucleului de
fier“ care asigur ă greutate și energie for ței care love ște,
înaintează și stăpânește. Rolul lor a fost confirmat pe deplin în
acest război. Ele continu ă să fie un element de for ță, de
stabilitate, de dominare a câmpului de lupt ă și de siguran ță.
Tancul nu a mai fost (cel pu țin în acest r ăzboi) o for ță de
izbire care înainteaz ă pe direcții, cu vitez ă maximă, în adânci-
mea dispozitivului inamic, fragmentându-i for țele și creând
faptul împlinit. El a fost, în martie-aprilie 2003, în r ăzboiul din
Irak (și se pare c ă așa va din ce în ce mai mult în viitor)
nucleul greu al unei for țe combinate (întrunite, integrate) care
înaintează înapoia unor scuturi (informa ționale, diversioniste,
psihologice, de foc etc.), love ște și, mai ales, st ăpânește.
Desigur, în urma rezultatelor r ăzboiului din 2003,
conceptul Joint Vision 2010 (JV 2010) va fi fost revizuit în
acest sens. Ini țial, americanii î și propuseser ă ca, în 2020,

155unitățile grele ale For țelor Terestre mo ștenite (Legacy Force) să
fie înlocuite cu o for ță interimar ă (Interim Force) , mai ușoară,
dotată cu vehicule de lupt ă pe roți. Între timp, se lucreaz ă la
constituirea Forței obiectiv (Objective Force), care are ca
obiectiv s ă asambleze, începând cu 2010, toate calit ățile
formațiilor grele și ușoare, într-un sistem de lupt ă pentru viitor
(Future Combat System).
Acțiunea tancurilor și blindatelor americane se deosebe ște,
totuși, esențial de cea din 1991. Este adev ărat, de data aceasta,
forțele americane au întâmpinat o rezisten ță mult mai slab ă
decât în primul r ăzboi, ceea ce le-a permis s ă acționeze pe
coloane. Rezisten ța irakiană a fost anihilat ă și prin alte mijloace
decât cele terestre. Mai mult, în acest r ăzboi, americanii au
aplicat conceptul de Război bazat pe Re țea, cu rezultate
mulțumitoare.
Blindatele americane au ac ționat nu ca forță de izbire , ci
ca forță de cucerire, înapoia a trei scuturi foarte importante
(scutul informa țional, scutul aerian și scutul terestru – de foc).
Scutul informa țional a fost asigurat de sistemul de sisteme
al Războiului în Re țea, adică de acel sistem care a permis
supremația informa țională, transmiterea informa ției în timp real
și conducerea direct ă a platformelor de lupt ă, adesea, peste (sau
în completarea) re țelei obișnuite de comand ă și control.
Tancurile au fost dotate cu sisteme GPS, cu indicatori termici și
(cele ale comandan ților) cu elemente ale R ăzboiului în Re țea
(calculatoare cuplate la re țeaua platformelor de lupt ă, la rețeaua
senzorilor și, bineînțeles, la re țeaua central ă C4). În compo-
nența acestui scut informa țional au intrat și alte informa ții decât
cele transmise prin mijloace ale sistemului cunoscut compus
din sateli ți, AWACS, avioane de cercetare, avioane f ără pilot,
forțe speciale etc. Este vorba de informa ții obținute prin agen ți
și prin surse din afara for țelor armate, dar cuplate la re țeaua
centrală. Componenta politic ă și cea psihologic ă ale acestui
război au jucat un rol chiar mai important decât ac țiunea
156propriu-zis ă, în teatru. Informa țiile care au ap ărut ulterior în
legătură cu modul în care a fost preg ătit războiul, premiile mari
(câte 15 milioane de dolari pentru informa ții în legătură cu
locul în care se ascunde fiecare dintre cei doi fii ai lui Saddam
Hussein și 25 de milioane de dolari pentru informa ții în
legătură cu liderul irakian), ac țiunile politico-diplomatice,
economice și informaționale la scar ă mondială arată că războiul
viitorului nu se reduce doar la teatrul de opera ții, ci se
mondializeaz ă.
Scutul aerian a fost asigurat de componenta strategic ă a
Forțelor Aeriene, de avia ția de pe portavioane și de cea a
forțelor terestre, iar scutul terestru de forțele speciale, de
mijloacele aeriene ale diviziilor (elicoptere de atac Apache și
avioanele A 10) și de sistemele de arme.
Au fost, de asemenea, întrebuin țate poduri de asalt pe tanc
H82510 (acest tip de pod va fi înlocuit cu un nou pod de asalt
mult mai eficient XM104 Wolverine). Tancurile nu au fost
întrebuințate pentru lupta propriu-zis ă în localitate (este vorba,
în principal, de Bagdad, Basra și Kerbala. Ele au avut rol de
descurajare și de susținere cu foc. Irakienii nu au dispus de
mijloace pentru a împiedica p ătrunderea tancurilor M1A1
Abrams în localit ăți. Schema de ac țiune a fost urm ătoarea:
informație – atac electronic – atac aerian – înaintare terestr ă
pe suport de tancuri , aceasta din urm ă asigurând controlul și
stăpânirea teatrului. Soarta tancurilor în armatele moderne este
discutată de mai mul ți ani, iar războiul din martie-aprilie 2003
pare să dea un prim r ăspuns acestei provoc ări. Pentru c ă
tancurile, în acest r ăzboi, au avut un rol cu totul deosebit.
Urmează ca viitorul s ă aleagă între condi ția tancului ca nucleu
greu al unei forma ții terestre, puternic acoperit ă informațional,
aerian și terestru, și aceea de a fi înlocuit printr-un vehicul pe
roți, mai ușor și cu posibilit ăți de a fi transportat rapid în teatru.

1572.4 Aria de cuprindere a conceptului noului r ăzboi
Care poate fi aria de cuprindere a noului r ăzboi? Este el
mai amplu, mai larg, mai sofisticat și mai cuprinz ător, sau este
același de veacuri, dar îmbr ăcat în hainele relativ noi (sau
doar înnoite, sp ălate și scrobite) ale vechiului r ăzboi? Aduce
noul război ceva cu adev ărat nou sau r ămâne la acelea și
temeri, concepte și precepte dintotdeauna? Cum va afecta noul
război vechea conflictualitate a lumii? O va aduce cu
picioarele pe p ământ, sau va r ămâne, în continuare, ag ățată de
subiectivismul, voluntarismul și lipsa condamnabil ă de
responsabilitate a clasei politice cu sau f ără frontiere?

Noul război este mult mai larg decât cele precedente. El
le înglobeaz ă pe toate, le reune ște în noua conflictualitate
haotică a lumii și, în acela și timp le intersecteaz ă, le supune
unui proces de analiz ă și sinteză, de generalizare, concretizare
și abstractizare, ceea ce duce la o conceptualizare specific ă a
noului război. Războiul de Re țea, Războiul cognitiv și Războiul
haotic par să fie unul din rezultatele acestui nou proces, impus
de realitățile începutului de mileniu, de analiz ă șți reconsiderare
a războiului.
2.4.1 Războiul de re țea
Războiul de Re țea este și va fi din ce în ce mai mult
prima și cea mai important ă fațetă a noului r ăzboi, de care
vorbim din ce în ce mai des, în țelegând, prin aceast ă plonjare în
interdependen țe un fel de plonjare într-o uria șă pânză de
păianjen. Re țeaua este pânza de p ăianjen a civiliza ției
tehnologice și informa ționale, care ne va duce, într-un orizont
previzibil, în fa șa acelei trompe uria șe care va suge informa ția
din noi și ne va transforma doar în ni ște forme f ără conținut,
fără fond, dependente de noul con ținut care ni se va injecta și
158care, după ce ne vom desprinde de pânza care ne-a imobilizat și
vom pluti o vreme ca ni ște electroni liberi, sau ca ni ște
musculițe rătăcite, vom fi din nou prin și într-o alt ă pânză de
rețea-păianjen. Și va apărea iarăși o uriașă sau minuscul ă
trompă care va suge noul con ținut transformat în informa ție
prin scurtul și productivul nostru zbor liber, precum cel al
albinelor care adun ă nectar…
Pentru că informația nu se creeaz ă decât prin libertatea
izvoarelor sau a creierelor…
„Un virus informatic – scrie François-Bernard Huyghe –
are capacitatea de a face milioane de victime atunci când declamă:
Vă iubesc , iar generalii se v ăd nevoiți să ducă
războaie cu zero mor ți. Economia se militarizeaz ă, războiul se
vrea umanitar. Cet ățenii reclam ă coduri secrete, spionii vor
publicitate. Noi dorim tehnologii lini știte, dar avem conflicte
dure. N-avem inamici, avem în schimb, peste tot, b ătălii. Toate
aceste paradoxuri sunt, de fapt, unul singur: societatea
informației produce contrariul s ău – conflictul și secretul.”40
Toate par, parc ă, întoarse pe dos, fiecare trece în contrarul s ău
sau tinde c ătre contrarul s ău, dar nu pentru a-l distruge – un
contrar distrus nu face doi bani, ele este valabil doar ca adversar, nu și ca învins –, ci pentru a-l folosi, pentru a lua ce-i
al lui și a nu-i da nimic în schimb.
Secretul se desecretizeaz ă, libertatea se secretizeaz ă.
Desecretizarea este generat ă de nevoia de informa ție, de cât
mai multă informație, secretizarea libert ății vine din nevoia de
securitate, de siguran ță, de stabilitate și de așezare a valorilor la
locuri sigure, bine ap ărate și bine protejate.

40 François-Bernard HUYGHE, L’ennemi à l’ère numérique. Chaos,
information, domination , version numérique, publicat ă de autor pe site-ul

Accueil

159

Totuși, aceste dou ă planuri nu se pot contopi. Este
adevărat, rețeaua desecretizeaz ă tot mai mult lumea, dar tot ea o
secretizeaz ă la loc. Secretizarea și desecretizarea nu sunt
complementare, ci doar func ționale. Fiecare trece în cealalt ă
când are nevoie s ă treacă. O astfel de trecere nu este
transformare, cum s-ar putea crede, nici metamorfozare, ci doar… căutare. Lumea secret ă caută informație și credibilitate,
lumea nesecret ă, lumea liber ă, caută securitate. Aparent,
rețeaua oferă fiecăreia dintre aceste lumi ce dore ște ea să vadă,
să afle, să știe, să foloseasc ă, să ofere, să-și asigure, adic ă,
funcționalitate, stabilitate și securitate, în noul context politic și
strategic bazat pe re țea. În realitate, este vorba nu de o
deschidere spre orizonturi și posibilit ăți nemărginite, ci doar de
un nou modus vivendi . Acest nou modus vivendi nu este mai
puțin conflictual decât cele de dinaintea lui. Este îns ă mai
apropiat de spa țiul acțional, de teatrele de confruntare extinse
ale planetei, de paradoxurile ei.
Războiul de re țea se duce în re țea, prin re țea, pentru re țea,
dar nu în afara lumii reale, ci tocmai în miezul cel mai fierbinte Informație
strategică
Nesecret, liber
la comunicare,
la atitudine,
la comportament,
la parteneriat,
la acțiune,
Nevoia de
informațieNevoia de
securitateSECRET NESECRET
SECRET NESECRET
SECRET-NESECRET
160al acesteia: natura uman ă, informa ția, cunoa șterea, gândirea,
logica. Un astfel de r ăzboi de re țea are, în opinia noastr ă, foarte
multe dimensiuni printre care pot fi situate și următoarele:
¾ este un război de re țea, în rețea și pentru re țea;
¾ este un r ăzboi tehnologic, informa țional,
psihologic și mediatic;
¾ este un război în expansiune;
¾ urmărește realizarea suprema ției informa ționale,
în toate dimensiunile și sub toate aspectele, prin
desecretizarea secretului și crearea, în spa țiul
nesecretizat, a unei nevoi endogene de securitate prin secretizare;
¾ urmărește dominan ța în spa țiul cognitiv, prin
punerea în circula ție a unor concepte de mare
semnifica ție sau care par a avea o foarte mare
semnifica ție, precum și a unor metodologii de
analiză, sinteză, generalizare și abstractizare,
creând astfel un fel de nou
modus cognoscendi ;
¾ urmărește revolu ționarea gândirii r ăzboiului, în
sensul unor construc ții de sintez ă în spațiul noțiu-
nilor, judec ăților, raționamentelor și conceptelor.
Acest nou r ăzboi – războiul de re țea – nu este doar ceea
ce numim R ăzboi bazat pe Re țea, ci un fel de metar ăzboi care
folosește toate tipurile de re țele – de la cele de informa ții, la
cele de ale trafican ților și radioamatorilor – pentru a ajunge
oriunde exist ă ființă umană care poate fi informat ă,
dezinformat ă, influențată, atrasă de o parte sau de alta a unei
baricade nev ăzute, aruncat ă într-o stare de haos sau de
incertitudine, transformat ă într-o surs ă de informa ție utilă, de
produs util sau pur și simplu de forum-ist care recep ționează ce
i se spune și își dă cu părerea în sensul dorit de marile „armate”
de rețea.
Un astfel de metar ăzboi se manifest ă cu pregnan ță în
toate spa țiile cunoscute și pe toate coordonatele activit ății

161omenești, de la simpla activitate productiv ă obișnuită, la marea
dimensiune a gândirii formale, dar mai ales în cele patru spa ții
care configureaz ă lumea modern ă:
¾ spațiul fizic;
¾ spațiul informa țional sau cibernetic;
¾ spațiul psihologic;
¾ spațiul cognitiv.
Forțele și mijloacele unui astfel de r ăzboi sunt
numeroase. S ă ne gândim, spre exemplu, c ă, la fiecare magazin
de electronice se g ăsește un GPS care te poate conduce oriunde
în lume, pe oricare drum dore ști, un calculator cu care po ți intra
imediat în re țea, un modem wireless, pe care-l po ți cumpăra cu
câteva zeci de euro și o mulțime de alte produse ale acestei
lumi electronice de re țea în care se pare c ă adevăratul război
pentru spa țiul fizic, spa țiul comercial, spa țiul mediatic, spa țiul
psihologic și spațiul cognitiv abia începe.
2.4.2 Războiul asimetric
Războiul asimetric este, în mare m ăsură, tot un război de
rețea. N-ar fi tocmai corect s ă spunem c ă războiul asimetric este
o creație violent ă a prăpădiților lumii, a dispera ților, a celor ce
nu dispun de tehnologii sau a criminalilor, terori știlor,
huliganilor, statelor prost guvernate sau falimentare, adic ă a
„răului” lumii.
Nu putem intra din nou în acea capcan ă – și ea asimetric ă
și perversă – potrivit c ăreia „noi” suntem buni, iar „ceilal ți”
sunt „răi”, iar datoria noastr ă este să-i nimicim pe cei r ăi sau să-
i facem buni. Dac ă se poate. Dac ă nu, nu. O astfel de capcan ă,
simplistă și perversă, atrage, din p ăcate, foarte mult ă lume. De și
ne aflăm în era cunoa șterii – chiar a cunoa șterii științifice –,
continuăm, în mare m ăsură, să trăim în aceast ă dihotomie
primitivă buni-răi, noi și ceilalți, da-nu. Toate acestea sunt în
discordan ță cu descoperirile științifice, cu uria șul potențial
162uman de a cunoa ște și înțelege procesele dinamice complexe,
departe de echilibru, ecua țiile nelineare, evolu țiile și
desfășurările complexe, chiar haotice. Aceast ă realitate
complicat ă genereaz ă, dealtfel, un alt mare paradox al acestei
lumi: trăim și gândim complex, suntem angaja ți în cunoa șterea
nelimitată a nem ărginirii, îns ă, în ceea ce prive ște
conflictualitatea, pacea și războiul, impunem simplismul,
exclusivismul, dihotomia și o condamnabil ă ușurință de a
opera cu da și cu nu, f ără a ne păsa câtuși de puțin de
intervalul infinit dintre aceste dou ă extreme .
Războiul prezentului și cel al viitorului – practic, toate
războaiele prezentului și, mai ales, cele ale viitorului – vor
îmbrăca forme dintre cele mai ciudate și mai imprevizibile, iar
conținutul lor se va particulariza din ce în ce mai profund, de și,
în linii generale, va r ămâne acela și ca acum o mie de ani. Dar,
într-un fel, toate acestea – form ă, conținut, politici, strategii,
tactici, resurse etc. – vor fi strânse, ineluctabil, în chingile
rețelei și, în acest fel, vor putea fi, în oarecare m ăsură,
cunoscute și chiar influen țate sau modelate semnificativ.
Rețeaua a schimbat complet fa ța lumii. Omul este,
de-acum, conectat nu numai la informa ție, ci și la acțiune. De
undeva dintr-un punct, el poate ac ționa, la zeci de mii de
kilometri un dispozitiv, o ma șină, un instrument cu care poate
face cam tot ce dore ște el și, evident, ce îl las ă sau pot s ă-l lase
cei mai puternici ca el – cei care controleaz ă și gestioneaz ă
rețeaua sau re țelele – să facă sau să nu facă. Între el, adic ă între
acest om oarecare situat undeva, într-un punct de pe planet ă sau
din spațiul cosmic conectat la re țea, și ei, managerii re țelei, se
va duce totdeauna un r ăzboi, un r ăzboi asimetric de re țea și
pentru rețea. Un război, desigur, dispropor ționat și complicat.
Pentru că totdeauna managerii re țelei vor impune, în interesul
lor și al rețelei, anumite reguli de func ționare a re țelei, regimuri
de securitate (evident, pentru al ții, adică pentru ceilal ți, și nu
pentru ei), iar el, omul-punct din re țea sau de re țea și ceilalți

163„alții” vor căuta să spargă aceste regimuri, s ă iasă din îngrădiri,
să foloseasc ă rețeaua sau re țelele așa cum vor și cum cred ei. În
final – dac ă va exista un final – probabil c ă nu va câ știga
nimeni. R ăzboiul rețelei sau re țelelor este unul de tip continuu,
ca și cel economic, un r ăzboi pentru impunerea unui interes
împotriva altor interese, unei politici împotriva altor politici,
unei voin țe împotriva altor voin țe, pe de o parte, și, pe de alt ă
parte, o reac ție sau un complex de reac ții la aceste impuneri.
Războiul rețelelor, războiul în re țea, de re țea și pentru
rețea va fi, și în continuare, ceea ce a fost el mereu, adic ă, între
altele și un mijloc, ultimul dintre ele, de deblocare a unei
situații strategice, mai exact, infostrategice și va urma, în
principiu, cam acelea și reguli precum r ăzboiul descris de
Clausewitz, dar nu oricum, ci în noile condi ții ale noului teatru
de război, adic ă ale noului r ăzboi.
Scopul politic al acestui nou r ăzboi – avem, aici, în
vedere doar una dintre componentele noului r ăzboi, cea a
confruntării pentru re țea – este asem ănător celui din vremea
marelui Napoleon: impunerea voin ței politice .
Evident, impunerea voin ței politice acolo unde exist ă
putere și capacitate de a folosi aceast ă putere, adic ă în rețea.
Obiectivul strategic este învingerea sau distrugerea inamicilor
din rețea, impunerea unui sistem favorabil de gestionare a
rețelei și asigurarea capacit ății proprii, în defavoarea
capacității celorlal ți, de a folosi în mod eficient re țeaua .
Astăzi, cine domin ă rețeaua domin ă lumea.
Iar dominarea re țelei nu se poate realiza decât prin
mijloace dispropor ționate și, în foarte mare m ăsură, asimetrice,
adică greu de egalat, de cunoscut, de în țeles și, mai ales de
contracarat. Asimetria puterii const ă în dispropor ția pe care o
creează, o menține și o amplific ă și, evident, în capacitatea de a
se adapta rapid la reac ția asimetric ă a adversarilor, ace știa fiind,
totdeauna sau de cele mai multe ori, în inferioritate tehnologic ă,
dar nu și strategic ă.
164
CCAAPPIITTOOLLUULL 33
CCUUNNOOAAȘȘTTEERREEAA NNOOUULLUUII RRĂĂZZBBOOII
Una dintre provoc ările vitale ale omenirii este cea a
cunoașterii războiului. Ea a devenit cu adev ărat vitală în
momentul în care r ăzboiul însu și a pătruns, prin mijloacele sale,
în spațiul cunoa șterii, deși el, cam în toate timpurile, nu s-a
arătat prea dispus s ă existe în v ăzul lumii, s ă se supun ă adică
procesului cunoa șterii. Dar faptul c ă războiul încearc ă (și chiar
reușește) să se foloseasc ă de cunoa ștere sau de anumite
componente ale acesteia ca de o arm ă, să transforme adic ă
unele dintre elementele cunoa șterii în arme de subjugare,
influențare, distrugere sau de supunere devine extrem de
important. Pentru c ă nu știm cum se va comporta acest
metasistem – r ăzboiul – în viitoarele bifurca ții. Nu știm dacă va
alege calea transparen ței, a expansiunii solu țiilor
conflictualit ății în spa țiul cunoa șterii, prin mijloacele
cunoașterii, sau doar se va folosi de universul infinit al
cunoașterii pentru expansiunea conflictualit ății de tip războinic.
Noi consider ăm că ambele comportamente se cer studiate și
analizate, întrucât, atunci când este vorba de fenomenul r ăzboi,
singurele lucruri importante sunt resursele, informa ția,
luciditatea, curajul adev ărului și marea responsabilitate a
deciziei politice și strategice.
3.1 Războiul și teoria cunoa șterii
Poate fi, oare, r ăzboiul supus unui proces de cunoa ștere?
În ce const ă, de fapt, cunoa șterea războiului? Este vorba de
cunoașterea cauzelor și efectelor, mecanismele r ăzboiul fiind,
pentru majoritatea oamenilor, un fel de cutie neagr ă? Sau

165putem spera ca sistemul și procesele deosebit de complexe pe
care le presupune r ăzboiul să poate fi supuse cu adev ărat
cunoașterii comune și mai ales cunoa șterii științifice? Va reu și
oare știința cunoașterii să treacă dincolo de numeroase cortine
care adâncesc tot mai mult misterul fenomenului r ăzboi, deși el
pare, acum dup ă experien ța dramatic ă a țărilor care au
compus Iugoslavia, dup ă cea a Irakului, Afganistanului și
Orientului Mijlociu și transmiterea în direct a unor imagini
accesibil tuturor, intrat deja în re țelele de comunica ții de tip
Internet?

Ceea ce s-a transmis în direct despre recentele confrunt ări
armate poate fi impresionant. Oamenii sunt avizi dup ă
spectacole. Dar r ăzboiul nu este un spectacol. Ceea ce se vede
la televizor nu înseamn ă război transmis în direct , ci doar ni ște
umile secven țe din conul extrem de limitat al camerei de luat
vederi. Comentariile care se fac de aviza ți sau neaviza ți sunt și
ele parțiale și convenabile sau interesate. În realitate, foarte
puțini oameni știu ce înseamn ă cu adevărat fenomenul r ăzboi și
cu atât mai pu țin războiul concret, cel care se duce în teatrele de
operații. Cunoa șterea științifică asupra r ăzboiului va r ămâne,
încă pentru mult ă vreme, par țială, fragmentat ă și discutabil ă,
întrucât interdiscipinaritatea și integrarea cuno ștințelor va
întâmpina totdeauna dificult ăți. De aici nu rezult ă că războiul
nu poate fi cunoscut sau c ă, între război și cunoaștere, exist ă o
falie greu de trecut. Rezult ă numai dificultatea extrem ă a
acestui proces și ușurința cu care pot fi oamenii manipula ți.
3.1.1 Managementul cunoa șterii războiului de tip cognitiv
și limitele sale
Războiul cunoa șterii este mult mai mult decât r ăzboiul
cunoștințelor, iar cunoa șterea războiului devine tot mai dificil ă.
Cunoașterea unui fenomen atât de complex, dominat de politici
166feroce și de interese f ără limite în spa țiul conflictualit ății,
trebuie să treacă prin furcile caudine ale unei confluen țe și,
deopotriv ă, ale unor falii dintre ra țional și irațional, dintre ceea
ce există și merită să piară și ceea nu exist ă și nu merit ă să
existe.
3.1.1.1 O posibil ă și necesară cunoaștere a războiului
cunoașterii
Oamenii nu- și doresc nici r ăzboiul și nici războaiele,
indiferent cum ar fi și ce ar fi acestea. Fiecare om respinge
războiul, dar fiecare este robul r ăzboiului sau carnea de tun a
bătăliilor interminabile pentru cuvinte, resurse, pie țe, putere și
influență. Stresul r ăzboiului devine atât de mare, încât nu ne
mai putem lipsi de el. Face parte din via ța noastră, fără să
dorim acest lucru și, în acela și timp, fără să simțim aceast ă
prezență tacită, poluantă și molipsitoare.
Violența din comportament, din muzic ă, din literatur ă,
din programele de televiziune, dar și din teatrele r ăzboaielor de
tot felul, este edificatoare și nu are nevoie de cunoa ștere, iar
atunci când cineva dore ște, totuși, s-o cunoasc ă, se deschide un
labirint din care cu greu mai poate cineva ie și.
Dintotdeauna, r ăzboiul a adunat, sub, în sau pe aripile
sale distrug ătoare, acaparatoare și, câteodat ă, chiar și un pic
protectoare, cam tot ce a realizat mai de pre ț cunoașterea
umană. Și aceasta, nu dintr-un egoism feroce și lipsit de orice
rațiune, ci tocmai din prea mult ă rațiune.
Paza bun ă, care, de cele mai multe ori, trece primejdia
rea, este valabil ă și în cazul r ăzboiului. Mai ales în cazul
războiului cu desf ășurări violente reale și previzibile, unde
primejdia are cu totul alte dimensiuni decât în via ța de fiecare
zi. Dar via ța este viață. Ea își are legile ei, universul ei și modul
ei de a percepe, eluda, accepta și, evident, de a- și asuma

167provocările, pericolele și amenin țările. Oricum, r ăzboiul nu
cere permisiunea vie ții, nici să fie acceptat sau negat, nici s ă fie
declanșat. El face parte din via ța oamenilor și, în cea mai mare
măsură, se supune universului legilor ei, iar legile ei sunt
contradictorii și chiar conflictuale, de unde și permanen ța
războiului, ca parte intrinsec ă a vieții conflictuale a oamenilor.
Totuși, înaintea a orice altceva, chiar și a războiului, se
situează viața. Chiar dac ă un om adev ărat este cu adev ărat
fericit atunci când gândul îi este mai tare ca via ța, el, omul
gândului, oricât ar dori și oricât s-ar chinui, nu va putea ie și
niciodată dintr-o realitate incontestabil ă: nu exist ă gând fără
viață, iar viața precede și însoțește totdeauna gândul, chiar și
atunci când gândul o dep ășește, construindu- și propria lui lume,
propria lui existen ță, propria lui via ță, care nu poate fi decât una
cu desfășurări în spații multiple, abstracte și concrete, terestre și
cosmice, sensibile și raționale, uneori și iraționale…
Cunoașterea se afl ă, în primul rând, în slujba vie ții, și nu
doar pentru c ă este, efectiv, produsul ei, ci și pentru acela c ă ea
însăși produce via ță și înnobileaz ă viața. Cunoa șterea se
prezintă ca un proces de asimilare a mediului cognoscibil și, în
același timp, de acomodare la cerin țele și exigențele lui.
Cunoașterea este o frumoas ă și năbădăioasă construc ție
dinamică, permanent ă, bazată pe o arhitectur ă flexibilă și pe un
proiect de mi șcare și în mișcare. Un proiect care se modific ă
mereu, întrucât mereu trebuie ad ăugat câte ceva, sau de
schimbat câte ceva.
Viața omului este foarte complex ă și foarte complicat ă.
Ea se desf ășoară concomitent pe foarte multe planuri, unele
prezente, altele trecute, iar cele mai multe viitoare – întrucât
omul trăiește în viitor –, în foarte multe forme și cu conținuturi
dintre cele mai diversificate. Omul tr ăiește concret, dar și
abstract, într-un spa țiu cât se poate de real, dar și într-un spa țiu
virtual, se ad ăpostește și chiar se închide într-o cas ă, dar se
deschide, prin gând, prin ra țiune și prin re țea, spre toate
168orizonturile, p ătrunde în lumea întreag ă, în toate spa țiile
posibile și imposibile, de la Atom la Univers. Omul este
monada civiliza ției sale. Este Nimic în Totul și Totul în Nimic.
Este, ca s ă-l parafraz ăm pe Kant, lucrul în sine al lui
Dumnezeu.
Dar omul acesta atât de complex și atât de complicat
mai este înc ă ceva. Este tot timpul teatrul unui r ăzboi
permanent, unui r ăzboi de atri ție, care se duce în el, cu el,
pentru el, împotriva lui sau în numele lui, într-un Univers
fantastic, mi șcător și nesigur.
Războaiele de pân ă acum n-au fost altceva decât
părticica vizibil ă a Marelui R ăzboi al Cunoa șterii care se duce
de mii de ani în acest teatru-univers, care este omul. Pu țina
siguranță de care are parte omul în via ța lui se distribuie, mai
exact, se risipe ște în milioane și milioane de lucruri m ărunte.
Acestea-i abat aten ția de la pericolele ce-l pândesc la tot pasul
și care sunt extrem de numeroase. Totul, dar absolut totul, de la
radiația cosmic ă sau solar ă care, într-o zi, poate, va p ătrunde
ionosfera și îl va descompune pe om în elementele primare ale
Universului, la posibilul criminal real sau virtual care-l a șteaptă
la una dintre cotiturile drumului lui sinuos și complicat prin
Universul Cunoa șterii, ca al oric ărui sistem dinamic complex,
sau la oceanul care, bulversat de un tsunami, se va n ăpusti peste
plaja însorit ă în care el, omul, se simte, în clipa dinaintea
dezastrului, fericit, amenin ță. Totul amenin ță și, în acela și timp,
oferă o mică marjă de securitate, adic ă o cută de univers în care
poți să te adăpostești.
Totul este o amenin țare. Diluat ă de milioanele de lucruri
mărunte care, totu și, nu amenin ță în mod direct, ci danteleaz ă și
înfloresc via ța, abătând-o de la marea și adevărata amenin țare:
Cunoașterea . Partea malefic ă și imprevizibil ă a Cunoa șterii.
Este o manevr ă strategic ă de înșelare, care în șeală de zeci de
mii de ani și pe care, de și o cunoaștem, ne facem c ă n-o vedem.
Dar ea exist ă și, din când în când, î și exprimă prezența, mai

169mult sau mai pu țin vizibil, mai mult sau mai pu țin inteligibil,
mai mult sau mai pu țin major, uneori în simple semne, alteori,
în evenimente extrem de grav e – cutremure, uragane, avalan șe,
războaie –, în spa țiul fizic, dar și în cel al cunoa șterii, care
distrug, îngrozesc, intr ă în memorie, dar, aproape imediat, sunt
uitate sau, mai exact, acceptate ca f ăcând parte din via ță.
Trăim lângă ele, lâng ă toate aceste pericole ce pot
deveni amenin țări directe, a șa cum căprioara tr ăiește lângă leu,
știind sau sim țind, probabil, c ă regele animalelor poate deveni
primejdios doar când este înfometat, iarba lâng ă erbivore,
planeta P ământ lâng ă oceanul de meteori ți și de radia ții,
sistemul solar lâng ă alte sisteme, probabil foarte acaparatoare
de energie…
Omul cunoa ște toate acestea, pentru c ă face parte din
ele, pentru c ă, într-un fel, este demiurgul lor, chiar dac ă unele
dintre propriile sale crea ții îl înrobesc, iar altele îl umilesc.
Toate îns ă îl înalță și, într-o form ă sau alta, îl sufoc ă, îl
copleșesc.
Ființa umană este o fiin ță a cunoașterii. Deși multe din
cele omene ști rămân încă necunoscute și/sau zone interzise
cunoașterii, poate chiar incognoscibile, via ța omului, inclusiv în
componenta sa conflictual ă și războinică, este și rămâne
cognoscibil ă. Războiul, ca produs al ac țiunii omului social, al
societății omenești, poate fi cunoscut. Iar dac ă este o crea ție a
omului și, ca atare, poate fi cunoscut, el, r ăzboiul, poate fi și
transformat. Chiar și Marele R ăzboi al Cunoa șterii poete fi
transformat în Marele Efect al Cunoa șterii.
3.1.1.2 Limite și limitări
De ce face r ăzboiul parte din via ța oamenilor? De ce au
oamenii nevoie de r ăzboaie? Este r ăzboiul o reproducere, la
scară macro, a ceea ce se afl ă în om la scar ă micro? Exist ă,
170oare un r ăzboi genetic? Este, oare, omul sortit s ă suporte, s ă
creeze și să dureze, la infinit, r ăzboiul? F ără război și
războaie, oare, omenirea ar muri de plictiseal ă?! Ce înseamn ă
Marele Război al Cunoa șterii?
Omul crede c ă în jurul lui se învârtesc toate. Chiar dac ă
știe precis – dup ă sute de mii de ani de existen ță, a aflat și el
atâta lucru! – c ă el nu este și nu poate fi centrul Universului, ci
doar o f ărâmă oarecare dintr-un infinit de infinituri, omul
continuă să adune, s ă centreze și să concentreze în jurul lui
toate orizonturile. Le strânge în jurul lui, dintr-un sim ț de
proprietate, dar, mai ales, din nevoia de a le cunoa ște, de a ști
ce-i cu ele, la ce pot folosi și chiar de a se folosi de ele. Sau, de
ce nu, de a le fi el însu și folositor. Omul prive ște cu team ă și
curiozitate la aceste orizonturi, întrucât ele se afl ă mereu într-o
zonă imprecis ă, de falie sau de confluen ță, dintre lumea lui –
care se confund ă cu el însu și – și lumea de dincolo de el, de
limitele lui fizice, de limitele lui cunoscute și cognoscibile,
lumea mare, dar, într-un fel, tot lumea lui. Pentru c ă lumea
cealaltă, pe care tot el, omul, vrea s-o știe, dar se teme s ă afle
prea multe lucruri despre ea, este o lume a nefiin ței, a
nemișcării, a non-conflictualit ății, este o lume etern ă, o lume a
entropiei zero. Iar lumea etern ă, fiind lipsit ă de mișcare și de
conflict, nu exist ă. Cel pu țin, în planul cunoa șterii. Ce s ă
cunoști la ea?!
Războiul nu este o lume, ci doar un sistem de ac țiuni, un
proces și, prin aceasta, un instrument de construc ție sau de
distrugere în spa țiul unei lumi, al acestei lumi reale sau
imaginare, sau al acestor lumi, un fenomen care reproduce, în
mediul oamenilor, ceea ce, de fapt, se petrece în Univers. Și
Heraclit spunea asta, uimit, probabil, ca și noi, de energiile
teribile ale lumii care se concentreaz ă și se dezl ănțuie în
războaie.
Acest raționament creeaz ă o oarecare resemnare în
mediul uman, în sensul suger ării ideii că războiul n-ar c ădea în

171responsabilitatea oamenilor, c ă n-ar fi ei, oamenii, vinova ți de o
asemenea groz ăvie, ci altcineva, oricine altcineva din Univers,
energiile negative, extratere ștrii, oricine, mai pu țin el, omul.
El, omul, care are con știința de pândar și convingerea de
victimă, crede și acum, dup ă atâtea milenii de existen ță și
cunoaștere, că toată responsabilitatea și, ca atare, întreaga vin ă
a războiului ar apar ține altcuiva, Universului iresponsabil,
legilor naturii care se transpun dramatic în legile naturii oamenilor, hazardului, nenorocului etc. De aceea, potrivit unei
asemenea viziuni, n-ar fi prea multe lucruri de f ăcut în ceea ce
privește Războiul. A șa cum nu sunt prea multe lucruri de f ăcut
nici în ceea ce prive ște furtuna, uraganul, bombardamentul cu
meteoriți, avalanșele iernilor aspre sau inunda țiile din vremea
musonilor, în spa țiul sud și sud-est-asiatic, a ploilor de toamn ă
sau de prim ăvară, în spațiul european…
Fără a înlătura complet o astfel de perspectiv ă, trebuie s ă
vedem și latura cealalt ă
a războiului, cea care apar ține efectiv
oamenilor, celor care gândesc r ăzboiului și creează mijloacele
necesare pentru ducerea lui. Pentru c ă, înainte de a fi
confruntare violent ă, odinioar ă, în săbii și săgeți, astăzi, în
sisteme de arme precise și chiar în arme de distrugere în mas ă,
mâine, în unde, electroni și, probabil în re țele, poimâine, în
concepte, r ăzboiul este gând, concep ție, plan, proiect. Iar toate
acestea sunt f ăcute și vor fi mereu f ăcute de oameni.
Războiul oamenilor este o confruntare violent ă – în
„șpăngi” de toate soiurile sau în concepte și teorii de toate
soiurile –, gândit ă, planificat ă, programat ă. Oamenii știu
dinainte ce au de f ăcut în cazul unui r ăzboi, se preg ătesc
îndelung, din genera ție în genera ție, practic, de când exist ă
omenirea, pentru astfel de eventuale confrunt ări, pentru orice
fel de confrunt ări și de probleme, elaborând politici și strategii,
constituind for țe și mijloace, alocând resurse.

172Toți știm că politicienii sunt cei care, în ultim ă instanță,
hotărăsc războiul. Iar unii dintre mai marii sau mai micii
politicieni ai lumii, care nu sunt Dumnezeu, cred, uneori, c ă
războiul le-a fost dat lor și numai lor s ă se foloseasc ă de el, așa
cum le-au fost date mâinile, picioarele și, într-o anumit ă
măsură, creierele. De aici nu rezult ă că politicienii ar avea mai
mult sau mai pu țin creier ca al ții, care nu sunt politicieni, ci
doar faptul c ă, de când este lumea, creierele politicienilor n-au
ezitat să se foloseasc ă, la vremuri mai mult sau mai pu țin
potrivite, și de acest fenomen al conflictualit ății omenești, mai
exact, al vie ții omene ști care, a șa cum spuneam, este
conflictual ă de la un cap ăt la altul, pentru impunerea propriei
lor voințe altor politicieni sau, pur și simplu, altor țări și altor
oameni de pe planet ă. Ceea ce, la urma urmei este foarte
normal, de vreme ce tr ăim într-o lume a voin țelor care, dac ă
sunt voin țe, se confrunt ă. Confruntarea voin țelor țin de o
dialectică ciudată și paradoxal ă, pe care n-a în țeles-o nimeni,
niciodată pe deplin, de și toți au formulat-o și au explicat-o prin
sute și mii de volume.
3.1.1.3 Axiologia conflictualit ății
Deși omul este mai mereu surprins de evenimente,
niciodată nu disper ă și nu se las ă bătut. Totdeauna, caut ă
soluții, reacționează într-un fel sau altul, gânde ște ce face,
acumuleaz ă experien ță, învață, supravie țuiește. Și, mai presus
de toate, din acel Labor improbus omnia vincit , deviza lui de
muncă și de viață, el își face un templu de putere, mândrie și
demnitate. Mai mult, o astfel de filosofie a muncii st ăruitoare
creează durata, iar durata înseamn ă valoare. Numai ce este
valoros dureaz ă. Nimic din ceea ce nu este valoros nu poate
rămâne sub semnul duratei. Conceptul de valoare joac ă, în
istoria lumii, rolul pe care-l joac ă cel de lege în științele naturii.

173Valoarea, în spa țiul civiliza ției oamenilor, concept
fundamental al culturii și, deopotriv ă, pilon al civiliza ției, al
oricărei civiliza ții, este pus ă în slujba omului și a mediului s ău
de viață. Heinrich Rickert și Wilhelm Windelband, ca, de altfel,
întreaga școală de la Baden, au dezvoltat o știință a valorii –
axiologia41 –, care înseamn ă respect fa ță de sensul valorii, acela
de a legitima individualitatea.
Axiologia este, îndeosebi știința valorilor morale . Ea se
descompune în dou ă părți; etica și estetica . Aparent, științele
astea n-au ce s ă caute în managementul r ăzboiului. Aici nu este
însă vorba de orice r ăzboi, ci de r ăzboiul cognitiv, adic ă de acel
război care se duce nu doar în zona conceptelor economice și
militare, ci și în regiunea extrem de sensibil ă a conceptelor care
construiesc arhitectura axiologic ă a unei na ții.
Asemenea concepte, care construiesc valoarea sau
asambleaz ă valori în sisteme puternice și coerente , sunt
dinamice, sunt concepte ac ționale și, din acest motiv, sunt
vulnerabile. R ăzboiul cunoa șterii le vâneaz ă la tot pasul, fie
pentru a le distruge, fie pentru a le influen ța, fie pentru a le
transforma, dar totdeauna pentru a le folosi sau pentru a se
folosi de ele.
Războiul acesta al Cunoa șterii este cumplit, întrucât nu
este unul comun, cu arme la vedere, cu strategii previzibile, ci
unul care se infiltreaz ă în spațiul motiva ției cunoa șterii, care
distruge sau impune concepte.
Numai rela ția cu valoarea permite identificarea, în
interiorul unui infinit sensibil, a unor singularit ăți eterogene.

41 În filosofie, cuvântul axiologie a apărut în 1902, în lucrarea Logica
voinței a lui Paul LAPIE și, în 1905, în lucrarea lui Eduard von HARTMAN
Grundriss der Axiologie (de fapt, cuvântul fusese întrebuin țat, de acela și
autor, în 1890, în lucrarea Axiologia și diviziunile sale (Révue de la France
et de l’étranger , juillet-déecembre, vol. XXX, pp. 466/479),
http://www.techno-science.net/?onglet=glossaire&definition=684.
174Există oare valoare și în conflictualitate? Cu alte
cuvinte, conflictualitatea are valoare în sine? Poate fi ea,
conflictualitatea, raportat ă la o valoare, de tipul celei pe care o
are, spre exemplu, diamantul lui Rickert? Dar r ăzboiul? Face
războiul parte dintre sistemele de valori ale lumii?
Evident, r ăspunsurile la aceste întreb ări și la multe altele
asemănătoare nu pot fi decât negative. Toate aceste ac țiuni care
țin de conflictualitate, fie c ă se numesc revolu ții, insurec ții,
revolte, gherile, proteste sau r ăzboi, nu sunt valori, întrucât sunt
acțiuni, iar ac țiunile sunt provocate de interese, de scopuri și
obiective ce se realizeaz ă, în cazul r ăzboiului și al conflictua-
lității armate, prin violen ță.
Valorile n-au ce c ăuta aici. Valorile se extrag din ceea ce
produce ac țiunea, sunt rezultate de excep ție ale ac țiunii,
produse ce vor intra în patrimoniu, produse de patrimoniu, care
înnobileaz ă acțiunea, dar nu în dimensiunea acelui „ finit
coronat opus ”, ci în alt registru, cel dat de acel „ ad augusta per
angusta ”, care ne arat ă că la rezultate str ălucite care, în timp,
pot deveni valori, nu se poate ajunge oricum.
Ele, aceste rezultate str ălucite, care pot deveni valori,
sunt confirmate de timp și însușite de oameni. Dar ele trebuie
să treacă prin furcile caudine ale r ăzboaielor cunoa șterii.
Valorile nu sunt îns ă dogmatice, chiar dac ă ele au
calitatea de a trece prin timp, de a avea durat ă. Fără valoare nu
există durată. Iar valoarea, chiar dac ă poate avea și o latură, să
zicem, dogmatic ă, nu este dogm ă, ci arhitectur ă deosebit ă,
mulată perfect pe psihologia și sociologia tuturor vremurilor, pe
nevoia oamenilor de repere f undamentale, de stabilitate și
securitate.
Deci, orice am spune, valoarea nu exist ă în niciun fel în
conflictualitate, nu face parte din armele care se folosesc pe un câmp de lupt ă (deși unele arme, prin modul cum au fost
executate, pot fi valori), ci, uneori, în finalul acesteia sau în

175rezultatele acesteia, atunci și numai atunci când, dup ă ploaie
vine soare.

3.1.1.4 Management și gestionare
Secolul al XXI-lea nu va fi, totu și, după toate probabi-
litățile, un secol dogmatic, o ie șire intempestiv ă din rațiune și o
întoarcere la o neo-inchizi ție. Bătălia fundamental ă se va duce,
probabil, între globalizare și fragmentare, dar nu între orice fel
de globalizare și orice fel de fragmentare, ci doar între pozi țiile
și interesele extreme și extremiste ale celor dou ă tendințe. O
globalizare ra țională nu poate s ă nu țină seama de entit ățile
naționale, culturale, civiliza ționale, religioase etc., de universul
cunoașterii și de războiul permanent și extrem de distrug ător
din spațiul cunoașterii.
Fragmentarea se dore ște a avea func ții corective, dar cine
poate face oare o distinc ție clară între „corectarea” unor
nedreptăți ale istoriei și punerea în oper ă a intereselor unor
grupări care vor s ă distrugă sau să fragmenteze alte grup ări, din
rațiuni cât se poate de reale, de justificate sau de perverse?!
Într-un haos profund, de tipul celui care se instaleaz ă cam peste
tot, orice este posibil și nimic nu poate fi prea sigur.
Siguranța și securitatea nu sunt puncte forte ale epocii în
care trăim. Să sperăm, totuși, că secolul în care abia am intrat
va fi, în cele din urm ă, nu un secol al bigotismului și
extremismului religios, ci unul al ra țiunii, al cre ării, realizării,
implement ării și consolid ării societății epistemologice, adic ă a
acelui tip de societate, bazat ă pe rațiune, știință și tehnologie,
unde fiecare om va fi, s ă spunem a șa, un mic savant. Un secol
al valorii umane, un secol al axiologiei .
Bătăliile din r ăzboiul cunoa șterii se vor duce, totu și, în
spațiul entităților generatoare de valori materiale și spirituale.
176Nu în spa țiul valorilor, ci în cel al ac țiunilor, adic ă acolo unde
se creeaz ă produse, concepte, ac țiuni ce pot deveni, în timp,
valori. Valori ale civiliza ției oamenilor. Pe fundamentul c ărora
se construiesc marile și statornicele areale.
Generic, în spa țiul întreprinderii.
Cea mai mare parte a întreprinderilor sunt, în acela și
timp, supra-comandate și sub-dirijate.42 Această problematic ă
abia de este în țeleasă, foarte pu țin oameni fiind în m ăsură să
sesizeze diferen țele. Ea prive ște toate formele de organizare,
inclusiv statele-na țiuni. Peter Drucker afirma, referitor la șefii
de state și la maniera lor de a conduce, urm ătoarele: «nu exist ă
țări subdezvoltate, nu exist ă decât țări prost conduse”.
Există o mare diferen ță între „a gera” și „a managera”,
chiar dac ă ambele activit ăți sunt absolut necesare pentru
rentabilitatea respectivei întreprinderi sau a oric ărei alte entit ăți
unde se desf ășoară activități umane.
„A gera” const ă în a comanda, a controla, a provoca, a
îndeplini, a- ți asuma responsabilit ăți. „A managera” (a
conduce) înseamn ă a influen ța, a ghida, a orienta, a mobiliza, a
coagula. Prima este o activitate de rutin ă. Cea de a doua este
creație.
Cei care gereaz ă cunoașterea se numesc gestionari și
trebuie să știe „ce trebuie s ă facă ei”, adică ce au ei de f ăcut, și
își concentreaz ă efortul asupra modului „cum trebuie s ă facă ce
au de făcut?”.
Cei care conduc procesul cunoa șterii – este vorba,
desigur, de cunoa șterea războiului cunoa șterii –, managerii sau
liderii, știu „ce trebuie f ăcut” și își orienteaz ă eforturile pentru a
răspunde la întrebarea: „cum s ă se facă ce este de f ăcut?”.
Managerii nu se mul țumesc să ducă mai departe ceea ce
alții deja au f ăcut. Ei creeaz ă noi idei, noi politici și noi

42 Citat de H. POINTILLART și D. XARDEL, Megabaza: Le marketing
du toucher-juste , Ed. Village Mondial, Paris, 1996, p. 15.

177metodologii. Managerii în țeleg, inoveaz ă, creează continuu.
Inclusiv în acest controversat spa țiu al războiului cognitiv.
Managementul cunoa șterii războiului cognitiv este, deci,
un sistem complex de activit ăți de descoperire, identificare,
analizare, evaluare, prognozare și valorificare a deosebirilor și
congruen țelor ce exist ă între sisteme, procese și acțiuni din
spațiul războiului conceptelor, a cauzelor conflictualit ății ce se
contureaz ă pe măsură ce aceste sisteme și procese sunt puse în
relație, a particularit ăților fiecăruia dintre sisteme, fenomene
și procese, dar și prin crearea de noi „atribu ții”, funcții și
posibile utilit ăți, într-o viziune dinamica și complex ă a
cunoașterii războiului.
Nu încape nicio îndoial ă că inovația (creația) – func ția de
bază a oricărui management – se bazeaz ă aproape în
exclusivitate pe cunoa șterea și înțelegerea specificului
războiului cunoa șterii, pe asocierea de semnifica ții ce dau
dinamica unui sistem sau proces, utilitatea și profitul (câ știgul)
pe care-l presupune totdeauna crea ția, găsirea de noi
semnifican ți. Dar, așa cum am afirmat mai sus, cunoa șterea este
un proces dificil, de durat ă și foarte complex, iar integrarea
datelor, informa țiilor și cunoștințelor în procese și sisteme care
să asigure managementul efectiv al cunoa șterii războiului va
mai dura. Dar nimeni nu va da înapoi, întrucât procesul
cunoașterii războiului, indiferent sub ce form ă s-ar desf ășura
acesta este necesar, benefic și ireversibil.
3.1.2 Info-r ăzboiul
Războiul trece din ce în ce mai mult în spa țiul infor-
mațional, mai exact, în spa țiul cunoa șterii. Aceast ă adevărată
mutație strategic ă se produce din cel pu țin trei motive:
¾ dezvoltarea f ără precedent a domeniului infor-
mațional și, deci, a domeniului cognitiv și centrarea
competiției, concuren ței și conflictualit ății umane în acest nou
178spațiu, extrem de complex, de dinamic și, în acela și timp, de
fluid;
¾ dezvoltarea armelor de distrugere în mas ă și a altor
sisteme ultraperfec ționate de arme care fac imposibil ă o
confruntare de mare amploare în spa țiul geofizic;
¾ dispariția efectiv ă a motiva ției geografice, fizice și
geofizice a conflictualit ății și transferarea ei în spa țiul cognitiv.
Toate aceste trei realit ăți impun o nou ă reconfigurare a
conflictualit ății, în general, și a războiului, în special, astfel
încât aproape toate conceptele vor fi, mai devreme sau mai
târziu, adaptate la aceast ă nouă realitate n-dimensional ă.
3.1.3.1 Info-valoare, info-cultur ă, info-civiliza ție
François-Bernard Huyghe43 în capitolul IX, intitulat
„Amenințări, conflicte, informa ție: spre o info-strategice ”, din
cadrul unei lucr ări la ample, intitulat ă „Guerre cognitive ”,
subliniază că ideea unui „r ăzboi cognitiv” întâmpin ă rezistențe
de toate felurile. În fond, r ăzboiul înseamn ă moarte, eventual
moarte colectiv ă. Este „provincia vie ții și a morții” de care
vorbea metaforic în țeleptul chinez. Dar problema nu este
lingvistică, ci ideologic ă. Ea nu- și găsește sursa – sus ține
François-Bernard Huyghe – în reticen ța acceptării adevărului că
progresul mijloacelor de cunoa ștere a fost asociat totdeauna
celui al mijloacelor de distrugere. În fond, nu numai mijloacele
de distrugere, ci și conceptele care stau la baza lor, evolu țiile
din domeniul matematicii, fizicii, îndeosebi a fizicii cuantice și
fizicii nucleare, a chimiei, biologiei, informaticii etc. sunt
legate strâns de conflictualitatea lumii, de r ăzboiul sau
războaiele lumii. Însu și războiul este, la urma urmei, un produs
al cunoașterii, atât în forma lui distructiv ă, cât și în cea

43 Doctor în științe politice, fondatorul Observatorului European de
Info-strategie.

179restrictivă, mai precis, în cea de „organizare” a violen ței. La
toate acestea, s-ar putea ad ăuga natura conflictual ă, ca să
spunem r ăutăcioasă, a omului. „Jena provine – scrie François-
Bernard Huyghe – din ideea c ă raportul cunoa șterii cu violen ța
implică altceva decât o proast ă utilizare a cuno știnței, și anume
deturnarea acesteia în folosul unor finalit ăți ofensive (spre
exemplu, fabricarea de arme din ce în ce mai perfec ționate).”44
De la Saint-Simon încoace, poate chiar din timpuri str ăvechi,
cum mult înainte de Saint-Simon, pe care-l citeaz ă Huyghe,
cunoașterea și comunicarea, printr-o bogat ă tradiție intelec-
tuală, sunt considerate mijloace de solu ționare a problemelor,
mijloace pacifiste. Chiar dac ă mijloacele tehnice, îndeosebi
tehnologia, mijloacele economice și cele financiare au fost
dintotdeauna obiective de rivalitate, cunoa șterea rămâne, în
esența ei, cel mai important mijloc al oamenilor de solu ționare
a problemelor cu care se confrunt ă. Se pare îns ă că lumea
ultimelor decenii ale secolului al XX-lea și a primului deceniu
al secolului al XXI-lea a fost și continuă să fie începe tot mai
fie indiferent ă la asocierea dintre a ști, a afla și a comunica,
adică dintre cuno ștință (ca produs al cunoa șterii), informa ție (ca
nedeterminare înl ăturată, deci tot cunoa ștere) și comunicare (ca
rezultat și ca mijloc al interac țiunilor dintre aceste elemente, în
planul rela țiilor umane). Dar, din ce în ce mai mult, rezultatele
cunoașterii, grație evoluției tehnologiei informa ției, tehnologiei
numerice și rețelei, devin sursa esen țială a schimb ărilor sociale,
a progresului și civilizației. În acela și timp, aceasta (cunoa ș-
terea) se constituie și într-un mijloc de înl ăturare sau de
gestionare a neprev ăzutului, a pericolelor și amenințărilor, a
conflictului. Și chiar dac ă, pe măsură ce societatea progreseaz ă,
apar noi provoc ări, noi pericole, noi amenin țări, noi
vulnerabilit ăți și, de aici, noi riscuri, nu exist ă nicio îndoial ă că,
în managementul acestei evolu ții dinamice și complexe,

44 François-Bernard HUYGHE, Menaces, conflit, information: vers un
info-strategie , p. 1.
180cunoașterea joac ă rolul esen țial. Dar tot pe acest fond al
cunoașterii, exist ă decalaje economice, tehnologice și
informaționale imense, arsenale imense, politici, strategii și
acțiuni extrem de diversificate – toate ofensive – care nu numai
că nu anuleaz ă conflictualitatea lumii, dar îi dau o turnur ă
globală, complex ă și chiar haotic ă.
3.1.3.2 Info-conflictualitatea
Există o ipoteză, potrivit c ăreia societatea informa țională
se dovede ște a fi una deopotriv ă a conflictului, a controlului și a
secretului. Aceast ă ipoteză, cel puțin în etapa actual ă, se pare c ă
începe să se confirme. La urma urmei, lumea este dominat ă de
ci care produc, de țin, folosesc mijloacele și tehnologiile de
elaborare, vehiculare și manipulare a informa ției. Ei, ace ști
giganți informatici, au posibilitatea s ă facă aproape tot ce
doresc în spa țiul informa țional, iar spa țiul informa țional este, la
ora actual ă, cel care domin ă planeta. În acest moment, pe
planetă, în homosfer ă, există două mari entit ăți care, de fapt,
formează una singur ă: Informa ția și Conflictul.45 Indiferent în
ce scop se folose ște informa ția, ea produce, în societatea
omeneasc ă, deopotriv ă, progres și conflictualitate. Noile
Tehnologii de Informare și Comunicare (NTIC) se extind
continuu, aflându-se, mai mult ca niciodat ă, în avangarda
civilizației, creând, de fapt, un nou concept civiliza țional, cel de
info-civiliza ție, de civiliza ție informa țională. Noțiunea
info-civiliza ție (sau conceptul, dac ă ne referim la con ținutul
extrem de larg al cuvântului pe care îl folosim aici) pare
incomplet ă și nerealist ă. Informa ția nu este decât un efect al
unei acțiuni de cunoa ștere, adică o component ă a cunoașterii, o
modalitate de înl ăturare a unei nedetermin ări, adică de aflare a
unui lucru nou, necunoscut pân ă atunci, pe când civiliza ția

45 François-Bernard HUYGHE, ibidem.

181presupune o cultur ă, deci, un sistem de valori, acumulate în
timp și confirmate de via ță. Informa ția în sine nu este valoare,
deși importan ța ei va fi totdeauna deosebit ă. Ea are, cel mult, o
valoare de întrebuin țare, în procesul cunoa șterii. Totu și,
infrastructurile informa ționale și de comunicare – în spe ță,
rețelele informa ționale planetare, de tipul Internetului, dar nu
numai –, b ăncile de date și informa ții, raportul tot mai strâns
dintre informa ție și cunoștință, dau informa ției o valoare
epistemologic ă, fac adic ă din informa ție o epistemă, adică o
entitate a cunoa șterii științifice. Putem vorbi, deci, consider ăm
noi, de o valoare a informa ției sau de informa ția luată ca
valoare, adic ă de info-valoare . Aceasta nu schimb ă nici
definiția valorii, nici importan ța ei ca entitate de baz ă a culturii,
nici domeniul valorii, ci aduce informa ția în spa țiul valorii.
Acest lucru este posibil – chiar f ără elementul „confirmare în
timp”, întrucât informa ția n-are timp, ea este important ă prin
faptul că aduce noutate, permite pasul înainte în domeniul
cunoașterii, are, adic ă valoare f ără durată, valoare f ără timp.
Pentru civiliza ția actuală și viitoare, pentru cunoa șterea actual ă
și viitoare, informa ția devine un fel de monadă informațională
– în sensul leibnizian al no țiunii monadă –, adică entitate f ără
dimensiuni și fără timp.
Societatea actual ă și-a format deja o cultură informa-
țională, caracterizat ă de un sistem de valori informa ționale, de
info-valori , sau de sisteme de info-valori care dau deja o alt ă
dimensiune, necunoscut ă până acum (la acest nivel de
dezvoltare). Dac ă există o cultur ă informațională, adică un
sistem de valori informa ționale care identific ă și definesc o
cultură informațională, există și un info-interes , adică un sistem
de interese informa ționale sau mai multe sisteme de interese
informaționale care produc politici, strategii, tactici și acțiuni
informaționale. Iar toate acestea sunt conflictuale.
De unde rezult ă că există o conflictualitate infor-
mațională, o info-conflictualitate, produs ă nu de info-valori, ci
182de info-interese . Aceasta este o concluzie foarte important ă, pe
care noi o consider ăm a avea valoare de axiom ă în analiza
conflictualit ății actuale și viitoare.
Și, dacă avem de-a face cu un domeniu distinct, foarte
important pentru definirea civiliza ției actuale, este normal ca el
să fie analizat din toate perspectivele posibile și înțeles în toate
coordonatele, determin ările și desfășurările sale. Pentru c ă el
configureaz ă această civilizație, atât ca suport de valori pe care
se fundamenteaz ă, pe care se construie ște, cât și ca univers de
interese, pe coordonatele c ăruia evolueaz ă, se dezvolt ă.
Conflictualitatea acestei noi civiliza ții, a info-civiliza ției,
se deruleaz ă pe cel pu țin două planuri, care creeaz ă două
sisteme distincte de referin ță:
¾ rezistența la globalizare și, respectiv, presiunea
globalizării;
¾ extinderea re țelelor informa ționale și atitudinea
antirețea.
Rezistența la globalizare și presiunea globaliz ării
reprezintă, de fapt, expresia nou ă, actuală, a unui foarte vechi
conflict, cel identitar. Globalizarea este un nou tip de identitate
a mediului uman, a societ ății omene ști,. Este vorba de o
identitate definit ă pe un nou tip de civiliza ție, pe civiliza ția
cunoașterii, care, dup ă cum se constat ă deja, este precedat ă de o
etapă pe care noi o numim info-civiliza ție sau civiliza ție
informațională.
Info-civiliza ția este o etap ă necesară și ea se construie ște
indiferent dac ă noi vrem sau nu vrem. Recrudescen ța
informației este determinat ă de creșterea rolului ei în via ța
oamenilor impun, întrucât, ast ăzi, nu exist ă om fără informație.
Globalizarea, ca proces prin care conceptele, rela țiile inter-
naționale, economia, comunica țiile, finan ța, infrastructurile
devin interactive, asigurând accesul tuturor, indiferent unde s-ar
aflași cine ar fi, la informa ție, se poate realiza în trei variante:
¾ ca identitate de identit ăți sau ca entitate de entit ăți;

183¾ ca o nou ă identitate, prin negarea și chiar prin
distrugerea celorlalte identit ăți, mai ales prin
distrugerea na țiunilor și statelor politice, adic ă
prin agresiune civiliza țională;
¾ ca o combinare, în propor ții egale sau diferite,
între cele dou ă.
La nivelul reprezent ării și la cel al cunoa șterii comune,
este greu s ă se poate face distinc ție între cele trei variante, cu
atât mai mult cu cât nu exist ă „responsabili cu globalizarea”,
instituții naționale sau interna ționale specializate sau îns ărci-
nate cu managementul unui astfel de proces. Nici la nivel politic sau la nivel strategic, nu exist ă structuri sau elemente
abilitate s ă conceapă, să planifice, s ă gestioneze și să înfăp-
tuiască globalizarea. Și atunci, aceast ă globalizare apare ca un
proces sau ca un fenomen complex, cu desf ășurări greu
previzibile sau chiar imprevizibile, chiar haotice, de tipul celor meteorologice sau geofizice, în fa ța cărora nimeni nu este
responsabil și nimeni nu are ce face. În cel mai fericit caz, pot fi
luate măsuri pentru înl ăturarea (sau valorificarea) efectelor.
Dacă procesul de globalizare ar oferi garan ții că se va
constitui, într-o prim ă etapă, ca identitate de identit ăți (adică
fără să distrugă statele politice și structurile existente) și ar
exista suficiente argumente și suficiente garan ții că o astfel de
metaidentitate este necesar ă pentru omenire (de exemplu,
pentru a fi mai puternic ă și unitară într-un posibil r ăzboi cu o
altă civilizație, extraterestr ă, care ar urma s ă ne invadeze
planeta), atunci rezisten ța la globalizare ar fi mai pu țin
important ă, iar conflictul s-ar desf ășura în termeni acceptabili,
adică în limitele gener ării evoluției, mișcării, dezvolt ării, și nu
în cei ai distrugerii.
Rezultă, de aici, câteva teme mari care se au în vedere din
toate timpurile, dar care, abia azi, î și află șansa de a fi luate în
seamă și, poate, solu ționate. Dintre acestea, cele mai
importante, care îndeamn ă la profund ă meditație, dar care pot fi
184luate și în dimensiunea lor afirmativ ă, asertoric ă, conclusiv ă și,
evident, de sensibil și ineluctabil avertisment, fac parte, în
opinia noastr ă și următoarele:
¾ paradisul informa țional și ideologia sau utopia
tehnologic ă46;
¾ întrebuințarea proast ă a tehnologiilor, mai ales a
high-tech și a IT, și repartiția lor inegal ă și
inechitabil ă (este vorba de hegemonia american ă);
¾ era numeric ă nu-și onorează încă promisiunile;
¾ noua economie nu demareaz ă;
¾ finele istoriei sau noua ordine mondial ă sunt
amânate sine die;
¾ cultul tehnologiilor de comunica ții apare mai
degrabă ca o justificare a unei globaliz ări
rușinoase.
Optimismul pro-tehnologiilor g ăsește din ce în ce mai
puține suporturi. Tehnologiile impresioneaz ă, dar, în acela și
timp, adâncesc faliile strategice, divid lumea, îi m ăresc
conflictualitatea, concomitent cu crearea unui profund
sentiment de team ă și nesiguran ță. Se dezvolt ă un puternic
curent anti-tehnologic, concomitent cu o resurec ție a
culturalismului, a mi șcărilor identitare, a mi șcărilor
antiglobalizare. În acela și timp, are loc o „divizare” a „societ ății
cibernetice”, de o parte situându-se marile corpora ții
informatice, re țelele, întreaga info-structur ă și infrastructur ă
specifică și, de cealalt ă parte, ciberpira ții, hackerii, e-militanții
și toți protestatarii și luptătorii antitehnologie.

46 François-Bernard HUYGHE, ibidem.

1853.1.3.3 Noile hegemonii
Noile Tehnologii de Informa ții și de Comunica ții (NTIC)
permit extinderea conflictului – și chiar a r ăzboiului – într-un
mediu în care, alt ădată, nu prea avea ce c ăuta. Acest mediu nu
este numai cel strict informa țional – adic ă în cel al confrunt ării
dintre serviciile secrete sau dintre marii gigan ți purtători de
informație – ci mai ales în mediul comunica țiilor de mas ă, în
mediul mass media. Media a devenit una dintre marile puteri
ale lumii, care tinde chiar s ă se desprind ă de condi ția ei de cea
de a patra putere într-un stat – expresie metaforic ă, dealtfel – și
să devină o putere în sine, o putere f ără locații și fără standarde,
care creeaz ă noi coordonate ale conflictualit ății și pune efectiv
războiul – inclusiv r ăzboiul fizic – în chingi mediatice greu de
identificat, de definit și de gestionat.
Războiul informa țional se duce nu doar între serviciile
secrete – de și aceasta este, de fapt, componenta tradi țională și
complexă a acestui tip de r ăzboi –, ci mai ales în mediul
comunica țional. Media, adic ă imaginea în timp real – real ă,
montată, trucată, oricum, selectat ă cu multă grijă –, cuvântul –
ales și el cu dib ăcie, pentru a induce informa ția dorită –, fluxul
neîntrerupt de date, filmul, Internetul și toate celelalte re țele și
produse mediatice se constituie în mijloace extrem de eficiente
de influen țare, manipulare, avertizare și descurajare etc.,
precum și de liniștire, asigurare, securitate.
Tehnologia informa ției a atins cote incredibile. Practic,
poate face orice. Prin culoare, frecven ță, mod de emisie, calitate
a imaginii, varia ții în spectrul luminos, dar și prin calitatea
frazei, prin stil și prin consisten ța mesajului, se poate transmite
consumatorului de informa ție sau de produs mediatic ceea ce
efectiv se dore ște a i se transmite. Zeci de pagini web sunt, de
fapt, componente ale Network Centric Warfare , netwar , third
wawe war , ale Infosec , Psyops , Compsec etc. Nu toate paginile
web sunt folosite pentru a șa ceva, se în țelege. Dar cum s ă le
186deosebești pe unele de altele? Cum s ă scăpăm de efectul
informării sau dezinform ării, de manipulare sau de influen țare,
când trăim într-o lume a informa ției și a comunic ării?!
Sunt întreb ări care presupun r ăspunsuri nuan țate, bine
gândite și elaborate cu mult ă grijă. Poate că nu trăim numai și
numai într-un teribil r ăzboi informa țional. Poate c ă războiul
reprezintă doar latura conflictual ă a mediului informa țional, cea
dictată de interese economice, politice și de altă natură, care
cer, pentru a fi puse în oper ă, info-dominare, manipulare și
influențare. În rest, comunicarea face parte din mediul de via ță
al oamenilor, din natura uman ă, iar mijloacele prin care se
realizează sunt, în primul rând, produse ale inteligen ței creative,
ale inteligen ței constructive și nu ale cele distructive. Dar, înc ă
o dată, cum să le deosebim pe unele de celelalte? Cum s ă facem
diferența între imaginea care are drept scop s ă influențeze, să
manipuleze și imaginea care exist ă și pe care, pur și simplu,
dorim sau trebuie s ă o vedem? Exist ă, desigur, diferen țe, însă
nimeni nu- ți lasă timpul necesar pentru a le sesiza. Efectul noii
ofensive informatice este cel de siderare, de uimire, de
impresionare. Ast ăzi, nu mai exist ă invazii precum cele ale
conchistadorilor de odinioar ă. Nici precum cele ale armatelor
care au invadat Africa, America de Nord, America de Sud și
atâtea alte locuri bogate sa u considerate bogate de pe p ământ.
Astăzi, cei puternici, cei care au creat re țeaua și tehnologia
informației nu fac altceva decât s ă transmit ă informație, să
creeze imagini, s ă influențeze, să sidereze. Desigur, nu numai
cei puternici procedeaz ă astfel, ci și cei mai pu țin puternici, cei
slabi. Rețeaua permite aproape orice, cu condi ția să știi s-o
folosești. Rețeaua orizontalizeaz ă nu numai informa ția,
comunicarea și relațiile, ci și provocarea, pericolul, amenin țarea
și, evident, vulnerabilitatea.

187Strategia în șelării, a manipul ării, a influen țării este foarte
veche. François-Bernard Huyghe47 atribuie acestei strategii
patru arte mar țiale:
¾ arta apari ției (producerea de semne și semnale);
¾ arta înșelării (inducerea adversarului în eroare și
determinarea lui s ă ia decizii eronate);
¾ arta observ ării (acumularea de informa ții despre
mediu, inamic și obiectiv);
¾ arta ascunderii (inizibilitatea, p ăstrarea secretului
și surprinderea).
Războiul nu este numai confruntare pe un câmp de lupt ă
până ce una dintre p ărți este învins ă și dezarmat ă. Războiul este
și o bătălie de discursuri, de declara ții, de amenin țări, de
imagini șocante, de cântece, de simboluri, de embleme, de tot
ce poate s ă exprime for ța și să-l intimideze pe adversar, pentru
a se câștiga un precedent sau pentru a-l determina s ă renunța la
luptă, să accepte condi țiile sau s ă se team ă. Prin cuvinte,
imagini și tot felul de date, de tehnologii și de acțiuni
mediatice, se poate face aproape orice. La ora actual ă, unii
dintre războinicii lumii î și expun public doctrinele și strategiile,
le pun pe Internet, le comunic ă întregii lumi. Aceasta nu
înseamnă că ei trăiesc efectiv în v ăzul lumii, pentru c ă lumea
nu vede nimic dincolo de ce se vede, ci doar c ă ei prezint ă
lumii ceea ce o poate impresiona sau convinge în leg ătură cu
forța, argumentul, capacitatea și chiar „morala” extrem de
democratic ă și de deschis ă a acestei sau acestor puteri.
Noua hegemonie este asigurat ă tot de for ța economic ă și
de forța militară, dar exprimarea ei se realizeaz ă mai ales prin
informație, prin comunicare, prin „produse” culturale (de
regulă, de piață) care contribuie la crearea modelului de urmat,
a deschiderilor democratice, a aspira țiilor tuturor, îndeosebi ale

47 François-Bernard HUYGHE, L’ennemi à l’ère numérique. Chaos,
information, domination , versiune publicat ă de autor pe site-ul
http://www.huyghe. fr , cu permisiunea PUF.
188celor tineri, spre un astfel de model. Civiliza ția blugilor, a
filmelor violente, a blogurilor și comunic ării pe Internet,
oriunde în lume, constituie un efect al acestor politici și
strategii de influen țare, dar și o expresie a noilor tendin țe spre o
globalizare imprecis ă, dar pline de speran țe.
Efectele se exprim ă în primul rând în crearea unei
mentalități, a unei imagini utopice despre libertate și realitate,
care contureaz ă și modeleaz ă câteva repere iluzorii într-o lume
haotică, dezorientat ă și amenin țată din toate direc țiile: din
Cosmos, din realitatea geofizic ă și climatic ă, din efectele
nocive ale noii ordini, din faliile strategice imense dintre lumea bogată și lumea s ăracă, din poluarea spiritual ă și morală, din
pierderea identit ății și din o mie de alte nebuloase fluide.
3.2 Cunoa șterea războiului
Orice război, mic sau mare, informa țional, geofizic,
economic sau combinat, riguros organizat sau haotic, este,
astăzi, un război mondial. Mondializarea r ăzboiului se prezint ă,
deja, ca un fapt împlinit. Informa
ția, rețeaua și sistemele de
arme, media și psihologia au facilitat acest salt spectaculos de
la individual la general, de la local la regional și mondial.
Indiferent de categor ia în care încadr ăm un război sau altul, de
forma de manifestare și de conținutul propriu-zis al politicilor,
strategiilor și campaniilor, r ăzboiul se cere foarte bine
cunoscut. Cunoa șterea războiului reprezint ă un proces foarte
complex, continuu și de durat ă, care cuprinde și vizează toate
aspectele ce țin de filosofia, fizionomia, teoria și practica
conflictualit ății umane, de analiza cauzelor, determin ărilor și
caracteristicilor mediului de securitate, a dinamicii acestora, a
interacțiunilor și acțiunilor pe care le presupune r ăzboiul, a
efectelor directe și indirecte, a conexiunilor inverse,
concomitent cu elaborarea unor modele cognitive, precum și cu
evaluarea și prognozarea evolu țiilor, implica țiilor și extensiilor

189războiului sau componentelor acestuia în mediul fizic, geofizic,
real și virtual, cu dimensiunile lor economice, sociale,
psihologice, mediatice, culturale, informa ționale, politice și
militare.
3.2.1. Cunoa șterea comun ă a războiului
Toată lumea știe sau crede c ă știe ce este acela un r ăzboi.
În general, r ăzboiul, în lumea obi șnuită, este înțeles ca un
fenomen foarte grav, ce const ă într-o succesiune de evenimente
din ce în ce mai tensionate și culmineaz ă cu bătălii sângeroase,
pierderi de vie ți omenești și de bunuri materiale, toate acestea
presupunând costuri imense. R ăzboiul nu este în țeles, în
procesul cunoa șterii comune, ca un mijloc de deblocare a unei
situații strategice, ci doar ca un mod de a impune voin ța politică
asupra unei țări sau asupra unui grup de țări, pentru a le obliga
să facă ce nu sunt de acord s ă facă, pentru a le subjuga sau a le
cuceri prin for ță. Sensul comun al r ăzboiului este b ătălia
sângeroas ă, sau succesiunea de b ătălii care, în final, duc la
nimicirea sau distrugerea unei armate și la obținerea victoriei.
Armatele, în aceast ă viziune, pot ob ține victoria pe
câmpul de lupt ă, dar pot fi și învinse. De aici încolo este treaba
politicii s ă continue victoria militar ă (sau înfrângerea militar ă)
prin alte mijloace, de regul ă, politice, economice, sociale și
administrative.
Vinovate de pierderea b ătăliilor se fac totdeauna
armatele. Vinovate de pierderea r ăzboiului se fac, la o prim ă
reprezentare, tot armatele, dar consecin țele le suport ă toate
structurile țării sau țărilor învinse.
Cunoașterea comun ă a războiului este totdeauna simpl ă,
adică la nivel de bun sim ț, intuitivă, dar și superficial ă, afectivă
și părtinitoare. Niciodat ă omul de rând nu s-a preocupat de
cunoașterea profund ă, științifică a fenomenului r ăzboi. Cauzele
190acestei „indiferen țe” a omului obi șnuit, a cunoa șterii comune
față de fenomenul r ăzboi rezid ă în următoarele:
¾ caracterul misterios, ultrasecret al r ăzboiului;
¾ lipsa datelor și informațiilor necesare;
¾ caracterul complex, interdisciplinar al procesului
de cunoa ștere a războiului și inaccesibilitatea
cunoașterii comune la interdisciplinaritate.
Se creeaz ă, astfel, o crevas ă între cunoa șterea comun ă și
cunoașterea științifică a războiului pe care nimeni nu se
grăbește nici s-o înl ăture, nici s-o exploateze, ci toat ă lumea se
mulțumește s-o lase acolo, a șa cum este, pentru c ă războiul va
rămâne mereu un fenomen extrem de complex și de inaccesibil
cunoașterii comune, dar nu îndeajuns curtat de cunoa șterea
științifică, întrucât aceasta are alte probleme, mult mai presante
decât conflictualitatea endogen ă a lumii.
3.2.2 Epistemologia și dialectica r ăzboiului
Epistemologia înseamn ă, de fapt, cunoa ștere științifică.
Ea începe, într-un fel, cu definirea științei și se continu ă cu
identificarea unor metode de cunoa ștere a științelor sau pe care
le aplică știința în procesul cunoa șterii. Nu to ți filosofii și nu
toți oamenii de știință au aceeași părere și aceleași orizonturi în
ceea ce prive ște obiectul epistemologiei și mai ales configura ția
și metodologia ei. De aceea, în configura ția epistemologiei pot
fi identificate câteva curente importante. În ordinea apari ției
lor, acestea sunt, a șa cum subliniaz ă și Martin Riopel, de la
Universitatea Quebec din Montr eal, într-un interesant studiu
asupra epistemologiei și rolului special al acesteia în înv ăță-

191mântul științific48, următoarele: ra ționalismul, empirismul,
pozitivismul, constructivismul și realismul .
Raționalismul este specific secolului al XVII-lea. Este un
curent epistemologic care consider ă că orice cuno ștință validă
provine, par țial sau în totalitate, din ra țiune sau prin intermediul
rațiunii. Principalii reprezentan ți ai raționalismului episte-
mologic pot fi considera ți Euclid (~300 î.H.), Pitagora (569-475
î.H.) și Platon (428-347 î.H.), chiar dac ă, pe vremea aceea, nu
exista un curent ra ționalist, precum și, în epoca modern ă,
matematicienii Desc artes (1596-1650) și Leibniz (1646-1716),
precum și filosoful Immanuel Kant (1724-1804). Este vremea
promovării raționamentului, în general, și, în mod special a
raționamentului de tip deductiv, ca mecanism de producere a
cunoștinței.49 Experien ța este exclus ă. Mai exact, este inclus ă în
raționalism, ca metod ă de verificare. E xperimentul folose ște, în
concepția raționaliștilor, doar la a verifica o cuno ștință obținută
prin deduc ție. Galileo Galilei (1564- 1642), cel care a efectuat
numeroase experien țe, scrie, în 1663, în Încercătorul ,
următoarele:
„Marea carte a Universului este scris ă în limbaj
matematic. Aceast ă carte nu poate fi în țeleasă decât dac ă se
învață, în prealabil, limbajul și alfabetul în care a fost redactat ă.
Caracterele sunt triunghiuri și cercuri, ca și alte figuri
geometrice f ără d e c a r e e s t e o m e n e ște imposibil s ă se
descifreze chiar și un singur cuvânt.” Curentul ra ționalist se
asociază, de regul ă, Europei continentale. Exist ă, în cadrul
acestui curent, câteva școli, printre care se situeaz ă
patonicismul, care reliefeaz ă armonia inerent ă din natur ă ce se
reflectă în spirit, și criticismul lui Kant, care consider ă, în
Critica ra țiunii pure , că cunoștința este o construc ție prin care

48 Martin RIOPEL, Epistemologie et enseignement des sciences ,,
Universitatea Quebec din Montreal,
http://www.er.uqam.ca/nobel/r20507/epistemologie/
49 Ibidem.
192lucrul în sine se integreaz ă în structuri apriori, adic ă într-un
sistem de categorii,50 prin acele intui ții sensibile numite de
marele filosof spa țiu și timp. Critica ra țiunii pure este, de
altfel, una dintre primele lucr ări de foarte mare anvergur ă,
inteligent ă și sclipitoare, privind cunoa șterea cunoa șterii. Și
chiar dac ă, aparent, nu exist ă nicio leg ătură între fenomenul
război și eforturile filosofilor ra ționaliști de a așeza în rațional
probleme cunoa șterii, în realitate, școală de la Berlin și întreaga
gândire militar ă germană a fost influen țată și de acest curent.
Empirismul este specific secolului al XVIII-lea. Potrivit
acestui curent din gândirea filosofic ă a secolului al XVIII-lea,
orice cuno ștință provine din experien ță. Principalii repre-
zentanți ai acestui curent sunt considera ți Anaximene (610-545
î.H), din epoca modern ă Francis Bacon (1561-1626),
întemeietorul logicii inductive, în al s ău Novum organum51,
John Look (1632-1704) și Berkeley (1685-1753), care sus țin că
știința progreseaz ă prin acumularea de observa ții și experien țe.
Newton (1642-1726) a acordat o mare aten ție experien țelor. În
1686, în Principia , el remarc ă, de asemenea, c ă observația
precede, de regul ă, demonstra ția.
Pentru gândirea militar ă a secolului al XVIII-lea și chiar a
secolului al XIX-lea, empirismul avea s ă se constituie, f ără
îndoială, unul dintre stimulentele practicismului, ale folosirii
experienței în elaborarea politicilor și strategiilor militare.
Aproape întreaga gândire a lui Napoleon, ca și Maximele sale,
poartă în ea ceva din inductivismul lui Bacon, dar și Regulile
lui Descartes, din secolele anterioare.
De fapt, gândirea lui Napoleon, școala francez ă de
strategie, ca și cea german ă, iar în zilele noastre cea american ă,
reprezintă, cumva, o sintez ă a spiritului acestor curente

50 Immanuel KANT, Critica ra țiunii pure , Editura Științifică, București,
1969, pp. 41-58.
51 Francis BACON , Novum organum , Paul Carus Student Editions, 3
volumes, http://www.amazon.com/gp/reader/0812692454/ref

193epistemologice, care se reg ăsește azi în noua epistemologie a
războiului modern, adic ă în modul cum este gândit ă și
concepută, prin mijloace științifice, cunoa șterea și folosirea
acestui fenomen atât de complex și atât de primejdios.
Pozitivismul este un curent epistemologic specific
secolului al XIX-lea. Dup ă cum se știe, el se atribuie, în
general, lui Auguste Compte (1718-1857). Martin Riopel, în
sinteza intitulat ă Epistemologie et enseignement des sciences ,
remarcă însă că Feigl (2001) sublinia c ă, de fapt, filosoful grec
Sextus Empiricus (160-210) ar fi adoptat o pozi ție pozitivist ă,
insistând pe suspendarea oric ărei judecăți. Pe lâng ă Comte, se
mai remarc ă în spiritul acestui curent, în viziunea lui Riopel,
dar și a altor istorici ai filosofi ei, fizicienii Mach (1838-1916).
Bridgman (1882-1961) și Bohr (1885-1962). Ca și empirismul,
pozitivismul promoveaz ă experien ța, experimentul. Știința
devine pozitiv ă, atunci când se sprijin ă pe fapte, prin
argumente, prin demonstrarea practic ă a ipotezelor.
Raționamentul inductiv este cel care asigur ă trecere de la
individual la general, de la experien ță la știință. Economistul
John Stuart Mill (1806-1837) și geneticianul Fisher (1890-
1962) au elaborat metode inductive bazate pe calculul probabilit ăților și pe statistic ă. Dar și logica inductiv ă conține o
parte pur conven țională. Pozitivi știi spun c ă știin
ța arată cum
sunt lucrurile nu și de ce sunt așa cum sunt.
Distincția dintre observa ție (cum sunt lucrurile) și
modelele matematice (de ce sunt a șa) este foarte important ă
pentru a în țelege distinc ția dintre empirism și pozitivism.
Pozitiviștii neagă modelele științifice care nu pot fi direct
observabile. Calculele infinitezimale ale lui Newton folosite în
calcularea mi șcării corpurilor nu reprezint ă, în viziunea
pozitivistă, decât ni ște artificii matematice, care nu au nicio
valoare pentru ei. Vidul dintre atomi nu poate exista, este
preferabil, în locul lui, s ă se foloseasc ă noțiunea de eter.
Noțiunile absolute de spațiu și timp, utilizate de Newton, nu pot
194fi reale, întrucât spa țiul și timpul trebuie s ă fie măsurate, în
raport cu ceva real, material.
Pozitivismul este prezent și azi, mai ales în rândul
fizicienilor cuantici care utilizeaz ă masiv calculul probabili-
tăților și calculul statistic pentru a face leg ătura dintre
observație și predicție. O anumit ă formă de pozitivism – s ă-i
spunem pozitivismul direct, pragmatic – este prezent ă și în
cadrul gândirii militare, mai ales în elaborarea conceptelor, a strategiilor și doctrinelor.
În interiorul pozitivismului, se contureaz ă câteva curente
dintre care cele mai importante sunt urm ătoarele:
¾
convenționalismul reprezentat, în special de
Poincarré (1854-1912), potrivit c ăruia ipotezele
n-au valoare cognitiv ă în sine;
¾ pragmatismul reprezentat de americanul Wiliam
James (1842-1910), precedat de Charles Pierce (1839-1914), din care s-a n ăscut, mai târziu,
instrumentalismul lui John Dewey (1859-19529);
¾
pozitivismul logic sau neopozitivismul reprezentat
de Rudolf Carnap (1891-1970), care s-a constituit
în 1923, în cadrul Cercului de la Viena, animat de Schlick, dintr-un grup de savan ți și filosofi care
promovau rigoarea științifică, excluzând orice
dimensiune metafizic ă; împreun ă cu grupul lui
Reichembach, constituit la Berlin, au generat
pozitivismul logic;
Constructivismul este specific secolului al XX-lea.
Protagoras (485-510 î.H.) a formulat acea celebr ă propoziție:
omul este m ăsura tuturor lucrurilor, ca re ar putea fi considerat ă
ca un embrion al constructivismului constituit dou ăzeci de
secole mai târziu. Întemeietorul acestui curent este matematicianul olandez Luit zen Egbertus Jan Brouwer
(1881-1966). El a întrebuin țat termenul de
constructivist pentru
a-și justifica pozi ția în ceea ce prive ște fundamentele

195matematicii, deosebit ă de cea formalist ă a matematicianului
David Hilbert (1862-1943). Matematica, în concep ția lui
Hilbert, este, al ături de filosofie, o știință a spiritului.
Matematicienii care au încercat s ă răspundă la întrebarea
referitoare la fundamentarea mate maticilor pe un singur sistem
coerent și complet se grupeaz ă în trei școli: școala logic ă
(fundamentarea matematicii pe logica propozi țiilor); școala
formalistă (demonstrarea consisten ței tuturor axiomelor
fundamentale ale matematicilor); școala constructivist ă (nu
acceptă ca adevărat decât ceea ce se poate construi).
Niciuna dintre aceste școli nu s-a dovedit foarte
consistent ă. Totuși, școala constructivist ă a fost, într-un fel,
preluat și continuat ă de Jean Piaget (1896-1980), în anii 1960,
pentru a explica fundamentele cuno știnței. Cunoa șterea este, în
opinia lui Piaget, o construc ție între subiectul cunosc ător și
obiectul cognoscibil.
În gândirea militar ă, constructivismul aduce, cumva,
politica și strategia cu picioarele pe p ământ. Cunoa șterea
războiului nu înseamn ă doar folosirea lui pentru realizarea unor
obiective politice, ci și înțelegerea efectelor complexe ale
conflictualit ății militare, transferarea lor în via ța oamenilor și a
societăților, escaladarea înarm ărilor, a conflictualit ății și,
evident a pericolelor. O atitudine constructivist ă lucidă în
planul politicilor și strategiilor militare ar fi prevenit, poate,
ajungerea la stadiul de acum, când un imens pericol – cu
dimensiuni nucleare, teroriste și asimetrice, în general – se
profilează din ce în ce mai amenin țător la orizonturile de mâine.
De aici, nevoia acut ă de realism, chiar într-un secol al
realismului filosofic și epistemologic, dar al absurdului
confruntărilor de tip militar, concretizate în dou ă războaie
mondiale fierbin ți și distrugătoare și într-un r ăzboi rece – tot
mondial –, care nu a fost cu nimic mai prejos decât
predecesoarele sale.
196Realismul este specific secolului XX. Se pare c ă primul
dintre reali ști a fost Aristotel (384-322 î.H.), în sensul c ă,
pentru construirea unor modele , a pornit de la rezultatele
observației. Modelele științifice apar țin unei realit ăți obiective,
independente de observator. Acest curent nu formuleaz ă un
mecanism precis, precum celelalte, de progres în domeniul
cunoașterii, de constituire a cuno știnței, dar recunoa ște
principiul complementarit ății. Plank (1859-1947) și Einstein
(1879, 1955) se situeaz ă printre principalii reprezentan ți ai
realismului epistemologic. Recunoa șterea existen ței unei
realități spre care tind modelele științifice, care sunt construc ții
umane, deosebe ște realismul de constructivism.
Constructivismul spune cu convingere: observația
(observatorul) construie ște realitatea. Realismul adaug ă cu
aceeași convingere: observatorul face parte din realitate .
Interesant este c ă fiecare dintre aceste curente epistemo-
logice apar ține unei epoci a cunoa șterii științifice și pregătește
terenul pentru apari ția și manifestarea curentului urm ător, fără a
se nega pe sine.
Aceste curente, de și nu se refer ă în mod expres la
gândirea științifică militară, influențează substanțial și această
gândire și se materializeaz ă în toată gama de concepte privind
războiul, ac țiunea militar ă violentă și, în general, ac țiunea
armată.
În Anexa nr. 3, Curente epistemologice , se prezint ă
principalele caracteristici ale acestor curente.

197CCAAPPIITTOOLLUULL 44
DDIINNAAMMIICCAA RRĂĂZZBBOOIIUULLUUII CCOOGGNNIITTIIVV
Conceptul de „r ăzboi cognitiv”, în m ăsura în care se
acceptă acest termen folosit, deopotriv ă, de americani52 și de
francezi53, are, în accep ția noastră, cel puțin două sensuri:
război al cunoa șterii și cunoaștere a războiului . Primul sens se
referă atât la faptul c ă orice război se desf ășoară și în spațiul
cunoașterii, sau cu preponderen ță și în spațiul cunoa șterii, iar
cel de al doilea încearc ă să răspundă la o întrebare veche de
când lumea: Poate fi r ăzboiul cunoscut?
Războiul cunoa șterii – traducerea aproximativ ă a uneia
dintre semnifica țiile termenului de r ăzboi cognitiv – se duce
atât în planul conceptelor și teoriilor, cât și în cel al suportului
războiului fizic, adic ă în cel al confrunt ării efective dintre dou ă
sau mai multe armate, în urma unor decizii politice.
Un război al conceptelor și teoriilor a existat, de fapt,
dintotdeauna. Aceasta înseamn ă că, înainte de a fi declan șat și
efectuat, r ăzboiul este gândit, modelat. Armatele pleac ă pe
câmpul de lupt ă știind exact ce au de f ăcut. E drept, nu
totdeauna socoteala de acas ă se potrive ște cu cea de pe câmpul
de luptă, dar n-ai ce c ăuta aici dac ă nu ți-ai făcut o socoteal ă
acasă și, mai ales, dac ă nu știi să socotești.
Orice război (criz ă, conflict) presupune o desf ășurare de
forțe, un sistem de ac țiuni, precum și consumuri, pierderi,
angajamente dureroase, care se soldeaz ă cu victorii, înfrângeri,
situații indecise și foarte multe altele. Toate acestea sunt puse în
planificări strategice, în planuri de opera ții, în decizii formulate
cu claritate, în baza unor legi, unor acte justificative, în ultim ă
instanță, a unor ra țiuni.

52 Arden B. DAHL, Minding the Cognitive War , 1996.
53 Christian HARBULOT, Didier LUCAS (direction), Guerre cognitive,
L’arme de la conaissance , Editura Lavauzelle, 2006.
198De asemenea, nu poate exista r ăzboi fără informație, fără
analiză, fără decizii, iar toate acestea înseamn ă, bineînțeles,
cunoaștere. De aceea, termenul de război al cunoa șterii este cât
se poate de îndrept ățit și, în acela și timp, cât de poate de firesc.
Acest termen îl presupune, în mod implicit, și pe cel de al
doilea: cunoașterea războiului . Acestuia din urm ă i s-au dedicat
tone întregi de scrieri. Contestatare sau justificatoare, analitice,
critice, dispre țuitoare sau elogioase. Cele mai multe scrieri din
această lume au fost dedicate r ăzboiului și sentimentului de
dragoste. Și chiar dac ă dragostea și războiul nu au, poate, alte
trăsături comune, în afar ă de acelea ale angajamentului total și
ale calități i d e a f i n ăbădăioase, ele fac parte din via ța
oamenilor și, oricât am vrea, nu le putem ocoli. Și, mai ales, nu
trebuie să le ocolim.

4.1 Un concept proiectiv și constructiv
Noile concepte în planul cunoa șterii și ducerii r ăzboiului
au fost inventate tot de americani. Aproape totul, în materie de
război, vine, acum, în acest început de secol – de fapt, de la
încheierea celui de Al Doilea R ăzboi Mondial – deci, de la
jumătatea secolului al XX-lea, de peste Ocean. Se pare c ă restul
lumii a uitat c ă războiul face parte din via ța oamenilor și, ca
atare, el trebuie analizat, studiat, gândit, cunoscut și înțeles. Nu
este suficient s ă spui, spre exemplu, c ă războiul a fost și este o
vulgaritate, un act necivilizat, o reminiscen ță a epocii de piatr ă,
o agresiune împotriva omului și valorilor sale și, din acest
motiv, odat ă ce i-ai pus o astfel de etichet ă pe frunte (pe care,
probabil, ai aflat-o de la al ții sau ai descoperit-o în timp ce
urmăreai la televizor, un film de ac țiune, cu împu șcături sau
bombardamentele asupra Bagdadului), nu te mai intereseaz ă,
treci la altceva. La altceva mai bun de f ăcut. Evident, poate c ă
niciun om cu mintea întreag ă, dintre oamenii ra ționali ai

199civilizației tehnologice și informaționale a secolului al XXI-lea,
nu iubește și nu accept ă războiul, ca pe o solu ție acceptabil ă sau
necesară. Războiul nu prea ține însă seama de o astfel de
concepție. El își urmează drumul lui, ca și cum ar fi o fiin ță vie,
puternică și indiferent ă, și n-ar auzi nimic din tot ce se spune
despre el.
Războiul merge totdeauna înainte. Ba chiar în avangarda
tehnologic ă și informa țională. Pentru c ă, practic, aproape toate
marile realiz ări din domeniul high-tech și IT, ca și din cel al
transporturilor strategice, al infrastructurilor critice și rețelelor,
a fost realizat pentru el sau în numele lui. A șa a apărut, spre
exemplu, celebrul Network Centric Warfare.
Calitățile deosebite ale conceptelor Network Centric
Warfare (NCW)/Network Centric Operations (NCO) au fost
relevate de c ătre Statele Unite (care le-au și inventat) în relativ
recentele confrunt ări disimetrice din teatrele de opera ții. Europa
nu poate r ămâne îns ă indiferent ă la o asemenea dezvoltare a
unor concepte care vor defini viitorul strategiilor de securitate
și apărare. De aceea, în acest moment, ea știe și știe că știe că
trebuie să aleagă și să-și defineasc ă opțiunile strategice.
În acest sens, Christophe Kaiser, analist și consilier
independent, a realizat, în noiembrie 2004, sub coordonarea lui
Christophe Bédier și a lui Philippe Cothier, respectiv,
administrator și președinte al Centrului de Studii Prospective
Strategice, un raport intitulat Net-Centric Warfare/Net-Centric
Operations: impact strategic – impact industrial. La 2 februarie
2005, unele dintre concluziile acestui raport au fost publicate pe
rețeaua Internet.
În Statele Unite, conceptul NCW a fost rebotezat NCO
(Network Centric Operations) pentru a fi integrat și în
programe con ținute de strategia Departamentului Securit ății
Interne (Department of Homeland Security). De asemenea, se
urmărește a se demonstra, în cursul opera țiilor militare recente,
mai ales în cea intitulat ă Iraqi Freedom , utilitatea unui astfel de
200concept. Este îns ă vorba de un proces incomplet, de o punere în
aplicare limitat ă, de un sistem emergent care nu poate s ă ducă
la realizarea unei capacit ăți operaționale reale decât treptat, abia
la orizontul anilor 2010-202054.
Așa cum afirm ă inițiatorii conceptului NCW, David S.
Alberts, John J. Gartska, Frederick P. Stein, „ RBR se refer ă la
comportamentul uman și organiza țional. El se bazeaz ă pe
adoptarea unui nou mod de gândire – gândirea în re țea – și
aplicarea sa în opera țiile militare. “55 Această definiție a fost
dată de unul dintre creatorii NCW, dr. David S. Alberts,
director de cercetare și planificare strategic ă la Biroul
Asistentului Secretarului Ap ărării pentru Re țele și Integrarea
Informațiilor (OASD-NII), Departamentul pentru Ap ărare, citat
de Philippe Cothier.
În Europa, lucrurile, mentalit ățile și atitudinile sunt mai
nuanțate și, în genere, diferite de cele de peste Ocean.
Decidenții europeni nu trateaz ă toți în acela și fel problematica
NCW/NCO. Unii privesc partea pozitiv ă a unui asemenea
proces, al ții, dimpotriv ă, consider ă că NCW/NCO reprezint ă o
cursă tehnologic ă prin care se urm ărește asfixierea economic ă a
Europei, f ăcând o paralel ă cu Inițiativa de Ap ărare Strategic ă
(IAS), declan șată de Reagan în deceniul 80 pentru a ruina
URSS. Europenii sunt, în general, suspec ți la inițiativele și
conceptele americane.
Problema r ămâne, bineîn țeles, discutabil ă. Chiar dac ă pot
exista unele temeri, s ă nu uităm că Uniunea European ă nu este
o entitate economic ă falimentar ă, precum URSS de odinioar ă,
ci o mare putere economic ă, situată pe același plan și în același
concept filosofic și economic cu Statele Unite. Deci, UE nu
poate fi falimentat ă din punct de vedere economic, prin
angajarea ei în procesul NCW/NCO, ci, dimpotriv ă, motivată

54 Christophe KAISER, NCW/NCO: Un concept décisif pour l’avenir
http://www.european-securi ty.com/index.php?id=51 60, februarie 2005.
55 Ibidem.

201să-și perfecționeze tehnologiile, inclusiv pe cele din domeniul
securității și apărării.
În plus, UE nu poate r ămâne în afara efortului de
consolidare a mediului interna țional de securitate (inclusiv de
securitate economic ă și în spațiul cunoașterii), prin participarea
activă la materializarea efectiv ă a acestui nou concept.
E drept, efortul comprehensiv al europenilor nu se reduce
la a cunoa ște și transcrie întocmai modelul american, ci presu-
pune o reflec ție substan țială, detaliată și foarte profund ă, pentru
a înțelege care sunt nevoile reale ale Europei pentru opera țiile
pe care le va duce singur ă, în diferite tipuri de coali ții sau în
cadrul Alian ței Nord-Atlantice, pentru a lansa un concept
corespunz ător de elaborare, materializare și dezvoltare a
politicilor, strategiilor, mijloacelor și resurselor necesare.
Pe tema conceptului NCW/NCO american, în Europa,
există câteva divergen țe. Într-un studiu realizat recent de
Agenția Suedez ă de Studii de Ap ărare, profesorul Andrew D.
James de la Universitatea din Manchester precizeaz ă că
modelul britanic este „ mai pragmatic și se sprijin ă pe
armamente, centre de comand ă și captori deja existen ți“, iar
„obiectivul gândirii britanice este s ă se sporeasc ă mai degrab ă
efectul militar decât s ă se creeze o re țea“.
În Europa, desf ășurarea opera țională a conceptelor
NCW/NCO aproape c ă nu există. Fac excep ție Marea Britanie
și Suedia, care au elaborat o serie de concepte în acest domeniu
atât de complex și de sensibil. Acest lucru creeaz ă și unele
avantaje, în sensul c ă nu va fi nevoie s ă se treac ă peste
conceptele na ționale referitoare la acest domeniu, întrucât ele
nu există. Totuși, punerea în oper ă a NCW/NCO devine urgent ă
și pentru europeni.
Europa are îns ă unele probleme bugetare, tehnologice și
capacitare, și nu poate aborda acest concept f ără precauțiile
necesare. Se porne ște de la ideea c ă prioritară, pentru Europa,
nu va fi conceperea unei „solu ții globale“ în ceea ce prive ște
202NCW/NCO, pentru simplul motiv c ă un astfel de concept deja
există, ci identificarea modalit ăților de aplicare a lui în spa țiul
european sau în cel de interes european.
Situația specific ă și constrângerile bugetare impun
concentrarea asupra segmentelor strategice, îndeosebi a celor
care deja exist ă, iar restul s ă fie realizate sau procurate treptat.
Acest lucru va permite reducerea costurilor de dezvoltare pân ă
la 40% și va asigura o cooperare echilibrat ă și benefică cu
Statele Unite. Cel pu țin, aceasta este inten ția.
Conceptul NCW, cum bine se știe, nu este chiar foarte
nou. El apare în Statele Unite prin anii 1990, fiind modalitatea cea mai direct ă și cea mai eficient ă de transpunere în practic ă a
ceea ce americanii numesc
Revoluția în afaceri militare
(Revolution of Military Affairs – RMA), adic ă Revoluția în
domeniul militar , în limbajul nostru. Nici acest concept nu este
cu totul nou. El a fost dezvoltat de sovietici prin anii 60 și
validat de Statele Unite în opera ția Furtună în deșert din 1991.
Un alt concept, folosit atât de Statele Unite, cât și de
NATO, este transformarea militar ă. Acest concept a ap ărut
după 11 septembrie 2001 și a fost accelerat de necesitatea
punerii în aplicare a RMA, prin crearea și valorificarea înaltei
tehnologii și tehnologiei informa ției, în vederea realiz ării
supremației informa ționale (Information Dominance), condi ție
esențială a construc ției acelui mediu de securitate bazat pe
conceptele civiliza ției democratice occidentale. Numai într-un
asttfel de mediu este posibil ă materializarea efectiv ă a
conceptului NCW/NCO.
În operația Anaconda din Afganistan, din 2002, conceptul
NCW/NCO se afla abia la început. Cu alte cuvinte, acolo a fost
experimentat, chiar dac ă unele dintre elementele lui au fost
utilizate și pe timpul bombard ării Iugoslaviei, în 1999, mai ales
în componentele I2SR și C4.
Conceptul NCW/NCO a fost utilizat în plenitudinea lui în
campania din Irak, din martie-aprilie 2003. Aceast ă campanie a

203constituit un adev ărat laborator experimental în cadrul proiec-
tului Pentagonului de a constitui o infosferă (Global
Information Grid , GIG), pe termen mai lung.
Acest concept schimb ă aproape totul: maniera de conce-
pere și ducere a r ăzboiului, securitatea statelor, evolu ția indus-
triei de ap ărare și de securitate, via ța oamenilor. Din când în
când, este obligatoriu s ă se produc ă un astfel de salt, o astfel de
schimbare. O cere evolu ția tehnologic ă, rețeaua și dinamica
mediului de securitate.
Această schimbare este de cele mai multe ori determinat ă
de revolu ția tehnologic ă, iar omenirea cunoa ște câteva
asemenea mari revolu ții: inventarea motorului cu ardere
internă, a avionului, a vehiculelor spa țiale, descoperirea
energiei nucleare și, iată, acum, a sistemelor informa ționale și
high-tech extrem de performante.
Elementele și tehnologiile necesare NCW/NCO extind
sfera de nevoi și de solicit ări și în rândul actorilor civili. În
aceste condi ții, aproape întreaga industrie performant ă lucrează
și în domeniul securit ății și apărării. Acest lucru începe s ă fie
valabil și în unele țări din Europa. În Fran ța, spre exemplu,
industria de ap ărare se bucur ă de un tratament cu totul special,
în timp ce industria de ap ărare din România aproape c ă a
dispărut cu des ăvârșire.
De unde rezult ă că, în era informa ției sau a societ ății
epistemologice, unde cunoa șterea științifică, deci informa ția,
știința cunoașterii și știința aplicativ ă au rolul hot ărâtor, întrucât
întreaga ac țiune se bazeaz ă pe predominan ță informațională, pe
știință și, deci, pe cunoa șterea complet ă și complex ă a situației,
a cauzelor și determin ărilor ei, în timp real, se produc, între
altele, și următoarele muta ții esențiale:
204- revenirea la un sistem de difuzare a responsabilit ății
securității și apărării în întreaga societate și îndeosebi în dome-
niile ei cele mai performante56;
– dispariția „economiei de r ăzboi“ și fuziunea dintre teh-
nologiile necesare r ăzboiului și cele necesare produc ției și
producerii bunurilor de consum;
– transformarea din ce în ce mai mult a r ăzboiului într-o
chestiune de afaceri, deci cuantif icarea lui pe baza unor criterii
de costuri, de consum și de eficien ță;
– introducerea tot mai accentuat ă și în ritm rapid a teh-
nologiilor de re țea, care asigur ă conectarea eficient ă, în orice
tip de ac țiune – economic ă, socială sau militar ă –, a tuturor
factorilor de poten țial;
– reducerea costurilor.
Economia, informa ția, cercetarea științifică și tehnologic ă
devin astfel implicate direct și permanent în filosofia și
fizionomia r ăzboiului, conceput mai ales ca modalitate de
gestionare și dezamorsare a crizelor și conflictelor, ca
instrument de men ținere a unei situa ții strategice la cel mai
scăzut nivel de periculozitate și cu cel mai mic risc posibil.
Războiul devine astfel un fel de instrument al „gardienilor
păcii“, adic ă al factorilor destina ți de comunitatea inter-
națională – organismele de securitate – s ă asigure pacea și
securitatea planetei, întorcându-se la adev ărata lui menire din
toate timpurile, aceea de a permite deblocarea unei situa ții
strategice complexe și complicate , ajunsă în acest stadiu
datorită haosului intereselor și, în consecin ță, numeroaselor
vulnerabilit ăți și disfuncționalități care sunt totdeauna de natur ă
economic ă, politică și socială.

56 Acest lucru s-a petrecut și la ieșirea din Evul Mediu, odat ă cu înarmarea
națiunilor și înființarea armatelor na ționale. În societatea viitorului, chiar
dacă armatele propriu-zise sunt profesioniste, responsabilitatea domeniului
apărării și securității și a realiz ării mijloacelor high-tech și IT necesare
revine întregii societ ăți.

205Conceptele NCW/NCO sunt, la urma urmei, concepte de
eficiență. Ele permit reducerea masivit ății armatelor (întrucât
asigură reducerea incertitudinilor), comunicarea rapid ă, cunoaș-
terea în timp real a situa ției, capacitatea de previziune sporit ă
și, de aici, mijloace mai pu ține, cheltuieli mai mici și eficiență
mai mare.
În opinia lui Christophe Kaiser57, conceptul NCW/NCO
derivă dintr-un concept anterior Neopolitik (de la grecescul
spirit ), dezvoltat de Rand Corporation, prin opunere la
conceptul Realpolitik (cu referire la expans ionismul teritorial).
Expansionismul teritorial reprezint ă o etapă depășită. În
procesul globaliz ării, acest tip de expansionism nu mai are,
practic, nicio importan ță, întrucât teritoriile au fost deja
unificate de c ătre informa ție, iar societ ățile trec la o dimensiune
epistemologic ă, în care procesul cunoa șterii științifice se
generalizeaz ă, toată lumea având acces aproape instantaneu
(datorită rețelei și bazelor de date) la întreaga informa ție
existentă pe planet ă, de la cea istoric ă la cea care se refer ă la
prezent și chiar la viitor.
Americanii au posibilitatea și capacitatea s ă dezvolte
orice concept. Europenii ar trebui s ă-și păstreze și să-și
dezvolte și ei o asemenea capacitate, asigurând, în opinia lui
Kaiser, independen ța și dezvoltarea organismelor sale de
reflecție, acele entit ăți think-tank, atât de r ăspândite în Statele
Unite.
Avantajele aplic ării nemijlocite a conceptului NCW/NCO
sunt indiscutabile. În desf ășurarea opera ției Furtună în deșert,
din 1991, spre exemplu, timpul necesar pentru identificarea
(căutarea, localizarea, planificarea) și lovirea unei ținte era de
patru zile. În timpul opera ției Iraqi Freedom din 2003, acesta
era, în acela și teatru de opera ții, doar de 45 de minute.

57 Christophe KAISER, op. cit., http://www.european-
security.com/index.php?id=5160
206Elementul eficace esen țial al NCW/NCO const ă în
poziționarea platformelor de lupt ă. Ele vor fi amplasate în
nodurile re țelelor de informa ții și de comandament, ceea ce
oferă posibilitatea activ ării lor rapide și directe prin bucle de
decizii diferite. Se realizeaz ă astfel o adev ărată revoluție în
interoperabilitatea mijloacelor, interconexiunea platformelor și
a elementelor asociate.
Acest concept revolu ționează complet și modul în care
statele concep, definesc și achiziționează sistemele de ap ărare și
de securitate. Se realizeaz ă, în mod obligatoriu, o rela ție
necesară de parteneriat între industrie și operațiile cerute de
punerea în oper ă a conceptelor de ap ărare și securitate.
Acest parteneriat devine regul ă, devine principiu, întrucât
elementele ac ționale în spa țiul luptei (platformele și vectorii)
trebuie să fie într-o rela ție compatibil ă cu arhitectura sistemelor
de informa ții. Cu alte cuvinte, cele trei mari componente ale
NCW/NCO – grila senzorilor de date, imagini și informa ții,
rețelele centrale de comandament și rețeaua platformelor de
lovire – trebuie s ă aibă aceeași arhitectur ă sau, în orice caz,
arhitecturi compatibile.
Or, pentru a se realiza aceast ă exigență specială – care
devine o adev ărată lege în r ăzboiul supertehnologizat –, este
absolut necesar ca respectivul principiu s ă se aplice și în
domeniul industriei, adic ă acolo unde se creeaz ă toate aceste
mijloace. Dar cum s ă realizezi acest lucru în cadrul unei
economii europene, înc ă specializat ă excesiv și cu destule
incompatibilit ăți?
Mai mult, crescând indubitabil rolul informa ției, întreaga
economie devine ea îns ăși dependent ă de informa ție, de unde se
profilează detașarea acesteia într-un sistem ter ț, greu de
acceptat de entit ățile economice europene, deja integrate, sau
de cele na ționale, reticente înc ă la procesul de integrare.
Lucrurile nu sunt îns ă simple. De unde și numeroasele
ezitări. După Christophe Kaiser, Europa va trebui s ă mediteze

207foarte serios și responsabil la o serie de vulnerabilit ăți pe care le
creează noul concept NCW/NCO și la mijloacele pe care
trebuie să le realizeze pentru a r ăspunde acestor provoc ări.
Aceste vulnerabilit ăți sunt:
– posibilitatea controlului sistemelor de informa ții de către
terți, adversari sau „amici“, nealinia ți la procesul de integrare
europeană;
– dezinformarea; – interzicerea accesului;
– diminuarea sau chiar c ăderea temporar ă a sistemelor de
informații, în timp ce lupt ătorii vor fi prea mult (chiar total)
dependen ți de tehnologiile de informa ții.
La aceste vulnerabilit ăți se adaug ă cele ale re țelelor și
dimensiunii virtuale a sistemelor, între care cele mai importante
ar putea fi:
– trecerea principalei confrunt ări în ciberspa țiu, cu toate
consecințele care decurg de aici;
– crearea unor noi tipuri de sensibilit ăți determinate de
proiecții virtuale și de limitele noilor sisteme de explorare;
– apariția și proliferarea unui comportament haotic, strict
dependent de varia ția condițiilor inițiale, care devin din ce în ce
mai greu de identificat;
– ciberpirateria.
Mutarea (extinderea) teatrelor de opera ții și într-un spa țiu
virtual reprezint ă
un proces complicat, dar ea începe deja s ă se
realizeze. R ăzboiul din ciberspa țiu, spre deosebire de cel din
spațiul real, chiar dac ă nu produce mor ți și răniți, nu este și nu
poate fi mai pu țin important și nici mai pu țin distructiv decât
cel care terorizeaz ă lumea de mii de ani. El reprezint ă însă un
nou tip de confruntare, cu noi caracteristici, dintre care nu
lipsesc:
– virtualitatea;
– continuitatea;
– flexibilitatea;
208- omniprezen ța;
– surprinderea;
– globalitatea. Pentru a face fa ță noilor provoc ări, Europa trebuie s ă se
doteze cu mijloace de comunica ții ultraperformante, s ă parti-
cipe activ la proiectarea și realizarea unei arhitecturi informa-
ționale pe m ăsură, la realizarea unor sisteme electronice și a
programelor adiacente compatibile cu tehnologiile de re țea și
cu arhitectura de securitate și apărare european ă ce se
contureaz ă în viitor. Alegerea echipamentelor nu este simpl ă.
Ea poate crea dependen țe tehnologice și operaționale, dar și
modalități rapide de integrare
și, deci, de realizare a unor
performan țe europene.
Exemplul cel mai edificator este alegerea lui Joint Strike
Fighter, f ăcută de Marea Britanie, Italia, Olanda, Danemarca și
Norvegia. Joint Strike Fighter este un sistem de sisteme realizat sub control american. Aceast ă alegere ar fi putut fi f ăcută în
mod incon știent, ceea ce, sus ține Kaiser, este pu țin probabil,
întrucât europenii fac pa rte din elita tehnologic ă a lumii și nu
învață acum alfabetul tehnicii performante. Joint Strike Fighter
înseamnă o alegere deliberat ă, făcută însă de o Europ ă
dependent ă de Statele Unite și sub protec ție american ă. Acest
tip de opțiune ar readuce Europa la statutul pe care l-a avut în
timpul Războiului Rece, mai precis, la prelungirea acestui statut
din care continentul european încearc ă să iasă.
Pe mulți dintre europeni, aceast ă dependen ță îi
îngrijoreaz ă, întrucât ea înseamn ă îndepărtarea de perspectiva
punerii reale în oper ă a unei politici europene de securitate și
apărare. De unde rezult ă și problema stabilirii unui „model
european“ al NCW/NCO, ceea ce presupune o analiz ă
substanțială care să ofere solu ții viabile pentru viitor.
Desigur, Europa nu trebuie s ă creeze ceea ce este deja
creat. De asemenea, ea nu- și poate construi – și nu e bine s ă-și
construiasc ă – o identitate singular ă, izolată, opusă față de o

209dimensiune euro-atlantic ă, deja existent ă și eficient ă, ci una
care să reconstruiasc ă și mai solid aceast ă dimensiune, ce
devine foarte important ă, chiar hot ărâtoare în direc ționarea
procesului de globalizare.
Tot ceea ce dore ște Europa de azi este afirmarea ei
puternică în cadrul dimensiunii euro-atlantice și eurasiatice,
proiectarea și realizarea unui sistem de sisteme care s ă-i redea
personalitatea și forța de odinioar ă, nu împotriva Statelor Unite,
nici la remorca acestora, ci împreun ă cu Statele Unite.
Conceptul NCW/NCO repune pe tapet marile probleme
ale integr ării europene, ale capacit ății europene de a face fa ță
provocărilor viitoare. Exigen țele care decurg de aici vizeaz ă:
– realizarea unui sistem european de informa ții perfor-
mant, conexat la cel american, care s ă participe efectiv la
arhitectura unei re țele globale, benefice pentru securitatea
globală, dar și pentru o economie modern ă și performant ă;
– controlul sau gestiunea dependen țelor și interdependen-
țelor;
– afirmarea for ței și entității europene;
– consolidarea politicii europene de securitate și apărare
(PESA);
– independen ța și suveranitatea continental ă;
– o capacitate credibil ă de participare eficient ă la gestio-
narea crizelor și conflictelor.
Este însă nevoie de foarte multe lucruri și, în primul rând,
de un sistem integrat și coerent, deopotriv ă, european și euro-
atlantic, de date și informa ții. Comunitatea american ă de
informații dispune de o puternic ă agenție R&D, care a lansat o
cerere extrem de generoas ă și de tentant ă pentru elaborarea
unor proiecte în domeniul tehnologiilor de informa ții
inovatoare.
Începând cu 1998, Agen ția de Dezvoltare Tehnologic ă și
de Cercetare Avansat ă (ARDA) a finan țat un program de
tehnologii „revolu ționare“, în folosul comunit ății de informa ții
210(National Security Agency NSA, National Geospatial-
Intelligence Agency – NGA, CI A, DIA, NRO etc.). La acest
program particip ă masiv industria american ă, îndeosebi socie-
tățile Boeing, Lockheed Martin, CAIC, microsociet ăți
inovatoare și o mulțime de universit ăți. Programul a fost lansat
și efectuat pentru 2005 și cunoaște două tipuri de finan țare:
– „Challenge Workshops“, cu o finan țare între 1 și 1,5
milioane dolari pe 12-18 luni , care cuprinde proiecte din
domenii deja dezvoltate de ARDA, unele aflându-se în faza a
doua sau a treia bianual ă de cercetare (VACE, GI2 Vis,
NIMD);
– „Seedling Workshops“ (maximum 500.000 de dolari)
pentru domenii de cercetare inedite pentru ARDA
(nanoelectronic ă, imagini avansate, performan ță înaltă în
domeniul computerelor), constând în avansarea unui concept
nou, crearea unui proiect de cercetare etc.
Unele dintre societ ăți participă la mai multe domenii de
cercetare. Spre exemplu, în domeniul exploat ării informa ției
(Info-X), preocup ările (și finanțările corespunz ătoare) s-au
canalizat pe trei programe: Video Analysis & Content
Extraction (VACE), Advanced Question Answering for Intelligence (AQUAINT) și Geospatial Intelligence Information
Visualization (GI2Vis).
Programul Video Analysis & Content Extraction (VACE)
cuprinde: tehnologii de detec ție, de comprehensiune, de ex-
tracție de con ținut video, din cinci tipuri de surse: TV, confe-
rințe, supraveghere, date, recunoa șteri la sol; rezolvarea unor
probleme inerente de mediu (indexare, calitate a imaginilor,
stocaj și transfer).
La aceste programe în derulare particip ă: Boeing Space &
Communication (superrezolu ții tehnologice), GE-CRD
(extracție conținut), HNC Software (detec ția obiect), TASC
(identificare comportament), SRI International (recunoa ștere
tridimensional ă – 3D), Universitatea din Maryland (activitatea

211de detec ție), Universitatea din California de Sud (event
understanding – în țelegerea tuturor evenimentelor).
Este posibil ca scenariile confrunt ărilor militare pentru
secolul al XXI-lea s ă nu aibă aproape nimic comun cu cele din
perioada R ăzboiului Rece. Acest lucru este valabil pentru toate
țările și pentru toate armatele din lume. Germanii consider ă că,
în viitor, nu se vor mai confrunta mari unit ăți de blindate și alte
forțe de acest gen. Locul lor îl iau amenin țările asimetrice care
pot veni din partea unor state mici, a organiza țiilor teroriste sau
chiar din partea diferite lor persoane. Acest poten țial al noilor
tipuri de amenin țări este greu de sesizat și de anihilat.
De aceea, la baza r ăzboaielor moderne, care, în esen ța lor,
vor fi războaie pentru gestionarea crizelor și conflictelor, vor
sta informa țiile și modul în care acestea sunt tratate.
Pentru canalizarea optim ă a fluxului de informa ții, crește
importanța media și mai ales cea a re țelelor Internet. Media nu
a reușit și nu reușește încă să pună la dispozi ție informa țiile în
timp real, cel pu țin până acum.
Războiul bazat pe Re țea (RBR) reu șește acest lucru,
ordonând datele și informa țiile. De acestea vor beneficia to ți
participan ții, de la simplul soldat la comandant, de la
subunitatea lupt ătoare la dimensiunea logistic ă. Acest concept,
cum bine se știe, a fost elaborat de Statele Unite și folosit,
pentru prima oar ă, de americani, în r ăzboiul din Irak din 2003.
Comandamentul opera țional a fost instalat în Qatar. Mai bine
de 60 de servere de mare putere au asistat proiec ția,
desfășurarea și acțiunile for țelor în teatru. Comandamentul a
știut totdeauna tot ce se întâmpl ă cu primele unit ăți, chiar
înainte de contact, și a avut posibilitatea s ă intervină eficient.
Deși nu toate țările sunt în m ăsură să materializeze acest
concept, cele mai dezvoltate dintre acestea au posibilitatea s ă-l
implementeze. În Marea Britanie și în Suedia, exist ă preocupări
destul de avansate în acest sens, datorit ă atât tehnologiei,
îndeosebi tehnologiei informa ției, cât și capacității și flexi-
212bilității economice din aceste țări. Asemenea preocup ări există
și în Franța, și în Rusia, și în China și în multe alte țări.
De asemenea, armata german ă se pregătește, la rândul ei,
pentru a putea s ă conducă și să desfășoare opera ții în rețea.
Există deja sisteme de acest gen în dotare, cum ar fi cele de
transmisie de date pentru obuziere, tancuri, marin ă și aviație.
Sistemele de ghidaj HEROS, la for țele terestre, sau AUTOFU,
la forțele aeriene, dispun de interfe țe care corespund
exigențelor RBR.

RBR va impune schimb ări radicale în structurile militare
ale tuturor țărilor, ale NATO și, evident, ale țărilor care fac
parte din Uniunea European ă și contribuie activ la punerea în
operă a Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA),
care se vor adapta cu u șurință noilor cerin țe ale misiunilor și
amenințărilor militare. R ăzboaiele anilor viitori vor fi, cu
siguranță, războaie inteligente, unele duse cu c ărțile pe față,
altele extinse mult în spa ții nespecifice, îndeosebi în domeniile
economic, cibernetic și informa țional. Transform ările impuse
de RBR, chiar dac ă vor fi treptate (întrucât cheltuielile sunt
foarte mari și nicio țară din lume, nici chiar Statele Unite, nu- și
pot permite s ă le efectueze dintr-odat ă), vor fi radicale. RBR
cere alte structuri informa ționale, alte sisteme de
comandă-control, alte mijloace de lovire, care s ă fie conectabile
la rețea și să asigure o reac ție imediat ă și chiar o ac țiune
preventiv ă. Aceste noi sisteme vor fi produse, desigur, de
industrie, dar ele vor impune o organizare specific ă, mai supl ă
și mai ușor adaptabil ă schimbărilor spațiului luptei. Se discut ă
mult, în toat ă lumea – și îndeosebi în cea înalt tehnologizat ă –
aceste aspecte ale transform ării. În acest sens, pe 12-13 mai
2005, s-a organizat la Londra o conferin ță unde s-au discutat pe
larg aceste aspecte. Aceast ă conferință a continuat dezbaterile
efectuate în noiembrie 2004, tot la Londra, pe aceast ă temă.
Suportul acestor dezbateri l-a constituit, în mare m ăsură,

213experiența acumulat ă de coali ție în războiul din Irak din
martie-aprilie 2003 și din desf ășurarea opera țiilor ulterioare de
stabilitate și stabilizare.
Din experien ța dobândit ă de forțele coali ției și de
armatele țărilor NATO în procesul de transformare, din
Directiva ministerial ă a NATO, precum și din alte documente
elaborate în urma summit-ului de la Praga, a celui de la Istanbul
și a celui de la Riga, rezult ă unele exigen țe ale procesului de
transformare, între care se situeaz ă și următoarele:
– simplificarea actului conducerii;
– mutarea unor raporturi și mecanisme de conducere de pe
verticală pe orizontal ă;
– adaptarea structurilor la cerin țele de rețea;
– concomitent cu men ținerea poten țialului de ac țiune în
războiul de mare intensitate, crearea unor abilit ăți de acțiune și
de reacție cerute de procesul de gestionare a crizelor și
conflictelor;
– flexibilizarea și modularea structurilor;
– formarea unor capacit ăți din ce în ce mai eficiente de
analiză și combatere a terorismului.
Aceste exigen țe se materializeaz ă atât în procesul de
transformare a NATO, cât și în cel de transformare a for țelor
naționale ale statelor membre ale Alian ței și ale Uniunii
Europene. For ța de Răspuns a NATO (NRF) și Forța de Reac ție
Rapidă European ă sunt structuri pentru viitor, mai exact modele
(experimentale) de structuri ac ționale pentru viitor. La rândul
ei, fiecare țară european ă, începând cu Fran ța, care a trecut,
potrivit legii program ării din perioada 1998-2002, dar și a celei
anterioare, la profesionalizarea armatei și la realizarea unor
structuri mai suple (spre exemplu, Divizia 11 Para șutiști a
devenit Brigada 11 Para șutiști, fără să-și piardă, prin profesi-
onalizare, capacitatea de lupt ă; dimpotriv ă, această capacitate a
crescut sim țitor, datorit ă profesionalismului) și continuând cu
reformele preconizate în armata Germaniei și în alte armate din
214Europa, dar mai ales cu realizarea unor structuri de conducere
(Comitet Militar European, Stat Major Militar European)
trebuie să fie în măsură să conducă operații sub egida Uniunii
Europene, independente sau complementare NATO.
Americanii vorbesc de un Future Combat System (FCS),
prin care se vizeaz ă nu doar realizarea unor unit ăți mai suple,
complet digitalizate, ci și un sistem coerent și eficient de
integrare a acestora în spa țiul luptei. Spre exemplu, viitoarele
sisteme de lupt ă ale forțelor terestre (Army’s Future Combat
Systems) urm ăresc realizarea unor structuri și formarea unei
mentalități care să asigure un deziderat vechi de când lumea,
dar mereu actual: percepe, în țelege, formeaz ă și domină.
Rețeaua FCS se compune din patru module deschise: mediul
comun de opera ții într-un sistem de sisteme; soft-uri de
conducere a luptei; comunica ții și calculatoare (C2); sisteme de
informații (intelligence, recunoa ștere și supraveghere – ISR).
Acestea ac ționează sinergic unul asupra celuilalt, permi țând
viitoarei for țe să vadă, să înțeleagă, să acționeze prima și să
obțină un succes decisiv.
Legat de implementarea conceptului RBR, Organiza ția de
Cooperare în domeniul Armamentelor, care reprezint ă șapte țări
europene (Fran ța, Germania, Marea Britanie, Spania, Belgia,
Luxemburg și Turcia), va achizi ționa, pân ă în 2022, de la
Airbus Military S.L., un num ăr de 180 de avioane de transport
strategic A400M, echipate fiecar e cu câte patru sisteme radio
VHF/UHF58. Acest program constituie cel mai important
proiect militar european al deceniului în domeniul sistemelor
radio ambarcate. Primele 180 de avioane vor fi livrate în 2009.
O altă comandă de 200 avioane care vor fi exportate va fi
livrată începând cu acela și an, 2009.
Sistemele radio R&S (Rohde & Schwarz) de ultim ă
generație utilizeaz ă protocoale de comunica ție standardizate de
NATO. Ele furnizeaz ă capacități cu salt de frecven ță rapidă

58 http://www.actutem.com/pages/05_04_08_rs.html

215SATURN (a doua genera ție NATO de sisteme radio tactice
antibruiaj). Acestora li se pot asocia și alte func țiuni prin
teledescărcare de noi programe. Avioanele A400M vor putea fi
utilizate în spa țiul aerian interna țional în cadrul conceptului
RBR.
4.2 Cunoa șterea impactului de re țea asupra conflictelor
clasice și asimetrice
RBR, deocamdat ă, nu schimb ă esența strategiei militare:
punerea în oper ă a unei decizii politice. El nu face altceva decât
să dinamizeze spa țiul luptei, punând în rela ție directă (în timp
real sau aproape real, decalajul fiind neglijabil) toate structurile
și elementele care ac ționează în spațiul luptei. Informa ția în
timp real d ă posibilitatea for țelor care ac ționează să identifice și
să selecteze rapid țintele, centrele de greutate, centrele vitale,
punctele tari și punctele vulnerabile ale inamicului și să aleagă
cele mai eficiente modalit ăți de acțiune. Evident, astfel de
obiective nu pot fi realizate decât cu condi ția realizării, ab
initio , a suprema ției tehnologice și informaționale și, pe aceast ă
bază, a inițiativei strategice. Acest lucru favorizeaz ă strategiile
directe.
O astfel de filosofie este valabil ă în cadrul conflictelor
clasice și îndeosebi în confrunt ările simetrice sau dispropor-
ționate. Atunci când se confrunt ă două armate, câ știgă cea mai
bine dotat ă, mai puternic motivat ă și mai bine instruit ă. Acest
tip de confruntare – care apar ține războiului simetric – se
reduce din ce în ce mai mult la r ăzboaie frontaliere sau la con-
fruntări militare desuete. Pe mapamond, cel pu țin după înche-
ierea Războiului Rece, se manifest ă cu pregnan ță, îndeosebi
două tipuri de r ăzboaie: războiul dispropor ționat și războiul
asimetric.
Războiul (conflictul) dispropor ționat const ă în superio-
ritatea clar ă de forțe, mijloace, strategie și tactică a uneia dintre
216părți și în imposibilitatea reac ției părții inferioare. R ăzboiul
(conflictul) asimetric presupune, deopotriv ă, dispropor ți-
onalitatea, diferen ța clară de doctrine și strategii, dar și
capacitatea fiec ăreia dintre p ărțile aflate în conflict de a crea
vulnerabilit ăți celeilalte și de a le folosi la maximum pe cele
existente.
RBR nu a rezolvat decât primele dou ă tipuri de conflicte.
În fața celui de al treilea – care se prezint ă ca fiind asimetric și
difuzat capilar în spa țiul luptei și dincolo de acest spa țiu
(practic, în întreaga lume), conceptul RBR nu a g ăsit încă
soluții. Este adev ărat, se studiaz ă, în momentul de fa ță,
folosirea RBR în conflictele (r ăzboaiele) de joas ă intensitate,
dar rezultatele sunt departe de a fi mul țumitoare, întrucât
cerințele esențiale ale misiunilor sunt complet diferite de cele
ale unei confrunt ări militare clasice. Nici conceptul CIMIC
(Civil Military Cooperation) nu a reu șit să treacă dincolo de o
colaborare civil-militar în gestionarea situa țiilor de criz ă și în
operațiile postconflict. Ceea ce s-a realizat pân ă acum (protec ția
populațiilor din zonele de conf lict, întoarcerea refugia ților,
asistența umanitar ă, studierea și ameliorarea condi țiilor de
angajare a for țelor într-un teatru, care sunt cu totul deosebite de
cele de odinioar ă, datorită implicării popula țiilor într-un
conflict în care nu exist ă fronturi și limite, multiplicarea
actorilor din teatru etc.) nu reprezint ă decât modalit ăți (desigur,
eficiente) de reducere a intensit ății unei crize și de facilitare a
reinstalării păcii și, ulterior, a dezangaj ării progresive a for ței.
Conceptul de re țea (cu structurile specifice RBR) are și
aici un spa țiu foarte larg de manifestare. Exigen țele sunt îns ă
mult mai mari decât într-un teatru de opera ții obișnuit, întrucât
sfera de angajare, modalit ățile concrete și conținutul efectiv al
angajării sunt mult mai complexe, deoarece includ factorii de
mediu, ac țiunile preventive, dezamorsarea tensiunilor sau, în
operațiile postconflict, reabilitarea și refacerea infrastructurilor,
a instituțiilor și sistemelor productive etc. În aceste condi ții, nu

217doar forțele care ac ționează efectiv, ci și noii actori sau actorii
temporari trebuie conecta ți, într-o form ă sau alta, la fizionomia
și filosofia de re țea. Or, deocamdat ă, acest lucru este dificil și
pentru structurile militare.
De unde rezult ă că provocările RBR sunt, în continuare,
foarte mari și ele nu se rezolv ă doar prin l ărgirea benzii
Internet, optimizarea sistemelor de comunica ții, realizarea și
interconectarea bazelor de date, ci și printr-o dinamic ă speci-
fică, adică printr-o nou ă arhitectur ă a filosofiei și fizionomiei
de rețea.
4.3 Noua cultur ă a războiului
Poate fi , oare, r ăzboiul comparat cu unul sau altul dintre
fenomenele naturale dezastruoase, dar nu numai datorit ă
efectelor sale distructive, ci și faptului c ă este imprevizibil și
haotic, la fel ca majoritatea acestor fenomene? Poate fi
războiul un fenomen haotic? De unde rezult ă acest caracter?
Putem vorbi, oare, de o nou ă cultură a războiului ? Și dacă da,
atunci ce anume cuprinde aceast ă nouă cultură a războiului?

Imprevizibilitatea, nelinearitatea și caracterul haotic al
războiului rezult ă, pe de o parte, din caracterul ascuns al
pregătirilor pentru r ăzboi, din faptul c ă fiecare dintre p ărțile
angajate sau care vor fi angajate în conflict urm ărește
surprinderea celeilalte, prin toate mijloacele posibile, și, pe de
altă parte, din imposibilitatea prevederii cu exactitate a finalului
confruntărilor violente, a efectelor acestor confrunt ări, a
modului în care se pot dezvolta teatrele de opera ții și bătăliile
și, înainte de toate, a efectului de bumerang, prezent în oricare
război, încă de la începutul lumii.
Asemănarea războiului cu fenomenele naturale, îndeosebi
cu cele geofizice și cu cele meteorologice, nu este o exagerare,
nicio aplicare, în planul r ăzboiului, a unui concept de tipul
218organicismului lui Spencer, prin care societatea omeneasc ă se
considera a fi un fel de organism viu. Este vorba doar de o
asemănare a formei, în vederea configur ării unui posibil model,
în parametrii aceleia și teorii care promoveaz ă, în dinamica
evoluțiilor imprevizibile, o evolu ție haotică, modelată de ecuații
nelineare.
Astăzi, spre exemplu, nu se pot genera previziuni
atmosferice decât pentru câteva zile (3 zile), datorit ă capacității
limitate a ordinatoarelor de a face calcule precise cu privire la
evoluția fenomenelor meteo pe termen lung. Și aceasta, nu
datorită neapărat ordinatoarelor – de și și acestea au capacit ăți
limitate –, cât mai ales limitelor ecua țiilor care sunt folosite.
Posibilitatea limitat ă și chiar imposibilitatea de a introduce în
ecuații toate micile varia ții din acel moment influen țează
semnificativ procesul de prognoz are. Micile imprecizii în
calcularea evolu ției unui proces sau unui fenomen pot duce, pe
termen lung, la erori extrem de mari, practic, la imposibilitatea
previziunii, deci la un comportament haotic. Acest efect, în
timp, al lucrurilor mici poart ă numele de „efectul de fluture”.
În ceea ce prive ște războiul și, în general, conflictualitatea
lumii, acest principiu al varia ției, în timp, a condi țiilor inițiale,
prin amplificarea imprevizibil ă a efectelor, este esen țial. Chiar
dacă războiul este un act con știent, un mod bine gândit și
pregătit cu minu țiozitate de a pune în aplicare, prin mijloace
violente, o decizie politic ă, în vederea impunerii voin ței proprii
asupra adversarului și obținerii unui anumit efect, la scar ă
planetară, războiul se comport ă tot mai mult ca un fenomen
haotic. O mic ă ceartă armată la frontiera dintre dou ă state este
tratată, mai ales în viziunea marilor puteri ale lumii, ca un
conflict oarecare, de joas ă intensitate, între alte sute de conflicte
de acest fel, care nu pune probleme deosebite. Îns ă, în timp, un
astfel de mic conflict poate genera evolu ții imprevizibile,
datorită, în primul rând, dinamicii haotice și conflictuale a
intereselor și funcției ei amplificatoare. Asemenea evolu ții nu

219pot fi prev ăzute cu precizie. Faptul c ă, spre exemplu, dou ă
posturi de frontier ă au deschis focul unul asupra altuia, peste
frontieră, preț de câteva minute, poate fi un simplu incident, dar
efectele în timp ale acestui incident pot duce, în anumite
condiții, la un r ăzboi de mare amploare. Uneori, un atentat
poate duce la un r ăzboi mondial. Atentatul de la Sarajevo din
15/28 iunie 191459, care a declan șat, practic, ostilit ățile ce au
dus la Primul R ăzboi Mondial, este de notorietate. Dar și o
virgulă, pusă după Nu, care schimb ă complet semnifica ția unei
telegrame, poate s ă reprezinte scânteia declan șării unui conflict
ce poate sc ăpa de sub control, ducând la dezvoltarea unor
războaie pustiitoare.
Acest lucru este posibil și azi. Un r ăzboi pustiitor, de tipul
celor dou ă conflagra ții mondiale sau chiar de maniera unui nou
Război Rece, este pu țin probabil (dar nu imposibil). Acest tip
de conflictualitate simetric ă, față în față, indiferent de cauzele
care au generat-o, a marcat o lung ă perioadă din istoria
omenirii. Se pare c ă timpul simetriei conflictuale a trecut. A
trecut, în mare m ăsură, și vremea ingrat ă a disimetriei, adic ă a
dominanței intempestive, unilaterale, de și dispropor ționalitatea
n-a dispărut, ci, dimpotriv ă, s-a accentuat și a proliferat.

59 Asasinatul a fost planificat de organiza ția secretă sârbească Mâna Neagr ă,
condusă de colonelul Dragulin Dimitrievici, care și-a propus s ă-i ucidă pe
toți cei care se opuneau constituirii Iugoslaviei. Franz Ferdinand,
moștenitorul tronului Austro-Ungariei, se opunea, dorea ca imperiul s ă-și
mențină autoritatea asupra teritoriilor slavilor de sud. În ultima zi a vizitei
lui Franz Ferdinand, adic ă la data de 15/28 iunie 1914, un elev de 19 ani,
patriot sârb, Gavrilo Princip, membru al organiza ției Tânăra Bosnie, i-a
împușcat pe Franz Ferdinand și pe soția acestuia. Atentatul de la Sarajevo a
constituit pretextul declan șării Primului R ăzboi Mondial. Gavrilo Princip și
ceilalți atentatori (Trifko Grabez, Nedjalko Gabrinovici) au fost judeca ți de
un tribunal militar. Gavrilo Princip a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. A murit de tuberculoz ă, în timpul Primului R ăzboi Mondial.
2204.3.1. Exist ă oare solu ții pentru o conflictualitate endogen ă?
Întrebările care au generat teoria haosului au pornit de la
niște lucruri simple, de fiecare zi, dar considerate f ără soluție,
întrucât erau discontinui și dezordonate.60 Printre cele mai
cunoscute dintre acestea se situeaz ă și următoarele: Cum se
formează uraganele? Dar norii? Ce anume explic ă fenomenele
meteorologice? Exist ă reguli care condi ționează aritmiile
cardiace sau comportamentul creierului? Care este momentul în care apa ce se scurge printr-un robinet atinge pragul de
turbulență? Ce anume determin ă vălurirea fumului de țigară?
Dar varia țiile popula țiilor? Dar dinamica r ăzboaielor și
conflictualit ății lumii?
Toate aceste fenomene care nu con țin în mod explicit un
sistem de determin ări măsurabile și sesizabile au fost denumite
haos.
Oamenii de știință s-au aplecat, începând cu anii 1970,
asupra acestor fenomene și le-au analizat prin dou ă modalități
complementare: imagina ția creativ ă și folosirea capacit ății de
calcul iterativ și de reprezentare grafic ă oferită de calculatoare.
Teoria haosului este considerat ă, azi, una dintre
revoluțiile fizicii, dup ă teoria relativit ății și mecanica cuantic ă.
Determinismul mecanicist de tip cartezian – prin reguli
clare, poate fi analizat orice fenomen – con ține atât capacitatea
de evaluare, cât și cea ce duce la puterea de a în țelege
reversibilitatea acestuia și, pe aceast ă bază, previzibilitatea
acestuia. Dinamica de tip newtonian avea în vedere, de asemenea, fenomenele reproductibile și reversibile. Celelalte nu
meritau aten ție, întrucât nu se supuneau acestor reguli, erau
simple accidente.

60 James GLEICK, Theorie du chaos. Ve rs une nouvelle science, Champs
Flamarion, 1987, Introducere, din http://www.edelo.net/chaos/sommaire.htm

221Dar, în secolul al XX-lea, certitudinile au început, încet,
încet, să cam dispar ă. Dezordinea, care a fost considerat ă multă
vreme, ca o tragedie, a început s ă fie admis ă ca o stare fireasc ă
a naturii. Ordinea apar ținea unei lumi ideale, modelat ă, să
spunem de științe, precum geometria euclidian ă, lineară, cu
planuri și linii care explicau și modelau orice, mai pu țin
lucrurile accidentale și inexplicabile. Unele au fost numite
paradoxuri, altele antinomii, altele n-au fost numite nicicum,
întrucât erau departe de echilibru și nu se supuneau regulilor
clare ale intelectului și ale minții…
Apar științele „holistice” care au în vedere întregul și
limitează reducționismul. Lumea nu mai poate fi explicat ă doar
prin cromozomi și neuroni, ci trebuie în țeleasă în globalitatea
ei, ca întreg, ca entitate.
În acest nou peisaj, în care certitudinea este serios pus ă
la… îndoial ă, meteorologul Eduard Lorenz, care se ocupa de
previziuni meteorologice, a f ăcut apel la ni ște ecuații care, de la
el încoace, se numesc „atractorii Lorenz”. Eduard Lorenz
credea că, de vreme ce fenomenele meteorologice sunt naturale,
iar lumea urmeaz ă o traiectorie determinist ă, este suficient s ă
introduci date într-un ordinato r iar acesta va da o proiec ție
asupra situa ției meteo.
Comportamentul sistemului va fi evaluat în func ție de
datele introduse. Acestea erau legile cunoscute pân ă la Lorenz,
iar el nu putea ie și din ele.
Cei mai importan ți atractori in dinamica neliniar ă
haotică61 sunt:
¾ atractori haotici – structuri foarte complicate f ără
niciun fel de simetrie ce corespund unor mi șcări
haotice, și au propriet ăți geometrice neobi șnuite;
¾ atractori stranii – forme ge ometrice de tip fractal,
caracterizate de structuri repetitive la orice scar ă.

61 http://www.plasma.uaic.ro/mecanica/Mecanica_clasica.pdf
222Atractorii de forma unor puncte fixe sau curbe închise (tip
ciclu limit ă) sunt caracteristici unor dinamici predictibile și
apar in condi ții de staționaritate si periodicitate.
Analiza mi șcărilor maselor de aer în atmosfer ă a constituit
prima lucrare în care s-a f ăcut referire la problema sensibilit ății
la condițiile inițiale.
Este vorba de comportamentul unor particule în regim de
turbulență. Starea final ă a sistemului nu poate fi precizat ă.
Acest lucru a fost remarcat de Edward Lorenz, în 1961, în timp
ce lucra la un program de simulare a dinamicii atmosferice.
În timp ce rula un program format din 12 ecua ții
diferențiale lineare, a reluat unele calcule, introducând, ca
valoare ini țială una dintre valorile aflate în șirul de date
obținute. A r ămas surprins, întrucât lista noilor date nu
corespundea cu cea din rularea anterioar ă. Noile date reluau
doar o por țiune din șirul anterior, dup ă care rezultatele erau
complet diferite fa ță de cele anterioare.
Sistemul de ecua ții folosit de Lorenz este urm ătorul:
()
()dxyxdt
dxrx y x zdt
dzxy bzdtσ=−
=− −
=−
Variabilele ce caracterizeaz ă sistemul sunt: x, y și z ( x –
viteza fluidului în mi șcarea circular ă de convec ție; y – variația
orizontală a temperaturii; z – varia ția vertical ă a temperaturii).
Parametrii sistemului sunt: , r și b (este propor țional
cu numărul Prandl, care descrie raportul dintre vâscozitate și
conductibilitatea termic ă a fluidului; b descrie configura ția

223sistemului; r este propor țional cu num ărul lui Reynolds, care
descrie tranzi ția din regim laminar în regim turbulent.62
Pentru b = 8/3, convec ția începe la valori mici ale lui
σ(este vorba de diferen țele de temperatur ă). Parametrii utiliza ți
de Lorenz au fost σ = 10,0; r = 28,0; și b = 2,6666666 pentru
condițiile inițiale x 0 = – 0,6895; y 0 = – 0,0560; și z0 = 19,3245.
Sistemul se comport ă diferit, în func ție de valorile acestor
parametri. La valori mari, se ob țin o serie de bifurca ții care
conduc spre o stare haotic ă.
Teoria catastrofei a lui René Thon, relevat ă în 1970, arat ă
că „o varia ție continu ă a unor cauze produce o varia ție
discontinu ă a efectelor”. Ea a fost preluat ă în numeroase
domenii – arhitectur ă, pictură, artă, în general –, dar, dup ă
opinia noastr ă, poate fi folosit ă și în analiza fenomenului
război, care nu este prea departe nici de fenomenele
meteorologice, nici de cele cosmice, nici de cele sociale și nici
de cele ale comportamentului nea șteptat care se întâlne ște în
creație, în artă.
Teoria fractalilor a fost formulat ă de Benoît Mandelbrot,
în 1975, și se ocup ă de neregularitatea formei. Toate formele
din natur ă sunt neregulat. Neregularitatea se afl ă atât în
sistemele mici, cât și în cele mari. Desigur, o astfel de teorie
este folosit ă în arhitectur ă și în pictur ă, unde se deschide un
univers de forme.
Economia și finanțele sunt guvernate de aceast ă teorie a
haosului, chiar dac ă respectivele domenii sunt considerate
printre cele mai organizate ale lumii. Nimeni nu poate s ă
prevadă cu exactitate cre șterile economice, evolu țiile de la
bursă. Există mecanisme de autoreglare bazate pe un ansamblu
de factori psihologici, sociali și de altă natură. Dar ele nu pot fi

62 Dumitru LUCA Universitatea Al. I. Cuza Iasi, Cristina STAN,
Universitatea Politehnica Bucuresti, Mecanică clasică, pp. 292-294,
http://www.plasma.uaic.ro/mecanica/Mecanica_clasica.pdf.
224cunoscute și prevăzute. Evolu ția prețului petrolului sau cel al
aurului se comport ă precum evolu ția populațiilor.
Francezul Jacques Laskar a demonstrat c ă însuși sistemul
solar este haotic. La fiecare 3,5 milioane de ani, distan ța dintre
două traiectorii ale unei planete, în condi ții inițiale ușor diferite,
se dubleaz ă. Aceasta face ca traiectoriile planetelor s ă fie
nedefinibile cu exactitate, atât în trecut, cât și în viitor.
Toate fenomenele din natur ă și din societate – inclusiv
războiul – au evolu ții imprevizibile, deci haotice. Teoria
haosului se afl ă însă abia la început, este foarte complicat ă și
greu de asimilat, dar, f ără îndoială, ea va oferi instrumente
foarte utile și benefice în cunoa șterea detaliat ă a fenomenului
război.

Vine, de-acum, vremea asimetriei. Este vorba nu doar de
o dimensiune asimetric ă a conflictualit ății de tip militar, ci de
un concept care se materializeaz ă în politici și strategii pe
termen lung, în structuri de for țe, în doctrine, proiecte de
înzestrare, strategii opera ționale etc. Este un fel de întoarcere la
Sun Tzî, a șa cum unii dintre filosofii veacului al XX-lea, în
special cei care apar țineau celor dou ă școli axiologice ale
timpului – de la Marburg și de la Baden – au tras semnalul de
alarmă și au cerut întoarcerea înapoi la Kant.
Întoarcerea la stratageme ține, într-adev ăr, de esen ța
asimetriei – lovirea adversarului prin ac țiuni și mijloace
neașteptate –, dar nu se reduce la aceasta. Toate politicile și
strategiile care le pun în oper ă, indiferent din ce parte ar veni și
la ce spectru s-ar referi , au în vedere o constant ă: lovirea prin
mijloace adecvate a p ărții adverse, pe cât posibil, în a șa fel
încât aceasta s ă nu poată să reacționeze semnificativ și în timp
util. Evident, marile puteri, alian țele, coalițiile sau alte tipuri de
entități tehnologice, informa ționale și militare vor folosi
sistemele ultraperfec ționate de arme de mare precizie și armele
noi, surprinz ătoare, în timp ce grup ările și rețelele teroriste,

225gherilele și alte structuri din spectrul reac ției la globalizare,
democrație, economie de pia ță etc. vor face apel la ac țiuni
ingenioase, cu mijloace simple, în care omul se va comporta ca o armă, sacrificându- și viața pentru a ob ține un anumit efet.
Dar acțiunile și reacțiile asimetrice din spa țiul războiului
haotic trec dincolo de confruntarea din teatre, creând și
întreținând o stare de conflictualitate și chiar de beligeran ță pe
termen lung. Aceast ă stare are drept scop s ă vulnerabilizeze
sistemele și procesele, s ă creeze diversiuni și, în cele din urm ă,
să întrețină un război haotic de atri ție în spațiul cunoașterii.
4.3.2. Războiul sfâr șitului războiului
Războiul cognitiv se extinde, încet, încet, în toate spa țiile
cunoașterii. Ca un cancer. Probabil c ă nu le va cuprinde prea
curând pe toate, dar nu suntem foarte siguri c ă, în final, nu se
va ajunge la metastaz ă, că nu va reu și. După
ritmul în care
înaintează, se pare c ă nu este prea departe acel moment al
dezastrului. Sau al rena șterii. Pentru c ă finalitatea unui r ăzboi,
mai ales din spa țiul cunoa șterii, poate fi un dezastru, dar și o
renaștere, o revigorare esen țială a sistemului sau distrugerea lui
pentru a ceda locul altuia, mai performant.
Războiul este un fenomen care apar ține societ ății
oamenilor, este un seism al ei, care degajeaz ă energiile
acumulate în timp, care distruge și revigoreaz ă. Acest fenomen,
deși aparține oamenilor, tinde s ă iasă de sub controlul
oamenilor, s ă evolueze de o manier ă imprevizibil ă, să devină
haotic. Războiul se comport ă din ce în ce mai mult ca un sistem
dinamic complex, cu evolu ții nelineare și imprevizibile.
Adjectivul „haotic” care se asociaz ă războiului are cel
puțin două înțelesuri:
– ca evolu ție nelinear ă și imprevizibil ă a războiului de
îndată ce el a fost declan șat;
– ca atribut al r ăzboaielor viitorului.
226În primul caz, este vorba de evolu ția imprevizibil ă a
războiului, în ceea ce prive ște succesiunea b ătăliilor, rezultatul
confruntărilor, pierderile, armele și efectele. Aceast ă evoluție
haotică nu este nou ă. Într-o form ă sau alta, în marea lor
majoritate, r ăzboaiele, de îndat ă ce au fost declan șate, s-au
desfășurat predominant haotic, în sensul c ă rareori rezultatul a
corespuns cu cel planificat, iar efec tele au fost altele decât cele
preconizate. Cel mai recent exemplu de evolu ția haotică a
războiului îl reprezint ă confruntarea militar ă din Irak. Dac ă, în
prima parte a acestei confrunt ări, Războiul bazat pe Re țea
declanșat de coali ția condus ă de Statele Unite ale Americii în
martie 2003 împotriva armatei dictatorului de la Bagdad a avut
rezultate previzibile, dar și evoluții neașteptate, dup ă ce
ostilitățile disimetrice armat ă contra armat ă s-au încheiat, s-au
declanșat cele asimetrice, iar confruntarea din spa țiul irakian a
devenit haotic ă. Nimeni nu poate spune cu precizie cum se va
finaliza aceast ă confruntare, întrucât efectele sunt numeroase,
în mozaic și foarte greu de evaluat și de prognozat.
Este posibil ca, în viitor, r ăzboaiele s ă se desfășoare în
mozaic, prin toate mijloacele posibile, într-o manier ă nelineară
și imprevizibil ă. Apariția unuia sau altuia dintre r ăzboaie va fi
haotică, cel puțin în perioada de preglobalizare.

227CCOONNCCLLUUZZIIII
1. Chiar dac ă par două noțiuni între care nu se pot stabili
decât conexiuni care țin de procesul cunoa șterii și de obiectul
cunoașterii, se pare c ă, în viitor, cunoa șterea nu numai c ă va
pătrunde din ce în ce mai mult pe t ărâmul complex și
conflictual al r ăzboiului, luat ca obiect (domeniu) de cunoscut,
dar va împrumuta ea îns ăși de la fenomenul r ăzboi instrumente
de soluționare tran șantă a propriei conflictualit ăți.

2. Fără îndoială, există conflicte în domeniul informa ției
și, implicit, în domeniul cunoa șterii. Problema nu este s ă
demonstrăm dacă asemenea conflicte exist ă sau nu, ci aceea a
analizei cauzelor, sistemelor și mecanismelor de generare și
regenerare, formele lor de manifestare și, mai ales, efectele.
Războiul este perceput, în momentul de fa ță, mai ales ca un
conflict fizic, ca o confruntare dintre dou ă sau mai multe
entități înarmate. F ără a nega o astfel de form ă universal ă de
luptă armată – care exist ă de când lumea –, trebuie s ă subliniem
că războiul devine din ce în ce mai subtil, pe de o parte, datorit ă
mijloacelor de care dispun entit ățile sau identit ățile care se
confruntă și, pe de alt ă parte, datorit ă marelui pericol pe care-l
prezintă conflictul fizic. Migrarea spre informa ție și, ca atare,
spre cunoa ștere, cu tot ce rezult ă de aici – informare,
dezinformare, ac țiuni psihologice, ac țiuni mediatice, b ătălie de
concepte, politici, strategii, doctrine, tactici, ac țiuni etc. – pare
o caracteristic ă a epocii info-civiliza ției.

3. Evoluția (sau involu ția) războiului, ca fenomen social
complex, ca mijloc de deblocare a unei situa ții strategice, se
deplaseaz ă din ce în ce mai mult spre starea de haos. Aceast ă
mișcare spre nedeterminare rezult ă, în primul rând, din
mișcarea societ ății spre starea de globalizare și de iminen ța
traversării unei etape de dezorganizare în vederea unei noi
228organizări. Coordonatele aceste noi organiz ări și elementele de
impact strategic impun o analiz ă atentă a noilor determin ări ale
conflictualit ății și, prin aceasta, ale r ăzboiului. Exist ă, desigur,
și alte determin ări ale transfigur ării războiului spre starea de
haos, unele care vin din propriile sale izvoare și, de aceea, toate
aceste determin ări se cer temeinic analizate și, pe cât posibil,
foarte bine cunoscute.
4. Chiar dac ă termenii de „r ăzboi și de „cunoa ștere” par
incompatibili sau, în orice caz, f ără legătură între ei, r ăzboiul
fiind una dintre cele mai cunoscute și, în acela și timp, dintre
cele mai temute, mai bine organizate și mai complexe activit ăți
omenești, nu încape nicio îndoial ă că reconfigurarea acestui
străvechi fenomen al conflictualit ății societății oamenilor pe noi
coordonate ale cunoa șterii – flexibile, fluide ș
i greu de
determinat, în mare m ăsură, nedeterminabile – oblig ă la
reflecție. El impune o nou ă cultură a conflictualit ății. O nou ă
cultură a războiului. Orice analiz ă a conflictualit ății și
războiului poate fi, într-un fel, benefic ă pentru gândire, pentru
reflecție, inclusiv pentru reflec ția strategic ă.

5. Noul tip de r ăzboi, ca r ăzboi fluid, cu intensit ăți
diferite, dar integral și imprevizibil – de fapt, o reînsumare a
unor fractali care au f ăcut cândva parte dintr-o arhitectur ă a
unui întreg coerent și demn – corespunde noului tip de
civilizație, o civiliza ție de rețea, și noului tip de cunoa ștere, în
care oamenii vor tr ăi în văzul lumii și se vor r ăzboi înapoia
unor uriașe cortine cibernetice și în spațiul unor concepte. Ceea
ce, de fapt, ar putea însemna un veritabil sfâr șit al războiului

6. Tehnologia informa ției afecteaz ă producția, comer țul,
relațiile interna ționale, via ța oamenilor. Ea revolu ționează
afacerile, determinând dispari ția unora dintre industriile

229tradiționale și creșterea incredibil ă a altora63. Chiar dac ă
problemele întreprinderilor r ămân, în esen ță, acelea și,
mijloacele de rezolvare a acestora se schimb ă radical. Apare un
nou mod de gândire: gândirea în re țea și un nou mod de
cunoaștere, cunoa șterea modular ă. Aceea și tendin ță se
manifestă și în cadrul problemelor militare, ale preg ătirii și
desfășurării războaielor și conflictelor armate. Cunoa șterea
modulară nu este una de tip fractal, nici una pe componente, ci
una de construc ție prin aglutinare și chiar prin înlocuire.

7. Mediul conflictual militar r ămâne, în continuare,
primejdios, violent, nesigur și haotic, dar noile tehnologii
permit o mai bun ă cunoaștere a acestuia și, în consecin ță,
proiectarea de noi maniere de stabilire și îndeplinire a
misiunilor. Aceast ă nouă filosofie se manifest ă, în primul rând,
la nivelul marilor armate și nu afecteaz ă în mod direct țările
mici, întrucât acestea, deocamdat ă, nu-și pot permite accesul la
astfel de tehnologii. Bugetul lo r militar, spre exemplu, chiar
dacă atinge un miliard de dolari, este, totu și, de peste 400 de ori
inferior celui al Statelor Unite și de 30-40 de ori mai mic decât
cel al unora dintre țările importante din cadrul Uniunii
Europene. Cu un astfel de buget este greu s ă ai acces la înaltele
tehnologii cerute de RBR, dar nime ni nu poate eluda aceste noi
realități. De aceea, și pentru țările mici sau care nu- și pot
permite cheltuieli militare substan țiale, exist ă unele solu ții
specifice de accedere în spa țiul războiului modern. Aceste
soluții se află în tratarea problemelor cu care se confrunt ă, în
implementarea noilor concepte, prin filosofia de alian ță și
printr-un concept na țional lărgit.

8. O astfel de perspectiv ă trebuie s ă se manifeste în
modul în care sunt concepute, dezvoltate, echipate și
retehnologizate sistemele de comunica ții, în dinamica re țelelor

63 www.ameinfo.com/news/Detailed/54916.html
230Internet, a re țelelor de informa ții-comunica ții în domeniul
economic, îndeosebi în cel al produc ției și asimilării de
tehnologii de vârf și de tehnologii ale informa ției, în preg ătirea
specialiștilor și managerilor de sisteme și de rețele, în realizarea
sau asimilarea tehnologiilor hardware și software necesare.

9. Războiul poate și trebuie s ă fie cunoscut. Inclusiv
războiul asimetric – care iese, în general, din sfera de
cunoaștere comun ă a războiului și impune un efort asimetric de
cunoaștere mediat ă – nu este o inven ție de dată recentă. Într-un
fel, toate r ăzboaiele de pân ă acum au avut și laturi asimetrice,
atât în ceea ce prive ște conceptul politic și cel strategic, cât și în
ceea ce prive ște confruntarea tactic ă. Dar adev ăratul război
asimetric se datoreaz ă apariției armei nucleare și sistemelor de
arme de mare precizie, care au accentuat dispropor ționalitatea,
au făcut posibil r ăzboiul non-contact și au generat flexibilitatea
și fluiditatea ripostei.

10. Actualele conflicte armate din Afganistan, Irak,
Cecenia și Orientul Apropiat au caracterul unor r ăzboaie
dispropor ționate și, în acela și timp, al unor r ăzboaie asimetrice,
la care se particip ă, în diferite ipostaze, patru mari tipuri de
entități: armate moderne, profesioniste, ce apar țin unor mari
puteri sau unor țări dezvoltate ce desf ășoară acțiuni de lupt ă sau
postconflict, sub mandat ONU, sau în virtutea responsabi-
lităților pe care și le-au asumat; for țe multina ționale de
stabilitate (stabilizare), care ac ționează sub mandat ONU; for țe
înarmate guvernamentale (ale țării-gazdă), care sprijin ă
procesul de stabilizare și preiau treptat gestionarea conflictu-
alității locale, protec ția cetățenilor, a propriet ății și apărarea
ordinii de drept; for țe rebele (gherile, insu rgente, teroriste, ale
traficanților și lumii mafiote etc.), care ac ționează exclusiv prin
mijloace asimetrice, de regul ă, local sau în re țele
transfrontaliere.

231
11. Războiul poate fi cunoscut, cu atât mai mult cu cât
acest fenomen se extinde rapid și masiv și în spațiul cunoașterii.
Dată fiind complexitatea temei și, în general, aria foarte larg ă a
raportului dintre r ăzboi și cunoaștere, este nevoie de studierea
aprofundat ă a realit ăților, posibilit ăților și tendințelor în
dinamica fundament ării științifice și filosofice a politicilor și
strategiilor confrunt ărilor din cadrul noilor tipuri de r ăzboaie de
crize și de conflicte armate.

232

233BBIIBBLLIIOOGGRRAAFFIIEE SSEELLEECCTTIIVVĂĂ

1. ADAMS J., The next world war , Simon & Schuster
1998
2. ARQUILLA J. ET RONFELDT D. (sous la direction
de), In Athena’s camp : Preparing for Conflict in the
Information Age , Santa Monica, Californie, Rand
Monograph Report, Rand, 1997
3. BOUGNOUX D., Introduction aux sciences de la
communication , Paris, La Découverte, 1998
4. BRETON P., L'utopie de la communication , Paris La
Découverte, 1992
5. CAMPBELL D., Surveillance électr onique planétaire ,
Allia 2001
6. Arden B. Dahl, Minding the Cognitive War , 1996.
7. Christian Harbulot, Didier Lucas (direction), Guerre
cognitive, L’arme de la conaissance , Editura
Lavauzelle, 2006
8. DEBRAY R., Introduction à la médiologie , Paris,
P.U.F. 1999
9. FAYARD P., La maîtrise de l_interaction , Editions
00h00 2000
10. FINKIELKRAUT A. et SORIANO P., Internet,
l’inquiétante extase , Mille et une nuits, 2001
11. FLICHY P. L’imaginaire d_Internet , La Découverte
2001
12. Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la strategie
des origines au nucleaire , Edition Robert Laffont, Paris,
1990
13. GUILLAUME M., L’Empire des réseaux , Paris,
Descartes, 1999
14. GUISNEL J. , Guerre dans le cyberspace , La
Découverte 1995
23415. HUYGHE F.B, L’ennemi à l’ère numérique. Chaos,
information , domination P.U.F. 2001
16. LÉVY P., Cyberculture , O. Jacob, 1998
17. LYOTARD Jean-François, La condition postmoderne ,
Paris Minuit, 1979,
18. MATTELART A., Histoire de l’utopie planétaire de la
cité prophétique à la société globale , Paris La
Découverte, Textes à l’appui, 1999
19. MC LUHAN M., Understanding Media : the Extensions
of Man , New York, Mc Graw HILL, Pour comprendre
les medias , Paris Mame 1968
20. MURAWIEC, L., La guerre au XXIe siècle , Paris, Odile
Jacob 2000.
21. NEVEU E., Une société de communication ?, Paris,
Montchrestien, 1994
22. PANORAMIQUES (revue n°52), L’information, c’est
la guerre , Corlet 2001
23. PERRIAULT J, La Logique de l’usage, essai sur les
machines à communiquer , Paris, Flammarion, 1989
24. PUISEUX H, Les figures de la guerre , Paris, Gallimard,
1997
25. RIFKIN J., L’âge de l’accès La révolution de la
nouvelle économie , Paris, La Découverte, 2000
26. VIRILIO P., Stratégie de la déception , Galilée 2000,
27. General dr. Mihail Popescu, general-locotenent (r) dr.
Valentin Arsenie, general de brigad ă (r) dr. Gheorghe
Văduva, Arta militar ă de-a lungul mileniilor , vol. 2.,
Editura CTEA, Bucure ști, 2004
28. General dr. Mircea Mure șan, general de brigad ă (r) dr.
Gheorghe V ăduva, Războiul viitorului, viitorul
războiului , Ediția a II-a, Editura Universit ății Naționale
de Apărare „Carol I”, Bucure ști, 2006.
29. General dr. Mircea Mure șan, general de brigad ă (r) dr.
Gheorghe V ăduva, coordonatori, Criza, Conflictul,

235Războiul , Vol. I-IV, Editura Universit ății Naționale de
Apărare „Carol I”, Bucure ști, 2007.
30. General dr. Mircea Mure șan, general de brigad ă (r) dr.
Gheorghe V ăduva, Războiul haotic, CTEA, Bucure ști,
2008 .
31. Gheorghe V ăduva, Războiul asimetric și noua filosofie
a conflictualit ății armate , Editura Universit ății
Naționale de Ap ărare “Carol I”, Bucure ști, 2007
32. Coutau-Bégarie, Hervé, Tratat de strategie , vol.1,
traducere din francez ă, Editura Universit ății Naționale
de Apărare „Carol I”, Bucure ști, 2006
33. Gilbert, Claude, Le Pouvoir En Situation Extrême.
Catastrophe et Politique , Paris, L’Harmattan, 2003
34. Gleik, La theorie du chaos. Vers une nouvelle science ,
Champs Flamarion, 1987
35. Le Bras, Hervé, Essai de géométrie sociale , France,
Odile Jacob, 2000
36. W. Davis, Rees, Arta managementului , Editura Tehnic ă,
București, 1996.
37. Renseignement & Guerre secrete, LA GUERRE
COGNITIVE. L’ARME DE LA CONAISSANCE, Editori: C. Harbulot și D. Lucas, Editura Lavauzelle,
2002.
38. François-Bernard Huyghe,
Menaces, conflit,
information: vers un info-strategie
39. Basil Liddell Hart, Strategia ac țiunilor indirecte ,
Editură Militară, București, 1993

236Internet
¾ http://www.huyghe.fr/dyndoc_actu/447b24a846365.pdf,
MENACES, CONFLIT, INFORMATION!: VERS UNE INFO-STRATEGIE, de François-Bernard
Huyghe, doctor de stat în științe politice, fondatorul
Observatorului European de Info-Strategii.
¾ http://www.strategic-
road.com/intellig/infostrategie/pub/guerre_cognitive_superiorite_strategique_txt.htm,
La guerre cognitive : A la
recherche de la suprématie stratégique , al VI-lea Forum
de inteligen ță economic ă, Menton, le 25 septembrie
2002, comunicare prezentat ă de Christian Harbulot,
directorul Școlii de R ăzboi Economic din Școala
Superioar ă Liberă a Știiunțelor Comerciale Aplicate.
¾ http://www.psycom.net/iwar.1.html, INSTITUTE FOR
THE ADVANCED STUDY OF INFORMATION WARFARE (IASIW).
¾
http://www.fas.org/irp/eprint /snyder/infowarfare.htm,
Information Warfare , Brian C. Lewis.
¾ http://www.strategic-
road.com/intellig/infostrategie/pub/EconomieGuerreCognitive.pdf, Philipe Baumard ,
Les limites d’une
economie de la guerre cognitive , Editura Lavauzelle,
Paris, 2002
¾ http://dexonline.ro/search.php?cuv=CONFLÍCT
¾ http://foster.20megsfree.co m/326.htm, Pavel Tulaev,
Guerres de nouvelle generation
¾ http://www.iss-eu.org, Une Europe sure dans un monde
meilleur. Strategie européenne de sécurité , decembre
2003, p. 6
¾ http://perso.orange.fr/fillosophe/traductions/philoRicker
t.htm, La philosophie des valeurs de Heinrich Rickert
¾ http://www.grece-fr.net/textes/_txtWeb.php?idArt=71

237¾ http://www.archivesolidaire.org/scripts/article.phtml?se
ction=A1AAAABX&obid=21093
¾ http://www.grece-fr.net/textes/_txtWeb.php?idArt=71
¾ http://www.kinecto.ro/new/Resurse/dictionar-de-
termeni/web-communication.shtml
¾ http://www.gestiondecrise.com/amiante_gestion_crise.h
tm
¾ http://www.gestiondecrise.com/amiante_gestion_crise.h
tm
¾ http://gmr.mapn.ro, Gheorghe V ăduva, Cyberstrategia ,
în Gândirea militar ă româneasc ă, nr. 2/2006
¾ www.smsi-territoires.net/article44.html , Olivier Itéanu,
Sauver la société de l’information
¾ http://www.securecyberspace.gov
¾ http://www.plasma.uaic.ro/mecanica/Mecanica_clasica.
pdf, Dumitru Luca, Universitatea Al. I. Cuza Iasi, Cristina Stan, Universitatea Politehnica Bucuresti,
Mecanică clasică
¾ http://khmercanada.site.voile.fr/vietnam5.htm)
http://rain.prohosting.com/stoue/malouines.html, Steve
Ouellet, La guerre des Malouines.
¾ http://www.er.uqam.ca/nobel/r20507/epistemologie/ ,
Martin Riopel, Epistemologie et enseignement des
sciences , Universitatea Quebec din Montreal
¾ http://www.amazon.com/gp/reader/0812692454/ref
¾ http://www.european-security.com/index.php?id=5160,
Christophe Kaiser, NCW/NCO: Un concept décisif pour
l’avenir , februarie 2005
¾ http://www.actutem.com/pages/05_04_08_rs.html,
théorie du chaos, gleick, bifu rcation, attracteur, espace
des phases.
238

239Anexe
Anexa nr. 1
Tipuri de r ăzboaie în concep ția lui Jomini

TIPURI
DE RĂZBOAIE CARACTERISTICI
Războaie ofensive
pentru a revendica
anumite drepturi Războiul cel mai just va fi acela care se
fundamenteaz ă pe drepturi incontestabile și va oferi
statului avantaje. Din p ăcate, foarte multe din aceste
drepturi, pe baza c ărora se declan șează războaiele,
nu sunt decât ni ște pretexte, ni ște convenien țe.
Regulile pentru aceste r ăzboaie constau în a ști
să atingi scopul propus și să profiți. Operațiile
ofensive trebuie s ă fie propor ționate cu scopul
propus. Prima este ocuparea provinciilor
revendicate; po ți apoi dezvolta ofensiva potrivit
circumstan țelor și forțelor respective, cu scopul de a
obține cesiunea dorit ă, amenințând adversarul la el
acasă. Totul depinde de alian țe și de mijloacele
militare ale celor dou ă părți. Esențialul este s ă nu se
trezească invidia unui ter ț care ar putea oferi sprijin
țării atacate.
Războaie defensive
în politică
și ofensive
din punct de vedere
militar Orice stat atacat prefer ă să-și apere teritoriul pe
care-l reclam ă cel care l-a atacat. Uneori, statul de
la care se cere o parte din teritoriu și care este
amenințat cu for ța armată preferă să atace el
preventiv. Totul depinde de condi țiile concrete.
Uneori, este preferabil s ă invadezi statul care
urmează să te atace; alteori, este mai bine s ă-l
aștepți să te atace el. Dac ă luptele se duc pe
teritoriul t ău, ai unele avantaje. Dac ă principiile
strategiei r ămân imuabile, adev ărurile politicii
războiului pot aduce multe modific ări în teatru, atât
în ceea ce prive ște moralul popula ției, localit ățile,
cât și comportamentul celor care sunt în fruntea
armatelor statelor beligerante. Principiile r ăzboiului
rămân neschimbate; ceea ce se schimb ă este politica
240și morala. Acestea se supun calculului
probabilit ăților. Una este s ă planifici un r ăzboi
împotriva Rusiei, Fran ței sau Austriei și alta să duci
unul împotriva Turciei sau oric ărei altei na țiuni
orientale, ale c ăror armate sunt indisciplinate și nu
respectă nicio ordine.
Războaie
de convenien ță Invazia Sileziei de c ătre Frederic al II-lea a fost
un război de convenien ță; la fel și cel de succesiune
din Spania. Exist ă două feluri de r ăzboaie de
convenien ță: cele duse de un stat puternic pentru a se
dota cu frontiere naturale și pentru a ob ține un
avantaj politic și comercial (economic) important;
cele duse pentru diminuarea puterii unui rival
periculos sau pentru a-i împiedica dezvoltarea. Dar
un stat nu va ataca niciodat ă singur un rival
periculos, ci doar în coali ție cu alte state.

Războaie cu sau
fără aliați Sunt totdeauna de preferat r ăzboaiele duse cu
aliați. Desigur, doi alia ți mai pu țin puternici,
împotriva unui stat puternic, s-ar putea s ă nu fie o
soluție; dar, oricum, este de dorit s ă fii aliat cu
vecinul decât s ă te găsești singur în fa ța inamicului.
Războaie
de interven ție Cel mai avantajos dintre r ăzboaie este interven ția
într-o lupt ă deja angajat ă. Statul care intervine are
avantajul c ă va înclina balan ța în favoarea statului
(sau coali ției, alianței) pentru care intervine.
Există două tipuri de interven ție: cea prin care un
stat încearc ă să se introduc ă în problemele
interioare ale vecinului s ău și cea prin care se
intervine în rela țiile exterioare ale vecinilor.
Intervenția în problemele interioare a fost tot timpul
condamnat ă și nepopular ă. Toate interven țiile de
acest gen, în cele din urm ă, au eșuat. Interven ția în
relațiile exterioare ale vecinilor este mai legitim ă,
mai natural ă și chiar mai avantajoas ă. Trei motive
justifică o astfel de interven ție: un tratat de alian ță
ofensivă sau defensiv ă prin care un stat se angajeaz ă
să susțină un aliat; men ținerea echilibrului politic;
posibilitatea de a profita de un r ăzboi deja angajat,
nu neapărat cu scopul de a deturna consecin țe
supărătoare, cât mai ales pentru a profita.

241Intervențiile sunt de natur ă diferită, la fel și
războaiele care rezult ă din acestea:
1. se intervine în mod auxiliar ca urmare a unor
tratate anterioare și ca mijlocire a unor corpuri
secundare a c ărei formă este determinat ă;
2. se intervine ca parte principal ă pentru a
susține un vecin mai slab al c ărui stat trebuie ap ărat,
ceea ce duce la transportul teatrului de r ăzboi
departe de frontierele proprii;
3. se intervine, de asemenea, ca parte principal ă,
când ești un vecin al teatrului de r ăzboi, ceea ce
presupune o coali ție de mai multe mari puteri
împotriva uneia;
4. Se intervine într-o lupt ă deja angajat ă, sau
înaintea declara ției de război.
Aceste interven ții sunt, toate, extrem de delicate
și pline de neprev ăzut. Spre exemplu, campaniile
dintre 1799 și 1805 constituie astfel de exemple.
Rezultă de aici că astfel de interven ții îndepărtate pot
adesea s ă compromit ă armatele care au primit
asemenea de misiuni. Singurul lor avantaj este, poate, acela c ă țările respective nu pot fi invadate,
teatrul de r ăzboi fiind mult prea departe de
frontierelor lor. Ceea ce constituie o nenorocire pentru general, poate fi un bine pentru stat.
În războaiele de aceast ă natură
, esențialul este s ă
fie ales un comandant al armatei, deopotriv ă politic
și militar; trebuie stipulat cu alia ții ceea ce revine
fiecăruia în cadrul opera țiilor; în sfâr șit, este
necesar s ă se determine un punct obiectiv care s ă fie
în armonie cu interesele comune. Aceste condi ții se
realizează însă foarte greu. Din aceast ă cauză,
majoritatea coali țiilor au eșuat.
Războaie
de invazie prin
spiritul de cucerire
sau alte cauze Există două tipuri de invazii: cele prin atacul
unor puteri limitrofe și cele care se efectueaz ă în
depărtare, prin traversarea unor ținuturi vaste ale
căror popula ții sunt mai pu țin neutre, îndoielnice sau
ostile. Nu toate r ăzboaiele de invazie au fost
dezavantajoase. Alexandru, Cezar și Napoleon
(jumătate din cariera sa) au probat acest lucru.
Numai că astfel de avantaje au limite fixate prin
242însăși natura lor, astfel încât, dac ă sunt dep ășite,
urmează extremele dezastruoase. Exemplele sunt
numeroase: Cambyse în Nubia, Darius în Sci ția,
Crasus și împăratul Iustinian la par ți, Napoleon în
Rusia. Napoleon, inclusiv în confruntarea cu Anglia, se pare c ă a fost trimis pe aceast ă lume pentru a-i
învăța pe generali și pe șefii de state tot ceea ce ei
trebuie să evite: victoriile sale sunt lec ții de abilitate,
activism și îndrăzneală; dezastrele sale sunt exemple
moderatoare impuse de pruden ță. Războiul de
invazie, fără motive plauzibile, este un atentat contra
umanității, așa cum a fost cel al lui Gingis Han; dar
când el poate fi justificat printr-un mare interes și un
motiv remarcabil, este suscep tibil de scuze, chiar de
aprobare.
Invazia Spaniei din 1808 și cea din 1823 difer ă
atât în ceea ce prive ște scopurile, cât și rezultatele.
Prima, dictat ă din spirit de invazie și condusă cu
virulență, amenința însăși existența națiunii spaniole
și a fost fatal ă autorului ei. Cea de a doua, care nu a
vizat decât doctrinele periculoase și a menajat
interesele generale, a reu șit, tocmai pentru c ă a găsit
un sprijin în cadrul popula ției.
Asemenea r ăzboaie – spune Jomini, f ără să aibă
pe deplin dreptate –, din fericire, sunt foarte rare.
Viața l-a contrazis, pentru c ă au urmat cele dou ă
mari conflagra ții mondiale, iar seri a invaziilor de tot
felul nu s-a încheiat, ci doar a c ăpătat un nou nume:
globalizare.
Dar nici în vremurile acelea nu a fost altfel.
Invazia lui Napoleon în Spania a demonstrat-o. Au
demonstrat-o și războaiele Revolu ției franceze din
1792, 1793 și 1794; Fran ța a fost asaltat ă de
întreaga Europ ă, atât pe uscat, cât și pe mare.
Războiul din 1828 a demonstrat c ă turcii
imperiului de atunci nu sunt respectabili decât în
incinta frontierelor lor.
Războaie de opinii Războaiele de opinie se prezint ă sub trei forme:
se limiteaz ă la lupte intestine, sunt, adic ă, războaie
civile; pot fi îns ă, deopotriv ă, lupte interne, dar și
exterioare; se limiteaz ă la un conflict cu str ăinătatea.

243Războaiele de opinie sau de doctrine dintre dou ă
state apar țin și ele, la rândul lor, clasei r ăzboaielor
de interven ție.
Aceste r ăzboaie, fie c ă provin din dogme
religioase, fie c ă sunt cauzate de doctrine politice, nu
sunt mai pu țin deplorabile, întrucât, ca și cele
naționale, angajeaz ă pasiuni violente care le fac
răzbunătoare, crude, teribile.
Războaiele islamice, cele ale cruciadelor,
Războiul de 30 de ani, cele ale Ligii fac parte din
această specie. Scopul și mobilul acestor r ăzboaie
este însă unul mai mult de esen ță politică decât
religioasă. Nu pentru a triumfa Biserica roman ă a
susținut Filip al II-lea Liga în Fran ța…
Suedezii, în R ăzboiul de treizeci de ani, și Filip al
II-lea, în Fran ța, aveau în țară un auxiliar mult mai
puternic decât propriile lor armate. Dogma nu are
decât inamici. A șa se explic ă teribilismul luptelor
dintre islam și cruciade.
Războaiele de opinie politic ă prezintă aceleași
simptome, acelea și puncte de rezisten ță și aceleași
șanse. În 1792, o mul țime de societ ăți extravagante
promovau faimoasa Declara ție a drepturilor omului
în întreaga Europ ă, iar guvernele, alarmate, au luat
armele pentru a în ăbuși acest vulcan înainte de a
erupe. Nu r ăzboiul era îns ă mijlocul cel mai potrivit
pentru a în ăbuși o idee inflamant ă. Timpul este cel
care le rezolv ă pe toate. Timpul și înțelepciunea
națiunii. Astfel de pasiuni trec tot atât de repede cum
au apărut. Dacă nu s-ar fi intervenit în Fran ța,
niciuna din acele cruzimi n-ar fi avut loc.
Din punct de vedere militar, asemenea interven ții
sunt teribile, pentru c ă armata invadatoare nu va
ataca numai for țele militare, ci și populația civilă,
instituțiile, valorile etc.
Istoria nu ofer ă decât un singur exemplu al unei
asemenea lupte, cea a Revolu ției franceze, și acest
lucru poare s ă demonstreze c ă pericolul atac ării unei
națiuni exaltate este totdeauna foarte mare pentru cei
care cred c ă vor reuși…
Regulile unui astfel de r ăzboi sunt, dup ă Jomini,
244cele ale luptelor na ționale, diferind de acestea doar
într-un singur punct, și anume acela c ă obiectivul
este ocuparea și supunerea țării. Războiul din Spania
din 1823 este un exemplu. R ăzboiul Revolu ției a fost,
în același timp, război de opinie, r ăzboi național și
război civil, în timp ce primul r ăzboi din Spania, din
1808, a fost na țional, cel din 1823 o lupt ă parțială de
opinie, f ără naționalitate, de unde și diferen ța
enormă de rezultate.
Războaie na ționale Războaiele na ționale sunt cele mai redutabile
dintre toate. Sunt r ăzboaie care se declan șează
împotriva unei popula ții întregi sau, cel pu țin,
împotriva majorit ății acestei popula ții animate de un
nobil foc de independen ță. Armata care intr ă într-o
astfel de țară nu posed ă nici măcar spațiul unde s ă
se campeaz ă. Aprovizion ările nu pot fi f ăcute decât
prin sabie. Convoaiele sale sunt pretutindeni
amenințate.
Un astfel de deznod ământ, care se vede totu și
destul de rar, este produs de cauze opuse: un popor
înrobit se ridic ă în masă, la chemarea guvernului și
a conduc ătorilor săi, animat de o nobil ă dragoste
față de suveran și față de patrie. La fel, un popor
fanatic se înarmeaz ă cu vocea predicatorilor și un
popor, exaltat de opiniile politice sau de iubirea scară pe care o poart ă instituțiilor sale, se posteaz ă
în fața inamicului, pentru a ap ă
ra tot ce are mai
sacru. Inamicul va întâmpina greut ăți insurmontabile
privind sta ționarea, aprovizionarea etc.
Mici războaie Contează foarte mult natura, adic ă relieful țării
respective. Țările montane sunt cele care au
popoarele cele mai redutabile. Urmeaz ă țările cu
suprafețe mari împ ădurite.
Lupta elve țienilor împotriva Austriei și ducelui de
Bourgogne, cele ale catalanilor, în 1712 și în 1809,
dificultățile întâmpinate de ru și în Caucaz etc.
demonstreaz ă cu prisosin ță acest adev ăr.
Obstacolele pe care o armat ă le întâmpin ă, atât
în războaiele de opinie, cât și în războaiele na ționale
sunt imense și fac foarte dificil ă misiunea
generalului. Exemplele de acest gen sunt și ele

245numeroase: lupta Țărilor de Jos împotriva lui Filip
al II-lea, cea a americanilo r împotriva englezilor,
cele ale spaniolilor, portughezilor și tirolienilor
împotriva lui Napoleon etc.
Lupta popula țiilor trebuie s ă se sprijine, totu și,
pe o armat ă regulată, pe un nucleu puternic; numai o
astfel de armat ă poate s ă organizeze și să
direcționeze în mod eficient ridicarea la lupt ă a
poporului. Jomini relateaz ă cum, într-o singur ă
noapte, francezii au pierdut dou ă companii, f ără să
știe nimeni ce s-a întâmplat cu adev ărat cu ele, în
timp ce numeroase for țe franceze au intrat în
ambuscade și în capcane de tot felul. „Nicio armat ă
– scrie el – oricât ar fi de c ălită, n-ar putea lupta cu
succes împotriva unui astfel de sistem aplicat de un mare popor, dac ă nu dispune de for țe formidabile cu
care să ocupe toate punctele esen țiale ale țării, să
acopere toate comunica țiile sale și să furnizeze
corpuri active puternice pentru a-l bate pe inamic
pretutindeni unde el î și face apari ția.“
Războaie civile
și religioase Războaiele intestine, atunci când nu sunt legate
de o ceart ă externă, sunt de regul ă rezultatul unei
lupte de opinii, de natur ă politică sau religioas ă. În
Evul Mediu, ele au fost, cel mai adesea, rezultate din
certuri feudale. R ăzboaiele cele mai deplorabile sunt,
totuși, cele religioase. Sunt lupte politice, dar și lupte
care rezult ă din fanatisme religioase. Ludovic al
XIV-lea, spre exemplu, a vânat un milion de protestan ți industriali. R ăzboaiele fanatice devin
oribile atunci când sunt amestecate cu cele din
exterior, chiar dac ă nu sunt, aparent, decât certuri
de familie. Aceste r ăzboaie nu au legi, nici moral ă,
sunt pur și simplu ni ște ciomăgeli furibunde, din care
profită totdeauna cei interesa ți.
Războaie duble
și cele rezultate din
pericolul de a
întreprinde dou ă
războaie
în același timp Romanii aveau o maxim ă, aceea de a nu
întreprinde niciodat ă două mari războaie în acela și
timp. Se poate îns ă întâmpla – spune Jomini – ca un
stat să fie nevoit s ă ducă războaie împotriva a dou ă
popoare vecine. În acest caz, statul respectiv ar trebui să-și găsească neapărat un aliat, tocmai
pentru a men ține un echilibru politic. Interesul nu
246este însă același. Ludovic al XIV-lea, Frederic cel
Mare, împ ăratul Alexandru și Napoleon au sus ținut
războaie imense împotriva Europei coalizate.
Depinde care este scopul unei astfel de coali ții.
Marea coali ție împotriva lui Ludovic al XIV-lea
s-a justificat prin reac ția împotriva unor posibile
agresiuni, de tipul celor precedente, care au alarmat
vecinii. Cei mai buni alia ți ai lui Ludovic al XIV-lea
n-au fost îns ă electorul de Bavaria sau ducele de
Savoia, ci înse și slăbiciunile adversarilor s ăi. Aceste
două războaie, ca și cel sus ținut de împ ăratul
Alexandru în 1812, au fost aproape imposibil de
evitat.
Napoleon este singurul dintre suveranii moderni
care a reu șit să întreprind ă, în mod voluntar, în
același timp, dou ă și chiar trei însp ăimântătoare
războaie împotriva Spaniei, Angliei și Rusiei.
Războaiele duble trebuie, deci, pe cât posibil, evitate.
Dacă nu este posibil, atunci trebuie g ăsită o soluție
pentru a restabili echilibrul între p ărți, fie prin noi
aliați, fie prin alte mijloace, îndeosebi politice.

247Anexa nr. 2

Dinamica scopuri, obiective, efecte ale r ăzboiului
CATEG. TIPUL SCOPURI OBIECTIVE EFECTE
Război
frontalier Obținerea
suvera-nit ății
asupra unei
porțiuni de
teren aflat ă la
frontieră Învingerea,
prin una sau
mai multe
campanii, armata adversă ¾ Cucerirea
teritoriului res-
pectiv;
¾ Efecte
imprevizibile
Război dintre
două state
aproxi-mativ
egale pentru
rezol-varea
unui diferend Impunerea
voinței asupra
celuilalt Învingerea
armatei
adverse și
impunerea
soluției
militare ¾ Soluționare
temporară a
diferendului;
¾ Escaladarea
conflictului;
¾ Efecte
imprevizibile
Război
economic Impunerea,
prin forță, a
unei anumite
politici
economice ¾ Distrugere
a sau
„cucerirea”
economiei
adverse;
¾ Soluționa-
rea crizei ¾ Soluționarea
crizei;
• Nouă criză
economic ă;
¾ Efecte
economice și
financiare în lan ț
Război
informa-
țional Dominanță
informațio-
nală Control
informațional
al adversarului ¾ Impunere a
unui anumit tip de informații;
¾ Dezinformare
¾ Dominare
informațională
Război
geofizic Impunerea
voinței asupra
unei țări sau
unui grup de
țări dintr-o
anumită zonă Distrugerea,
prin mijloace
care declan-șează sau
amplifică
fenomenele geo-fizice, a unor
obiective
economice și
sociale
importante ¾ Distrugerea
unor obiective;
¾ Efecte
geofizice în lan ț;
¾ Efecte
imprevizibile Simetrice
Război
mediatic Dezinformare
și influen țare Lovituri
mediatice ¾ Distrugerea
credibilității;
248reciprocă repetate pentru
a crea tensiuni, neîncredere, suspiciune etc. ¾ Dominanță
mediatică;
¾ Efecte
indirecte
Război
cibernetic Dominanță
în ciberspa țiu Controlul
permanent ale
rețelelor ¾ Supremație
cibernetic ă;
¾ Gestionare
reciprocă a
spațiului ciber-
netic
Război
mondial O nouă ordine
a lumii Distrugerea
forțelor care se
opun noii
ordini ¾ Nouă ordine;
¾ Reconfigurare
a arhitecturii de
putere;
¾ Distrugerea
unor obiective
economice;
¾ Distrugerea
civilizației planete;
¾ Efecte
imprevizibile
Război clasic
dispropor ționa
t Impunerea unui
tip de comportament Învingerea
armatei adverse, fără ca ea să
poară riposta ¾ Dominanță
¾ Controlul
mediului strategic;
¾ Influență;
¾ Supunere a unui
terț
Război
dispropor țio
nat bazat pe
rețea Impunerea
rapidă a unui
tip de
comportament Învingerea
rapidă a armatei
adverse, f ără a
avea pierderi sau a crea efecte
nedorite ¾ Dominanță
fizică, informațională
și cognitiv ă;
¾ Controlul total
al mediului strategic
Război
dispropor ți
onat de
atriție Impunerea
treptată, prin
uzură a unui
tip de comportame
nt Măcinarea
forțelor
adverse, prin
toate mijloacele
posibile ¾ Distrugerea
treptată a
forțelor adverse,
fără ca ele să se
poată apăra;
¾ Uzura
infrastructurilor
adverse
Disi-
metrice
Război
economic
dispropor țio-Impunerea
unui anumit
tip de Distrugerea
sau supunerea
economiei ¾ Dominanță
economic și
financiară;

249nat comportament
economic adversarului,
fără riscuri ¾ Efect de pia ță
Război
informaționa
l
dispropor țio-
nat Dominanță
informațional
ă completă Distrugerea
sistemelor informaționale
ale
adversarului,
fără ca el să
poată
reacționa ¾ Dominanță
informațională
¾ Gestionare
voluntarist ă a
spațiului
informațional, în
folos propriu
Război
geofizic dispropor țio-
nat Dominanță
politică,
economice,
informațional
ă și geofizică
absolută Distrugerea
principalelor
obiective
economice, informaționale
și de
management al
spațiului
geofizic ale
adversarului ¾ Avantaje
informaționale,
economice,
politice și sociale
indiscutabile;
¾ Dominanță
geofizică;
¾ Gestionare
unilateral ă a
spațiului geofizic
Război
mediatic
dispropor-ționat Dominanță
politică,
economic ă,
socială și
militară prin
intermediul mediatic Distrugerea,
acapararea, supunerea și
modelarea
mediei adverse, f ără
ca adversarul
să poate
riposta ¾ Cucerirea
pieței mediatice;
¾ Dominanță
mediatică;
¾ Informare-
dezinformare unilateral ă
Război
cibernetic
dispropor-
ționat Impunerea
unei politici
unilaterale în
spațiul
cibernetic Distrugerea
rețelelor și
mijloacelor
adverse de
acțiune în
spațiul
cibernetic ¾ Dominanța
spațiului
cibernetic;
¾ Influențare
informațională
¾ Dominanța
rețelelor;
¾ Gestionarea
unilateral ă a
ciberspațiului
Război
dispropor țio
nat bazat pe efecte Conceperea și
impunerea
unor efecte dorite Crearea de
efecte
generatoare de efecte ¾ Efecte
planificate;
¾ Efecte
dominante
Asime-
trice R ăzboi
terorist, Impunerea
voinței prin Terorism și,
respectiv, ¾ Teamă,
panică, angoasă,
250război
împotriva terorismului acte de
teroare și,
respectiv, combaterea
terorismului distrugerea
rețelelor și
organizațiilor
teroriste distrugeri
materiale și de
infrastructuri;
¾ Distrugerea
rețelelor și
organizațiilor
teroriste;
¾ Dominanță
politică și
strategică
Război
economic
asimetric Impunerea
voinței
economice,
reacție
asimetrică la
această
impunere Distrugerea
sau dominarea
economiilor țărilor mici și,
respectiv,
contracararea
asimetrică a
acestui
obiectiv ¾ Dominanță
economic ă;
¾ Distrugerea
dominanței
economice;
¾ Diversiuni și
acțiuni de pia ță și
anti-piață
Război
asimetric
geofizic Impunerea
prin mijloace
geofizice a unei voințe
politice și,
respectiv,
contrarea, prin mijloace asimetrice a
acesteia Distrugerea,
prin mijloace
geofizice, a
unor obiective
importante din țări care nu au
posibilitatea s ă
se apere
geofizic și,
respectiv,
contracararea
prin mijloace
asimetrice a
acestui
obiectiv ¾ Distrugerea
de infrastructuri,
culturi, obiective
economice;
¾ Stimularea
producerii unor
calamități
naturale;
¾ Distrugere,
prin mijloacele
asimetrice, a
centrelor de r ăzboi
geofizic din țările
puternice
Război
asimetric
informaționa
l Impunerea
voinței
politice prin
mijloace
informațio-
nale și,
respectiv, contracararea
acestei
acțiuni, prin
mijloace Distrugerea
sistemelor
informaționale
ale
adversarului
și, respectiv,
contracararea, prin mijloace
asimetrie a
acțiunilor de
realizare a ¾ Distrugerea
infra-structurilor
informaționale
adverse;
¾ Dominanță
informațională;
¾ Proliferarea
efectului de re țea;
¾ Folosirea
rețelei și a altor
mijloace pentru

251asimetrice acestui
obiectiv distrugerea
centrelor de r ăzboi
informațional din
țările dezvoltate
Război
asimetric mediatic Impunerea,
prin
intermediul mediei puternice a
unui anumit
tip de
comportament
și, respectiv,
contracararea
, prin mijloace
asimetrice
(mediatice sau nu) a acțiunilor
țărilor
puternice Distrugerea,
acapararea
sau
influențarea
mediei din
țările care nu
au
posibilitatea s ă
se apere mediatic și,
respectiv,
acțiunea
asimetrică a
acestor țări
împotriva
țărilor sau
corporațiilor
mediatice
puternice ¾ Război
psihologic;
¾ Influențare
¾ Acaparare
¾ Desființare
¾ Manipulare
¾ Atac al
centrelor de
influențare
psihologic ă și
mediatică;
¾ Terorism
mediatic;
¾ Terorism
împotriva mediei
și centrelor
mediatice
puternice;
Insurgență
și contra-
insurgență Cucerirea
puterii politice
prin violen ță
și, respectiv,
contracararea
insurgenței Distrugerea
sistemelor
politice ale
statului
respectiv și
reacția
violentă,
dispropor ționa
tă a statului ¾ Atriție;
¾ Distrugeri
materiale;
¾ Război
îndelungat;
¾ Efecte de criz ă;
¾ Intervenții
străine;
¾ Operații de
menținere sau
impunere a p ăcii;
¾ Terorism;
¾ Contratero.
Război de
secesiune Separarea
unei regiuni
de un stat prin
mijloace violente Distrugerea
armatei
statului
respectiv sau crearea unei situații de
intervenții din
afară pentru
asigurarea și ¾ Fapt împlinit;
¾ Distrugeri de
obiective
economice, politice și sociale;
¾ Distrugeri de
infra-structuri;
¾ Terorism.
252garantarea
secesiunii
Război
asimetric etnic Dominanță
politică de
către o etnie
sau alta și
reacția
asimetrică la
această
atitudine Distrugerea
violentă a
structurilor de forță ale etnici
adverse pentru
cucerirea
puterii politice ¾ Fapt împlinit;
¾ Conflictualita
te asimetric ă de
sorginte etnic ă;
¾ Tensiuni
etnice;
¾ Intervenții
din exterior.
Război
asimetric religios Dominanță,
prin mijloace
violente, de
către o religie
a altei sau a
altor religii Cucerirea
puterii politice
prin mijloace
violente sub
spectru sau
motivație
religioasă ¾ Război între
confesiuni;
¾ Fapt împlinit;
¾ Conflictua-
litate pe termen
lung;
¾ Terorism
religios;
¾ Nesiguran ță,
înstrăinare
Război
asimetric cibernetic Impunerea
voinței
politice prin
mijloace ale spațiului
cibernetic și,
respectiv, contracarare
a acestei
politici și
strategii,
prin
mijloace asimetrice Realizarea
dominanței
spațiului
cibernetic și,
respectiv,
crearea de
diversiuni și
de
nesiguran ță
în spațiul
cibernetic ¾ Dominanță a
spațiului
cibernetic;
¾ Influențare
informațională
¾ Dominarea
rețelelor;
¾ Diversiuni
informaționale
¾ Spargerea
unității
informaționale și
a dominan ței
informaționale
Război
asimetric cognitiv Impunerea
voinței
politic în
spațiul
cognitiv, prin
mijloace ale Dominanța
strategică a
spațiului
cognitiv prin
mijloacele pe care fiecare
le are la ¾ Politici;
¾ Concepte;
¾ Teorii;
¾ Strategii;
¾ Tactici;
Proceduri;
¾ Produse

253cunoașterii
și, respectiv,
contracarare
a dominan ței
cognitive îndemână culturale;
¾ False valori;
¾ Interese.
Război
asimetric
haotic Implementar
ea unei
politici
haotice care să permită
impunerea
unor voin țe
ce domină
spațiul
haotic, în vederea unei
noi
organizări
pe noi
criterii
pentru îndeplinirea
a noi
interese Haos în
vederea unei
noi organizări pe
alte criterii,
dinainte stabilite sau
rezultate pe
parcurs ¾ Bătălie
haotică de
interese haotice;
¾ Nesiguran ță,
neliniște, teamă,
tensiuni permanente;
¾ Lipsa unui
orizont previzibil;
¾ Probabilitate
foarte redus ă;
¾ Haos
strategic;
¾ Fluiditate
tactică;
¾ Imprevizibilit
ate general ă

254

255Anexa nr. 3 Curente epistemologice
Descriere Efecte militare Reprezentan ți
Raționalismul (sec.
XVII)
Orice cuno ștință validă
provine din ra țiune. Politici și strategii
care nu țin seama de
practica r ăzboaielor
și experien ța
câmpului de lupt ă Platon (428-347 î.H.);
Descartes (1596-1650)
Leibnitz (1646-1716)
Kant (1724-1804)
Empirismul (sec. XVIII)
Orice cuno ștință validă
provine din experien ță. Latura pragmatic ă a
strategiei și tacticii;
marea tactic ă; mica
tactică. Anaximene (610-545 î.H.)
Bacon (1561-1626)
Locke (1632-1704)
Newton (1642-1726) Berkeley (1685-1753)
Pozitivismul (sec. XIX)
Știința se bazeaz ă pe
fapte măsurabile din
care-și extrage modelele
printr-un ra ționament
inductiv riguros. Ceea ce nu poate fi m ăsurat nu
există. Pragmatismul
gândirii militare.
Metodologia
pozitivă de pregătire
și de concepere a
planurilor strategice
Sextus Empiricus (160-
210)
Comte (1718-1857) Stuart Mill (1806-1873)
Mach (1838-1916)
Bridgman (1882-1961) Bohr (1885-1962)
Carnap (1891-1970)
Constructivismul (sec.
XX) Cunoștințele științifice
(observații și modele)
sunt construc ții
subiective care nu spun
nimic despre realitate. Voluntarismul și
subiectivismul în
arta militar, dar și
capacitatea de a elabora modele
strategice și tactice. Héraclite (550-480 î.H.)
Protagoras (485-410 î.H.)Brouwer (1881-1966)
Piaget (1896-1980)
Realismul (sec. XX)
Modelele științifice sunt
construcții destinate s ă
prevadă anumite aspecte
ale unei realit ăți
obiective care exist ă
independent de voin ța
noastră. Conceptul de r ăzboi
bazat pe cunoa ștere,
ca și extinderea
războiului sau a
teoriilor legate de
război și în alte
domenii (economice,
informaționale,
mediatice etc.).
Aristotel (384-322 î.H.) Reid (1710-1796)
Planck (1858-1947)
Russel (1872-1970)
Einstein (1879-1955)

256

Redactor: Corina VLADU
Tehnoredactor: Marioara PETRE-B ĂJENARU

Bun de tipar: 16. 03. 2009
Hârtie: A3 Format: A5
Coli de tipar: 16 Coli editur ă: 8

Lucrarea con ține 256 de pagini
Tipografia Universit ății Naționale de Ap ărare „Carol I“

CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE AP ĂRARE ȘI SECURITATE
Șoseaua Pandurilor, nr. 68-72, sector 5, Bucure ști
Telefon: (021) 319.56.49, Fax: (021) 319.55.93
E-mail: cssas@unap.ro, Adres ă web: http://cssas.unap.ro

0162/442/2009 C202/2009 EDITURA UNIVERSIT ĂȚII NAȚIONALE DE AP ĂRARE „CAROL I“