1UNIVERSITATEA DE VEST VASILE GOLDI Ș DIN [601061]

1UNIVERSITATEA DE VEST ”VASILE GOLDI Ș” DIN
ARAD
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
FINANȚE
GENERALE
Titular curs: Lect. univ. dr. Florin Dumiter
An universitar 2012 –2013

2CUPRINS
CAPITOLUL 1 –CONCEPTE PRIVIND FINAN ȚELE PUBLICE ………….7
CAPITOLUL 2-CONȚINUTUL ECONOMIC, FUNCȚIILE ȘI ROLUL
FINANȚELOR ………………………….. ………………………….. ……………………….. 23
2.1. Necesitatea obiectivă a apariției finanțelor publice și a menținerii lor
în economia contemporană ………………………….. ………………………….. …….23
2.2. Conținutul economic al finanțelor în economia contemporană ………28
2.3. Structura actuală a finanțelor în România ………………………….. ………31
2.4. Funcțiile fina nțelor în economia contemporană…………………….35
2.5. Rolul finanțelor în România contemporană …………………………42
CAPITOLUL 3-SISTEMUL ȘI APARATUL FINANCIAR ȘI DE
CREDIT ÎN ROMÂNIA CONTEMPORANĂ ………………………….. …………45
3.1. Conținutul și structura sistemului financiar și de credit în România
contemporană ………………………….. ………………………….. ………………………. 45
3.2. Structura și principalele atribuții ale aparatului financiar și de credit al
României ………………………….. ………………………….. ………………………….. …52
CAPITOLUL 4-SISTEMUL BUGETAR ………………………….. ………………. 58
4.1. Conceptul de buget de stat și buget al economiei na ționale…………..58
4.2. Principiile bugetare ………………………….. ………………………….. …………62
4.3. Structura sistemului bugetar. Repartizarea veniturilor și cheltuielilor
bugetare pe verigile sistemului bugetar ………………………….. ……………….. 70
4.4. Metode de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare ……..75
CAPITOLUL 5-FINANȚELE SOCIETĂȚILOR COMERCIALE ………..80
5.1. Societatea comercial ăși economia bănească a acesteia ……………….. 80
5.2. Conținutul finanțelor societăților comerciale și funcțiilor acestora …84
5.3. Modalități de constituire a patrimoniului societăților comerciale …..89
5.4. Fondurile proprii ale societăților comerciale și provizioanele
constituite de acestea ………………………….. ………………………….. ……………. 90
5.4.1. Provizioanele constituite de societățile comerciale ……………….. 92

35.5. Circuitul capitalului societăților comerciale ………………………….. ……95
CAPITOLUL 6–CHELTUIELILE PUBLICE………………………… 102
6.1.Noțiunea de cheltuieli public e……………………………………..102
6.1.1. Natura cheltuielilor publice……………………………… …103
6.1.2. Rolul cheltuielilor publice……………………… ………….105
6.1.3. Efectele cheltuielilor publice…………………… …………106
6.2. Evolu ția și structura cheltuielilor pub lice………………………….107
6.2.1 Nivelul și structura cheltuielilor publice……… ……………109
6.3. Clasificarea cheltuielilor publice…… ……………………………..111
6.3.1 Cheltuieli publice tradi ționale………………………………113
6.3.2 Cheltuieli publice moderne…………… ……………………115
CAPITOLUL 7-NOȚIUNI GENERALE PRIVIND IMPOZITELE ȘI
TAXELE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….117
7.1. Conținutul impozitelor și taxelor ………………………….. ………………… 117
7.2. Elementele impozitului ………………………….. ………………………….. ….120
7.3. Principiile impunerii ………………………….. ………………………….. ……..123
7.3.1. Principiile de echitate fiscală ………………………….. ……………….. 123
7.3.2. Principiile de politică financiară ………………………….. …………..123
7.3.3. Principiile de politică economică ………………………….. …………..131
7.3.4. Principiile social -politice………………………….. …………………….. 133
7.4. Așezarea impozitului ………………………….. ………………………….. …….133
7.5. Clasificarea impozitelor ………………………….. ………………………….. …138
CAPITOLUL 8-IMPOZITELE DIRECTE ………………………….. …………… 142
8.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe ………………………….. ..143
8.2. Impozitele reale și impozitele personale ………………………….. ……….144
8.3. Impozitele pe venit ………………………….. ………………………….. ……….146
8.3.1. Impozitele pe veniturile personale ………………………….. …………147
8.3.2. Impozitele pe veniturile persoanelor juridice ……………………… 149
8.4. Impozitele pe avere ………………………….. ………………………….. ……….152

48.5. Particularitățile impozitelor directe în România ………………………… 156
8.6.Dubla impunere și metode de evitare a acesteia utilizate în practica
financiară internațională ………………………….. ………………………….. ………163
8.6.1. Conținutul dublei impuneri ………………………….. ………………….. 165
8.6.2. Metode pentru evitarea dublei impuneri utilizate în practica
financiară internațională ………………………….. ………………………….. ….169
8.7. Evaziunea fiscal ă și repercusiunea impozitelor …………………………. 169
8.7.1. Evaziunea fiscală ………………………….. ………………………….. …….169
8.7.2. Repercusiunea impozitelor ………………………….. …………………… 172
CAPITOLUL 9-IMPOZITELE INDIRECTE ………………………….. ……….174
9.1. Caracteristica generală a impozitelor indirecte ………………………….. 174
9.2. Taxele de consumație ………………………….. ………………………….. ……174
9.3. Monopolurile fiscale ………………………….. ………………………….. ……..180
9.4. Taxele vamale ………………………….. ………………………….. ……………… 181
9.5. Politica vamală a unor uniuni vamale ………………………….. …………..183
9.6. Taxele de înregistrare și de timbru ………………………….. ……………… 189
9.7. Sistemul impunerii indirecte în România ………………………….. ……..190
CAPITOLUL 10-Împrumuturile de stat. Datoria publică ……………………. 211
10.1. Conținutul economic al creditului public ………………………….. ……211
10.1.1. Împrumuturile de stat: trăsături caracteristice ………………….. 211
10.2. Tehnica împrumuturilor de stat ………………………….. ………………… 224
10.2.1. Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat ………………….. 224
CAPITOLUL 11-Datoria externă ………………………….. ……………………….. 231
11.1. Particularitățile împrumuturilor externe………………………….. ……..231
11.2. Conceptul de datorie externă. Indicatori privind datoria externă ..237
11.3. Factorii care au dus la creșterea datoriei externe a țărilor în curs de
dezvoltare ………………………….. ………………………….. ………………………….. 243
11.4. Criza datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare ………………… 246
CAPITOLUL 12-Bugetele locale ………………………….. ……………………….. 252
12.1. Autonomia finanțelor publice locale ………………………….. ………….252

512.2. Organizarea finanțelor publice locale ………………………….. …………259
12.3. Locul bugetelor locale în cadrul bugetului general consolidat ……262
12.4. Nivelul și structura veniturilor și cheltuielilor bugetelor locale….265
12.5. Procesul bugetar la nivelul colectivităților locale din România ….272
CAPITOLUL 13-Trezoreria statului ………………………….. ……………………. 277
13.1. Necesitatea înființării Trezoreriei Statului în România …………….. 277
13.2. Rolul și atribuțiile Trezoreriei Statului în România …………………. 282
13.3. Reguli și condiții care stau la baza funcționării Trezoreriei Statului
în România ………………………….. ………………………….. ………………………… 285
13.4. Sistemul de organizare și principalele atribuții ale structurilor
Trezoreriei Statului în România ………………………….. ………………………… 289
13.5. Principalele atribuții ale Trezoreriei Statului în procesul de
constituire a resurselor financiare publice ………………………….. …………..296
13.6. Controlul cheltuielilor sectorului public efectuat prin intermediul
Trezoreriei Statului ………………………….. ………………………….. …………….. 298
13.7. Atribuțiile Trezoreriei statului cu privire la finanțarea deficitului
bugetar și refinanța rea datoriei publice ………………………….. ………………. 304
CAPITOLUL 1 4-Finanțele Uniunii Europene ………………………….. ……….308
14.1.Uniunea Europeană și organismele sale ………………………….. ……..309
14.1.1. Parlamentul Uniunii Europene ………………………….. …………… 311
14.1.2. Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene ………………………… 311
14.1.3. Comisia Uniunii Europene ………………………….. …………………. 312
14.1.4. Curtea de Justiție ………………………….. ………………………….. …..313
14.1.5. Curtea de Conturi ………………………….. ………………………….. ….314
14.1.6. Alte organisme comunitare ………………………….. ………………… 314
14.2. Finanțele Uniunii Europene ………………………….. ……………………… 315
14.3. Veniturile sau contribuțiile la bugetul Uniunii ………………………… 316
14.3.1. Resurse proprii tradiționale ………………………….. ……………….. 317
14.3.2. Resurse proprii complementare ………………………….. …………..317
14.3.3. Alte resurse ………………………….. ………………………….. …………..318
14.4. Cheltuielile din bugetul Uniunii ………………………….. ……………….. 319
14.4.1. Cheltuieli agricole ………………………….. ………………………….. …319

614.4.2. Cheltuieli structurale ………………………….. …………………………. 320
14.4.3. Cheltuieli ale altor politici interne comunitare ………………….. 322
14.4.4. Cheltuieli privind acțiuni exteri oare Uniunii …………………….. 323
14.4.5. Cheltuieli administrative ………………………….. ……………………. 324
14.4.6. Cheltuieli cu pregătirea extinderii Uniunii ……………………….. 324
14.5. Desfășurarea procesului bugetar al Uniunii ………………………….. …325
14.5.1. Regulile bugetării ………………………….. ………………………….. ….326
14.5.2. Etapele și procedurile procesului bugetar ………………………… 330

7Capitolul1
CONCEPTE PRIVIND FIN ANȚELE PUBLICE
1. Agenții economici -în sensul cel mai larg, sunt persoane sau
grupuri de persoane fizice sau juridice care dispun, controlează sau
utilizează factorii de producție, participând la viața economică (sau au
funcții și comportamente asemănătoare în cadrul acesteia), în scopul
obținerii de profit și a maximizării acestora.
În funcție de forma de organizare, agenții economici pot fi:
a)societățile comerciale, care au ca funcție principală producerea de
bunuri materiale și servicii, cu capital privat sau/și cu participarea statului ;
b)regiile autonome (reprezentante ale monopolului de stat) -unități econo –
mice care produc sau/și distribuie servicii publice de o mare importanță
pentru economia națională;
c)societățile financiare cele de asigurare și reasigurare și băncile comer –
cialecare prestează servicii cu caracter special, din punct de vedere
financiar (păstrarea disponibilităților, operațiuni de încasări și plăți din/și
în conturile lor, acordarea de credite bancare);
d)gospodăriile comunale (menajele) -principala lor calitate est e de a
consuma bunuri și servicii în condiții concurențiale sau neconcurențiale,
ele regăsindu -se însă și în ipostaza de producători de bunuri și servicii
pentru satisfacerea necesităților proprii;
e)sectorul exterior (străinătatea) -reprezentat prin activi tatea productivă,
de comerț sau financiară, desfășurată de către agenții economici străini,

8pe teritoriul unei țări, precum și prin împrumuturile primite sau acordate.
2.Alocațiile bugetare -reprezintă fluxurile financiare rezultate din
fondurile public e aprobate prin bugetul de stat, prin bugetul asigurărilor
sociale de stat și prin bugetele locale pentru finanțarea unor acțiuni sau
obiective precis stabilite prin actele normative în materie.
3. Angajamentul bugetar -orice act prin care o autoritate c ompetentă
(potrivit legii) afectează fonduri publice unei anumite destinații, în limita
creditelor bugetare aprobate.
4. Angajamentul legal –fază, în cadrul procesului execuției bugetare ,
reprezentată prin orice act (cu efecte juridice) din care rezultă sau ar putea
rezulta o obligație ce vizează fondurile publice.
5. Anul bugetar -anul financiar pentru care se aprobă bugetul. În
România el este anul calendaristic.
6. Articolul bugetar -o subdiviziune a clasificației cheltuielilor
bugetare, în funcție de caracterul economic al operațiunilor în care acestea
se concretizează și care desemnează natura unei cheltuieli, indiferent de
acțiunea la care se referă.
7. Autorizarea bugetară -aprobarea dată ordonatorilor de credite de
a angaja și/sau efectua plăți, pe destinațiile aprobate într -o perioadă dată, în
limita creditelor bugetare deschise sau a creditelor bugetare repartizate, după
caz.
8. Bugetul -un document prin care sunt prevăzut e și aprobate în
fiecare an veniturile și cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în
funcție de sistemul de finanțare a instituțiilor publice. În contextul subiec –

9ților economici, bugetul, ca document, reprezintă aproximativ același lucru,
respectiv prevede veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare ale acelei
unități economice, prognozate pe o anumită perioadă de timp.
9. Bugetul asigurărilor sociale de stat -al doilea plan financiar ca
importanță după bugetul de stat, exprimă relații soc iale de natură econo –
mică, care se formează în procesul constituirii fondurilor acestui buget, în
principal prin contribuțiile obligatorii ale angajatorilor și angajaților, contri –
buții ce au ca destinație finanțarea pensiilor de asigurări sociale, a indem ni-
zațiilor pentru incapacitate temporară de muncă, a concediilor de mater –
nitate, de îngrijire a copiilor, a ajutoarelor sociale etc.
10. Bugetele din mijloace extrabugetare . Instituțiile publice centrale
și locale, în baza unor acte normative speciale, pot să-și constituie anumite
resurse financiare, consecință a activității lor specifice, pe care le pot folosi
numai pentru finanțarea și funcționarea acelor categorii și feluri de servicii
și activități.
11. Bugetul general consolidat -deși nu reprezint ă un buget de sine –
stătător în nici una din fazele sale de elaborare, aprobare și execuție, el
cuprindea bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de
stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul fondului pentru plata ajutorului de
șomaj, bugetele creditelor externe și interne contractate și garantate de stat,
precum și bugetul Trezoreriei Statului. Legea finanțelor publice/20021îl mai
definește ca fiind „ansamblul tuturor bugetelor componente ale sistemului
bugetar, agregate și consoli date pentru a forma un întreg”.
1Legea finanțelor publice nr. 500, art. 2 din 11.07.2002 publicat în Monitorul Oficial al
României nr. 597/13.08.2002.

1012. Bugetele locale : reprezintă principalele instrumente financiare,
prin intermediul cărora organele administrativ -teritoriale își constituie
fondurile publice necesare finanțării nevoilor social -economice ale colecti –
vităților locale pe care le reprezintă. Ele exprimă, în fapt, relații sociale de
natură economică, care se formează în cadrul procesului de constituire și
utilizare a resurselor financiare publice de interes local, între colectivitățile
locale (persoane fizice și juridice), pe de o parte, și puterea locală (consiliile
locale), pe de altă parte.
13.Bugetul de stat : este principalul plan financiar al statului, prin
intermediul căruia se constituie și se utilizează principalele resurse
financiare publice ale țăr ii. El se prezintă ca orice „plan financiar”, unde, pe
de-o parte, sunt evidențiate resursele financiare, în funcție de felul și
proveniența lor, iar pe de altă parte, destinația acestora, după o serie de
criterii. În fapt. și bugetul de stat exprimă relaț ii sociale de natură economică
care se statornicesc între subiecții economici, instituțiile publice și practic
toți membrii societății, pe de o parte, și stat pe de altă parte, în acest proces
complex de constituire și utilizare a resurselor financiare pub lice.
14.Bugetul de venituri și cheltuieli al Trezoreriei Statului . Veniturile
șicheltuielile acestui buget sunt consecința activității pe care o desfășoară
Trezoreria Statului în execuția componentelor bugetului general consolidat.
Veniturile acestui buget sunt alcătuite în principal din dobânzile încasate
pentru plasamentele efectuate din disponibilitățile temporare ale contului
curent general al Trezoreriei Statului sau din depozitele constituite la băncile
comerciale și din restituirile finanțărilor bugetare ale anilor precedenți.
Cheltuielile sunt reprezentate de dobânzile plătite pentru disponibilitățile
instituțiilor publice (de mijloace extrabugetare), pentru certificatele de

11depozit, de taxele poștale, de comisioanele plătite, precum și de alte
cheltuieli specifice privind întreținerea și funcționarea acestei instituții.
15. Buna gestiune financiară -asigurarea legalității, regularității,
economicității, eficacității și a eficienței, în angajarea și utilizarea fondurilor
publice, precum și în administrarea patrimoniului public.
16. Cadrul multianual -o perioadă de timp care include proiecțiile
indicatorilor macroeconomici, ale veniturilor și ale cheltuielilor publice pe
termen mediu; în general acesta este de 3 ani.
17. Cheltuielile bugetare -sumele aprobate prin componentele buge –
tuluigeneral consolidat inclusiv cele constituite din fondurile externe neram –
bursabile sau din creditele externe contractate sau garantate de stat (care se
vor rambursa din fondurile publice) în limitele și potriv it destinațiilor stabilite
prin bugetele respective.
18. Clasificația bugetară -gruparea veniturilor și cheltuielilor buge –
tare într-o ordine obligatorie și după criterii unitare. Se utilizează în faza de
elaborare, de aprobare și în cea de execuție a ace stora, servind la înscrierea
în bugete a veniturilor în funcție de felul și proveniența lor, iar a chel –
tuielilor în raport cu obiectivul sau cu acțiunea căreia îi sunt destinate,
precum și după natura și efectul lor economic.
19. Clasificația economică -gruparea cheltuielilor după naturași
efectul lor economic.
20. Clasificația funcțională -clasificația cheltuielilor după destinația
lor, pentru a se putea evalua alocarea fondurilor publice unor activități sau
obiective ce definesc necesități publice.

1221. Cofinanțarea -finanțarea unui program, proiect, subproiect,
obiectiv sau a unei alte acțiuni asemănătoare, prin credite bugetare, dar și
din surse financiare externe.
22. Consolidarea -operațiunea de eliminare a transferurilor de sume
dintre două bugete (componente ale bugetului general consolidat) în vederea
evitării dublei evidențieri a acestora la cheltuieli, apoi la venituri, în ambele
bugete.
23. Contribuțiile obligatorii -prelevarea obligatorie a unei părți din
veniturile persoanelor fizice și juridice, cu sau fără posibilitatea obținerii
unei contraprestații imediate. Ele sunt datorate, de regulă, de către angajatori
și angajați, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetul ui asigurărilor
pentru șomaj și bugetelor fondurilor speciale, în contul unor restituiri
viitoare, sub forma pensiilor sociale de stat pentru caz de bătrânețe, șomaj,
de reconversie a forței de muncă sau a altor ajutoare, servicii medicale și
medicamente ( în cazul ocrotirii sănătății) etc.
24. Creditul -fluxuri monetare determinate de atragerea disponi –
bilităților bănești existente în economie de către unități specializate (de
regulă, băncile comerciale) și apoi de realocarea acestora, sub forma împru –
muturilor, către alți sau către aceeași subiecți economici (persoane juridice
sau fizice) în condiții de rambursabilitate, de plata unei dobânzi, precum și
de punere la dispoziția băncii a unei garanții. Creditul le oferă solicitanților
posibilitatea de a -șicompleta sau chiar forma capitalul inițial necesar pentru
înființarea sau dezvoltarea unor activități pe baza liberei inițiative.
25. Creditul de angajament -limita maximă a cheltuielilor ce pot fi
angajate în timpul exercițiului bugetar, în limitele apro bate.

1326. Creditele destinate unor acțiuni multianuale -sumele alocate
unor programe, proiecte, subproiecte, obiective și altor acțiuni asemănă –
toare, care se desfășoară pe o perioadă mai mare de un an și care determină
credite de angajament și credite bu getare.
27. Creditul bugetar -suma aprobată prin buget, reprezentând, limita
maximă până la care se pot ordonanța și efectua plăți în cursul anului
bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exercițiului bugetar
și/sau din exerciții anterioare (p entru acțiuni multianuale). Creditul bugetar
mai este definit ca fiind suma maximă înscrisă în bugetele instituțiilor
publice, până la nivelul căreia acestea pot efectua plăți nete de casă, prin
Trezoreria Statului.
28.Cursul bursier -prețul titlurilor d e valoare, format ca punct de
echilibru între cererea și oferta pentru același titlu determinate pe aceeași
piață financiară la un moment dat; acest punct de echilibru se modifică ori
de câte ori pe piață apar noi ordine de vânzare sau de cumpărare.
29. Cursul valutar -prețul unității monetare naționale (a monedei
naționale) exprimat față de o monedă străină (valută). Se utilizează în
tranzacțiile cu valute și ca instrument de transformare a prețurilor externe în
prețuri interne și invers.
30. Datoria publică-ansamblul datoriilor unui stat față de creditorii
săi externi și interni, persoane juridice sau fizice, la un moment dat. Ea
cuprinde datoriile statului în contul împrumuturilor publice contractate în
nume propriu sau garantate de stat, în contul dobânzilor aferente acestor
împrumuturi, precum și al altor cheltuieli adiacente legate de ele. Se
consideră că un grad de îndatorare a unei economii până la 60% din P.I.B.

14reprezintă un nivel acceptabil, în timp ce depășirea acestui procent semni –
fică unprag necorespunzător.
31. Deficitul bugetar -partea cheltuielilor ce nu poate fi acoperită
din veniturile bugetare proprii ale anului respectiv.
32. Deschiderea de credite bugetare -aprobarea comunicată
ordonatorului principal de credite de către Minist erul Finanțelor Publice,
prin Trezoreria Statului, în limita căreia se pot efectua repartizări de credite
bugetare și/sau efectua plăți de casă pentru cheltuielile proprii.
33. Dobânda -prețul la care se vinde sau se cumpără capitalul de
împrumut pe piața capitalului financiar -monetar, constituind recompensa
creditorului pentru riscul pe care și -l asumă referitor la cedarea temporară a
capitalului său.
34. Donația -fondurile bănești sau bunuri materiale primite de către
o instituție publică de la o perso ană juridică sau fizică, cu titlu neram –
bursabil și fără o contraprestație.
35. Excedentul bugetar -partea veniturilor bugetare care depășesc
cheltuielile bugetare într -un exercițiu bugetar.
36. Execuția bugetară -activitatea de încasare a veniturilor bu getare
și de efectuare a cheltuielilor aprobate prin buget.
37. Execuția de casă a bugetului -un complex de operațiuni care se
referă la încasarea, păstrarea și eliberarea de resurse financiare pentru efec –
tuarea cheltuielilor publice. La baza execuției de casă a bugetului stau urmă –
toarele principii: -delimitarea atribuțiilor persoanelor care dispun de
utilizarea resurselor financiare, de atribuțiile celor care execută încasarea

15acestora; -unitatea de casă, potrivit căreia veniturile fiecărui buget sunt
concentrate în întregime într -un cont, de unde se eliberează resursele finan –
ciare pentru efectuarea cheltuielilor, fiind interzisă efectuarea de plăți direct
din veniturile bugetare încasate.
38. Exercițiul bugetar : perioada egală cu anul bugetar p entru care se
elaborează, aprobă, execută și se raportează bugetul. În practica bugetară se
cunosc două tipuri: cel de gestiune și de exercițiu.
39.Finanțele private : exprimă relații economico -financiare care se
formează în procesul de formare, gestionar e și folosire a resurselor finan –
ciare necesare agenților economici, instituțiilor financiar -bancare, societă –
ților de asigu rări și altor categorii de subiecți economici, în scopul obținerii
de profit și al maximizării acestuia.
40. Finanțele publice : exprimă relații sociale de natură economică,
care se formează în procesul de constituire și utilizare a fondurilor publice,
în scopul satisfacerii nevoilor de interes general ale societății. Ele sunt
asociate statului, unităților administrativ -teritoriale și altor servicii și insti –
tuții de drept public implicate în acest proces de constituire, repartizare și
utilizare a fondurilor publice.
41. Fluxurile financiare -mișcarea (derularea) de mijloace finan –
ciare, la un anume nivel (macro, mediu sau micro) sau între aceste niveluri,
determinată de procesul de constituire a fondurilor publice, de repartizare și
utilizare a acestora sau de derularea activităților economice, sociale și finan –
ciare ale unită ților economice, persoanelor juridice sau fizice autoriza te.
42.Fondurile publice -sume constituite și utilizate prin sistemul
componentelor bugetului general consolidat, inclusiv mijloace provenite din

16fonduri externe nerambursabile sau din credite externe contractate sau
garantate de stat și a căror ramburs are (plus dobânzi și alte costuri) se asi –
gură din fondurile publice. Cu alte cuvinte, fondurile publice sunt formate
din mijloacele financiare derulate prin Trezoreria Statului, cu excepția dis –
ponibilităților agenților economici și persoanelor fizice car e își au conturile
deschise aici. În acest context, veniturile și cheltuielile sistemului bugetar,
cumulate la nivel național, alcătuiesc veniturile publice totale, respectiv
cheltuielile publice totale, care, după consolidare (prin eliminarea trans –
ferurilor dintre bugetele respective), vor evidenția dimensiunile efortului
financiar public al țării pe anul respectiv și starea de echilibru sau
dezechilibru, după caz.
43. Fondul de rulment -partea din excedentul anual bugetar definitiv
al bugetului local, care se constituie la nivelul fiecărei unități administrativ –
teritoriale și se utilizează potrivit prevederilor legale. Noțiunea se mai folo –
sește și în cadrul finanțelor private și reprezintă diferența dintre capitalurile
permanente și activele imobilizat e.
44. Fondul de rezervă bugetară -fondul prevăzut la partea de chel –
tuieli abugetelor și al cărui cuantum se stabilește odată cu aprobarea buge –
tului respectiv, având ca destinație finanțarea unor acțiuni sau sarcini noi,
neprevăzute, intervenite în cursul anului (calamități naturale etc.). Ele se
constituie la dispoziția Guvernului, a autorităților publice și a altor instituții
publice specifice.
45. Fondurile speciale : Venituri publice constituite prin legi
speciale, prin i ntermediul cărora se stabile ște și destinația acestora. Ele se
constituie în bugetele fondurilor speciale, care se aprobă anual de către

17Parlament, odată cu bugetul de stat, ca anexe la acesta, iar numărul lor diferă
de la un an la altul, în funcție de politica autorităților statului față de fondurile
respective. Practic, acestea evidențiază fondurile publice „extrase” din
bugetul de stat, prin intermediul cărora resursele publice de o anumită pro –
veniență sunt direcționate spre anumite destinații, operațiune prin care se
încalcă multe dintre principiile care s -au impus de -a lungul vremii în
gestionarea banului public, prin așa -zisul „proces de debugetizare”.
46. Impozitul -prelevare obligatorie la dispoziția statului, cu caracter
nerambursabil, de la p ersoane juridice și fizice, fără o contraprestație directă
și imediată; această prelevare este efectuată către administrația publică a
statului pentru satisfacerea necesităților de interes general.
47. Instituțiile publice : denumire generică ce include Pa rlamentul,
Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale
administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome,
precum și instituțiile din subordonarea acestora, indiferent de modul de
finanțare a a cestora. Altfel spus, ele reprezintă unitățile publice prin inter –
mediul cărora statul își exercită și își îndeplinește funcțiile și rolul său în
domenii precum cel economic, social -cultural, al apărării, al ordinii publice,
administrativ etc. Institu țiile publice pot fi de importanță centrală, ca de
exemplu: Parlamentul, Președinția, Guvernul, ministerele și alte instituții ale
administrației centrale auto nome, dar și de importanță locală: consiliile
județene, municipale, orășenești și comunale, precum ș i instituțiile publice
subordonate acestora.
48. Legea bugetară anuală -legea care prevede și autorizează,
pentru fiecare an, veniturile și cheltuielile cuprinse în bugetul de stat; ea

18cuprinde și reglementările specifice exercițiului bugetar respectiv.
49. Legea de rectificare -legea care modifică, în cursul exercițiului
bugetar, legea bugetară anuală.
50. Lichidarea cheltuielilor -fază, în procesul de execuție bugetară,
în care se verifică existența angajamentelor, se determină sau se verifică
realitatea sumei datorate și se verifică condițiile de exigibilitate ale angaja –
mentului, pe baza documentelor justificative care să ateste operațiunile
respective.
51. Mijloacele de echilibrare -fluxuri financiare derulate dinspre
bugetul de stat sau bugetele ierarhic superioare, spre bugetele locale sau
bugetele ierarhic inferioare pentru acoperirea diferenței (deficitului) dintre
veniturile proprii (mai mici) și cheltuieli (mai mari) prevăzut e prin bugetele
respective. La noi în țară, mijloacele de echilibrare se manifestă sub forma
cotelor defalcate sau a sumelor defalcate din impozitul pe venit și din taxa
pe valoare adăugată
52. Moneda -instrumentul social general acceptat, de măsurare a
valorii bunurilor și serviciilor, și de comparare în vederea efectuării schim –
burilor. Ea servește la mijlocirea directă a schimburilor, la transferul titlu –
rilor de proprietate de la un subiect la altul etc. În sensul de bani, moneda
exprimă dreptul dețin ătorilor ei de a cumpăra bunuri, servicii sau alte
monede existente pe teritoriul monedei naționale. Ea reprezintă, de altfel, un
drept de creanță al deținătorului asupra emitentului (Banca Centrală) sau
chiar asupra economiei în general.
53. Ordonanțarea cheltuielilor -fază în procesul execuției bugetare
în care se confirmă că livrările de bunuri și servicii au fost efectuate sau că

19alte creanțe au fost verificate, iar plata poate fi deci efectuată.
54.Piața financiară reprezintă piața operațiunilor de vânzare-
cumpărare a valorilor mobiliare pe termen mijlociu și lung. Componentele
ei sunt:
a)piața primară -prin care se realizează emisiunea titlurilor și prima
vânzare a acestora de către emitent;
b)piața secundară -unde are loc negocierea titlurilor, pe durata
existenței acestora, prin mijlocirea societăților de intermediere, a
bursei de valori și a altor piețe reglementate.
55. Piața monetară sau bancară -ansamblul fluxurilor de capital
bănesc pe termen scurt, până la un an, care au loc între băncile c entrale,
comerciale, Trezoreria Statului și subiecții economici, instituțiile publice sau
persoanele fizice, în cadrul operațiunilor de decontări a operațiunilor cu
numerar, a celor de acordare -primire de credite pe termen scurt, pe baza
depozitelor bancar e constituite sau a disponibilităților societăților bancare.
56. Pârghiile financiare -instrumente specifice, folosite de către stat
prin intermediul politicilor fiscale și bugetare sau prin cel al creditului, în
scopul influențării unei activități econo mice sau sociale anume.
57. Plata cheltuielilor -fază în procesul execuției bugetare repre –
zentând actul final prin care instituția publică își achită obligațiile sale față
de terți.
58. Plățile de casă -operațiunile de plăți către terțe persoane, juri –
dice sau fizice, sau către salariații proprii, prin decontări fără numerar sau în
numerar, operațiuni efectuate de către instituțiile publice prin conturile lor
deschise la Trezoreria Statului sau prin casieriile proprii (pentru plăți de

20salarii, aprovizi onări de bunuri materiale, servicii sau executări de lucrări).
59. Plățile nete de casă -diferența dintre plățile de casă efectuate în
concordanță cu definiția precedentă (punctul 58) și eventualele operațiuni de
restituiri de fonduri din plățile efectua te anterior, care au diminuat cuan –
tumul plăților inițiale. Operațiunea se mai numește și „reîntregire de credite
bugetare”, dacă restituirea de sume privește finanțarea anului curent, iar
dacă se referă la finanțarea anilor precedenți, atunci acele restit uiri se fac
venit la bugetul din care s -au efectuat plățile inițiale, caz în care nu mai are
loc operațiunea de „reîntregire a creditelor bugetare”.
60. Procesul bugetar -etape consecutive de elaborare, aprobare, exe –
cutare, control și raportare a bugetu lui, care se încheie cu aprobarea contului
general de execuție a acestuia.
61. Resursele Trezoreriei Statului sunt constituite în special prin
intermediul resurselor financiare ale componentelor bugetului general con –
solidat, întregite prin alte resurse f inanciare și disponibilități derulate prin
Trezoreria Statului, ca de exemplu: disponibilitățile agenților economici
care au conturile deschise la această instituție, precum și disponibilitățile
altor persoane juridice și fizice aliate în conturile Trezore riei Statului,
inclusiv unele drepturi de încasat (ale statului) la baza cărora stau acorduri și
convenții guvernamentale și comerciale.
62. Sistemul bugetar -reprezintă ansamblul relațiilor evidențiate, în
România, prin bugetul de stat, bugetul asigurăr ilor sociale de stat, bugetele
locale, bugetele fondurilor speciale, bugetele din mijloacele extrabugetare,
bugetul Trezoreriei Statului și bugetele altor instituții publice autonome.
63. Serviciul datoriei publice -sumele scadente dintr -o anumită

21perioadă de timp, de obicei anul calendaristic, determinate de ratele datoriei
publice, de dobânzile și alte cheltuieli colaterale acesteia.
64. Subvențiile -fluxuri financiare derulate prin intermediul buge –
tului de stat, în scopul finanțării sau acoperirii un or cheltuieli ale bugetelor
locale, ale unor agenți economici sau persoane fizice, în cadrul acțiunilor de
intervenție a statului în economie, pentru sprijinirea unor ramuri sau sec –
toare economice, precum și a unor acțiuni social -culturale de interes nați onal.
65. Taxa -suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă
pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție
publică sau un serviciu de utilitate publică. În cazul taxelor achitate insti –
tuțiilor publice, majorita tea acestora conține în mod obișnuit elemente de
impozit, deoarece nivelul lor este astfel stabilit, încât, de regulă, taxele
depășesc costul serviciilor pe care prestatorii acestora le efectuează.
66. Titlurile de valoare -înscrisuri care certifică posesorului lor
calitatea de coproprietar sau de creditori, în virtutea cărora acesta are dreptul
la fructificarea lor sub forma dividendului sau a dobânzii. Cele mai utilizate
titluri sunt: acțiunile, obligațiunile clasice, ob ligațiunile convertibile în
acțiuni, bonurile de tezaur, certificatele de trezorerie, titlurile de stat etc.
67. Transferurile -fluxuri financiare nerambursabile, care se creează
de obicei prin bugetul de stat și sunt destinate finanțării unor obiective și
acțiuni precis stabilite, cuprinse într -un buget ierarhic inferior.
68. Trezoreria -totalitatea operațiunilor bănești, fin anciare și
bugetare, efectuate de către autoritățile publice executive și de alte persoane
juridice și fizice, autorizate pentru mobilizarea mijloacelor bănești necesare
îndeplinirii sarcinilor și atribuțiilor lor.

2269. Trezoreria Statului -instituție fin anciară a statului, organizată în
cadrul Ministerului Finanțelor Publice, sub forma unui sistem unitar și
integrat, prin intermediul căreia se efectuează operațiuni de încasări și plăți
privind constituirea și utilizarea fondurilor publice -sub un strict control
fiscal și financiar preventiv -inclusiv a celor referitoare la datoria publică,
precum și alte operațiuni ale statului, în condiții de siguranță și în confor –
mitate cu dispozițiile legale în vigoare.
70. Vărsământ -modalitate de stingere a oblig ației legale prin
virarea unei sume de bani, efectuată de un agent economic sau de o instituție
publică ori financiară.
71. Venituri bugetare -resursele bănești care se cuvin componen –
telor bugetului general consolidat, formate din impozite, taxe, contri buții și
alte vărsăminte.
72. Virarea de credite bugetare -operațiunea prin care se dimi –
nuează creditul bugetar de la o subdiviziune a clasificației bugetare, la care
se prezintă disponibilități și se majorează corespunzător creditul bugetar la o
altă subdiviziune, la care fondurile sunt insuficiente, cu respectarea dispo –
zițiilor legale privitor la efectuarea operațiunilor respective.

23Capitolul 2
CONȚINUTUL ECONOMIC, FUNCȚIILE ȘI ROLUL
FINANȚELOR
Conținut
2.1Necesitatea obiectivă a apariției finanțelor publice și a menținerii lor în
economia contemporană
2.2Conținutul economic al finanțelor în economia contemporană
2.3Structura actuală a finanțelor în România
2.4Funcțiile finanțelor în economia contemporană
2.5Rolul finanțelor în România contemporană
2.1. Necesitatea obiectivă a apariției finanțelor publice și a
menținerii lor în economia contemporană
Finanțele au apărut pe scena vieții social -economice, pe fondul
dezvoltării factorilor de producție și a relațiilor bănești, odată cu apariția
statuluiși instituirea forței sale publice, adică la incidența comunei primite
cu societatea sclavagistă .
Finanțele publice se manifestă ca relații de natură economică, a căror
substanțializare constă în formarea și utilizarea fondurilor bănești ale
statului. Apariția finanțelor publice și dezvoltarea lor ulterioară și prezentă
se încadrează în procesul obiectiv al evoluției societății omenești, având la
bază existența a două condiții indispensabile :

24a)dezvoltarea relațiilor bănești, astfel încât să fie posibilă formarea și
utilizarea resurselor statului în formă bănească;
b)apariția statului și amplificarea funcțiilor și a sarcinilor pe care acesta și
le asumă –pentru îndeplinirea cărora sunt necesare, în mod firesc,
importante resurse.
Luate împreună, cele două condiții au făcut necesară și posibilă
apariția finanțelor publice, iar menținerea și dezvoltarea lor reprezintă
efectul interrelației dintre aceleași condiții. Aceasta înseamnă, cu alte
cuvinte, că relațiile financiare publice au fost și sunt generate de procesele
de prelevare, repartizare și utilizare a resurselor bănești necesare statului
pentru exercitarea funcțiilor și îndeplinirea sarcinilor sale.
În afara acestui gen de relații financiare, în economie au apărut și
existăfinanțe private , în cazul c ărora subiecții sunt persoane fizice sau
juridice autonome, diferite de stat sau vreuna din instituțiile sale.
Problemele referitoare la geneza, conținutul economic, funcțiile,
rolul și evoluția relațiilor financiare în cursul dezvoltării societății omene ști
formează obiectul de studiu al științei finanțelor . Aceasta este astăzi o
știință economică distinctă , care s-a conturat ca disciplină științifică
independentă începând cu deceniul patru al secolului al XIX -lea, adică după
mii de ani de la apariția pri melor elemente de finanțe.
Ca expresie a relațiilor generate de procesele menționate, finanțele
au caracter istoric concret , întemeiat pe condițiile specifice ale fiecărei
perioade a dezvoltării economico -sociale și ale fiecărei țări. În virtutea
acestuicaracter, finanțele evoluează permanent și se perfecționează (se
modifică) continuu, potrivit schimbărilor ce au loc în ansamblul relațiilor
economico -sociale.
Astfel, în primele stadii de existență a orânduirii sclavagiste –când

25economia avea un caracte r natural-închis–finanțele publice au avut o sferă
restrânsă de manifestare întrucât:
1.O bună parte a funcțiilor publice de conducere, justiție sau apărare erau
onorifice, fără a fi remunerate;
2.Construirea templelor și a corăbiilor, întreținerea armatelor și a curților,
organizarea spectacolelor, răscumpărarea prizonierilor și altele erau
asigurate, îndeosebi, pe calea prestațiilor și a dărilor în natură la care
erau obligați supușii statului sau pe calea tributurilor, a jafurilor și a
trofeelor de război.
Manifestarea mai amplă a relațiilor financiare este strâns legată de
apariția economiei de schimb -odată cu care cetățenii și supușii statului
sclavagist au fost obligați să participe la acope rirea necesităților publice și
cu mijloace bănești.
În feudalism are loc o dezvoltare a economiei de schimb, dar relațiile
marfă–bani nu devin predominante. Ca urmare, statul apelează în
continuare la prestațiile și dările în natură, la veniturile domen iale, precum
și la cele aferente drepturilor regaliene . Fără a intra în amănunte, facem o
mică paranteză legată de aceste drepturi. Astfel, este e reținut că, drepturile
regaliene au desemnat privilegiul de a încasa anumite venituri, de care s-a
bucurat mo narhul în evul mediu, iar mai târziu vistieria statului. Prin forma
și modul lor de percepere, aceste drepturi sunt interpretat de știința
finanțelor ca o formă de trecere de la veniturile domeniale la impozite (ca
expresie actuală a finanțelor publice).
Revenind la descrierea sumară a perioadei feudaliste, trebuie să
menționăm că, în epocă, vistieria publică s -a confundat, în cele mai multe
cazuri, cu așa -numita „cămară personală” a suveranului (a domnitorului, în
cazul țărilor române, împăratului, regelu i, cneazului etc., în alte țări).

26Alimentarea acestei „cămări” se făcea prin impozite în bani, daruri,
împrumuturi, tributuri etc. În acest cadru, veniturile în bani continuă să
dețină o pondere relativ redusă în acoperirea cheltuielilor publice.
Capitalismuladuce cu sine o producție de mărfuri generalizată și
trecerea la preponderența economiei de schimb . În această perioadă, relațiile
bănești capătă o largă dezvoltare, iar întreținerea aparatului de stat se
bazează, în exclusivitate, pe folosirea resurs elor bănești. Pe acest fond, sfera
de manifestare a relațiilor financiare se extinde considerabil , iar practica
financiară înregistrează numeroase modifică ri și perfecționări,
corespunză toare succesiunii stadiilor acestui gen de economie.
Sfera de cuprind ere a finanțelor publice atinge nivelul său maxim
odată cu extinderea peste limitele normalului a proprietății de stat –în cazul
țărilor cu economie centralizată, ce s-au declarat a fi socialiste (comuniste) .
În aceste țări, finanțele publice au fost impl icate masiv în procesul repartiției
produsului intern brut (P.I.B.) prin centralizarea părții covârșitoare a
acestuia la dispoziția statului și repartizarea sa pentru finanțarea obiectivelor
economico -sociale stabilite prin planurile centrale.
Din succint a prezentare a evoluției lor, rezultă că, de la apariția
primelor elemente și până în zilele noastre, finanțele nu au mai părăsit
scena vieții social -economice .
Motivația logică, obiectivă a manifestării relațiilor financiare în
cadrul economiei contempor ane are temeiul faptului evident al menținerii
celor doi factori condiționali, care au făcut necesară și posibilă apariția lor –
relațiile bănești și statul . Complexitatea convergenței acestor doi factori a
sporit și s -a amplificat permanent, astfel că, esența, funcțiile și rolul
finanțelor au cunoscut substanțiale modificări în timp .
Ca expresie a acțiunii legii valorii și a celorlalte legi specifice econo –

27miei de schimb, relațiile bănești sunt omniprezente în economia
contemporană , iar conținutul lor nu se rezumă doar la schimbarea formelor
funcționale ale valorii –din forma marfă (M) în forma bani (B) și invers.
Forma valorică a produselor finite, lucrărilor și serviciilor sau a rezultatelor
activităților economico -sociale desfășurate, care este exprima bilă și
transformabilă în bani, se manifestă nu numai în sfera relațiilor de schimb –
care dau conținut pieței, ci și în cadrul relațiilor de repartiție . Astfel de
relații se desfășoară atât între multitudinea de agenți economici și sociali,
priviți în mod individual, cât și la nivelul macroeconomiei.
În ce privește statul, este de remarcat că, în condițiile societăților
contemporane, rolul și funcțiile sale s -au amplificat și diversificat, pe
măsura complicării mecanismului economico -social și a acțiunii a numeroși
factori sociali, economici și politici –interni și externi.
Pentru înfăptuirea acestor funcții și sarcini deosebite, stat ul
contemporan are nevoie de importante resurse economice, iar partea din
produsul intern brut, care formează aceste resur se, se mobilizează la
dispoziția statului și se repartizează atât în formă materială, cât și în formă
bănească.
Procesele de mobilizare și alocare a resurselor bănești necesare
statului, în contextul menționat, constituie conținutul unor relații economice
specifice denumite „relații financiare publice” sau, cu un termen generic,
„finanțe publice” .

282.2. Conținutul economic al finanțelor în economia
contemporană
În condițiile economiei contemporane, finanțele publice constituie o
parte a relațiilor bănești prin intermediul cărora, în procesul repartiției
produsului intern brut, se formează, se repartizează și se utilizează
fondurile necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor statului. Asemenea
relații apar în procesul repartiției fără echivalent direct a produsului intern
brut și, în primul rând, a produsului intern net, în vederea satisfacerii unor
nevoi publice.
Finanțele publice constituie doar o parte a relațiilor financiare ,
astfel că în sfe ra finanțelor trebuie să fie incluse, după aprecierea noastră, și
acele relații care vizează formarea capitalului social al agenților economici
și modificarea mărimii acestuia, constituirea prin aporturi bănești a
patrimoniului instituțiilor, asociațiilor și funcțiilor private, relațiile privind
remunerarea prin dividende a capitalului, de constituire de către fiecare
agent economic a fondurilor proprii pe seama mobilizării amortismentului
aferent imobilizărilor corporale și necorporale, a unor fracțiuni di n profitul
net și a altor resurse, precum și de alocare a acestor fonduri pentru investiții,
activitatea curentă de exploatare, acțiuni social -culturale, sponsorizări etc.
Înțelegerea corectă a esenței relațiilor financiare presupune
evidențierea trăsătu rilor specifice ale acestora , care le individualizează în
cadrul relațiilor de transfer de valoare fără echivalent, al relațiilor bănești și
al relațiilor de repartiție –potrivit logicii formale simple a lui Aristotel .
Astfel,relațiile de transfer de v aloare fără echivalent sunt și
financiare numai dacă îmbracă forma bănească și se realizează în scopul
satisfacerii unor nevoi publice în ansamblu sau/și cu caracter economic sau

29social-comun. Ca urmare, transferul de valoare fără echivalent a unei părți
din produsul intern brut realizat în forma naturală nu intră în sfera de
cuprindere a relațiilor financiare. De asemenea, nu întrunesc trăsăturile
relațiilor financiare nici transferurile de valoare fără echivalent realizate în
formă bănească prin relațiile de donație și de succesiune, înfăptuite în
interes strict personal între persoanele fizice, și a căror substanță valorică
este folosită pentru consumul final propriu.
Sfera finanțelor este mai restrânsă decât cea a ansamblului relațiilor
băneșticare semanifestă în procesele repartiției și circulației produsului
intern brut. Această realitate derivă din faptul că o bună parte a relațiilor
bănești vizează doar schimbarea formei valorii , din forma marfă într -o
valoare bani (M -B) și invers, din forma bani în forma marfă (B -M), care, în
principiu, se realizează prin schimburi echivalente. În acest sens, relațiile
bănești devin financiare numai dacă schimbarea prealabilă a formei valorii
este urmată și de un transfer de valoare fără echivalent direct și imedi at, de
la un subiect al relației bănești respective la altul. Dar, potrivit
considerațiilor de mai înainte și acest transfer în formă bănească trebuie să
întrunească anumite condiții și să se înfăptuiască printr -un mecanism
specific. Astfel, relațiile băne ști sunt și financiare numai dacă presupun
transferul fără echivalent a unei părți din resursele create sau deținute de o
persoană juridică sau fizică pentru alimentarea fondurilor bănești constituite
în vederea satisfacerii unor necesități publice sau viz ând constituirea de noi
capitaluri sociale, majorarea fondurilor destinate reproducției economice sau
acoperirea altor nevoi cu caracter social -comun. De asemenea, sunt finan –
ciare și relațiile generate de transferul de valoare de la aceste fonduri către
persoanele juridice și fizice care urmează să le folosească.
Din cele prezentate rezultă și faptul că sfera relațiilor financiare este

30mai îngustă decât sfera relațiilor de repartiție a produsului intern brut și a
celui net. Astfel, în anumite cazuri, sch imbarea formei valorii din forma
marfă în forma bani și invers –care se realizează prin actele de vânzare –
cumpărare, poate să fie însoțită și de o modificare a mărimii valorii, prin
abaterea prețului de la nivelul de echilibru, dat de intersecția între cu rba
cererii și curba ofertei. Într -o asemenea situație, între cei doi subiecți ai
relației bănești respective are loc un transfer de valoare fără echivalent, un
act de repartiție de la un subiect la altul, dar care nu este de natură
financiară. Asemenea tr ansferuri provin din funcționarea mecanismului
pieței și din comportamentul real al relațiilor bănești , care se înfăptuiesc
prin manifestarea voinței ambilor subiecți ai fiecărei relații de schimb în
parte. De aceea, deși relațiile de acest gen realizează, prin însăși derularea
lor, repartiția unei fracțiuni a produsului intern brut, ele rămân numai relații
bănești de repartiție, deoarece nu conțin elementele de voință unilaterală și
de constrângere , care sunt inerente oricărui transfer de tip financiar.
Prin urmare, transferul de resurse și, deci, repartiția produsului intern
brut și a produsului intern net se poate realiza prin mecanismul pieței , când
transferul de valoare se realizează ca urmare a voinței bilaterale a părților –
prin relații bănești pur e (exclusive), dar imperfecte, prin relațiile de donație
și de succesiune dintre persoanele fizice, vizând interesul individual al
acestora, prin unele relații neconvenționale , concretizate în furturi, darea și
luarea de mită, oferirea și acceptarea cadourilor etc. În fine, transferul de
resurse se poate derula prin intermediul unui mecanism specific , când
respectivul transfer are loc prin relații bănești ce se desfășoară ca ur mare a
voinței unice a statului sau a unui agent economico -social. În acest context,
relațiile bănești de repartiție care determină transferul de valoare fără un
echivalent direct și imediat sunt financiare numai în măsura în care

31procesele respective sunt inițiate și desfășurate pentru satisfacerea unor
nevoi specifice ale societății, privită în ansamblu, sau pentru asigurarea
condițiilor de derulare a activităților organizate de agenții economici –
indiferent de forma de proprietate asupra capitalului soc ial, precum și
pentru desfășurarea activităților proprii ale instituțiilor private .
Consecvenți cu argumentele prezentate anterior, noi rămânem în
continuare la distincția clară (netă) între finanțe și creditul bancar¸
distincție care, după opinia noastr ă, nu poate fi omisă fără urmări în ce
privește analiza și interpretarea celor două tipuri de relații bănești și a
substanțializării concrete ale acestora .
2.3. Structura actuală a finanțelor în România
Specificul modului de formare și de alocare a di feritelor fonduri
bănești, caracteristice subiecților diverselor relații financiare, tehnicile și
mecanismele utilizate etc. determină în însăși sfera finanțelor o anumită
diferențiere și manifestarea unor tipuri distincte de relații financiare .
Această di ferențiere se impune a fi realizată luându -se în considerare
următoarele criterii:
1)caracterul relațiilor financiare și al subiecților acestora;
2)forma de proprietate asupra capitalului social (patrimoniului);
3)nivelul și structurile organizatorice în cadrul cărora se derulează
relațiile respective;
4)obiectul relațiilor financiare.

32În funcție de caracterul relațiilor financiare și al subiecților acestora ,
în structura finanțelor din România sunt cuprinse: fina nțele publice (de stat)
și finanțele private.
Finanțele publice sunt acelea care se inițiază și se derulează de către
stat, ca subiect de drept public, înzestrat cu suveranitate financiară. Ele dețin
ponderea covârșitoare în structura de ansamblu a finanț elor, avându -se în
vedere volumul fondurilor mobilizate și alocate prin intermediul lor, precum
și importanța obiectivelor social -economice finanțate.
Finanțele private sunt acelea ce se derulează de către subiecți care se
află sub incidența dreptului com ercial (ca ramură de drept privat). În
structura acestui tip de finanțe sunt cuprinse: finanțele agenților economico –
sociali și asigurările private.
Finanțele agenților economico -socialisunt strâns legate de finanțele
publice întrucât, prin locul și rolu l lor în procesul reproducției produsului
intern brut, au o contribuție hotărâtoare în formarea fondurilor cu destinație
publică. De asemenea, prin poziția subiecților lor în cadrul proceselor
reproducției economico -sociale, finanțele agenților economico -sociali și
îndeosebi finanțele societăților comerciale reprezintă punctul de plecare și
de sosire al majorității fluxurilor financiare din economie.
Criteriul formei de proprietate asupra capitalului social este funcțional
în diferențierea finanțelor agenților economico -sociali și a relațiilor de asigurări.
Astfel,finanțele agenților economico -socialicuprind:
-finanțele fondului proprietății de stat și finanțele fondurilor proprietății
private;
-finanțele societăților comerciale cu capital de stat;
-finanțele societăților comerciale cooperatiste, în cadrul cărora se includ
finanțele cooperativelor meșteșugărești și ale cooperativelor de consum și

33finanțele structurilor județene și naționale ale acestora –aflate în curs de
transformare -restructurare;
-finanțele societăților comerciale private (particulare);
-finanțele asociațiilor familiale și ale persoanelor fizice autorizate să
desfășoare activități economico -sociale în mod independent;
-finanțele societăților comerciale mixte (în cadrul cărora capi talul social
este expresia reunirii în diferite proporții a mai multor părți de capital
din surse private, cooperatiste și de stat, în diversele combinații posibile),
cu participare românească integrală de capital sau și cu participarea unor
capitaluri din străinătate.
În această categorie de finanțe sunt incluse și finanțele fundațiilor,
asociațiilor și diverselor instituții cu caracter privat, care se aseamănă în
multe privințe cu finanțele instituțiilor publice –dar nu primesc resurse de la
bugetul sta tului.
Relațiile de asigurări sunt publice (de stat) și private, dar nu este
exclusă posibilitatea apariției și a unora de tip mixt.
În funcție de nivelul și structurile organizatorice în cadrul cărora se
derulează, finanțele publice ale României contem porane cuprind:
-finanțele generale ale statului , cu referire la bugetul public național și
trezoreria publică aferentă, diversele fonduri cu destinație specială,
asigurările sociale de stat și asigurările de stat de bunuri, persoane și
răspundere civilă;
-finanțele regiilor publice autonome , având caracter național și local;
-finanțele instituțiilor de stat , organizate la nivel central și local.
Acest criteriu este operațional și în cazul finanțelor societăților
comerciale , atât pentru actualele uniuni ju dețene și naționale ale

34cooperativei meșteșugărești și de consum, cât și pentru holdingurile
existente și viitoare sau a eventualelor concerne, grupuri, trusturi etc., ce
este posibil să ia ființă.
Corespunzător obiectului lor , relațiile financiare se împ art în: relații
bugetare și relații de asigurări.
Relațiile bugetare sunt evidențiate atât la nivelul finanțelor generale
ale statului, cât și la nivelul regiilor publice autonome, instituțiilor de stat și
agenților economico -sociali.
Aceste relații vize ază mobilizarea veniturilor de tip financiar, consti –
tuirea fondurilor financiare corespunzătoare și alocarea pe destinații a
acestora. Ele se concretizează în bugetul public național , cu structurile sale
componente și operațiunile de trezorerie publică af erente, precum și în
bugetele de venituri și cheltuieli (interpretate în mod corespunzător, pentru
fluxurile financiare propriu -zise) ale celorlalți subiecți de relații financiare.
Relațiile de asigurări se diferențiază între ele, în funcție de scopul
organizării lor și al obiectului la care se referă, în:
-asigurări sociale;
-și asigurări de bunuri, persoane și răspundere civilă.
Asigurările sociale au menirea satisfacerii nevoilor ce privesc între –
ținerea persoanelor majore inapte de muncă datorită vârs tei, a bolilor sau a
invalidității. Pentru majoritatea cetățenilor României asemenea asigurări
sunt organizate și asumate de către stat, dar ființează și asigurări sociale cu
caracter privat.
Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă se referă la
formarea și utilizarea fondurilor bănești destinate refacerii bunurilor distruse
de fenomenele naturii sau/și de accidente, precum și pentru acoperirea
prejudiciilor produse în viața persoanelor de evenimentele nefaste.

35În limbajul de specialitate, tip urile distincte de relații financiare ce
au fost descrise succint sunt denumite „verigi financiare” . Prin trăsăturile
comune ce le sunt proprii și prin conexiunile reciproce dintre ele, aceste
verigi formează (așa cum se va vedea în capitolul următor) sistemul financiar
al țării.
2.4. Funcțiile finanțelor în economia contemporană
Derularea relațiilor financiare în economia contemporană și
modificările din conținutul acestora au loc în virtutea acțiunii unor legi
economice obiective, care guvernează funcționarea mecanismului financiar
în ansamblul său și a structurilor sale componente. Potrivit cerințelor acestor
legi economice, sistemul relațiilo r financiare îndeplinește funcția de
repartiție și funcția de control, prin mijlocirea cărora se înfăptuiește menirea
socială a finanțelor în cadrul mecanismului de funcționare a economiei.
Fără a se lua în considerare deosebirile care există între funcț iile
finanțelor și rolul lor în viața economico -socială, în unele lucrări se
apreciază că finanțele îndeplinesc următoarele 7 funcții:
1–funcția de atragere a resurselor;
2–funcția de alocare a resurselor;
3–funcția de redistribuire a produsulu i intern net;
4–funcția de stabilizator al economiei naționale;
5–funcția de stimulator al economiei naționale;
6–funcția de coordonare a cererii și de stabilire a priorităților
social-economice;
7–funcția de control.

36Așa cum se va observ a, funcția de repartiție și funcția de control
„acoperă” integral procesele atribuite celor 7 funcții menționate anterior. De
aceea, ne alăturăm concepției majorității specialiștilor –potrivit căreia
finanțele îndeplinesc numai cele 2 funcții menționate l a început.
Funcția de repartiție constă în mobilizarea la dispoziția statului a
unei fracțiuni din produsul intern brut, îndeosebi din produsul intern net, și
în repartizarea acesteia în vederea înfăptuirii sarcinilor și atribuțiilor sale.
De asemenea, o importantă parte a produsului intern brut este mobilizată
direct de către agenții economico -sociali în vederea acoperirii propriilor
necesități ale reproducției economice și ale activităților social -culturale.
Rezultă, așadar, că finanțele contribuie la r epartizarea produsului intern brut
și a produsului intern net, atât prin ceea ce înseamnă acestea la nivelul
macrosistemului economico -social, cât și la nivelul microeconomiei și
microsocialului, în pluraritatea determinărilor acestora.
Gradul participăr ii finanțelor la procesele de repartiție primară și
secundară a produsului intern net se întemeiază pe concepția legiuitorului, a
executivului și a pluralității agenților economico -sociali cu privire la poziția
față de dezvoltarea economico -socială,adicăfață de viitor , precum și în
legătură cu poziția față de satisfacerea necesităților curente ale societății,
adică față de prezent .
Corespunzător opțiunii față de aceste două poziții, rezultă dimensiunea
fondului creșterii de capital (de acumulare) și a f ondului de consum -ca
părți ale produsului intern net.
În legătură cu formarea și repartizarea acestor fonduri, funcția de
repartiție a finanțelor cuprinde 2 momente distincte:
-mobilizarea resurselor financiare și constituirea pe baza lor a
fondurilor financiare;

37-repartizarea (alocarea) pe destinații a fondurilor financiare.
Mobilizarea resurselor financiare și constituirea fondurilor financiare
Se efectuează prin participarea finanțelor la procesele de repartiție
primară și secundară a produsului intern net.
Mobilizarea resurselor bănești generate de procesul repartiției
produsului intern brut se finalizează prin constituirea fondurilor destinat e
satisfacerii necesităților reproducției economice, ale funcționării instituțiilor
publice și private, precum și ale membrilor societății. În mod concret, este
vorba despre fondurile macrosistemului economico -social(bugetul public,
bugetul asigurărilor s ociale, fondurile curente și de rezervă pentru asigurările de
bunuri, persoane și răspundere civilă, fondurile speciale) și despre fondurile
microeconomiei și ale microsocialului (fondul de investiții, fondul pentru
acțiuni social -culturale și sportive, fo ndul de salarii, fondul de premiere
etc.). Din cadrul acestor fonduri, o parte importantă îmbracă formă
financiară, iar alocarea lor pe destinații dă conținut celui de -al doilea
moment al funcției de repartiție a finanțelor .
Fără a fi vorba doar de acest moment, în cadrul proceselor de alocare
se constituie: fondul de înlocuire, fondul creșterii de capital (de dezvoltare)
și fondul de consum.
Fondul de înlocuire are menirea acoperirii necesităților de mijloace
bănești impuse de reîntregirea factorilor mat eriali ai producției, luând forma
fondului de amortizare și a fondului aferent înlocuirii activelor circulante
consumate.
Fondul de amortizare este rezultatul unui proces de repartiție și de
recuperare în formă bănească a capitalului aferent contravalorii uzurii fizice
și morale a mijloacelor fixe și a imobilizărilor necorporale și este utilizat

38pentru înlocuirea mijloacelor fixe uzate, pentru noi imobilizări necorporale
și, eventual, pentru reproducția lărgită a mijloacelor fixe. Servind ca resursă
pentruinvestiții, fondul de amortizare este un fond financiar.
Fondul pentru înlocuirea activelor circulante consumate provine din
recuperarea în formă bănească a contravalorii factorilor materiali ai
producției (materii prime, materiale, ambalaje, combustibil i etc.)–care s-a
transmis asupra noului produs. Acest fond se formează prin reconstituirea sa
permanentă pe seama încasărilor corespunzătoare costului complet –
nefiind, în principiu, un fond financiar. Cu toate acestea, este de menționat
că, inițial, fo ndul destinat formării activelor circulante se constituie pe baza
unor procese de finanțare sau de autofinanțare, iar în cursul activității se pot
înregistra efecte economico -financiare pozitive sau negative rezultate din
modificarea vitezei de rotație a c apitalului alocat pentru formarea activelor
circulante.
Fondul creșterii de capital (de dezvoltare) se constituie din acea parte
a produsului intern net care nu se consumă în perioada curentă, fiind acumu –
lată (în cazul agenților economici și al statului) sau economisită (în cazul
populației) . Acest fond are 2 componente: fond ul centralizat și fondul
descentralizat.
Fondul centralizat se formează la nivelul bugetului public și al unora
dintre fondurile speciale ale macroeconomiei, fiind expresia substanți alizării
unor relații financiare. Fondul în discuție are caracter național și reprezintă
o fracțiune din bugetul administrației centrale de stat și din cadrul fiecărui
buget local, la care se adaugă fondurile speciale ce se materializează în
bunuri durabil e (fondul de cercetare -dezvoltare, fondul de modernizare a
drumurilor publice, fondul de modernizare a vămilor etc.).
Fondul descentralizat al creșterii de capital se formează pe seama

39propriilor resurse ale agenților economici –constituite din profit, a mortizarea
mijloacelor fixe și valoarea reziduală a acestora, noi aporturi de capital,
reducerea de impozit pe profit pentru partea de profit investită în anumite
scopuri.
Acest fond are în vedere atât acoperirea necesităților de active fixe,
luând forma fondului de investiții , cât și acoperirea creșterii necesităților de
active circulante –caz în care el majorează fondul de rulment destinat acestui
scop.
Fondul descentralizat al creșterii de capital se formează și la nivelul
populației , cu referire la economiile acestei ce sunt utilizate pentru:
-înființarea de societăți comercial sau sub formă de noi aporturi de capital
bănesc la societățile comerciale existente;
-cumpărarea de acțiuni și obligațiuni;
-achiziționarea de noi bunuri imobiliare;
-construcții gospodărești;
-cumpărarea de animale de muncă și de producție.
De asemenea, despre fondul de investiții se poate vorbi și în cazul
instituțiilor private.
Fondul de consum cuprinde fondul de consum individual și fondul
de consum social.
Fondul de consum individual este acea parte a fondului de consum
care revine populației, având un caracter mixt din punct de vedere al
analizei noastre. Astfel, acest fond se formează într -o bună măsură prin
venituri cu caracter salarial (ce nu sunt financ iare), dar avem de -a face și cu
plăți de tip financiar, când ne referim la dividendele încasate de cetățenii

40posesori ai capitalului avansat, la părțile din profit repartizate salariaților și
cooperatorilor la finele perioadei de gestiune și la plățile cu caracter social,
concretizate în alocații pentru copii, burse, ajutoare de șomaj, ajutoare și
indemnizații de asigurări sociale, pensii etc.
Fondul de consum social reprezintă acea parte a fondului de consum
ce se mobilizează prin finanțele publice în sco pul acoperirii unor necesități
ale populației în chiar această formă centralizată. Astfel, din acest fond se
acoperă cheltuielile instituțiilor publice care prestează servicii și activități
către populație, fără a încasa venituri de la aceasta (învățământ public,
ocrotirea sănătății publice, instituțiile publice de protecție socială a unor
categorii de cetățeni, biblioteci publice etc .). Totodată, din fondul de
consum social se finanțează și cheltuielile de administrație, de menținere a
ordinii publice și d e apărare a țării.
Spre deosebire de fondul de consum individual, ce are caracter mixt,
fondul de consum social este financiar în exclusivitate.
Funcția de control constă în utilizarea finanțelor ca mijloc de
reflectare și de influențare a proceselor eco nomice și sociale din cadrul
societății.
Prin controlul financiar se urmărește asigurarea formării resurselor
financiare ale statului și ale agenților economico -sociali, menținerea
integrității acestora și modul lor de gestionare în raport cu criteriile d e
raționalitate și de eficiență. Prin exercitarea funcției de control a finanțelor
se obțin informațiile necesare pentru formularea unor noi decizii și
realizarea de acțiuni privind mobilizarea oportună a resurselor și utilizarea
lor rațională, precum și p entru asigurarea în dinamică a echilibrului
financiar, monetar și valutar, la nivelul macrosistemului și la nivelul
microeconomiei și micro -socialului.

41Prin intermediul acestei funcții, Parlamentul, Curtea de Conturi,
Guvernul, Ministerul finanțelor și c elelalte ministere, organele jurisdicționale ,
comisiile de cenzori ale societăților comerciale etc. verifică respectarea
prevederilor înscrise în Legea finanțelor publice, a celor înscrise în bugetul
administrației centrale de stat și în bugetele locale, î n bugetul asigurărilor
sociale de stat, în bugetele de venituri și cheltuieli ale agenților economico –
sociali, în celelalte documente de evidență a proceselor economico -financiare.
Funcția de control este diferită prin conținutul său față de funcția de
repartiție, dar se suprapune peste aceasta din punct de vedere al timpului și
al locului, când și unde se exercită. Această realitate se întemeiază pe faptul
căîndeplinirea funcției de control echivalează cu efectuarea controlului
asupra modului de distribu ire și redistribuire a produsului intern brut și
net, asupra proceselor de mobilizare și dirijare a resurselor financiare ale
economiei, la nivelul macrosistemului și la nivelurile microeconomiei și al
microsocialului. Astfel, funcția de control se înfăptu iește prin intermediul
categoriilor financiare : impozite, taxe, contribuții, prelevări, alocații și
cheltuieli bugetare, amortizarea capitalului imobilizat în active fixe etc. –care
în acțiune devin pârghii financiare . Aceste pârghii sunt folosite de cătr e stat și
de către agenții economico -sociali în cuantificarea și normarea valorică a
activității și a rezultatelor acesteia, corespunzător dublei dimensiuni a analizei
financiare –pozitivă și normativă.
Ca manifestare concretă a funcției de control a fin anțelor, controlul
financiar este un control mijlocit de monedă . Cum relațiile bănești au o sferă
mai largă de manifestare decât finanțele, tot așa și controlul realizat prin
bani este mai cuprinzător decât controlul financiar, incluzând și circulația
monetară în ansamblul său, procesele de creditare, formarea prețuri lor și alte

42procese sau fenomene economice.
2.5. Rolul finanțelor în România contemporană
Prin îndeplinirea funcțiilor ce le revin în cadrul mecanismului
economico -social, finanțele contribuie la înfăptuirea unor obiective majore
ale societății, la nivelul macrosistemului economico -social și la nivelurile
microeconomiei și microsocialului. Ansamblul acestor obiective definește
rolul finanțelor în dezvoltarea economico -socială a fiecărei țări –care, în
cazul concret al României contemporane, constă în esență în:
a)asigurarea fondurilor bănești necesare satisfacerii nevoilor reproducției
produsulu i intern brut, a factorului uman, a cadrului organizatorico -social
și a relațiilor acestuia cu mediul;
b)asigurarea fondurilor bănești destinate restructurării, consolidării,
dezvoltării și perfecționării suprastructurii societății.
În ce privește reproducția produsului intern brut , rolul finanțelor se
manifestă în mod concret în cadrul celor 4 forme de proprietate asupra capi –
talului social (de stat, cooperatistă, privată și mixtă) și în legătură directă cu
nivelul organizatoric la care se derulează relați ile financiare implicate de
procesul reproducției.
În condițiile actuale din România, când procesul restrângerii proprietății
de stat a fost declanșat și a început să se deruleze, rolul finanțelor publice în
reproducția lărgită a produsului intern brut s -a diminuat și se va diminua în
continuare . Față de perioada trecutului apropiat, când circa 2/3 din resursele
mobilizate la bugetul de stat erau alocate pentru finanțarea economiei
naționale, în prezent, acest rol se rezumă la:

43-asigurarea condițiilor de f uncționare a regiilor publice autonome, în
cazul în care resursele proprii ale acestora sunt insuficiente în raport cu
necesitățile;
-finanțarea construirii și dotării unor obiective economice noi, în anumite
ramuri ale complexului economic național, neint eresante pentru
investitorii privați, dar absolut necesare;
-participarea directă a statului la formarea în țară și în străinătate a
capitalului social al unor societăți comerciale mixte, ce au o deosebită
importanță pentru economia națională;
-acordarea de subvenții unor societăți comerciale cu capital de stat;
-instituirea de facilități și alte avantaje economico -financiare, în favoarea
agenților economici, indiferent de for ma de proprietate asupra
capitalului social.
În aceste direcții se alocă o parte a r esurselor mobilizate la bugetul
administrației centrale de stat și la bugetele locale, cu titlu de alocații pentru
activități și acțiuni economice . În cazul facilităților fiscale și altor avantaje
acordate agenților economici nu este vorba despre utilizarea directă a unor
fonduri financiare, ci de abținerea statului de la încasarea anumitor venituri
ce i-ar reveni de drept, în absența instituirii respectivelor avantaje.
În condițiile menționate, rolul finanțelor în procesul reproducției
produsului intern brut capătă extensia corespunzătoare mecanismelor economiei
concurențiale de piață la nivelul societăților comerciale de stat, cooperatiste,
private și mixte, prin amplificarea proceselor de autofinanțare .
Reproducția lărgită a factorului uman implică, în condițiile actuale,
sporirea rolului finanțelor publice prin dirijarea de la bugetul de stat și de la
fondurile speciale a unui volum mai mare de resurse pentru finanțar ea
învățământului, culturii și artei, precum și pentru asigurarea ocrotirii sănătății și

44a protecției sociale a populației. În aceste domenii este de așteptat, totodată,
să crească și rolul finanțelor agenților economici și al instituțiilor private
prin constituirea și utilizarea fondurilor destinate acțiunilor social -culturale
și sportive, a fondurilor destinate pregătirii profesionale a salariaților și a
fondurilor alocate pentru sponsorizare.
Prin alocarea inspirată a fondurilor financiare și utilizarea lor eficientă
în cadrul acestora, precum și la o sporire a com plexității lor. Pe plan
instituțional, au luat ființă fondul proprietății de stat și fondurile proprietății
private–a căror funcționare presupune și derularea unor relații financiare
specifice. Prin funcționarea acestor fonduri se va realiza marea privatizare în
economia românească –prin trecerea unei părți din proprietatea de stat (30%
conform prevederilor în vigoare la data redactării acestei lucrări), în
proprietatea privată.
Pe fondul pr omovării principiului separației puterilor în stat și al
democratizării vieții noastre economico -sociale, în România contemporană
are loc o amplă restructurare a instituțiilor și organismelor ce compun
suprastructura societății , care antrenează și o seamă de implicații de ordin
financiar. În context, este vorba despre faptul că o parte a produsului intern
net, mobilizată la buget prin finanțele publ ice, este alocată pentru
constituirea fondurilor bănești destinate asigurării unei baze materiale
corespunză toare pentru noile instituții și organisme publice și pentru
funcționarea acestora, pentru funcționarea organelor judecătorești, ale
procuraturii generale și parchetelor, a siguranței naționale, poliției etc.,
precum și pentru dotarea și întreținerea armatei . Totodată, finanțelor publice le
revine un rol substanțial în asigurarea fondurilor necesare învățământului
public de toate gradele, culturii și artei, ocrotirii sănătății, protecției sociale
și asigurărilor sociale. Pe această bază, prin intermediul fina nțelorpublice se

45realizează redistri buirea unei părți importante a produsului intern net –
redistribuire ce are loc între ramurile producției materiale și sectoarele
activităților social -culturale, între zonele și regiunile țării și, în ultimă
instanță, î ntre membrii societății.
În reedificarea și așezarea într -o manieră nouă a suprastructurii
societății românești, un rol major revine și finanțelor private , care
contribuie (și, probabil, își vor intensifica această contribuție) la asigurarea
contu-rării,înființării și funcționării unor noi form e de instituții de interes
cetățenesc(învățământ privat preșcolar și universitar, ocrotirea sănătății în
sistem privat, funcționarea unor instituții private în domeniul culturii și
artei, funcționarea fundațiilor ș i organizațiil or private de binefacere,
extinderea asigurărilor sociale complementare în sistem privat etc.).
În domeniul protecției sociale și cel al asigurărilor sociale sunt
implicate și finanțele agenților economici atât prin contribuția acestora la
constituirea fondurilor specifice respectivelor domenii, cât și prin propriile
fonduri ce se constituie la nivelul microeconomiei.

46Capitolul 3
SISTEMUL ȘI APARATUL FINANCIAR ȘI DE CRED IT
ÎN ROMÂNIA CONTEMPOR ANĂ
Conținut
3.1. Conținutul și structura sistemului financiar și de credit în România
contemporană
3.2. Structura și principalele atribuții ale aparatului financiar și de credit al
României
3.1. Conținutul și structura sistemului financiar și de credit în
România contemporană
Ansamblul tipurilor distincte sub care se prezintă finanțele în
economia contemporană își manifestă funcționalitatea sa în acțiune, prin
îndeplinirea rolului ce îi revine pe plan economic și social. În acest sens,
între tipurile distincte de relații financ iareexistă o pluralitate de conexiuni ,
prin care se asigură o interacțiune complexă ce se resimte la nivelurile
micro, mezo și macro ale economiei.
Aceste tipuri de relații financiare reprezintă un ansamblu ordonat de
elemente și formează, împreună, sistemul financiar al țării. Caracterul
sistemic alacestui ansamblu de relații provine din faptul că raporturile de

47inter-dependență reciprocă, existente între diferitele tipuri de relații
financiare, le conferă esență unitară și funcții identice , deși între ele există
diferențieri în ce privește subiecții relațiilor respective, fondurile constituite
și relațiile lor, metodele, mijloacele și instrumentele de formare și repartizare a
acestor fonduri.
Legitățile obiective ale mișcării fondurilor în economie, duratele
diferite de imobilizare a acestor fonduri în cadrul fiecăruia din stadiile
succesive ale circuitului lor, precum și necesitatea asigurării continuității
procesului reproducției economice determină mobilizarea și utilizarea
mijloacelor bănești ce s e eliberează temporar în economie, a celor provenite
din emisiunea bănească curentă și a altor resurse specifice prin sistemul
relațiilor de credit bancar .
Avându-se în vedere relațiile de complementaritate dintre finanțe și
credit, precum și posibilitat ea combinării acestora în diferite doze pentru
susținerea reproducției economice este necesară alăturarea creditului la
sistemul financiar ajungându -se astfel la formarea unui sistem mixt și mai
complex–sistemul financiar și de credit al țării .
Verigile componente ale sistemului financiar și de credit al României
sunt următoarele:
1)Bugetul public național (cu elemente componente la nivel central și
la nivelul unităților administrativ -teritoriale);
2)Fondurile speciale ale macrosistemului (fondul destinat plății
ajutorului de șomaj, fondul de risc și de accidente, fondul pentru
cercetare-dezvoltare ș.a.);
3)Finanțele fondului proprietății de stat și ale fondurilor proprietății private;
4)Finanțele societăților comerciale de stat, cooperatiste, private și mix te;
5)Finanțele regiilor publice autonome (naționale și locale);

486)Finanțele instituțiilor de stat (centrale și locale);
7)Asigurările sociale de stat și private;
8)Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă, organizate de
stat și de unele societăți comerciale private;
9)Relațiile de credit public și bancar.
Bugetul public național este componenta de bază a sistemului, veriga sa
centrală.
Bugetul public dă expresie relațiilor economice ce se desfășoară
între stat, pe de o parte, și societățile comerciale de toate tipurile și formele
de proprietate, regiile publice autonome și instituțiile de stat, precum și
populația în ansamblul său, pe de altă parte, în procesele constituirii,
repartizării și utilizării principalului fond financiar al statului –fondul
bugetar.
Concomitent, bugetul public are și calitatea de a fi principala balanță
financiară anuală cu caracter indicativ și cu putere de lege a oricărui st at
contemporan.
Fondurile speciale ale macrosistemului au apărut și s -au înmulțit pe
măsura manifestării anumitor necesități și a acceptării acoperirii acestor
necesități pe cale extrabugetară.
Finanțele fondului proprietății de stat și ale fondurilor proprietății
privates-au născut pe fondul trecerii la dezetatizarea unei părți din
proprietatea centralizată la dispoziția statului (fiind expresia relațiilor
financiare presupuse de așa numita „marea privatizare” a economiei
românești). Această categorie de finanțe are o existență limitată în timp, ce
este depen dentă de durata realizării acestui gen de privatizare.

49Aceste fonduri și -au format portofolii proprii de acțiuni, prin
transferul în proprietatea lor a acțiunilor societăților comerciale cu capi tal de
stat. În acest cadru, se manifestă relații financiare între cele două categorii
de fonduri, pe de o parte, și totalitatea societăților comerciale cu capital de
stat, pe de altă parte.
Ambele categorii de fonduri se află în conexiune cu bugetul publ ic,
prin obligațiile fiscale ce le revin –la fel ca și agenții economici obișnuiți.
Finanțele societăților comerciale reprezintă veriga de bază a
sistemului, întrucât, în calitatea lor de agenți economici, societățile comerciale
sunt punctul de sosire -plecare al majorității fluxurilor financiare și de credit
din economie.
Finanțele societăților comerciale desemnează acea parte a relațiilor
de repartiție în formă bănească prin inter mediul cărora se asigură
constituirea capitalului social al societăților c omerciale și modificarea
mărimii acestuia, formarea și alocarea fondurilor destinate reproducției
economice (activitatea curentă, investiții și cercetare -dezvoltare) și
activităților social -culturale proprii, la care se adaugă onorarea obligațiilor
față decelelalte verigi ale sistemului financiar și de credit.
Finanțele instituțiilor de stat sunt expre sia relațiilor bănești de
repartiție ce se desfășoară între stat și instituțiile sale, în legătură cu
asigurarea fondurilor necesare înființării acestor ins tituții, inclusiv pentru
cuprinderea lor în cadrul asigurărilor sociale de stat și pentru stimularea
materială suplimentară a salariaților.
Principiile de organizare practică a relațiilor dintre stat și instituțiile
publice se diferențiază în funcție de n atura instituțiilor și volumul veniturilor
proprii realizate de acestea prin activitățile desfășurate, fiind aplicabile:
-principiul bugetului brut și

50-principiul bugetului net.
Principiul bugetului brut se aplică în cazul instituțiilor care
desfășoară activități cu caracter îndeobște social, fără să încaseze venituri de
la beneficiarii acestor activități sau percepând unele taxe sau tarife modice.
Ca urmare, astfel de instituții ori au un volum scăzut de venituri, ori nu
încasează venituri proprii. De acee a, statul procedează la acoperirea
integrală de la bugetul public a cheltuielilor acestor instituții și, dacă este
cazul, mobilizează totalitatea veniturilor obținute de acestea.
Principiul bugetului net se aplică pentru instituțiile care dispun de o
bazăproprie de venituri, ce le permite să -și acopere prin autofinanțare o
parte a cheltuielilor lor, astfel încât de la bugetul public se suportă numai
diferența.
Ambele tipuri de instituții sunt conexat e la celelalte verigi ale
sistemului financiar –prin contribuția pentru asigurările sociale,
contribuțiile pentru fondul destinat plății ajutorului de șomaj, pentru fondul
de sănătate și, eventual, pentru fondul de risc și de accidente etc. De
asemenea, prin metoda stopajului la sursă, aceste instituții rețin și varsă, în
numele salariaților lor, impozitul pe salarii, contribuția pentru pensia
suplimentară și pentru constituirea fondului destinat plății ajutorului de
șomaj.
Finanțele regiilor publice autonome reprezintă o verigă nouă a
sistemului financiar și de credit al României, generată de noua modalitate de
administrare a unei părți din patrimoniul statului, care este destinat realizării
anumitor activități economico -sociale de largă utilitate. Astfel, re giile publice
autonome sunt organizate în acele domenii de activitate care prezintă un
interes deosebit pentru societate și colectivitățile locale și în cadrul cărora
aplicarea exclusivă a principiilor comerciale este dificil de realizat sau ne –

51interesantă din punct de vedere economic (industria extractivă, energetica,
transportul pe calea ferată, salubritatea, alimentarea cu apă a localităților
etc.).
Asigurările sociale constituie o verigă autonomizată a finanțelor care
desemnează acea parte a relațiilor bănești de repartiție prin care se formează
și se repartizează fondurile destinate întreținerii cetățenilor majori, inapți de
muncă temporar sau definitiv, precum și a u rmașilor acestora, în anumite
condiții riguros precizate.
Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă sunt expresia
relațiilor de repartiție a produsului intern net care se nasc în legătură cu
formarea și repartizarea fondurilor destinate plății despăgubirilor (în cazul
bunurilor și al răspunderii civile) și a sumelor asigurate (în cazul persoanelor) –
în situațiile producerii unuia din diversele riscuri asigurate.
Credituleste acea verigă ce exprimă conținutul ansamblului relațiilor
economice c are sunt determinate de procesele formării și utilizării fondurilor
de împrumut din economie.
În funcție de conținutul lor specific, creditele se diferențiază între ele
în:credite bancare, credite comerciale șicreditul public .
Indiferent de genul lor, creditele se deosebesc între ele și în funcție
de termenul în limita căruia se acordă, fiind vorba despre: creditele pe
termen scurt, creditele pe termen mediu și creditele pe termen lung.
Creditul bancar pe termen scurt dă expresie relațiilor de mobiliza re
de către anumite instituții specializate (bănci) de stat, cooperatiste, private
sau mixte a mijloacelor bănești ce se degajă ca temporar libere în economie
și a celor provenite din emisiunea monetară curentă, precum și relațiilor de
redistribuire a aces tor resurse bănești în vederea satisfacerii solicitărilor
diverșilor agenți economici și sociali.

52Prin intermediul creditului bancar pe termen scut sunt completate
resursele proprii alocate pentru desfășurarea activității curente (de exploatare) ,
se suplinesc(eventual) resursele proprii în curs de formare și se
suplimenteazăfondurile destinate reproducției economice, dacă acest lucru este
necesar.
Creditele bancare pe termen mediu și lung vizează satisfacerea unor
necesități privind investițiile și acti vitățile de cercetare -dezvoltare.
Esenței economice a creditului bancar î i sunt proprii principiile:
rambursării la scadență, garantării materiale (sau/și personale) și al plății de
către debitorul ce le -a angajat a dobânzii –principii prin care acesta s e
deosebește de verigile prezentate anterior (care sunt financiare în exclusivitate).
Creditul comercial nu face parte din sistemul financiar și de credit al
economiei, în sensul analizei noastre de până acum. Acest gen de credit este
legat în mod intrins ec de procesele de vânzare -cumpărare, de schimbul de
mărfuri propriu -zis.
În funcție de subiectul creditor, creditele comerciale sunt de 2 tipuri:
credite-furnizorșicredite-cumpărător .
Creditele-furnizor apar atunci când furnizorul anumitor mărfuri
pretinde clienților săi plata contravalorii acelor mărfuri doar după ce acestea
au fost vândute altor clienți.
Creditele-cumpărător constau în atribuirea anticipată către viitorii
furnizori a unor fonduri din partea cumpărătorilor, în vederea asigurării
condițiilor pentru producerea anumitor mărfuri –ce le sunt necesare
acestora din urmă.
Avându-se în vedere specificul lor, aceste credite nu au conexiuni
directe cu bugetul public, astfel că nu au fost incluse în schema noastră
grafică a sistemului financiar și de credit al României.

533.2. Structura și principalele atribuții ale aparatului financiar
și de credit al României
Ansamblul instituțiilor și organismelor cu atribuții în domeniile
finanțelor și creditului, adică totalitatea compartimentelor organizatorice în
care sunt grupate diferitele operațiuni și activități financiar -bancare
formează aparatul financiar și de credi t al țării.
Structura aparatului financiar și de credit al fiecărei țări derivă din
structura sistemului financiar și de credit, întrucât atribuțiile și activitatea
concretă a acestuia vizează tocmai transpunerea în practică a principiilor și
formelor fi nanțelor și creditului –în scopul îndeplinirii ce le revine acestora
în viața economico -socială a țării.
Atribuțiile ce revin organismelor și instituțiilor componente ale
aparatului financiar și de credit sun inserate, succint, în continuare.
Parlamen tuleste organul suprem al puterii de stat, având menirea de
a examina și a edita legi. În temeiul acestor prerogative, Parlamentul adoptă
sau modifică Legea finanțelor publice, Legea datoriei publice. Legea
activității bancare, Legea activității din cadru l burselor de mărfuri și de
valori mobiliare, precum și o seamă de legi speciale –prin care se reglemen –
tează modul de derulare a ansamblului relațiilor financiare și de credit, în
interiorul țării și în raporturile cu străinătatea. De asemenea, Parlament ul
adoptă legea bugetului administrației centrale de stat, legea bugetului
asigurărilor sociale de stat și reglementările vizând utilizarea fondurilor
speciale (fondul destinat plății ajutorului de șomaj, fondul de risc și de
accidente, fondul pentru cerce tare-dezvoltare, fondul extrabugetar pentru

54finanțarea sănătății etc.) –editând, prin aceasta, legi anuale de finanțe sau
pentru domeniile monedei și creditului, care se publică în Monitorul Oficial.
Pe baza documentelor prezentate de către Guvern, Parl amentul
adoptă contul general de încheiere a exercițiului bugetar expirat, cu care
prilej poate fi adoptată și o lege de rectificare a unora dintre mărimile
veniturilor și a utilizării lor –rezultate din execuția bugetară.
Avându-se în vedere cele menți onate, rezultă că Parlamentul țării
este cel care se pronunță, în ultimă instanță, asupra politicii financiare,
monetare și de credit propusă de Guvern și de către Banca Națională sau
inițiată de unele grupuri parlamentare.
Curtea de Conturi a țării esteorganul suprem de control financiar și
de jurisdicție în domeniul finanțelor, care funcționează pe lângă Parlament
și își exercită funcțiile în mod independent, în conformitate cu dispozițiile
prevăzute în Constituție și în celelalte legi ale țării.
Controalele Curții de conturi sunt inițiate pe baza propriilor sale
decizii și nu pot fi oprite decât de Parlament și numai în cazul depășirii
competențelor legale . De asemenea, Curtea de Conturi este obligată să
efectueze controalele cerute de Camera Deputaț ilor sau de Senat. În acest
cadru, este de reținut că nici o altă autoritate nu o mai poate obliga la
efectuarea de controale .
În teritoriu, funcționează camere de conturi județene.
Președinția țării este o instituție cu rol activ și oarecum moderator
în domeniile analizate. Astfel, această instituție analizează legile adoptate de
Parlament, având competența retrimiterii acestora pentru o nouă examinare
–în cazul în care se apreciază că unele dintre prevederi sau legea, ca întreg,
nu corespund interese lor țării. În consecință, prin însuși actul promulgării
legilor, Președinția are un rol deosebit în sfera finanțelor și a creditului,

55precum și răspunderea corespunzătoare acestui rol.
Guvernul este un organ cu caracter executiv , fiind organul central al
administrației de stat. În această calitate, el exercită atribuțiile organizării și
îndrumării generale a activității executive în domeniul finanțelor publice și
al creditului public. În acest cadru, Guvernu l are sarcina elaborării
proiectelor bugetului a dministrației centrale de stat și al bugetului
asigurărilor sociale de stat, ale fondurilor speciale și ale eventualului credit
public ce urmează a fi lansat în diversele forme posibile.
După adoptarea de către Parlament a legilor specifice finanțelor și
creditului public și promulgarea acestora de către Președintele țării,
Guvernul se îngrijește de executarea lor, efectuând analize periodice asupra
modului execuției și adoptând măsurile de corecție ce se impun –astfel încât
autorizația parlamentară să f ie adusă la îndeplinire. Asemenea măsuri iau
forma hotărârilor guvernamentale, care se publică în Monitorul Oficial.
În perioada vacanțelor parlamentare, Guvernul este abilitat să emită
Ordonanțe , ce sunt examinate ulterior de către Parlament și aprobate prin
lege.
Ministerul finanțelor este organismul de specialitate al Guvernului, a
cărui activitate este consacrată înfăptuirii polit icii statului în domeniul
finanțelor publice, inclusiv prin prisma conexiunilor dintre acestea și finanțele
societăților comerciale –indiferent de forma de proprietate asupra capitalului
social.
Trezoreria generală a statului reprezintă o structură specializată a
Ministerului Finanțe lor care, în România, a fost reînființată pe baza
Hotărârii Guvernului nr. 78 din 15 februarie 1992. După această dată a
urmat o perioadă pregătitoare ce a depășit un an, astfel că operațiunile de
trezorerie publică au început să se deruleze de -abia la înc eputul anului 1995.

56Trezoreria generală a statului cuprinde o trezorerie centrală
organizată în cadrul Ministerului finanțelor și o pluralitate de trezorerii
organizate în cadrul Direcțiilor generale ale finanțelor publice din
municipiul București și reș edințele județene, în cadrul Administrațiilor
financiare municipale, Circumscripțiilor fiscale orășenești și a unor Percepții
rurale.
Ministerul Muncii și Protecției Sociale are atribuții în domeniile
asigurărilor sociale de stat și protecției sociale a cetățenilor –ca domenii ale
finanțelor, dar și în ce privește problemele reca lificării și reorientării
profesionale a cetățenilor ce doresc acest lucru, încadrării în muncă a
șomerilor și altor lucrători, evidența salariaților încadrați de unii agenți
economici privați și alte asemenea probleme specifice.
Pentru asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă , odată cu
renunțarea la monopolul statului în acest domeniu, s -a creat posibilitatea ca,
în structura aparatului financiar să fie cuprinse o d iversitate de societăți de
asigurare, asigurare -reasigurare, precum și unele societăți de intermediere.
Organele locale ale puterii și administrației de stat au competențe și
atribuții în ce privește elaborarea, adoptarea și execuția bugetelor locale ale
fiecărei unități administrativ -teritoriale (comună, oraș, municipiu, sector al
municipiului București, județ și municipiul București). De asemenea, aceste
organe controlează modul de gestionare a mijloacelor materiale și bănești
aparținând regiilor autono me și instituțiilor publice locale.
Ministerele specializate și structurile organizatorice din componența
acestora corespund, ca aparat, finanțelor societăților comerciale, finanțelor
regiilor publice autonome naționale și finanțelor instituțiilor public e.
Organelor de conducere ale acestora le revin atribuțiile elaborării și
execuției bugetelor de venituri și cheltuieli ale fiecărei verigi organizatorice

57în parte, asigurându -se constituirea fondurilor destinate reproducției econo –
mice sau acoperirii ce lorlalte necesități comune, precum și participarea la
constituirea fondului bugetar și a fondurilor speciale, a fondului pentru
asigurările sociale și a fondurilor pentru asigurările de bunuri, persoane și
răspundere civilă. Concomitent, prin compartimente le de specialitate ale
acestora se asigură circuitul capitalului social și al fondurilor, precum și
legăturile cu băncile –impuse de relațiile de credit și de celelalte relații
bănești.
Aparatul bancar al țării este implicat atât în derularea multiplelo r
relații financiare ce au loc în economie (prin conexiunile dintre acesta și
Trezoreria publică), dar mai ales în sfera relațiilor de credit bancar.
În contextul transformărilor din economia românească, activitatea
bancară a căpătat o nouă codificare le gală, iar aparatul bancar se află în plin
proces de restructurare. Modificarea esențială s -a produs deja, în sensul că
activitatea bancară se desfășoară prin Banca Națională, ca bancă centrală a
statului, și o pluralitate de bănci de rangul al doilea, orga nizate ca societăți
comerciale (de stat, private și mixte).
Banca Națională stabilește și coordonează politica monetară și de
credit a statului, având drept obiectiv menținerea stabilității monedei naționale.
Băncile comerciale (de stat, cooperatiste, private și mixte) desfășoară
activități specifice în domeniile creditului bancar, plăților efectuate de
agenții economico -sociali, economisirii, valutar, precum și de coparticipare
la capitalul social al societăților comerciale.

58Capitolul 4
SISTEMUL BUGETAR
Conținut
4.1. Conceptul de buget de stat și buget al economiei naționale
4.2. Principiile bugetare
4.3. Structura sistemului bugetar. Repartizarea veniturilor și
cheltuielilor bugetare pe verigile sistemului bugetar
4.4. Metode de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor
bugetare
4.1. Conceptul de buget de stat și buget al economiei
naționale
După opinia specialiștilor cuvântul „buget” își are originea în
expresiile bouge și bougette care în limba franceză înseamnă punguță sau
săculeț. În limba engleză prin cuvântul budget se înțelegea punga în care, de
regulă, erau aduse la parlament documente le referitoare la situația
veniturilor și cheltuielilor statului. Anglia, a fost primul stat, care a întocmit
în anul 1215 un buget deoarece regele a fost constrâns să -și limiteze
veniturile din impozite și taxe la nomenclativul stabilit de parlament.

59În țările europene cuvântul buget a fost utilizat oficial la începutul
secolului al XIX -lea, în Franța, în legea buget ului de stat pe anul 1806.
În țările române cuvântul buget apare în Regulamentele Organice,
care definesc sensul termenului „Biudje” prin estimarea cheltuielilor anului
viitor. Deși Principatele Române nu întocmeau prevederi bugetare, execuția
bugetară s e ținea prin condici și se întocmeau dări de seamă privind
veniturile și cheltuielile vistieriei, chiar din secolul al XVII -lea. Mai târziu
se reușește legiferarea unor măsuri care să pună ordine în finanțele publice.
Prin lege, s -a proclamat printre altel e că:
-nici un impozit nu poate fi instituit fără consimțământul parlamentului;
-fondurile bănești de stat, provenite din impozite sau din alte surse, nu
pot fi utilizate decât în scopurile încuviințate de corpul legiuitor;
-autorizația parlamentară pentru perceperea veniturilor și efectuarea
cheltuielilor se acordă pentru o perioadă de timp scurtă, fiind valabilă
doar în această perioadă.
Prin aplicarea acestor principii s -a ajuns ca în fiecare an să se
elaboreze un act normativ care prevede, pe de o part e, veniturile de încasat,
iar pe de altă parte, cheltuielile de efectuat.
Definirea bugetului de stat ca o listă ( un act) în care se înscriu
veniturile și cheltuielile probabile a se realiza într -o anumită perioadă de
timp, nu are în vedere conținutul fen omenelor economice, financiare și
sociale pe care indicatorii bugetului le reflectau. Această definiție are în
vedere aspectul juridic al bugetului de stat, latura formală a acestuia, care
prezintă doar veniturile și cheltuielile publice și durata de timp, pentru care
se elaborează bugetul.
Veniturile și cheltuielile înscrise în bugetul de stat au caracter
obligatoriu, deoarece, înainte de a se trece la execuția lor trebuie primită

60autorizarea parlamentară. Dar, totodată, acestea au un caracter previzibil,
deoarece prin bugetul de stat se cuantifică nivelul veniturilor ce vor fi
încasate și al cheltuielilor de efectuat.
Din punct de vedere economic bugetul de stat exprimă relații ec ono-
mice în formă bănească care iau naștere în procesul repartiției produsului
intern brut în legătură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului. Aceste
relații pot fi privite sub un dublu aspect: pe de o parte, ca relații prin
intermediul cărora s e mobilizează resursele bănești la dispoziția statului, iar
pe de altă parte, ca relații prin care se repartizează aceste resurse.
Ca o componentă de bază a finanțelor publice și bugetul de stat este
o categorie economică legată de existența statului și a relațiilor marfă bani.
Procesul de mobilizare și repartizare a resurselor prin bugetul de stat este
influențat de acțiunea mecanismelor pieței.
În perioada contemporană, bugetul de stat nu mai constituie un
simplu act în care se înscriu veniturile și che ltuielile previzionate ale
statului, ci reprezintă un adevărat plan financiar la nivel macroeconomic. În
țările cu economie de piață, prin bugetul de stat, se redistribuie între 40 -60%
din produsul intern brut. Aceasta face ca bugetul de stat să aibă un im portant
rol financiar și economic. Rolul financiar constă în aceea că asigură mobili –
zarea și repartizarea resurselor financiare necesare îndeplinirii funcțiilor și
sarcinilor statului. Rolul economic constă în măsurile pe care le ia statul de a
utiliza im pozitele, taxele, subvențiile și alte cheltuieli publice ca pârghii
financiare de influențare a conjuncturii economice. În prezent, rolul econo –
mic al bugetului de stat s -a accentuat datorită contribuției sale la realizarea
obiectivelor politicii economice și sociale a Guvernului.
Bugetul economic reflectă toate resursele societății și destinația lor,
cuprinzând informații previzionale în legătură cu producția, repartiția și

61consumul produsului intern brut, precum și cu privire la formarea și
utilizarea re surselor bugetului de stat.
Bugetul economiei naționale este conceput ca un ansamblu de
conturi naționale care descriu pentru anul în curs și pentru anul următor
previziunile asupra tuturor agenților economici din țara respectivă.
Forma în care se întocm ește bugetul economiei naționale diferă de la
o țară la alta. În S.U.A. el este întocmit de către un Consiliu consultativ, ce
funcționează pe lângă președintele S.U.A. și îmbracă forma unui document
care prezintă cifric veniturile bănești disponibile, chel tuielile și soldul dintre
acestea pe principalele sectoare ale economiei naționale (întreprinderi
private, instituții publice, relații cu străinătatea, populație). Pentru elaborarea
bugetului economiei naționale se folosesc informații referitoare la produs ul
național brut, produsul intern brut, venituri și cheltuieli publice. Acest
document nu conține previziuni obligatorii de realizat în viitor, ci are rolul
de a evidenția modificările ce au survenit în economie, în anul precedent.
În Franța, bugetul econ omiei naționale apare sub forma unor conturi
previzionale pe anul în curs, care, împreună cu conturile naționale și cu
unele ipoteze pentru anul viitor, însoțesc proiectul Legii financiare a Franței,
respectiv bugetul de stat.
Bugetul economic nu are pute rea de lege, ci constituie doar un
instrument cu ajutorul căruia guvernul se informează asupra situației
economico -financiare a țării. De aceea el nu poate substitui bugetul de stat,
ci oferă numai informații care pot fi utilizate de guvern în stabilirea
coordonatelor politicii sale. Cu ajutorul acestui instrument guvernul își
poate forma o imagine asupra efectelor directe și indirecte produse în
economie prin aplicarea unor măsuri care vizează creșterea economică.
Informațiile pe care le poate oferi buget ul economiei naționale au un

62caracter relativ deoarece ele sunt rezultatul extrapolării tendinței de evoluție
a indicatorilor din perioada precedentă. Pentru fundamentarea politicii sale
guvernul are latitudinea să ia în considerare sau nu informațiile ofe rite de
bugetul economic.
Bugetul de stat rămâne, așadar, singurul plan financiar cu caracter de
lege. Nivelul și structura veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat diferă
de la un stat la altul și de la o perioadă la alta, în funcție de nivelul de
dezvoltare economică a țării respective, de condițiile social -politice interne,
de conjunctura internațională etc.
Veniturile și cheltuielile publice constituie pârghii folosite de stat
pentru stimularea sau restrângerea unor activități, a producției și consumului
anumitor produse, pentru influențarea anumitor categorii sociale în realiza –
rea acțiunilor în care statul este direct interesat.
4.2. Principiile bugetare
La baza întocmirii și executării bugetului de stat stau o serie de
principii care definesc: modul de reflectare a veniturilor și cheltuielilor
publice în bugetul de stat, sau sfera de cuprindere a acestuia; durata de timp
pentru care parlamentul autorizeaz ă guvernul să încaseze veniturile și să
efectueze cheltuielile stabilite; relația care trebuie să existe între totalul
veniturilor și cheltuielilor bugetare ca și între elementele componente ale
acestora; informarea opiniei publice despre limitele împutern icirii date
guvernului de a realiza venituri și de a efectua cheltuieli, ca și despre modul
cum această împuternicire a fost tradusă în practică.
În literatura de specialitate, aceste principii sunt cunoscute sub

63denumirea de: universalitatea bugetului, unitatea bugetară, realitatea
bugetului, anualitatea bugetului, echilibru bugetar, neafectarea veniturilor
bugetare, specializare bugetară, publicitatea bugetară.
În țara noastră, conform Legii privind finanțele publice la baza
elaborării și executării b ugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat, bugetelor locale și bugetelor fondurilor speciale stau principiile
unicității, universalității, echilibrului, realității, anualității și publicității.
a)Universalitatea bugetului . Potrivit acestui principiu veniturile și
cheltuielile publice trebuie să figureze în buget cu sumele lor totale sau
globale.
Rațiunea acestui principiu rezidă mai cu seamă în considerente
politice. Scopurile politice urmărite, în general, prin elaborar ea bugetului și
anume dreptul de aprobare al parlamentului, nu ar fi îndeplinit complet dacă
în buget nu ar fi cuprinse toate veniturile și cheltuielile. În acest mod i se
oferă parlamentului posibilitatea cunoașterii veniturilor totale ce urmează a
se încasa și destinația acestora în perioada considerată.
În țara noastră este prevăzută utilizarea atât a principiului bugetului
brut (pentru principalele activități social -culturale, apărare ș.a.) cât și
principiul bugetului net în relațiile cu regiile auton ome și instituțiile ca re
realizează venituri.
b)Unitatea bugetului . Acest principiu presupune ca toate veniturile
și cheltuielile statului să fie reflectate într -un singur document și după o
schemă unitară de clasificare.
Aplicarea unei astfel de regu li dă o imagine mai clară a situației
financiare a statului, deoarece citirea unui singur document face mai ușor de
înțeles proveniența veniturilor, destinația cheltuielilor ca și faptul dacă
veniturile acoperă sau nu cheltuielile.

64Sub aspect politic, un buget unitar, oferă posibilitatea examinării de
către corpul legislativ a politicii financiare de ansamblu promovată de
guvern și pe care poate să și -o însușească sau nu.
Cu timpul s -a adoptat în practică metoda ca, pe lângă bugetul general
sau ordinar al statului, să se întocmească diferite alte categorii de bugete,
după cum urmează:
Bugetele extraordinare , se practică în perioadele de dificultăți
financiare deosebite, determinate de războaie, crize etc. Cheltuielile
respective se înscriu într -un buget distinct de cel ordinar și se acoperă, de
regulă, prin venituri special instituite, așa cum ar fi: impozite speciale,
împrumuturi publice, emisiuni monetare.
Bugetele anexe , sunt cuprinse în mod distinct în bugetul general al
statului fiind întocmite d e unele întreprinderi, instituții de stat sau de uniuni
monopoliste sau fiscale. Acestea figurează, totuși, în bugetul general dar
numai per sold. Veniturile și cheltuielile lor se votează de către parlament
după aprobarea bugetului general al statului.
Bugetele anexe se justifică din punct de vedere teoretic prin aceea că
prin ele s -ar urmări cunoașterea exactă a cheltuielilor totale reclamate de
unele servicii publice și rezultatele întreprinderilor economice de stat
organizate pe bază comercială. De fa pt, procedeul creează un regim aparte
pentru administrarea unor importante fonduri ale statului, scoase în afara
bugetului general.
Bugetele autonome sunt bugetele proprii ale colectivităților locale și
ale unor organisme publice (întreprinderi industriale, comerciale, de credit
etc.) care au autonomie financiară. Bugetele autonome se aprobă de către
consiliile locale sau de consiliile de administrație ale unităților economice
de stat, iar veniturile și cheltuielile acestora nu sunt supuse discuțiilor

65parlamentare. Având dreptul să contracteze împrumuturi și să rețină profitul
pentru reinvestire, aceste unități publice desfășoară o activitate financiară
care nu este supusă spre aprobare parlamentului, ci doar spre luare la cunoștință .
Conturile speciale de trezorerie se întocmesc pentru încasări și plăți
care nu constituie propriu -zis venituri sau cheltuieli definitive pentru buget
(exemplu: cauțiuni d epuse de mânuitorii de bani sau alte valori publice și
care urmează a fi restituite la ieșirea acestora din funcțiune; avansurile
acordate de stat unor furnizori și care urmează a fi regularizate la efectuarea
plății; plăți pentru operațiuni monetare ale s tatului și care urmează să se
recupereze din profitul realizat etc.). Operațiunile în conturile speciale de
trezorerie au un caracter excepțional sau provizoriu și trebuie, în principiu,
să se balanseze. Uneori deficitul datorat nerealizării profitului sco ntat se
acoperă totuși de la buget, sau se produc deturnări de fonduri prin aceea că
resursele disponibile ale conturilor speciale se utilizează pentru efectuarea
unor cheltuieli cu caracter bugetar, sustrase controlului parlamentar.
Conturile speciale d e trezorerie se întâlnesc sub diverse forme, care
diferă de la o țară la alta, astfel:
-conturi cu afectație specială , în care se înregistrează cheltuielile ce sunt
acoperite pe seama unor resurse special m obilizate, fapt ce încalcă
principiul neafectării resurselor bugetare. În țara noastră, cele mai
importante conturi cu afectație specială sunt: Fondul de risc și de accident
pentru protecția specială a persoanelor handicapate, alimentat, în special,
din contribuții ale agenților economici; Fond s pecial pentru dezvoltarea
sistemului energetic alimentat pe seama taxei de dezvoltare cuprinsă în
tariful energiei electrice și termice; Fondul special al drumurilor alimentat
din cotele asupra prețului cu ridicata (valorii în vamă) pentru carburanții
auto livrați la intern și pentru autovehiculele și remorcile livrate la intern

66și din taxa de drumuri percepută de la deținăt orii de autovehicule etc.
Comparativ cu celelalte conturi speciale de trezorerie, conturile cu
afectație specială reflectă operații cu caracter definitiv;
-conturile de comerț înregistrează veniturile și cheltuielile aferente unor
operații cu caracter industrial sau comercial efectuate în mod ocazional
de unele instituții ale statului (de exemplu: activitatea producătoare de
venituri din penitenci are, gestionarea unor titluri ale sectorului public etc.);
-conturile de reglementare cu guvernele altor țări au la bază acorduri
internaționale prin care guvernele țărilor străine finanțează diverse
cheltuieli (cheltuieli militare sau pentru consolidarea datoriei publice
externe) din țara care le deschide;
-conturile de operațiuni monetare sunt deschise pentru a evidenția
veniturile și cheltuielile generate de operațiunile de emisiune monetară,
operațiunile cu Fondul Monetar Internațional etc.;
-conturile de avans, au rolul de a reflecta avansul acordat de Ministerul
Finanțelor unor colectivități locale, în limita creditelor bugetare aprobate ,
până la încasarea impozitelor locale prevăzute în bugetele respective;
-conturile de împrumuturi și de consolidare reflectă împrumuturile de
trezorerie acordate altor state în vederea promovării relațiilor comerciale
sau pentru consolidarea datoriei față de țara creditoare.
În România, pentru perioada de tranziție la economia de piață se
prevăd a fi întocmite, pe lân gă bugetul ordinar, bugete anexe, fonduri
speciale și extrabugetare pe obiective și programe de redresare și de limitare
a dezechilibrelor din economie.
c)Realitatea bugetului . Potrivit acestui principiu veniturile și
cheltuielile înscrise în buget trebu ie stabilite pe baze reale astfel încât statul
să nu aibă dificultăți financiare în cursul anului după aprobarea bugetului. În

67fapt, aplicarea acestui principiu este limitată fie de imposibilitatea de a
formula previziuni în legătură cu evoluția viitoare a economiei, fie de modul
în care se efectuează evaluările bugetare.
d)Anualitatea bugetului , are în vedere, pe de o parte, intervalul de
timp pentru care puterea legislativă aprobă veniturile și cheltuielile statului,
iar pe de altă parte, intervalul de timp în care puterea executivă realizează
veniturile și efectuează cheltuielile aprobate.
Potrivit acestui principiu, bugetul este aprobat de către parlament
anual. Rațiunea limitării autorizației parlamentare la un an de zile rezidă în
considerente de or din politic și financiar. Examinarea proiectului de buget
remis spre aprobare, ocazionează pentru puterea legislativă controlul, supra –
vegherea și eventual, limitarea măsurilor și acțiunilor intenționate de
guvern. Cu cât intervalele la care această examin are are loc sunt mai reduse
cu atât controlul respectiv poate fi considerat ca fiind mai eficient.
Uneori, exercițiul bugetar depinde și de activitatea ramurilor care
asigură cea mai mare parte din veniturile bugetare. De exemplu, o țară cu un
pronunțat c aracter agricol este obligată să aștepte întocmirea proiectului de
buget până în momentul în care se poate estima recolta, deoarece resursele
financiare ale statului provin în principal din veniturile realizate de
agricultură. Alegerea datei de 1 aprilie p entru începerea anului bugetar este
determinată uneori de necesitatea cunoașterii rezult atelor definitive ale
întreprinderilor de stat sau de programul de lucru al parlamentului.
După cum am menționat, anualitatea se referă și la durata execuției
bugetului, în sensul că în decursul unui an guvernul este obligat să încaseze
veniturile și să efectueze cheltuielile aprobate. În practica financiară apar
frecvent situații când unele venituri aferent e anului bugetar nu pot fi
încasate până la finele acestuia, sa u unele cheltuieli angajate în anul

68respectiv nu pot fi lichidate decât în anul următor.
În România, exercițiul bugetar est e anual, coincide cu anul
calendaristic și se încheie pe baza normelor metodologice elaborate de
Ministerul Finanțelor. Toate operaț iunile efectuate în decursul unui an în
contul unui buget, aparțin exercițiului corespunzător de execuție a bugetului
respectiv. Pentru toți agenții economici și alți contribuabili, anul financiar
are aceeași durată ca și exercițiul bugetar.
e)Echilibru bugetar. Acest principiu constă în acoperirea
cheltuielilor bugetare cu venituri bugetare considerate ordinare.
În perioada clasică echilibrarea bugetului prin venituri ordinare era
considerată ca fiind „cheia de boltă” a finanțelor publice. În prezent, î n
unele țări legislația permite în mod implicit întocmirea de bugete deficitare
din motive de politică conjuncturală. De exemplu, în Germania deși dreptul
bugetar interzice formal întocmirea de bugete deficitare, din motive de
politică conjuncturală se poa te întocmi totuși un buget extraordinar, în care
se prevăd cheltuielile de investiții cu acoperire pe seama împrumuturilor,
plusul respectiv de cheltuieli finanțat din venit extraordinar nefiind
considerat deficit. În alte țări, deficitul este calificat ca atare, ori de câte ori
apare, dar modul de acoperire cu venituri ordinare sau extraordinare este
reglementat mai mult sau mai puțin restrictiv. În țara noastră, pentru perioada
de tranziție la economia de piață, se consideră ca legislația bugetară să
prevadă și posibilitatea administrării unui buget deficitar. Acoperirea
deficitului bugetar se va realiza prin împrumuturi pe termen scurt, mijlociu și
lung de la bănci, case de economii, prin lansarea de obligațiuni de stat (bonuri
de tezaur), atât pe piață i nternă cât și pe piață externă.
f)Neafectarea veniturilor bugetare . Potrivit acestui principiu
veniturile care formează fondul bugetar se depersonalizează, adică nu este

69permisă afectarea unui venit bugetar pentru finanțarea unei anumite
cheltuieli buget are. În practică se întâlnesc excepții, când se legiferează
constituirea, în afara bugetului ordinar, a unor fonduri speciale pe seama
unor surse speciale, adică scoase și ele în afara bugetului ordinar. Pentru
astfel de venituri cu afecțiune specială se î ntocmesc, de regulă, bugete
separate de tipul celor deja amintite (extraordinare, anexe, autonome,
conturi speciale de trezorerie).
g)Specialitatea bugetară . Potrivit acestui principiu, autorizarea
parlamentară nu se dă în mod global, ci se aprobă venitu rile pe surse și
credite bugetare pe destinații de cheltuieli. Individualizarea veniturilor și a
cheltuielilor în cadrul procedurii parlamentare de aprobare urmărește ca,
prin detalierea acțiunii parlamentare, să se limiteze competența organelor
executive în realizarea acestora.
Instrumentul tehnic utilizat pentru aplicarea principiului specializării
este „Clasificația bugetară”. „Clasificația bugetară” este o schemă de
grupare a veniturilor și a cheltuielilor înscrise în buget. Ea trebuie să fie
simplă și clară pentru a putea fi înțeleasă și de către cei care nu au pregătire
de specialitate și să răspundă la întrebările: care sunt sursele de venituri ale
bugetului? Cât reprezintă în rândul acestora impozitul pe salarii? Care sunt
veniturile extraordinare? etc.
h)Publicitatea bugetului presupune ca după supunerea proiectului
de buget dezbaterii parlamentare, și după aprobarea bugetului, acesta să fie
publicat spre a fi adus la cunoștința opiniei publice.
Publicitatea bugetului se va realiza prin mijloace mass-media (presă,
radio, televiziune etc.) atât în faza de întocmire cât și în faza de aprobare și
execuție a bugetului de stat. Cifrele bugetului sunt comentate cu prilejul
dezbaterilor parlamentare, nu numai în sălile de ședințe ale organelor

70legislative, ci și în presă, radio -tv ș.a. După aprobarea legii bugetare aceasta
este dată publicității în Monitorul Oficial.
Mersul execuției bugetare este publicat trimestrial. Sunt date
publicității informații atât despre bugetul administrației de stat și bugetele
locale, cât și despre bugetele anexă, bugetele extraordinare, fondurile
speciale, bugetele regiilor autonome.
4.3. Structura sistemului bugetar. Repar tizarea veniturilor și
cheltuielilor bugetare pe verigile sistemului bugetar
Structura sistemului bugetar al unui stat este determinată de structura
organizatorică a acestuia. În funcție de structura organizatorică, statele pot fi
de tip unitar, cum este cazul în România, Franța, Ital ia, Suedia, Olanda,
Spania etc. și de tip federal, cum sunt Statele Unite ale Americii, Elveția,
Canada, Austria, Germania, Brazilia, India, Australia ș.a.
În statele de tip unitar teritoriul este împărțit în unități administrativ –
teritoriale la nivelul cărora funcționează organe ale puterii și administrației
de stat locale. La nivel central funcționează organele centrale ale puterii și
administrației de stat. Corespunzător acestei structuri, în statele de tip unitar
există un buget al administrației cent rale de stat și bugetele locale corespun –
zătoare unităților administrativ -teritorial.
Repartizarea veniturilor și cheltuielilor între verigile sistemului
bugetar, în fiecare stat, se face în funcție de modul de repartizare a sarcinilor
(atribuțiilor) înt re organele puterii și administrației de stat centrale și locale.
În majoritatea statelor veniturile cele mai importante și principalele categorii
de cheltuieli sunt cuprinse în bugetul central sau federal, iar în bugetele

71statelor membre ale federației și în bugetele locale sunt cuprinse veniturile și
cheltuielile de importanță mai mică.
În perioada contemporană s -a observat o tendință de creștere a
volumului cheltuielilor bugetare locale. Printre factorii care au determinat
această tendință menționăm:
-necesitatea extinderii și îmbunătățirii rețelei de drumuri și șosele,
dotarea localității cu instalații de apă, canalizare, lumină electrică și
construirea de locuințe; realizarea acestor obiective necesită cheltuieli
imense care sunt suportate, în general , din bugetele locale;
-sporirea cheltuielilor cu caracter social -cultural (pentru învățământ,
sănătate, asigurări sociale etc.) finanțate din bugetele colectivităților locale;
-redistribuirea cheltuielilor între verigile sistemului bugetar în sensul că
anumite categorii de cheltuieli trec, în unele țări, din competența orga –
nelor centrale în cea a organelor locale;
-inflația, constituie un alt factor care determină creșterea nomi nală a
cheltuielilor publice locale.
Pentru acoperirea cheltuielilor publice locale se folosesc veniturile
proprii ale bugetelor locale, subvențiile primite de la bugetul administrației
centrale de stat și împrumuturile contractate de colectivitățile loca le.
În categoria veniturilor proprii ale colectivităților locale se cuprind:
impozitele locale, veniturile provenind din exploatarea bunurilor aparținând
administrației de stat locale și cotele adiționale la impozitele care alimen –
tează bugetul central.
Impozitele locale ocupă ponderea cea mai însemnată în cadrul veni –
turilor proprii ale bugetelor locale. Ele variază de la o țară la alta în ceea ce
privește numărul, structura și modul lor de așezare. Cel mai adesea, în
categoria impozitelor locale se cupr ind: impozitul funciar asupra proprie –

72tăților construite și neconstruite, impozitul pe clădiri, pe automobile, impo –
zitul pentru exercitarea profesiilor libere, pe succesiuni, donații și altele. Pe
lângă impozitele directe, bugetele locale sunt alimentate și cu venituri
provenind din impozite indirecte cum sunt: taxele de consumație asupra
tutunului, alcoolului, taxele asupra permiselor de vânzare, taxele de publi –
citate etc.
Veniturile provenind din exploatarea bunurilor aparținând adminis –
trației de stat locale au caracter nefiscal și cuprind:
-veniturile de la întreprinderile locale cum sunt: întreprinderile pentru
distribuirea energiei electrice, apei, gazelor, transport în comun, abatoare ,
etc.;
-încasări din exploatarea pădurilor, parcurilor, lacurilo r etc.;
-venituri din chirii;
-amenzi și penalități.
Cotele adiționale la impozitele administrației de stat centrale sunt
venituri ale bugetelor locale reprezentate de un adaos la impozitele care
alimentează bugetul central percepute de pe teritoriul orga nelor adminis –
trației de stat locale.
Dacă veniturile proprii ale bugetelor locale nu sunt suficiente pentru
acoperirea cheltuielilor acestora, colectivitățile locale pot primi subvenții
pentru echilibrare din partea bugetului central sau a bugetelor iera rhic
superioare. Subvențiile acordate colectivităților locale pot fi folosite pentru
finanțarea oricăror acțiuni sau obiective sau sunt acordate pentru scopuri
bine determinate (de regulă pentru finanțarea unor obiective la care este
obligatorie, într -o anumită proporție, și contribuția organelor locale). Utili –
zarea subvențiilor pentru acoperirea deficitelor bugetelor locale conduce la o
dependență a organelor locale față de organele centrale ale administrației de

73stat, ceea ce diminuează autonomia locală.
În condițiile în care bugetele locale nu se echilibrează nici cu
ajutorul subvențiilor, se apelează la împrumuturi. Împrumuturile se obțin
prin contractarea lor la diferite organisme financiare specializate (de
exemplu la case de depuneri și consemnațiun i, case de economii locale, case
de împrumuturi etc.) sau prin plasarea unor obligațiuni pe piață.
Uneori, organele locale contractează împrumuturi pentru finanțarea
unor investiții. Pentru împrumuturile contractate în scopul echilibrării
bugetelor locale dobânda se suportă din resurse bugetare; dacă împrumutul
este folosit în scop productiv, dobânda se suportă din profitul creat ulterior,
iar dacă este utilizat pentru construcții de locuințe, dobânda va majora chiria
ce se va plăti de locatari.
Din buget ele locale se finanțează, în general, următoarele categorii
de cheltuieli:
-cheltuieli pentru finanțarea învățământului, care în unele țări ocupă
ponderea cea mai însemnată în cadrul cheltuielilor bugetelor locale;
-cheltuielile pentru ocrotirea sănătății, asigurările sociale și asistența socială;
-cheltuielile privind construcția și întreținerea drumurilor, construcția de
locuințe, transportul în comun, gospodăria comunală;
-cheltuieli privind întreținerea aparatului puterii și administrației de stat
locale;
-cheltuielile privind serviciul datoriei publice locale, în măsura în care
bugetele locale apelează la împrumuturi în vederea completării resur –
selor lor.
În statele de t ip unitar, cum este de exemplu, Franța, bugetele locale
se aprobă de organul ierarhic imediat superior care are competența de a
modifica veniturile și cheltuielile bugetului local examinat. Executarea bugetelor

74locale cade în sarcina organelor locale execu tive.
România, ca orice stat de tip unitar, are bugetul structurat în funcție
de împărțirea administrativ -teritorială astfel:
-bugetul de stat;
-bugetele locale ale județelor, municipiilor, orașelor și comunelor.
În bugetul politic național (denumit de b uget de stat de Constituția
din 1991) este inclus și bugetul asigurărilor sociale de stat. Bugetul de stat
cuprinde veniturile centralizate ale statului și repartizarea acestora pentru
finanțarea cheltuielilor privind învățământul, sănătatea, cultura, ocro tirile
sociale, alocațiile și ajutoarele pentru copii, alte activități social -culturale și
de protecție ecologică. Din resursele bugetului de stat sunt finanțate unele
programe prioritare de cercetare, îndeosebi cele de cercetare fundamentală,
precum și un ele acțiuni și obiective care privesc desfășurarea în condiții
normale a activității regiilor autonome, instituțiilor publice, a unor societăți
comerciale cu capital integral de stat, asigurarea ordinii publice și a apărării
țării.
Din bugetul de stat se fac și transferuri de resurse către bugetele
locale pentru echilibrarea acestora când resursele proprii nu sunt suficiente.
Bugetele locale sunt alimentate cu venituri proprii care sunt destinate
finanțării acțiunilor specifice administrației de stat loca l. Dacă resursele
proprii nu sunt suficiente, bugetele locale pot contracta împrumuturi, pe
termen scurt de la bugetul de stat.

754.4. Metode de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor
bugetare
Respectarea principiului realității în practica bugetară presupune
dimensionarea veniturilor și a cheltuielilor înscrise în bugetul de stat astfel
încât statul să nu aibă dificultăți financiare în cursul anului după aprobarea
bugetului, în condiții conside rate normale din punct de vedere economico –
financiar. Pentru dimensionarea certă a veniturilor și a cheltuielilor publice,
în practica financiară se folosesc atât metode clasice, cât și metode moderne
bazate pe analiza cost -avantaje sau cost -eficiență.
Metodele clasice utilizate pentru d imensionarea cuantumului
veniturilor și cheltuielilor bugetare sunt:
a)metoda automată sau a penultimei , constă în evaluarea forfetară a
veniturilor și cheltuielilor bugetare pentru anul (t+1) pe baza rezultatelor
obținute în penultimul an (t -1).
Nu se iau în calcul cifrele veniturilor și cheltuielilor ultimului an (t)
deoarece în momentul întocmirii bugetului pe anul următor, încă nu se
cunosc rezultatele execuției bugetare pe anul în curs. Cifrele din anul de
baza (t-1) se corectează în funcție de eventualele modificări determinate de
schimbarea legislației sau de alte măsuri luate până la acea dată. Metoda are
avantajul că nu necesită multe calcule și dezavantajul că rezultatele sale sunt
imprecise, deoarece condiți ile economice, sociale și politice, existente cu
doi ani în urmă nu se pot menține identice și în anul pentru care se
elaborează proiectul de buget.
b)metoda majorării sau diminuării, pornește de la rezultatele
executării bugetului pe mai mulți ani cons ecutivi expirați. Pe baza acestora

76se stabilește rata medie anuală de creștere (descreșterea veniturilor, respectiv
a cheltuielilor). Aplicând această rată la cifrele bugetului anului în curs, se
obțin indicatorii bugetari pentru anul următor. Metoda are a vantajul că
simplifică, dar rezultatele obținute prin extrapolare sunt aproximative
deoarece în fiecare an intervin factori noi care pot avea o influență mai mare
sau mai mică asupra bugetului de stat pentru anul viitor. Totodată sunt
transpuse în viitor i nfluențele negative ale unor fenomene economico –
financiare ce s -au manifestat în anii care au servit drept bază de calcul.
Plecând de la neajunsurile acestei metode, multe țări au trecut la evaluarea
directă a veniturilor și cheltuielilor bugetare.
c)metoda evaluării directe se referă la determinarea fiecărei surse de
venit și a fiecărei categorii de cheltuială în parte în funcție de realizările sau
preliminariile pentru anul în curs și de perspectivele de dezvoltare a econo –
miei în anul următor. Metoda are avantajul exactității, dar presupune
cheltuieli importante pentru efectuarea calculelor și estimărilor necesare.
Este de precizat că, uneori, anumite prevederi bugetare au un
caracter orientativ. Ca urmare, legislația, din unele țări, permite guvernu lui
să modifice anumite credite bugetare aprobate de parlament, în momentul
cunoașterii exacte a volumului cheltuielilor respective.
Metodele moderne de dimensionare a cheltuielilor bugetare și de
luare a deciziilor cu privire la utilizarea pe termen scu rt, mijlociu sau lung a
resurselor statului se bazează, în principal, pe analiza costuri -avantaje sau
cost-eficacitate . Această metodă este utilizată în situația în care există două
sau mai multe soluții de realizare a unui obiectiv, dar cu costuri diferit e.
Analiza costuri -avantaje presupune determinarea costurilor,
compararea lor, determinarea avantajelor fiecărei soluții și luarea deciziei
prin alegerea variantei care maximalizează rezultatele obtenabile acelorași

77efecte cu costuri minime. Aplicarea co rectă a acestei metode impune
dimensiona -rea costurilor totale a fiecărei variante de realizarea a
obiectivului propus, inclusiv a cheltuielilor suplimentare în ramuri conexe, a
pierderilor de venituri și altele.
Totodată evaluează și efectele preconizat e a fi obținute prin aplicarea
soluțiilor luate în calcul. Se adoptă, de regulă, varianta care prezintă efectele
cele mai favorabile, adică cea cu venitul net actualizat cel mai mare.
Această metodă prezintă unele inc onveniente determinate de
incompletaevaluare a costului total și a efectelor obtenabile, precum și de
imposibilitatea luării în calcul a influenței unor factori, mai ales de natură
subiectivă.
Metoda raționalizării opțiunilor bugetare presupune parcurgerea
următoarelor etape:
-stabilirea o biectivelor posibile de finanțat de la buget și analiza
posibilităților reale de procurare a resurselor necesare;
-analiza eficienței economico -sociale a cheltuielilor bugetare;
-luarea deciziei pe baza analizei cost -avantaje și a altor studii de eficiență;
-realizarea efectivă a obiectivului ales, care implică efectuarea unei
anumite cheltuieli bugetare;
-controlul bugetar, care presupune confruntarea opțiunilor cu rezultatele,
după efectuarea cheltuielilor bugetare.
Această metodă are în vedere și o reevaluare pe parcurs a opțiunilor
în funcție de eventualele condiții nou apărute, care pot determina majo rări
(diminuări) de credite bugetare. Avantajul acestei metode constă în aceea că
folosind calculul economic conduce la obținerea unor rezultate care sunt mai
apropiate de cerințele reale ale economiei.
Metoda raționalizării opțiunilor bugetare, fiind con cepută ca un plan –

78orientativ, în cadrul căruia un rol deosebit de important îl au bugetele –
program, urmărește realizarea unor obiective pe termen mijlociu.
Bugetele-program oferă informații necesare asupra rezultatelor ce
pot fi obținute la un anumit niv el al cheltuielilor. Ele reflectă pentru fiecare
minister, relațiile dintre resurse și utilizarea lor, precum și fiecare activitate
ce urmează a se desfășura cu ansamblul mijloacelor necesare realizării
acesteia. În bugetele -program cheltuielile sunt detal iate pe feluri de chel –
tuieli, într -o perspectivă plurianuală astfel: cheltuieli de personal, cheltuieli
de investiții și cheltuieli de funcționare. Bugetele -program nu constituie
instrumente de decizie, ci au numai un rol de a informa asupra soluțiilor
posibile de luat în considerare.
Aplicarea metodei raționalizării opțiunilor bugetare permite o
evaluare a veniturilor și cheltuielilor bugetare mai apropiată de necesitățile
reale ale fiecărei perioade, dar, prezintă inconvenientul că, uneori, nu pot fi
comensurate influențele tuturor factorilor care influențează fenomenele
economice.
Metoda ”planificare, programare și bugetizare” (P.P.B.S.) utilizată
în S.U.A. are la bază: identificarea și cuantificarea obiectivelor ce urmează a
se finanța, pe termen lu ng, de la buget; estimarea costurilor și avantajelor
soluții propuse pentru realizarea obiectivu lui; determinarea mărimii
creditelor bugetare ce trebuie înscrise anual în buget. Alegerea soluției
optime are la bază judecăți de valoare care presupun maximal izarea
rezultatelor sau minimizarea costurilor.
Pe baza unor studii prospective se stabilesc obiectivele pe termen
lung și căile de realizare a acestora. Apoi, în cadrul unui orizont mediu de
planificare (5 ani) se stabilesc programe cu soluții alternati ve de realizare a
obiectivului propus, din care se alege soluția optimă. Pentru programul

79adoptat, în fiecare an, veniturile și cheltuielile aferente se includ în bugetul
anului respectiv, ceea ce presupune și efectuarea unui control asupra reali –
zării programului ales. Astfel studiile prospective pe termen lung sunt apro –
fundate în cadrul unor programe pe termen mijlociu și concretizate în lucrări
specifice bugetului fiecărui an pentru corelarea mai judicioasă, în timp, a
acțiunilor.
Dacă inițial metoda P.P.B.S. a fost aplicată în domeniul militar,
ulterior a fost extinsă și la nivelul întregii economii naționale. Deciziile care
se iau în cadrul acestei metode au la bază analiza cost -avantaje.
În procesul aplicării metodei s -auîntâmpinat unele greutăți
determinate de imposibilitatea elaborării de programe pentru obiective care
nu sunt precis definite, de insuficiența informațiilor necesare și a unor
sisteme de evidență centralizate, precum și de poziția conservatoare a unor
parlamentari care doresc să -șipăstreze dreptul de decizie în materie de
buget.
Metodele moderne de evaluare a veniturilor și cheltuielilor bugetare,
cu toate limitele și neajunsurile pe care le întâmpină, reprezintă un pas
înainte față de metodele clasice. Dar și aici, uneori, în al egerea soluțiilor
motivațiile politice au un rol însemnat, ceea ce influențează stabilirea
cheltuielilor în exclusivitate pe fundamentarea economică a obiectivului
respectiv.

80Capitolul 5
FINANȚELE SOCIETĂȚIL OR COMERCIALE
Conținut
5.1. Societatea comercială și economică bănească a acesteia
5.2. Conținutul finanțelor societăților comerciale și funcțiile
acestora
5.3. Modalități de constituire a patrimoniului societăților
comerciale
5.4. Fondurile proprii ale societăților comerciale
5.4.1 Provizioanele constituite de societățile comerciale
5.5. Circuitul capitalului societăților comerciale
5.1. Societatea comerciala și economia bănească a acesteia
Societățile comerciale sunt verigi organizatorice în cadrul cărora se
desfășoară activități economico -sociale specifice unor anumite ramuri, sub –
ramuri, sector sau domeniu de activitate, în vederea realizării unor obiective
prestabilite.
Fără a emite vre o pretenție de paterni tate sau de luare a sa în

81considerație în plan juridic, vom da aici o definiție proprie a societății
comerciale . În fapt, noi apreciem că: Societatea comercială este o unitate
fizică și juridică de fapt și de drept, care dispune de un patrimoniu propriu,
pe baza căruia are posibilitatea adoptării autonome a deciziilor vizând
organizarea și desfășurarea activitățilo r economico -sociale ce fac obiectul
existenței sale și a contractării unei diversități de relații economice cu terții,
în scopul obținerii de profit și în condițiile asumării deliberate a unei
pluralități de riscuri și obligații.
Definiția noastră se apr opie, într-o oarecare măsură, de cea dată de
François Perroux întreprinderii private capitaliste, care este calificată drept
“microsistemul capitalist” sau “instituția cardinală a capitalismului“.
În acest context Fr. Peroux menționează că “ Întreprindere a este o
formă de producție prin care, în cadrul aceluiași patrimoniu, se combină
prețurile diverșilor factori de producție aduși de agenți distincți de proprie –
tarul întreprinderii, în vederea vânzării pe piață a unui bun sau serviciu și
pentru a obține c el mai bun câștig posibil, costul produsului .
Desigur, definiția redată trebuie analizată din diversele unghiuri
posibile de vedere, dar oricare dintre acestea relevă condițiile economice de
tip concurențial și, în mod evident, scopul obținerii de profit –în absența
căruia existența și funcționarea unei societăți comerciale nu se justifică din
punct de vedere economic.
Înfuncție de tipul organizatoric și întinderea răspunderii lor,
societățile comerciale românești sunt: societăți cu nume colectiv (S.N .C.),
societăți în comandită simplă (S.C.S.), societăți în comandită pe acțiuni
(S.C.A.), societăți cu răspundere limitată (S.R.L.) și societăți pe acțiuni
(S.A.)
Luând în considerare forma de proprietate asupra capitalului social,

82societățile comerciale se clasifică în:
-societăți comerciale cu capital de stat;
-societăți comerciale cooperatiste;
-societăți comerciale private (particulare);
-societăți comerciale mixte, în cadrul cărora se îmbină capitaluri aflate în
diverse forme de proprietate, din țară sau/și din străinătate.
De asemenea, societățile comerciale se clasifică în funcție de
domeniul activității lor în: societăți comerciale industriale, agricole, de
transporturi, de construcții, de alimentație publică, turism, societăți cu
caracter general , etc.
Indiferent de tipul de organizare, forma de proprietate asupra capitalu –
lui social sau domeniul acțiunilor lor, prin act ivitatea proprie pe care o
desfășoară,societățile comerciale se integrează în procesele producerii,
circulației și repartiției produsului intern brut, în legătura cu care se
manifestă un sistem complex de relații bănești. Toate aceste procese sunt
indisolubil legate de societățile comerciale și generează multiple fluxuri
bănești ce converg spre ele, se desfășoară în cadrul lor și pornesc în exterior,
către alți agenți econo -mici, către bugetul public, fondurile speciale,
asigurările sociale, asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă,
precum și spre sistemul relațiilor de credit. Aceste fluxuri bănești sunt
determinate de :
a)constituirea în formă bănească a capitalului social, la înființare, și
modificarea ulterioară a mărimii acestuia, fie vizând majorarea sa printr –
un proces de finanțare sau/și autofinanțare, fie vizând micșorarea sa, prin
luarea în considerare a eventual elor pierderi, restituirea contravalorii
unor acțiuni sau părți sociale, trecerea în rezerva a unei părți din
capitalul social;

83b)alocarea capitalului propriu și a resurselor angajate pe seama creditelor
pe termen lung și mediu pentru formarea activelor fix e și a fondului de
rulment;
c)avansarea în procesele de aprovizionar e, producție și desfacere a
fondului de rulment și a resurselor provenite din angajarea de credite pe
termen scurt, precum și recuperarea permanentă a acestora, cu referință
la:
oplata cont ravalorii materiilor prime, materialelor, pieselor de
schimb și mărfurilor achiziționate, a lucrărilor și serviciilor
prestate de către terți;
oplata salariilor și altor venituri cuvenite salariaților și persoanelor
angajate cu contracte civile pentru munca (activitatea) prestată;
oîncasarea contravalorii produselor finite, semifabricatelor și
mărfurilor (serviciilor sau activităților) livrate, pr ecum și a
diferitelor creanțe de la partenerii cu care societatea comercială se
află în raporturi economice;
d)constituirea, alocarea și utilizarea fondurilor destinate investițiilor și
activităților proprii de cercetare -dezvoltare;
e)constituirea și utiliza rea fondului destinat realizării de acțiuni sociale,
culturale și sportive proprii, inclusiv sponsorizarea unor activități de
acest gen în beneficiul unor persoane fizice sau/și juridice;
f)efectuarea vărsămintelor către bugetul public, sub forma impozitelo r și
taxelor datorate, inclusiv a eventualelor majorări de întârziere;
g)plata contribuțiilor către fondurile speciale și asigurări sociale;
h)plata primelor de asigurare către societățile de asigurări de bunuri,
persoane și răspundere civilă;
i)plata dobânzil or pentru creditele bancar e angajate și rambursarea

84creditelor scadente în cursul perioadei;
j)stimularea bănească a salariaților prin acordarea de prime curente,
gratificații și participarea la profit;
k)remunerarea prin dividende a acționarilor sau asociaț ilor.
Ansamblul fluxurilor bănești menționate formează, în interconexiunea
lor,economia bănească a societății comerciale –din cadrul căreia relațiile
financiare reprezintă doar o parte.
5.2. Conținutul finanțelor societăților comerciale și funcțiilor
acestora
Prin integrarea în conținutul lor a proceselor financiare menționate,
Finanțele societăților comerciale au atributul de verigă de bază a
sistemului financiar, reprezentând un veritabil punct de sosire -plecarea
fluxurilor financiare, nucleul care determină cea mai mare parte din
ansamblul relațiilor financiare ce se desfășoară în societate.
Ca fenomen economic complex, finanțele societăților comerciale
cuprind în structura lor întregul câmp de definire a relațiilor ș i raporturilor
de repartiție financiară -ca domenii cu caracter obiectiv, precum și
activitatea financiară concretă –ca expresie a acțiunii factorului subiectiv.
Relațiile de repartiție financiară se întemeiază pe procesele reale de
producție și de cons um și a elementelor conexe acestora –care au loc la
nivelul societăților comerciale sau se află în legătură cu acestea. Ele sunt
impuse de cerințele satisfacerii necesităților permanente de capital și fonduri
pentru formarea, menținerea funcționalității, și dezvoltarea structurii econo –
mice a societăților comerciale, precum și de obligativitatea participării la

85constituirea unor fonduri de interes public și pentru acoperirea unor nevoi
comune.
Pentru fenomenul financiar microeconomic, relațiile de reparti ție asigură:
-condițiile de desfășurare a repartiției, pornind de la adevărul că
inexistența unor legături acceptabile între părți anulează fenomenul de
repartiție;
-sensul repartiției, evidențiind de la cine sau de unde vin resursele
financiare (și de cre dit) și către cine sau unde se îndreaptă acestea;
-condiția de calitate a manifestării finanțelor, prin principiile care
însoțesc legăturile dintre subiecții relațiilor respective.
Principiile specifice ale relațiilor financiare se referă la:
-caracterul obligatoriu și obiectiv al repartiției financiare –dat de
cerința asigurării capitalului și a fondurilor necesare pentru desfășurarea
activității proprii de exploatare și dezvoltarea societății comerciale, la
care se adaugă imperativul particip ării la formarea fondurilor publice;
-repartizarea cu titlu definitiv a rezultatelor financiare și a altor resurse
destinate satisfacerii necesităților proprii ale societății comerciale și pentru
formarea fondurilor constituite la nivelul celorlalte verigi ale sistemului
financiar;
-dependența nivelului fondurilor financiare mobilizate din rezultatele
financiare propri i de gradul eficienței activității desfășurate de societatea
comercială și de presiunea fiscală exercitată de stat.
Integrându -și aceste principii, relațiile de repartiție financiară dau
expresie aspectului calitativ al finanțelor societăților comerciale .
Nivelul cantitativ al procesului de repartiție financiară se conturează
pe baza proceselor de producție și de consum în cadrul societății comerciale
și a legăturilor sale cu sistemul financiar și de credit național, iar în unele

86cazuri cu segmente ale piețelor creditului și financiare din străinătate .
Astfel, pe baza procesului de consum și a obligațiilor financiare și de
credit se formează mulțimea raporturilor de repartiție financiară cu sensul de
solicitare de resurse. Procesul de producție și acce sul la piața financiară și a
creditului determină mulțimea raporturilor de repartiție financiară referitoare
laresursele financiare proprii ce pot fi mobilizate încursul unei perioade de
gestiune, la care se adaugă resursele mobilizate din afara societăț ii comerciale.
Trecerea de la cerințele obiective ale relațiilor și raporturilor de
repartiție financiară la rezolvarea practică a repartiției financiare se
realizează prin activitatea financiară –care reprezintă un domeniu al
acțiunilor subiective real izate în cadrul societăților comerciale, ce se
înfăptuiesc de compartimentele lor de specialitate.
Organizarea concretă a activității financiare din cadrul societăților
comerciale se realizează în funcție de nivelul cunoașterii aspectelor
obiective ale f enomenului financiar (calitative și cantitative), precum și în
funcție de modul de interpretare al rolului repartiției financiare în asigurarea
echilibrului dinamic al reproducției economice și a poziției acestei activități
în mecanismul de funcționare al economiei.
Funcțiile îndeplinite de Finanțele societăților comerciale în cadrul
mecanismului de funcționare a economiei sunt aceleași ca ale întregului
sistem financiar, adică funcția de repartiție și funcția de control.
Funcția de repartiție a finanțe lor societăților comerciale se mani-
festă în cadrul înfăptuirii următoarelor procese:
-constituirea capitalului social și modificarea mărimii acestuia;
-constituirea fondurilor proprii și alocarea acestora pe destinațiile pentru
care s-au constituit;
-participarea societăților comerciale la constituirea fondurilor cu destina –

87ție publică (bugetul public, fondurile cu destinație specială, fondurile
pentru asigurările sociale și pentru asigurările de bunuri, persoane și
răspundere civilă).
Funcția de control a finanțelor societăților comerciale se manifestă în
procesele elaborării, aprobării, executării și încheierii bugetelor proprii de
venituri și cheltuieli (sau bugetelor financiare).
Datorită existenței obiective a raporturilor de inte rdependență dintre
relațiile financiare și celelalte relații de operațiuni bănești, funcția de control
își extinde sfera de intervenție asupra modului de utilizare a capitalului și
rotirii în ansamblu a fondurilor fiecărei societăți comerciale, asupra
întregii economii bănești a acestora. Ea se realizează sub forma unor
operațiuni de control preventiv, curent și post -operativ, efectuate de
compartimentele de specialitate, precum și de către Consiliile de
administrație și Comisiile de cenzori ale societățilo r comerciale, care
vizează:
-alocarea capitalului permanent în cadrul circuitului economic, viteza de
rotație a capitalului și volumul capitalului utilizat în cadrul fiecărei faze
a circuitului sau;
-volumul rezultatelor financiare obținute și repartizarea acestora;
-modul de achitare a obligațiilor financiare;
-rambursarea creditelor bancare scadente și plata dobânzilor bancare
aferente creditelor angajate;
-stingerea obligațiilor bănești față de terți.
În esență, prin intermediul funcției de control se urmărește:
-asigurarea integrității resurselor materiale și bănești ale societăților
comerciale;
-modul în care sunt gestionate resursele respective în raport cu criteriile

88de eficiență și obiectivele însc rise în programele proprii de activitate;
-furnizarea informațiilor necesare pentru fundamentarea temeinică și
operativă a unor noi decizii și realizarea uno r noi acțiuni, menite să
contribuie la creșterea eficacității utilizării resurselor și să anihileze
acțiunea factorilor cu influență negativă asupra r ealizării programelor de
activitate, astfel încât să se asigure sporirea volumului profiturilor totale
de pe unitatea de efort.
Funcția de control se înfăptuiește odată cu îndeplinirea funcției de
repartiție și are un rol reglator activ atât în interiorul fiecărei societăți
comerciale, cât și asupra sistemului financiar și de credit național. Totodată,
în măsura în care societățile comerciale se află în relații directe cu unele
organisme financiar -bancaredin străinătate, efectele reglatoare ale funcției
de control se resimt și asupra calității derulării acestor relații, asigurându -se
consolidarea și amplificarea lor.
Importanța finanțelor societăților comerciale rezultă din poziția pe
care o ocupă socie tățile comerciale în cadrul complexului economic național
–ca verigi primare, unde se formează, se avansează și se recuperează partea
covârșitoare a fondurilor bănești ale econom iei și se asigură crearea
produsului intern net, pe seama căruia sunt satisfăcute cele mai multe din
nevoile societății. De aceea, desfășurarea corespunzătoare a activității din
cadrul societăților comerciale reprezintă una din premisele fundamentale ale
derulării normale ale relațiilor ce dau conținut celorlalte verigi ale sistemului
financiar și de credit. În același timp, calitate a și amploarea relațiilor
financiare ale societăților comerciale sunt dependente de calitatea și
amploarea relațiilor bugetare, ale relațiilor de asigurări ș i de credit.

895.3. Modalități de constituire a patrimoniului societăților
comerciale
În vederea realizării obiectului activității pentru care ființează, socie –
tățile comerciale trebuie să dispună de patrimoniu propriu, ce este constituit
dintr-o diversitate de elemente materiale și un anumit volum de mijloace
bănești.
Patrimoniul societă ților comerciale se formează din resurse și în
modalități diferite, în funcție de forma de proprietate asupra acestuia.
Astfel,capitalul social al societăților comerciale de stat își are sursa
în finanțarea bugetară, care s -a realizat de la bugetul admi nistrației centrale
de stat sau de la bugetul local, în funcție de importanța și subordonarea
societății comerciale.
Patrimoniul societăților comerciale cooperatiste și private se formează
pe baza aportului în bani și în natură al persoanelor care decid întreținerea
acestora.
Aportarea de capital ia forma părților sociale –în cazul societăților
cu răspundere limitată, al societăților în nume colectiv și în comandită
simplă–sau aacțiunilor–în cazul societăților pe acțiuni și al societăților în
comandită pe acțiuni. Cu anumite excepții (care se referă la locuințe), acest
aport de capital trece din proprietatea asociaților sau acționarilor în cea a
noii societăți comerciale, constituind un patrimoniu propriu și independent
de cel al asociaților sau acționarilor. În consecință, asociații sau acționarii nu
mai au un drept real asupra patrimoniului societății comerciale, ci numai un
drept de creanță –care rezultă din situația lor ca asocia ți sau acționari.
Elementele de activ sunt forme concrete de deținere a avuției, fiind

90constituite din active fixe și active circulante (materiale, bănești) ale
societății comerciale (agentului economic).
Pasivuldă expresie surselor de formare a activ elor, fiind constituit
din capital social (sau individual), fondurile proprii constituite în cursul
perioadei, unele rezerve și finanțări, obligațiile față de terți, creditele și
împrumuturile angajate. Partea finală a pasivului cuprinde profitulrealizat
de societățile comerciale și eventualele subvenții primite de la bugetul de
stat–în cazul regiilor autonome sau a unor societăți comerciale nerentabile.
Evident, în această ultimă situație pasivul bilanțului contabil nu va mai
cuprinde și profit, deoarec e activitatea societății comerciale s -a soldat cu
pierderi. Economia concurențială de piață (spre care se îndreaptă și cea
românească de azi) pune în fața societăților comerciale exigențe mari, cu
totul deosebite, cu privire la gestionarea patrimoniului pr opriu.
Societățile comerciale bine conduse se preocupă cu abilitate și
temeinicie de acest aspect, fiind rentabile și câștigând în lupta cu cele
concurente sau coexistă pe piață, alături de celelalte. În schimb societățile
comerciale care se dovedesc ned iligente înregistrează pierderi, a căror
perpetuare în timp le duce la faliment.
Falimentul (sau insolvabilitatea comercială) declanșează procedura
de lichidare a patrimoniului, care se finalizează prin desființarea societății
comerciale falite.
5.4. Fondurile proprii ale societăților comerciale și
provizioanele constituite de acestea
În cursul desfășurării activității, societățile comerciale își constituie

91o pluritate de fonduri proprii, care sunt destinate să asigure reproducția
economică a unor elemente patrimoniale de activ, să ofere siguranța
desfășurării ritmice și continue a activității de exploatare, de investiții și de
cercetare-dezvoltare sau să aco pere o seamă de necesități cu caracter social –
cultural, de stimulare materială a salariaților, precum și alte necesități speci –
fice. Pentru aceste scopuri, fondurile ce se constituie de către societățile
comerciale sunt următoarele:
-fondul de rezervă (F.R .)
-fondul de cercetare -dezvoltare (F.C.D.)
-fondul de dezvoltare sau investiții (F.D.)
-fondul pentru acțiuni social -culturale sau sportive (F.A.S.C.S.)
-fondul de participare a salariaților la profit (F.P.S.Pr.)
-alte fonduri speciale (cu referire la fon dul pentru pregătirea profesională
a personalului –F.P.P.P., fondul pentru întreținere și reparații F.I.R.,
fondul pentru reclamă și publicitate F.R.P., fondul pentru protocol F.Pr.,
și altele).
Fondurile speciale menționate sunt constituite pe măsura a pariției
nevoilor rezultate din titulatura lor, acestea fiind și utilizate în mod curent
pentru satisfacerea nevoilor respective. De aceea, practicienii nu le
consideră fonduri ca atare, ci cheltuieli propriu -zise–suportate prin
includerea în costuri sau din prelevările efectuate din profitul brut (unele
dintre acestea fiind nedeductibile din punct de vedere fiscal –atunci când se
calculează profitul impozabil).
Ansamblul fondurilor enumerate reprezintă o substanțializare a auto –
finanțării, în primul r ând, dar nu este exclusă participarea creditării bancare
și, în anumite cazuri a finanțării (prin mobilizarea de resurse financiare din
afara societății comerciale).

925.4.1. Provizioanele constituite de societățile comerciale
În contextul implementării în practica economică din România a
mecanismelor specifice economiei concurențiale de piață, în afara fondurilor
prezentate, societățile comerciale își constituie o pluritate de provizioane –
care auscopul protejării lor în fața numeroaselor riscuri obiective sau
subiective, fiind expresia “punerii de -o parte“ a unor “provizii“ pentru
eventualele “vremuri grele“. În fapt este vorba de trei categorii de
provizioane și anume:
-cele reglementate;
-cele pentru riscuri și cheltuieli;
-cele pentru acoperirea deprecierilor.
Provizioanele reglementate se referă la rezervarea unor sume, prin
majorarea cheltuielilor excepționale, în vederea protejării în fața posibilelor
modificări de prețuri, a calculului de amortismente corespunzătoare r egimu-
lui degresiv, a creșterii presiunii fiscale și a altor modificări.
Aceste provizioane sunt asimilate capitalului propriu aflat în
exploatare, datorită caracterului lor expres reglementat. În consecință, mări –
mea lor este relativ stabilă pentru un ti mp și nu sunt gravate de unele
obligații sub formă de dobânzi, prime sau penalități.
Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli se constituie, de regulă, la
finele exercițiului, pentru acele elemente de patrimoniu a căror realizare sau
plată este incertă, ori pentru unele cheltuieli care devin exigibile în
perioadele următoare. În acest context, se constituie provizioane pentru:
a)litigiile, amenzile, penalitățile, despăgubirile și alte datorii incerte;

93b)cheltuieli legate de activitatea de service în perioa da de garanție și alte
cheltuieli privind garanția acordată clienților;
c)cheltuielile ce sunt repartizate pe mai multe exerciții, cum sunt cele
pentru reparațiile capitale, precum și cele aferente reparațiilor curente și
reviziilor tehnice la unitățile sezoniere;
d)pierderile latente aferente unor datorii pe termen lung în deviz e sau din
schimbul valutar;
e)alte riscuri și cheltuieli specifice anumitor sectoare de activitate.
Ca rezerve cert constituite și aflate în așteptare, ansamblul acestor
provizioane reprezintă un sistem de autoapărare economico -financiară bine
pus la punct . Ele reprezintă expresia unei păr ți a pasivului societății
comerciale care s -a materializat în cea mai mare parte, în activele circulante
aflate în tot cursul exercițiului la dispoziția sa.
Cu ocazia analizelor periodice realizate în cursul anului, este posibil
să se constate că provizioanele constituite sunt fie prea mari, fie nu mai sunt
necesare. Înastfel de situații, se realizează diminuarea sau anularea
provizioanelor, prin transformarea lor în “venituri”.
Efectul de “venit” al provizioanelor esteînsă cauzat de însăși meni –
rea constituirii lor. Astfel, în cazul apariției riscului sau a cheltuielilor
neașteptate, are loc consumarea provizioanelor constituite, iar rezultatul
financiar al perioadei este protejat, întrucât a avut loc o majorare
corespunzătoare a veniturilor ce sunt înregistrate în clasa 78 de conturi.
Provizioanele pentru acoperirea deprecierilor se referă la: protejarea
imobilizărilor, a stocurilor și producției în curs de execuție, a creanțelor și a
titlurilor de plasament ale societ ății comerciale.
În cazul imobilizărilor din activul bilanțului, se protejează toate cele
patru categorii de imobilizări –necorporale, corporale, în curs și financiare

94–chiar dacă riscurile și deprecierile acestora pot să apară mai rar. Însă, dată
fiindvaloarea ridicată a imobilizărilor, manifestarea deprecierii are efecte
importante, atunci când apare. De aceea, constituirea celor patru categorii de
provizioane pentru riscuri și cheltuieli este nu numai necesară, dar și salutară.
Activele circulante m aterialese află sub riscul deprecierii generate
de oscilația prețurilor, de diminuările cantitative –ca urmare a posibilelor
deteriorări sau a perisabilităților, precum și de scăderea utilității. Avându -se
în vedere aceste realități, în sfera protecției prin provizioane sunt incluse
distinct: materiile prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, pro
ducția în curs de execuție, produsele finite, stocurile aflate la terți, animale,
mărfuri și ambalajele.
Multiplicarea relațiilor reciproce dintre age nții economici, emiterea,
circulația și scoaterea hârtiilor de valoare se află sub incidența riscului
deprecierii, generând o seamă de efecte imprevizibile. De aceea, protejarea
creanțelor și a titlurilor de plasament prin provizioane reprezintă o
necesitate specifică economiei de piață. Această necesitate este mai
accentuată în cazul economiilor efectuate de efectele inflației, cum este, din
păcate, și cazul celei românești. Protecția expresă prin provizioane are în
vedere:
-deprecierea creanțelor -clienți;
-deprecierea creanțelor -decontări în cadrul grupului, unității și cu asociații;
-deprecierea creanțelor -debitori diverși.
Provizioanele pentru deprecierea titlurilor de plasament se
constituie pe seama cheltuielilor financiare privind amortizarea primelor de
rambursare a obligațiunilor. În economia noastră, aceste provizioane vor
deveni o realitate pe măsura apariției și dezvolt ării pieței financiare a
obligațiunilor. Viitorul este aproape, iar agenții economici trebuie să fie

95pregătiți să -l abordeze în siguranță.
Constituirea ansamblului provizioanelor prezentate poate genera o
seamăde distorsiuni în economie, avându -se în vedere lipsa de experiență a
agenților economici, ca și absența informațiilor “istorice” de fundamentare a
mărimii lor. Pentr u început, nu trebuie exclusă tentația realizării unei supra-
protecții, urmărind și scopul ușurării sarcinii fiscale sau al amânării pe mai
târziu a plății impozitului pe profit. În momentul în care se constată că
provizioanele constituite sunt nejustifica te, societatea comercială se va afla
în situația de a fi obligată la plata unei sume ridicate cu titlu de impozit pe
profit–care poate genera un dezechilibru de amploare, inclusiv incapacitate
de plată. Ca urmare, apreciem că provizioanel e trebuie consti tuite cu
discernământ,iar mărimea efectivă a acestora se cere ajustată în cursul
fiecărui exercițiu financiar.
5.5. Circuitul capitalului societăților comerciale
Capitalul este principalul factor de producție al societăților
comerciale, fără de care procesul reproducției economice din cadrul
acestora nu se poate desfășura.
În general, conotația conceptului de capital vizează ansamblul
bunurilor posedate de un individ sau de o societate, identificându -se cu
avuțiaindivizilor sau societății. Această avuție are destinații diferite, servind
la realizarea unor noi bogății sau ac operind, în exclusivitate, consumația
posesorilor săi (aducând venituri doar în cazul eventualelor vânzări,
închirieri sau împrumutări). De aceea în sensul strict de capital, noi
considerăm doar acea parte a avuției care este afectată producerii altei

96avuții sau care procură un anumit venit posesorului său.
În plus, avem în vedere și capitalul uman –care îl însuflețește pe cel
bănesc sau material. De fapt, aceste forme de capital ar rămâne “sterile”
dacă nu ar avea loc intervenția omului în procesele de alocare, utilizare și
valorificare. În acest sens, ni se pare potrivită afirmația lui Aristotel care
spune că “un sac de taleri n -a produs singur(adăugarea noastră) niciodată
un taler”.
Capitalul societăților comerciale este reprezentat de partea
covârșitoare a pasivului său, reflectat în bilanțul contabil, fiind compus din:
-capitalul subscris și vărsat;
-rezervele constituite;
-fondurile proprii;
-previziunile pentru riscuri și cheltuieli;
-pasivele stabile, ca nivel minim și permanent al obligațiilor bănești pe
termen scurt față de terți;
-creditele și împrumuturile angajate pe termen mediu sau/și lung.
Dintre acestea, capitalul social, rezerv ele, fondurile proprii și
provizioanele constituite în cursul exercițiului formează capitalul propriu.
Dacă la acesta se adaugă pasivele stabilite și împrumuturile pe termen
mediu sau lung se obține capitalul permanent.
Corespunzător destinației sale în asigurarea condițiilor impuse de
realizarea activității societăților comerciale, capitalul se prezintă sub 3
forme funcționale: bănească, productivă și marfă.
Capitalul în forma bănească este folosit pentru achiziționare a
factorilor materiali ai producției (activității), pentru remunerarea factorului
uman și acoperirea altor nevoi vizând repartiția de tip financiar.
Capitalul în forma productivă esteutilizat pentru obținerea

97produselor finite sau în vederea realizării activității (serviciilor) pentru care
societatea comercială a fost înființată. Este vorba despre bunurile de capital,
care reprezintă capitalul real al societății comerciale șicare funcționează în
calitate de factor de producție propriu -zis.
Capitalul î n forma de marfă este reprezentat de cel format pentru
desfășurarea procesului de producție (activității), în urma transformării B –
M, precum și de acela care rezultă la finele activității, ca expresie a trans –
formării P -M’. Acesta din urmă este destinat re alizării pe piață, prin vân –
zarea produselor finite sau valorificarea lucrărilor, activităților și serviciilor
și încasarea contravalorii acestora, corespunzător transformării M’ -B’.
Aceste 3 forme funcționale se află într -o strânsă interdependență și
sunt determinate de ciclul obiectiv pe care capitalul îl parcurge în mișcarea
sa permanentă, pe traseul B -M-P-M’-B’.
Circuitul capitalului societăților comerciale este impus de continui –
tatea procesului reproducției economice în care sunt angrenate societă țile
comerciale și are următoarea configurație:
B–––– FMp…………P……. . M’ –––B’
. .
. .
. .
S(R)–––-Fu……………
în care:
B = capitalul societății comerciale în forma bănească;
FMp = factorii materiali ai producție i (activității), care se
achiziționează prin utilizarea unei părți a capitalului aflat în forma bănească
și care se concretizează în active fixe și active circulante materiale;

98S(R) = fracțiunea de capital în forma bănească folosită pentru plata
factorului uma n, sub forma salariilor, sub forma salariilor și a premiilor,
jetoanelor, tantiemelor sau onorariilor, precum și sub forma dividendelor și
a participării la profit;
Fu = factorul uman, constituit de salariați (cooperatori), persoane
angajate prin contrac te civile, membrii din afara societății comerciale ai
consiliilor de administrație, comisiilor de cen zori și ai altor forme
organizatorice ale conducerii, asociați sau acționari (ca persoane fizice
deținătoare de capital);
P = producția propriu -zisă sauutilizarea productivă a capitalului real;
M’= capitalul în forma marfă, rezultat după finalizarea fiecărui
proces de producție sau al fiecărei activități;
B’ = capitalul bănesc valorificat, ca expresie a sumelor bănești
încasate de societățile comercia le prin realizarea pe piață a produselor
vândute, a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate.
Circuitul total al capitalului este constituit din 3 stadii succesive ce
se condiționează în mod reciproc, iar capitalul societății comerciale se află
simultan, în anumite proporții, în toate stadiile circuitului, asigurându -se
astfel continuitatea reproducției economice, a proceselor de producție sau de
desfășurare a activităților și de circulație a mărfurilor.
Primul stadiu al circuitului capitalului vizează următoarele
transformări:
B ___________FMp
.
.
S(R) _________Fu

99În acest stadiu, se realizează alocarea capitalului bănesc mobilizat,
pentru procurarea factorului bănesc mobilizat, pentru procurarea factorilor
materiali de producție necesari începerii unui nou circuit (active fixe și
active circulante materiale) și se asigură sumele destinate plății salariilor și
altor forme de remunerare a activității, inclusiv pentru remunerarea prin
dividende a deținătorilor de capital și prin participarea la profit a salariaților
(cooperatorilor) pentru perioada de gestiune expirată .
Stadiul al doilea al circuitului capitalului se referă la utilizarea
productivă a capitalului real (FMp), care se realizează prin derularea
procesului productiv (P), ca urmare a intervenției factorului uman (Fu).
Acest stadiu are drept finalitate obține rea produsului muncii sau a
rezultatului activității (M’). Acest stadiu este unul hotărâtor, întrucât creează
premisele obținerii de rezultate financiare sau alte înregistrării de pierderi, în
funcție de organizarea activității și de eficacitatea acesteia. Figurativ acest
stadiu se prezintă astfel:
FMp………… P……………………M’
. .
. .
Fu……… …. .
În stadiul al treilea, având forma (M’ -B’), are loc procesul de
realizare a mărfurilor (activităților, lucrărilor, serviciilor), care presupune
transformar ea capitalului din forma sa de ieșire sau rezultativă (M’), în
forma valorificată (B’), redobândind forma inițială. Acest stadiu este cel al
vânzării-cumpărării, al adjudecării sau al apelului efectiv la anumite lucrări,
activități sau servicii.

100Corespunz ător sporului de valoare asigurat în stadiul anterior, prin
adăugarea valorii nou creată la valoarea factorilor de producție consumați,
precum și în funcție de condițiile de piață, în acest stadiu se obțin noi
mijloace bănești (B’) a căror mărime este mai mare sau mai mică față de cea
a mijloacelor bănești avansate inițial sau egală cu acesta.

101

102Capitolul 6
CHELTUIELILE PUBLICE
Conținut
6.1. Noțiunea de cheltuieli publice
6.1.1. Natura cheltuielilor publice
6.1.2. Rolul cheltuielilor publice
6.1.3. Efectele cheltuielilor publice
6.2. Evoluția și structura cheltuielilor publice
6.2.1. Nivelul și structura cheltuielilor publice
6.3. Clasificarea cheltuielilor publice
6.3.1Cheltuieli publice tradiționale
6.3.2.Cheltuieli publice moderne
6.1Noțiunea de cheltuieli publice
Alocarea șiutilizarea efectivă a resurselor fin anciare publice au
reprezentat, de-alungul timpului, două dintre cele mai importante
preocupări ale autorităților publice. Acestea stabilesc cuantumul și
destinațiile cheltuielilor, în limita volumului de resurse mobilizate. În acest
scop, se derulează un proces complex de stabilire a măsuri lor de organizare
a sistemului cheltuielilor publice pe baza principiilor administrației publice,
a constrângerilor economice și a cadrului politic și constituțional din țara

103respectivă. Ținând cont de aceste variabile, abordarea cheltuielilor a evoluat,
potrivit modificărilor pe care le -a înregistrat mediul economic, social și
politic. Războaiele, mișcările politice majore, schimbarea ideologiilor,
problemele creșterii economice și ale stabilității au avut întotdeauna un
impact deosebit asupra cheltuieli lor publice.
Cheltuielile publice efectuate reprezintă o decizie de politică
financiară a guvernului. Acesta decide asupra cantității și calității bunurilor
și serviciilor publice care urmează a fi furnizate societății, după care
determină costul producer ii și distribuirii lor. Drept urmare, în termeni
generici, se admite că, prin cheltuieli publice se înțelege costul utilităților
publice.
Prin intermediul cheltuielilor publice, resursele financiare obținute
prin prelevări și vărsăminte ale persoanelor f izice și juridice sunt cheltuite în
folosul colectivității. Datorită faptului că utilitățile, cu caracter de interes
general, sunt furnizate de sectorul public și resursele necesare finanțării lor
au același caracter. Resurselor mobilizate la dispoziția lo r, autoritățile le
conferă întrebuințări specifice, diferite de cele pe care le -ar fi dat cei în
patrimoniul cărora s -au format sursele prelevărilor. Prin intermediul
cheltuielilor publice, resursele colectate sunt redistribuite în mod diferențiat,
după opțiunea politică a guvernului aflat la putere.
6.1.1. Natura cheltuielilor publice
Varietatea cheltuielilor publice, efectuate de către autoritățile
abilitate, face ca interpretarea acestora să fie o problemă de natură teoretică

104și practică. Pentru simplificare, naturacheltuielilor poate fi stabilită în
funcție de destinația acestora . Potrivit acestui criteriu, delimităm:
1. cheltuieli definitiv consumatoare de resurse (exhaustive) ;
2.cheltuieli publice care presupun un avans d e resurse;
3.cheltuieli cu caracter mixt .
1.Cheltuielile definitiv consumatoare de resurse , sauexhaustive , sunt
cheltuielile tradiționale ale statului, cele care servesc la dobândirea de
utilități colective ce nu pot fi procurate în mod individual (cheltuielile cu
ordinea publică, cu apărarea, etc.), dar și cheltuieli cu plata salariilor
angajaților din instituțiile publice, achizițiile efectuate pentru
funcționarea instituțiilor publice, cheltuielile de investiții în școli,
spitale, universități, a lte instituții publice, infrastructură, etc. Din punct
de vedere economic, aceste cheltuieli nu produc venituri, ci constituie un
consum definitiv de resurse, necesită refacerea permanentă a fondurilor
de finanțare și prejudiciază alte activități de fondur i financiare;
2.Cheltuielile publice care pretind numai un avans de resurse sunt
îndeobște cheltuieli cu caracter economic (investiții în întreprinderi
economice, subvenționarea unor activități private, etc.). Ele sunt
susceptibile să dobândească o eficiență asemănătoare cheltuielilor
private, se recuperează în timp și sunt aducătoare de venit, sunt creatoare
de avuție națională, iar rezultatul se concretizează în bunuri durabile sau
servicii economice; Pe lângă cele două categorii de cheltuieli, deja
menționate, care se caracterizează prin profiluri bine conturate, există și
o serie cheltuieli proprii serviciilor din domeniul educației, culturii,
sănătății, etc, cu caracter mixt , numite și cheltuieli cvasipublice . Acestea
sunt finanțate dual (de unde și denum irea), din resurse publice și private.
Finanțarea mixtă a acestor cheltuieli reprezintă o necesitate obiectivă,

105având în vedere faptul că sunt destinate unor domenii costisitoare, care
reclamă alocarea de fonduri bugetare din ce în ce mai mari.
6.1.2. Rolul cheltuielilor publice
Rolul cheltuielilor publice în economiile moderne este determinat de
sarcinile care stau în fața autorităților publice. Fiind un domeniu al
finanțelor publice, desigur, rolul cheltuielilor decurge inseparabil din rolul
finanțelor. Așadar, se poate spune că și cheltuielile publice îndeplinesc un
rolfinanciar, un rol economic și un rol social.
1)Rolul financiar al cheltuielilor publice relevă faptul că sunt un
mijloc de alocare a resurselor bănești în societate. Alocarea se face
prin redistribuire, moment în care se introduce elementul conștient,
reglator care se alătură mecanismelor spontane de alocare proprii
pieței.
2)În economiile moderne, alături de rolul financiar, tradițional al
cheltuielilor, regăsim și rolul economic . Intervenționismul are scopul
de aexercita controlul asupra domeniului economic, de a contribui
la organizarea complexului economic național. intervenție ale
autorităților, fie asupra producției, fie asupra cererii solvabile, după
caz.
3. Rolul social al cheltuielilor publice se manifes tă prin producerea
de servicii publice generale, realizând, totodată, transferurile către
categoriile defavorizate de cetățeni. În virtutea solidarității sociale,
de aceste acțiuni beneficiază întreaga colectivitate, indiferent dacă a
participat sau nu la finanțarea lor. Au loc, astfel, redistribuiri de

106venituri între membrii societății, cu intenția rectificării discrepanțelor
între venituri, îmbunătățirea raporturilor dintre acestea și atingerea
justeții sociale în accesul la utilitățile publice.
6.1.3 Efectele cheltuielilor publice
Urmarea acțiunii cheltuielilor publice o reprezintă efectele
provocate de acestea în viața economică și socială. Se pot delimita
următoarele categorii de efecte: redistribuire; transfer de productivitate;
multiplicare a cheltuielilor publice . Manifestarea acestor efecte depinde de
situația concretă a economiei și de impulsul conferit de autorități evoluției
acesteia.
1.Redistribuirea desemnează efectul prin care o prelevare reală de resurse
bănești din economie contribuie la finanțarea unor utilități publice sau,
transferul de putere de cumpărare între indivizi sau activități.
2.Efectul de transfer de productivitate este determinat de impactul
cheltuielilor publice cu caracter general asupra producției
3.Efectul de multiplicare a cheltuielilor publice arată că, o parte a
cheltuielilor publice se reîntorc în circuitul economic ca și cheltuieli publice,
majorându -le corespunzător.
Consecințele pe care cheltuielile publice le pot provoca, din acest
punct de vedere, sunt directeșiindirecte. Primele sunt efecte care vizează
direct persoanele, resursele economice de care aceștia beneficiază și care
contribuie la creșterea Produsului Intern Br ut. Repercusiunea cheltuielilor
depinde, însă, de natura cheltuielilor, după cum acestea sunt: economice, de
cercetare, cu serviciile, etc. Efectele indirecte depășesc sfera personală, se

107reflectă în comportamentul subiecților economici, provocând creștere a
cererii de bunuri de consum. Cheltuielile efectuate de un anumit grup
lansează o comandă socială în economie, iar dacă aceasta este suficient de
permisivă și există capacități neocupate, oferta poate să se suplimenteze
provocând creșterea în lanț a venit urilor. O parte din venituri este destinată
din nou achizițiilor din economie, iar o altă parte, neconsumată, este
destinată economisirii.
6.2. Evoluția și structura cheltuielilor publice
Așa cum arată și datele statistice, evoluția cheltuielilor publice este
una crescătoare, datorată, în primul rând, expansiunii sectorului public.
Această evoluție se poate demonstra printr -o serie de modele construite,
ținând seama de variabile micro și ma croeconomice.
Creșterea cheltuielilor publice se poate exprima matematic atât în
mărime absolută, cât și în mărime relativă. Creșterea absolută semnifică
sporul de cheltuieli publice de la o perioadă la alta, în timp ce creșterea
relativăarată raportul dintre nivelurile cheltuielilor publice la două date
diferite.
1. Creșterea absolută se exprimă prin formula:
2. Creșterea relativă se exprimă prin formula:01pppaCCC

108unde:
∆Cpași∆Cprcreșterea cheltuielilor în valoare absolută, respectiv în
mărime relativă;
Cp1siCp0nivelul cheltuielilor publice în anul curent, respectiv în anul de
bază.
Analiza evoluției cheltuielilor publice se poate face și prin
compararea dinamicii acestora c u dinamica PIB, pentru a putea constata,
comparativ, cum evoluează cei doi indicatori. Acest lucru se poate realiza cu
ajutorul indicatorului numit elasticitatea cheltuielilor publice care relevă
reacția cheltuielilor publice la creșterea cu o unitate a PI B:
ecpreprezintă elasticitatea cheltuielilor publice;
Cp0și∆Cpcheltuielile publice în perioada de referință, respectiv
modificarea lor față de aceasta perioadă
PIBoși∆PIBnivelul PIB în perioada de referință și modificarea acestuia
față de această perioadă.
Elasticitatea cheltuielilor poate să ia valori supraunitare, subunitare
sauegale cu unitatea:
-atunci când ecp> 1, tendința cheltuielilor publice este de a crește într-un
ritm mai rapid decât PIB sau, altfel, se utilizează un volum mai mare din
PIB pentru cheltuieli publice,100100
01 
pp
prCC
C
0 0:
PIBPIB
CC
ea
ppa
cp

109-dacăecp = 1 atunci tendința de evoluție a celor doi indicatori este
aceeași,
-dacăecp< 1 atunci se restrâng cheltuielile publi ce în PIB, respectiv
cheltuielile publice cresc într -un ritm mai lent decât PIB.
Pentru ca prețurile unei perioade să poată fi luate drept punct de
referință (și considerate prețuri constante), ele trebuie să fie relativ stabile,
iar inflația să fie minimă . Determinarea cheltuielilor publice în prețuri
constante, pornind de la nivelul cheltuielilor în prețuri curente se face pe
baza următoarei formule:
unde:
Cpctnivelul cheltuielilor în prețuri constante
Cp1nivelul cheltuielilor în prețuri curente
Ipindicele de creștere a prețurilor în perioada respectivă.
6.2.1 Nivelul și structura cheltuielilor publice
Nivelul cheltuielilor publice reprezintă volumul acestora la un
moment dat. Determinarea nivelului se poate face, teoretic, prin mai multe
modalități cum ar fi, de exemplu, multiplicarea cantității totale a utilităților
publice cu prețul lor unitar sau îns umarea cheltuielilor pe diferitele nivele
ale administrației publice, din care se deduc transferurile între acestea.
Fiecare dintre aceste metode prezintă dezavantaje din punct de vedere
practic din cauza faptului că, cuantificarea cheltuielilor nu se poat e facepp
pctICC1

110decât cu un grad mare de aproximare și, nu întotdeauna informațiile
necesare sunt disponibile cu acuratețe. Pentru a realiza, totuși, exprimarea
cheltuielilor publice, pentru nevoile practicii se construiesc o serie de
indicatori specifici cum ar fi :ponderea cheltuielilor în produsul intern brut,
cheltuielile publice medii pe locuitor și structura cheltuielilor publice.
1.Indicatorul cu vocație universală este ponderea cheltuielilor în
produsul intern brut, datorită faptului că pune volumul
cheltuielilor publice în legătură cu nivelul general de dezvoltare a
țării (exprimat prin PIB). De asemenea, indicatorul are relevanță
deoarece arată opțiunile politicienilor în repartizarea PIB. Pe plan
internațional, indicatorul permite realizarea de comparații în tre
țări.
2.Pentru o relevanță mai mare, acest indicator este completat cu
indicatorul cheltuielile publice medii pe locuitor , care arată
performanțele economiei de a crea un PIB ridicat la un număr de
locuitori și, pe seama acestuia, să repartizeze o part e pentru
cheltuieli publice. Ca urmare, indicatorul pune în dependență
directă nivelul dezvoltării cu nivelul cheltuielilor publice care
revin la un locuitor.
3.Importanță pentru studiul cheltuielilor publice îl prezintă și
indicatorul structura cheltuielil or publice. Acesta exprimă
alcătuirea internă a cheltuielilor publice pe diferite categorii,
relevând raporturile care există între acestea.
Exprimarea structurii se face cu ajutorul formulei:

111unde:
pcpiponderea categoriei ide cheltuieli în totalul cheltuielilor
Cpinivelul cheltuielilor de categorie i
Cpttotalul cheltuielilor publice.
6.3. Clasificarea cheltuielilor publice
Pentru efectuarea calculelor privind dinamica și structura
cheltuielilor publice este necesară gruparea cheltuielilor, după criterii
prestabilite. Cele mai uzuale criterii de clasificare a cheltuielilor publice
sunt:clasificarea administrativă, economică , financiară, în funcție de
conținutul lor, clasificația ONU, etc.
1.Clasificația administrativă este cea mai veche formă de grupare a
cheltuielilor și se bazează pe structura statului și a funcțiilor
îndeplinite de organele sale. În funcție de interpreta rea dată
criteriului, distingem în statistică: clasificația organică și clasificația
funcțională.
-clasificația organică grupează cheltuielile după fondurile
bugetare din care sunt finanțate (bugetul general, bugetele locale,
bugetele anexă, din conturile speciale de trezorerie.
-clasificația funcțională este un concept relativ nou, introdus
după cel de -al II-lea război mondial și grupează cheltuielile publice
după specificul activităților care revin statului (apărare, ordine
publică, administrație, soc ial-culturale, etc.).100CptCpipcpi

1122.Clasificația economică grupează cheltuielile după caracterul și
dupănaturalor, astfel:
după caracterul lor, cheltuielile publice sunt efective(plăți
pentru asigurarea aprovizionărilor cu bunuri și servicii a
instituțiilor publi ce implicând o contraprestație) și de transfer
(corespunzătoare unei translații de fonduri de la un sector la altul
sau de la o categorie de cetățeni la alta fără contraprestație),
după natura lor cheltuielile publice sunt curente(asigură bunul
mers al activității serviciilor publice, se referă la dotările
materiale și plata salariaților, sunt consumatoare de venit) și
cheltuieli de capital (plăți pentru investiții, se materializează în
bunuri durabile și sunt creatoare de PIB.
3.Clasificația financiară grupează cheltuielile publice după modul și
momentul în care se angajează resursele financiare astfel încât
delimităm: cheltuieli definitive, temporare și virtuale.
cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor, fără a
implica restituirea acestora,
cheltuielile temporare reprezintă plăți cauzate de împrumuturi și
avansuri acordate furnizorilor,
cheltuielile virtualesunt plăți ocazionale, efectuate în condiții
specifice, cum ar fi, de exemplu, garantarea de către gu vern a
unor împrumuturi private, devenind cheltuieli efective în măsura
în care debitorul nu rambursează creditul.
4.Clasificația după conținutul cheltuielilor le consideră:

113cheltuieli reale sau negative pe cele destinate finanțării
serviciilor generale și sociale constituind un consum final de
resurse
cheltuieli economice sau pozitive pe cele concretizate în crearea
de noi întreprinderi, reutilarea celor existente, având ca efect
sporirea avuției națion ale.
5.Clasificația utilizată de organismele O.N.U . grupează cheltuielile
după criteriul economic și funcțional, astfel încât comparațiile
statistice internaționale să se facă după aceleași criterii.
6.3.1 Cheltuieli publice tradi ționale
De-a lungul timpului numărul și conținutul cheltuielilor publice
efectuate de către stat a variat în funcție de doctrina care stă la baza
guvernării, precum și în funcție de sarcinile asumate de către autoritatea
publică în diferite perioade.
Doctrina liberală a seco lului al XIX -lea, bazată pe mecanismele
pieței concurențiale perfecte, dădea o interpretare juridică,cantitativă
cheltuielilor permițând autorităților să efectueze cheltuieli exclusiv necesare
îndeplinirii funcțiilor statului în domeniul serviciilor gene rale
(administrație, ordine publică, justiție), apărării, diplomației . Desigur,
aceste tipuri de cheltuieli sunt efectuate și în prezent conținutul lor fiind
îmbogățit și adaptat noilor condiții ale economiilor moderne.

114A. CHELTUIELI PUBLIC E PENTRU SERVICII GENERALE
Cheltuielile publice cu serviciile generale au ca destinație
funcționarea administrației de stat, a organelor care asigură ordinea
publică și justiția. Aceste instituții din care fac parte organele legislative și
executive centrale și loc ale Președinția, Parlamentul, Guvernul, Prefecturile,
Primăriile, etc.), dar și cele care au ca atribuții justiția, ordinea publică,
securitatea, derulează activități în folosul comunității fiind considerate
servicii publice generale. Odată cu dezvoltarea societății, problemele cu care
se confruntă aceste instituții devin mai complexe, ducând la expansiunea
aparatului de stat, antrenând cheltuieli tot mai mari, ceea ce explică
creșterea în mărimi absolute a nivelului lor. Ponderea acestora în P.I.B.
diferăînsă de la țară la țară în funcție de utilitățile care trebuie acoperite, de
expansiunea cantitativă sau calitativă a acestor servicii.
B. CHELTUIELI CU APĂ RAREA
Una dintre funcțiile importante ale statului este funcția de apărare ,
pentru îndeplinirea căreia statul efectuează cheltuieli publice militare. Se
includ în această categorie: cheltuielile privind întreținerea și funcționarea
armatei, cercetarea științifică militară, experiențele, întreținerea bazelor
militare, participare a la blocuri militare, la războaie și cele privind
lichidarea urmărilor războaielor. Teoria financiară grupează aceste
cheltuieli în cheltuieli directeșiindirecte. Cele directe vizează întreținerea
armatei în țară și în străinătate, achiziționarea de arm ament, echipamente și
mijloace de subzistență, purtarea războaielor, etc.

115C. CHELTUIELI DIPLOM ATICE
Cheltuielile diplomatice, spre deosebire de celelalte categorii de
cheltuieli, sunt cheltuieli cu exteriorul, ocazionate de plata remunerațiilor
personalu lui reprezentanțelor deschise în străinătate, achiziționarea
bunurilor și serviciilor necesare bunei funcționări a acestora. În majoritate,
sunt cheltuieli efectuate în valută, influențând situația balanței de plăți. Prin
natura lor, sunt cheltuieli de fun cționare și, într -o măsură mai mică,
cheltuieli pentru investiții.
6.3.2 Cheltuieli publice moderne
Pe măsură ce statul și -a asumat tot mai multe sarcini, cheltuielile
publice finanțate s -au diversificat, alăturându -se celor tradiționale noi
categorii de cheltuieli publice, dintre care menționăm: cheltuielile social
culturale, cheltuielile economice și c heltuielile cu datoria publică.
A. CHELTUIELI SOCIAL -CULTURALE
În grupa cheltuielilor social -culturale se includ cele cu educația,
cultura și arta, sănătate, securitate socială. Cheltuielile din această
categorie se alocă pe baza programelor sociale concepute de guvern, în
funcție obiectivele stabilite în acest domeniu. Cele mai multe dintre aceste
cheltuieli îmbracă forma transferurilor , deoarece se referă la servicii oferite
comunităților gratuit sau contra unei sume reduse. Ele sunt destinate întregii

116comunități sau unor grupe distincte de populație. Din punct de vedere
economic aceste cheltuieli au efecte pozitive deoarece, prin creșterea
gradului de pregătire profesională, pri n îmbunătățirea sănătății și a
condițiilor de viață potențează cererea, fiind creatoare de produs național pe
termen lung. Comparativ cu celelalte cheltuieli publice, aceste tipuri de
cheltuieli, cumulat, au o pondere ridicată în totalul cheltuielilor publ ice
(până la 50%) și în P.I.B.(până la 10%), în funcție de gradul de dezvoltare a
țării. Principalii factorii care influențează nivelul acestor cheltuieli sunt:
factorul demografic (numărul populației și structura acesteia pe vârste și
categorii socio -profesionale), utilitățile care urmează a fi finanțate, costul
acestora.
B. CHELTUIELI CU ACȚ IUNI ECONOMICE
În categoria generică de cheltuieli economice sunt incluse:
cheltuielile pentru dezvoltarea sectorului economic de stat, cheltuielile
privind acordar ea de subvenții și alte avantaje întreprinzătorilor privați,
cheltuielile cu cercetarea în domeniul economic.
Evoluția sectorului economic de stat se pune în legătură cu creșterea
numărului de ramuri fundamentale pentru economia națională și care nu pot
filăsate în administrare privată precum și datorită întreprinderilor private
care au fost naționalizate în scopul rentabilizării. Finanțarea sectorului
economic de stat se asigură din resurse bugetare, cheltuielile publice cu
acest scop fiind cuprinse între 6-20% în totalul cheltuielilor și 1,8 -4,3%
PIB, îndeosebi achiziții pentru sectorul public. Factorii care explică acest
nivel sunt: -politica statelor de dezvoltare a sectorului economic propriu
pentru aavea o bază sigură de venituri.

117Capitolul 7
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND IMPOZITELE ȘI
TAXELE
Conținut
7.1. Conținutul impozitelor și taxelor
7.2. Elementele impozitului
7.3. Principiile impunerii
7.3.1. Principiile de echitate fiscală
7.3.2. Principiile de politică financiară
7.3.3. Principiile de politică economică
7.3.4. Principiile social -politice
7.4. Așezarea impozitului
7.5. Clasificarea impozitelor
7.1. Conținutul impozitelor și taxelor
Impozitul reprezintă plata bănească, obligatorie, generală, definitivă
și nereciprocă, efectuată de persoane fizice și juridice în favoarea bugetului
de stat în cuantumul și la termenele precis stabilite de lege, fără obligația din

118partea statului de a presta plăti torului un echivalent direct și imediat.
Noțiunea de impozit provine din limba latină de la cuvântul „impositus” și
din limba franceză de la cuvântul „impôt”.
Plata impozitului are caracter obligatoriu , pentru toate persoanele
fizice și juridice care rea lizează venit dintr -o anumită sursă sau care posedă
un anumit gen de avere. Dreptul de a institui impozite îl are statul, care îl
exercită, de regulă, prin organele puterii centrale (Parlamentul), iar uneori și
prin organele administrației de stat locale ( ale departamentelor, districtelor,
municipiilor, orașelor și comunelor).
Sursa din care se plătește impozitul este diferită în funcție de forma
pe care o îmbracă venitul realizat de persoanele fizice sau juridice. Pentru
muncitori și funcționari sursa im pozitului o constituie salariul, pentru
agenții economici –profitul, pentru proprietari i funciari –renta, pentru
deținătorii de hârtii de valoare –venitul produs de acestea care îmbracă
forma dividendului sau a dobânzii. Micii meseriași și liber profesi oniștii
suportă impozitele din venitul realizat de pe urma activității pe care o
desfășoară.
Sumele încasate la bugetul de stat cu titlul de impozit au caracter
definitiv și nerambursabil . În schimbul lor statul nu se angajează la nici un
contraserviciu direct și imediat, iar plătitorii nu pot solicita un contraserviciu
de valoare egală sau apropiată.
Spre deosebire de impozit, taxareprezintă, în general, suma de bani
plătită de o perso ană fizică sau juridică, pentru un serviciu prestat plătitoru –
lui de către stat sau instituțiile sale. Noțiunea de taxă provine din limba
greacă de la cuvântul „taxis” sau din limba franceză de la cuvântul „taxe” cu
înțelesul de fixare impozit.
Impozitel e îndeplinesc un rol care se manifestă pe plan financiar,

119economic și social, diferit de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, în
sensul că impozitele constituie mijlocul princi pal de procurare a resurselor
bănești necesare acoperirii cheltuielilor publice.
În perioada postbelică s -a observat tendința de creștere absolută și
relativă a încasărilor din impozite. Creșterea absolută a încasărilor din
impozite a fost determinată de creșterea numărului plătitorilor, de extinderea
bazei de impunere și de majorarea cotelor de impozit. Creșterea relativă este
pusă în evidență de nivelul fiscalității, adică partea din produsul intern brut
mobilizată la dispoziția statului prin intermediu l impozitelor și taxelor.
Pe plan economic, rolul impozitelor se manifestă prin intermediul
măsurilor pe care statul le ia de a interveni în activitatea economică cu
ajutorul impozitelor. În acest sens impozitele pot fi folosite ca un instrument
de stimulare sau de frânare a unei anumite activități, de creștere ori reducere
a producției sau consumului unui anumit produs, de stimulare sau de
îngrădire a comerțului exterior etc.
În literatura de specialitate din țările occidentale cu economie de
piață este acreditată ideea despre existența unor limite ale impozitelor ,
diferite ca nivel de la o țară la alta și de la o perioadă la alta. Limita
impozitelor dintr -o anumită țară este influențată de factori externi sistemului
de impunere și de factori interni sa u proprii sistemului de impunere.
Dintre factorii externi sistemului de impunere amintim:
a)nivelul produsului intern brut pe locuitor –de regulă limita impozitelor
este mai ridicată când venitul pe locuitor este mai ridicat;
b)nivelul impozitelor în alte țări –capitalurile au tendința de a migra spre
țările cu o fiscalitate mai scăzută;
c)prioritățile stabilite de stat în ceea ce privește destinația veniturilor

120publice–limita impozitelor este mai ridicată în cazul în care chel tuielile
cu educația și sănătatea au o pondere mai ridicată în totalul cheltuielilor
publice;
d)natura instituțiilor publice –limita impozitelor este mai redusă în țările
cu organe de conducere ale statului alese în mod democratic comparativ
cu aceea din s tatele cu regimuri totalitare.
Dintrefactorii proprii sistemului de impunere amintim:
a)progresivitatea cotelor de impunere –impozitele au o pondere mai mare
în produsul intern brut în țările în care progresivitatea cotelor de
impunere este mai accentuat ă;
b)modul de determinare a materiei impozabile –este deosebit de important
de cunoscut faptul dacă din venitul brut se acordă anumite reduceri
pentru a se ajunge la venitul net sau impozabil.
7.2. Elementele impozitului
Atunci când se instituie un nou impozit trebuie să se precizeze o
serie de elemente din care să rezulte în sarcina cui cade impozitul respectiv,
cuantumul acestuia, modul de așezare și percepere, căile de urmărire în caz
de neplată, sancțiunile pentru încă lcarea prevederilor legale. Precizarea
expresă a acestor elemente este necesară atât pentru contribuabil, pentru a ști
cât are de plată și când trebuie să plătească, cât și pentru organele fiscale,
care trebuie să stabilească, să perceapă și să urmărească încasarea impozitelor.
Elementele impozitului, întâlnite în teoria și practica financiară, sunt
următoarele: subiectul impozitului, suportatorul, obiectul impunerii, sursa
impozitului, unitatea de impunere, cota impozitului, asieta, termenul de plată

121ș.a.
Subiectul impozitului sau plătitorul este persoana fizică sau juridică
obligată prin lege la plata acestuia. În cazul impozitului pe salariu, subiect al
impozitului este orice persoană fizică care realizează un venit sub formă de
salariu, în cazul impozi tului pe profit subiectul (plătitorul) este agentul econo –
mic etc. În practica financiară subiectul impozitului mai este numit și
contribuabil.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă
efectiv impozitul. De regulă, persoana care plătește impozitul este aceea
care îl și suportă. Sunt situații, însă, când suportatorul impozitului este o altă
persoană decât subiectul. Este posibilă această situație deoarece, prin
diverse căi și mijloace, într -o măsură mai mică sau mai mare, unele im pozite
plătite de persoane fizice sau juridice pot fi transpuse în sarcina altor
persoane. Se ajunge astfel la fenomenul repercusiunii impozitelor.
Obiectul impozitului este reprezentat de materia supusă impunerii. În
calitate de obiect al impozitului po t apărea, după caz, venitul, averea iar
uneori și cheltuielile. Venitul și averea apar în calitatea de obiect al
impunerii în cazul impozitelor directe. Astfel, în cazul impozitului pe salariu
obiectul impozitului îl constituie salariul și alte drepturi de personal, la
impozitul pe profit –profitul obținut de agentul economic, la impozitul pe
donații (succesiuni) –bunurile mobile și imobile care fac obiectul donației
(succesiunii). În cazul impozitelor indirecte, obiectul impunerii îl constituie
produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat sau lucrarea executată,
bunul importat sau exportat etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plătește impozitul: din venit
sau din avere. Veniturile ca sursă a impozitului pot îmbrăca mai multe
forme: sa lariu, profit, dividende etc. Averea poate apare și sub formă de

122capital (în cazul acțiunilor emise de societățile de capital) fie sub formă de
bunuri (mobile sau imobile). În cazul impozitelor pe venit, sursa impozitului
coincide în toate cazurile cu obie ctul impunerii. La impozitele pe avere, de
regulă, sursa nu coincide cu obiectul impunerii, pentru că impozitul se
plătește din venitul realizat de pe urma averii respective și numai în situații
excepționale se întâmplă ca impozitul să fie plătit direct di n avere.
Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în care
se exprimă obiectul impozabil. La impozitul pe salarii unitatea de impunere
este unitatea monetară, la impozitul pe clădiri –metrul pătrat de suprafață
utilă, la impozitul fun ciar–hectarul etc.
Cota impozitului este reprezentată de impozitul aferent unei unități
de impunere. Cota impozitului (cota de impunere) poate fi fixă, când
impozitul aferent unității de impunere apare ca o mărime invariabilă, sau
procentuală (proporțională, progresivă sau regresivă). Cota de impunere se
poate exprima deci în mărimi absolute sau în mărimi relative.
Asieta(modul de așezare a impozitului) reprezintă măsurile care se
iau de organele fiscale pentru stabilirea fiecărui subiect i mpozabil, a mărimii
obiectului impozabil și a cuantumului impozitului datorat statului.
Termenul de plată –indică data la care sau intervalul de timp în
interiorul căruia subiectul impozitului trebuie să -și achite obligația față de
bugetul statului. Mom entul în care plata unui venit bugetar devine eligibilă
nu coincide întotdeauna cu cel al nașterii obligației plătitorului față de buget.
Obligația plătitorului apare, de regulă, în momentul în care el a intrat în
posesia obiectului impozabil și numai stin gerea obligației are loc la
termenul de plată. Neachitarea impozitului până la termenul stabilit de lege,
atrage după sine și obligația contribuabilului de a plăti și majorările de
întârziere. Prin normele în vigoare sunt prevăzute și alte sancțiuni care s e

123aplică contribuabililor în caz de neplată a obligațiilor față de bugetul
statului, cum sunt: poprirea, executarea silită etc.
7.3. Principiile impunerii
Impunerea este reprezentată de ansamblul de măsuri și operații
efectuate în baza legii, care au drept scop stabilirea impozitului ce revine în
sarcina unei persoane fizice sau juridice. Pentru ca un sistem fiscal să poată
fi considerat rațional trebuie să satisfacă o serie de cerințe sau principii, care
se referă la dimensionarea, așezarea și percep erea impozitelor, precum și la
obiectivele social -economice urmărite de politica fiscală. Prin urmare,
impunerea are atât o latură politică cât și una de ordin tehnic (concretizată în
metodele și tehnicile utilizate pentru stabilirea mărimii obiectului imp ozabil
și a cuantumului impozitului).
Din punct de vedere politic, prin impunere se urmărește ca fiecare
impozit introdus să răspundă cerințelor unor anumite principii și anume:
principiilor de echitate fiscală, de politică financiară, de politică econom ică
și social-politice.
7.3.1. Principiile de echitate fiscală
Echitatea fiscală, ca noțiune, semnifică dreptate socială în materie de
impozite. Pentru respectarea acestui principiu este necesară impunerea
diferențiată a veniturilor și a averii și stabilirea unui minim neimpozabil,
pentru persoanele care realizează ve nit sub un anumit plafon.

124În funcție de gradul de cuprindere a subiecților impozitului și a
materiei impozabile, impunerea poate figenerală, când se extinde asupra
tuturor persoanelor care realizează un venit dintr -o anumită sursă sau dețin
un anumit ge n de avere, sau parțială, când unele persoane beneficiază de
anumite scutiri sau reduceri de impozite.
Trebuie să se facă distincție între egalitate în fața impozitului și
egalitate prin impozit atunci când se apelează la spiritul de justiție în
repartizarea sarcinilor fiscale între membrii societății.
Egalitatea în fața impozitului presupune ca impunerea să se facă în
același mod, pentru toate persoanele fizice și juridice, indiferent de locul
unde domiciliază sau își au sediul, adică să nu existe deos ebiri de tratament
fiscal de la o zonă la alta a țării. Totodată, impunerea să se facă în același
mod pentru toate activitățile economice, indiferent de forma juridică în care
sunt organizate și funcționează acestea: producători individuali sau între –
prinderi de diferite dimensiuni.
Egalitatea prin impozit presupune diferențierea sarcinii fiscale de la
o persoană la alta, în funcție de o serie de criterii economice și sociale,
printre care amintim: mărimea absolută a materiei impozabile, situația
personală a subiectului impozabil, natura și proveniența veniturilor etc.
În funcție de unghiul din care este privită echitatea aceasta poate să
fie orizontală sau verticală. În primul caz compară sarcina fiscală la care
este supusă o persoană fizică sau juridic ă pentru veniturile realizate dintr -o
anumită sursă, cu sarcina fiscală la care este supusă a altă pentru venituri de
aceeași mărime, realizate din alte surse. În cel de -al doilea caz se compară
sarcina fiscală aferentă unor venituri realizate de persoane diferite, dar care
au aceiași sursă de proveniență. Astfel, se analizează dacă cotele de impozit
stabilite pentru un venit de 1000, 2000, 10000, . . ., 100000 unități monetare

125reflectă în mod corect potențialul economic al întreprinzătorilor respectivi.
Pentru a putea fi asigurată egalitatea în materie de impozit este
necesară respectarea următoarelor condiții:
a) stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de
impozit a unui venit minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai stri ct
necesare. Această condiție poate fi respectată numai în legătură cu
impozitele directe, neavând aplicabilitate în cazul impozitelor indirecte;
b) sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită în funcție de
puterea contributivă pe care acesta o are, adică cu luarea în considerare a
mărimii venitului și averii care fac obiectul impunerii, precum și a situației
personale a acestuia (căsătorit, cu sau fără persoane în întreținere, celibatar
etc.);
c) este necesar ca la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a
unei categorii sociale să fie stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei
categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane în comparație cu
sarcina fiscală a altei pe rsoane din aceeași categorie socială;
d) respectarea echității fiscale presupune ca impunerea să fie
generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri
dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepția
celor care se situează sub un anumit nivel.
Respectarea echității fiscale este dată într -o anumită măsură și de
felul cotelor de impozit utilizate. În practica fiscală se cunoaște impunerea
în cote (sume) fixe și impunerea în cote procentuale. Impunerea î n cote
(sume) fixe nu ține seama de venitul sau averea contribuabilului și nici de
situația personală a acestuia. Ea a apărut sub forma unei dări pe locuitor și s –
a utilizat în orânduirea feudală și în primele stadii de dezvoltare a
capitalismului, în spec ial.Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită

126sub forma impunerii în cote proporționale, în cote progresive și în cote
regresive.
Impunerea în cote proporționale este o manifestare directă a
principiului egalității în fața impozitelor. Conform ac estei impuneri se aplică
aceeași cotă de impozit indiferent de mărimea obiectului impozabil,
păstrându -se în permanență aceeași proporție între impozit și volumul
venitului (valoare averii). Deși prin introd ucerea impunerii în cote
proporționale s-a făcutun pas înainte față de impunerea în cote (sume) fixe,
nici în acest caz nu s -a respectat echitatea în materie fiscală, pentru că nu s -a
avut în vedere faptul că puterea contributivă a diferitelor categorii sociale
este diferită în funcție de mărimea absolu tă a veniturilor pe care le
realizează și de valoarea absolută a averii pe care o p osedă. Impunerea în
cote propor ționale s-a utilizat pe scară largă la calculul impozitelor de tip
real (funciar, pe clădiri, pe activități industriale, comerciale și profesi i libere
etc.).
În prezent, impunerea în cote proporționale se folosește atât în cazul
impozitelor directe (de exemplu, în unele țări pentru calculul impozitului pe
profitul societăților de capital), cât și în cazul impozitelor indirecte (de
exemplu, la taxa pe valoarea adăugată, la taxele vamale, la taxele de timbru
etc.).
Impunerea în cote progresive s -a introdus, în unele țări, în a doua
jumătate a secolului al XIX -lea, iar în altele (de fapt acestea reprezintă
majoritatea) la începutul secolului al XX-lea. Impunerea progresivă constă
în aceea că o dată cu creșterea venitului (averii) are loc și creșterea cotei
impozitului astfel încât impozitul crește mai repede decât obiectul
impozabil. Cotele progresiei pot crește fie într -un ritm constant, fie înt r-unul
variabil.

127Impunerea progresivă cunoaște în practica financiară două variante
și anume: impunerea în cote progresive simple (globale) și impunerea în
cote progresive compuse (pe tranșe).
Impunerea în cote progresive simple (globale) se caracteriz ează prin
faptul că se aplică aceeași cotă de impozit asupra întregii materii impozabile
aparținând unui contribuabil. Fiind vorba de o impunere progresivă, cota de
impozit va fi cu atât mai mare, în limitele progresivității stabilite prin lege,
cu cât ven itul sau averea respectivă va fi mai mare. Impozitul datorat
statului se obține făcând produsul dintre mărimea obiectului impozabil
(venitul, averea) și cota de impozit aferentă nivelului acestuia.
Impunerea în cote progresive compuse (pe tranșe) este fo losită mai
mult pentru impunerea veniturilor obținute de persoanele fizice și uneori și
la unele impozite pe avere.
În practica fiscală a unor state se întâlnește și impunerea în cote
regresive, ca o consecință a impozitelor indirecte, în situația cumpăr ării unei
mărfi sau a utilizării unui serviciu când impozitul plătit este același,
indiferent de mărimea veniturilor cumpărătorului. Aceasta face ca ponderea
impozitului în venitul cumpărătorului să fie invers proporțională cu venitul
acestuia.
Putem con cluziona că, dintre sistemele de impunere întâlnite în
practica fiscală, cel care se bazează pe cotele progresive compuse (pe tranșe)
răspunde în mai mare măsură cerințelor echității fiscale. Dar, utilizarea unei
anumite progresivități de impunere, nu cond uce automat la respectarea
echității în materie fiscală, dacă nu sunt îndeplinite și celelalte condiții
amintite. Pe de altă parte, sistemul progresivității ar putea să nu modifice
prea mult puterea de cumpărare a anumitor persoane, dacă, pe calea
evaziunii fiscale (legale și/sau frauduloase), acestea au posibilitatea să

128sustragă de la o impunere o parte din materia impozabilă.
7.3.2. Principiile de politică financiară
Din punct de vedere al politicii financiare, la introducerea unui noi
impozit, se urmărește ca acesta să se caracterizeze printr -un randament
fiscal ridicat, să fie stabil și elastic. De asemenea, în cadrul principiilor de
politică financiară se urmăresc ș i aspecte legate de tipul și numărul
impozitelor utilizate de stat pentru procurarea veniturilor sale.
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat se cer a fi
îndeplinite mai multe condiții, și anume:
a) impozitul să aibă un caracter univer sal, adică să fie plătit de toate
persoanele fizice și/sau juridice care obțin venituri din aceeași sursă sau
posedă același gen de avere. Universalitatea impozitului presupune, în
aceeași măsură, ca întreaga materie impozabilă (totalitatea veniturilor
realizate sau toată averea pe care o posedă) a unei persoane să fie supusă
impunerii;
b)este necesar să nu existe posibilități, legale sau nelegale, de sustragere
de la impunere a unei părți din materia impozabilă;
c)volumul cheltuielilor legate de așez area și perceperea impozitului să fie
cât mai redus.
Aceste cerințe sunt raționale, dar, practic, sunt greu de realizat
cumulativ. Ele sunt realizabile întocmai numai în cazul impozitului pe
salarii. La celelalte impozite, existând posibilități de sustra gere de la im –
punere a unei părți din materia impozabilă, aceste cerințe nu pot fi realizate
integral.

129Un impozit poate fi considerat stabil, dacă nu este influențat, într -un
sens sau altul, de mutațiile de ordin conjunctural ale ciclului economic.
Altfel spus, randamentul unui impozit considerat stabil nu trebuie să
sporească concomitent cu creșterea volumului producției și a veniturilor în
perioadele favorabile ale ciclului economic și nici să scadă în perioadele de
criză și de depresiune ale ciclului e conomic.
În ceea ce privește elasticitatea impozitului, aceasta presupune ca
impozitul să poată fi adaptat în permanență necesităților de venituri ale
statului. Astfel, dacă se înregistrează o creștere a cheltuielilor bugetare este
necesar ca impozitul s ă poată fi majorat corespunzător și invers. Realitățile
bazate pe practica fiscală, au demonstrat că, de regulă, elasticitatea impozi –
tului acționează mai ales în sensul majorării încasărilor din impozit.
Legat de felul și numărul impozitelor utilizate p entru procurarea
veniturilor necesare statului, se poate afirma că, teoretic, pot fi folosite unul
sau mai multe impozite. Ideea cu utilizarea unui singur impozit s -a întâlnit
la fiziocrați, care s -au pronunțat pentru introducerea unui impozit funciar
unic, iar mai târziu, odată cu dezvoltarea industriei au apărut și păreri
privind instituirea unui impozit unic asupra materiilor prime sau energiei
care să înlocuiască toate impozitele stabilite pe baza declarației
contribuabi lului. Acest impozit conceput a f i perceput asupra unor produse
(hidro-carburi, electricitate, cărbuni) se considera că ar evita cheltuielile de
încasare pe care le presupun celelalte impozite și ar evita evaziunea fiscală.
În același timp se susținea că instituirea unui astfel de impozit ar merge în
întâmpinarea progresului tehnic, deoarece cantitatea de energie consumată
crește pe măsură ce se dezvoltă industria.
A existat și propunerea instituirii unui nou sistem de impozite
concretizat într -un impozit anual direct, cu rate variabile, calculat asupra

130valorii reale a capitalului fizic și asupra bunurilor de consum durabile. Din
punct de vedere al autorului2acest impozit ar reprezenta următoarele
avantaje: posibilitatea unui control public; problemele capitalului fizic sunt
mult mai bin e studiate; ratele impozitului pe ramuri pot fi ajustate în funcție
de unele criterii economice, sociale, politice, tehnologice, sociologice;
sistemul de impozitare este mai ieftin.
În elaborarea acestei propuneri, autorul ei a avut în vedere faptul că
toate impozitele existente în prezent sunt în final reflectate în prețuri,
apreciind că nu este eficient să se stabilească impozit pe venit. În același
timp, se consideră că prin introducerea acestui impozit veniturile publice nu
vor mai fi calculate pe baz a fluxurilor monetare, ci pe baza mijloacelor
productive (prin aceste autorul înțelegând orice mijloc care face mai
productivă activitatea omului), iar impunerea bazată în special pe factorul
muncă ar fi inadecvată, considerând că este mai eficient și mai just ca ea să
se bazeze pe munca trecută, pe factorul capital.
Prin aplicarea unui astfel de impozit, prețurile bunurilor și serviciilor
vor avea o structură diferențiată, și anume: bunurile necesare existenței,
produse și distribuite în masă de industri a automatizată și computerizată, vor
fi mai ieftine, suportând numai impozitul pe echipamentul necesar
producerii, transportului, depozitării și vânzării acestora; bunurile durabile,
incluzând munca de înaltă calificare vor fi mai scumpe, purtând atât
impozitul asupra echipamentului productiv, cât și impozitul asupra folosirii
echipamentului personal (colectat ca impozit în momentul vânzării)
determinat în funcție de durata de viață a bunului; bunurile de lux, produse
manual în cantități mici vor fi foarte scumpe datorită impozitului asupra
2George Bernard –O propunere drastică pentru reforma fiscală, referat prezentat la cel de
al XXXV -lea Congres al Institutului Internaț onal de Finanțe Publice, Biblioteca tehnică a
Ministerului Finanțelor, 1979

131uneltelor de muncă, impozitul asupra utilizării lor ca echipament individual,
cât și pentru motivul că fiind produse manual vor include un venit mare și
vor fi foarte rare.
Idei de genul celor menționate mai sus n -au fost transpuse în
practică, în toate statele utilizându -se o multitudine de impozite în funcție de
condițiile economice, politice și sociale existente în fiecare țară.
În final, putem afirma că un sistem fiscal poate fi apreciat prin
prisma tuturor conseci nțelor sale pe plan economic, politic și social și nu
numai în funcție de numărul și tipul impozitelor utilizate. Aprecierile asupra
unui sistem fiscal trebuie să aibă la bază următoarele: obiectul impunerii
(veniturile, averea, cheltuielile sau și unele ș i altele); felul impunerii (în
sume fixe, în cote procentuale proporționale, progresive sau regresive);
categoriile socio -profesionale supuse impunerii; existența unor cazuri de
dublă impunere economică sau juridică; dimensiunea și frecvența unor
fenomene de evaziune fiscală ori de repercutare a impozitelor și a taxelor și
beneficiarii acestora.
7.3.3. Principiile de politică economică
Statul folosește impozitele nu numai ca mijloc de procurare a
veniturilor bugetare ci și pentru a exercita o anumită influență în ceea ce
privește impulsionarea dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice,
stimularea ori reducerea producției sau a cons umului unor mărfuri,
extinderea sau, dimpotrivă, restrângerea relațiilor comerciale cu străinătatea.
Prin măsurile de ordin fiscal cum sunt: stabilirea unor taxe vamale
ridicate la importul mărfurilor de același fel produse în alte țări; reducerea

132sau scutirea de impozite directe a mărfurilor autohtone; micșorarea
impozitelor directe stabilite în sarcina agenților economici; facilitarea
amortizării accelerate a capitalului fix, ceea ce determină reducerea
profitului impozabil ș.a., se poate acționa pentru încurajarea dezvoltării unei
ramuri sau sub -ramuri economice. Tot în acest sens acționează și acordarea
de subvenții de la bugetul statului întreprinderilor care își desfășoară
activitatea într -o anumită ramură sau subramură economică.
Pentru a influenț a creșterea consumului unei anumite mărfi statul
procedează la micșorarea sau chiar la renunțarea la impozite indirecte care
se percep la vânzarea acesteia. Dacă, dimpotrivă, se urmărește reducerea
consumului, se recurge la majorarea cotelor de impozit apl icate la vânzarea
mărfii respective.
În vederea extinderii relațiilor comerciale cu străinătatea, statul
apelează la încurajarea exportului prin restituirea parțială sau integrală a
impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate. În aceeași direcție poate
acționa și reducerea taxelor vamale percepute la importul mărfurilor pro –
venite din diferite țări. Limitarea relațiilor comerciale cu străinătatea poate fi
realizată fie prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protecționist la
importul anumito r mărfuri, fie prin introducerea unor taxe vamale la
exportul mărfurilor respective. Acest ultim procedeu este mai rar întâlnit în
perioada contemporană deoarece majoritatea statelor sunt interesate de
încurajarea exporturilor. Totuși, cu titlul de excepți e, este practicat, în
special, de țări în curs de dezvoltare pentru a limita exportul de materii
prime și a încuraja exportul de produse manufacturate.
În prezent, impozitele sunt folosite concomitent cu alte instrumente,
pentru redresarea situației econ omice. Astfel, pentru stimularea investițiilor
particulare se procedează la reducerea impozitului aferent venitului investit,

133de exemplu, în mașini, utilaje și alte echipamente. În vederea combaterii
inflației, statele recurg uneori la majorarea unor impoz ite, a ratei dobânzii
etc.
7.3.4. Principiile social -politice
Politica fiscală promovată de unele state vizează, în mod frecvent, și
realizarea unor obiective social -politice. Sunt situații când partidul de
guvernământ urmărește ca politica fiscală pe care o promovează să fie în
concordanță cu interesele celor pe care îi reprezintă. Uneori, prin inter –
mediul măsurilor cu caracter fiscal, partidul de guvernământ încearcă să -și
mențină influența în rândul unor categorii sociale, în special în preajma
alegerilor.
Este cunoscută de asemenea, practica acordării unor facilități
contribuabililor cu venituri reduse și celor care au persoane în întreținere.
Sunt situații când impozitele sunt folosite și pentru a limita consumul unor
produse care au efecte dăun ătoare asupra sănătății (tutun, băuturi alcoolice).
Există și țări în care, pentru a se influența creșterea natalității, se practică un
impozit special asupra celibatarilor și a persoanelor căsătorite fără copii.
7.4. Așezarea impozitului
Așezarea impozitului înseamnă stabilirea obiectului impozabil,
determinarea cuantumului impozitului și perceperea sau încasarea
impozitului. Acțiunea de așezare a impozitului începe cu stabilirea
obiectului impozabil care presupune constatarea și evaluarea materiei
impozabile. După ce organul fiscal a constatat existența veniturilor sau a

134averii care constituie obiectul (materia) impozabilă, se trece la evaluarea
acestora, care, se poate realiza prin două metode (căi):
a)metoda evaluării indirecte sau pe baz a de prezumție;
b)metoda evaluării directe sau pe bază de probe;
Evaluarea indirectă a materiei impozabile se poate realiza prin trei
variante și anume: evaluarea pe baza indiciilor exterioare ale obiectului
impozabil, evaluarea forfetară și evaluarea adm inistrativă.
Evaluarea pe baza indiciilor (semnelor) exterioare ale obiectului
impozabil este specifică impozitelor de tip real, permițând stabilirea doar cu
aproximație a valorii obiectului impozabil, fapt pentru care dă o imagine cu
totul aproximativă a mărimii obiectului supus impunerii (pământ, clădiri,
activități industriale). Această metodă nu ține seama de situația persoanei
care deține obiectul impozabil, ceea ce duce la o impunere inechitabilă dar
prezintă avantajul că este simplă și puțin costis itoare.
Evaluarea forfetară , constă în aceea că organele fiscale, cu acordul
subiectului impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil, fără
ca vreuna din părți să aibă pretenția că aceasta a fost determinată cu exactitate.
Evaluarea admin istrativă, constă în aceea că organele fiscale
stabilesc valoarea materiei impozabil e pe baza elementelor (datelor) de care
dispun. Dacă subiectul impozitului nu este de acord cu mărimea
obiectului impozabil astfel stabilită, este obligat să facă dovada afirmațiilor
sale.
Evaluarea directă a materiei impozabile , se poate realiza, la rândul
ei, prin două variante: evaluarea pe baza declarației unei terțe persoane și
evaluarea pe baza declarației contribuabilului (plătitorul de impozit).
Evaluarea pe ba za declarației unei terțe persoane se utilizează în
situația în care o terță persoană are cunoștință despre mărimea obiectului

135impozabil. Terța persoană este obligată, prin lege, să prezinte organului
fiscal o declarație scrisă în acest sens. Astfel, agenț ii economici declară
salariile pe care le plătesc angajaților lor, chiriașii declară chiria plătită
proprietarului etc. Această metodă de evaluare prezintă avantajul că elimină,
în cea mai mare parte, posibilitatea sustragerii de la impunere a unei părți
din materia impozabilă, deoarece terța persoană care declară venitul nu este
interesată să ascundă adevărul. Aplicabilitatea acestei evaluări este însă
limitată, neputând fi folosită practic decât în cazul anumitor venituri.
Evaluarea pe baza declarației contribuabilului se realizează cu
participarea directă a subiectului impozitului. În vederea impunerii,
subiectul impozitului este obligat să țină o anumită evidență, să întocmească
bilanț fiscal și să prezinte o declarație cu privire la venitul și averea sa, pe
baza cărei organele fiscale evaluează mate ria impozabilă. Evaluarea
realizată în acest mod are o aplicabilitate mai largă decât evaluarea pe baza
declarației unei terțe persoane, dar prezintă dezavantajul că face posibilă
sustragerea de la impunere a unei părți însemnate din materia impozabilă.
Această sustragere se poate realiza prin întocmirea unor declarații nesincere
și prin imposibilitatea de a controla, în totalitate, justețea datelor înscrise în
declarație.
A doua operație în cadrul operațiu nii de așezare a impozitului o
constituie stabilirea cuantumului impozitului datorat de subiectul impozabil .
După modul de stabilire a impozitului datorat, impozitele se pot grupa în
impozite de repartiție și impozite de cotitate.
Impozitele de repartiți e sau de contigentare s-au practicat în
perioada feudalismului și în primele stadii de dezvoltare ale capitalismului
și se caracterizează prin aceea că statul stabilea suma globală a impozitelor
ce trebuie încasate de pe întreg teritoriul țării . Această su mă era apoi

136repartizată din treaptă în treaptă pe unități administrativ -teritoriale, pe
subiecte sau obiecte impozabile.
Impozitele de cotitate se stabilesc prin aplicarea unor cote
procentuale pe fiecare obiect impozabil în parte. Dacă la impozitele de
repartiție stabilirea sarcinii fiscale se face de sus în jos, la impozitele de
cotitate se procedează invers, adică pornind de la suma datorată de fiecare
contribuabil se ajunge la suma ce revine statului de pe teritoriul fiecărei
unități administrativ -teritoriale. În timp ce la impozitele de repartiție nu se
ține seama de toate veniturile sau de întreaga avere a contribuabililor, iar
uneori nici de numărul cetățenilor de pe întreaga unitate administrativ –
teritorială, la impozitele de cotitate se au în vede re toate aceste elemente. La
impozitele de cotitate se ținea seama de mărimea materiei impozabile de
care dispune fiecare contribuabil în parte iar uneori și de situația personală a
acestuia, respectiv starea civilă și numărul persoanelor aflate în întreți nerea
plăti-torului de impozit. Pentru aceasta se corectează baza de calcul a
impozitului, adică valoarea materiei impozabile sau se corectează cuantumul
impozitului stabilit după criteriile generale. Din cele menționate putem trage
concluzia că impozitele de repartiție sunt mai inechitabile decât impozitele
de cotitate.
În unele state din valoarea materiei impozabile se scade minimul
neimpozabil și se permit unele reduceri pentru sarcini familiale. În alte state,
impozitul stabilit în funcție de mărimea materiei impozabile se reduce sau se
majorează în funcție de starea c ivilă a contribuabilului și numărul persoanelor
aflate în întreținerea sa.
A treia operație în cadrul acțiunii d e așezare a impozitului o
reprezintă perceperea acestuia . În mod logic, după stabilirea cuantumului
impozitului, organele fiscale aduc la cuno ștință plătitorului suma datorată cu

137titlul de impozit și termenele de plată ale acestuia, apoi t rec la perceperea
(încasarea) impozitului. În practică s -au utilizat mai multe metode de
percepere a impozitelor și anume:
a)strângerea impozitelor de către unu l din contribuabili din însărcinarea
comunității în care trăia și vărsarea lor în tezaurul public;
b)încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari sau arendași,
caz în care o persoană particulară avansa statului suma de bani care se
estima că se va încasa de pe un anumit teritoriu, pe care urma să o
recupereze din încasările făcute de la contribuabili.
c)perceperea impozitelor de către organe specializate ale aparatului de stat.
Această metodă s -a generalizat în perioada capitalismului premonopolis t
și se utilizează și în prezent. În condițiile existenței unui aparat fiscal,
perceperea impozitelor se realizează pe mai multe căi, astfel:
1)organele fiscale încasează impozitul direct de la contribuabil.
Această cale cunoaște la rândul său două variante : prima, când
organul fiscal se deplasează la contribuabil pentru a cere plata
impozitului, caz în care spunem că impozitul este cherabil și, a
doua, când contribuabilul se deplasează din proprie inițiativă la
organul fiscal, pentru a -și achita obligația f iscală, caz în care
spunem că impozitul este portabil;
2)încasarea impozitului de către organele fiscale prin stopajul la
sursă; această cale constă în aceea că impozitul se calculează, se
reține și se varsă la bugetul statului de către o terță persoană.
Astfel, societățile comerciale, regiile autonome, instituțiile publice
ș.a. sunt obligate să calculeze și să rețină impozitul pe salarii,
datorat de personalul acestora, și să -l verse la bugetul de stat;
editurile sunt obligate să calculeze și să rețină din drepturile de

138autor impozitul pe venit pe care îl varsă la bugetul statului etc.;
3)perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale mobile se
utilizează în cazul taxelor datorate statului pentru acțiunile în
justiție, pentru actele, certificatele și alte documente eliberate de
notarii publici și de alte organe ale administrației de stat.
7.5. Clasificarea impozitelor
Impozitele instituite în majoritatea statelor lumii sunt caracterizate
prin eterogenitatea lor determinată de deosebirile care privesc atât trăsăturile
de formă, cât și de conținut. Pentru a observa mai ușor efectele diferitelor
categorii de impozite pe pl an economic, social și politic, se impune cu
necesitate gruparea acestora pe baza unor criterii științifice, astfel:
a)După principalele trăsături de fond și de formă , impozitele se
împart în impozite directe șiimpozite indirecte . Aceasta este cea mai
importantă grupare a impozitelor, atât din punct de vedere teoretic, cât și din
punct de vedere practic.
Impozitele directe , se stabilesc nominal în sarcina unor persoane
fizice și/sau juridice, în funcție de veniturile și/sau averea acestora și pe
bazacotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la
contribuabili la anumite termene dinainte stabilite. Caracteristic acestor
impozite este faptul că, în intenția legiuitorului, subiectul și suportatorul
impozitului sunt una și aceeași per soană, cu toate că uneori acestea nu
coincid. În funcție de criteriile care stau la baza așezării lor, impozitele
directe se pot grupa în impozite reale și impozite personale.
Impozitele reale se caracterizează prin aceea că se stabilesc în

139legătură cu a numite obiecte materiale (de exemplu pământul, clădirile,
fabricile, magazinele etc.) făcându -se abstracție de situația personală a
subiectului impozabil. Ele mai sunt denumite și impozite obiective sau pe
produs, deoarece se așează asupra produsului sau v enitului brut al obiectului
impozabil, fără a se ține cont de situația subiectului impozabil.
Impozitele personale țin cont, în primul rând, de situația personală a
subiectului impozabil, motiv pentru care se mai numesc și impozite subiective .
Impozitele indirecte nu se stabilesc direct și nominativ asupra
subiectului impozabil, ci se așează asupra vânzării bunurilor (de consum, de
lux etc.) și serviciilor (de transport, hoteliere , spectacole etc.). Dacă
impozitele directe vizează venitul și/sau averea, impozitele indirecte vizează
cheltuirea acestora. La impozitele indirecte, chiar prin lege se atribuie
calitatea de subiect (plătitor) al impozitului unei alte persoane fizice sau
juridice decât suportatorul aces tuia, ceea ce încalcă principiul echității.
După formele de manifestare, impozitele indirecte pot fi grupate astfel: taxe
de consumație sau accize, monopoluri fiscale, taxe vamale și taxe de
înregistrare și de timbru.
b)După obiectul impunerii deosebim impozite pe venit ,impozite pe
avereșiimpozite pe cheltuieli . Dacă impozitele pe venit și impozitele pe
avere vizează existența acestora, impozitele pe cheltuieli vizează tocmai
cheltuirea veniturilor și a averilor.
c)După scopul urmărit la introducer ea lor, impozitele se grupează în
impozite cu caracter fiscal șiimpozite cu caracter de ordine . Impozitele cu
caracter fiscal sunt instituite în vederea realizării de venituri pentru
acoperirea cheltuielilor statului. În această categorie se includ: impoz itele pe
venit, taxele de consumație ș.a. Impozitele de ordine sunt introduse, în
primul rând, pentru limitarea unei acțiuni sau în vederea atingerii unui țel

140care nu are caracter fiscal. Astfel, prin instituirea unor taxe ridicate la
vânzarea băuturilor a lcoolice și a tutunul ui se urmărește limitarea
consumului acestora având în vedere efectul lor nociv asupra organismului
uman.
d)După frecvența cu care se încasează la bugetul statului , impozitele
pot fipermanente , când se încasează periodic (de regulă anual) la bugetul
statului și incidentale sauîntâmplătoare , când se instituie și se încasează o
singură dată (de exemplu impozitul pe substanța averii sau pe câștigul
excepțional de război).
e)Un alt criteriu de clasificare împarte impozitele în impoz ite
analitice și impozite sintetice . Impozitul analitic este un impozit așezat
asupra elementelor unui patrimoniu sau asupra unei operații izolate,
respectiv asupra unei singure categorii de venit denumită cedulă. Impozitul
sintetic este așezat asupra unui ansamblu de operațiuni sau de venituri și
constă în impunerea acestui ansamblu de operațiuni sau de venituri o
singură dată.
Dacă impozitul cedular asupra venitului este un impozit analitic și nu
vizează decât o categorie de venit, impozitul general pe venit, așezat asupra
venitului global al unui contribuabil, vizează toate sursele de venit și este un
impozit sintetic.
Impozitul analitic este cel mai adesea așezat în cote proporționale, pe
când impozitul sintetic este stabilit, de regulă, în cote prog resive. Impozitele
sintetice sunt cele mai neutre, din punct de vedere economic, și au un
randament fiscal mai bun decât impozitele analitice.
f)Impozitele pot fi grupate și în impozite specifice și impozite
advalorem . Impozitele numite specifice sunt c alculate multiplicând o
cantitate, un volum, o suprafață de materie impozabilă cu o sumă dată (de

141exemplu, în cazul taxelor de publicitate, afișaj și reclamă, cuantumul taxei
este determinat înmulțind suprafața afișelor sau reclamelor, exprimată în
metri pătrați cu tariful pe metrul pătrat).
Impozitele advalorem sunt calculate prin aplicarea unei cote
procentuale asupra valorii impozabile. Aceste impozite sunt cele mai
frecvent utilizate.
g)După instituția care le administrează , în statele de tip feder al
întâlnim: impozite federale, impozite ale statelor (provinciilor) membre ale
federației și impozite locale, iar în statele de tip unitar deosebim: impozite
ale administrației centrale de stat și impozite ale colectivităților locale

142Capitolul 8
IMPOZITELE DIRECTE
Conținut
8.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe
8.2. Impozitele reale și impozitele personale
8.3. Impozitele pe venit
8.3.1. Impozitele pe veniturile persoanelor fizice
8.3.2. Impozitele pe veniturile persoanelor juridice
8.4. Impozitele pe avere
8.5. Particularitățile impozitelor directe în România
8.6. Dubla impunere și metodele de evitare a acesteia utilizate în practica
financiară internațională
8.6.1. Conținutul dublei impuneri
8.6.2. Metode pentru evitarea dublei impuneri utilizate în practica
financiară internațională
8.7. Evaziunea fiscală și repercusiunea impozitelor
8.7.1. Evaziunea fiscală
8.7.2. Repercusiunea impozitelor

1438.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe
Impozitele directe constituie forma cea mai veche și mai simplă de
impunere. În evoluția lor, impozitele directe au ținut pasul cu dezvoltarea
economică, fiind stabilite fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de
activitate, fie pe venit sau pe avere. Impozitele directe s -au întâlnit și în
orânduirile precapitaliste, dar au cunoscut o extindere și o diversificare
deosebită în capitalism.
Impozitele directe apar sub două forme: impozite reale și impozite
personale. Până la începutul secolului al XX -leapredominau impozitele
reale așezate pe obiecte materiale sau activități, după care, începând cu
primele decenii ale acestui secol, locul impozitelor reale a fost luat de
impozitele personale. Impozitele personale au fost stabilite pe diferite
venituri (sa larii, profit, rentă) sau pe avere (mobiliară sau imobiliară) fapt
care a făcut ca în categoria plătitorilor de impozite să fie incluși și
muncitorii și funcționarii. Odată cu confruntarea societății cu fenomene
economico -sociale de tipul crizelor, șomajul ui, inflației etc. se înregistrează
o tendință de sporire a cheltuielilor publice în majoritatea statelor, fapt care
face ca încasările din impozitele personale să nu mai fie suficiente pentru
acoperirea acestor cheltuieli și să se treacă pe scară largă la impunerea
indirectă.
În cazul impozitelor directe, care sunt nominative, impozitele au un
cuantum și un termen de plată dinainte cunoscut de subiecții impozitelor,
fapt pentru care sunt de preferat în locul impozitelor indirecte, deoarece
consumatorii d iverselor mărfuri și servicii nu au posibilitatea să cunoască
când și mai ales cât vor plăti statului cu titlul de impozite indirecte.

144În cazul impozitelor reale la impunere nu se ia în considerare
produsul net (venitul) obținut de subiectul impozabil, c i numai produsul brut
sau cel mediu estimat, ceea ce dezavantajează pe micii producători și
avantajează pe cei care realizează un venit superior celui mediu. Din această
cauză impozitele directe reale căpătau, de multe ori, un caracter agresiv.
Totodată, a ceste impozite prezintă și alte neajunsuri cum sunt: existența
unor largi posibilități de evaziune fiscală, lipsa de uniformitate în stabilirea
impozitelor și faptul că prin modul cum se așează impozitul nu se poate
cuprinde, în activitatea de impunere, de cât o parte din materia impozabilă.
Impozitele directe personale, înlătură neajunsurile menționate în
cazul impozitelor reale și țin seama de situația personală a contribuabilului.
În același timp au permis instituirea minimului neimpozabil, adică scutir ea
de impozit a materiei impozabile realizat e până la un anumit nivel
considerat ca suficient pentru asigurarea unor condiții decente de viață.
8.2. Impozitele reale și impozitele personale
În categoria impozitelor de tip real, cele mai cunoscute de practica
financiară internațională, sunt acelea care au ca obiect al impunerii pământul ,
clădirile, activitățile economice neagricole și mișcarea capitalului bănesc.
Aceste impozite s -au întâlnit în perioada descompunerii feudalismului și în
primele stadii de dezvoltare a capitalismului și au purtat denumiri diverse
ca: impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe locuințe, impozitul
pe uși și ferestre, patentă, licență, impozit mobiliar etc. Impozitele de tip real
continuă să existe și astăzi în u nele țări, în care agricultura ocupă un loc
important în economia națională, și unde impozitul funciar conservă, în
general, trăsăturile impozitelor reale. Specific impozitelor reale este faptul

145că se stabilesc pe baza unor criterii exterioare care dau o a numită imagine
despre materia impozabilă dar nu și despre puterea economică a subiectului
impozitului. În cazul impozitului funciar la determinarea sumei datorate
statului se pornea de la suprafața terenurilor, numărul animalelor de muncă
și numărul plugur ilor utilizate în vederea lucrării pământului, mărimea
arenzii, prețul pământului etc., fără să se ia în considerare producția
obținută, venitul realizat și cheltuielile de producție. Un pas înainte în
stabilirea impozitului funciar l -a constituit introduc erea cadastrului. Aceasta
reprezintă atât acțiunea de descriere a suprafețelor de teren și a bunurilor
funciare din fiecare localitate în parte, cu menționarea veniturilor pe care la
produc, cât și registrele în care figurează contribuabili și averile lor, pe baza
cărora se stabileau impozitele directe.
Când clădirile (utilizate ca locuințe, birouri, magazine etc.) au
devenit alături de pământ, o altă formă importantă a averii imobiliare, a fost
introdus, mai ales în mediul urban, impozitul pe clădiri . Încazul acestui
impozit baza impunerii o constituia frecvent numărul și destinația dată încă –
perilor, suprafața construită, numărul ușilor și ferestrelor, mărimea curții,
chiria, aspectul exterior al clădirii etc. Aces te criterii nu permiteau o
impunere echitabilă deoarece se aplică izolat și nu ofereau o imagine
completă asupra obiectului impozabil.
Cu timpul dezvoltarea manufacturilor , fabricilor, comerțului și
profesiilor libere a determinat creșterea numărului meșteșugarilor,
fabricanților și liber -profesioniștilor. Impunerea acestora a necesitat
introducerea impozitului pe activitățile industriale, comerciale și profesiilor
libere, dar la baza stabilirii acestui impozit au stat tot criterii de ordin
exterior, cum sunt: mărimea capitalului, mărimea local ității în care își
desfășura activitatea întreprinderea, felul întreprinderii (atelier, fabrică,

146comerț cu ridicata, comerț cu amănuntul etc.), numărul muncitorilor, forța
motrice folosită de întreprindere etc. Nu se lua în considerare nici venitul
realizat și nici cheltuielile de producție și de circulație.
Dezvoltarea industriei și comerțului a impus dezvoltarea relațiilor de
credit, a băncilor și a comerțului cu hârtii de valoare. În aceste condiții o
categorie de oameni se ocupă numai cu plasarea capitalurilor bănești
disponibile în operații speculative. P entru impunerea acestora, s -a introdus
impozitul pe capitalurile bănești care se stabilea în funcție de volumul
dobânzilor pe care debitorul le plătea pentru capitalul luat cu împrumut sau
în funcție de volumul dobânzilor, pe care creditorul le încasa pent ru
capitalul dat cu împrumut. Având în vedere modul cum se așeza impozitul,
un mare număr de rentieri aveau posibilitatea să se sustragă de la plata lui,
deoarece nici debitorul și nici creditorul nu erau interesați să anunțe
organele fiscale despre existe nța unor relații de credit între ei.
În acest fel statul a consimțit trecerea la diferențierea sarcinii fiscale
în funcție de mărimea veniturilor și/sau averii și de situația personală a
fiecărui plătitor, ceea ce a însemnat trecerea la sistemul impunerii personale.
Impozitele personale sunt întâlnite sub forma impozitelor pe venit și
a impozitelor pe avere.
8.3. Impozitele pe venit
Impozitele pe venit au apărut în perioada în care veniturile diferitelor
clase și categorii sociale au fost suficient d e diferențiate. Prin introducerea
impozitelor pe venit s -a mărit considerabil numărul contribuabililor ca
urmare a existenței muncitorilor și funcționarilor care realizau sub forma
salariilor, a industriașilor, comercianților și bancherilor care realizau

147venituri sub forma profitului, a proprietarilor funciari care obțineau venituri
sub forma rentei etc.
În cazul impozitelor pe venit în calitatea de subiect pot apărea atât
persoanele fizice, cât și persoanele juridice (societățile comerciale) care
realizează venituri din diferite surse.
8.3.1. Impozitele pe veniturile personale
Aceste impozite sunt datorate depersoanele fizice care au domiciliul
sau rezidența într -un anumit stat, precum și de persoanele nerezidente care
realizează venituri din surse situate pe teritoriul acestui stat, cu unele
excepții prevăzute de lege. Uneori sunt supuse la plata acestor impo zite și
societățile de persoane care au renunțat la regimul fiscal aplicat societăților
de capital. Nu se supun la plata impozitului pe venit următoarele categorii
de persoane: suveranii și familiile regale, diplomații străini acreditați în țara
respectiv, cu condiția reciprocității, uneori militarii și persoanele fizice care
realizează venituri până la un anumit plafon.
Obiectul impozitului îl constituie veniturile realizate din industrie,
comerț, agricultură, bănci, asigurări, profesii libere etc., de c ătre muncitori și
funcționari, întreprinzători, mici meșteșugari și liber profesioniști etc.
Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut după ce se fac
anumite scăzăminte cum sunt: cheltuielile de producție, dobânzile plătite
pentru creditele p rimite, sumele prelevate la fondul de amortizare și fondul
de rezervă, primele de asigurare, cotizațiile la asigurările sociale, pierderile
din activitatea anilor precedenți, pierderile provocate de calamități ale
naturii ș.a.
Impozitul pe venit se așeaz ăpe fiecare persoană care a realizat

148venituri, fiind o impunere individuală. Dacă veniturile obținute în comun de
mai multe persoane nu se pot individualiza, impunerea se face pe ansamblul
persoanelor care au participat la realizarea acestor adică pe o fa milie sau o
gospodărie. Această situație este frecvent întâlnită la impozitul agricol, unde
impunerea individuală este mai greu de realizat datorită volumului mare de
muncă din partea organelor fiscale. Impunerea fiscală se realizează fie cu
luarea în cons iderare a unor factori sociali (starea civilă a contribuabilului,
vârsta, numărul persoanelor aflate în întreținere etc.), fie fără a se ține cont
de aceștia.
În practica fiscală sunt cunoscute două sisteme de așezare a
impozitelor pe veniturile persoane lor fizice: unul constă în impunerea
separată a veniturilor provenind din fiecare sursă, iar altul în impunerea
globală a veniturilor, indiferent de sursa din care provin.
Impunerea separată se realizează fie prin instituirea mai multor
impozite, fiecare vizând veniturile dintr -o anumită sursă, fie prin instituirea
unui impozit unic, dar care asigură un tratament diferențiat pentru fiecare
categorie de venituri, denumită cedulă, în funcție de natura veniturilor.
Impunerea globală presupune cumularea tut uror veniturilor realizate
de o persoană fizică, indiferent de sursa d e proveniență și supunerea
venitului cumulat unui singur impozit. Sistemul impunerii globale a
veniturilor realizate de persoanele fizice este frecvent întâlnit în Franța,
Germania, Ital ia, Belgia, S.U.A. etc.
Impunerea separată a veniturilor realizate din diferite surse prezintă
avantajul că tratează în mod diferențiat veniturile, în ceea ce privește modul
de așezare și nivelul de cote. Aceasta avantajează persoanele care realizează
venituri din mai multe surse ce cad sub incidența unor impozite diferite,
deoarece nu mai suportă efectele progresivității impunerii, care se întâlnesc

149în cazul impunerii globale. Pe de altă parte, impunerea globală prezintă
neajunsul că nu ține cont de natu ra veniturilor, de sursele lor de proveniență.
Pentru a evita neajunsurile pe care la prezintă fiecare din aceste metode de
impunere, în unele țări au fost întâlnite mult timp sisteme de impunere
mixte, care îmbinau impunerea separată cu cea globală. În pr ezent, tendința
care se manifestă pe plan mondial este de a trece la impunerea globală chiar
și în țările cu tradiție în impunerea separată.
Pentru determinarea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se
utilizează cotele proporționale sau progres ive. În unele țări venitul
impozabil este supus mai întâi impunerii cu cote proporționale și apoi
impunerii cu cote progresive. Se întâlnește mai frecvent impunerea cu cote
progresive compuse (pe tranșe).
Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se stab ilesc, de regulă, pe
baza declarației de impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de
care dispun organele fiscale. Impozitul astfel determinat se înscrie în debitul
contribuabilului, în registrul de rol. Pentru impozitele aferente veniturilor
din salarii, dobânzi, rente se utilizează stopajul la sursă. Pentru celelalte
venituri impozitele aferente se încasează direct de la contribuabili.
8.3.2. Impozitele pe veniturile persoanelor juridice
În majoritatea statelor cu economie de piață pentru impunerea
veniturilor realizate de societățile de capital se utilizează, de regulă, un
regim fiscal propriu, deosebit de cel aplicat veniturilor persoanelor fizice.
Sub incidența impozitului pe venit intră societățile pe acțiuni, societățile în
comandită pe acțiuni, societățile cu răspundere limitată, societățile
cooperative, societățile de asigurări mutuale, așezămintele, asociațiile și alte

150organisme cu personalitate juridică având scop lucrativ. În unele țări (de
exemplu Belgia) societățile de persoane pot opta, cu respectarea unor
condiții, pentru sistemul de impunere ce se aplică persoanelor fizice.
În general, regimul de impunere a veniturilor persoanelor juridice
este diferențiat, în funcție de modul cum sunt organizate acestea, respectiv
în societăți de capital sau societăți de persoane. În cazul societăților pe
capital există o delimitare precisă între patrimoniul societății și averea
asociaților, precum și între răspunderea acestora față de actele și faptele
săvârșite de societate. În cazul socie tăților de persoane este dificilă distincția
între averea fiecărei persoane asociate și patrimoniul societății. Din această
cauză, impunerea veniturilor societăților de persoane se fac frecvent pe baza
sistemului aplicat veniturilor persoanelor fizice.
La societățile pe capital profitul obținut se repartizează, o parte,
acționarilor sub formă de dividend, proporțional cu participarea la capitalul
social, iar o altă parte, rămâne la dispoziția societății pentru constituirea
unor fonduri. Se poate astfel vo rbi de profitul societății înainte de
repartizare, profitul repartizat acționarilor cu titlul de dividend și profitul
rămas în final la dispoziția societății. Prin urmare, există mai multe soluții
de impunere a veniturilor societăților pe capital, astfel:
a) se impune mai întâi profitul total obținut de societate după care se
impune separat profitul repartizat acționarilor sub formă de dividende.
Această modalitate de impunere, considerată clasică este întâlnită în Spania,
S.U.A., Olanda, Elveția etc. Se re marcă faptul că avem de -a face cu o dublă
impozitare a veniturilor: o dată la societate și a doua oară la acționari. Pentru
a atenua efectele dublei impozitări, profitul distribuit se impune în cote mai
reduse fie la societate, fie la acționari;
b) se impune separat profitul rămas la dispoziția societății și apoi

151dividendele repartizate acționarilor;
c) se impune numai dividendele, exonerând de la impunere partea
din profit rămasă la dispoziția societății. Această modalitate de impunere
este avantajoasă pentru societățile de capital, stimulându -le în plasarea
profitului obținut în realizarea de noi investiții;
d) se impune numai partea din profit rămasă societății și se
exonerează de la impunere dividendele repartizate acționarilor. Această
modalitate de impunere încalcă principiul echității fiscale, pentru că scutește
de la impunere dividendele cuvenite acționarilor.
Pentru determinarea venitului brut se pornește, de regulă, de la
rezultatele de bilanț ale activității desfășurate, la care se adaugă: rezultatele
aferente stocurilor, veniturile din câștiguri le de capital, dobânzile la
conturile curente, veniturile din chirii, dobânzile la credite acordate etc. Din
venitul brut astfel determinat, pentru obținerea venitului impozabil, se scad:
cheltuielil e de producție, dobânzile plătite, prelevările la fondul de rezervă și
la alte fonduri speciale, pierderile din activitatea anului curent și din anii
precedenți, unele prelevări în scopuri social -cultural (pentru societățile de
binefacere, instituții de cu ltură etc.). Limitele și condițiile în care se fac
aceste scăzăminte diferă de la o țară la alta. Organele fiscale au sarcina de a
urmări ca deducerile din venitul brut să se încadreze în limitele admise de
lege. Impozitul pe venitul societăților pe capita l se determină, în general, cu
ajutorul cotelor proporționale cărora li se pot aplica unele corective.
Impunerea veniturilor persoanelor juridice este, de regulă, anuală și
se face pe baza declarației întocmite de acestea. Pentru fiecare societate se
deschide o partidă sau un rol, în care se înscriu obligația de plată în
exercițiul financiar curent și sumele încasate în contul impozitului.

1528.4. Impozitele pe avere
Impozitele pe avere au fost instituite în strânsă legătură cu dreptul de
proprietate asupra unor bunuri mobile și imobile. Impozitele pe avere se
întâlnesc, în practica financiară, sub trei forme și anume: impozitele propriu –
zise asupra averii, impozitele asupra circulației averii și impozitele asupra
creșterii averii.
a) Impozitele propriu -zise asupra averii pot fi de două feluri:
impozite stabilite asupra averii, dar care se plătesc din venitul produs de
averea respectivă și impozitele pe substanța aver ii. În acest din urmă caz,
impozitul duce la micșorarea materiei impozabile, fiind perceput din
substanța averii. Aceste impozite se percep numai ca impozite excepționale
pe avere, o singură dată, ca de exemplu, în timpul sau după terminarea
războiului.
În categoria impozitelor propriu -zise asupra averii mai des întâlnite
sunt următoarele: impozitele pe proprietăți imobiliare și impozite asupra
activului net.
Impozitele pe proprietăți imobiliare se întâlnesc frecvent sub forma
impozitelor asupra terenur ilor și clădirilor. În cazul acestor impozite baza
impozabilă o constituie, adesea, valoarea de achiziție, valoarea de înlocuire,
valoarea declarată de proprietar sau veniturile capitalizate privind bunurile
respective. De regulă, aceste impozite nu se per cep în cote ridicate, pentru a
putea fi suportate ușor din veniturile produse de averea respectivă. În unele
țări se practică impozitul pe terenuri și clădiri din motive financiare, iar în
altele se instituie impozit pe terenurile de construcții pentru a d etermina pe
proprietarii lor să le vândă în scopul realizării de construcții și pentru a evita
specula. Impozitul pe proprietatea funciară este conceput, în unele țări, și ca

153un instrument de influențare a modului de folosință a fondului funciar, caz
în care cotele de impozit sunt diferențiate în funcție de categoria de folosință
a terenului și amplasamentul acestuia. În unele cazuri, impozitul vizează atât
terenurile cât și clădirile, iar obligația fiscală se numește impozit sau taxă
asupra proprietății.
Impozitul asupra activului net se așează asupra întregii averi mobile
și imobile a unui subiect. În unele țări acest impozit este datorat atât de
persoanele fizice cât și de cele juridice (de exemplu, în Suedia, Austria,
Germania etc.), iar în altele, fie numai de persoanele fizice (în Danemarca și
Olanda), fie numai de societățile de capital (Canada). Sub incidența acestui
impozit ar trebui să cadă toate activele care pot fi evaluate. În realitate se
impun: patrimoniul agricol și cel forestier, fondul fun ciar, bunurile mobile și
imobile utilizate pentru desfășurarea activităților comerciale, a profesiei
libere etc., din care s -au dedus datoriile care le grevează. Pentru
determinarea impozitului pe activul net se folosesc fie cotele proporționale
(de exempl u în Germania, Olanda, Austria etc.), fie cotele progresive (în
Danemarca, Suedia, Elveția etc.) .
b)Impozitele pe circulația averii au ca obiect al impunerii trecerea
dreptului de proprietate asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta. În
categoria impozitelor pe circulația averii se cuprind: impozitul pe
succesiuni, impozitul pe donații, impozitul pe actele de vânzare -cumpărare a
unor bunuri imobile, impozitul pe hârtii de valoare, impozitul pe tranzacții
la bursă, impozitul pe circulația capitalu rilor și a efectelor comerciale.
Dintre acestea cel mai des întâlnit sunt impozitele pe circulația averii cu
titlul gratuit (impozitul pe succesiuni și impozitul pe donații).
La impozitul pe succesiuni sarcina fiscală se stabilește fie asupra
întregului activ succesoral, independent de modul de împărțire între

154moștenitori, fie asupra fiecărei părți succesorale în condițiile progresivității
impozitului. Subiectul impunerii îl constituie moștenitorii și legatarii lor, iar
materia impozabilă este reprezentat ă de averea lăsată ca moștenire, din care
au fost deduse în prealabil datoriile care grevează succesiunea. Determi –
narea impozitului se face pe baza cotelor progresive, al căror nivel este
diferențiat în funcție de valoarea succesiunii și de gradul de rude nie între
decujus și moștenitorii acestuia. La aceeași valoare a averii lăsată moștenire,
impozitul este cu atât mai mare cu cât gradul de rudenie este mai îndepărtat.
Impozitul pe donații s-a instituit pentru a preveni eludarea
impozitului pe succesiuni pe calea efectuării de donații de avere în timpul
vieții. Obiectul impozitului pe donații îl constituie averea primită drept
donație de o persoană fizică. La determinarea valorii impozabile, adesea nu
operează reducerile care se fac în cazul succesiunilo r. Subiectul impozabil
este persoana care a primit donația și este numită donatar. Impozitul se
calculează în cote progresive, al căror nivel este influențat de valoarea averii
donate, de gradul de rudenie între donator și donatar și, uneori, și de
momentul și scopul donației respective. În funcție de momentul și scopul
donației se întâlnesc: donații în vederea morții, donații care produc efecte
după moarte, donații între vii și donații pe patul morții.
Alături de impozitele care vizează circulația cu titl u gratuit a averii,
există șiimpozite pe circulația averii cu titlu oneros , cum sunt: impozitele
pe actele de vânzare -cumpărare a unor bunuri imobiliare, impozitul pe hârtii
de valoare etc. Aceste impozite se stabilesc în cote prop orționale sau
progresiveși se numesc taxe de înregistrare sau taxe de timbru deoarece se
percep la înregistrarea actului de vânzare -cumpărare la instituția publică de
profil.
c) La impozitele asupra creșterii averi i, obiectul impunerii îl

155constituie sporul de valoare pe care l -au înregistrat anumite bunuri într -o
perioadă de timp. În această categorie de impozite se includ: impozitul pe
plusul de valoare imobiliară, impozitul pe sporul de avere realizat în timpul
de război etc.
Impozitul pe plusul de valoare imobiliară , numitși impozit asupra
câștigului de capital, a fost introdus pentru impunerea sporului de valoare
înregistrat de anumite bunuri imobiliare (terenuri, clădiri), în intervalul de
timp de la cumpărare și până la vânzare, independent de acțiunea proprie –
tarului.În calitate de subiect (plătitor) al acestui impozit apare vânzătorul
bunurilor imobiliare, iar obiectul impunerii îl constituie diferența dintre
valoarea de cesiune și valoarea de achiziție, corectată cu reevaluările
autorizate de lege și cu lucrările sau amenajările efectuate de proprietar.
Înregistrarea plusului de valoare imobiliară poate fi determinată de:
construirea unor căi de comunicație în imediata apropiere a averii
respective; extinderea perimetrului unei localități astfel încât un teren să fie
scos din circuitul agricol și să fie utilizat pentru construcții de locuințe,
executarea unor lucrări edilitare (canalizare, electricitate etc.).
Impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război a fost
instituit în unele state, în urma primului ră zboi mondial, iar în altele, după
cel de-al doilea război mondial. Acesta s -a calculat fie asupra profitului care
depășea nivelul perioadei luate ca bază (de exemplu: profitul mediu obținut
pe câțiva ani consecutivi dinaintea războiului), fie asupra profit ului care
depășea o anumită rată considerată normală față de capitalul investit. Deși
impozitul s -a calculat în cote progresive, el nu a avut un randament prea
ridicat, deoarece au existat multiple căi de sustragere de la impunere.
Totodată, plata impozitu lui fiind eșalonată pe mai mulți ani, în condiții de
inflație, s-a efectuat în monedă depreciată.

1568.5. Particularitățile impozitelor directe în România
Și în România impozitele directe sunt întâlnite sub cele două forme,
respectiv impozite pe venit și impozite pe avere. În ceea ce privește
impozitul pe venit se impun distinct veniturile persoanelor fizice și ale
persoane-lor juridice.
În perioada actuală de tranziție spre economia de piață cel mai
important impozit perceput de la persoanele fizice es te reprezentat de
impozitul pe salarii . Acest venit bugetar este datorat de toate persoanele
fizice române sau străine care realizează venituri pe teritoriul României sub
formă de salarii și alte drepturi salariale. Sunt considerate salarii veniturile
primite de la agenții economici, instituții publice sau de la persoane fizice,
care au domiciliul sau sediul pe teritoriul României precum și salariile
primite din străinătate de persoanele care își desfășoară activitatea în
România. Venitul lunar brut cuprind e totalitatea sumelor primite în cursul
unei luni sub formă de: salarii, sporuri, indemnizații, ajutoare etc.
Reforma sistemului fiscal din Români a prevede, printre altele,
înlocuirea impunerii separate a veniturilor obținute de persoanele fizice din
diferite surse cu impozitul global, ceea ce va face ca fiecare contribuabil să
întocmească anual declarația de impunere în care să menționeze toate
veniturile realizate și cheltuielile aferente acestora.
Impunerea veniturilor persoanelor juridice în România , are în vedere
faptul că agenții economici se pot constitui ca societăți comerciale sub
următoarele forme: societate în nume colectiv, societate în comandită
simplă, societate în comandită pe acțiuni, societate pe acțiuni și societate cu
răspundere limita tă. Societățile comerciale, regiile autonome și alți agenți

157economici organizați ca persoane juridice sunt obligate la plata impozitului
pe profitpentru profitul obținut din activitatea desfășurată.
Plătitorii (contribuabili) obligați la plata impozitul ui pe profit sunt:
a) persoanele juridice române (regi ile autonome, societățile
comerciale, indiferent de forma de organizare și tipul de proprietate,
societățile agricole, organizațiile cooperatiste, instituțiile financiare și de
credit) pentru profitulimpozabil obținut din orice sursă, atât în România, cât și
din străinătate;
b) persoanele juridice străine care desfășoară activități într -un sediu
permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu
permanent.
În acest sens, companiile, fundațiile, asociațiile, organizațiile și orice
alte entități similare străine sunt înființate și organizate în conformitate cu
legile unei alte țări, dar devin subiect al impunerii conform reglementărilor
din țara noastră atunci când își desfășoară activitatea, integral sau parțial
prin intermediul unui sediu permanent autorizat să funcționeze în România.
Sediul permanent include: un birou, o sucursală (filială), o agenție, o
fabrică, un magazin, un atelier, o mină, un loc de e xtracție a gazelor și
petrolului sau a altor resurse naturale, un șantier de construcții sau un loc
unde au fost aduse echipamente pentru construcții, un proiect de montaj sau
de instalare, activitățile de supraveghere, consultanță și furnizare de servicii
pentru același proiect sau proiecte conexate, dacă au o durată mai mare de
12 luni.
Un sediu permanent nu include: folosirea de spații pentru depozitare
sau distribuire de mărfuri, menținerea unor stocuri de mărfuri aparținând
unei activități pentru dis tribuirea acestora sau către o altă activitate și
menținerea unui loc pentru colectarea de informații sau prestarea unor

158lucrări pregătitoare sau auxiliare;
c) persoanele juridice și fizice străine care participă la orice asociere
cu persoane fizice sau juridice române, ce n u dă naștere unei persoane
juridice, pentru toate veniturile rezultate din activitatea desfășurată în
România;
d) asocierile între persoanele fizice și juridice române, partenere într –
un contract de asociere, conform Codului Comercia l, care dă naștere unei
persoane juridice, pentru veniturile realizate atât în România, cât și în
străinătate. În acest caz al asocierilor dintre o persoană fizică și una juridică
impozitul se calculează, se reține și se varsă de către persoana juridică.
Nu se supun la plata impozitului pe profit:
-trezoreria statului pentru operațiunile derulate din fondurile publice, prin
contul general al trezoreriei;
-instituțiile publice, pentru fondurile publice constituite, inclusiv pentru
veniturile extrabugetare și disponibilitățile realizate și utilizate potrivit
legii finanțelor publice, dacă nu sunt alte prevederi legale;
-organizațiile de nevăzători și de invalizi, asociațiile persoanelor
handicapate și unitățile economice ale acestora constituie potrivit Legi i
nr. 21/1924 pentru persoane juridice;
-asociațiile de binefacere;
-cooperativele care funcționează ca unități protejate, special organizate,
potrivit legii;
-unitățile aparținând cultelor religioase, pentru veniturile obținute din
producerea și valorific area obiectelor și produselor necesare activității
de cult;
-instituțiile de învățământ particulare acreditate și cele autorizate
provizoriu, pentru veniturile realizate din activitatea de învățământ,

159numai dacă acestea sunt utilizate pentru baza tehnico -materială;
-asociațiile de proprietari constituite ca persoane juridice, potrivit legii
locuinței, pentru veniturile obținute din activitățile economice care sunt
utilizate pentru îmbunătățirea confortului și a eficienței clădirii, pentru
întreținerea și re pararea proprietății comune.
Pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile pentru care nu
se admite deducerea sunt:
a) impozitul pe profit, datorat conform normelor în vigoare, precum
și impozitul pe venitul realizat din străinătate;
b) amenzile sau penalitățile datorate către autorități române sau străine;
c) cheltuieli pentru protocol, reclamă și publicitate care depășesc
limitele prevăzute de normele legale în vigoare;
d) sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor și
provizioanelor peste limita legală, cu excepția celor create de bănci în limita a
2 % din soldul creditelor acordate și a fondului de rezervă potrivit legii, a
rezervelor tehnice ale societăților de asigurare și reasigurare create conform
prevederilor leg ale în materie precum și a fondului de rezervă, în limita a 5%
din profitul contabil anual, până ce acesta va atinge a cincia parte din capitalul
social;
e) sumele care depășesc limitele cheltuielilor considerate deductibile
conform legii bugetare anuale ;
f) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor constate lipsă din
gestiune sau degradate și neimputabile, TVA aferent acestora, TVA
colectată aferentă bunurilor și serviciilor folosite în scop personal sau
predate cu titlul gratuit, TVA aferentă bunurilor acord ate salariaților sub
forma avan tajelor în natură, precum și TVA nedeductibil, aferentă
cheltuielilor de protocol care depășesc cota prevăzută de normele în vigoare;

160g) cheltuielile de delegare, de detașare și de deplasare în cadrul
localității în interesul serviciului, precum și cele pentru deplasări în
străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, care
depășesc plafoanele prevăzute pentru salariații instituțiilor publice și ai
regiilor auto -nome cu specific deosebit;
h) cheltuielile reprezentând valoarea ratelor în cazul cumpărării de
bunuri mobile și imobiliare în baza unui contract cu plata în rate;
i) cheltuielile de asigurare care priv esc activele corporale și
circulante ale contribuabilului;
j) discount -urile, remizele sau alte reduceri de preț acordate clienților , în
cazul în care acestea nu sunt distinct înscrise în documentele de vânzare sau
nu sunt prevăzute în contractele încheiate;
k) orice cheltuielile făcute în valoarea acționarilor sau asociaților;
l) cheltuielile cu perisabilitățile peste limitele legale;
m) sumele reprezentând contribuțiile organizațiilor cooperației de
consum și de credit la uniunile în subordinea cărora se găsesc, contribuțiile
organizațiilor cooperației meșteșugărești, pr ecum și contribuțiile la
organizațiile neguvernamentale, peste prevederile legale;
n) sumele angajate în favoarea partenerului contractual sub forma
unor sume fixe sau cote procentuale r aportate la venit, altele decât cele
rezultate pe baza decontului întocmit la nivelul contractului de asociere în
participațiune;
o) cheltuielile de conducere și cheltuielile de administrare
înregistrate de un sediu permanent care aparține unei persoane fizice sau
juridice, indiferent de faptul că s -au efectuat în statul în care se află sediul
permanent sau în altă parte, care depășesc 3% din veniturile totale realizate în
România;

161p) cheltuielile înregistrate în contabilitate în baza unor documente
care nu îndeplinesc condițiile de document justificativ;
r) cheltuielile înregistrate de societățile agricole, pentru dreptul de
folosință a terenului agricol adus de membrii a sociației, peste cota de
distribuție din producția realizată din folosința acestu ia, prevăzută în
contractele încheiate în acest scop;
s) orice alte cheltuieli care nu sunt aferente realizării veniturilor.
Cheltuielile de sponsorizare sunt deductibile în limita cotei prevăzute
de normele în vigoare.
Limitele cheltuielilor deductibil e se aplică lunar astfel încât la finele
anului fiscal să se încadreze în prevederile dispozițiilor legale în vigoare.
Contribuabili care au în componență unități fără personalitate
juridică determină limitele cheltuielilor deductibile la nivelul unității cu
personalitate juridică.
În cursul anului fiscal, contribuabili au obligație de a depune
declarația de impunere până la termenul de plată a impozitului inclusiv,
urmând ca după definitivarea impozitului pe profit pe baza datelor din
bilanțul contabil a nual să se depună declarația de impunere pentru anul
fiscal expirat până la termenul prevăzut pentru depunerea bilanțului
contabil.
În cazul în care organele fiscale consideră că stabilirea impozitului
pe profit nu a fost făcută conform normelor legale, a cestea vor face un nou
calcul al impozitului și vor comunica în scris contribuabilului modul de
stabilire a acestuia.
Stabilirea impozitului pe profit va fi făcută de organul fiscal și în
cazul în care contribuabilul nu a completat declarația de impunere sau nu a
furnizat informațiile necesare pentru a determina obligația fiscală.

162Sarcina de a dovedi că stabilirea impo zitului pe profit de către
organele fiscale nu este reală revine contribua bilului, acesta având, în
continuare, obligația de a depune decla rația de impunere.
Contribuabilul trebuie să plătească impozitul pe profit care a fost
stabilit pe baza înștiințării de plată, la data și locul stabilite în înștiințare.
Impozitul pe dividende . Contribuabili, persoane fizice și juridice,
sunt obligați ș i la plata impozitului pe dividende.
Termenul de dividend include orice distribuire, în bani sau în natură,
în favoarea acționarilor și asociaților din profitul stabilit pe baza bilanțului
contabil anual și a conturilor de profit și pierdere, proporțional cu cota de
participare la capitalul social.
Plătitorii sunt asociații sau acționarii care primesc dividende ca
urmare a deținerii de părți sociale sau acțiuni la o societate comercială care a
înregistrat profit la sfârșitul unui exercițiu financiar.
Termenul de plată a impozitului pe dividende este o altă plată către
acționari sau asociați, dar nu mai târziu de 31 decembrie a anului în care s -a
aprobat bilanțul contabil, în situația în care dividendele aprobate de AGA nu
au fost plătite.
Plata impozitul uipe dividende se face la fel în lei. În situațiile în
care plata dividendelor se face în valută, impozitul, majorările de întârziere,
cât și amenzile aferente, se virează în lei proveniți din schimb valutar la
cursul în vigoare la data efectuării plății.
În cazul în care impozitul pe dividende nu este plătită la termen,
persoana juridică este obligată la plata unor majorări de întârziere pentru
fiecare zi de întârziere, începând cu ziua lu crătoare imediat următoare
expirării termenului de plată până la data plății efective a impozitului,

163inclusiv, fără a depăși suma datorată a impozitului de plată.
Organele fiscale au dreptul de a controla operațiunile care au ca scop
evitarea sau diminuarea plății impozitului pe divide nde, precum și a reține
extrase sau fotocopii ale documentelor care pot constitui dovezi în
determinarea obligației fiscale.
Funcționarii publici din cadrul unităților fiscale sunt obligați să păs –
treze secretul asupra informațiilor pe care le dețin, urma re a exercitării
atribuțiilor de serviciu. Informațiile referitoare la o persoană fizică sau
juridicăîn legătură cu dividendele sau impozitul pe dividende pot fi transmise
numai:
-altor autorități cu atribuții fiscale;
-autorităților fiscale ale altei țări în baza unei convenții pentru
evitarea dublei impuneri;
-autorităților juridice competente, potrivit legii.
8.6. Dubla impunere și metode de evitare a acesteia utilizate
în practica financiară internațională
8.6.1.Conținutul dublei impuneri
Dubla impunere fiscală reprezintă supunerea la impozit a aceleiași
materii impozabile și pentru aceeași perioadă de timp, de către două sau mai
multe organe fiscale din țări diferite. Ea poate apărea în cazul obținerii de
către rezidenții unui stat a unor venituri pe teritoriile altor state. În acest caz
cunoașterea practicii fiscale internaționale are o deosebită importanță
deoarece poate stimula sau frâna lărgirea cooperării între diferitele state ale

164lumii și intensificarea relațiilor economice și financ iare dintre acestea.
Dubla impunere poate apare numai în cazul impozitelor directe. În
cazul impozitelor indirecte nu se pune problema dublei impuneri, deoarece
cetățenii unui stat, atunci când se află pe teritor iul altui stat suportă, în
calitate de cum părători, aceleași impozite, resp ectiv, cuprinse în prețul
mărfurilor cumpărate, ca și cetățenii din statul respectiv. Pentru mărfurile
sau serviciile cumpărate de cetățenii unui stat dintr -o altă țară ei nu mai
plătesc în țara lor impozite indirecte simil are cu cele incluse în prețul de
cumpărare al măsurilor sau serviciilor respective.
Apariția dublei impuneri este determinată de particularitățile politicii
fiscale și ale sistemelor de așezare a impozitelor întâlnite în diverse țări. Pot
conduce la apar iția dublei impuneri și interesele unor state de a utiliza
impozitele pentru stimulare activităților producătoare de venituri impozabile
sau pentru frânarea acestora. Totodată, apar iția dublei impuneri este
determinată de modul cum sunt utilizate criteriil e în funcție de care se face
impunerea veniturilor sau averii.
În practica fiscală internațională se întâlnesc următoarele criterii de
impunere: criteriul originii veniturilor, criteriul domiciliului (rezidenței),
criteriul naționalității.
În conformit ate cu criteriul originii veniturilor (teritorialității),
impunerea se efectuează de către organele fiscale din țara pe al cărei
teritoriu s -au realizat veniturile sau averea, făcându -se abstracție de
naționalitate sau reședința beneficiarilor de venituri.
Potrivit criteriului domiciliului (rezidenței) impunerea veniturilor și a
averii se efectuează de către autoritatea fiscală din țara căreia îi aparține
rezidentul, fără a se ține cont dacă veniturile sau averea care fac obiectul
impunerii sunt obținute, respectiv se află pe teritoriul acelui stat sau în afara

165acestuia.
Conform criteriului naționalității, un stat impune rezidenții săi, care
realizează venituri sau posedă avere din (în) statul respectiv, indiferent dacă
ei locuiesc sau nu în țara lor.
Modul în care sunt aplicate aceste criterii poate conduce la apariția
dublei impuneri. Astfel, de exemplu, dacă într -o țară impunerea se bazează
pe criteriul domiciliului (rezidenței), iar în alta pe criteriul originii
veniturilor, atunci un cetățean din p rima țară, în situația în care va realiza
venituri în a doua țară, va avea de plătit impozitele pentru acestea atât în țara
de rezidență, cât și în țara în care a realizat veniturile, ceea ce, de fapt,
înseamnă o dublă impunere.
Rezultă, așadar, că dubla impunere apare atunci când aceeași materie
impozabilă este supusă impunerii în două sau mai multe state, în aceeași
perioadă de timp.
8.6.2. Metode pentru evitarea dublei impuneri utilizate în
practica financiară internațională
Soluționarea problemei dublei impuner i este posibilă printr -o
înțelegere între statele interesate care să stabilească pentru fiecare categorie
de venit sau avere cine este competent să perceapă impozitul, dar se poate
evita și pe baza unor măsuri legislative unilaterale.
Evitarea dublei impuneri prin măsuri legislative unilaterale (de
exemplu, prin acordarea de reduceri sau scutiri de impozit pentru veniturile
obținute de rezidenții unui stat în străinătate etc.) este mai dificil de realizat
datorită particularităților exi stente în fiecare țară în ceea ce privesc
reglementările și tehnicile fiscale.

166Evitarea dublei impuneri pe baza unor convenții bi -sau multilaterale
între state rezolvă în mai bune condiții problemele complexe care apar în
acest domeniu. Primul model de convenție bilaterală a fost elaborat în 1928.
Ulterior, în 1943 și 1946, au fost stabilite noi modele de convenții pentru
evitarea dublei impuneri. Actualele convenții au la bază modelele date
publicității în anii 1963 și 1977 de către Organizația de Coope rare și
Dezvoltare Economică (OCDE) și convențiile model elaborate de O.N.U. în
1981. În anul 1992 OCDE a dat publicității „Tratatul Model de Eliminare a
Dublei Impuneri”, în urma revizuirii „Proiectului de convenție tinzând la
evitarea dublei impuneri pe venit și pe avere” din anul 1963 ce fusese
republicat în anul 1977.
Convenția pentru evitarea dublei impuneri se aplică impozitelor pe
venit și pe avere, percepute în contul fiecăruia din statele contractante, al
subdiviziunilor lor politice și al colect ivităților lor locale. Sub incidența
convenției cad toate impozitele pe venit și pe avere, indiferent de sistemul de
percepere folosit. Convenția se aplică persoanelor care sunt rezidente ale unui
stat contractant sau ale fiecăruia dintre cele două state. Este vorba de persoane
fizice, cât și de persoane juridice societăți de persoane și de capital, fundații
etc.
O problemă controversă este aceea a domiciliului fiscal al unei
persoane fizice care este rezidentă a celor două state contractante. Practica
internațională în aceste cazuri este următoarea: persoana respectivă e
considerată ca fiind rezidentă a statului î n care are locuința permanentă, în
proprietate sau închiriată, care este utilizată cea mai mare parte a anului.
Dacă persoana în cauză dispune de câte o locuință permanentă în ambele
state, este considerată ca fiind rezidentă a statului cu care are legătur i
personale și economice cele mai restrânse. Acest stat se determină având în

167vedere: relațiile familiale și sociale ale persoanei în cauză, ocupația,
activitatea politică și culturală, locul de unde își administrează bunurile etc.
Dacă nu are locuința per manentă în nici unul din cele două state, atunci se
consideră că e rezidentă a statului în care locuiește în mod obișnuit. Dacă
locuiește în mod obișnuit în ambele state sau dacă nu locuiește în mod
obișnuit în nici unul dintre ele, atunci se consideră rez ident al statului al
cărui cetățean este. În ipoteza în care o persoană are cetățenia ambelor state
sau a nici unuia dintre ele, atunci domiciliul f iscal se stabilește prin
înțelegere între statele interesate.
În cazul persoanelor juridice, problema rezid enței se rezolvă în
funcție de locul unde se află sediul conducerii sale efective. Prin sediu
permanent, conform convenției, se înțelege o instalație fixă de lucru (de
afaceri) prin care o întreprindere realizează în total sau în parte activitatea
sa. Noțiunea de sediu stabil se referă la: un sediu al conducerii, o sucursală,
un birou, o uzină, o fabrică, un atelier, o mină, o sondă de petrol sau de gaz
etc. În cazul unui șantier de construcții este vorba de sediul stabil numai
dacă durata sa depășește o an umită perioad ă de timp, în funcție de
înțelegerea între părți.
Pentru impunerea veniturilor, prin convențiile încheiate între state, s –
au stabilit mai multe soluții în funcție de sursele de proveniență ale acestora.
Veniturile care provin din exploatarea bunurilor imobile, exploatări
agricole și forestiere –se impun în statul contractant în care sunt situate
bunurile respective.
Profiturile obținute de o întreprindere situată într -un stat contractant
(semnatar al convenției) sunt impuse, în principiu, î n acest stat. Dacă între –
prinderea își desfășoară activitatea industrială sau comercială și în celălalt
stat contractant, prin intermediul unui sediu stabil, atunci profiturile aferente

168acestuia din urmă sediu se impun în statul în care se află acel sediu. Altfel
spus, profiturile unei întreprinderi, obținute în cadrul mai multor sedii în
ambele state semnatare ale convenției, se impun în fiecare din acele două
state, în proporția în care veniturile ar fi revenit sediilor respective, dacă
acestea ar fi func ționat ca întreprinderi disti ncte. Dacă într -un stat
contractant există un sediu stabil însărcinat să cumpere mărfuri pentru între –
prindere, acestui sediu nu i se poate atribui nici un profit.
Pentru determinarea profitului unui sedi u stabil se iau în cal ul
cheltuielile aferente activității desfășurate de acestea, atât în statul în care se
află sediul stabil, cât și în altă parte.
Profiturile obținute din exploatarea în trafic internațional a navelor
sau aeronavelor se impun în statul contractant unde se află conducerea
efectivă a întreprinderii. Dacă sediul conducerii efective a unei întreprinderi
de navigație se află la bordul unei nave, atunci sediul este considerat a fi în
statul contractant în care se află portul de origine al navei sau, în lipsa unui
asemenea port, în statul al cărui rezident este persoana care exploatează nava.
Un principiu care guvernează relațiile internaționale este acela al
nediscriminării fiscale. Statele care semnează convenția pentru evitarea
dublei impuneri se angajează că n u vor aplica față de rezidenții celorlalte
state contractante sarcini fiscale mai grele decât față de proprii contribuabili
aflați în aceeași situație. Aceasta nu înseamnă însă că un stat este obligat să
acorde rezidenților celuilalt stat reduceri cu carac ter personal din venitul
impozabil și nici reducerile de impozit în funcție de sarcinile familiale pe
care le acordă propriilor rezidenți.

1698.7. Evaziunea fiscală și repercusiunea impozitelor
8.7.1. Evaziunea fiscală
Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părți
din materia impozabilă. Ea poate fi săvârșită de către o persoană fără
încălcarea prevederilor legale (evaziune legală) sau cu încălcarea legii
(evaziune frauduloasă sau ilicită) .
Evaziunea fiscală fără încălcarea legii (la adăpostul legii) permite
sustragerea de la impunere a unei părți din materia impozabilă fără ca acest
lucru să fie considerat infracțiune. Sunt situații când impunerea materiei
impozabile se face după criterii exterio are sau după norme medii, fapt care
determină ca veniturile realizate peste medie să scape de la impunere.
Alteori, plătitorii de impozite, profitând de imperfecțiunile legii, caută să
ascundă o parte din materia impozabilă de care dispun.
Dintre cazurile de evaziune fiscală legală amintim următoarele: când
întreprinderile își constituie, uneori, fonduri de amortizare sau de rezervă
mai mari decât cele justificate economic, micșorând venitul impozabil; în
SUA, legea permite ca un întreprinzător să -și facădin soție și copiii săi
asociați oculți, ceea ce dă dreptul ca veniturile să fie repartizate între
membrii familiei, iar impunerea să se facă separat. În aceste cazuri
impozitul statului, în condițiile progresivității impunerii, este mai mic.
Uneori, legea permite ca venitul total al soților să fie împărțit în mod egal
între aceștia, indiferent de contribuția fiecăruia la obținerea lui, ceea ce duce
la o diminuare a impozitului pe venit datorat statului. În unele state, o
persoană fizică poate opta fie pent ru impunerea rezervată veniturilor

170persoanelor fizice, fie pentru cea care se aplică societăților (corporațiilor). În
acest mod persoana fizică are posibilitatea de a sustrage de la impunere o
parte din venit, deoarece cotele de impozit care se aplică veni turilor
corporațiilor sunt mai reduse –la același venit –decât cele care se aplică la
impunerea veniturilor persoanelor fizice.
Companiile transnaționale pentru sustragerea de la impunere a unei
părți din profit, își înființează filiale în țări unde fis calitatea este mai redusă
și organizează cu acestea relații artificiale (doar scriptice). De cele mai
multe ori acest tip de relații se realizează pe teritoriul mai multor state. De
exemplu, filiala din Germania a unei companii transnaționale cu sediul în
SUA vinde piesele destinate fabricării unui produs în Marea Britanie, dar nu
direct, ci prin intermediul unei alte filiale situată în Elveția. Vânzarea se face
la un preț cât mai scăzut pentru a se plăti impozite cât mai reduse statului
german. Filiala elv ețiană revinde aceste piese la un preț ridicat firmei din
Marea Britanie însă va plăti impozite reduse deoarece în Elveția fiscalitatea
este mai redusă decât în celelalte țări menționate. În acest fel cea mai mare
parte a profitului este realizat scriptic în țările în care fiscalitatea este mai
redusă, ceea ce determină o sarcină fiscală minimă pe ansamblul corporației.
Alături de Elveția se mai întâlnesc și alte țări pe glob numite „oaze fiscale”
sau „paradisuri fiscale”, unde sunt înființate numeroase fir me străine către
care se dirijează profiturile realizate pe teritoriul altor țări, pentru eludarea
fiscului.
Astfel este cazul în: Lichtenstein, Luxemburg, Bahamas, Bermude,
Insulele Cayman etc. În Lichtenstein la o populație de aproximativ 25.000
locuitori sunt înregistrate peste 40.000 de sedii de firme industriale și
comerciale, deoarece orice firmă care își stabilește sediul pe teritoriul
acestui stat este exceptată de la plata impozitului pe profit.

171În insulele Cayman, teritoriu situat în Marea Carai bilor, dependent
de Marea Britanie, la o populație de 20.000 de locuitori sunt înregistrate
19.000 companii, 500 bănci și 320 societăți de asigurare. Este de remarcat
faptul că 20 de bănci din primele 25 de bănci din lume au filiale deschise în
aceste insu le datorită fiscalității scăzute de acolo.
Evaziunea fiscală frauduloasă se î nfăptuiește cu încălcarea
prevederilor legale, iar cei care o practică sunt pasibili de pedeapsă. Ea se
poate realiza prin întocmirea de declarații fiscale false, de documente de
plăți fictive, ținerea de registre contabile nereale etc. Fraudele fiscale sunt
sancționate de codul fiscal cu amendă, și uneori cu închisoare. De exemplu,
legislația germană face distincție între frauda fiscală, disimularea în materie
de impozite și tent ativa de a aduce prejudicii impozitului. Este culpabil de
fraudă fiscală cel care obține în mod fraudulos avantaje fiscale nejustificate
care diminuează veniturile fiscale.
În România, prin Legea nr. 87/19 94 (Legea pentru combaterea
evaziunii fiscale) se definește noțiunea de evaziune fiscală ca fiind
sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata
impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetului de stat și fondurilor
speciale extrabugetare de către persoanele fizice și perso anele juridice
române sau străine.
Sunt prevăzute, totodată, obligațiile pe care aceste persoane le au cu
privire la declararea surselor de venituri și a cuantumului cheltuielilor
realizate în contul activităților pe care le efectuează. Pentru încălcarea
dispozițiilor legale sunt prevăzute sancțiuni ce pot fi aplicate. Sunt
considerate infracțiuni cele mai grave forme de evaziune fiscală , cum sunt:
-desfășurarea activități neautorizate sau neînregistrate, producătoare de
venituri;

172-neevidențierea prin acte contabile a veniturilor realizate;
-sustragerea de la plata obligațiilor fiscale prin nedeclararea veniturilor
impozabile;
-organizarea sau conducerea de evidențe contabile duble ori alterarea sau
distrugerea memoriilor aparatelor de taxat ori de marcaj în scopul
diminuării veniturilor impozabile;
-declararea fictivă a sediului societăților comerciale, în vederea sustra –
gerii de la controlul fiscal.
Săvârșirea unor infracțiuni se pedepsește cu sancțiuni private de
libertate (pentru cele mai grave fapte pedeapsa putând ajunge până la 12 ani)
sau, în unele cazuri, cu amendă penală, ca pedeapsă alternativă.
Pentru faptele cu peri col social mai grav s -a prevăzut și pedeapsa
complementară de interzicere, pe timp limitat a practicării meseriei sau profesiei.
Încălcările mai puțin grave ale legii sunt considerate contravenții,
fiind prevăzute, în cazul săvârșirii lor, sancțiuni cores punzătoare gradului de
periculozitate.
8.7.2. Repercusiunea impozitelor
Conform principiului echității fiscale pers oana care plătește
impozitul statului ar trebui să fie una și aceeași cu persoana care -l suportă
efectiv. Atunci când persoana care plăte ște impozitul îl și suportă efectiv
avem de-a face cu o incidență directă . Astfel, salariații care plătesc impozit
pe salariu, suportă impozitul pe venit din salariul realizat.
Sunt situații când persoana care plăt ește impozitul reușește să
recupereze, to tal sau parțial, de la alte persoane cu care intră în raporturi,
suma plătită statului cu titlu de impozit. În acest caz avem de -a face cu o

173incidență indirectă saurepercusiune . Este cazul cân d o persoană care
plătește impo zitul nu este una și aceeași cu persoana care -l plătește efectiv.
Cel mai ușor se repercutează impozitele indirecte, deoarece ele se plătesc
bugetului statu -lui de către întreprinzători, iar aceștia le adaug ă la prețul
mărfii și le recupe rează de la consumatori. În anumite limite pot fi
repercutate și impozite directe, în special impozitul pe venit.
Transpunerea impozitelor plătite în sarcina altor persoane se poate
realiza pe următoarele căi: prin adăugarea la prețul de vânzare al mărfurilor
sau serviciilor a impozitelor indirecte și recuperarea lor de la cumpărători;
prin cumpărarea, în condiții conjuncturale favorabile, a unor materii prime,
materiale etc. la un preț sub cel normal, ceea ce face posibilă transpunerea
impozitului asupra furnizorului etc. Transpunerea, parțială sau int egrală, a
impozitelor plătite de unele persoane în sarcina altor persoane este
influențată de condițiile concrete ale fiecărui subiect impozabil, de timpul și
locul unde se petrece acțiunea, cum sunt: gradul de concentrare a producției,
raportul existent p e piață între cerere și ofertă, gradul de mecanizare și
automatizare a producției, gradul de ocupare a forței de muncă, felul
mărfurilor (serviciilor) care fac obiectul vânzării -cumpărării etc.3.
3Iulian Văcărel ș.a. –Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București,
2003, pag. 247

174Capitolul 9
IMPOZITELE INDIRECTE
Conținut
9.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte
9.2. Taxele de consumație
9.3. Monopolurile fiscale
9.4. Taxele vamale
9.5. Politica vamală a unor uniuni vamale
9.6. Taxele de înregistrare și de timbru
9.7. Sistemul impunerii indirecte în România
9.1. Caracteristica generală a impozitelor indirecte
Pentru procurarea veniturilor de care are nevoie pentru acoperirea
cheltuielilor publice, statul folosește alături de impozitele directe și impo –
zitele indirecte. Acestea îmbracă, în principal forma i mpozitelor pe consum,
deoarece se percep la vânzarea anumitor mărfuri sau la prestarea unor
servicii. Impozitele indirecte se realizează de la toți cei care consumă bunuri
din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situația
personală a acestora. În cazul impozitelor indirecte nu se mai acordă

175facilitățile fiscale cunoscute la așezarea impozitelor directe (scutirea de la
impunere a minimului neimpozabil, reduceri sau scutiri de impozit pentru
cei cu sarcini sociale etc.). Ponderea înca sărilor din impozitele indirecte în
totalul veniturilor publice în țările dezvoltate este mai scăzută decât a
impozitelor directe, spre deosebire de țările în curs de dezvoltare, unde
ponderea impozitelor indirecte o devansează pe aceea a impozitelor direc te.
Se înregistrează această situație datorită volumului redus al veniturilor pe
care îl realizează diferitele categorii sociale, plătitoare ale impozitelor
directe. Pe de altă parte, uneori este dificilă ținerea unei evidențe corecte a
veniturilor și chel tuielilor de către toți întreprinzătorii, fapt care face ca
randamentul impozitelor pe venit să fie scăzut. Spre deosebire de acestea,
perceperea impozitelor indirecte necesită un cost relativ redus, ceea ce
justifică preferința unor țări pentru impozitele indirecte. Sistemul impunerii
indirecte este corespunzător în condițiile interne ale acestor state, cât și în
cazul firmelor străine care și -au construit singure sau în cooperare, unități de
producție și de comercializare pe teritoriul acestor țări. Impun erea
veniturilor și a capitalurilor cu cote mai ridicate ar diminua interesul
firmelor străine în plasarea capitalurilor în aceste state. Impozitele indirecte
vizează, așadar, vânzările sau consumul de bunuri și servicii. Cotele de
impozit nu sunt diferenț iate în funcție de venitul, averea sau situația
personală a celui care cumpără mărfurile sau serviciile care fac obiectul
impozitelor indirecte. Prin modul de așezare impozitele indirecte dau
impresia că afectează, în aceeași măsură, veniturile tuturor cat egoriilor
sociale. În fapt, ele afectează în special categoriile sociale sau persoanele cu
venituri mici deoarece se percep, de regulă, la vânzarea bunurilor de larg
consum. Prin raportarea impozitelor indirecte la veniturile obținute de
diferite categorii sociale se constată că ponderea acestor impozite în venituri

176este cu atât mai mare cu cât veniturile realizate sunt mai mici. Deoarece la
impozitele indirecte nu se acordă facilitățile cunoscute în cazul impozitelor
directe, se ajunge la situația ca impoz itele indirecte să aibă un pronunțat
caracter regresiv.
În calitatea de plătitori ai impozitelor indirecte apar, de regulă, între –
prinzătorii (agenții economici), iar în calitate de suportatori, consumatorii
bunurilor sau serviciilor ce cad sub incidența acestor impozite, deoarece
impozitele indirecte se includ în prețurile sa u tarifele mărfurilor sau
serviciilor. Se constată că impozitele indirecte nu afectează, prin modul de
așezare, veniturile nominale, ci numai pe cele reale micșorând puterea de
cumpărare. În literatura de specialitate s -au promovat unele opinii potrivit
cărora impozitele indirecte ar avea un caracter be nevol, deoarece
consumatorii de bunuri și servicii au posibilitatea să opteze dacă le consumă
sau nu. Această afirmație nu are la bază un suport real deoarece impozitele
indirecte se percep, în general, la vânzarea bunurilor și serviciilor de larg
consum. Dacă ar fi stabilite numai la vânzarea bunurilor de lux, s -ar putea
evita plata impozitelor indirecte, deoarece acestea nu sunt indisp ensabile
vieții. De altfel, în cazul impozitelor indirecte constrângerea politică este
înlocuită cu constrângerea economică, deoarece cetățenii nu pot renunța la
procurarea bunurilor de consum. Pe de altă parte, când economia
înregistrează un curs ascenden t, impozitele indirecte au un randament fiscal
ridicat, iar atunci când traversează perioadele de criză și de depresiune, când
producția și consumul au un nivel mai scăzut, încasările din impozitele
indirecte au aceeași evoluție ca acestea, afectând echili brul bugetar. În
sistemul impozi telor indirecte se cuprind: taxele de consumație,
monopolurile fiscale, taxele vamale și diferite taxe.

1779.2. Taxele de consumație
Taxele de consumație sunt impozite indirecte cuprinse în prețul de
vânzare al mărfurilor produse și realizate în interiorul aceleiași țări. La plata
acestor impozite indirecte sunt supuse, de regulă, bunurile de larg consum.
Structura bunurilor de larg con sum care fac obiectul taxelor de consumație
este diferită de la o țară la alta. În general, sunt supuse taxelor de consumație
următoarele produse: zahărul, sarea, uleiul, vinul, berea, tutunul, textilele,
încălțămintea etc.
Taxele de consumație se întâln esc sub diverse forme: când se stabi –
lesc asupra anumitor produse se numesc taxe de consumație pe produs
(accize); când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă
acestea sunt bunuri de consum sau mijloace de producție se numesc taxe
generale pe vânzări . Accizele se așează asupra unor produse care se con –
sumă în cantități mari și care nu pot fi înlocuite de cumpărător cu altele,
pentru ca astfel impozitul să aibă un randament fiscal cât mai ridicat. Ele se
calculează fie în sumă fixă pe unita tea de măsură, fie în cote procentuale
aplicate asupra prețului de vânzare. De regulă, produsele destinate
exportului sunt scutite de aceste impozite indirecte, iar cele provenite din
import trebuie impuse cu aceleași taxe, ca și produsele indigene. Nivelu l
cotelor utilizate pentru calculul accizelor pentru produsele din tutun
depășește frecvent cota de 50 -60%.
În unele țări există preocupări în vederea utilizării accizelor ca
instrumente pentru înfăptuirea unor obiective sociale. S -a constatat că, în
țările în care nivelul impozitelor ce se percep asupra alcoolului sunt reduse,
există și cel mai mare consum de alcool și cu o pondere sporită a efectelor
acestuia asupra absenteismului, accidentelor rutiere și infracțiunilor de tot

178felul.
Taxele generale p e vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe
cifra de afaceri, care a fost introdus în majoritatea statelor după primul
război mondial, fiind așezate asupra deverului total (cifra de afaceri sau
totalul vânzărilor) al întreprinderilor industriale și com erciale. Acest impozit
este mai comod pentru stat pentru că are un randament mai ridicat și
reclamă cheltuieli mai mici de percepere.
În practica fiscală internațională se cunosc mai multe forme de
așezare a impozitului pe cifra de afaceri, în funcție de veriga la care se
încasează (unitatea producătoare, comerțul cu ridicata sau cu amănuntul),
astfel: impozitul cumulativ (multifazic) și impozitul unic (monofazic).
În condițiile practicării impozitului cumulativ (multifazic), mărfurile
sunt impuse la t oate verigile prin care trec din momentul ieșirii din procesul
de fabricație și până când ajunge la consumator. Impozitul se mai numește și
„în cascadă”, „bulgăre de zăpadă”, „în piramidă” deoarece la fiecare verigă
nouă se așează asupra prețului la care s e achiziționează marfa în care este
inclus și impozitul plătit cu prilejul fiecărei tranzacții până în momentul
respectiv. Impozitul cumulativ prezintă avantajul că asigură un randament
fiscal ridicat chiar în condițiile practicării unor cote mici de impoz it. El a
fost utilizat în Olanda, Germania etc.
Impozitul unic (monofazic) se caracterizează prin aceea că se
încasează o singură dată, indiferent de numărul verigilor prin care trece marfa
supusă impunerii. Uneori impozitul se încasează în momentul vânz ării mărfii
de către producător și atunci se numește taxă de producție, alteori se încasează
în stadiul comerțului cu ridicata sau cu amănuntul și se numește taxă asupra
vânzării sau impozit pe circulație. Aceste impozit s -a practicat în Marea

179Britanie, Da nemarca, Irlanda, Suedia, Norvegia, iar în SUA, Canada, Japonia
și Elveția se practică și în prezent. Taxa de producție se percepe de la un
număr relativ redus de plătitori, fapt ce îi permite statului să efectueze în mai
bune condiții controlul asupra așe zării și perceperii impozitului, comparativ
cu impozitul pe circulație.
În funcție de baza de clacul, impozitul pe cifra de afaceri îmbracă forma
impozitului pe cifra de afaceri brută și aimpozitului pe cifra de afaceri netă .
Impozitul pe cifra de afa ceri brută se stabilește prin aplicarea cotei
de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include și impo –
zitul plătit la verigile anterioare. Acest impozit prezintă un randament fiscal
ridicat deoarece se percepe la toate verigile prin ca re trece o marfă.
Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenței
dintre prețul de vânzare și prețul de cumpărare, adică numai asupra valorii
adăugate de fiecare participant la procesul de producție și circulație al mărfii
respective. Impozitul pe cifra de afaceri netă înlătură neajunsur ile
menționate în cazul impozitului pe cifra de afaceri brută. Acest lucru este
posibil, deoarece modul de așezare și percepere a impozitului pe cifra de
afaceri netă face ca suma datorată statului cu titlu de impozit să fie aceeași
indiferent de numărul v erigilor prin care trece marfa. Este posibilă totodată,
calcularea cu ușurință a compensației de export.
Conform primei variante, taxa pe valoare adăugată se calculează prin
aplicarea cotei proporționale asupra valorii adăugate (calculată ca diferență
între prețul de vânzare și prețul de cumpărare) în fiecare stadiu pe care îl
parcurge marfa de la producător la cumpărător. În cadrul celei de -a doua
variante, taxa pe valoare adăugată se calculează prin aplicarea cotei
proporționale asupra prețului de vânza re din stadiul respectiv, obținându -se
astfel taxa asupra prețului de vânzare din care se deduce taxa (calculată în

180același fel), aferentă prețului de vânzare din stadiul anterior. Diferența
rezultată este taxa pe valoare adăugată aferentă stadiului respec tiv. În
practică au fost adoptate diverse forme ale celei de -a doua variante.
Taxa pe valoare adăugată este plătită de către fiecare participant
(întreprindere) la procesul de producție și circulație a mărfii respective,
proporțional cu aportul său la sporirea valorii. Plătitorii acestei taxe
avansează sumele reprezentând taxa pe va loarea adăugată statului pe care le
vor recupera de la cumpărătorii mărfii odată cu vânzarea acesteia.
Baza de calcul a taxei pe valoare adăugată o reprezintă prețul de
vânzare al diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. Pentru
determinarea taxei pe valoare adăugată se stabilește cifra de afaceri
(volumul total al vânzărilor sau prestărilor de servicii), pe perioada de
impunere la care se aplică cota de impozit. Din suma astfel determinată se
scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoare adăugată,
aferente mărfurilor respective. Taxa pe valoare adăugată se evidențiază
distinct în factură pentru a se putea face deducerile menționate.
Dar, pe lângă avantajele prezentate, introducerea taxei pe valoare
adăugată prezintă și u nele neajunsuri cum sunt: creșterea numărului de
operațiuni contabile ce trebuie efectuate și implicit a persoanelor care le
efectuează; nici această taxă nu poate corecta caracterul regresiv al
impunerii, chiar dacă se practică două sau trei cote de impoz it etc.
9.3. Monopolurile fiscale
Monopolurile fiscale constituie o altă formă de manifestare a
impozitelor indirecte. Ele se instituie asupra producției și vânzării anumitor
produse cum sunt: sarea, alcoolul, tutunul, cărțile de joc etc.

181Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt
formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producție și
desfacere a acestor mărfuri, iar pe de altă parte din impozitul indirect
cuprins în preț, care se încasează de la consumatorii m ărfurilor respective.
Monopolurile fiscale, în funcție de sfera lor de cuprindere, pot fi
depline sau parțiale . Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat
atât asupra producției, cât și asupra comerțului cu ridicata și cu amănuntul a
anumitor mărfuri. Monopolurile fiscale parțiale se instituie fie numai asupra
producției și comerțului cu ridicata, fie numai asupra comerțului cu amănuntul.
Printre țările în care întâlnim monopolurile fiscale putem menționa:
Italia (asupra tutunului, chibritu rilor și pietrelor de brichete), Germania,
Suedia, Austria (asupra alcoolului și băuturilor alcoolizate), Spania (asupra
tutunului și petrolului) etc.
9.4. Taxele vamale
Taxele vamale se percep asupra importului, expertului și tranzitului
de mărfuri. Cele mai frecvente sunt taxele vamale de import, pe care statul
le încasează la intrarea în țară a unor mărfuri cumpărate de pe piața externă.
Taxele vamale de export sunt mai puțin frecvente, pentru că statele sunt
interesate să încurajeze exportul pentru a realiza încasări în valută. Când
totuși se întâlnesc acestea afectează materiile prime, pentru a determina
prelucrarea lor în țară și semifabricatele sau produsele finite c u ponderea cea
mai mare la export. Taxele vamale de tranzit se stabilesc asupra mărfurilor
care fac obiectul comerțului exterior, cu ocazia trecerii lor pe teritoriul unei
terțe țări. Aceste taxe se întâlnesc în cazuri foarte rare. Statele sunt interesate
în dezvoltarea tranzitului de mărfuri pentru a realiza o serie de încasări în

182valută, cum sunt: tarifele pentru folosirea căilor ferate, taxa pentru folosirea
drumurilor publice ale țării de tranzit de către terțe țări etc. Prin urmare,
taxele care se apli că, de regulă, sunt cele de import. Ele se percep asupra
valorii mărfurilor importate, în momentul când mărfurile trec frontiera țării
importatoare. Taxa vamală de import se achită de către importator. Această
taxă are rolul unui impozit de egalizare, pent ru că are drept consecință
apropierea nivelului prețului mărfii importate de nivelul prețului mărfii
indigene; această apropiere înlătură concurența neloială a importurilor. În
unele cazuri, taxa vamală de import poate conduce la un preț mai mare al
mărfiiimportate; pentru ca importul să se poată realiza, este necesar ca
exportatorul să reducă nivelul prețului de export, pentru a asigura mărfii sale
o competitivitate egală cu cea a mărfii indigene.
Natura economică a taxei vamale de import este similară cu aceea a
taxelor de consumație percepute asupra mărfurilor indigene; aceasta pentru
că perceperea taxelor vamale de import duce la majorarea prețu lui
produsului importat, ajungând la un nivel care îl depășește pe cel din țara
exportatoare.
Nivelul taxel or vamale de import este determinat, în general, de
raportul cerere -ofertă din țara importatoare și de conținutul politicii econo –
mice pe care o promovează. În funcție de modul cum sunt stabilite , taxele
vamale îmbracă două forme de bază și anume: taxe specifice, atunci când se
stabilesc în sumă fixă pe unitatea de măsură și taxe ad-valorem, atunci când
se stabilesc în funcție de valoarea mărfurilor importate. Uneori se poate
aplica o combinație a acestor două forme și se vorbește de taxe compuse .
Nivelultaxelor vamale depinde și de natura relațiilor comerciale
existente între statul importator și statul exportator. Între acestea pot exista
convenții prin care își acordă reciproc anumite avantaje vamale. În lipsa

183acestora, statul importator aplică regimul vamal general stabilit pentru țările
cu care nu are încheiate asemenea convenții. Ca urmare, tarifele vamale ,
respectiv tabelele în care se înscriu taxele vamale, pot fi convenționale ,
având cote ce se aplică în relațiile cu țările cu care sunt încheiate a semenea
acorduri și autonome care cuprind cote mai ridicate aplicabile țărilor care nu
au încheiat acorduri speciale cu țara importatoare. Taxele vamale se
stabilesc, deci, în condițiile clauzei națiunii celei mai favorizate sau în afara
acestor condiții. Practica internațională cunoaște și tarife vamale
preferențiale. Acestea se aplică în relațiile dintre statele care fac parte din
diferite uniuni vamale sau în relațiile dintre o grupare vamală și anumite țări
cu care a încheiat diverse acorduri. Statele i mportatoare aplică, adesea, taxe
vamale majorate în raport cu cele cuprinse în tarifele autonome sau
convenționale față de statele care aduc pe piața acestora mărfuri la prețuri
mai mici decât cele mondiale, pentru a o cuceri. Unele state aplică un regim
vamal discriminator față de mărfurile ce provin din anumite state pentru a
împiedica pătrunderea acestora pe piața respectivă. Țările împotriva cărora
se iau asemenea măsuri vamale procedează la fel față de țările respective.
Asemenea taxe se numesc sancționale sau de retorsiune .
9.5. Politica vamală a unor uniuni vamale
Prin Tratatul de la Maastricht țările membre au convenit să trans –
forme zona din vestul și centrul Europei într -o piață unică și o uniune
economică, monetară și politică, fapt ce se concretizează în reglementările
unice, politici economice coordonate, mone dă unică și un parlament comun
cu rol observator. În urma creării pieței unice interne a U.E., se vor realiza
cele patru libertăți de circulație: pentru mărfuri, capitaluri, persoane și

184servicii.
Uniunea Europeană a fost înființată în anul 1957 de către Franța,
R.F. a Germaniei, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, ca țări fondatoare
care au semnat Tratatul de la Roma, la care au aderat începând cu 1 ianuarie
1973, Marea Britanie, Irlanda și Danemarca, de la 1 ianuarie 1981, Grecia,
de la 1 ianuarie 1986, Spania și Portugalia, iar de la 1 ianuarie 1995,
Austria, Finlanda și Suedia. Tendința care se manifestă în prezent este de
lărgire a Uniunii Europene. Astfel, în anul 1997 au fost invitate la negocieri,
în vederea aderării la această uniune, încă șase ță ri (Cehia, Polonia, Ungaria,
Slovenia, Cipru, Malta) iar în viitorul apropiat vor fi invitate și alte țări
(România, Bulgaria, Slovacia etc.), care în prezent au statutul de țări
asociate. Prin actul de înființare, Uniunea Europeană și -a stabilit ca obiect iv
să promoveze o dezvoltare armonioasă a activității economice în ansamblul
Uniunii, o dezvoltare continuă și echilibrată, o stabilitate sporită, o creștere
accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între țările pe care le
reunește, prin stabi lirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a
politicii economice a statelor membre.
În cadrul U.E. sunt stabilite prețuri comune pe fiecare produs agricol
în parte. Prin sprijinul pieței agricole se urmărește nu numai stabilitatea
prețurilor, ci și menținerea lor la anumite niveluri care să stimuleze
producătorii agricoli. În această privință sunt încă multe contradicții, între
țările membre, care nu -și găsesc încă rezolvarea, chiar dacă au loc întruniri
de conciliere la cel mai înalt nivel (șefi de state sau de guverne).
În cadrul politicii agrare comunitare se folosesc următoarele prețuri:
-prețuri orientative (indicative) –se stabilesc odată pe an, de regulă,
al începutul fiecărei campanii de comercializare, pentru fiecare produs
agricol.Acestea sunt stabilite, în așa fel, încât să acopere costurile de

185producție și să asigure și un profit producătorilor care lucrează cu costuri
mai ridicate. Pentru menținerea prețurilor la nivelul dorit se recurge la un
sistem deghizat de intervenție pe p iața statelor membre prin intermediul
unor organisme speciale care funcționează în cadrul U.E. care cumpără
surplusul de produse când oferta este mai mare decât cererea după care le
revând când cererea este mai mare decât oferta;
-prețuri prag , care se utilizează pentru stabilirea prelevărilor la
importul de produse agricole din țările nemembre ale U.E. Rolul lor este de a
nu permite produselor extracomunitare să pătrundă în U.E. la nivelul de preț
sub acest nivel prag dinainte stabilit. În acest fel, su nt protejate produsele
comunitare de concurența unor importuri ieftine. Prin aceste mecanisme
prețurile mai reduse ale unor produse agricole de piața internațională sunt
aduse la nivelul prețurilor existente în cadrul U.E. Prelevarea se determină ca
diferență între prețul mai ridicat practicat în U.E. și prețul de pe piața
internațională;
-prețurile de intervenție care au un nivel inferior prețurilor indicative
(orientative), dar superior celor practicate pe piața internațională. Ele sunt
utilizate de or ganismele naționale din țăril e membre ale U.E. pentru
achiziționarea produselor ale căror prețuri, din cauza ofertei prea mari, tind să
scadă.
Pentru protejarea agriculturii comunitare de concurența unor terțe
țări mai sunt utilizate taxele vamale, taxel e(suprataxele) de prelevare,
subvențiile pentru export ș.a.
Taxele de prelevare sunt utilizate atunci când prețul de import este
inferior prețului prag stabilit în cadrul U.E. Ele au rolul unor taxe vamale de
import, care se stabilesc zilnic în funcție de evoluția elementelor pe baza
cărora se calculează.

186Atunci când prețurile mondiale sunt mai mari decât cele comunitare,
la exportul produselor din U.E. se percep o prelevare de export , pentru a
împiedica pe producătorii comunitari să -și vândă peste granița produselor
lor, lăsând piața internă descoperită.
Dacă la produsele valorificate la export prețurile mondiale sunt
inferioare celor practicate în U.E. se acordă subvenții exportatorilor pentru
compensarea diferenței dintre cele două categorii de prețuri.
Pentru transpunerea în practică a politicii agra re a U.E. un rol
important revine Fondului European de orientare și Garanție Agricolă
(FEOGA). Prin secția de orientare se asigură finanțarea măsurilor cu
caracter structural care vizează dezvoltarea agriculturii comunitare, iar prin
secția de garanție se asigură mecanismul de intervenție pentru buna
funcționare a sistemului comunitar de prețuri ale produselor agricole.
Resursele FEOGA provin din bugetul comunitar, cheltuielile efectuate prin
intermediul acestui fond deținând ponderea în cheltuielile bugeta re ale
Uniunii Europene.
Asociația Europeană a Liberului Schimb –a fost înființată în urma
semnării Convenției pentru constituirea sa, care a avut loc la 3 mai 1960 la
Stockholm.
De la înființare AELS -ul și-a propus o integrare comercială a statelor
membre prin desființarea taxelor vamale numai în schimburile comerciale
dintre statele membre ale asociației, fără a institui un tarif vamal comun față
de țările terțe și fără a renunța la tarifele vamale naționale. Așadar, prin
Convenție s -a creat o zonă d e liber schimb și nu o uniune vamală sau o piață
comună. Țările membre ale AELS au procedat la eliminarea obstacolelor
tehnice din calea schimburilor din cadrul zonei respective și la o anumită
coordonare a politicilor agricole în ultimii ani.

187Organizați a Mondială a Comerțului (O.M.C.) –a fost înființată în
anul 1947 de către reprezentanții a 23 state care au participat la Conferința
de la Geneva, care au semnat acest acord, ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1948, sub numele de „Acordul General pentru Tarife și Comerț” (G.A.T.T.).
În prezent O.M.C. are peste 100 țări membre la care se adaugă peste 50 țări
care aplică regulile sale în comerțul internațional. O.M.C., ca organism
specializat în probleme de comerț, urmărește eliminarea treptată a
restricțiilor din calea schimburilor comerciale internaționale.
Principiile care stau la baza activității acestei organizații urmăresc:
-reducerea taxelor vamale;
-acordarea reciprocă între țările membre a clauzei națiunii celei mai
favorizate;
-interzicerea rest ricțiilor cantitative la import;
-limitarea și eliminarea subvențiilor din comerțul exterior;
-protejarea piețelor și a industriilor naționale prin taxe vamale care să nu
aibă caracter prohibit prin nivelul lor exagerat de mare;
-acordarea de concesii come rciale țărilor în curs de dezvoltare fără a li se
cere reciprocitate;
-valoarea la care se aplică taxele vamale să fie o valoare reală, adică
transformarea prețului extern în moneda națională să se facă la un curs
real (în principiul recunoscut de F.M.I.).
De la aceste principii fundamentale O.M.C. permite anumite derogări
astfel: s-a admis crearea de zone de liber schimb și de uniuni vamale; au fost
autorizate țările în curs de dezvoltare să introducă unele măsuri de politică
comercială cu caracter prote cționist; s -a consacrat principiul ne -reciprocității
în favoarea țărilor în curs de dezvoltare; s -au admis restricții cantitative la
importul unor produse pentru diverse motive, cum ar fi, echilibrarea balanței

188de plăți externe ș.a.
Pentru negocierile în domeniul reducerii tarifelor vamale activitatea
O.M.C. se concretizează în organizarea unor runde. Până în prezent au avut
loc mai multe runde de negocieri tarifare în cadrul cărora s -au obținut
importante concesii de ordin tarifar (concesii vamale).
Concesiile vamale obținute s -au concretizat în: reducerea nivelului
taxelor vamale existente; micșorarea decalajului dintre nivelul taxelor
vamale generale și cele preferențiale; consolidarea taxelor vamale în vigoare
la nivelul existent; angajamentul de a nu efectua măriri de taxe externe
pentru un anumit nivel.
Negocierile tarifare se desfășoară după metoda reducerii taxelor
vamale analizând produs cu produs, după metoda reducerii lineare a acestora
sau după metoda reducerii diferențiate.
Prima metodă de reducere este folosită, în general, în tratativele
bilaterale, dar poate fi utilizată și în cele multilaterale. S -a utilizat la „Runda
Dillon”, fiecare țară stabilind lista concesiilor vamale pe care le cere și le
oferă.
A doua metodă a fost aplicată la „Runda Kennedy” și ea a făcut ca
reducerea taxelor vamale să opereze în aceeași proporție la toate produsele
la care s-a convenit.
A treia metodă urmărește ca, odată cu reducerea taxelor vamale, să
se realizeze și apropierea sau armonizarea acestora. Așadar,în cadrul
rundelor de negocieri tarifare care au avut loc până în prezent mai
importante, prin rezultatele obținute, au fost: „Runda Dillon”, „Runda
Kennedy”, „Runda Tokyo” și „Runda Uruguay”.

1899.6. Taxele de înregistrare și de timbru
Taxele sunt plăți efectuate de persoane fizice și juridice pentru
serviciile prestate acestora de către instituțiile de drept public. Taxele
întrunesc o serie de atribute specifice impozitelor și anume: obligativitatea,
nerambursabilitatea și dreptul de ur mărire în caz de neplată. Spre deosebire
de impozite, ele presupun însă existența unei contraprestații. Practic, nu
există o egalitate între suma plătită cu titlu de taxă și costul serviciilor
oferite de stat în schimbul acesteia. De aceea, taxele conțin m ai mult sau
mai puțin, elemente de impozit.
După natura lor taxele pot fi: taxe judecătorești , încasate de la
instanțele jurisdicționale pentru acțiunile introduse de persoanele fizice și
juridice spre judecare; taxe de notariat , pentru eliberarea, certi ficarea,
legalizarea sau autentificarea de acte, copii sau traduceri de către notariate;
taxe consulare pentru eliberarea de certificate de origine, acordarea de vize
de către consulate; taxe de administrație , pentru eliberări de permise,
autorizații, legitimații de către organele administrației de stat.
Taxele se pot încasa în numerar sau prin virament, ca oricare alt
impozit, sau prin aplicarea de timbre fiscale mobile. Taxele se pot stabili în
sume fixe, când actele și faptele supuse taxării nu sunt e valuabile în bani,
sau ad-valorem, atunci când acțiunile sau faptele supuse taxării sunt
evaluate în bani.
După obiectul operațiunii care se efectuează și urmează a fi taxată,
taxele pot fi: taxe de timbru și taxe de înregistrare . Taxele de timbru se
percep la efectuarea de către instituțiile publice a unor operații cum sunt:
autentificarea de acte, eliberarea unor documente (cărți de identitate, pașa –
poarte, permise de conducere auto etc.), legalizări de acte etc. Taxele de

190timbru poartă această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea
de timbre fiscale mobile.
Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobil, constituirea de
societăți și la majorarea capitalului acestora, la fuzionări, dizolvări și
partajări de societăți, cedări de fonduri de comerț, de clientelă etc.
Legislațiile financiare ale unor țări mai deosebesc o categorie inter –
mediară între impozite și taxe, denumită contribuție . Sunt considerate
contribuții sumele percepute de anumite instituții de drept public pentru
avantajele reale sau presupuse de care se bu cură o persoană fizică sau
juridică din partea acestora. Pe calea contribuției se stabilește de la bun
început o participare parțială la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat
pentru oferirea acelui avantaj. De exemplu, în Germania se percep:
contribuții pentru construcția de șosele de la proprietarii terenurilor
limitrofe, avantajați în mod deosebit prin aceste lucrări publice; contribuții
pentru circulația străinilor, ce se încasează de la persoanele și întrep rinderile
care obțin avantaje economice deosebite de pe urma circulației străinilor
(hoteluri, magazine etc.).
9.7. Sistemul impunerii indirecte în România
În România reforma sistemului financiar -fiscal și-a făcut simțită
influența și asupra impozitel or indirecte. Dacă până în anul 1992 cel mai
important impozit indirect a fost impozitul pe circulația mărfurilor, care
îmbracă forma impozitului pe cifra de afaceri brută, multifazic, începând cu
1 iulie 1993 s -a introdus taxa pe valoare adăugată.
Taxape valoare adăugată este un impozit indirect, care îmbracă
forma impozitului pe cifra de afaceri netă, ce se aplică numai asupra valorii

191adăugate de către fiecare participant la procesul de producție și circulație al
unei anumite mărfi.
Valoarea adăugată este reprezentată de diferența dintre vânzările și
cumpărările în cadrul aceluiași stadiu al circuitului economic.
Taxa pe valoare adăugată se aplică asupra tranzacțiilor fiecărui
stadiu al circuitului economic și reprezintă un venit al bugetului de sta t.
Obiectul impunerii îl reprezintă operațiunile cu plată precum și cele
asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă de către persoane
juridice și fizice, cum sunt:
-livrările de bunuri mobile și prestări de servicii efectuate în cadrul
exercitării activității profesionale;
-transferul proprietății bunurilor imobiliare între agenții economici
și între aceștia și instituții publice sau persoane fizice. Transferul p roprietăți
bunurilor imobiliare intră în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată
indiferent de forma prin care se realizează: vânzări, schimb, închiriere cu
clauza trecerii proprietății bunurilor respective după plata ultimei rate sau la
o anumită da tă;
-importul de bunuri și servicii.
Sunt asimilate livrările de bunuri și prestărilor de servicii și
următoarele operațiuni:
-vânzarea cu plata în rate sau închirierea unor bunuri pe baza unui
contract cu clauza trecerii proprietății asupra bunuri lor respective după plata
ultimei rate sau la o anumită dată;
-preluarea de către agentul economic a unor bunuri în vederea
folosirii, sub orice formă, în scop personal sau pentru a fi puse la dispoziția
altor persoane fizice sau juridice în mod gratuit , cu excepția celor ce se
încadrează în plafoanele stabilite pentru donațiile făcute în scopuri

192umanitare și pentru sprijinirea activităților sociale, culturale, sportive și
pentru cheltuielile de protocol, reclamă și publicitate;
-prestarea de cătr e agenții economici a unor servicii cu titlu gratuit
pentru alte persoane fizice sau juridice, cu excepția celor menționate mai
sus;
-utilizarea de către agenții economici, pentru activitatea proprie, a
unor produse sau servicii realizate în unitățile a cestora, cu excepția celor
încorporate direct în bunurile sau serviciile supuse taxei pe valoarea adăugată.
Nu se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată
operațiunile privind livrările de bunuri și prestări servicii rezultate din
activitatea specifică autorizată, efectuate de către:
-asociațiile fără scop lucrativ, pentru activitățile cu caracter social –
filantropic;
-organizațiile care desfășoară activități de natură religioasă, politică
sau civică;
-organizațiile sindicale pentr u activitățile legate de apărarea
colectivă a intereselor materiale și morale ale membrilor lor;
-instituțiile publice pentru activitățile lor administrative, sociale,
educative, de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale și sportive.
Persoanele juridice mai sus menționate sunt supuse plății taxei pe
valoare adăugată pentru operațiunile efectuate în mod sistematic, direct sau
prin unități subordonate, pentru obținerea de profit.
Plătitorii taxei pe valoare adăugată sunt:
-agenții economici înregistrați la organele fiscale competente ca
plătitori de TVA, pentru livrările de bunuri mobile, transferul proprietății
bunurilor imobiliare și prestările de servicii supuse TVA în cotele legale;
-titularii operațiunilor de impor t de bunuri, direct, prin comisionari

193în vamă sau terțe persoane juridice care acționează în numele și din ordinul
titularului operațiunii de import;
-persoanele fizice pentru bunurile introduse în țară potrivit
regulamentului vamal aplicabil acestora;
-persoanele juridice sau fizice cu sediul sau cu domiciliul stabil în
România, pentru bunurile din import înch iriate, inclusiv pe bază de
contracte de leasing, precum și pentru serviciile efectuate de prestatori cu
sediul sau cu domiciliul în străinătat e, referitoare la: cesiuni și concesiuni
ale dreptului de autor, brevete de mărci de fabrică și de comerț sau alte
drepturi similare; prestații de publicitate; prestațiile consultanților,
inginerilor, birourilor de studii, avocaților, experților contabili și alte
prestații similare; prelucrarea de date și furnizare de informații; operațiuni
bancare, financiare, de asigurare și de reasigurare; punerea la dispoziție de
personal.
Dacă persoana care realizează operațiuni impozabile nu are sediul
sau domiciliu l stabil în România, este obligată să desemneze un reprezentant
fiscal în România, care se angajează să îndeplinească obligațiile ce -i revin
conform normelor în vigoare.
Din punct de vedere al regulilor de impozitare , operațiunile ce intră
în sfera de ap licare a taxei pe valoare adăugată se împart în următoarele
categorii:
-operațiuni impozabile obligatoriu, la care se aplică cota stabilită
asupra bazei de impozitare. Pentru aceste op erațiuni, taxa pe valoarea
adăugată se calculează asupra sumelor obți nute din vânzări de bunuri sau
prestări servicii la fiecare stadiu al circuitului economic până la
consumatorul final. Din taxa facturată corespunzător sumelor reprezentând

194contravaloarea bunurilor și serviciilor achiziționate sau produse în unități
proprii, destinate reali -zării operațiunilor impozabile;
-operațiuni la care se aplică cota zero. Pentru aceste operațiuni,
furnizorii de bunuri sau prestatorii de servicii au dreptul de deducere a taxei
pe valoare adăugată aferentă bunurilor și serviciilor achiziționate, destinate
realizării operațiunilor impo zabile;
-operațiuni scutite de plata taxei pe valoarea adăugată. În cazul
acestor operațiuni, furnizorii sau prestatorii de serviciu nu au dreptul la
deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor destinate realizării
produselor sau serviciilo r scutite, dacă prin normele în vigoare nu se
prevede altfel.
Sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată următoarele
categorii de operațiuni:
a) livrările de bunuri și prestările de servicii rezultate din activitatea
specifică autorizată, efectua tă în țară de către:
-unitățile sanitare și de asistență socială: spitale, sanatorii, policlinici,
aziluri, case de copii și altele, autorizate să desfășoare activități medico –
sanitare și de asistență socială;
-unitățile de știință și de învățământ, de cul tură și sport, în cadrul
învățământului general, liceal, superior, școlilor profesionale, de meserii
sau postliceală, școlilor de maiștrii, centrelor de perfecționare a
pregătirii profesionale, învățământului postuniversitar, precum și
unitățile de învățăm ânt cu scop social. Sunt scutite, de asemenea,
unitățile care desfășoară activitate de cercetare -dezvoltare și execută
programe, subprograme și teme componente Programului național de
cercetare științifică și dezvoltare tehnologică, precum și acțiuni c uprinse
în acestea;

195-persoanele fizice care prestează muncă la domiciliu, ale căror venituri
sunt asimilate salariilor;
-liber profesioniștii autorizați care își desfășoară activitatea individual,
precum și persoanele fizice și asociațiil e familiale autori zate să
desfășoare activități economice pe baza liberei inițiative;
-gospodăriile agricole individuale și asociațiile de tip privat ale acestora;
-organizațiile de nevăzători, asociațiile persoanelor handicapate și
unitățile economice în care își desfășoar ă activitatea membrii acestora;
-cantinele organizate pe lângă instituțiile de învățământ, agenții econo –
mici și sociali și instituțiile publice pentru vânzările de preparate culi –
nare proprii către personalul care își desfășoară activitatea în unitățile
respective, cu excepția celor care funcționează în regim de alimentație
publică;
-instituțiile bancare, financiare, de asigurări și reasigurări, Regia Auto –
nomă Loteria Națională, Regia autonomă „Monetăria Statului” pentru
producerea de medalii, insigne și monede;
-lucrările de construcții, amenajări, reparații și întreținere pentru cimitire,
monumente comemorative, reparații și în treținere pentru cimitire,
monumente comemorative ale combatanților, eroilor, victimelor de
război și ale Revoluției din decembri e 1989, inclusiv livrarea unor
obiecte de uz funerar;
-încasările din taxele de intrare la muzee, tâ rguri, expoziții, grădini
zoologice și botanice, biblioteci;
-activitățile de tipărire și vânzare a timbrelor, la valoarea declarată;
-vânzarea de opere ori ginale efectuate de autori;
-operații care intră în sfera de aplicare a impozitului pe spectacole,
impozitului pe venit din activitatea de taximetrie, a taxelor pentru

196acordarea licențelor în vederea practicării jocurilor de noroc;
-editări, tipăriri și vâ nzări de cărți, ziare, reviste, programe radio și
televiziune, cu excepția activităților și programelor cu caracter de
reclamă și publicitate;
-arendările de pământ și închirierile de clădiri și utilaje cu caracter agricol;
-operațiunile de vânzare a deșeu rilor din industrie și a materialelor
recuperate, precum și cele de intermediere, de comision sau de altă
natură, legate de acestea. Agenții economici care efectuează asemenea
operații vor deduce taxa pe valoare adăugată pentru bunurile și serviciile
apro-vizionate destinate realizării unor operațiuni cum sunt cele care
privesc sortarea, presarea, balotarea, manipularea, depozitarea,
transportul etc.;
-vânzările de terenuri, cu excepția celor destinate construcțiilor;
-aportul de bunuri și servicii la capit alul social al societăților comerciale;
-produsele și serviciile importate pentru consumul populației.
b) operații de import cu privire la:
-importul de bunuri care sun scutite de taxe vamale;
-importul de mașini, utilaje, instalații, echipamente și mijloace de trans –
port necesare pentru investiții, constituir e ca aport în natură sau
achiziționate din aportul în numerar al investitorilor străini la capitalul
social sau la majorarea acestuia;
-mărfurile din import comercializate în r egim de duty -free sau prin
magazinele destinate servirii în exclusivitate a reprezentanțelor
diplomatice și a personalului acestora;
-importurile de aur al Băncii Naționale a României;
-bunurile și serviciile provenite sau finanțate direct din ajutoare sau

197împrumuturi neramb ursabile de către diverse organisme externe;
-bunurile introduse în țară de persoanele fizice fără plata taxelor vamale
potrivit Regulamentului vamal aplicat acestor persoane;
-reparațiile și transformările de nave și aeronave românești în străinătate
etc.;
-licențe de film și programe, drepturi de transmisie, abonamente la
agenții de știri externe și altele de această natură, destinate activității de
radio și de televiziune.
Baza de impozitare pentru bunurile livrate și serviciile prestate este
reprezenta tă de toate sumele, valorile, bunurile sau serviciile primite sau
care urmează a fi primite de furnizor (prestator) în contrapartidă, exclusiv
taxa pe valoare adăugată.
Baza de impozitare se determină avându -se în vedere:
-prețurile negociate între vânz ător și cumpărător, precum și celelalte
cheltuieli datorate de cumpărător, pentru livrările de bunuri și care n -au fost
cuprinse în preț. Dacă un agent economic realizează pe lângă livrările de
bunuri și prestări de servicii și operațiuni de intermediere, va determina baza
de impozitare corespunzător fiecărei categorii de operațiuni. Prețurile negociate
includ și accizele legale;
-tarifele negociate pentru prestările de servicii;
-valoarea rezultată din aplicarea cotei de comision sau suma con –
venită între parteneri, pentru operațiunile de intermediere;
-prețurile de piață sau, în lipsa acestora, costurile bunurilor realizate
de agenții economici pentru folosința proprie sau predate sub diferite forme
agenților sau altor persoane;
-valoarea în vamă, determinată potrivit reglementărilor legale, la care
se adaugă taxa vamală, alte taxe și accizele pentru bunurile și serviciile de

198import;
-prețurile de piață sau, în lipsa acestora, costurile aferente serviciilor
prestate pentru folosința proprie a unui agent economic sau cu titlu gratuit
pentru alte persoane juridice sau fizice;
-prețurile vânzărilor efectuate din depozitele vămii sau stabilite prin
licitație.
Nu se includ în baza de impozitare următoarele elemente:
-remizele și alte reduceri de pr eț acordate de către furnizor direct
agentului cumpărător. Pentru a putea fi excluse din baza de impozitare,
remizele și alte reduceri de preț trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiții: să fie efective și în sume exacte în beneficiul
cumpărătoru-lui să fie reflectate în facturi;
-penalizările primite pentru neîndeplinirea totală sau parțială a
obligațiilor contractuale;
-dobânzile percepute pentru plățile cu întârziere în cazul vânzărilor
cu plata în rate sau la termen de peste 90 zile;
-sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului și care
apoi se decontează acestuia;
-ambalajele care circulă între furnizorii de mărfuri și clienți prin
schimb fără factură;
-sumele încasate de la bugetul de stat de către agenții econ omici,
înregistrați al organele fiscale ca plătitori de TVA, care sunt destinate
finanțării investițiilor, acoperirii diferențelor de preț și de tarif și finanțării
stocurilor de produse cu destinație specială.
Cotele de impozitare . Taxa pe valoare adăuga tă se calculează prin
aplicarea cotei legale asupra bazei de impozitare.
Faptul generator și exigibilitatea taxei pe valoare adăugată sunt

199două elemente foarte importante în funcție de care se determină momentul
în care ia naștere obligație agentului econ omic de a plăti taxa, pe de o parte
și dreptul organului fiscal de a pretinde la o anumită dată plata taxei datorată
bugetului de stat, pe de altă parte.
Obligația de plată ia naștere, de regulă, la data efectuării livrării de
bunuri mobile, transferului proprietății bunurilor imobiliare și prestării de
servicii.
Pentru anumite operațiuni este prevăzut în mod expres momentul
când ia naștere obligația plății taxei, ca de exemplu: data înregistrării
declarației vamale în cazul importului de bunuri sau a rec epției serviciilor
importante; data vânzării bunurilor către beneficiar în cazul operațiunilor
efectuate prin intermediar sau consignație; data când s -au emis documentele
privind preluarea anumitor bunuri achiziționate sau fabricate de agentul
economic în scopul folosirii lor sub orice formă sau puse la dispoziția altor
persoane în mod gratuit; data documentelor din care rezultă prestarea unor
servicii cu titlu gratuit de către agentul economic.
Pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii parțial e, obligația
de plată se determină corespunzător valorii bunurilor livrate și serviciilor
prestate. În cazul plății în rate a unor ase menea operații sau când se
încasează succesiv, obligația ia naștere la expirarea perioadei pentru care se
face decontarea sau, după caz, la data prevăzută pentru plata ratelor.
Determinarea taxei pe valoare adăugată se face avându -se în vedere
baza de impozitare (calcul) și cota de impozit.
Taxa pe valoare adăugată, ce se cuvine bugetului de stat pentru un
bun livrat sau un serviciu prestat, se determină când acestea au intrat în
posesia utilizatorului final. De -a lungul circuitului economic pe care -l
străbate un bun sau serviciu, taxa pe val oare adăugată se percepe

200corespunzător valorii adăugate în fiecare fază a acestui circuit. Realizarea
mecanismului de percepere a taxei se face prin sistemul deducerilor , la care
au dreptul participanții la procesul de producție și de circulație, plătitori de
TVA.
Agenții economici, persoane juridice și fizice, plătitori ai taxei pe
valoare adăugată au unele obligații cu privire la: înregistrarea la organele
fiscale, întocmirea documentelor de vânzare, evidența operațiunilor și plata
taxei pe valoare adăug ată. Atât agenții nou înființați, cât și cei care au
depășit plafonul de scutire sunt obligați să solicite organelor fiscale luarea în
evidență ca plătitori ai taxei pe valoarea adăugată.
Cu prilejul efectuării de operații impozabile, agenții economici și
persoanele fizice sunt obligate să emită facturi fiscale sau alte documente
legale, folosind în acest scop formularele stabilite prin norme ale organelor
competente, completate cu toate elementele necesare.
Plătitorii taxei pe valoarea adăugată au obliga ția să organizeze
evidența, potrivit normelor în vigoare, din care să rezulte toate elementele
necesare calculării taxei pentru livrările efectuate și serviciile prestate și a
celei aferente intrărilor, pentru a putea determina cu exactitate suma
cuvenităbugetului de stat. Plătitorii care nu au obligație organizării
contabilității proprii, trebuie să țină un registru în care să înregistreze zilnic
toate operațiile efectuate.
Lunar, până la data de 25 a lunii următoare, plătitorii taxei pe
valoarea adăugat ă trebuie să depună la organul fiscal decontul privind suma
impozabilă și taxa exigibilă realizată. Acest decont se depune chiar dacă
într-o anumită lună nu au existat operații impozabile, ori suma de plată sau
de ramburs este zero.
La solicitarea organel or fiscale, plătitorii taxei pe valoarea adăugată

201trebuie să furnizeze toate informațiile și documentele necesare stabilirii
operațiunilor impozabile efectuate atât la sediul principal, cât și la sucursale
sau agenții. Până la data de 15 august plătitorii mai sunt obligați să furnizeze
organelor fiscale informații privind operațiile impozabile probabile ce se vor
realiza în anul următor.
Până la data de 25 a lunii următoare, plătitorii taxei pe valoarea
adăugată au obligația să achite taxa prevăzută în dec ontul lunar înaintat
organului fiscal. În caz de încetare a activității, taxa trebuie achitată
simultan cu depunerea la organul fiscal a cererii privind scoaterea din
evidență ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată.
În cazul operațiilor de import de bun uri, plata taxei pe valoarea
adăugată se face la organul vamal, concomitent cu achitarea taxelor vamale.
Pentru bunurile introduse în țară în regim de leasing, plata taxei pe
valoare adăugată se face avându -se în vedere sumele și termenele de plată
prevăzute în contractele încheiate pentru perioada de leasing.
Organele fiscale au obligația să controleze calcularea corectă și plata
la timp a taxei pe valoarea adăugată.
Pentru neplata la timp a taxei, integral sau parțial, asupra sumei
neachitate se percep majorări de întârziere.
Accizele. Conform regimului fiscal din țara noastră, pentru anumite
produse din producția internă sau din import sunt prevăzute, pe lângă taxa pe
valoarea adăugată, taxe speciale de consumație cunoscute sub numele de
accize. În ge neral sunt supuse accizelor următoarele produse menționate de
normele în vigoare: alcoolul etilic alimentar, băuturile alcoolice și orice alte
produse destinate industriei alimentare sau consumului, care conțin alcool
etilic alimentar; produsele din tutun; produsele petroliere; alte produse, aparate
video etc.

202În categoria de plătitori ai accizelor se cuprind agenții economici
(persoane juridice și asociații familiale) și persoanele fizice care produc,
importă sau comercializează produse din cate goria celo r care intră sub
incidența accizelor.
Pentru alcoolul etilic alimentar, provenit din țară sau din import,
utilizat ca materie primă în obținerea băuturilor alcoolice spirtoase, acciza se
plătește o singură dată de către agentul economic producător sau imp ortator
de alcool etilic alimentar.
Totodată, plătitori de accize sunt și agenții economici prestatori,
pentru toate cantitățile de alcool etilic alimentar obținut în sistem de prestări
de servicii, indiferent dacă acestea se comercializează ca atare sau se intro-
duc în fabricație proprie pentru obținerea altor produse, atât de către agentul
economic prestator, cât și de către beneficiarul prestației; agenții economici
de mai sus, care cumpără de la producătorii individuali –persoane fizice –
produse de n atura celor supuse accizelor, pentru prelucrare și/sau
comercializare; persoanele fizice care introduc în țară alcool și băuturi
alcoolice destinate consumului individual, în cantități ce depășesc limitele
admise în regim de scutire de taxe vamale; agenții economici, pentru
cantitățile de produse supuse accizelor, acordate ca dividende sau ca plată în
natură acționarilor, asociaților și, după caz, persoanelor fizice.
Cotele accizelor , pentru produsele menționate mai sus sunt stabilite
în sume fixe exprimat e în euro pe unitate de măsură (de regulă pe hectolitru).
Baza de impozitare pentru calculul accizelo r o reprezintă fie
cantitatea de alcool pur conținută, fie cantitatea de băuturi exprimată în
hectolitri, multiplicată cu numărul de grade alcoolice conținut.
În cazul produselor din grupa alcool etilic alimentar, băuturi alcoolice și
orice alte produse destinate industriei alim entare sau consumului, care

203conțin alcool etilic alimentar, provenite din țară sau din import și care sunt
utilizate ca materie primă pentru obținerea altor produse supuse accizelor –
altele decât băuturile alcoolice spirtoase –agenții economici prelucrăt ori pot
deduce, pe bază de documente justificative, din accizele datorate pentru
produsele finale facturate, accizele plătite în vamă sau la achiziționarea de
pe piața internă a materiei prime.
Pentru produsele din tutun, plătitori de accize sunt agenții economici
–persoane juridice, asociații familiale și persoane fizice autorizate –care
produc sau importă astfel de produse. În categoria de plătitori se încadrează și
persoanele fizice care introduc în țară produse din tutun, destinate consumului
individual, în cantități ce depășesc limitele admise în regim de scutire de taxe
vamale.
Pentru țigarete, indiferent de proveniența și de calitatea acestora se
datorează o acciză specifică, stabilită în euro pe 1000 țigarete, la care se
adaugă o cotă procentuală aplicată asupra bazei de impozitare.
Baza de impozitare pentru stabilirea componentei procentuale a
accizelor la țigarete este:
-pentru produsele din producția internă –prețul de livrare mai puțin
acciza, respectiv prețul producătorului, care nu poate f i mai mic decât
suma costurilor ocazionate de obținerea produsului respectiv;
-pentru produsele din import –valoarea în vamă, la care se adaugă taxele
vamale și alte taxe speciale, după caz.
Pentru produsele din tutun, altele decât țigaretele, se datore ază
bugetului de stat accizele specifice, stabilite în euro pe unitatea de măsură
(kg sau 1000 buc.).
În cazul produselor petroliere, plătitorii de accize sunt agenții econo –
mici producători sau importatori de carburanți auto care datorează bugetului

204destat accize stabilite în euro pe tona de produs finit.
Sunt supuse la plata accizelor și alte produse și grupe de produse
cum sunt: cafea, ape minerale și ape gazoase, confecții din blănuri naturale
(cu excepția celor de iepure, oaie, capră), articolele din cristal, bijuteriile din
aur și/sau platină (cu excepția verighetelor), autoturismele și autoturismele
de teren, parfumurile, aparatele video, camerele video, cuptoarele cu micro –
unde, aparatele de condiționat aer etc.
Plătitorii de accize pentru pro dusele de mai sus sunt agenții econo –
mici–persoanele juridice, asociații familiale și persoane fizice autorizate –
care produc, importă și comercializează astfel de produse.
Accizele preced taxa pe valoarea adăugată și se calculează o singură
dată, prin aplicarea cotelor procentuale asupra bazei de impozitare.
Baza de impozitare este reprezentată de:
-pentru produsele de producție internă –prețurile de livrare, mai puțin
accizele, respectiv prețul producătorului care nu poate fi mai mic decât
suma costurilor ocazionate de obținerea produsului respectiv;
-pentru produsele din import –valoarea în vamă, la care se adaugă
taxele vamale și alte taxe speciale, după caz;
-pentru bunurile provenite de la persoane fizice neînregistrate ca agenți
economici, dar comercializate prin agenți economici –contravaloarea ce
se cuvine deponentului;
-pentru bunurile aman etate de către persoanele fizice și devenite
proprietatea caselor de amanet -contravaloarea încasată de casele de
amanet la vânzarea bunurilor respective, mai puțin accizele;
-pentru cafea, cafea cu înlocuitor și cafea solubilă inclusiv amestecuri cu
cafea solubilă –accizele se determină prin aplicarea sumelor fixe stabili –
te în euro pe unitate de măsură asupra cantităților produse sau importate.

205Sunt scutite de plata accizelor:
-produsele exportate direct sau prin agenți economici care își desfășoară
activitatea pe bază de comision;
-produsele comercializate prin magazinele autorizate să comercializeze
mărfuri în regim de duty -free;
-produsele importate în regim de tranzit sau imp ort temporar, atât timp
cât se află în această situație;
-bunurile din import provenite din donații sau finanțate direct din
împrumuturi nerambursabile precum și din programe de cooperare
științifică și tehnică, acordate de guverne străine și de organizați i
internaționale, instituțiilor de învățământ și cultură, ministerelor, altor
organe ale administrației publice în condițiile stabilite de Ministerul de
Finanțe;
-autoturismele și autoturismele de teren, constituie ca aport în natură sau
achiziționate din aportul în numerar al investitorilor la capitalul social
sau la majorarea acestuia în condițiile stabilite de Ministerul Finanțelor;
-alcoolul etilic alimentar, utilizat în producția de medicamente, de alcool
sanitar și de oțet alimentar;
-alcoolul etilic alimentar, utilizat în scop medical în spitale și farmacii.
Accizele sunt datorate bugetului de stat la momente diferite astfel:
-la data efectuării livrării pentru produsele din producția internă;
-la data efectuării formalităților de recepție a alcoolul ui etilic alimentar
rezultat din procesare la prestatorul de servicii;
-la data transferului alcoolului etilic alimentar din secția de producție în
cea de prelucrare a acestuia în băuturi alcoolice, în cazul unităților care
dețin atât secții de producerea alcoolului etilic alimentar, cât și de produ –
cere a băuturilor alcoolice;

206-la data înregistrării declarației vamale de import, pentru importatori;
-la data cumpărării, pentru agenții economici achizitori;
-la data vânzării bunurilor, în cazul bunurilor pro venite de la persoane
fizice neînregistrate ca agenți economici și a bunurilor amanetate de
persoane fizice și devenite proprietatea caselor de amanet.
În cazul țițeiului și gazelor naturale din producția internă se datorează
bugetului de stat impozit de agenții economici autorizați din momentul
livrării. Impozitul datorat precede taxa pe valoare adăugată și se calculează
prin aplicarea sumelor stabilite în lei pe unitatea de măsură (tonă, cantitate de
1000 m3).
Pentru jocurile de noroc, organizate pe ter itoriul României, cu
excepția cazinourilor, se datorează bugetului de stat o taxă de 20%. Taxa se
aplică asupra veniturilor realizate din exploatarea jocurilor de noroc,
calculate ca diferență între totalul rulajului încasărilor pentru fiecare tip de
joc și totalul premiilor acordate jucătorilor, în limitele normelor în vigoare.
Pentru cazinouri, taxa este anuală și se stabilește în euro pe masa de
joc, astfel:
-pentru ruletă –30. 000 euro/masa de joc
-pentru jocuri de cărți, inclusiv zaruri –20. 000euro/masa de joc.
Au calitatea de plătitori ai taxei pentru jocurile de noroc societățile
comerciale înregistrate legal în România și autorizate să organizeze și să
exploreze astfel de jocuri.
Accizele și impozitele mai sus prezentate se plătesc în lei. Valoarea
în lei a accizelor și a impozitelor datorate bugetului de stat, stabilit în euro
pe unitatea de măsură, se determină prin transformarea sumelor exprimate în
euro la cursul de schimb valutar, stabilit de Banca Națională a României în
fiecare zi de joi. Acest curs se utilizează pe toată durata săptămânii

207următoare. Răspunderea calculării și vărsării la bugetul de stat a accizelor, a
impozitului la țițeiul și la gazele naturale din producția internă, precum și a
taxei pentru jocurile de noroc revine p lătitorilor menționați mai sus.
Monopolurile fiscale (de stat) constituie o altă formă de manifestare
a impozitelor indirecte. Ele se instituie asupra producției și vânzării anumitor
produse.
Monopolul fiscal nu este un impozit special, ci o modalitate de
percepere a impozitului indirect.
Potrivit Legii nr. 31/1996, prin monopol de stat se înțelege dreptul
statului de a stabili regimul de acces al agenților economici cu capital de stat
și privat, inclusiv producători individuali, la activitățile economice ce
constituie monopol de stat și condițiile de exercitare a acestora.
În țara noastră constituie monopol de stat următoarele activități:
-fabricarea și comercializarea armamentului, munițiilo r și explozibililor;
-producerea și comercializarea stupefiantelor și a medicamentelor care
conțin substanțe stupefiante;
-extracția, producerea și prelucrarea în scopuri industriale a metalelor
prețioase și a pietrelor prețioase;
-producerea și emisiunea d e timbre fiscale și mărci poștale;
-fabricarea și importul, în vederea comercializării în condiții de calitate, a
alcoolului și a băuturilor spirtoase distilate;
-fabricarea și importul în vederea comercializării în condiții de calitate, a
produselor din t utun și a hârtiei pentru țigarete;
-organizarea și exploatarea pronosticurilor sportive;
-nu constituie monopol de stat fabricarea băuturilor alcoolice în
gospodăriile personale pentru consum propriu.
Taxele vamale sunt sumele de bani ce se percep de cătr e organele

208vamale asupra importului, exportului și tranzitul de mărfuri. Cele mai
frecvente sunt taxele vamale de import, pe care statul le încasează la intrarea
în țară a unor mărfuri cumpărate de pe piața externă.
În România, taxele vamale care se aplic ă sunt cele de import potrivit
tarifului vamal de import.
Subiectul taxelor vamale este reprezentat de persoana juridică sau
fizică care importă bunuri supuse taxei vamale conform tarifului vamal de
import al României. În calitatea de suportator apare per soana care consumă
bunurile provenite din import pentru care s -au plătit taxe vamale.
Sfera de aplicare . Taxele vamale de import se aplică la toate
mărfurile care fac obiectul importurilor, mai puțin cele exceptate de la plata
taxelor vamale, potrivit tar ifului de import al României. Dacă anumite
bunuri importate provin din țări cu care România întreține relații comerciale
pe baza unor convenții sau înțelegeri internaționale, aplicarea taxelor vamale
se face în conformitate cu prevederile acestora.
Baza de calcul a taxelor vamale este reprezentată de valoarea în
vamă a mărfurilor, exprimată în lei. Valoarea în vamă a mărfurilor importate
se determină potrivit regulilor prevăzute în Acordul privind aplicarea art.
VII din Acordul General pentru Tarife și Com erț.
La valoarea în vamă astfel stabilită se adaugă, dacă nu au fost incluse
în prețul de import, următoarele elemente:
-cheltuielile de transport pe parcurs extern ale mărfurilor importate;
-cheltuielile de încărcare -descărcare și de manipulare conexe
transportului mărfurilor importate pe parcursul extern;
-costul asigurării pe parcurs extern.
Valoarea în vamă se determină și se declară de către importatori,
direct sau prin reprezentanții autorizați ai acestora care sunt obligați să

209depună la vamă, cu ce lelalte documente necesare vămuirii mărfii, o
declarație pentru valoarea în vamă, însoțită de facturi sau de alte documente
de plată a mărfii și a cheltuielilor pe parcurs extern aferente acesteia.
Cotele de impunere , în cazul taxelor vamale, sunt exprimate
procentual, diferențiate pe mărfuri sau grupe de mărfuri și sunt cele în
vigoare la data înregistrării declarației vamale de import.
În tariful vamal de import sunt prevăzute scutiri de taxe vamale
pentru următoar ele categorii de bunuri:
-ajutoare și donații, cu caracter social, umanitar, cultural, sportiv, didactic
primite de organizații sau asociații nonprofit cu caracter umanitar sau
cultural, ministere și alte organe ale administrației publice, sindicate și
partide politice, organizații de cult, federații, asociații sau cluburi
sportive, instituții de învățământ, fără a fi destinate sau a fi folosite
pentru subvenționarea companiei electorale sau a unor activități ce pot
constitui amenințări la siguranța naționa lă;
-bunurile străine care devin proprietatea statului;
-mostrele fără valoare comercială, materialele publicitare de reclamă și
documentare;
-alte bunuri prevăzute de normele legale în vigoare.
Pentru a putea beneficia de scutire de taxe vamale, bunuril e mai sus
menționate trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
-să fie trimise de expeditor către destinatar fără nici un fel de
obligații de plată;
-să nu facă obiectul unor comercializări viitoare;
-să nu fie utilizate pentru prestații către terți, aducătoare de venituri ;
-să fie cuprinse în patrimoniul persoanei juridice și înregistrate în
evidența contabilă proprie.

210Mai sunt scutite de taxe vamale de import următoarele categorii de
bunuri:
-bunurile de origine română;
-bunurile reparate în străin ătate sau bunurile care le înlocuiesc pe
cele necorespunzătoare calitativ, returnate partenerilor externi în
perioada de garanție.

211Capitolul 10
ÎMPRUMUTURILE DE STA T. DATORIA PUBLICĂ
Conținut
10.1. Conținutul economic al creditului public
10.1.1. Împrumuturile de stat: trăsături caracteristice
10.2. Tehnica împrumuturilor de stat
10.2.1. Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat
10.1. Conținutul economic al creditului public
10.1.1. Împrumuturile de stat: trăsături caracteristice
În economia de piață, veniturile procurate de stat din impozite și
taxe, precum și cele de la întreprinderi și proprietățile sale adesea nu
acoperă integral cheltuielile bugetare ordinare. În asemenea situații,
autoritățile publice se ad resează persoanelor fizice și juridice care dispun de
mijloace bănești temporar libere, cerându -le să le încredințeze o parte din
acestea pentru acoperirea diferenței dintre cheltuielile și veniturile bugetare.
Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru buge tar, completarea
veniturilor publice se face cu resurse de împrumut, adică pe calea creditului
public. Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se

212realizează fie pe calea contractării directe de către stat de împrumuturi cu
persoanel e fizice sau juridice deținătoare de mijloace bănești libere, fie prin
intermediul unor instituții specializate -bănci, case de economii, case de
asigurări sociale și de pensii, societăți de asigurări și reasigurări, etc. -care
colectează disponibilități le bănești de pe piață și pe care le încredințează
apoi statului pe timp determinat.
În afară de autoritățile publice centrale și locale, apel la resurse de
împrumut mai fac întreprinderile private, publice și mixte, organizațiile
cooperatiste, ca și unel e categorii sociale, pentru asigurarea desfășurării
normale a activității lor economice (credite pe termen scurt), efectuarea de
investiții (credite pe termen mijlociu și lung) ori satisfacerea unor nevoi ale
populației (credite de consum). Cererea de cred it-public și privat -vine din
partea autorităților publice, a agenților economici și a populației, iar oferta
de resurse de împrumut este alcătuită din capitalurile bănești temporar
disponibile ale agenților economici, capitalurile și rezervele libere a le
băncilor și altor instituții financiare, veniturile rentierilor, economiile bănești
ale micilor producători de mărfuri, liber -profesioniștilor și celorlalte
categorii sociale.
Având aceleași surse de formare, creditul public intră în competiție
cu creditul privat. Oferta de capital de împrumut fiind limitată, satisfacerea
de credite din partea agenților economici limitează accesul la credite al
autorităților publice și invers.
Resursele bănești care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt
puse ladispoziția acelor solicitanți care acceptă condițiile de acordare a
creditului: garanție, termen de rambursare, rată a dobânzii, precum și
eventuale alte avantaje. Ajunse la dispoziția beneficiarilor, sumele
împrumutate capătă destinații diferite, și anum e: servesc drept capital

213productiv, sunt investite în bunuri de folosință îndelungată sau sunt cheltuite
în scopuri de consum, după caz. Indiferent de destinație, orice împrumut
trebuie să producă împrumutătorului un anumit venit care constituie însăși
rațiunea acordării sale. Natura acestui venit diferă însă în funcție de
destinația dată împrumutului.
Astfel, împrumutul contractat de un agent economic (societate
comercială cu activitate de producție) la o bancă și utilizat de aceasta în
calitate de capita l contribuie la sporirea masei profitului realizat. Din acest
profit, el cedează băncii o anumită parte, sub formă de dobândă, ca preț al
împrumutului acordat.
Acest mecanism, specific creditului bancar, utilizat în scopuri
productive de către agentul eco nomic, creează iluzia că orice sumă de bani
acordată cu titlu de împrumut este capabilă să producă dobândă. Ca
urmare, în practică s -a generalizat perceperea de dobânzi și la împrumuturile
utilizate în scopuri neproductive, cu toate că în asemenea cazuri, nefiind
folosite în calitate de capital, ele nu produc valoare adăugată, din care să se
plătească dobânda.
Așa stau lucrurile cu resursele bănești mobilizate de stat pe calea
creditului public și utilizate pentru finanțarea cheltuielilor militare, a celor
pentru funcționarea serviciilor publice, menținerea ordinii interne,
rambursarea datoriei publice ajunse la scadență, plata dobânzilor aferente,
etc. Cu toate că împrumuturile de stat folosite în mod neproductiv nu produc
valoare, ele sunt totuși purtătoa re de dobânzi. În acest caz, plata dobânzii și
restituirea împrumutului se fac pe seama veniturilor bugetare, adică în
principal pe seama impozitelor și taxelor.
În legătură cu folosirea împrumuturilor, trebuie menționat că sunt și
cazuri când sumele împr umutate de stat capătă o destinație productivă. În

214asemenea situații, dobânda se suportă din valoarea adăugată, în urma utili –
zări productive a împrumuturilor respective.
Din destinația diferită pe care o capătă creditul bancar și cel public
decurge deose birea dintre acțiunile și obligațiunile emise de societățile de
capital (societăți pe acțiuni, în comandită pe acțiuni, etc.), pe de o parte, și
obligațiunile împrumuturilor de stat, pe de altă parte.
Acțiunile emise de către o societate de capital reprezintă înscrisuri
care certifică deținătorului lor calitatea de coproprietar al acelei societăți. Ca
titlu de proprietate, acțiunile dau dreptul deținătorului lor la o cotă -parte din
profitul realizat, denumită dividend, și care variază de la un an la altul, în
funcție de rezultatele obținute.
Obligațiunile puse în circulație de o societate de capital certifică
deținătorului de capital calitatea de creditor și -i dau dreptul să primească o
dobândă la sumele împrumutate, indiferent de rezultatele financi are obținute
de societatea care a emis obligațiunile.
Acțiunile, ca și obligațiunile societăților de capital, n-au valoare
proprie,ci reprezintă numai o anumită valoare, și anume capitalul real
concretizat în mijloace de muncă, obiecte ale muncii și forț ă de muncă,
procurate cu banii primiți de la acționari, sau de la diverse categorii de
creditori, pe bază de obligațiuni și alte înscrisuri. Cu toate că acțiunile și
obligațiunile emise de o societate nu au valoare proprie, ele circulă totuși
independent d e capitalul real, adică se cumpără, se vând și se gajează, ca și
cum ar avea o asemenea valoare. Aceste înscrisuri sunt, prin urmare, capi –
taluliluzoriusaufictiv.
Obligațiunile împrumuturilor de stat constituie titluri care atestă
deținătorului lor cal itatea de creditor al statului; deși nu au o valoare proprie,
ele circulă ca și cum ar avea o asemenea valoare. În măsura în care sumele

215împrumutate de stat nu sunt folosite în scopuri productive, ci pentru
consum, obligațiunile împrumuturilor respective n u au în spatele lor un
capital real, capabil să producă valoare adăugată. Cu toate acestea, ele dau
deținătorului lor dreptul de a primi o dobândă din partea statului care se
suportă din resursele bugetare, prin urmare, obligațiunile împrumuturilor de
statreprezintă dublu capital fictiv.
Dobânda plătită de un agent economic unei bănci, pentru creditul
primit de la aceasta, exprimă, pe de o parte, relații de distribuire a valorii
adăugate între participanții la activitatea economică finanțată prin credit, iar
pe de alta, relații de redistribuire a profitului realizat de agentul economic
împrumutat și banca împrumutătoare.
Dobânda plătită de stat pentru mijloacele bănești împrumutate și
utilizate de acesta în scopuri neproductive exprimă relații de redistri buire a
venitului național; se redistribuie, în principal, veniturile persoanelor fizice
și juridice, mobilizate la buget pe calea impozitelor și taxelor, în favoarea
celor care au acordat bani cu împrumut statului și pentru care încasează dobânzi.
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înțelegere inter –
venită între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, și stat, pe de alta,
prin care prima consimte să pună la dispoziția statului o sumă de bani, sub
formă de împrumut, pe o perioadă deter minată, iar acesta din urmă se
angajează să o ramburseze la termenul stabilit și să achite dobânda și alte
costuri cuvenite.
Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1. Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de
impozit, care constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de
către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice, împrumutul exprimă
acordul de voință a părților. Aici se impune să facem o precizare: condițiile

216de emisiune și de rambursare a împrumutului, forma și mărimea venitului pe
care îl asigură, precum și alte eventuale avantaje acordate împrumutătorilor
se stabilesc de organele de decizie competente ale statului, fără consultarea
prealabilă a subscriitorilor potențiali. Per soanele interesate pot să accepte
sau să refuze în bloc condițiile stabilite de stat, dar nu pot pretinde să li se
asigure un tratament preferențial față de ceilalți subscriitori.
Modul în care se stabilesc condițiile de emisiune și de rambursare a
unui împrumut de stat conferă contractului dintre împrumutat (statul) și
împrumutător (o persoană fizică sau juridică) un caracter diferit de cel al
contractului de credit bancar, care intervine între o bancă (împrumutător) și
o persoană fizică sau juridică (împ rumutat).
În cazul contractului de credit bancar, condițiile de acordare și de
rambursare a împrumutului se negociază de bancă cu fiecare solicitant în
parte; în plus, acest contract prevede obligația împrumutatului să prezinte o
garanție materială în fav oarea împrumutătorului. În cazul împrumutului
contractat de stat, acesta nu oferă o asemenea garanție împrumutătorilor săi.
De regulă, împrumuturile de stat au la bază principiul facultativității.
Istoria a cunoscut însă și cazuri de împrumuturi forțate, când subscrierea nu
a fost lăsată la latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter obligatoriu.
La împrumuturi forțate un stat recurge în împrejurări excepționale, și anume
atunci când independența națională, integritatea teritorială a statului sau
cuceririle sociale ale poporului au fost lichidate sau sunt grav amenințate.
2. Împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de pro -curare a
resurselor bănești de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează
prin aceea că se restituie, la terme nul fixat, persoanelor fizice și juridice care
l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la
dispoziția statului, definitivă și nerambursabilă.

217La plasarea unui împrumut, statul stabilește termenul de rambursare
a acestuia, care poate fi mai apropiat sau mai îndepărtat, în funcție de
evoluția previzibilă a veniturilor și cheltuielilor publice. De la această regulă
fac excepție împrumuturile perpetue, la emiterea cărora angajamentul
statului se limitează la plata unei anumite dobâ nzi creditorilor săi, pe o
perioadă de timp nedeterminată, fără să se stabilească un termen de restituire
a împrumutului propriu -zis. Lipsa unui angajament expres de rambursare a
unui asemenea împrumut nu împiedică însă statul împrumutat să răscumpere
la bursă înscrisurile împrumutului respectiv, în momentul în care această
operațiune prezintă conveniență economică.
3. Împrumutul de stat asigură deținătorilor de înscrisuri publice, pe
lângă rambursarea sumei împrumutate, și o anumită contraprestație. Pentru
a putea intra în posesia sumei de bani care îi lipsește și a o folosi potrivit
trebuințelor sale, statul se angajează să achite sistematic, deținătorilor de
înscrisuri publice „prețul” acestei folosințe. „Prețul” la care ne referim
îmbracă forma dobânzii , forma câștigului, ori ambele forme, după caz, la
care se adaugă adesea și alte avantaje materiale. Așa cum s -a mai arătat,
împrumutul de stat se deosebește de impozit, între altele, prin contra –
prestația pe care statul o oferă creditorilor săi.
Uneori,avantajele oferite de stat la lansarea unui împrumut sunt
ulterior restrânse, astfel, în condițiile scăderii ratei dobânzii pe piața
capitalului de împrumut, în perioada de criză sau de depresiune statul poate
proceda la conversiunea datoriei sale: preschi mbă înscrisurile unui
împrumut vechi, cu o dobândă ridicată, cu înscrisuri ale unui împrumut nou,
cu o dobândă mai redusă.
Alteori, avantajele materiale inițial oferite de stat creditorilor săi se
diminuează ca urmare a deprecierii accelerare pe care o su feră moneda în

218care a fost libelat împrumutul. Deși statul achită în mod sistematic dobânda
aferentă și rambursează ratele scadente ale împrumutului, totuși sumele ce
revin deținătorilor de înscrisuri publice au o putere de cumpărare mai mică
decât cea înc redințată de aceștia statului la lansarea împrumutului.
Destinația și rolul împrumuturilor de stat
Statul apelează la împrumuturi fie din necesitați de trezorerie, fie din
necesități de echilibru bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare
prevăzute a se realiza în anul considerat acoperă integral cheltuielile
bugetare. Deși pe întregul an bugetul de stat se prezintă echilibrat, totuși pe
parcursul acestuia, și cu deosebire în primele luni ale anului, poate să nu
existe o concordanță deplină într e termenele la care se încasează veniturile
și cele la care se efectuează cheltuielile. Ca urmare, în unele perioade plățile
devansează încasările, ceea ce provoacă un gol de casă, adică o insuficiență
temporară de resurse, în timp ce în altele se înregist rează un plus de resurse
față de ritmul normal al plăților.
Organul însărcinat cu execuția de casă a bugetului trebuie să
cunoască din timp perioadele în care se profilează goluri de casă pentru a
putea procura resursele necesare acoperirii acestora din a fara bugetului de
stat. În cazul în care toate resursele publice încasate pe teritoriul țării se
colectează la Trezoreria finanțelor publice, este posibil ca insuficiența de
resurse înregistrată la bugetul de stat sa fie acoperită pe seama sumei
împrumutat e de la o altă instituție de stat care înregistrează un prisos de
resurse. În momentul încasării veniturilor bugetare prevăzute, suma
respectivă se restituie instituției împrumutătoare.
În cazul în care disponibilitățile de resurse ale unor instituții pub lice
nu acoperă golul de casă al bugetului, atunci se solicită împrumuturi pe

219termen scurt la alți deținători de resurse bănești de pe piață. În ultimă
instanță, se face apel la Banca Centrală a țării, sub forma unui avans în
contul veniturilor bugetare vi itoare, în limitele și condițiile prevăzute de
lege. Resursele bănești împrumutate de la diverși deținători publici sau
privați nu măresc masa semnelor bănești în circulație, ci numai o
redistribuie. În schimb, resursele împrumutate de la Banca Centrală
reprezintă o emisiune de bani fără acoperire materială. Apelul la
împrumuturi din nece sități de trezorerie poate avea consecințe nefaste
asupra circulației bănești ori de câte ori acesta vizează sume importante și
nu se rambursează la termenele prevăzute.
În cazul în care veniturile fiscale și domeniale ordinare nu acoperă
integral cheltuielile bugetare pe întregul an, pentru finanțarea deficitului
rezultat statul se împrumută pe piața internă sau în străinătate. Întrucât
uneori deficitul bugetar atinge dime nsiuni mari, iar creditul public este
totuși limitat, statul apelează și la resursele Băncii Centrale. Aceasta îi
asigură împrumutul solicitat punând rotativa în funcțiune, adică emițând
bani fără acoperire. În perioada postbelică deficitul bugetar a căpăt at un
caracter cronic, numeroase țări ale lumii confruntându -se cu problema
deficitului bugetar public.
Pentru finanțarea deficitelor, potrivi t datelor FMI, în țările
dezvoltate, în țările în curs de dezvoltare din Asia și Orientul Mijlociu,
precum și în țările europene aflate în tranziție, s -a apelat în mod
preponderent la resurse interne și într -o mai mică măsură la cele externe. În
schimb, în țările în curs de dezvoltare din Africa și din emisfera vestică
precumpănitoare au fost resursele atrase din str ăinătate. Între resursele
interne, în frecvente cazuri, figurează și cele primite de la autoritatea
monetară și care sunt generatoare de inflație.

220Pentru împrumuturile contractate pe piața internă, inclusiv la Banca
Centrală, pe termen scurt, se emit bonu ri de tezaur. În unele țări, emisiunea
de bonuri de tezaur este plafonată prin lege, în timp ce în altele aceasta este
nelimitată. În acest din urmă caz, emisiunea de bonuri de tezaur din
instrument de trezorerie (de acoperire temporară a golurilor de casă ) se
transformă în mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de acoperire a
deficitului bugetar).
Sumele împrumutate de stat de la Banca Centrală au, cel puțin
teoretic, caracter rambursabil. Ele urmează să se restituie fie din excedentul
bugetar, atunci când acesta există, fie din împrumuturile contractate de stat
la diverse persoane fizice sau juridice (altele decât Banca Centrală). Practic
însă, rambursarea acestor împrumuturi are adesea un caracter formal: statul
stinge împrumuturile sale vechi, primi te de la banca de emisiune, pe seama
unor împrumuturi noi, contractate la aceeași instituție, ceea ce nu duce la
diminuarea masei de bani în circulație.
În România, în cursul exercițiului financiar anual, pentru acoperirea
decalajului temporar dintre înca sările și plățile din contul curent general al
Trezoreriei statului, Banca Națională a României poate acorda împrumuturi
cu termene de rambursare de cel mult 180 de zile și în condiții de dobândă
la nivelul pieței, pe bază de convenții încheiate cu Ministe rul Finanțelor.
Suma totală a împrumuturilor acordate nu poate depăși în nici un exercițiu
financiar anual echivalentul a 7% din veniturile bugetului de stat realizate în
anul precedent, iar soldul permanent al împrumuturilor acordate și
nerambursate nu po ate depăși în nici un moment suma totală rezultată din
dublarea capitalului și a fondului de rezervă al Băncii Naționale a României.
Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se
încheie, de regulă, pe termene mijlocii și lungi. Rambursarea ratelor

221scadente și achitarea dobânzilor aferente au drept consecință sporirea
cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage după sine ma jorarea impozitelor, iar în
caz de insuficiență a acestora, contractarea de noi împrumuturi.
În condițiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral
cheltuielile bugetare aprobate pentru anul următor, Guvernul țării are de ales
între sporir ea veniturilor fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau
introducerea de impozite noi) și contractarea de împrumuturi. De cele mai
multe ori, Guvernul optează pentru cea de -a doua soluție, din următoarele
considerente:
majorarea impozitelor constit uie o m ăsură nepopulară, deoarece
afectează nivelul de trai al populației, iar partidul (partidele) de la putere
evită să o aplice de teamă să nu -și piardă electoratul. În țările cu un nivel
ridicat al fiscalității, o nouă sporire a acesteia se lovește de împotrivirea
fermă a categoriilor sociale care ar urma să suporte sarcina suplimentară
împrumuturile de stat oferă categoriilor sociale avute un plasament sigur
și remunerator pentru disponibilitățile lor bănești
împrumuturile de stat reprezintă un mijloc mai rapid la procurare a
resurselor financiare decât impozitele directe. Perioada necesară pentru
identificarea și evaluarea materiei impozabile, stabilirea și perceperea
impozitelor, este mai îndelungată decât cea de subscriere la împrumut și
efectuare a vărsămintelor în contul acestuia.
În condițiile în care împrumutul se solicită la Banca Centrală,
termenul de obținere a resurselor bănești este și mai scurt decât în cazul în
care acesta se plasează în rândurile populației sau al persoanelor juridice
(altele decât Banca Centrală).
În problema rolului împrumutului de stat, economiștii contemporani
au o poziție diferită de aceea a confraților lor din perioada capitalismului

222ascendent. În ce privește dilema „impozite sau împrumuturi” pentru
finanțarea chelt uielilor bugetare, economiștii din perioada de ascensiune a
capitalismului erau adepți ai soluției impozitelor și criticau aspru recurgerea
la împrumuturi publice. Aceasta deoarece:
după opinia lor, activitatea economică trebuie să se desfășoare în
condiții de liberă concurență, pe baza inițiativei private, fără nici un
amestec din partea statului; cheltuielile publice trebuie reduse la
minimum, impozitele să fie modice, pentru a nu diminua interesul
întreprinzătorilor pentru dezvoltarea activității lor ec onomice, iar
echilibrarea bugetului de stat să se asigure exclusiv pe seama veniturilor
ordinare (fiscale și eventual domeniale);
împrumuturile antrenează cheltuieli bugetare suplimentare, sub formă de
dobânzi, comisioane, prime de rambursare, etc., care f ac necesară în
final majorarea impozitelor;
împrumuturile ușurează sarcina fiscală a generației prezente, dar
împovărează generațiile viitoare cu cheltuielile reclamate de
rambursarea ratelor scadente și plata dobânzilor;
împrumuturile publice afectează însăși capitalul națiunii, în timp ce
impozitele diminuează numai veniturile acesteia.
Realitatea zilelor noastre demonstrează în mod neîndoielnic că
împrumuturile constituie un mijloc de procurare a resurselor financiare
necesare statului mai costisitor decât impozitele; dobânzile și celelalte
avantaje acordate creditorilor statului majorează inevitabil cheltuielile
publice.
Împrumuturile de stat utilizate în scopuri neproductive reprezintă,
fără îndoială, impozite amânate. Apelul la împrumuturi pentru a coperirea

223deficitului bugetar nu scutesc societatea de povara acestora, doar întârzie
momentul transpunerii ei asupra contribuabililor.
Revenind la rolul important al împrumuturilor de stat în
redistribuirea produsului intern brut, menționăm că acesta se manifestă atât
pe plan intern, cât și pe plan internațional. Pe plan intern, împrumuturile
contribuie la redistribuirea produsului intern brut, inițial în momentul
plasării acestora de către stat. Cu acest prilej are loc o redistribuire în partea
destinată formării brute de capital și cea afectată consumului, deoarece o
parte din capitalul bănesc temporar liber, care cuprinde și capitalul industrial
vremelnic disponibil, este plasată în înscrisuri ale împrumuturilor de stat și
se folosește mai cu seamă în s copuri neproductive, în loc să servească la
lărgirea producției și a circulației. Ulterior, redistribuirea produsului intern
brut prin intermediul împrumuturilor are loc în momentul plății dobânzii
aferente împrumuturilor și care se suportă în principal di n impozite.
Subscriitorii la împrumuturile de stat încasează dobânzi și prime de
rambursare, iar agenții economici realizează profit, în măsura în care
livrează produse, execută lucrări ori prestează servicii pentru sectorul
public, finanțate din resurse î mprumutate de stat.
Împrumuturile de stat îndeplinesc un rol pozitiv în măsura în care
sunt folosite pentru dezvoltarea industriei, modernizarea agriculturii, construirea
de căi de comunicații, protecția mediului, etc. În asemenea situații,
împrumuturile contribuie la sporirea producției materiale, la creșterea
produsului intern brut și, pe această bază, la asigurarea resurselor necesare
rambursării lor.
Împrumuturile de stat contractate în străinătate contribuie la
redistribuirea produsului intern brut î ntre țările împrumutătoare și cele
împrumutate, la acordarea de împrumuturi, fluxurile financiare pornesc de la

224țările împrumutătoare către țările împrumutate. Din momentul începerii
restituirii împrumuturilor și a plății dobânzii aferente, direcția fluxur ilor
financiare se schimbă; de data aceasta, fluxurile pornesc de la țările
beneficiare de împrumuturi către țările împrumutătoare. Dacă
redistribuirea produsului intern brut al țării creditoare către țara debitoare
are caracter temporar (împrumut ul acordat fiind rambursabil), în schimb
plățile efectuate de țara debitoare, cu titlu de dobânzi și comisioane, către
țara creditoare, reflectă redistribuirea definitivă și nerambursabilă a
produsului intern brut pe plan internațional. Adesea o parte din produsul
intern brut al țărilor debitoare este transferată la dispoziția țărilor creditoare,
prin mecanismul prețurilor neechivalente și cel alcursurilor valutare care
oscilează în limite largi, fără justificare economică.
Întrucât țările dezvoltate cons tituie principalele țări exportatoare de
capital, iar țările în curs de dezvoltare -principalele țări importatoare capital ,
este lesne de înțeles că, prin intermediul împrumuturilor contractate în
străinătate, are loc redistribuirea produsului intern brut pe plan internațional.
10.2. Tehnica împrumuturilor de stat
10.2.1. Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat
La lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea câtorva
elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic. Pe baza
acestora, subscriitorii potențiali fac judecăți de valoare cu privire la
conveniența plasării disponibilităților lor bănești în înscrisuri ale acelui
împrumut, este vorba de:
denumirea împrumutului care se contractează;
valoarea menționată pe fiecare cupiură a înscrisului acelui împrumut;

225termenul de rambursare;
dobânda;
eventuale alte avantaje materiale acordate deținătorilor de înscrisuri,
pentru a face împrumutul mai atractiv.
Denumirea împrumutului poate să fie legată de destinația acestuia,
atunci când statul dorește să atragă atenția opiniei publice asupra
caracterului excepțional al împrumutului ori asupra obiectivului urmărit prin
acel împrumut, considerat de interes național, precizează acest l ucru în
însășidenumirea lui. Spre exemplu: “Împrumutul înzestrării armatei”,
“Împrumutul pentru reconstrucție”, “Împrumutul stabilizării”, etc. În
cazurile în care împrumuturile se contractează cu o oarecare regularitate
pentru acoperirea deficitelor buge tare sau pentru alte destinații (construcții
de drumuri, etc.), în denumirea lor se precizează anul contractării
(“Împrumutul de stat 1947”), nivelul dobânzii (“Împrumutul de stat
71/2%”), forma pe care o îmbracă venitul (“Împrumutul de stat cu
câștiguri”) , după caz.
Valoarea nominală, valoarea reală și cursul. Pentru fiecare
împrumut contractat pe piață, statul emite niște înscrisuri, denumite generic
efecte publice, titluri, hârtii de valoare, obligațiuni, etc., în cupiuri de o
anumită valoare (spre exem plu: 100 de lire sterline, 200 de dolari S.U.A.,
2.000 de franci francezi, 50.000 de yeni).
Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare
nominală, exprimă mărimea creanței pe care deținătorul acesteia (creditorul)
o are de încasat de la stat (sau, invers, datoria statului față de deținătorul
înscrisului respectiv), când împrumutul se rambursează la termenul pentru
care a fost contractat, statul achită deținătorului înscrisului valoarea
nominală a acestuia. Dacă deținătorul dorește să -șirecupereze banii plasați

226în înscrisuri ale unui împrumut de stat înainte de termen, el poate să le
vândă la bursă. Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris, denumită
valoare reală, poate fi egală, mai mică sau mai mare decât valoarea
nominală a acestu ia. Mărimea valorii reale depinde de cursul la care cotează
înscrisurile respective la bursă.
Cursulexprimă “prețul” cu care se cumpără și se vând 100 de unități
monetare valoare nominală și acesta poate fi: al pari,adică egal cu 100; sub
pari,adică mai mic decât 100, sau supra pari, adică mai mare decât 100 la
lansarea unui împrumut, cursul obligațiunii unui împrumut de stat este, de
regulă, sub pari și numai arareori al pari sau supra pari.
Cursul depinde de raportul dintre cererea și oferta de capit al de
împrumut, de nivelul dobânzii la împrumutul respectiv, ca și de alte avantaje
oferite de stat deținătorilor înscrisurilor acelui împrumut.
În acest context, folosirea noțiunilor de valoare nominală și valoare
reală este convențională, deoarece oblig ațiunile împrumuturilor de stat, așa
cum s-a arătat mai sus, nu au valoare proprie.
Termenul de rambursare. Din punctul de vedere al duratei pentru
care se contractează, împrumuturile pot fi cu termene precise de rambursare
și fără asemenea termene. Exist ă împrumuturi pe termen scurt (contractate
pe o perioada de până la un an, inclusiv) pe termen mijlociu (mediu) (pe o
perioadă de peste un an până la 5 ani, inclusiv). La împrumuturi pe termen
scurt, statul apelează atunci când, deși echilibrat pe întregul an, bugetul
prezintă neconcordanțe între momentul încasării veniturilor prevăzute și
momentul efectuării cheltuielilor aprobate. La fel procedează în cazul în
care veniturile nu se realizează în cuantumul prevăzut în buget, sau când
apare necesitatea efec tuării unor cheltuieli neprevăzute. În asemenea situații
statul contractează împrumuturi cu termene scurte de rambursare.

227Împrumuturi pe termene mijlocii și lungi statul contractează atunci
când are nevoie de resurse bănești pentru acoperirea deficitelor bugetare
devenite cronice sau pentru finanțarea unor cheltuieli de investiții de valoare
mare.
Pentru împrumuturile pe care le contractează, statul poate să emită
diferite înscrisuri pe care le înmânează creditorilor săi sau fără să emită
astfel de înscri suri, înregistrează suma datorată în evidența datoriei publice
ținută de Ministerul Finanțelor. Prima soluție -aceea a emiterii de titluri de
stat materializate -se folosește, de obicei, atunci când statul se împrumută la
un număr mare de creditori, iar cea de-a doua-aceea a titlurilor de stat
materializate -se folosește, de obicei, atunci când statul se împrumută la un
număr mare de creditori, iar cea de -a doua-aceea a titlurilor de stat
dematerializate -atunci când este vorba de împrumuturi obținu te de la un
număr limitat de creditori.
Creanțele în cont nu necesită cheltuieli pentru confecționarea
înscrisurilor, și ca urmare, nici pentru păstrarea acestora în depozitele
băncilor. În schimb, ele nu pot fi negociate la bursă, ci numai în afara
acesteia, cu îndeplinirea anumitor formalități.
Înscrisurile emise de stat poartă denumiri diferite, în funcție de
termenul pentru care s -a contractat împrumutul și de caracteristicile
înscrisurilor respective care, de asemenea, diferă de la o țară la alta. As tfel,
pentru împrumuturile pe termen scurt se emit bonuri de tezaur, polițe de
tezaur, certificate de trezorerie, certificate (bonuri) de impozite, etc.
Polițele de tezaur, spre deosebire de bonurile de tezaur și de celelalte
înscrisuri pe termen scurt, sunt supuse dreptului cambial, care
reglementează condițiile în care pot fi scontate la bănci, executate silit, etc.
Bonurile de tezaur pot fi lombardate l a bănci și vândute la licitație la cursuri

228variabile. Certificatele (bonurile) de impozite sunt înscrisuri nepurtătoare de
dobândă, pe care statul le înmânează creditorilor săi pentru plata unor
furnituri sau alte angajamente. Deținătorii acestor înscrisur i le pot folosi
pentru achitarea impozitelor datorate statului.
Pentru împrumuturile pe termen mijlociu și lung se emit înscrisuri
cunoscute sub denumirea de obligațiuni sautitluri de rentă, iar pentru cele
fără termen, titluri de rentă perpetuă.
Înscrisurile emise de stat se mai deosebesc și prin faptul că unele pot
fi negociate (înscrisuri cu circulație liberă), în timp ce altele nu pot fi
negociate și nici lombardate.
Dobânda. “Prețul” pe care statul îl plătește creditorilor săi pentru
folosirea sume i împrumutate îmbracă forma:
a dobânzii (venit fix, de care beneficiază toți deținătorii de înscrisuri,
proporțional cu valoarea nominală a sumelor împrumutate)
a câștigătorilor (venituri diferențiate ca mărime, de care beneficiază
numai un număr restrâns de deținători)
forma combinată a dobânzii și a câștigurilor sub forma altor avantaje
La împrumuturile de stat cu dobândă, fiecare obligațiune are anexat
un număr de cupoane, care se detașează periodic (odată sau de două ori pe
an) și se prezintă la ghișeu l băncii centrale sau al altei instituții desemnate
de stat, de unde se încasează dobânda cuvenită.
La împrumuturile de stat cu câștiguri (premii), câștigurile se plătesc
numai deținătorilor acelor înscrisuri care au ieșit câștigătoare la tragerile la
sorți. Suma totală a câștigurilor se stabilește ținând seama de rata dobânzii.
Cu alte cuvinte, suma pe care statul ar fi plătit -o ca dobândă -dacă
împrumutul ar fi fost cu dobândă -se repartizează sub formă de câștiguri.

229În mod teoretic, rata dobânzii la împrumuturile de stat ar trebui să se
situeze la un nivel apropiat de acela al ratei dobânzii practicate la creditul
bancar. Aceasta deoarece rata dobânzii este influențată de raportul dintre
cererea și oferta de capital, iar cererea vine din partea age nților economici, a
persoanelor fizice, ca și a statului.
În practică însă, adesea rata dobânzii la creditul public diferă de cea
percepută la creditul bancar. Pentru a face mai atractive împrumuturile pe
care le contractează pe piața internă, uneori stat ul acordă creditorilor săi și
alte avantaje decât dobânda: prime de rambursare, câștiguri, scutirea de
impozite a veniturilor din dobânzi, etc.
Alteori, confruntat cu dificultăți serioase în finanțarea deficitului
bugetar, statul consimte să acorde dobânz i mai mari persoanelor fizice și
juridice deținătoare de mijloace bănești temporar libere, dispuse să -l
împrumute, decât cele acordate de bănci la depozitele constituite la acestea.
Ca urmare, se ajunge ca dobânzile la împrumuturile de stat să fie mai mici
sau mai mari, după caz, decât cele practicate de bănci.
Nivelurile dobânzilor, diferite de la o țară la alta, și raporturile la fel
de diferite dintre ratele medii ale dobânzii la cele două categorii de
împrumuturi se explică prin condițiile economice co ncrete ale țărilor
respective și prin politicile financiare și monetare promovate de autoritățile
acestora.
În țările și în perioadele în care procesele inflaționiste sunt mai
accentuate, nivelul dobânzilor este mai ridicat decât în cele în care moneda
prezintă o mai mare stabilitate. Dobânzile la împrumuturile de stat se
diferențiază în funcție de termenul de rambursare a acestora: cu cât mai
îndelungat este acest termen, cu atât mai ridicată este rata dobânzii.

230Spre exemplu, randamentul mediu anual al o bligațiunilor de stat pe
termen lung a fost mai mare decât rata medie a dobânzii la bonurile de
tezaur cu 3,29 puncte procentuale în Canada, cu 2,33 p.p. în Marea Britanie,
cu 1,40 p.p. în SUA, cu 0,94 în Italia, etc.
Statul înțelege să protejeze interese le persoanelor care îi împrumută
bani pe perioade mai îndelungate, acordându -le o dobândă mai mare, care să
acopere măcar parțial pierderea suferită de acestea prin diminuarea puterii
de cumpărare a banilor, ca urmare a inflației.
Cele arătate până aici s e referă la rata deemisiune a dobânzii,
denumită și rata nominală, deoarece ea se calculează la valoarea nominală a
înscrisurilor emise de stat. În cazul în care împrumutul de stat se plasează pe
piață la un curs sub pari, suma încasată de la subscriitori (valoarea reală) va
fi mai mică decât cea pe care o datorează acestora și la care se calculează
dobânzi (valoarea nominală). Raportând mărimea absolută a dobânzii dato –
rate de stat creditorilor săi la valoarea reală a împrumutului, va rezulta că, de
fapt,ratarealăa dobânzii este mai ridicată decât rata nominală a acesteia.
Spre exemplu, o obligațiune a unui împrumut de stat în valoare
nominală de 5.000 unități monetare (u.m.), cu o dobândă de emisiune de 7%
pe an, se plasează pe piață la un curs de 80% . În acest caz, deși încasează
efectiv de la subscriitor numai 4.000 u.m. statul se angajează să -i
ramburseze 5.000 u.m. și să -i achite o dobândă de 350 u.m. pe an.
Raportând mărimea absolută a dobânzii datorate (350 u.m.) la valoarea reală
(4.000 u.m.), c onstatăm că împrumutul respectiv are o rată reală a dobânzii
de 8,75% pe an, care este mai mare cu 1,75 puncte procentuale decât rata de
emisiune a acesteia.

231Capitolul 11
DATORIA EXTERNĂ
Conținut
11.1. Particularitățile împrumuturilor externe
11.2.Conceptul de datorie externă. Indicatori privind datoria externă
11.3. Factorii care au dus la creșterea datoriei externe a țărilor în curs de
dezvoltare
11.4. Criza datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare
11.1. Particularitățile împrumuturilor e xterne
Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capi –
tal. În orânduirile precapitaliste și în perioada manufacturieră de dezvoltare
a capitalismului împrumuturile externe se întâlneau în mod sporadic. O
dezvoltare mai mare acestea au căpătat abia în perioada mașinismului.
În secolul al XX -lea, împrumuturile externe au cunoscut o dezvoltare
fără precedent, ca urmare a formării, pe piața țărilor dezvoltate, a unui
surplus relativ de capital, care își caută plasament peste graniță în condiții
mai avantajoase decât în interior.
Împrumuturile sau creditele externe se pot grupa după diferite criterii .
Astfel, în funcție de destinație, se disting credite pe mărfuri și credite
financiare. Primele sunt mai frecvente și se acordă pentru cum părări de
mărfuri de la creditor sau din țara acestuia. Cele din urmă se întâlnesc mai
rar și se acordă de organisme financiare internaționale în valută convertibilă

232ce se utilizează de debitor, potrivit nevoilor sale, fie pe piața creditorului, fie
pe o terță piață. Adesea creditele financiare sunt folosite de beneficiarii
acestora în scopuri productive, cum ar fi: construirea de întreprinderi
extractive, centrale electrice, fabrici producătoare de bunuri de consum,
lucrări de irigații, ferme agrozootehnic e, drumuri și poduri, căi ferate,
porturi și alte lucrări de infrastructură etc.
În funcție de durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe
termene scurte (1 -2 ani), mijlocii (3 -5 ani) sau lungi (peste 5 ani).
Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie
suficient de îndepărtat pentru a -și putea procura resursele necesare restituirii
acestuia și achitării dobânzilor și a altor cheltuieli aferente.
Atunci când împrumutul capătă o destinație productivă, termen ul de
rambursare trebuie să țină seama de momentul punerii în funcțiune a
obiectivului respectiv și de valoarea adăugată ce se poate obține de pe urma
acestuia, cunoscând durata normală de viață a unui asemenea obiectiv. De
aceea, în cadrul termenului fina l se stabilesc trei perioade distincte: a)
perioada de utilizare a creditului; b) perioada de grație în cursul căreia nu se
fac plăți pentru rambursarea creditului; c) perioada de rambursare propriu –
zisă a creditului. Perioada de grație nu se acorda întotd eauna.
În cazul în care suma împrumutată se acordă dintr -o dată și se
rambursează într -o singură tranșă, beneficiarul creditului dispune de aceasta
pe toată durata creditului. Dacă însă suma respectivă se primește și se
rambursează în mod eșalonat, termen ul mediu al creditului va fi mai scurt
decât cel pentru care acesta s -a contractat.
Termenele creditelor se stabilesc în funcție de destinația acestora, de
rentabilitatea obiectivului pentru care se contractează împrumutul -în cazul
în care se utilizează în scopuri productive -, de valoarea utilajelor

233încorporate în obiectivul creditat, de practica internațională, de legislația
existentă în țara creditorului și, respectiv, în țara beneficiarului, de
prevederile unor convenții internaționale în materie etc .
În ceea ce privește rambursarea creditelor, practica internațională
cunoaște următoarele modalități:
•în cote egale;
•în cote inegale, care pot crește în mod progresiv;
•într-o singură tranșă, la scadență.
La acordarea unui credit, împrumutătorul poate s ă pretindă o
garanție materială sau una morală. În primul caz, garanția poate să constea
din mărfuri, documente de dispoziție asupra mărfurilor (conosamente,
warante etc.), acțiuni și obligațiuni, depozite ale unor firme, ale unor
instituții guver namentale , bunuri imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale,
accize, venituri ale domeniului public ș.a.), rezervele de aur și devize ale
statului etc.
În lipsa unor garanții materiale directe, un creditor poate pretinde ca
împrumutul pe care intenționează să -l acorde unui stat să fie garantat de
două sau de mai multe state care se bucură de o reputație neștirbită pe piața
capitalului de împrumut. În mod obișnuit, creditorii -guverne, organisme
financiare internaționale etc. -trimit experți în țara debitoare pentru a
verifica la fața locului oportunitatea creditelor solicitate, eficiența scontată
de pe urma utilizării acestora, capacitatea de rambursare a sumelor
împrumutate, modul de folosire a sumelor acordate ș.a.
Privite din punctul de vedere al credito rului, creditele externe pot fi
acordate de către:
întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);

234bănci și alte instituții financiare (credite bancare);
guverne (credite guvernamentale);
organisme financiare internaționale (credite financiare) ;
rentieri și alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
Întreprinderile furnizoare, băncile și alte instituții financiare acordă
credite pe baze bilaterale; guvernele acordă asistență publică bilaterală, iar
organismele financiare internaționale acordă asistență publică pe baze
multilaterale.
Asistența publică bilaterală se acordă de către: guvernele țărilor
dezvoltate, grupate în cadrul Comitetului de Asistență pentru Dezvoltare
pentru țările membre ale O.C.D.E.; guvernele unor țări exportatoare de
petrol, membre ale O.P.E.C. etc. Asistența bilaterală îmbracă forma
ajutoarelor în natură sau în bani, a asistenței tehnice și militare sau a
împrumuturilor în condiții privilegiate. Împrumuturile guvernamentale sunt,
de regulă, împrumuturi legate, acordate țărilor beneficiare pentru
achiziționarea anumitor produse de pe piețele țărilor creditoare. Într -o serie
de țări dezvoltate, guvernele garantează sau asigură creditele pentru exportul
de mărfuri către țările în curs de dezvoltare, prin intermediul unor in stituții
specializate.
Printre organismele financiare internaționale, care acordă asistență
publică multilaterală, se numără:
a)Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.),
denumită și Banca Mondială, înființată în 1994, care are sarc ina să
mobilizeze resurse de pe piața capitalurilor de împrumut și să le pună la
dispoziția țărilor în curs de dezvoltare pentru finanțarea agriculturii,
energiei, transporturilor, industriei și a altor obiective; Asociația
Internațională pentru Dezvoltare (A.D.I.), înființată în 1960 pentru

235acordarea de credite pe termen lung țărilor celor mai slab dezvoltate în
condiții preferențiale; Corporația Financiară Internațională (C.F.I.),
înființată în 1956 în scopul de a acorda sprijin întreprinderilor private
din țările în curs de dezvoltare. A.D.I. și C.F.I. fac parte din sistemul
Băncii Mondiale;
b)organismele financiare regionale: Banca Interamericană de Dezvoltare
(înființată în 1959); Banca Africană de Dezvoltare (1963), Banca Asiatică
de Dezvoltare (1966); B anca de Dezvoltare a Caraibelor (1069); Banca
Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (1991);
c)organismele financiare ale Comunității Economice Europene: Fondul
European de Dezvoltare (creat în 1957) și Banca Europeană de Investiții
(înființată în 1958 );
d)organismele financiare ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc:
Banca Internațională de Cooperare Economică (înființată în 1963) și
Banca Internațională de Investiții (înființată în 1970).
Instituțiile de la litera d) și -au încetat activitatea în u rma desființării
CAER.
Din punctul de vedere al beneficiarului de credite externe, în calitate
de împrumutat pot să apară:
-întreprinderi private;
-bănci;
-guverne, unități administrativ -teritoriale, întreprinderi de stat și alte
instituții de drept public.
În cazul împrumuturilor acordate pe baze bilaterale, de către țările
dezvoltate, aprobarea acestora este uneori însoțită de condiții economice,
politice sau militare. Astfel, sumele acordate pentru finanțarea unor pro –
grame economice pot fi utilizate de c ătre beneficiarii acestora numai pentru

236obiectivele agreate de țările creditoare, chiar dacă acestea nu au caracter
prioritar ori nu asigură dezvoltarea echilibrată a țării debitoare. Acceptarea
unor asemenea condiții nu face decât să mărească dependența ț ărilor
beneficiare față de cele creditoare. Dacă cu banii împrumutați țările în curs
de dezvoltare pot să -și finanțeze numai industria extractivă, iar nu și
industria prelucrătoare ori numai dezvoltarea agriculturii și a întreprinderilor
producătoare de bu nuri de consum, aceste țări vor fi obligate să -și valorifice
bogățiile naturale sub formă de materii prime ori semifabricate, iar nu și de
produse finite. Ori, produsele manufacturate încorporează o cantitate mai
mare de muncă decât semifabricatele ori pro dusele primare și asigură o mai
bună valorificare la export. Pentru produsele industriale necesare economiei
acestor țări, ele rămân pe mai departe tributare străinătății.
Creditorii pretind, adesea, ca țările beneficiare de împrumuturi
externe să utilizeze sumele respective pentru procurări de echipamente și
alte produse industriale din țările lor ori să le procure cu navele aflate sub
pavilionul țării lor. Nu rare sunt cazurile când acordarea de împrumuturi
externe este condiționată de obținerea d e către marile trusturi și concerne
din țara creditoare a unor concesii în țara debitoare, de angajamentul
beneficiarilor de împrumut de a livra produsele (minereuri, combustibili sau
alte materii prime), obținute cu ajutorul creditelor externe, agenților
economici din țările creditoare la prețuri avantajoase.
Condițiile de natură politică, impuse la acordarea unor împrumuturi,
vizează sprijinirea politicii interne și externe a guvernului țării creditoare, a
acțiunilor și inițiativelor acestuia pe plan int ernațional, de către guvernul
țării beneficiare, respectarea drepturilor omului, instaurarea democrației etc.
Uneori guvernul țării creditoare poate ajunge la o imixtiune fățișă în
treburile interne ale țării beneficiare de împrumut. Alteori, acordarea uno r

237împrumuturi este condiționată de aderarea țării beneficiare la anumite
alianțe militare, de crearea de baze militare străine pe teritoriul acesteia, de
participarea la anumite acțiuni militare, de cumpărarea de armament din țara
creditoare etc.
Este evident că numai atunci când împrumuturile externe, acordate
de țările dezvoltate țărilor în curs de dezvoltare sunt lipsite de orice condiții
care le-ar putea afecta independența lor politică și economică și
suveranitatea națională, acestea pot contribui la progresul lor economic și
social, la înlăturarea decalajelor mari care le separă de țările industrializate.
11.2. Conceptul de datorie externă. Indicatori privind datoria externă
În paragraful anterior s -a vorbit despre datoria publică externă ca
parte componentă a datoriei publice totale. Întrucât împrumuturi în
străinătate, pe lângă persoanele de drept public, pot contracta și alte
persoane fizice și juridice, noțiunea de datorie externă nu se suprapune
perfect aceleia de datorie publică externă. Noțiunea de datorie externă este
mai largă decât aceea de datorie publică externă și are mai multe sensuri:
datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani și alte
valori pe care rezidenții unei țări, persoane fizice și juridice, le dator ează
străinătății la un moment dat. Această interpretare exhaustivă cuprinde
sumele datorate de stat, unități administrativ -teritoriale și alte entități de
drept public, întreprinderi private și alte organizații, precum și de
persoane fizice unor organisme internaționale, guverne, bănci și altor
instituții publice străine, unor bănci private, firme și altor creditori,
precum și unor persoane fizice rezidente în străinătate. Datoriile la care
ne referim provin din împrumuturi de tot felul, achiziții de bunur i,

238executări de lucrări și prestări de servicii pe credit, investiții directe de
capital, înde -plinirea altor obligații derivând din contracte sau diverse
reglementări. Această interpretare care vizează toate obligațiile bănești
față de străinătate, indife rent dacă au caracter public sau privat, de
gradul lor de exigibilitate, de existența sau nu a unei garanții, deși
corectă, ea nu are aplicabilitate practică, deoarece este extrem de dificilă
inventarierea tuturor obligațiilor față de străinătate și, în pl us, nu toate
acestea sunt exprimate valoric, nu toate au termene precise de achitare
sau au termene fie prea scurte, fie prea lungi;
datorie externă brută în sens restrâns, care cuprinde obligațiile bănești
față de străinătate, cu următoarele excepții: -creditele pe termen scurt
(sub un an), deoarece acestea constituie operații financiare curente,
indispensabile desfășurării activității economice externe; -investițiile
străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau de
lichidare; -ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul
programelor de asistență publică bi -și multilaterală; -împrumuturile
externe cu o perioadă de grație de 10 -15 ani sau mai mare;
împrumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor
sau altor reprezentanțe ale acestora în condiții mai avantajoase decât cele
practicate pe piața mondială; -creditele contractate de persoane fizice
sau juridice negarantate de autoritățile publice competente;
datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale și a celorlalte instituții
din sistemul său care cuprinde: -sumele datorate unor creditori publici și
privați, în valută, bunuri sau servicii cu o perioadă de rambursare mai
mare de un an; -sumele datorate de persoane private, dar garantate de o
autoritate publică. În această interpretare, datoria externă cuprinde
datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autoritățile

239publice;-datoria din tranzacțiile cu Fondul Monetar Internațional; –
datoria care poate fi achitată, la opțiunea debi torului, în moneda țării
sale;-sumele datorate unor creditori rezidenți în străinătate, pentru care
nu au fost stabilite termene de plată.
datoria externă netă, care cuprinde diferența dintre activele publice și
private ale rezidenților unei țări în stră inătate (disponibilități valutare,
împrumuturi acordate, investiții directe, titluri, diverse alte creanțe și
valori) și activele deținute de rezidenți străini în țara considerată
(împrumuturi primite de la guverne, agenții guvernamentale și alte
entitățipublice, credite primite de la bănci private, organisme financiare
și alți creditori, investiții de capital, titluri, disponibilități valutare și alte
valori aparținând unor persoane publice sau private străine). Adesea, în
datoria externă netă se includ n umai creanțele lichide sau ușor
realizabile față de străinătate, celelalte creanțe care nu pot fi ușor
mobilizate excluzându -se din calcul.
Indicatorul datoriei externe nete se folosește în cazul țărilor care
apar, în dublă ipostază: de creditoare și de debitoare față de străinătate. În
timp, în raportul dintre creanțele și angajamentele externe ale unei țări pot să
intervină asemenea mutații încât aceasta din creditor mondial (per sold) să
devină debitor mondial sau invers. Acesta este, spre exemplu, caz ul S.U.A.
care până în 1984 erau primul creditor al lumii, iar din anul următor au
devenit cel mai mare debitor net al lumii; cu toate acestea ele rămân, după
Japonia, cel de -al doilea creditor mondial. În plus, ele au o situație
privilegiată, deoarece s -au împrumutat aproape exclusiv în dolari, ceea ce le
ferește de riscul penuriei de devize, la care sunt expuse țările în curs de
dezvoltare importatoare de capital.

240Cuantumul datoriei externe diferă, evident, în funcție de modul în
care se determină, bruto sau neto, și de sensul atribuit acestei noțiuni de cel
care o folosește.
În legătură cu datoria externă a unei țări, se folosesc diverși
indicatori care reflectă gradul de îndatorare față de străinătate, precum și
efortul valutar pe care aceasta îl recla mă. Astfel, gradul de îndatorare a unei
țări față de străinătate se exprimă cu ajutorul mărimii absolute a datoriei
externe, al mărimii medii a datoriei respective pe un locuitor, al raportului
dintre datoria externă și produsul intern brut și al raportulu i dintre datoria
externă și încasările din exportul de bunuri și servicii.
Indicatorul datoriei externe totale arată suma datorată străinătății la
un moment dat, fără vreo legătură a acesteia cu potențialul financiar –
valutar al țării debitoare și cu eșa lonarea în timp a rambursării acesteia.
Acest indicator se determină prin transformarea valutelor în care a fost
exprimată datoria externă într -o valută de largă circulație internațională.
Indicatorul datoriei externe medii pe un locuitor se determină pri n
împărțirea datoriei externe totale, exprimate într -o valută de largă circulației
internațională, la numărul populației, și servește la efectuarea de comparații
în timp pe plan național și internațional.
Indicatorul privind raportul dintre datoria extern ă și produsul intern
brutarată cât din produsul intern brut al anului considerat ar fi necesar
pentru rambursarea acelei datorii. Acest indicator are o valoare teoretică,
deoarece datoria se rambursează, de regulă, în mod eșalonat, iar din pro –
dusul inter n brut al unui an numai o parte poate fi utilizată pentru onorarea
angajamentelor față de străinătate.
Indicatorul privind raportul dintre datoria externă și exporturile de
bunuri și servicii arată în cât timp (luni sau ani) s -ar putea rambursa datoria

241unei țări față de străinătate pe seama valutei încasate din vânzările de bunuri
și prestările de servicii peste graniță. Și acest indicator are o valoare
teoretică, deoarece niciodată nu se folosește întreaga valută dobândită pe
această cale în scopul restit uirii împrumuturilor externe, ci numai o parte din
aceasta, cealaltă parte -mai consistentă -fiind destinată achitării
importurilor de bunuri și servicii, plății dobânzilor și comisioanelor aferente
datoriei, precum și efectuării altor cheltuieli.
Din cele de mai sus, se desprinde concluzia că, pentru a face
aprecieri corecte cu privire la gradul de îndatorare a unei țări față de
străinătate, este necesar a folosi mai mulți indicatori, din care mai expresivi
sunt raportul dintre datoria externă și export uri și raportul dintre datoria
externă și produsul intern brut. În plus, gradul de îndatorare a țării față de
exterior trebuie completat cu efortul financiar -valutar.
Efortul financiar -valutar generat de datoria externă este indicat de
serviciul datori ei externe, care include rambursarea ratelor împrumuturilor
externe (denumite de rate de capital), exigibile în anul considerat, precum și
plata dobânzilor, comisioanelor și a altor cheltuieli aferente datoriei externe,
exigibile în același an.
Povara dat oriei externe se determină cu ajutorul mai multor
indicatori: raportul dintre serviciul datoriei externe și exportul de bunuri și
servicii; raportul dintre serviciul datoriei externe și produsul intern brut și
raportul dintre dobânda aferentă datoriei exte rne și exporturi.
Cu cât rambursările de împrumuturi, dobânzile și comisioanele
aferente acestora absorb o parte mai mare din încasările din exporturi, cu
atât mai încordată va fi balanța de plăți externe a unei țări debitoare față de
străinătate.Cu câteste mai mare efortul valutar reclamat de datoria externă,
cu atât mai mici vor fi resursele valutare ale unei țări, rămase pentru plata

242importurilor destinate dezvoltării economice și sociale a unei țări și
aprovizionării acesteia cu bunuri d e consum absolut indispensabile.
În funcție de gradul de îndatorare față de străinătate, țările se
grupează în:
țări puternic îndatorate;
țări moderat îndatorate;
țări puțin îndatorate.
Gradul de îndatorare se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori:
raportul dintre datoria externă și exporturi;
raportul dintre datoria externă și produsul intern brut;
raportul dintre serviciul datoriei externe și exporturi și
raportul dintre dobânzile aferente datoriei externe și exporturi.
Separat de indicatorul care are la bază valoarea nominală a
serviciului datoriei externe, se mai calculează raportul dintre valoarea
actuală a serviciului datoriei externe și exporturi, precum și raportul dintre
valoarea actuală a serviciului datoriei externe și produsul intern brut .
Potrivit metodologiei Băncii Mondiale, gruparea țărilor în funcție de
gradul de îndatorare a acestora se face pe baza acestor din urmă doi
indicatori. Astfel, sunt considerate ca fiind puternic îndatorate cu un venit
mic și cele cu un venit mediu, la ca re raportul dintre valoarea de bunuri și
servicii este de peste 220% sau cele la care raportul dintre valoarea actuală a
serviciului datoriei externe și produsul intern brut este mai mare de 80%.
Sunt considerate ca fiind moderat îndatorate țările cu un ve nit mic și
cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului
datoriei externe și exporturi este mai mic de 220%, dar mai mare de 132%,
sau cele la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe
și produsul intern brut este mai mică de 80%, dar mai mare de 448%.

243Sunt considerate ca fiind puțin îndatorate țările cu un venit mic și
cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului
datoriei externe și exporturi este mai mic de 132% , iar raportul dintre
valoarea actuală a serviciului datoriei externe și produsul intern brut este
mai mic de 48%.
11.3. Factorii care au dus la creșterea datoriei externe a țărilor în curs
de dezvoltare
Datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare s -a format treptat în
perioada postbelică în anii ‘70 -’80.
După prăbușirea sistemului colonial, ca urmare a revoluțiilor de
eliberare națională, pe harta lumii au apărut numeroase state care se
caracterizau printr -o slabă dezvoltare economică ș i socială: o economie
predominant agrară, cu un pronunțat caracter natural; o industrie
rudimentară, profilată mai cu seamă pe extracția de minereuri și pe
prelucrarea materiilor prime agricole; o participare redusă la producția
mondială și la schimburile comerciale internaționale, o speranță de viață la
naștere scurtă, o rată înaltă a mortalității generale și infantile, un grad ridicat
al analfabetismului, subnutriție etc.
Pentru înlăturarea decalajelor mari care le separau de țările
dezvoltate, tinerele state aveau o singură cale de urmat, și anume aceea a
dezvoltării economice și sociale. Cum însă nu dispuneau de resurse
financiar-valutare proprii, de mână de lucru calificată, de cadre de
conducere cu experiență tehnică și managerială, acestea au fost ne voite să
solicite asistență publică bi -și multilaterală, să atragă capitaluri străine, să
contracteze împrumuturi la bănci, la furnizori și la alți creditori.

244Creșterea de aproape 7 ori a datoriei externe a țărilor în curs de
dezvoltare, în decursul celu i de-al optulea deceniu al secolului nostru, a fost
în mare măsură provocată de criza energetică. Cele două majorări de prețuri
ale petrolului brut, din 1973 și 1979 -1980, au dezechilibrat și mai mult
balanțele de plăți externe ale țărilor în curs de dezvo ltare importatoare de
combustibil. În plus, aceste țări au suportat și o bună parte din costul
suplimentar al țițeiului importat de țările dezvoltate pe care acestea, au
transferat -o, prin majorarea prețurilor produselor manufacturate, asupra
țărilorîn curs de dezvoltare importatoare de asemenea produse.
Pentru a putea face față cheltuielilor suplimentare determinate de
scumpirea țițeiului și a produselor manufacturate, țările în curs de dezvoltare
au contractat importante împrumuturi la bănci priva te din țările
industrializate, la alte instituții financiare și la organisme internaționale,
deoarece resursele lor proprii și ajutoarele nerambursabile primite din
străinătate erau insuficiente. Apel la împrumuturi externe, în anii ‘70, au
făcut nu numai țările în curs de dezvoltare importatoare de combustibil, dar
și o serie de țări exportatoare de petrol (Algeria, Nigeria, Iran, Irak,
Indonezia, Venezuela), precum și țări mai exportatoare de produse
manufacturate (Brazilia, Argentina, Coreea de Sud, Isra el, Portugalia,
Iugoslavia ș.a.).
În ciuda sporirii masive a datoriei lor externe, țările în curs de
dezvoltare privite în ansamblu nu au realizat o creștere economică
importantă, deoarece au folosit împrumuturile contractate pentru acoperirea
deficitului balanței lor comerciale, iar nu pentru dezvoltarea economică
propriu-zisă.
Din sumele încasate de țările mari exportatoare de petrol, o parte a
fost cheltuită de acestea pentru nevoi proprii și pentru efectuarea de

245investiții în străinătate; o altă parte a servit la crearea unor fonduri de
ajutorare a țărilor în curs de dezvoltare importatoare de combustibil, iar alta
a fost depusă spre păstrare și fructificare la diverse bănci în străinătate.
Aflate în posesia unor importante disponibilități în dolari, p rovenind din
țările mari exportatoare de petrol, precum și din propriile lor resurse, băncile
private au acordat împrumuturi solicitanților din țările dezvoltate, din țările
socialiste și, nu în ultimă instanță, celor din țările în curs de dezvoltare.
Evoluția datoriei externe reflectă, de fapt, două tendințe diametral
opuse: pe de o parte, creșterea lentă a transferurilor nete de resurse
financiare publice (sub forma finanțării publice multilaterale pentru
dezvoltare și a ajutorului public bilateral pentr u dezvoltare), iar pe de alta,
scăderea treptată a transferurilor nete de resurse financiare private (sub
formaîmprumuturilor de la băncile private și a creditelor pentru export) de
la țările dezvoltate către țările în curs de dezvoltare și apoi la apariț ia de
transferuri negative de resurse (de la țările în curs de dezvoltare către țările
dezvoltate). Aceasta deoarece, începând de prin anul 1982, băncile private
nu au mai acordat noi împrumuturi decât în cazuri rare, în schimb ele au
continuat să încaseze dobânzile aferente împrumuturilor anterior acordate și
ratele împrumuturilor ajunse la scadență.
Pentru ilustrare, arătăm că, în anii 1980 -1981, transferul net de
resurse financiare, publice și private, către țările în curs de dezvoltare era
pozitiv și s e ridica la 36 -37 miliarde de dolari anual; în 1982 acesta se
redusese la circa 10 miliarde, iar în 1983 ajunsese aproape la zero; din anul
1984 transferul net devine negativ și s -a menținut astfel până în 1989; din
1990 și până în 1997 a fost din nou pozi tiv.
Apariția de transferuri nete negative constituie un fenomen normal la
țările care, după ce au apelat o perioadă de timp la credite externe pentru

246scopuri productive, urmează să le restituie din rezultatele obținute de pe
urma acestora. Transferurile nete negative de resurse financiare, înregistrate
cu începere din 1984, reflectă fenomene negative, care impietează asupra
dezvoltării țărilor în cauză.
În condițiile crizei economice mondiale și ale climatului economic
internațional nefavorabil din anii '70 și '80, și țările din centrul și estul
Europei-Iugoslavia, Polonia, Ungaria, Republica Democrată Germană,
România ș.a. -au acumulat importante datorii față de străinătate.
În condițiile scumpirii creditelor externe, ale instabilității prețurilor
externe, ale fluctuațiilor necontrolate ale cursurilor valutare, ale înăspririi
condițiilor impuse de organismele financiare internaționale la acordarea de
împrumuturi, România nu a mai apelat la noi împrumuturi pe piața externă,
iar în aprilie 1989 s -a interzis organelor de stat, unităților de stat,
cooperatiste și obștești, precum și unităților bancare să contracteze credite în
străinătate. Totodată, s -au luat măsuri pentru onorarea angajamentelor
asumate față de creditorii externi și lichidarea îna inte de termen a datoriei
externe a țării. Din 1975 și până în martie 1989 România a plătit circa 21
miliarde de dolari, din care dobânzile au reprezentat 7 miliarde.
11.4. Criza datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare
În derularea contractelor de împrumut s -a ajuns la un moment în care
debitorii nu mai erau în măsură să -și îndeplinească obligațiile asumate față
de creditori, iar aceștia din urmă nu dispuneau de mijloacele necesare care
să le asigure recuperarea creanțel or și încasarea dobânzilor aferente. S -a
ajuns la o stare de criză a datoriei externe nu datorită mărimii absolute a
acesteia, ci din cauza imposibilității în care se aflau numeroase țări în curs

247de dezvoltare de a face față serviciului datoriei lor extern e. În anii '80,
aproximativ jumătate din țările în curs de dezvoltare importatoare de capital
au solicitat, o dată sau de mai multe ori, reeșalonarea datoriilor ajunse la
scadență.
Criza datoriei externe este rezultatul unor acumulări cantitative
provocate de factori exogeni și endogeni. Un prim factor îl constituie
majorările succesive ale prețului țițeiului, din 1973 și 1979 -1980, care au
contribuit la creșterea datoriei externe a țărilor importatoare de combustibili.
Întrucât o bună parte din resursele financiare externe împrumutate de aceste
țări au servit la acoperirea deficitului lor comercial, creșterea datoriei
externe nu a dus în mod necesar la dezvoltarea economică a țărilor
respective, la sporirea producției lor industriale și nici la majorarea
corespunzătoare a exportului. Reducerea la jumătate a prețului petrolului, în
perioada 1982 -1987, nu a dus, așa cum era de așteptat, la redresarea situației
financiar-valutare a țărilor în curs de dezvoltare importatoare de
combustibili. Aceasta, deoarece avantajele ieftinirii țițeiului au fost anihilate
de reducerea prețurilor la produsele primare, care constituie principalele lor
mărfuri de export, ca și de majorarea prețurilor la produsele manufacturate
pe care acestea le importă.
Un alt factor exogen, c are a contribuit la criza datoriei externe a
țărilor în curs de dezvoltare, l -a constituit nivelul ridicat al dobânzilor
percepute la creditele externe.
Întrucât o bună parte din împrumuturile contractate erau purtătoare
de dobânzi variabile, pe măsură c e rata acestora creștea, creșteau și sumele
datorate cu acest titlu de către țările debitoare. Ca urmare, pentru a putea
achita dobânzile și ratele scadente, țările în curs de dezvoltare erau silite să
contracteze noi și noi împrumuturi. Cu alte cuvinte, o parte apreciabilă din

248datoria externă a țărilor respective este urmarea directă a politicii creditelor
scumpe promovate de țările dezvoltate.
Un alt factor care a contribuit la declanșarea crizei datoriei externe l –
a constituit politica bugetară expansio nistă a S.U.A. Creșterea cheltuielilor
publice ale Statelor Unite ale Americii, ca urmare a cursei înarmărilor și a
altor cauze, într -un ritm mai rapid decât acela al veniturilor publice, a atras
după sine înregistrarea de importante deficite bugetare. Pen tru finanțarea
acestora, statul a contractat noi și noi împrumuturi, unele la intern, altele în
străinătate. Pentru a procura sumele mari de bani de care avea nevoie, acesta
a majorat rata dobânzii, ceea ce a acționat ca un magnet, atrăgând
importante capi taluri disponibile, mai ales în țările vest -europene și în
Japonia. Pentru a opri hemoragia de capital, țările respective, la rândul lor,
au majorat rata dobânzii pe piețele interne. Pe măsura creșterii cererii de
resurse financiare în S.U.A., dolarul s -aîntărit, deoarece plasamentele pe
piața americană erau mai bine remunerate decât în alte țări dezvoltate.
Așadar, politica bugetară expansionistă a S.U.A. a sancționat de
două ori țările în curs de dezvoltare: o dată prin practicarea unor dobânzi
excesivde ridicate, ceea ce a dus la scumpirea creditelor externe și în
celelalte țări creditoare, iar a doua oară prin aprecierea nejustificată a
dolarului, în raport cu alte monede, ceea ce a dus la creșterea poverii
datoriei externe exprimate în dolari. Numero ase țări în curs de dezvoltare au
fost penalizate prin politica financiar -monetară americană în virtutea
faptului că trei pătrimi din împrumuturile bancare internaționale au fost
eliberate în dolari. În perioadele de creștere a ratei dobânzilor și de aprec iere
a dolarului, aceste țări și -au văzut majorată, de la o zi la alta, povara datoriei
externe, fără putință de apărare. Ulterior, avantajele rezultate pentru țările
debitoare din reducerea nivelului dobânzilor și din scăderea cursului

249dolarului au fost a nihilate de efectele modificărilor de prețuri pe piața
externă.
La declanșarea crizei datoriei externe au contribuit și greșelile
săvârșite de unele țări în curs de dezvoltare în orientarea politicii lor
economice și financiar -valutare. Este vorba de util izarea, în anumite cazuri,
a resurselor împrumutate pentru: finanțarea unor importante obiective cu
caracter neproductiv ori a deficitelor bugetare; -realizarea unor obiective
economice cu o eficiență economică scăzută, care nu asigurau rambursarea
împrumuturilor externe și plata dobânzilor și comisioanelor aferente; –
achiziționarea de armament din import. În alte cazuri, lipsa unui control
valutar corespunzător a permis scoaterea din țară a unor importante sume de
bani în valută și depunerea lor în contu ri personale la bănci în străinătate.
Băncile private poartă și ele răspunderea pentru criza datoriei
externe. Aceasta deoarece, în perioada de creștere rapidă a ofertei de resurse
pe piața capitalurilor de împrumut, determinată de majorarea prețului
petrolului brut, băncile respective au acordat adesea credite fără
discernământ: pentru obiective productive, ca și pentru infrastructură; pentru
import de echipa -mente industriale, ca și pentru achiziții de armament;
pentru acoperirea deficitului balanței com erciale, ca și pentru finanțarea
deficitului bugetar. Folosirea neproductivă sau cu eficiență economică a
împrumuturilor a făcut imposibilă, în numeroase cazuri, rambursarea la
termen a ratelor scadente și achitarea dobânzilor aferente.
Faptul că factorii exogeni au jucat un rol hotărâtor în declanșarea
crizei datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare, iar contextul
internațional a oferit un cadru prielnic acțiunii factorilor endogeni, a
imprimat problemei datoriei externe un pronunțat caracter poli tic. Dacă
țările în curs de dezvoltare îndatorate nu pot fi făcute responsabile de criza

250energetică, de criza economică mondială, de fluctuațiile prețurilor externe,
de instabilitatea sistemului monetar internațional, de politica dobânzilor
ridicate sau de politica bugetară expansionistă a unor țări dezvoltate, ele nu
pot fi obligate să suporte consecințele acestora, materializate, între altele, în
povara datoriei externe.
Criza datoriei externe constituie o problemă politică nu numai pentru
faptul că ea î și are originea în sistemul actual al relațiilor economice
internaționale, dar și pentru că efectele sale afectează grav stabilitatea țărilor
debitoare, dereglează economia mondială în ansamblu, amenință pacea și
securitatea internațională.

251

252Capitolul 1 2
BUGETELE LOCALE
Conținut
12.1. Autonomia finanțelor publice locale
12.2. Organizarea finanțelor publice locale
12.3. Locul bugetelor locale în cadrul bugetului general consolidat
12.4. Nivelul și structura veniturilor și cheltuielilor bugetelor locale
12.5. Procesul bugetar la nivelul colectivităților locale din România
12.1. Autonomia finanțelor publice locale
Comunitățile locale reprezintă colectivități umane, delimitate terito –
rial din punct de vedere politic și administrativ, care au autorități publice
diferite de cele ale statului. Autonomia financiară a acestora este absolut
necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără
autonomia financiară, care -i asigură suportul material al funcționării.
Există și un alt argument puternic, și anume acela, conform căruia,
comunitățile locale își cunosc posibilitățile pro prii privind resursele
bănești de proveniență publică și, mai ales, nevoile privind cheltuielile ce
trebuie acoperite pentru producerea de servicii publice pe plan local.

253În statele democratice, administrația locală se bazează pe princi piile
descentraliz ării și autonomiei locale. Aceasta necesită un cadru le gislativ și
mecanisme necesare adecvate privind finanțele administrațiilor locale. Prin
asemenea reglementări se urmărește: delimitarea patrimo niului public aflat
în proprietatea primăriilor, de cel a flat în proprietatea statului; crearea
instrumentelor administrative necesare autorităților locale pentru înde –
plinirea atribuțiilor care le revin acestora; asigurarea condițiilor pentru
asumarea responsabilității privind dezvoltarea locală.
Problema cons olidării autonomiei locale este o preocupare
universală, statele democratice contemporane fiind interesate de
aplicarea principiului descentralizării serviciilor publice, prin transmiterea,
prin lege, a mai multor competențe organelor puterii și administra ției
locale. De altfel, trebuie subliniat că această preocupare, pentru statele
europene, se manifestă în condițiile în care ele nu au cunoscut efectele
„centralismului democratic”. Dar, pe de altă parte, statele respective au
avut grijă întotdeauna să coo rdoneze lucrurile în așa fel, încât
descentralizarea să nu conducă și la divizarea națiunii. În acest context,
justiția și apărarea sunt servicii publice care nu pot fi descentralizate.
Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene
face obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale4.
Întocmită de către Consiliul Europei pe baza unui proiect propus de
Conferința Permanentă a Autorităților Locale și Regionale din Europa,
CartaEuropeană a Autonomiei Locale a fost deschisă semnăturilor
conform convenției încheiate între statele membre, din octombrie 1985.
Protejarea și întărirea autonomiei locale în Europa prin intermediul
unui document, care să explice principiile adoptate de t oate statele
4Council of Europe, Report, 1996.

254democratice din Europa, constituie un obiectiv al organelor locale de
guvernare, recunoscându -se de la început că un asemenea text ar trebui să
țintească la asigurarea adeziunii celor care sunt implicați în apărarea
autonomiei locale.
Carta obligă semnatarii să aplice regulile de bază ce garantează
independența politică, administrativă și financiară a autorităților locale.
Conform Cartei, gradul de autonomie de care se bucură autoritățile lo-
cale poate fi privit ca o piatră de încercare pentru o democrație reală.
Între procesul de descentralizare și cel de consolidare a
democrației există o relație directă. Autonomia locală și descentralizarea
serviciilor publice reprezintă garanția stabilității unei democrații funcționale.
Principiile generale5enumerate de Carta Europeană a Autonomiei
locale sunt:
1.Colectivitățile locale au dreptul, în cadrul politicii economice națio-
nale, la resursele proprii adecvate, de care să poată dispune liber, în
vederea exercitării atribuțiilor lor;
2.Resursele financiare ale colectivităților locale trebuie să fie
proporționale cu responsabilitățile stabilite pentru ele prin Constituție
saulege;
3.Cel puțin o parte din resursele financiare ale colectivităților locale
trebuie să provină din impozite și ta xe locale, în proporțiile stabilite
la nivelul autorităților locale, în limitele legii;
4.Sistemul financiar din care fac parte resursele de care dispun
comunitățile locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată
șidinamică, încât să le permită să urmărească, pe cât posibil,
evoluțiareală a costurilor exercitării competențelor proprii;
5Council of Europe, op.cit., p. 24 -25.

2555.Protecția colectivităților locale mai slabe din punct de vedere
financiar impune instituirea unor proceduri de ajustare sau a altor măsuri
echivalente care să corijeze efectele repartiției inegale a potențialelor
surse de finanțare, cât și sarcina financiară care le revine acestora.
Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să reducă libertatea de
opinie a colectivităților locale în cadrul propriului lor domeniu de
responsabilitate;
6.Colectivitățile locale trebuie să fie consultate, într -o manieră
adecvată, asupra modalităților în care le vor fi alocate resursele
redistribuite;
7.Subvențiile acordate colectivităților locale nu trebuie să fie
destinate, în măsura în c are este posibil, finanțării unor proiecte expres
specificate. Acordarea subvențiilor nu trebuie să aducă atingere libertății
fundamentale a autorităților locale de a -și stabili politici proprii în
domeniul lor de competență;
8.În scopul finanțării propriilor obiective de investiții, colectivitățile locale
trebuie să aibă acces, conform legii, la piața națională de capital.
Având în vedere deosebirile teritoriale și demografice ale fiecărei
țări, în prezent se constată o mare diversitate de sisteme determinate de mai
mulți factori: statutul colectivităților locale; numărul nivelurilor de
administrație publică locală; repartizarea competențelor; regimul
finanțelor locale.
În Europa există trei modele, care au influențat organizarea
administrativă în statele de pe continentul nostru: modelul francez,
modelul german și modelul britanic.
Modelul francez. Unitățile administrativ -teritoriale sunt: regiunea,
departamentul și comuna. Franța se compune din 21 de regiuni, fiecare fiind

256formată din două până la opt departamente, care cuprind mai multe comune.
În total, Franța are aproximativ 36.500 de comune, din care 98% au sub
10.000 de locuitori.
Intervenția statului în plan local se realizează prin instituția
prefecturii. Ocaracteristică a modelului francez de organizare
administrativ -teritorială este identitatea competențelor la toate structurile.
Modelul francez se regăsește, cu unele modificări, în țări ca Spania,
Portugalia, Italia.
Modelul german. Elementul de bază al vieții politice și adminis –
trative germane este federalismul. Geneza sa se datorează landurilor
germane ca formațiuni statale preexistente statului. Constituțiile lan durilor
garantează autonomia colectivităților locale, care dispun și de competența
legislativă în materie de drept comun.
Principiul subsidiarității stă la baza modelului german de
administrație locală, ceea ce permite evitarea unui centralism excesiv la
nivelul landurilor, arondismentele și comunele beneficiind de o reală
autonomie și gestiune. Modelul german se regăsește cu anumite
particularități naționale în Austria și Elveția.
Modelul britanic. Acesta este eterogen. Astfel, sistemul de
administrație locală din Anglia nu se regăsește în Scoția, în Țara Galilor sau
în Irlanda de Nord , care au sisteme specifice de organizare locală. Pentru
fiecare dintre cele trei națiuni -scoțiană, galeză și irlandeză -ființează câte
un minister (Ministerul afacerilor scoțiene, a celor galeze și respectiv nord –
irlandeze), care exercită o anumită tut elă asupra administrațiilor acestor
regiuni.
Autoritățile locale sunt comitatele și districtele, ale căror sarcini
sunt: aplicarea politicii guvernamentale pe plan local; exercitarea unor

257competențe delegate importante în domenii ca: educația, asigurarea
fondului locativ sau protecția socială.
Din punctul de vedere al dreptului administrativ, sistemele
organizării locale se clasifică în6:
-autonomie completă, conform căreia comunitățile locale au libertate
deplină în administrarea intereselor lor, fără nici un control din partea
autorității centrale;
-autonomie limitată, pentru rezolvarea pe plan local a principalelor
probleme curente, care, în plus, sunt supuse controlului din partea
autorităților centrale;
-tutela,conform căreia, problemele locale sunt rezolvate de către
autoritățile centrale, administrațiilor locale revenindu -le competențe
doar în acțiuni de mică importanță.
În ceea ce privește formarea veniturilor locale, se disting, de
asemenea, trei modalități:
-constituirea veniturilor proprii necesare pentru acoperirea cheltuielilor,
în virtutea dreptului de a percepe impozite și taxe;
-completarea veniturilor proprii, cu sume defalcate din veniturile
bugetului autorităților publice cen trale;
-finanțarea integrală de la bugetul central.
Gradul de autonomie rezultă, deci, din următoarele:
-independența deplină sau parțială în formarea veniturilor;
-competența atribuită pentru contractarea și gestionarea
împrumuturilor;
6Mariana-Cristina Cioponea –Descentralizarea bugetară în România, Buletin financiar nr.
9/1997, Academia Română, Institutul de cercetări financiară și monetară “Victor Slăvescu”

258-asigurarea echilibrului bugetar și, respectiv, gestionarea excedentului
sau a deficitului anual;
-după cum organele administrațiilor publice locale au competența de
a introduce impozite și taxe locale.
Desigur, autonomia finanțelor locale rezultă și din raporturile d e
interdependență față de verigile superioare; în structura proprie a
bugetelor locale, sau între bugetele locale, în general, și bugetul de stat, ca
buget central.
În România, după Revoluția din decembrie 1989, bazele organizării
unitare a finanțelor pub lice locale au fost puse prin Legea administrației
publice locale7, capitolul „Administrarea finanțelor publice”, ale cărei
prevederi s -au bazat pe cele din Constituție. De asemenea, reglementări
referitoare la finanțele locale au fost adoptate succesiv pr in Legea privind
finanțele publice, din 1991 și prin cea din 1996, prin Legea privind
finanțele publice locale8și, anual, prin Legile de adoptare a bugetului de
stat.
În Legea privind finanțele publice locale, bugetele locale și
raporturile dintre diferitele categorii de bugete locale sunt definite astfel:
„Prin bugete locale se înțelege bugetele de venituri și cheltuieli ale
unităților administrativ -teritoriale … Fiecare comună, oraș, municipiu,
sector al municipiului București , județ, respectiv municipiul București,
întocmește bugetul local, în condiții de autonomie potrivit legii. Între
aceste bugete nu există relații de subordonare”9.
7Legea administrației publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991, pub licată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 28 noiembrie 1991.
8Legea privind finanțele publice locale, nr. 189/1998
9Idem, art. 6.

25912.2. Organizarea finanțelor publice locale
Finanțele publice locale își au originea în autonomizarea
autorităților teritoriale în administrarea comunităților respective.
Organizarea distinctă a finanțelor locale, pe baza autonomiei
financiare a administrațiilor locale, permite degrevarea finanțelo r centrale de
o seamă de cheltuieli, reducerea numărului și amploarei fluxurilor bănești
între cele două niveluri structurale ale finanțelor publice, precum și o mai
clară urmărire a modului cum sunt folosite fondurile constituite. Până la
urmă, separarea finanțelor locale de cele centrale, ca și în alte domenii,
este determinată de rațiuni de eficiență. Finanțele locale satisfac mai
bine și mai eficient cerințele de utilități publice în teritoriu. Problema care
rămâne deschisă este următoarea: până unde se poate întinde autonomia
financiară, cu alte cuvinte, cât ar trebui să reprezinte centralizarea și cât
descentralizarea în domeniul finanțelor publice.
În fiecare țară, raportul dintre finanțele publice centrale și cele
locale este diferit.
Gradul de centralizare financiară diferă în funcție de concentrarea
administrației țării, de măsura în care organele locale sunt subordonate
conducerii centrale. Oricum, obiectivele și acțiunile majore, de interes
național, strategic, cele care afectează p e toți cetățenii, cum sunt
apărarea, ordinea publică statală, relațiile externe, protecția mediului și a
cetă-țeanului, precum și politicile macrosociale de regularizare, stabilizare și
bunăstare, sunt finanțate din fonduri centrale.
Descentralizarea fina nciară începe să funcționeze dincolo de limita de
la care aria utilizării bunurilor și serviciilor publice de interes național
începe să se restrângă, iar costul comparativ al luării deciziilor la nivel

260central devine prea ridicat. Este vorba de anumite ut ilități cum ar fi:
construirea de drumuri, poliția, iluminatul public, gospodăria comunală,
transporturile locale, școlile etc.
Există, totodată, deosebiri în ceea ce privește cererea de utilități
publice și posibilitățile de oferire a lor de la o unitate administrativ –
teritorială la alta. În plus, comunitățile locale sunt deschise, au relații
variate între ele. Toate acestea implică autofinanțarea locală.
Indiferent de gradul de autonomie a comunităților locale, se con –
sideră că la descentralizarea finan ciară trebuie avute în vedere anumite
principii10ca fiind cerințe ale stabilității finanțelor publice ale țării, astfel:
a)principiul diversității, explicat pe seama varietății de forme și a
măsurii diferite a solicitărilor de bunuri și servicii publice;
b)principiul echivalenței înfinanțarea serviciilor publice, explicat pe seama
beneficiilor geografice pe care acestea le aduc cetățenilor;
c)principiul acceptării costului descentralizării determinat de dife rențele
fiscale regionale, care se interferează cu r ăspândirea în spațiu a
activităților economice;
d)principiul redistribuirii și stabilizării centralizate, impus de
realitatea conform căreia comunitățile locale nu dispun de
instrumentele macroeconomice necesare pentru înfăptuirea unor
obiective de importanță națională;
e)principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivități,
cauzate de transferurile involuntare de venituri, pe seama
deosebirilor economice, și care prejudiciază înfăptuirea programelor
10Tatiana Moșteanu –Buget și trezorerie publică, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1997, p. 141.

261de cheltuieli pentru unele din acestea. Prevenirea unor astfel de
situații implică intervenția guvernamentală cu măsuri corective;
f)principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia această
sarcină cade în seama autorităților centrale. Guvernul trebuie să ofere
minimum de servicii publice esențiale (sănătate, educație, siguranță
socială) tuturor cetățenilor țării;
g)principiul accesului echitabil la resursele financiare publice,
determinat de situația unor colectivități locale a căror balanță dintre
nevoi și capacitatea fiscală este deficitară, necesitând compensarea
minusului de resurse prin transferuri guvernamentale, pe seama
unei scheme prestabilite;
h)principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între
nivelurile de autoritate publică ale f inanțelor publice trebuie să asigure
exercitarea conducerii în limita atribuțiilor și competențelor ce revin
fiecăreia. Aceasta înseamnă ca resursele financiare publice să fie
deopotrivă redistribuite pentru acoperirea cheltuielilor cu funcționarea
sectorului public în administrarea statului și în aceea a colectivității
locale.
Funcționarea finanțelor locale pe baza descentralizării financiare
beneficiază de tehnici comune finanțelor publice.
Efectele obținute în funcționarea finanțelor colectivită ților locale se
referă mai întâi la preluarea unor atribuții ale finanțelor autorităților
publice centrale, apoi la creșterea necesarului de resurse financiare pentru
finanțarea cheltuielilor locale, ceea ce a dus în ultima vreme la obținerea
dreptului de a se împrumuta pe piața capitalului de împrumut. De
asemenea, finanțele locale au câștigat largi competențe în materie de control
juridic și bugetar, autoritățile locale dispun de un sistem contabil propriu.

262ÎnRomânia, organizarea teritorială a finanțelor publice este
așezată pe împărțirea țării în unități administrativ -teritoriale. Ea apare
astfel structurată pe niveluri ierarhice în limitele fiecărei unități
administrative: județe, municipii, orașe, comune. Organele fi nanciare
locale, care funcționează în aceste structuri, acoperă prin activitatea lor
întregul teritoriu al țării și îndeplinesc atribuții cu caracter financiar în
toate localitățile.
Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt
instituții ale administrației publice, cu administrație și gestiune proprie de
instituție. Sfera lor de acțiune diferă, după nivelul organizatoric, astfel:
-Direcțiile generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat,
la nivel de județ și municipiul București;
-Administrațiile financiare, la nivelul municipiilor și al sectoarelor
municipiului București;
-Circumscripțiile financiare la orașe;
-Percepțiile rurale și agențiile fiscale, la nivelul comunelor.
Toate aceste organe sunt îndrumate și controlate de către Direcția
Generală a Finanțelor Publice și Controlul Financiar de Stat din Ministerul
Finanțelor. Actuala organizare teritorială a finanțelor publice datează din
1992.
12.3. Locul bugetelor locale în cadrul bugetului general consolidat
Pentru a aprecia locul bugetelor locale în sistemele bugetare din
statele contemporane, ne folosim de ponderile pe care le au veniturile și
cheltuielilor locale în totalul celor consolidate. În tabelul 10.1. sunt
prezentate aceste ponderi în țările lu ate în studiu, în anii 1990 și 1995.

263În țările dezvoltate cuprinse în analiză, ponderea veniturilor
bugetelor locale în totalul veniturilor consolidate este mai mare decât cea
din țările în curs de dezvoltare. În cazul țărilor dezvoltate, în 1995, aceste
ponderi erau cuprinse între circa 9% (8,8% în Marea Britanie) și 48% (în
Suedia și Danemarca). În țările în curs de dezvoltare și cele aflate în
tranziție, ponderile sunt, în general, mai mici.
Tabelul 12.1.
Ponderea veniturilor și a cheltuielilor bugetar e locale în totalul
bugetului general consolidat în țările studiate, în anii 1990 și 1995
-în procente –
ȚaraPonderea veniturilor Ponderea cheltuielilor
1990 1995 1990 1995
Țări dezvoltate
Elveția … 36,9 … 45,3
Norvegia 27,8 27,6 46 45,3
Danemarca 46,5 47,5 81,9 82,4
Germania 21 19,4 29,6 29,8
Austria 22,7 23,9 26,4 28,9
S.U.A. 28,8 27,1 44,3 43,6
Franța 14,4 15,4 22,3 24,6
Suedia 42 48,1 53,4 63,9
Olanda 7,8 10,5 33,3 33,9
Canada 22,7 … 43 …
Italia … 9,4 … 29,5

264Marea Britanie 12,7 8,8 31,2 33,8
Spania 12,9 … 20,9 …
Țări în curs de dezvoltare
Brazilia 4,9 … 17,4 …
Mexic 5,5 … 5,9 …
Filipine 5,5 … 7,9 …
India 48,5 … 102,3 …
Țări în tranziție
Cehia … 19,6 … 27,1
Polonia … 14,6 … 20,4
Bulgaria 22,1 12,2 25,2 21,3
Sursa: Government Finance Statistics Yearbook, 1997
Spre deosebire de venituri, ponderea cheltuielilor bugetelor locale în
totalul cheltuielilor bugetelor generale consolidate este mai mare. În țările
dezvoltate, în 1995, acestea erau cuprinse între ap roximativ 25% (24,6% în
Franța) și 82% (în Danemarca). În țările în curs de dezvoltare și în cele
aflate în tranziție, aceste ponderi sunt mai mici.
ÎnRomânia proporțiile privind veniturile și cheltuielile în totalul
bugetului consolidat în perioada 1990 -1997, față de celelalte țări cu
economie în tranziție, sunt cu mult mai mici. Acest fenomen se regăsește
mai ales începând cu anul 1991, an care marchează intrarea în vigoare a
Legii privind finanțele publice, respectiv demararea reformei sistemului
financiar public. Așa cum rezultă din tabelul 10.2., ponderile au fost mici în
prima etapă de înfăptuire a reformei, în anul 1991 și următorii, dar ele au

265manifestat o tendință continuă de creștere: la venituri, de la 6,3% în 1991 la
13,6% în 1997; la cheltuiel i, de la 6,8% în 1991, la 12,1% în 1997.
Se poate spune că, în lipsa unei legi a finanțelor publice locale și a
unei poziții bazate pe norme și principii formulate în contextul autonomiei
locale, atât veniturile cât și cheltuielile publice locale au fost menținute la un
nivel extrem de scăzut.
Tabelul 1 2.2.
Ponderea veniturilor și a cheltuielilor bugetelor locale în totalul
bugetului general consolidat în România, în perioada 1990 -1997
în procente
19901991199219931994199519961997
Venituri 14,76,38,910,511,114,415,313,6
Cheltuieli 15,16,87,910,110,313,113,512,1
Sursa: Ministerul Finanțelor, Direcția generală a bugetului de stat
12.4. Nivelul și structura veniturilor și cheltuielilor bugetelor locale
Prin buget local înțelegem actul în care se înscriu veniturile și
cheltuielile colectivităților locale, pe o perioadă de un an.
Bugetele locale sunt bugetele unităților administrativ -teritoriale care
au personalitate juridică. În România, fiecare comună, oraș, municipiu ș i
sector al municipiului București întocmește buget propriu, în condiții de
autonomie.

266Bugetele locale reprezintă instrumentele de planificare și de con –
ducere a activității financiare a unităților administrativ -teritoriale. Structura
acestora reflectă gr adul de autonomie a administrației locale față de puterea
centrală și legăturile existente între diferitele administrații teritoriale.
De asemenea, bugetele locale reflectă fluxurile formării veniturilor și
efectuării cheltuielilor administrațiilor locale , modalitatea de finanțare a
cheltuielilor pe destinații și de acoperire a deficitelor.
Bugetul local este o componentă a sistemului de bugete definit,
conform reglementărilor legale, ca o verigă a acestuia, în contextul
autonomiei în raport de celelalte componente (bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele instituțiilor
publice autonome, bugetul trezoreriei statului).
Bugetele locale au o anumită structură, în cadrul administrațiilor
publice locale, del imitate teritorial. Fiecare dintre acestea este autonom unul
față de celălalt.
Astfel, în România cele două verigi ale bugetelor locale sunt:
1.Bugetele proprii ale județelor și al municipiului București, administrate
de Consiliile județene;
2.Bugetele proprii ale comunelor, orașelor, municipiilor și ale sectoarelor
municipiului București, administrate de către primării.
Conform clasificațiilor economice și funcționale ONU folosite în
raportările statistice internaționale, structura veniturilor și a che ltuielilor
bugetelor locale este comună cu cea a bugetului central (de stat) și a altor
bugete în cadrul sistemului de bugete. Este vorba, desigur, de principalele
categorii, conform grupărilor folosite în clasificațiile bugetare.

267Totuși, fiind vorba de o componentă distinctă, a cărei autonomie, în
general, nu este încă deplină, existând raporturi de dependență față de
bugetul central, structura specifică, mai ales a veniturilor, se prezintă astfel:
Veniturile:
1.Veniturile proprii ale bugetelor locale , reglementate prin Legea
privind finanțele publice și Legea privind finanțele publice locale.
Acestea cuprind impozite și taxe și vărsăminte de venituri cuvenite
de la plătitori (agenți economici și instituții publice) de importanță locală și
din impozit e și taxe locale (de la populație sau de la persoanele juridice). În
mod normal, aceste venituri ar trebui să reprezinte majoritatea în totalul
veniturilor bugetelor locale.
2.Venituri atribuite, în care intră sumele defalcate din anumite
venituri cuveni te, potrivit legii, bugetului de stat. În mod frecvent sunt
folosite sumele defalcate din impozitul pe salariu sau chiar atribuirea, cel
puțin temporară, a altor impozite pe veniturile persoanelor fizice.
3.Transferuri acordate de la bugetul de stat pent ru finanțarea unor
obiective de interes național, dar care pot fi mai eficient organizate și
controlate de către organele locale: acțiuni de protecție socială, unele
investiții etc.
4.Împrumuturile contractate pe piața financiară internă sau externă,
fiedirect, în numele organelor administrației publice locale, fie garantate de
către Guvern.
Conform clasificației economice, Legea privind finanțele publice
locale prezintă o listă care cuprinde următoarele categorii de venituri
proprii:
-Venituri curente (impozite, vărsăminte, diverse venituri);

268-Venituri din capital (încasări din valorificarea unor bunuri);
-Venituri cu destinație specială (taxe speciale, venituri din vânzări de
bunuri; din fondul pentru intervenție; din fondul pentru locuințe; din
amortizar ea mijloacelor fixe; donații și sponsorizări).
Cheltuielile:
Acestea se prevăd în bugetele locale, în conformitate cu clasificația
bugetară, și concretizează căile de finanțare a acțiunilor specifice realizate
pe plan local. Desigur, unele cheltuieli nu figurează la acest nivel, ele fiind
numai de importanță locală.
Datorită faptului că, în prezent, această structură a cheltuielilor
publice din bugetele locale ale României este aliniată la cea internațională,
putem prezenta lista cheltuielilor respective , așa cum figurează în Legea
privind finanțele publice locale, încadrându -le în categoriile specifice
clasificației funcționale:
1.Autoritățile executive (serviciile publice generale);
2.Învățământ, sănătate, cultură și religie, asistență socială, ajutoare și
indemnizații (Acțiuni social -culturale);
3.Servicii, dezvoltare publică și locuințe;
4.Transporturi, agricultură, alte acțiuni economice (Acțiuni economice);
5.Alte acțiuni;
6.Fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, plata dobânzilor și a
comisioanelor aferente;
7.Plăți de dobânzi și comisioane (Datoria publică și altele);
8.Rambursări de împrumuturi (Rambursări de împrumuturi și pentru
echilibrare bugetară);
9.Fonduri de rezervă;
10.Cheltuieli cu destinație specială (finanțate din fonduri speciale).

269Structura p e subdiviziuni a cheltuielilor nu este identică la cele două
verigi ale bugetelor locale.
ÎnRomânia, sursele de formare a veniturilor bugetelor locale sunt
următoarele:
1)Impozite, taxe și alte venituri, precum și cotele adiționale la unele
venituriale bugetului de stat și bugetelor locale.
Consiliile locale, consiliile județene și Consiliul general al
municipiului București stabilesc impozitele și taxele locale. Repartizarea
cotelor defalcate din impozitul pe salarii este stabilită de Legea privind
finanțele publice locale: 40% la bugetul administrativ -teritorial pe raza
căreia se desfășoară activitatea și 10% la bugetul județului respectiv; pentru
municipiul București, cota este de 50% și se repartizează de către consiliul
general pe bugetele fiecăru i sector și, respectiv, bugetul municipiului11.
Începând cu anul 1999, se stabilesc cote adiționale și la alte venituri
ale bugetului de stat și ale bugetelor locale. Nivelul cotelor adiționale la
impozitul pe salarii se stabilește pe baza următoarelor cri terii: numărul
populației; lungimea străzilor; lungimea drumurilor; numărul locuințelor;
lungimea rețelelor de canalizare și apă; numărul populației școlare din
învățământul preuniversitar; numărul unităților administrativ -teritoriale.
Aplicarea acestor cr iterii implică luarea în considerare a condițiilor specifice
fiecărei localități, a situației economice, sociale și demografice a acestora.
Sumele defalcate din impozitul pe salarii se aprobă anual pe județe,
respectiv, municipiul București. Repartizarea a cestora între bugetul propriu
al județului (municipiului București) și bugetele comunelor, orașelor,
11Cotele de repartizare a impozitului pe salariu se pot modifica prin legea bugetară anuală.
De exemplu, Legea bugetului de stat pe anul 1999, Legea nr. 36/1999, publicate în
Monitorul Oficial al României nr. 97 din 8 martie 1999, a stabilit următoarele cot e: 50% la
bugetul de stat, 35% la bugetul administrativ -teritorial (municipiu, oraș, comună) și 15% la
bugetul județului.

270municipiilor și sectoarelor municipiului București se efectuează în pro –
porțiile de 25% și, respectiv, 75%, de către consiliul județean, prin hotărâre,
după consultarea primarilor și cu asistența tehnică de specialitate a Direcției
generale a finanțelor publice și controlului financiar de stat. În cadrul
acestor cote, în legea pentru aprobarea bugetului de stat se stabilesc limitele
maxime pe fiecare județ.
2) Autoritățile administrative sau direct instituțiile publice pot obține
sumedin vânzarea sau din valorificarea materialelor obținute ca urmare a
casării mijloacelor fixe sau din vânzarea unor bunuri materiale. Aceste
sume constituie venituri ale bugete lor locale sau ale instituțiilor (care nu
sunt finanțate integral de la bugetul local), și servesc la finanțarea investițiilor.
3)Sumele încasate din vânzarea bunurilor aparținând domeniului
privat al unităților administrativ -teritoriale sunt venituri cu destinație
specială și servesc la finanțarea investițiilor.
4)Sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate, în funcție
de subordonarea instituțiilor care au dispus confiscarea.
5)Transferuri cu destinație specială de la bugetul de stat, apro bate
anual prin legea bugetului de stat, pe ansamblul fiecărui județ și municipiul
București. Transferurile au destinații prestabilite. Redăm, cu titlu
exemplificator, destinațiile pentru care au fost acordate transferuri în anul
1998:
a) Asigurarea prote cției sociale a populației pentru energie termică și
transport urban în comun de călători.
b) Investiții.
c) Investiții finanțate parțial din împrumuturi externe.
d) Programul de pietruire a drumurilor comunale și alimentare cu
apă a satelor.

2716)Împrumuturile contractate pe piața financiară internă sau
externă.
Împrumuturile interne sau externe, pe termen mediu și lung servesc
la:
-finanțarea de investiții publice de interes local;
-refinanțarea datoriei publice locale.
Împrumuturile se aprobă pri n vot de către consiliile locale și,
respectiv, de Consiliul General al Municipiului București.
Datoria publică locală se rambursează din resursele aflate la
dispoziția unităților administrativ -teritoriale, cu excepția transferurilor de la
bugetul de stat , cu destinație specială.
Pentru angajarea datoriei publice locale, se folosesc titlurile de
valoare și împrumuturile de la băncile comerciale sau de la alte instituții de
credit. Titlurile de valoare se emit și se lansează direct sau prin intermediul
unor agenții sau instituții specializate. Împrumuturile pot fi garantate de
către Guvern sau negarantate.
Angajarea de împrumuturi fără garanția Guvernului comportă
informarea prealabilă a Ministerului Finanțelor. Împrumuturile externe se
contractează numai cu aprobarea Comisiei de autorizare, formată din
reprezentanți ai autorităților locale, ai Guvernului și ai Băncii Naționale a
României și aprobată prin hotărâre a Guvernului. Aprobarea este
condiționată de posibilitățile de rambursare a dobânzilor și de r ăscumpărare
a titlurilor.
Sumele maxime care pot fi contractate ca împrumuturi se stabilesc
până la nivelul a 20% din totalul veniturilor constituite ale bugetelor locale,
inclusiv cotele defalcate din impozitul pe salarii. Calculul acestei limite
comportă luarea în considerare a v alorii datoriei la rata dobânzii valabilă la

272data efectuării calculului, iar împrumuturile în valută se iau în calcul la
valoarea cursului de schimb comunicat de Banca Națională a României la
data efectuării calculului.
12.5. Procesul bugetar la nivelul c olectivităților locale din România
Elaborarea proiectelor bugetelor locale se bazează pe proiectele de
bugete proprii ale administrației, ale instituțiilor și serviciilor publice din
subordine. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale propun
programele prin care sunt inițiate acțiunile de implementare a finanțării
bugetare.
Procedurile implicate în vederea examinării și adoptării bugetelor
locale și calendarul acestora sunt, în ordinea lor cronologică, sintetizate
astfel:
1. Prezentar ea proiectelor de bugete echilibrate de către ordonatorii
principali de credite la Direcțiile generale ale finanțelor publice și controlul
financiar de stat, până la 15 mai a fiecărui an; acestea la rândul lor, depun
proiectele de bugete elaborate, până ce l mai târziu la întâi iunie a fiecărui
an, la Ministerul Finanțelor.
2. Până la 1 iulie a fiecărui an, Ministerul Finanțelor comunică
Direcțiilor generale județene limitele aprobate ale sumelor defalcate din
impozitul pe salarii și transferurile cu destin ație specială și criteriile de
repartizare a acestora pe unitățile administrativ -teritoriale, în vederea
definitivării proiectelor bugetare de către ordonatorii principali de credite
bugetare.
3. Până la 20 iulie a fiecărui an, se depun la Direcțiile gene rale
județene noile propuneri pentru proiectul de buget.

2734. Până la 1 august a fiecărui an, Direcțiile generale depun
proiectele bugetelor locale pe ansamblul județului și al Municipiului
București, la Ministerul Finanțelor.
Competența de aprobare revine consiliilor locale, consiliilor județene
și Consiliului General al Municipiului București, după caz. Aprobarea se
acordă în termen de maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii
pentru aprobarea bugetului de stat pe anul respectiv. Înainte de apr obare,
proiectele se publică în presa locală sau se afișează la sediul primăriei, după
care, în termen de 15 zile, se supun aprobării.
Pe parcursul exercițiului bugetar, aceleași autorități pot aproba
rectificarea bugetelor locale, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare
a rectificării bugetului de stat, precum și ca urmare a unor propuneri
fundamentate ale ordonatorilor principali de credite.
Aprobarea comportă: pronunțarea asupra contestațiilor; votarea pe
capitole, subcapitole, articole și an exe; adoptarea proiectului în ansamblu de
către consiliile locale, județene sau Consiliului General al Municipiului
București. Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor se
efectuează conform termenelor de încasare a acestora și de perioada î n care
este necesară efectuarea cheltuielilor. După aprobarea lor de către organele
locale, Direcțiile generale ale finanțelor publice ale județelor și municipiului
București întocmesc și transmit Ministerului Finanțelor bugetele pe
ansamblul fiecărui jude ț și pe celelalte subdiviziuni, împreună cu
repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor, pe structura
clasificației bugetare.
Repartizarea creditelor bugetare pe instituții este de competența
ordonatorilor principali de credite.

274Ordonatorii principali de credite bugetare sunt președinții consiliilor
județene, primarul general al municipiului București și primarii celorlalte
unități administrativ -teritoriale.
Ordonatorii secundari sau terțiari sunt conducătorii instituțiilor sau
serviciilor p ublice cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu
local, județean și Consiliul General al Municipiului București.
Procesul de repartizare se derulează astfel:
1. Repartizarea efectuată de către ordonatorii principali între
bugetul propriu și bugetele ordonatorilor subordonați;
2. Repartizarea efectuată de către ordonatori secundari a creditelor
bugetare aprobate, pe unitățile subordonate și a celor cuprinse în bugetul
propriu;
3. Ordonatorii terțiari utilizează creditele ce le -au fostrepartizate.
Competențele privind finanțarea cheltuielilor revin ordonatorilor
principali de credite bugetare. Practic, au loc deschiderile de credite de către
ordonatorii principali ai acestora, în limita creditelor bugetare aprobate și
potrivit destinaț iei stabilite, în raport cu gradul de folosire a sumelor puse la
dispoziție anterior și cu respectarea dispozițiilor legale.
Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se efectuează,
în limitele prevăzute, de către Ministerul Finanțelor, pr in Direcțiile generale
ale finanțelor publice, la cererea ordonatorilor principali, în funcție de
necesitățile execuției bugetare.
Angajarea și efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare prevăzute
în buget și deschise se aprobă de către ordonatorul d e credite, efectuându -se
numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv intern, prin care se
atestă respectarea dispozițiilor legale, încadrarea în creditele bugetare
aprobate și în destinația lor. Efectuarea cheltuielilor comportă existența

275documentelor justificative, care confirmă angajamen tele contractuale sau
din convenții, precum și primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor,
executarea lucrărilor, plata salariilor și a altor obligații bugetare. Plățile în
avans efectuate la anumite categorii de cheltuieli nu pot depăși 30%.
Execuția de casă a bugetelor locale se efectuează prin unitățile
teritoriale ale trezoreriei statului, prin evidențierea în conturi distincte a
veniturilor și cheltuielilor, a altor operațiuni dispuse de ordonato rii de
credite bugetare, a veniturilor și a cheltuielilor extrabugetare ale instituțiilor,
pe categorii de resurse.
Ordonatorii principali de credite întocmesc dări de seamă contabile
trimestriale asupra execuției bugetare pe care le depun la Direcțiile g enerale
ale finanțelor publice, care le centralizează și le depun la Ministerul Finanțelor.
Pentru stabilirea rezultatelor finale ale execuției bugetelor locale,
ordonatorii principali de credite întocmesc conturile anuale de execuție a
bugetelor locale pe care le transmit spre aprobare consiliilor județene,
Consiliului General al Municipiului București și consiliilor locale. În cadrul
acestui cont se înscriu:
a) La venituri: 1. prevederile aprobate inițial;
2. prevederile bugetare definitive;
3. încasările realizate.
b) La cheltuieli: 1. creditele aprobate inițial;
2. creditele definitive;
3. plățile efectuate.
Pe baza acestor date, se stabilește rezultatul execuției.
Excedentul anual al bugetului local rezultat în urma regularizării în
limita transferurilor din bugetul de stat, se utilizează în ordine pentru:

2761.rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor
și a comisioanelor aferente;
2.constituirea fondului de rulment.
Fondul de rulment funcționează la nivelul fiecărei unități
administrativ -teritoriale și este folosit pentru acoperirea golurilor de casă în
trezorerii, precum și pentru acoperirea definitivă a eventualului deficit
bugetar rezultat la sfârșitul exercițiului bugetar. De asemenea, fondul de
rulment poate fi f olosit pentru finanțarea de investiții de interes local, cu
aprobarea organelor locale.
Asigurarea echilibrului între lichidități și plăți pe parcursul execuției
de casă se poate confrunta cu golurile temporare de casă, ca urmare a
decalajului dintre mome ntele încasării veniturilor și cele ale efectuării
plăților.
Acoperirea acestora se efectuează (în ordine) din: fondul de rulment
și din împrumuturi fără dobândă din disponibilitățile din contul general al
trezoreriei statului. Valoarea acestui împrumut e ste limitată la 5% din totalul
veniturilor estimate a se încasa pe durata anului fiscal în care se face
împrumutul. Aceste venituri reprezintă garanția rambursării împrumutului în
cadrul anului fiscal respectiv.

277Capitolul 1 3
TREZORERIA STATULUI
Conținut
13.1. Necesitatea înființării Trezoreriei Statului în România
13.2. Rolul și atribuțiile Trezoreriei Statului în România
13.3. Reguli și condiții care stau la baza funcționării Trezoreriei Statului în
România
13.4. Sistemul de organizare și princ ipalele atribuții ale structurilor
Trezoreriei Statului în România
13.5. Principalele atribuții ale Trezoreriei Statului în procesul de constituire
a resurselor financiare publice
13.6. Controlul cheltuielilor sectorului public efectuat prin intermediul
Trezoreriei Statului
13.7. Atribuțiile Trezoreriei Statului cu privire la finanțarea deficitului
bugetar și refinanțarea datoriei publice
13.1. Necesitatea înființării Trezoreriei Statului în România
Până în anul 1990, Banca Națională a României asigura emiterea de
bancnote și monede, gestiona rezerva de aur și finanța industria și comerțul.
De asemenea, tot ea deținea monopolul asupra celor patru instituții bancare:

278Banca de Comerț Exterior, care fina nța tranzacțiile cu străinătatea, Banca
Agricolă, care susținea financiar cooperativele agricole și întreprinderile
agricole de stat, Banca de Investiții, care asigura finanțarea investițiilor și
Casa de Economii și Consemnațiuni, care mobiliza disponibili tățile bănești
ale populației.
Reforma din sistemul bancar a determinat structurarea acestuia pe
două paliere: pe de -o parte, Banca Națională a României, care începe să -și
exercite funcțiile tradiționale, de Bancă Centrală, iar pe de altă parte,
sistemul băncilor comerciale, cărora le -au fost transferate operațiunile cu
caracter comercial. Noul cadru juridic -„Legea privind activitatea
bancară”12, „Legea privind Statutul Băncii Naționale a României”13și
„Legea bancară”14-subordonează Banca Națională a Rom âniei direct
organului legislativ al țării, fapt ce îi conferă acesteia un grad mai ridicat de
independență și, implicit, condițiile necesare înfăptuirii, într -un cadru nou, a
politicii monetare, valutare și de credit a statului. Ea devine astfel
răspunzăt oare pentru emisiunea monetară, gestionează rezervele valutare ale
statului și supraveghează activitatea celorlalte bănci prin pârghiile statutare
pe care le are la îndemână. Cum băncile comerciale au obligația de a -și
păstra dis ponibilitățile bănești din garanții, în lei și în valută, la Banca
Națională a României, aceasta poate exercita în condiții mai bune
12Legea nr. 33/29.03.1991 -privind activitatea bancară, republicată în Monitorul Oficial al
României nr. 70/03.04.1991
13Legea nr. 34 /29.03.1991 -privind Statutul Băncii Naționale a României, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 70/03.04.1991, precum și Legea nr. 101/26.05.1998 –
privind Statutul Băncii Naționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 203/01.06.1998
14Legea nr. 58/05.03.1998 -Legea bancară, care abrogă Legea nr. 33/23.03.1991 privind
activitatea bancară, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 121/23.03.1998

279supravegherea și controlul asupra îndeplinirii de către acestea a condițiilor
legale privind constituirea capitalului social, politica de creditare,
comisioanele pentru prestările de servicii specifice etc.
În aceste condiții, operațiunile privind execuția de casă a bugetelor și
celorlalte resurse financiare ale sectorului public au fost preluate de Banca
Comercială Română, Banca pentru Dezvoltare și Banca Agricolă.
Banca Comercială Română, precum și celelalte două bănci,
organizate de acum pe principii comerciale, urmăresc cu preponderență
desfășurarea unei activități rentabile, fiind preocupate în special de
organizarea și executarea unor servicii ș i operațiuni aducătoare de profit
(plasamente de resurse disponibile, operațiuni de decontare și de casă etc.) și
mai puțin de a mobiliza corespunzător fondurile publice, pe seama statului,
printr-un control activ și eficient asupra activității agenților e conomici,
privind calculul, evidențierea și vărsarea sumelor cuvenite către
componentele bugetului general consolidat. De asemenea, datorită structurii
organizatorice a acestora, care nu prevede organe proprii de specialitate în
domeniul execuției bugetulu i, nu s-a mai exercitat un control eficient asupra
modului în care plățile de casă efectuate de instituțiile publice respectau
prevederile bugetare aprobate. Deși Banca Română de Dezvoltare a mai
păstrat anumiți specialiști o perioadă de timp, în ceea ce p rivește verificarea
realității investițiilor finanțate de la buget și a renunțat și ea curând la
această atribuție avută înainte de anul 1990, privind verificarea plăților de
casă în funcție de realitatea lucrărilor de investiții executate.
Așadar, băncil e comerciale efectuau numai operațiuni de încasări și
plăți în contul instituțiilor publice centrale și locale, pe seama bugetelor, fără
un control real, fapt ce a generat multe neajunsuri în legătură cu urmărirea

280eficientă a veniturilor sau cu respectarea destinației speciale a creditelor
bugetare aprobate.
La acestea se adaugă și faptul că execuția bugetelor se desfășura
greoi, cu mari întârzieri, iar în cele mai multe cazuri unele constatări,
privind eventualele erori, nu mai puteau fi operate. Din aceas tă cauză, în
timpul derulării execuției bugetare nu se putea acționa pentru corectarea
unor date informative esențiale, importante venituri ale statului rămânând
neîncasate sau fonduri aprobate necheltuite, în detrimentul unor acțiuni și
obiective necesare , din punct de vedere economic sau social.
Execuția în continuare a bugetelor, prin intermediul băncilor
comerciale, prezenta un risc pentru finanțele publice și faptul că, potrivit
programului de reformă, și acestea au intrat în procesul de privatizare, iar
activitatea lor, în acest context, era supusă și ea regimului falimentului,
acțiune în care putea fi angrenat și bugetul statului, lucru inadmisibil.
În concluzie, necesitatea înființării și organizării Trezoreriei Statului
rezultă din deficiențele și neajunsurile înregistrate cu privire la execuția
bugetelor prin băncile comerciale. Neurmărirea veniturilor statului în mod
corespunzător și, în mod deosebit, a celor datorate de persoanele juridice,
care au o pondere însem nată în totalul veniturilor bug etare, a reprezentat un
fapt ce a avut consecințe dintre cele mai nefavorabile asupra constituirii
surselor în concordanță cu evaluările aprobate de Parlamentul României.
Asupra modului de derulare a cheltuielilor cuprinse în bugetul de stat și în
celelalte bugete, nu exista un control corespunzător cu privire la necesitatea,
oportunitatea și legalitatea efectuării acestora, aceasta atât dacă ne referim la
cheltuielile curente, dar mai ales la cele privind finanțarea deficitului
bugetar și a investițiilor. În același sens, amintim și costul ridicat al

281cheltuielilor reprezentând comisioanele bancare pentru efectua rea
operațiunilor în contul componentelor bugetului general consolidat.
Trezoreria Statului era necesară și pentru a răspunde mai bine noilor
cerințe ale reformei în domeniul fiscal -bugetar, legate de crearea pârghiilor
și mijloacelor fiscal -bugetare specifice economiei de piață, cu ajutorul
cărora statul să poată influența în mod favorabil dezvoltarea economico –
socială a țării.
Înființarea Trezore riei finanțelor publice, în țara noastră, a devenit
deci o necesitate obiectivă, determinată de aplicarea programului de reformă
și de restructurare a economiei, în condițiile în care finanțelor publice li s -a
cerut să-și amplifice rolul și funcțiile refer itoare la administrarea și utilizarea
mai eficientă a resurselor financiare publice.
Dacă în anii de după 1990, pentru mobilizarea mai corespunzătoare a
resurselor sectorului public, mai ales a impozitelor și taxelor, s -a creat un
cadru legislativ și orga nizatoric adecvat, erau deci necesare măsuri similare
și în domeniul administrării și utilizării acestor resurse, în principal prin
asigurarea unui control mai operativ și eficient din partea statului.
În condițiile României, de trecere la o economie concurențială de
piață, și având în vedere transformările petrecute în sistemul bancar, decizia
autorităților române de a crea un sistem unitar privind administrarea
resurselor financiare publice ale statului, care să cuprindă toate fazele de la
stabilirea, urmărirea și până la folosirea lor finală, a fost pe deplin
justificată.
Prin această măsură, Ministerul Finanțelor Publice poate dispune de
instrumente specifice de analiză, în toate etapele de elaborare, aprobare și
execuție a bugetului de stat, a bu getului asigurărilor sociale de stat și a
bugetelor locale, pentru asigurarea echilibrului financiar, monetar, valutar și

282pentru o gestionare corespunzătoare a datoriei publice interne și externe a
statului.
Organizarea Trezoreriei Statului ca sistem inte grat, centralizat la
nivelul Ministerului Finanțelor Publice și descentralizat în plan teritorial, a
fost asigurată printr -un cadru legislativ adecvat: Legea contabilității nr.
82/1991, Hotărârea Gu vernului nr. 78/15.02.1992, Normele metodologice
date în aplicarea acesteia, Ordonanța Guvernului nr. 66/1994, cu
modificările și completările ulterioare, iar în ultimul timp prin Ordonanța de
Urgență a Guvernului nr. 146/2002.
13.2. Rolul și atribuțiile Trezoreriei Statului în România
În modul cel mai sin tetic, rolul Trezoreriei Statului în România este
exprimat prin definiția dată acesteia prin ultimul act normativ15: „un sistem
unitar și integrat prin care statul asigură efectuarea operațiunilor de încasări
și plăți privind fonduri publice, inclusiv cele privind datoria publică, și a
altor operațiuni ale statului, în condiții de siguranță și în conformitate cu
dispozițiile legale în vigoare”.
De altfel, rolul și atribuțiile Trezoreriei Statului în România, ca
instituție financiară, așa cum s -a implicat ea în administrarea fondurilor
publice de la înființare, în anul 1993, și până în prezent, ar putea fi
sintetizate astfel:
15O.G. României nr. 66/24.08.1994/privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin
Trezoreria Statului, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 303/30.12.1995 .
O.U.G. României nr. 146, privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin Trezoreria
Statului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 824/14 .11.2002.

283-casier al sectorului public, prin care se asigură încasarea
veniturilor, efectua rea plăților și păstrarea disponibilităților bugetului de
stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat, ale bugetelor locale, ale
fondurilor speciale și a celor în regim extra bugetar. Prin această funcție,
Trezoreria Statului asigură execuția componentelor bugetului general
consolidat, reflectân d în conturile sale modul de încasare a veniturilor
bugetare de la contribuabili, precum și efectuarea plăților dispuse de
ordonatorii de credite. În calitatea sa de casier al sectorului public,
Trezoreria Statului asigură deci, pe de -o parte, execuția de casă a
operațiunilor de încasări și plăți, iar pe de altă parte, are grijă de asigurarea
disponibilităților necesare în orice moment, pentru a face față
angajamentelor asumate prin legile anuale bugetare;
-exercită un control fiscal asupra provenienței v eniturilor și unul
financiar preventiv asupra efectuării plăților, în ceea ce privește respectarea
limitelor și a destinației creditelor bugetare, așa cum au fost ele aprobate;
-efectuează operațiuni de încasări și plăți în contul instituțiilor
publice, în urma constituirii și utilizării mijloacelor extrabugetare și a
fondurilor speciale;
-atrage disponibilitățile din economie, pe calea împrumuturilor de
stat, de la persoane juridice și/sau fizice, în vederea acoperirii golurilor
temporare de casă și a deficitului bugetului de stat;
-pe seama disponibilităților existente și din contravaloarea în lei a
împrumuturilor externe păstrate în contul curent general al Trezoreriei
Statului, aceasta poate efectua următoarele operațiuni:
acoperă temporar deficitu l bugetului de stat și al bugetului
asigurărilor sociale de stat din anii precedenți, nefinanțat prin
împrumuturi de stat, sau până la alocarea de sume cu această

284destinație pentru bugetul asigurărilor sociale de stat; finanțează
temporar deficitele bugetu lui de stat, bugetului asigurărilor sociale
de stat și al Trezoreriei Statului, din exercițiul curent;
efectuează plasamente financiare pe termen scurt, la băncile
comerciale, prin Banca Națională a României, care acționează ca
agent al statului.
-gestionează datoria publică internă și externă, asigurând evidența și
plata serviciului datoriei publice interne și externe;
-efectuează operațiuni privind drepturile de încasat și obligațiile de
plată ale statului, la baza cărora stau acorduri și convenții gu vernamentale;
-asigură contabilitatea privind execuție de casă, pentru toate
operațiunile de încasări și plăți privind veniturile și cheltuielile sectorului
public;
-asigură funcționarea corespunzătoare a sistemului informațional
contabil privind rapor tarea constituirii și utilizării fondurilor publice.
Statul garantează efectuarea operațiunilor financiare prin Trezoreria
Statului în condiții de siguranță și în conformitate cu dispozițiile legale în
vigoare, precum și păstrarea integrității disponibili tăților bănești.
Comparativ cu funcțiile tradiționale ale trezoreriilor publice din
țările dezvoltate, cele ale Trezoreriei Statului din România, așa cum se
manifestă ele în prezent, prezintă asemănări importante, dar și multe
deosebiri. Deosebirile const au, în principal, în aceea că funcțiile Trezoreriei
Statului din România nu cuprind întreaga gamă a atribuțiilor și
prerogativelor de care se bucură trezoreriile din țările occidentale.
Atribuțiile mai restrânse ale Trezoreriei Statului în România, față de
cele ale trezoreriilor altor state, reprezintă tot atâtea posibilități reale de

285multiplicare și amplificare a acestora. Dintre aceste posibilități, considerăm
că ar putea fi reți nute următoarele:
diversificarea formelor și tehnicilor pentru lansarea îm prumuturilor de
stat. În primul rând, certificatele de trezorerie ar trebui să fie emise la
purtător, și nu nominative, întrucât în această situație ele ar putea face
obiectul tranzacțiilor pe piața secundară a valorilor mobiliare, fapt ce ar
determina amp lificarea și accelerarea circulației capitalurilor financiare.
De asemenea, este necesar să se diversifice tehnica de emisiune a
bonurilor de tezaur, după sistemul practicat și în alte țări (mecanismul
plafonului, al coeficientului de trezorerie, al rezerv elor obligatorii,
emisiunea de bonuri în raport cu nivelul resurselor etc.)16;
diversificarea instrumentelor de intervenție a statului în economie, prin
intermediul Trezoreriei Statului, de -o manieră care măcar să apropie țara
noastră de practicile altor st ate. În acest context, apreciem că bugetul
Trezoreriei Statului ar trebui să fie mai bine structurat și consolidat.
13.3. Reguli și condiții care stau la baza funcționării Trezoreriei
Statului în România
Noua instituție, specifică sectorului public, este concepută să
funcționeze prin respectarea următoarelor principale condiții:
16Tatiana Moșteanu -„Bugetul Trezoreriei Publice”, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1997, pag. 234 -235

286a) Realitatea informației
În numeroase cazuri, până la organizarea Trezoreriei Statului,
informația cu privire la structura veniturilor publice era deformată, din
cauzagreșelilor de înregistrare a încasărilor pe subdiviziunile clasificației
bugetare, ca urmare a unui control insuficient asupra documentului prin care
se efectua vărsământul către buget. De asemenea, în cazul plăților de casă,
neajunsul consta în aceea că, datorită inexistenței controlului, se efectuau
plăți de casă care nu concordau în toate situațiile cu subdiviziunile
clasificației bugetare pentru care erau aprobate, motiv pentru care în multe
situații, se înregistrau deturnări importante de resurse finan ciare publice.
b) Realizarea actului de control
Controlul trebuie să îmbrace atât forma celui fiscal, din punctul de
vedere al încadrării corecte a veniturilor bugetare și extrabugetare pe
subdiviziunile clasificației bugetare, după proveniență și după al te criterii
urmărite, cât și a celui financiar, preventiv, asupra tuturor documentelor de
plăți (cu sau fără numerar), angrenate în procesul de utilizare a resurselor
prevăzute prin componentele bugetului general consolidat;
c) Universalitatea
Înaccepțiunea noastră, acest concept se referă la faptul că activitatea
de trezorerie trebuie să se extindă la nivel național. În același sens,
referindu-ne la o universalitate în plan teritorial, trebuie remarcat faptul că
această instituție, prin organele sale operative, înfăptuiește execuția bugetară
la nivel județean pentru toate componentele bugetului general consolidat;
d) Unicitatea
În sensul subiectului abordat, unicitatea obligă ca toate bugetele să se
execute numai prin Trezorerie; instituțiile pub lice au obligația de a -și păstra
disponibilitățile numai în conturi deschise aici, fiind exclusă posibilitatea de

287a avea conturi și la băncile comerciale, cu excepția celor în valută, repo17și
a conturilor prin care se execută operațiunea de mandat privind plățile
pentru Trezoreria Statului. Unicitatea se referă apoi la metodologia de lucru
și la mecanismele implementate, la documentele care circulă prin trezorerie,
la obiectivele de control, la tehnica de prelucrare a datelor și de elaborare a
situațiilor de sinteză, toate acestea facilitând funcționarea unitară a
sistemului informațional instituit.
e) Operativitatea informației
Asigurarea operativității informațiilor cu privire la execuția
componentelor bugetului general consolidat, în plan județean, cât și
național, se realizează prin sistemul informațional propriu, deosebit de
important pentru fundamentarea deciziilor privind derularea execuției
bugetului de stat, a bugetelor locale, a bugetului asigurărilor sociale de stat
și a bugetelor fondurilor spec iale.
f) Corelația totală a veniturilor și cheltuielilor cu bugetul prin care
instituția publică este finanțată, denumit în literatura de specialitate din
Germania principiul „completivității”18.
Acest principiu impune ca veniturile încasate să fie vărsate în între-
gime la bugetul căruia îi aparțin, iar cheltuielile acelei instituții, de
asemenea, să fie suportate în totalitatea lor din bugetul unde au fost
prevăzute, regula generală fiind aceea că o cheltuială nu poate fi finanțată
decât printr -un singur b uget. Aceeași regulă obligă ordonatorii de credite să
nu efectueze plăți direct din încasări, aceasta pentru a nu se elimina
17Operațiuni repo: „Tranzacții reversibile în cadrul cărora Ministerul Finanțelor Publice
cumpără titluri de valoare cu risc zero, în l ei sau în valută, cu angajamentul partenerului de
a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data încheierii
tranzacției”.
18Yuji Kurokawa, Conferința prezentată în luna iunie 1994, la Comisia Națională de
Prognoză, pag. 99

288posibilitatea controlului fiscal asupra colectării veniturilor și a celui
preventiv, asupra efectuării tuturor cheltuielilor. Prin urmare, este
obligatorie înregistrarea tuturor încasărilor și a tuturor plăților în conturi
deschise la Trezoreria Statului.
Remarcăm că acest principiu funcționează corespunzător și în cazul
bugetelor fondurilor speciale și al mijloacelor extrabugetare, în aceste
situații putându -se efectua cheltuieli numai după ce s -au constituit, în
prealabil, fondurile necesare.
g) Echilibrarea fluxurilor Trezoreriei Statului
Obligativitatea Trezoreriei Statului de a -și echilibra intrările de
fluxuri financiare cu ieș irile reprezintă regula de „fier”, care nu poate fi
încălcată sub nici o formă, întrucât această instituție nu poate funcționa „pe
roșu”. Fluxurile financiare de intrări trebuie să acopere în întregime, în orice
moment al exercițiului financiar, plățile. D acă nu se colectează suficiente
resurse proprii (din impozite și taxe) pentru acoperirea plăților, se apelează
la întregirea acestora prin împrumuturi de stat sau credite de la Banca
Națională a României.
A sista plățile în cursul execuției unui buget apr obat, a nu achita
salariile sau alte cheltuieli strict necesare, la timp, pe lângă consecințele
directe asupra subiecților în cauză, ar crea o puternică stare de panică și
incertitudine asupra instituțiilor statului. Implicațiile ar fi, evident, dintre
cele mai nefavorabile, asupra întregii economii.
Regulile pe care și le -a asumat Trezoreria Statului, în ceea ce
privește funcționarea sa, sunt cele rezultate din obligativitatea asigurării
fondurilor necesare statului, în orice moment al exercițiului, pentr u ca acesta
să-și poată îndeplini în cât mai bune condiții funcțiile și atribuțiile complexe
pe care le are.

28913.4. Sistemul de organizare și principalele atribuții ale structurilor
Trezoreriei Statului în România
Prin înființarea Trezoreriei Statului, Ministerul Finanțelor Publice
dispune de mijloace specifice de analiză în toate etapele de elaborare,
aprobare și execuție a bugetului general consolidat19în vederea creării
condițiilor necesare asigurării echilibrului (financiar, valutar, monetar) și
gestionării corespunzătoare a datoriei publice.
În România, Trezoreria Statului este concepută ca un sistem integrat,
centralizat la nivelul Ministerului Finanțelor Publice și descentralizat în plan
teritorial, cu unități funcționale și de gestiune financiar ă la nivel de
municipii, orașe și comune, ale căror activități sunt coordonate de către
Direcțiile de trezorerie și contabilitate publică județene și de cea a
Municipiului București.
Trezoreria Centrală funcționează în cadrul Ministerului Finanțelor
Publice și este reprezentată prin Unitatea de Management a Trezoreriei
Statului și prin Direcția Generală a Contabilității Publice, în cadrul cărora
funcționează o serie de compartimente și servicii funcționale care pot fi
vizualizate prin Schema 11.1.
Întreaga activitate a Trezoreriei Statului este subordonată ministrului
finanțelor, directorilor generali ai Unității de Management al Trezoreriei
Statului și ai Direcției Generale a Contabilității Publice. De asemenea, în
cadrul Ministerului Finanțelor funcțione ază compartimente și direcții cu
19Deși nu putem vorbi în nume propriu despre o execuție a bugetului general consolidat,
vom folosi această sintagmă pentru a nu enumera mereu toate bugetele și fondurile care
prin consolidare formează bugetul general consolidat.

290activități adiacente proble maticii Trezoreriei Statului și prin intermediul
cărora are loc un schimb frecvent de informații și de date referitoare la
indicatorii specifici de lucru. Dintre aceste compartimente, putem amint i:
direcțiile generale de sinteză a politicilor bugetare, de programare bugetară
sectorială și securitate socială, cea a tehnologiei informației, a finanțelor
publice externe, cea de control financiar etc.

291Schemanr. 13.1–Sistemul de organizare a Trez oreriei Statului la nivel
național

292Unitatea de Management a Trezoreriei Statului și Direcția Generală a
Contabilității Publice, ca organe centrale al Trezoreriei în România, au
următoarele atribuții principale:
atribuții specifice, legate de metodologia cu privire la funcționarea
trezoreriei, la mecanismul deschiderii creditelor bugetare, la cel de
încasare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor prin contul curent
general, organizarea contabilității și funcționarea sistemului
informațional;
organizează și coordonează activitatea de emisiune a certificatelor de
trezorerie, în vederea finanțării deficitului bugetar;
gestionează contul curent general al Trezoreriei Statului, întocmește
prognoze pe termen scurt și mediu și efectuează plasarea, pe piața de
capital sau monetară, a disponibilităților aflate temporar în contul curent
general;
operează plățile dispuse din conturile de disponibilități administrate de
Ministerul Finanțelor Publice, pe baza documentelor aprobate de
ordonatorul de credite, cu înc adrarea în soldul disponibilităților și cu
respectarea destinației;
întocmește și execută bugetul de venituri și cheltuieli al Trezoreriei
Statului;
elaborează contul general anual de execuție a bugetului de stat,
proiectul de lege și expunerea de motive p rivind aprobarea acestuia;
conduce contabilitatea operațiunilor de încasări și plăți derulate prin
Trezoreria Centrală20;
20Ne referim tot ti mpul la cele două direcții generale care o reprezintă: Direcția Generală a
Contabilității Publice și Unitatea de Management a Trezoreriei Statului, care se organizează
și funcționează la nivel de direcție generală.

293întocmește bilanțul general al Trezoreriei Statului, precum și raportul
asupra acestuia.
Trezoreria Centrală îndeplinește și alte atri buții legate de eviden –
țierea operațiunilor externe (în valută) privind plata datoriei publice și a
drepturilor de încasat, de reevaluarea activelor și pasivelor în valută,
prezentând Ministerului Finanțelor Publice, în mod periodic, informări și
propuneri privind stabilirea unor mecanisme și tehnici de lucru menite să
ducă la îmbunătățirea activității Trezoreriilor operative și a sistemului.
La nivel teritorial, Trezoreriile Statului sunt organizate astfel:
Direcțiile de trezorerie și contabilitate publică județene și cea a
Municipiului București, care funcționează în cadrul Direcțiilor generale
ale finanțelor publice județene și Municipiului București. Aceste unități
nu au relații directe cu ordonatorii de credite sau cu alți subiecți din
economie c are efectuează operațiuni de încasări și plăți; ele sunt meni te
să coordoneze activitatea unităților teritoriale din subordine și să asigure
fluxul informațional către Trezoreria Centrală; din acest motiv, direcțiile
județene sunt mai degrabă unități de c oordonare și de sinteză, decât
unități operative de lucru;
Trezoreriile municipale (organizate în cadrul Administrațiilor finanțelor
publice municipale), trezoreriile orășenești (din cadrul Administrațiilor
finanțelor publice orășenești) și trezoreriile ru rale (organizate în mediul
rural, ca unități teritoriale operative de lucru). Aceste unități efectuează
operațiunile propriu -zise privind execuția de casă a componentelor
bugetului general consolidat.

294În cadrul Direcțiilor de trezorerie și contabilitate p ublică județene
există compartimente funcționale, prin atribuțiile cărora se asigură
cuprinderea întregii problematici a acestor unități.
Și numai din examinarea titulaturii acestor compartimente rezultă,
într-o mare măsură, atribuțiile pe care acestea le pot avea, respectiv:
coordonează activitatea trezoreriilor operative din subordine (în care sens
con-duc evidența conturilor corespondente privind fluxurile care iau naștere
între acestea), dirijează fluxurile determinate de încasările și plățile
Trezoreriei județene, în relațiile cu sistemul băncilor comerciale și cu
trezoreriile din alte județe, prin intermediul contului curent general deschis
la Banca Națională a României; urmăresc asigurarea numerarului necesar
trezoreriilor operative, în funcție de gr aficul de plăți, și iau măsuri pentru
asigurarea securității privind păstrarea acestuia; întocmește lucrările de
sinteză privind conturile de execuție a bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale de stat, a bugetelor locale și bilanțul contabil al
Trezoreriei județene, pe care le transmit Ministerul Finanțelor Publice.
În conformitate cu prevederile legale privind funcționarea lor,
Direcțiile de Trezorerie și Contabilitate Publică Județene exercită și alte
atribuții referitoare la creditele bugetare deschise și repartizate, la întocmirea
bugetului local centralizat etc. și efectuează analize și propuneri referitoare
la asigurarea realizării veniturilor bugetare și încadrarea plăților de casă în
nivelul creditelor bugetare repartizate.
Trezoreriile municipale, orășenești și comunale sunt unitățile
operative în cadrul cărora sunt deschise conturile de venituri și cheltuieli ale
bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat, ale bugetelor
locale și cele de disponibil ale instituț iilor bugetare. La aceste unități se
prezintă agenții economici și persoanele fizice care își achită obligațiile

295către stat. Aici au loc întâlnirile între toți actorii participanți la constituirea și
utilizarea fondurilor publice. Tot prin aceste unități s e derulează activitatea
de bază, cu consecințe majore asupra formării și utilizării fondurilor
bugetare a celor speciale și extrabugetare.
În unitățile operative municipale, orășenești și rurale, se finalizează
fluxurile financiare pornite dinspre băncile comerciale, unde agenții econo –
mici sau persoanele fizice își au deschise conturile, din care acesta își achită
obligațiile către buget. Tot prin aceste unități inițiază instituțiile publice
plățile pe care le au de făcut în vederea îndeplinirii sarcinilo r și atribuțiilor
ce le revin, potrivit legii.
De modul în care aici, în aceste unități operative, se desfășoară o
activitate corespunzătoare și responsabilă, referitoare la controlul fiscal
asupra fluxurilor financiare de intrare și la controlul preventi v asupra
fluxurilor financiare de ieșire, depinde „nota” pe care autoritățile statului o
pot acorda activității acestor instituții. Dacă în această fază a derulării
fluxurilor financiare de resurse și plăți, organele trezoreriei acționează cu
profesionalis m și responsabilitate, veniturile publice vor fi corect evidențiate
pe subdiviziunile clasificației bugetare și pe plătitori, în funcție de natura și
proveniența lor, iar cheltuielile fără bază legală, neoportune sau
neeconomicoase vor putea fi stopate.
Dintre unitățile operative ale Trezoreriei Statului, cea mai mare
importanță o au Trezoreriile operative din municipiile reședință de județ,
care prin cele cinci comparti mente ale sale, de specialitate, desfășoară o
activitate esențială, privind operațiunil e legate de execuția celor trei
importante bugete: de stat, al asigurărilor sociale de stat și locale.
Comparativ cu trezoreriile operative municipale, reședință de județ,
celelalte trezorerii operative au atribuții mai restrânse, pe linia executării

296bugetelor fondurilor cu destinație specială și ale bugetului asigurărilor
sociale de stat, precum și în legătură cu încasarea contribuțiilor provenite de
la agenții economici sau cu efectuarea de plăți din aceste fonduri. Potrivit
reglementărilor în domeniu, a ceste încasări trebuie transferate lunar către
trezoreria municipală, reședință de județ.
13.5. Principalele atribuții ale Trezoreriei Statului în procesul de
constituire a resurselor financiare publice
Complexitatea și dificultatea metodelor și tehnicilor privind
constituirea fondurilor publice rezultă din două cauze importante: în primul
rând, din proporțiile mari ale „transferului de putere de cumpărare” de la
persoanele fizice și juridice către sectorul public, iar în al doilea rând, din
faptul că instrumentele folosite cu ocazia constituirii resurselor financiare
publice sunt utilizate de către stat ca metode și pârghii specifice de
redistribuire a resurselor financiare publice între diferitele grupuri sociale.
După ce Legea bugetului stabile ște volumul și structura resurselor
publice ce trebuie mobilizate, o componentă majoră a procesului mobilizării
lor o reprezintă cea a mijloacelor și metodelor care să asigure colectarea, dar
mai ales gestionarea eficientă a acestora.
În acest context, Tr ezoreriei Statului i s -au stabilit sarcini și
responsabilități extrem de dificile, vizând satisfacerea necesităților (tot mai
sporite) de fonduri, pe care le solicită sectoarele bugetare (armata, ordinea
publică, învățământul, sănătatea, cultura etc.), țin ând în același timp cont și
de posibilitățile restrânse pe care le are o economie în tranziție, cum este cea
a noastră. În exercitarea atribuțiilor privind gestionarea fondurilor publice,
menținerea echilibrului permanent între intrările și ieșirile de res urse

297reprezintă cheia de boltă a atribuțiilor Trezoreriei Statului, care are prioritate
asupra tuturor celorlalte funcții ale sale.
Trezoreria Statului nu -și poate permite ruperea acestui echilibru,
deoarece acest lucru ar duce nemijlocit la întreruperea plăților, cu consecințe
dintre cele mai imprevizibile (de ordin economic, social și politic).
În acest cadru, Trezoreria Statului reprezintă pentru autoritățile
statului o instituție de încredere, obligată să facă față, în orice moment,
nevoilor de fondur i stabilite prin legea bugetară. Rolul său este acela de a
rezolva operativ solicitările legale de plăți și de a asigura o finanțare corectă
a deficitului bugetar.
Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, Trezoreria Statului este datoare
să asigure un flux r itmic de intrare a resurselor publice (în cadrul căruia
impozitele și taxele joacă un rol important) în conformitate cu prevederile
bugetare.
De obicei, între fluxurile de intrare a veniturilor și cele de efectuare a
cheltuielilor nu există o anume corela re, întrucât perioadele de intrare a
resurselor nu coincid cu cele de efectuare a plăților. În această situație
Trezoreriei îi revine sarcina de a realiza o sincronizare cât mai bună între
intrările și ieșirile de resurse, prin metode și tehnici specifice ei.
Obligațiile Trezoreriei Statului, cu privire la constituirea resurselor
financiare publice constau în exercitarea unui control fiscal vizând
încadrarea corectă a acestora pe subdiviziunile clasificației bugetare și pe
proveniența acestora.
De asemene a, controlul are în vedere evidențierea corectă a acestora
pe contribuabili, precum și faptul că resursele s -au mobilizat în cadrul
termenului prevăzut de lege sau dimpotrivă, ele privesc datorii restante.

298Controlul fiscal asupra constituirii resurselor f inanciare publice este
diferențiat și în funcție de modalitatea prin care sunt efectuate plățile,
respectiv prin virament sau pe bază de numerar.
În exercitarea controlului fiscal privind constituirea resurselor
financiare publice, principalul obiectiv î l reprezintă direcționarea lor spre
bugetele cărora le aparțin, întrucât verificarea diferă de la un buget la altul.
Astfel, anumite obiective se urmăresc cu privire la încasarea unui impozit
care se constituie ca venit al bugetului de stat și altele sunt obiectivele con –
trolului cu privire la constituirea veniturilor bugetului asigurărilor sociale de
stat.
În concluzie, obiectivul principal al controlului fiscal, care se
exercită prin organele de specialitate ale unităților trezoreriei statului, este
acela al evidențierii corecte a încadrării pe componentele bugetului general
consolidat, și, în cadrul acestora, pe surse de proveniență, urmând a se
detalia în: curente, restanțe sau majorări de întârziere, precum și pe plătitori.
De altfel, simbolizarea con turilor de venituri pe componentele
bugetului general consolidat este concepută de o asemenea manieră, încât
cifrele lor să indice bugetul căruia le aparțin acele resurse, felul lor [din
punct de vedere al naturii lor (proveniența)] precum și cine este plă titorul.
13.6. Controlul cheltuielilor sectorului public efectuat prin intermediul
Trezoreriei Statului
Controlul exercitat de Trezoreria Statului asupra executării bugetului
de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor locale, fondurilor
speciale și a celor din mijloace extrabugetare se asigură, pe de o parte, prin
organele Trezoreriei Centr ale, iar pe de altă parte, prin trezoreriile operative,

299care funcționează în cadrul Direcțiilor generale ale finanțelor publice
județene și cea a Municipiului București.
Direcția Generală a Contabilității Publice și Unitatea de
Management a Trezoreriei St atului, ca organe centrale, elaborează întreaga
metodologie referi toare la procedeele și tehnicile specifice de lucru și la
operațiunile care se deru lează prin Trezoreria Statului. Organele centrale ale
Trezoreriei Statului stabilesc metode și instrument e unitare de lucru, pentru
prelucrarea și transmiterea informațiilor contabile către și/între toate
unitățile operative ale Trezoreriei Statului.
În privința cheltuielilor efectuate prin bugetul de stat, Direcția generală
a Contabilității Publice și Unitat ea de Management a Trezoreriei
Statului, ca organe centrale, verifică: dacă cererile ordonatorilor
principali de credite privind deschiderea creditelor bugetare se
încadrează în volumul și structura celor aprobate pe subdiviziunile
clasificației bugetare ș i dacă clasificarea și codificarea conturilor de
cheltuieli s -a făcut în conformitate cu clasificația bugetară și a planului
de conturi pentru activitatea trezoreriei.
Cu privire la bugetul asigurărilor sociale de stat, organele Trezoreriei
Centraleverifică: modul în care propunerile privind creditele solicitate,
pe subdiviziunile clasificației bugetare și pe instituțiile subordonate, se
încadrează în nivelul celor aprobate de către Parlament, repartizarea pe
trimestre a prevederilor, precum și dacă conturile de execuție și alte
raportări de sinteză prezentate sunt corect întocmite.
În cazul bugetelor locale, Trezoreria Centrală verifică și aprobă
deschiderile de credite pentru „transferurile către bugetele locale” și
pentru „subvențiile” acordate de la bugetul de stat.

300Controlul exercitat de trezoreriile teritoriale asupra efectuării
cheltuielilor sectorului public au în vedere cheltuielile curente, dar mai ales
pe cele de capital. De asemenea, în cadrul acestora, controlul este
specializat, în funcț ie de natura lor, pe cheltuieli de personal, materiale,
transferuri etc. și detaliat apoi pe componentele acestora: medicamente,
alimente, reparații etc.
Indiferent însă de categoriile de cheltuieli inițiate de ordonatorii de
credite, organele trezoreriil or operative urmăresc obiective și parametri
general valabili, iar în unele cazuri și aspecte mai analitice, specifice
anumitor categorii de cheltuieli.
Dintre obiectivele și condițiile comune, care trebuie îndeplinite și
care se află în atenția organelor trezoreriilor operative, cu ocazia exercitării
controlului financiar preventiv asupra inițiativei ordonatorilor de credite de
a efectua plăți din resursele financiare ale bugetului de stat, cele mai
importante sunt:
-încadrarea plăților de casă în limita și nivelul creditelor bugetare
deschise sau repartizate pe capitole și categorii de cheltuieli. Cu această
ocazie, se verifică dacă soldul contului „credite deschise din bugetul de
stat”, analitic pe capitole și pe categorii de cheltuieli, comparat cu soldul
contului „Cheltuieli efective” pe aceleași conturi, este acoperitor;
-legalitatea plății în cauză, respectiv dacă aceasta este prevăzută
într-un act normativ și dacă poate fi finanțată dintr -un anume buget;
-necesitatea și oportunitatea plăți i: în această direcție, organele
trezoreriilor operative verifică, pe baza documentelor și a actelor
justificative, măsura în care plățile în cauză sunt specifice funcționării
instituției.

301În cazul plăților de subvenții, ce se acordă instituțiilor publice ca o
completare la veniturile proprii, compartimentele de verificare și
decontare a cheltuielilor (din cadrul trezoreriilor operative) verifică dacă
solicitarea se justifică din punctul de vedere al volumului
disponibilităților bănești în cont, dacă au fos t realizate evaluările privind
veniturile proprii prevăzute în buget și dacă plata pentru care se solicită
această subvenție se justifică din punctul de vedere al necesității și
oportunității ei.
În cazul regiilor autonome naționale și locale sau al socie tăților
comerciale care sunt îndreptățite să beneficieze de la bugetul de stat sau de
la bugetele locale de subvenții pentru dezvoltări (de interes național sau
local), pentru asigurarea protecției sociale sau de diferențe de preț pentru
unele servicii pub lice, compartimentul de verificare și decontarea
cheltuielilor controlează calculele privind sumele solicitate, precum și
existența vizelor legale de pe deconturile justificative.
În cazul plăților pentru cheltuielile de capital, trezoreriilor operative li se
prezintă „lista obiectivelor de investiții cu finanțare integrală sau
parțială de la buget …” aprobată de ordonatorul principal de credite,
precum și lista poziției „Alte cheltuieli de investiții, defalcate pe
categorii de bunuri… repartizate…”. O dată cu depunerea listelor
obiectivelor de investiții, defalcată pe categorii de credite, ordonatorii
de credite au obligația să prezinte trezoreriei și confirmarea resurselor
de finanțare.
Controlul exercitat de Trezoreriile operative asupra plăților c e se
efectuează prin bugetul asigurărilor sociale de stat are în vedere:
-încadrarea în nivelul creditelor deschise sau repartizate prin Ministerul
Muncii și Solidarității Sociale;

302-legalitatea efectuării acestor cheltuieli, precum și îndeplinirea altor
condiții de formă, de exemplu, existența lor în bugetul în cauză și
aprobările legale prin care se efectuează finanțarea.
Prin Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, se derulează în primul
rând cheltuieli specifice acestui minister, care se suportă din bugetul
asigurărilor sociale de stat, iar în al doilea rând, cheltuieli sub forma
alocațiilor de stat pentru copii, ajutoarelor pentru mame cu mai mulți copii
etc., ce se finanțează prin bugetul de stat. De aceea controlul pe care -l
exercită organele trezo reriilor operative cu prilejul angajării acestor
categorii de cheltuieli îmbracă forme diferite, și anume:
pentru cheltuielile specifice Ministerului Muncii și Solidarității Sociale,
finanțate din bugetul asigurărilor sociale de stat, cum sunt pensiile de
asigurări sociale de stat, indemnizațiile bănești pentru incapacitate
temporară de muncă, concedii de maternitate și îngrijire a copiilor etc.,
se verifică existența creditelor deschise prin Ministerul Finanțelor
Publice;
stabilirea corectă a sumei datorate bugetului asigurărilor sociale de
stat, din contribuția asigurărilor sociale de stat, după reținerea
necesarului plăților care se efectuează prin angajatori;
evaluarea corectă a sumelor de încasat prin ordine de încasare, de
către instituțiile pub lice, regiile autonome și societățile comerciale, din
contul de cheltuieli al bugetului asigurărilor sociale de stat, reprezentând
cheltuieli specifice asigurărilor sociale, când ele se plătesc prin
aceste unități;
existența avizului Direcției Muncii și So lidarității Sociale Județene,
pentru sumele solicitate de consiliile locale (municipale, orășenești și
comunale), reprezentând plăți specifice asigurărilor sociale, când

303acestea se achită prin aceste unități.
Controlul exercitat de trezoreriile operative asupra efectuării
cheltuielilor derulate prin bugetele locale, prin fondurile speciale și prin
mijloacele extrabu getare are în vedere:
verificarea încadrării plăților, înregistrate în conturile ordonatorilor de
credite din bugetul local al unei localități , în totalul veniturilor bugetului
local (venituri proprii + sume și cote defalcate + transferurile din
bugetul de stat, pentru acțiuni cu destinație specială);
încadrarea plăților în nivelul creditelor bugetare deschise și repartizate
prin Direcțiile gene rale al finanțelor publice județene și Municipiului
București.
Ordonatorii de credite finanțați de la bugetul de stat și de la bugetele
locale pot gestiona și fonduri speciale, în privința cărora organele
trezoreriilor operative urmăresc doar existența li chidităților în cont și
existența prevederilor în bugetul respectiv.
De asemenea, în conformitate cu prevederile legale, unele instituții
publice pot folosi veniturile realizate din activitatea proprie pentru
acoperirea cheltuielilor de întreținere și fun cționare. În această situație se
găsesc unele instituții din domeniul culturii, artei, învățământului, științei
etc., care au dreptul prin lege să -și sporească gradul de autofinanțare a
activităților pe care le desfășoară.
În cazul acestor instituții, con trolul pe care îl exercită organele
trezoreriei asupra inițiativei de plăți se rezumă la verificarea existenței
disponibilităților, precum și a respectării dispozițiilor legale referitoare la
destinația acestor venituri. Așa cum s -a mai subliniat, organiza rea practică a
operațiunilor de încasări și plăți în cadrul Trezoreriilor Publice diferă destul
de mult de la o țară la alta. În Franța, spre exemplu, operațiunile de

304trezorerie sunt efectuate prin contabili publici, numiți prin decret contra –
semnat de min istrul bugetului și, în anumite cazuri, de miniștrii din
domeniul respectiv de activitate, iar în altele, operațiunile de plăți se
efectuează prin instituții financiare specifice statului, iar cele de încasări
prin bănci comerciale cu care statul are înche iate convenții speciale.
Indiferent de sistemul adoptat însă, constituirea și utilizarea resurselor
publice trebuie să se realizeze în mod unitar, printr -un control strict al
organelor de specialitate ale statului (Ministerul Finanțelor Publice etc.).
13.7. Atribuțiile Trezoreriei statului cu privire la finanțarea deficitului
bugetar și refinanțarea datoriei publice
În țara noastră, cele mai recente reglementări în materie21stabilesc
că: asigurarea permanentă a echilibrului dintre resursele contului curent
general al Trezoreriei Statului și necesitățile de finanțare se poate realiza
prin următoarele metode, în funcție de condițiile piețelor monetară și
valutară:
a)utilizarea e chivalentului în lei a unor sume vândute din rezervă
valutară a statului, din conturile de disponibilități în valută;
b)atragerea de depozite pe termen scurt de la bănci sau de la alte
instituții financiare, cu dobânzi stabilite în condițiile cererii și ofer tei
de pe piața financiară;
c)emisiunea de certificate de trezorerie;
d)operațiuni repo.
21O.U. nr. 146/2002 privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin Trezoreria
Statului, art. 8, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 824/14.11.2002 .

305Asigurarea permanentă a echilibrului între resursele contului curent
general al Trezoreriei Statului presupune ca dezechilibrele pe care le
produce deficitul bugetar prin conținutul său, cât și golurile temporare de
casă să fie asigurate prin resurse împrumutate de la Banca Centrală, dar mai
ales prin intermediul împru muturilor de stat.
În consecință, în funcție de cauzele care provoacă deficitul bugetar
sau golul tempor ar de casă, trezoreria trebuie să aleagă categoriile de resurse
care pot acoperii această insuficiență în mod operativ.
Astfel, în cazul golurilor temporare de casă, specifice pentru
Trezoreria Statului procurarea resurselor financiare necesare se face de pe
piața monetară, mai ales pe calea creditelor bancare, în timp ce a celor
necesare pentru finanțarea deficitului bugetar trebuie să provină de pe piața
financiară, pe calea împrumuturilor de stat, a căror scadență este mai lungă
(pe termen mediu și lung ).
Pe lângă golurile temporare de casă și deficitele bugetare care,
provoacă de regulă insuficiența de resurse financiare în trezorerie, acestea
mai pot avea drept cauze și:
-refinanțarea datoriei publice;
-susținerea balanței de plăți și consolidarea rezervei valutare a statului;
-finanțarea unor proiecte de investiții pentru dezvoltarea sectoarelor
prioritare ale economiei (dacă nu au fost avute în vedere la întocmirea
bugetelor de stat);
-îndeplinirea obligațiilor legate de garanțiile de stat pentru împrumuturi;
-finanțarea cheltuielilor legate de lichidarea consecințelor dezastrelor
naturale și a altor calamități;
-amortizarea și achitarea împrumuturilor guvernamentale și răscumpă –
rarea datoriei neachitate;

306-alte necesități stringente aprobate prin legi speciale.
Cu probleme deosebite se confruntă însă Trezoreria Statului la
scadența împrumuturilor de stat externe și interne. Dacă în ceea ce privește
rambursarea împrumuturilor de stat interne, problemele sunt mai ușor de
soluționat (prin contractarea a ltora, de pe aceeași piață), rambursarea celor
externe implică aspecte mult mai complicate, întrucât ele trebuie rambursate
în valută.
O parte din resursele financiare necesare rambursării împrumuturilor
de stat externe se constituie de către Trezoreria S tatului și pe cale extra –
bugetară, în principal din comisioanele datorate de către beneficiarii
împrumuturilor pentru care statul a acordat garanții de stat.
Printre principalele posturi din contul general al Trezoreriei Statului,
care reflectă implicarea sa în finanțarea deficitului bugetar și refinanțarea
datoriei publice, amintim:
ACTIV:
A.Disponibilități totale;
B.Depozite și plasamente financiare;
C.Deficite bugetare și credite preluate de la bănci;
D.Creanțe ale Trezoreriei Statului;
E.Alte active.
PASIV:
A.Resurse financiare ale Trezoreriei Statului;
B.Obligații ale statului;
C.Venituri provenite din privatizarea și valorificarea activelor bancare,
utilizate pentru refinanțarea deficitului bugetului de stat;
D.Rezultatele execuției bugetului Trezoreriei Statului.

307În concluzie, Trezoreria Statului este o instituție financiară necesară
autorităților statului, întrucât prin intermediul ei se poate răspunde mai bine
noilor cerințe ale reformei din domeniul fiscal -bugetar, instituindu -se astfel
un mecanism financiar sp ecific, cu ajutorul căruia statul poate influența
favorabil dezvoltarea economico -socială a țării.

308Capitolul 1 4
FINANȚELE UNIUNII EU ROPENE
Conținut
14.1. Uniunea Europeană și organismele sale
14.1.1. Parlamentul Uniunii Europene
14.1.2. Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene
14.1.3. Comisia Uniunii Europene
14.1.4. Curtea de Justiție
14.1.5. Curtea de Conturi
14.1.6. Alte organisme comunitare
14.2. Finanțele Uniunii Europene
14.3. Veniturile sau contribuțiile la bugetul Uniun ii
14.3.1. Resurse proprii tradiționale
14.3.2. Resurse proprii complementare
14.3.3. Alte resurse
14.4. Cheltuielile din bugetul Uniunii
14.4.1. Cheltuieli agricole
14.4.2. Cheltuieli structurale
14.4.3. Cheltuieli ale altor politici interne comunitare
14.4.4. Cheltuieli privind acțiuni exterioare Uniunii
14.4.5. Cheltuieli administrative

30914.4.6. Cheltuieli cu pregătirea extinderii Uniunii
14.5. Desfășurarea procesului bugetar al Uniunii
14.5.1. Regulile bugetării
14.5.2. Etapele și proce durile procesului bugetar
Comunitatea legiferată, în ultimul timp, sub denumirea de UNIUNEA
EUROPEANĂ finanțează ansamblul activ ităților și intervențiilor
comunitare elaborând, aprobând și executând un BUGET al Uniunii
Europene. Ansamblul resurselor financiare prevăzute pentru perioada anilor
2000-2006 nu depășește 1,27% din Produsul Intern Brut al tuturor statelor
membre. Acoperirea cheltuielilor comunitare se asigură anual prin
echilibrare cu resursele sau veniturile bugetare.
14.1. Uniunea Europea nă și organismele sale
Prin Tratatul de la Maastricht semnat la 07.02.1992, doisprezece șefi
de state europene „au decis să instituie o Uniune Europeană bazată pe
Comunitățile Europene cu misiunea de a organiza într -un mod coerent și
solidar relațiile dintre statele membre și dintre popoarele lor”. Atunci,
Uniunea și -a reales ca obiective următoarele:
să promoveze un progres economic și social echilibrat și durabil prin
crearea unui spațiu fără frontiere interioare, având o monedă unică;
să-și afirme id entitatea pe scena internațională prin punerea în prac –
tică a unei politici externe și de securitate;
să întărească protecția drepturilor și a intereselor resortisanților
statelor membre prin instaurarea unei cetățenii a Uniunii;
să dezvolte Uniunea ca spa țiu al libertății, securității și justiției,

310asigurându -se libera circulație a persoanelor;
să mențină integral și să dezvolte acquis -ul comunitar.
Pentru a-și realiza misiunea și obiectivele, Uniunea dispune de un
cadru instituțional unic prezentat în fi gura 14.1., care asigură coerența de
ansamblu și continuarea acțiunilor întreprinse privind progresele actuale și
viitoare.
Sistemul instituțional al Uniunii este un sistem unic în lume. având
un „triunghi instituțional” format din Parlamentul European, C onsiliul de
Miniștri și Comisia Europeană, cărora li se adaugă încă două instituții
importante, Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană de Conturi,
precum și alte instituții consultative, bancare, monetare ele.
Figura nr. 1 4.1.–Organisme și in stituții ale Uniunii Europene

31114.1.1. Parlamentul Uniunii Europene
Este ales prin sufragiu universal direct, pentru 5 ani, din
reprezentanți ai statelor membre, ținând câte o sesiune ordinară anuală și
altele extraordinare. Are în componența sa un Președinte și un Birou
desemnați de membrii Parlamentului și bineînțeles un număr de Comisii
parlamentare.
Reunind în sânul său formațiuni politice paneuropene, prin
reprezentanții statelor membre, Parlamentul are următoarele funcțiuni
esențiale:
a) împreună cu Consiliul adoptă legile europene, participarea sa
contribuind la garantarea legitimității democratice a textelor adoptate;
b) împreună cu Consiliul adoptă bugetul Uniunii în integritatea sa,
având competența să facă modificări în partajarea cheltui elilor comunitare;
c) exercită un control democratic asupra Comisiei Europene:
aprobă desemnarea membrilor săi și dispune de puterea de a -i cenzura.
Exercită, de asemenea, un control politic asupra ansamblului instituțiilor
Uniunii etc.
14.1.2.Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene
Formal din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre și
președintele Comisiei, Consiliul se întrunește de cel puțin două ori pe an sub
președinția șefului de stat sau de guvern al statului care exercită președinția,
pe rând, o dată la 6 luni.

312Consiliul prezintă Parlamentului un Raport scris în urma fiecărei
sesiuni și un Raport anual asupra progreselor realizate de Uniune. Are mai
multe funcțiuni esențiale:
a) este organul care exercită puterea legislat ivă în codecizie cu
Parlamentul pentru un larg evantai de competențe comunitare;
b) asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor
membre;
c) ia deciziile necesare definirii și aplicării politicii externe și de
securitate comună;
d) împreună cu Parlamentul împarte puterea legislativă;
e) asigură coordonarea acțiunilor statelor membre și adoptă măsurile
în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală;
f) încheie, în numele comunității, acordurile internaționale cu unu l
sau mai multe state sau organizații instituționale etc.
14.1.3.Comisia Uniunii Europene
Este constituită din 1 -2 membri, cetățeni ai fiecărui stat, numiți pe o
durată de 5 ani prin consultarea guvernelor statelor membre. Are în frunte
unpreședinte al Comisiei, care la rândul lui a fost desemnat de comun acord
cu Guvernele statelor membre și aprobat de Parlament.
Membrii Comisiei își îndeplinesc funcțiile în „deplină
independență”. În realizarea îndatoririlor lor, ei nu solicită și nu acc eptă
instrucțiuni de la nici un guvern sau organism, întreaga Comisie
îndeplinindu -și misiunea cu respectarea orientărilor politice definite de
președintele său.

313În fapt, Comisia este motorul sistemului instituțional comunitar
rezultând și din funcțiunile sale esențiale care sunt următoarele:
a) deține dreptul inițiativei legislative, ea propunând textele de lege
care sunt supuse apoi adoptării Parlamentului și Consiliului;
b) este instanța executivă, ea asigurând execuția legilor europene
(directive, re gulamente, decizii), bugetelor și programelor adoptate de către
Parlament și Consiliu;
c) veghează la respectarea dreptului comunitar împreună cu Curtea
de Justiție, altfel spus este „gardianul Tratatelor”;
d) reprezintă Uniunea Europeană pe „scena” inte rnațională negociind
acorduri internaționale, în mod deosebit cele de natură comercială și de
cooperare;
e) formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac
obiectul Tratatului Uniunii, dacă acesta o prevede în mod explicit sau dacă
Comisia con sideră necesar.
Comisia publică un Raport anual asupra activității Uniunii cu cel
puțin o lună înainte de deschiderea sesiunii Parlamentului.
14.1.4.Curtea de Justiție
Curtea de Justiție Europeană asigură respectarea și interpretarea
dreptului comunitar. Ea este competentă în litigiile care pot interveni între
statele membre, instituțiile comunitare, întreprinderile sau particularii,
cetățeni ai Comunității europene.
Formată din 15 judecători, care se reunesc în ședințe plenare sau
Camere compu se din 3-5-7 judecători, Curtea este asistată de opt avocați

314generali, toți numiți de acord pentru 6 ani de Guvernele statelor membre. În
anul 1989 Curții i s -a alăturat un Tribunal de primă instanță.
14.1.5. Curtea de Conturi
Este constituită din 15 membri, numiți pentru 6 ani de Consiliu, după
consultarea Parlamentului, dintre persoanele care aparțin sau care au apar –
ținut în țările lor instituțiilor de control extern sau care posedă o calificare
deosebită pentru asemenea funcții.
Curtea verifică l egalitatea și regularitatea încasărilor și cheltuielilor
Uniunii și se asigură de buna gestiune financiară a Bugetului Uniunii
Europene, indiferent de locul provenienței veniturilor sau de destinația
cheltuielilor.
14.1.6. Alte organisme comunitare
În afara instituțiilor comunitare menționate funcționează, și probabil
se vor constitui și altele în viitor, diverse Comitete (Comitetul economic și
social, Comitetul Regiunilor, Comitetul special pentru agricultură etc.),
Bănci(Banca Centrală de Investiț ii, Banca de Investiții Europeană),
Institutul Monetar European, Oficiul de Poliție European etc. Toate acestea
au menirea să sprijine consolidarea și dezvoltarea comunității ca și
pregătirea viitoarelor state ce vor adera la Uniunea Europeană.

31514.2. Finanțele Uniunii Europene
Uniunea Europeană este finanțată prin resursele bănești puse la
dispoziția sa de către statele membre, formând „resursele proprii”. În cadrul
acestor resurse se disting pe de o parte „resursele proprii tradiționale”, care
constituie ponderea principală, și „alte resurse” mai puțin importante.
Toate resursele, veniturile sau încasările la bugetul Uniunii Europene
sunt fixate printr -o Decizie a Consiliului de Miniștri al Uniunii cu
unanimitate de voturi și apoi ratificată de către Parlamentele Naționale ale
fiecăruia din statele membre.
Cheltuielile UE la rândul lor sunt aprobate de către Parlament și
Consiliu pe baza propunerilor făcute de Comisia UE, după mai multe
lecturări și dezbateri ale preproiectelor și proiectului d e buget anual.
Veniturile și cheltuielile astfel aprobate constituie „ Bugetul Comu –
nității” pe durata unui exercițiu bugetar corespunzător unui an calendaristic.
Bugetul comunitar se întocmește echilibrând cheltuielile și veniturile
în unități monetare e uropene, ECU, iar contribuțiile financiare către buget,
ale fiecărui stat membru, sunt puse la dispoziția Uniunii în moneda lui
națională.
De precizat că fiecare stat membru al UE își are bugetul său național
propriu în cadrul căruia sunt incluse:
încasările sau veniturile pe care urmează să le primească de la UE,
înscriindu -le în partea de „venituri”;
plățile sau contribuțiile pe care urmează să le efectueze către UE,
înscriindu -le în partea de „cheltuieli”;
procedurile bugetare specifice fiecărui stat me mbru.

316Pentru exemplificare, am selectat în tabelul 12.1. patru țări ale UE
prezentându -le în procente încasările de la și contribuția spre Bugetul UE la
date calendaristice apropiate aderării la UE. De aici se constată că
agricultura este cea mai mare con sumatoare a resurselor, iar PIBcontribuie
substanțial la acoperirea resurselor. Reținem că sursa TVA este și
componentă a PIB.
Ca urmare, Bugetul UE reprezintă documentul care autorizează, în
fiecare an, finanțarea ansamblului activităților și intervențiilor comunitare.
El prezintă, în termeni de ofertare a resurselor, prioritățile și orientările
publice ale UE pentru perioada următoare.
Evoluția bugetară de -a lungul anilor reflectă transformările succesive
ale construcției europene. De pildă, dacă în anul 1970 bugetul comunitar era
de 3.600 milioane ECU, respectiv 19 ECU pe locuitor și an, în anul 2000 a
ajuns la 93.000 milioane ECU, respectiv 250 ECU pe locuitor și an.
Bugetul, constituit prin cele două părți specifice, venituri și chel –
tuieli, din momentul începerii proiectării și până la descărcarea de gestiunea
execuției sale, este supus parcurgerii unui proces bugetar prezentat mai
departe.
14.3.Veniturile sau contribuțiile la bugetul Uniunii
Veniturile bugetare, de obicei, sunt raportate la PIB -ul aferent unui
exercițiu financiar bugetar. De pildă, în anul 1995 veniturile bugetare au
reprezentat 1,2% din PIB -ul statelor membre. Mai mult decât atât, sunt
făcute previziuni pentru a se ajunge în următorii 5 ani la o medie de 1,27%.
Există cinci resurse financiare principale care sunt legiferate și
mobilizate la bugetul UE.

31714.3.1. Resurse proprii tradiționale
Sunt folosite de la începuturile bugetării comunitare, astăzi oscilând
în jurul a 14% din buget, formate din:
-Prelevările obligatorii percepute asupra importurilor de produse agricole
(cereale, carne, lapte, subprodusele acestora etc.) provenind din țările
neaparținând UE;
-Taxe vamale aplicate schimburilor comerciale realizate cu aceste țări
terțe. Calculele și previziunil e pentru resursele proprii tradiționale
cuvenite bugetului UE se bazează, în general, pe veniturile realizate în
anii anteriori corectate cu efectele comerțului exterior al anului în
discuție pentru taxele vamale sau modificările legislative asupra
prelevărilor agricole. Din punct de vedere bugetar, estimarea taxelor și
impozitelor este o problemă minoră deoarece aproape 90% din venituri
sunt transferate la UE, restul de 10% rămânând la bugetul statului
membru, pentru acoperirea costurilor de colectare a ac estora.
14.3.2. Resurse proprii complementare
Inițiate între anii 1993 -1988, acum acoperă aproape 85% din
veniturile bugetare și cuprind:
-„Resursa TVA” formând aproximativ 35% din venituri se calculează cu
1% asupra unei assiette armonizate care nu poate depăși 1,7% din
bugetul fiecărui stat membru;
-„Resursa PIB” formând aproximativ 50% din veniturile bugetare se
calculează în procente de aproximativ 1,3% asupra PIB anual. În anul

3181999 principalii contribuabili au fost Germania cu 29%, Franța 18%,
Anglia 13% etc.
Calculele și previzionările pentru resursele complementare cuvenite
Bugetului UE în anul „n” trebuie făcute la începutul anului „n -1”. Plățile în
anul „n” se bazează pe aceste previzionări și sunt corectate apoi în anul
,.n+l” în concordanță cu recalcularea bazelor TVA sau PIB realizate efectiv
în anul „n”.
14.3.3. Alte resurse
Sunt mai puțin importante, acoperind aproximativ 1%, și provin din
impozitele funcționarilor organismelor UE, amenzi aplicate de Comisie
întreprinderilor împotriva concurenței etc.
În figura 12.2. este redată evoluția veniturilor UE în perioada anilor
1980-2000 din care rezultă o creștere considerabilă a resurselor.
Figura nr. 1 4.2.-Evoluția veniturilor Uniunii Europene în perioada 1980 –
2000, înmilioane EURO

319În legătură cu resursele financiare înscrise în bugetul comunității este
de presupus, așa cum s -a întâmplat și în trecut, că o dată cu aderarea la UE
și a altor state noi să apară și alte resurse care vor schimba, cu siguranță,
mărimea și po nderea acestora în totalul veniturilor bugetare cu afectarea
destinației sau cheltuirii acestora.
14.4. Cheltuielile din bugetul Uniunii
Cheltuielile Uniunii Europene aprobate prin Bugetul comunitar sunt
realizate efectiv de către Comisia UE prin sis temul creditelor deschise de la
buget, în vederea plăților, pe destinațiile și pentru statele membre, de
asemenea, aprobate de Parlament și Consiliu.
Cheltuielile sunt grupate și apoi repartizate în șase mari categorii și
reprezintă de fapt încasări ale s tatelor membre de la bugetul UE.
14.4.1.Cheltuieli agricole
Aceste cheltuieli au menirea să acopere creșterea compe titivității
agriculturii, să asigure un nivel de viață echitabil populației agricole, să
garanteze securitatea aprovizionării cu produse agricole și alimentare, să
asigure prețuri rezonabile cumpărătorilor etc. În fapt, acestea sunt și
obiectivele politicii agricole comunitare (PAC) care se materializează în:
preferința comunitară , ce constă în protejarea pieței Uniunii
Europene pri ntr-o taxare a importurilor (prelevare) și o subvențio –
nare a exporturilor (restituiri), sau altfel înțeles, dacă prețul
importurilor produselor agricole este inferior prețului comunitar,

320atunci el suportă o prelevare care îl ridică deasupra prețului
comunitar;
solidaritatea financiară comunitară , care este asigurată prin
constituirea unui „Fond European de Orientare și Garantare
Agricolă” (FEOGA) cu două secțiuni financiare specifice:
-secțiunea Garanție cu menirea de a finanța susținerea
costurilor mo netare, constituirea de rezerve și restituirea la
export a bunurilor asigurate de diferite organisme naționale;
-secțiunea Orientare finanțează cheltuielile de moderni zare a
exploatărilor agricole, a turismului rural etc., relantizând
exodul rural și menți nând culturile tradiționale.
În evoluția cheltuielilor UE, din perioada 1960 -2000, redate în figura
12.3., se observă cum cheltuielile ce privesc agricultura acoperă aproape
jumătate din cheltuielile totale ale bugetului comunitar.
14.4.2.Cheltuieli structurale
Sunt destinate construcției europene care să permită în viitor
reducerea inegalităților de bogăție între regiuni, ameliorarea folosirii forței
de muncă, favorizarea dezvoltării armonioase a diverselor regiuni europene,
protejarea și amelio rarea mediului într -un mod în care ansamblul cetățenilor
europeni să beneficieze de avantajele unei mari piețe comunitare
economico -sociale și monetare. Actualmente sunt vizate trei mari obiective
structurale:
promovarea dezvoltării regiunilor cele mai săr ace și modernizarea
structurilor lor economice. Pentru aceasta s -a creat încă din 1975
„Fondul European de Dezvoltare Regională” (FEDER);

321susținerea reconversiei economice și sociale a zonelor în dificultate,
și anume regiunile industriale supuse unor muta ții socio-economiee
importante și dificil de surmontat, regiunile rurale în declin, zonele
urbane în criză etc. Pentru a atinge acest obiectiv s -au creat două
fonduri, și anume pentru sectorul agricol „Fondul European de
Îndrumare în Agricultură” (FEIA) și ,, Fondul de coeziune” (1993);
Figura nr. 14 .3.-Evoluția cheltuielilor Uniunii Europene în perioada 1965 –
2000, în % din PIB
susținerea adaptării și modernizării politicilor și sistemelor de
educație, de formare și folosire a forței de muncă, sprijinind șomerii,
tinerii și în general ansamblul lucrătorilor și cetățenilor UE să
găsească de lucru, să se adapteze mutațiilor actuale , să acceadă
permanent la educație și formare profesională. În vederea realizării

322acestui obiectiv s -a înființat chiar din anul 1958 „Fondul Social
European” (FSE).
De precizat că în perioada anilor 2000 -2006 deja s -au făcut
previziuni ca 3/4 din fonduril e repartizate cheltuielilor structurale să fie
afectate primului obiectiv, iar restul următoarelor două.
14.4.3.Cheltuieli ale altor politici interne comunitare
Asemenea cheltuieli se adaugă și însoțesc realizarea marii piețe
interne, fiind caracterizate de o natură foarte diversă. Sunt totuși câteva
cheltuieli de mare importanță:
-cheltuielile cu cercetarea și dezvoltarea tehnologică constituie una din
cheile viitorului european, mai ales pe seama priorităților ce se acordă
tehnologiei inform aționale și de comunicare, biotehnologiei, energiei,
mediului, sănătății;
-cheltuielile cu rețelele transeuropene de transporturi, de energii și de
telecomunicații. Aceste rețele vor favoriza punerea în practică apoi a
unei rețele globale, coerente și vita le care să asigure o coeziune econo –
mică și socială a Europei comunitare;
-cheltuielile ce privesc diverse acțiuni în domeniile educației, formării
profesionale și tineretului, pentru a promova mai ales mobilitatea celor
care studiază, încurajându -i săefectueze o parte din studiile lor în alte
state membre ale UE;
-cheltuielile privind alte acțiuni interne comunitare, cum ar fi mediul
înconjurător în care se mișcă cei aproape 400 milioane de europeni,
audiovizualul și cultura celor 250 milioane, comunica rea între europeni,
dar și cu lumea etc. Asemenea cheltuieli în ultimii doi ani s -au ridicat la

3237% din cheltuielile comunitare și până în anul 2006 se pare că își mențin
aceeași proporție.
14.4.4.Cheltuieli privind acțiuni exterioare Uniunii
Cheltuielile cu această destinație vizează ansamblul acțiunilor
instituțiilor care au drept țintă politica exterioară a UE în care sunt incluse
următoarele;
acțiuni în plan umanitar și alimentar de solidaritate cu victimele din
țările lovite de grave catastrofe cum sunt cutremurele, uraganele,
inundațiile, războaiele etc.;
susținerea țărilor Europei Centrale și Orientale ce au aparținut
blocului comunist, pentru refacere și dezvoltare, a țărilor din
Orientul Apropiat pentru favorizarea procesului de pace etc.;
cooperarea economică și socială a UE cu țările în curs de dezvoltare
din America Latină și Asia, acoperind domenii variate și mai ales
cele privind sănătatea și educația;
finanțarea acțiunilor generale în favoarea democrației, drepturilor
omului, salvării pă durilor tropicale, mediului, participarea la
activități ale organizațiilor internaționale economice, sociale,
umanitare etc.
Cheltuielile ce privesc acțiunile exterioare s -au realizat anual în jur
de 5% din totalul cheltuielilor bugetare și au tendință de creștere.

32414.4.5.Cheltuieli administrative
Aceste cheltuieli acoperă funcționarea ansamblului instituțiilor
europene legate de:
-salariile, indemnizațiile și pensiile funcționarilor apar ținând instituțiilor
UE. La începutul anului 2001 numărul total al funcționarilor salarizați
era de 32.000 oameni;
-cheltuielile de capital materializat în imobile, terenuri construite,
aparatură, mijloace de transport, birotică ele;
-furnituri de materiale consumabile și prestări servicii etc.
Totalul acestor che ltuieli de-a lungul timpului s -au păstrat aproape
de 5% din totalul cheltuielilor bugetare anuale.
14.4.6.Cheltuieli cu pregătirea extinderii Uniunii
Extinderea Uniunii este actualmente una din problemele majore ale
construcției europene. Este nevoi e de resurse financiare pentru pregătirea
aderării unor țări ce vizează să fie incluse în Uniune într -o perioadă de
câțiva ani viitori, fonduri care alăturate celor aparținând fiecărei țări terțe să
favorizeze tranziția spre, sau adaptarea și așteptarea în vederea obținerii
calității de membru al UE. În acest scop sunt convenite Acorduri de
Asociere cum este și „Acordul European instituind o asociere între
România, pe de o parte. Comunitățile Europene și statele membre ale
acestora, pe de altă parte” ratificat de țara noastră prin Legea nr. 20 din 6
aprilie 1993 publicată în M. Of. nr. 73 din 12 aprilie 1993.
În cheltuielile ce privesc preaderarea sunt cuprinse:
-dotarea unor structuri pentru a fi compatibile cu cele ale UE, cum ar fi

325cele din sectorul transporturilor, al protecției mediului etc.;
-susținerea modernizării și adoptării standardelor comu nitare ale econo –
miei și administrației țărilor respective;
-diversificarea activităților economice din zonele rurale;
-asistența financiară temporară, prin donații sau împru muturi, pentru
convertibilitatea monedei naționale, stabi litatea balanței de plăți etc.
Precizăm că în baza titlului VIII „Cooperare financiară” din
„Acordul European de Asociere între România, pe de o parte, Comunitățile
Europene și st atele membre ale acestora, pe de altă parte” menționat,
România beneficiază deja de „asistență financiară temporară din partea
Comunității sub formă de donații și împrumuturi… „ pentru
convertibilitatea leului, restructurarea economiei, precum și pentru al te
domenii pe baza unui „program indicativ convenit” între România și
Uniunea Europeană.
Dat fiind că problema folosirii (cheltuirii) resurselor financiare pe
termene mai îndelungate decât exercițiul bugetar anual începe să constituie
o preocupare importa ntă a organismelor decizionale ale Comunității, s -au
realizat prospecții financiare până la sfârșitul anului 2006 prezentate în
tabelul 12.2. Din aceste date rezultă că atât mărimea, cât și ponderea vor
crește numai la cheltuielile ce privesc aderarea unor terțe țări, în care
credem că vom fi și noi, la UE iar la toate celelalte cheltuieli ponderea se va
menține, dar mărimea sau dimensiunea cheltuielilor va crește.
14.5. Desfășurarea procesului bugetar al Uniunii
Bugetul Comunității Europene, fiind instrumentul legal care
autorizează veniturile și cheltuielile pentru fiecare an calendaristic, trebuie

326să se încadreze în limita resurselor financiare anuale, acestea la rândul lor
urmând a fi compatibile cu previziunil e financiare pe termene medii.
Procedurile bugetare fiind mai complicate decât ale statelor membre,
aceste state trebuie să dobândească bune cunoștințe pentru a respecta
regulile bugetarii, a se încadra în cerințele și termenele procedurilor pentru
fiecare din etapele bugetării și pentru a autoriza „conformitatea”
cheltuielilor efectuate pe seama resurselor „alocate” în cadrul Bugetului
comunitar.
14.5.1.Regulile bugetării
Desfășurarea procesului bugetar, care presupune informații specifice,
analize, decizii și acțiuni, se realizează prin definirea, cunoașterea și
respectarea de către organismele Uniunii și con ducerea statelor membre a
unor reguli sau principii specifice bugetării unei asemenea Comunități.
Tratatele și Regulamentele Comunității Euro pene le-au statuat într -un fel,
iar practica le -a recunoscut. Multe dintre aceste reguli pe care le numim
principii sunt, prin conținutul lor, asemănătoare cu cele ale statelor
naționale.
Principiul unicității . Regula înseamnă că toate veniturile și
cheltuielile trebuie încorporate într -un singur document bugetar, unic, pentru
a avea asigurarea că utilizarea resurselor bugetare poale fi efectiv
monitorizată. A existat o tendință de evoluție spre unificare a instrumentelor
bugetare ale Comunității. La înce put, diversele Comunități (Comunitatea
Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică Europeană și Euratom -ul)
aveau propriile lor bugete, dar după intrarea în vigoare a Tratatului de
Fuziune, au rămas numai două instrumente bugetare: Bugetul general și

327Bugetul operațional al Comunității Cărbunelui și Oțelului. Chiar și acum
există aranjamente financiare speciale pentru anumite domenii de activitate –
politica externă și de securitate, justiția și pilonul afacerilor interne, Fondul
European de Dezvoltare etc . Excepțiile sunt făcute pentru organismele
comunitare descentralizate (agențiile europene), care au propriile lor bugete.
Resursele acestora provin însă din subvenții tot de la bugetul general.
Principiul universalității . Acesta consideră că venitul buge tar este o
„pungă” comună care este utilizată fără discriminare pentru finanțarea
tuturor cheltuielilor. El respectă două reguli caracteristice ale legii bugetare:
cea a non -alocării și cea a bugetului brut.
Regula non -alocăriiprevede că venitul bugetar nu trebuie alocat
unor categorii specifice de cheltuieli. Totuși, excepții de la regulă
sunt tolerate în ceea ce privește anumite programe de cercetare sau
contribuții la politica specifică ale țărilor din spațiul economic
european.
Regula bugetului brut are în vedere ca toate veniturile și cheltuielile
să fie introduse integral în buget și în conturi fără o ajustare
prealabilă a acestora una față de cealaltă. De exemplu, nu se pot face
compensări între unele cheltuieli cu anumite venituri iar în buget să
fie înscrise numai soldul lor. Totuși sunt permise anumite excepții
pentru tehnicile care ar ușura procedurile bugetare sau ar accelera
acțiunile.
Principiul specificității . Potrivit acestei reguli, fiecare operație
trebuie să aibă un scop dat și să fie at așată unui obiectiv specific în vederea
prevenirii oricărei confuzii între operațiuni atât în faza de autorizare, cât și
în cea de execuție. Nici un venit sau cheltuială nu pot fi realizate decât sub
formă de articole în cadrul bugetului. Bugetele sunt împ ărțite în secțiuni,

328titluri, capitole și articole. Organizarea reală, prin domeniul specific, este la
nivelul capitolului, unde numai autoritatea bugetară are puterea să opereze.
Transferul de la un capitol la altul este de asemenea numai în competența
autorității bugetare și conform cu regulamentul în vigoare.
Principiul depersonalizării veniturilor . Conform cu acest principiu
orice contribuție prelevată de fiecare stat membru la Bugetul Comunitar se
depersonalizează apoi în alocarea și cheltuirea în oric are alt stat membru și
pentru oricare din destinațiile prevăzute în bugete. Altfel spus, este
neregulamentară afectarea unui fel de venit unei anumite cheltuieli.
Afectarea este numai pe ansamblul bugetar.
Principiul echilibrului . Conform prevederilor Tr atatului, veniturile
bugetare sunt egale cu cheltuielile bugetare. Comunitatea nu este autorizată
să împrumute bani pentru acoperirea cheltuielilor. Când bugetul este
adoptat, veniturile și cheltuielile trebuie să fie echilibrate cu rigurozitate.
Prin definiție, bugetul este o estimație atât în privința veniturilor, cât și a
cheltuielilor. În practică există posibilitatea ca execuția bugetului să difere
de estimațiile inițiale. Pot fi imaginate două scenarii:
Primul, în care diferența este pozitivă și care reprezintă un surplus.
Aceasta este situația normală. Surplusul este reportat numai anului
financiar următor;
Al doilea scenariu, în care diferența este negativă și care reprezintă
un deficit. Aceasta este mai mult o excepție. Suma corespunzătoare
trebuieintrodusă pe partea de cheltuieli a bugetului pe anul următor.
Corespunzător, există și un mecanism de finanțare a unor cheltuieli
suplimentare prin anticiparea că vor fi efectuate economii în cursul
anului, fără a fi posibilă identificarea articolelor car e vor genera
aceste economii în momentul când bugetul este adoptat.

329Principiul subsidiarității . Acesta urmărește să se asigure că deciziile
și acțiunile finanțate se realizează cât mai aproape posibil de nivelul
național, regional sau local. Excepția o re prezintă numai domeniile ce cad în
competența exclusivă a UE. Altfel înțeles, acțiunile la nivel comunitar sunt
justificate numai dacă la nivelul statelor membre, a unor regiuni interstatale
sau locale nu se află posibilități și șanse de reușită.
Principiul adiționalității . Este un principiu ce -și caută cu asiduitate
recunoașterea ideii că fondurile comunitare nu trebuie să înlocuiască, ci să
fie adiționale fondurilor naționale. Mai mult, finanțarea oricăror acțiuni nu
trebuie să depășească ceea ce este ne cesar atingerii obiectivului avut în
vedere.
Principiul anualității . Această regulă impune ca operațiile bugetare
să se refere la un an financiar specific diferit de anul fiecărui stat membru,
care în cazul UE este de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Aceast a facilitează
controlul activităților executivului comunitar. Totuși, adesea este necesar să
fie realizate operațiuni multianuale. În acest caz, sunt efectuate operațiuni
financiare diferențiate -operațiuni de angajare și operațiuni de plată.
Operațiunile de angajare acoperă loialul costului în anul financiar
potrivit acelor obligații legale care se întind pe o perioadă mai mare
decât un an financiar.
Operațiunile de plată acoperă cheltuielile până la nivelul din buget
ce rezultă din angajamente scadente în anul curent sau în anii
anteriori. Ele sunt subiect al autorizării bugetare în fiecare an.
Diferența dintre angajamente și plăți exprimă întârzierile dintre
momentul când angajamentele sunt luate și momentul în care sunt efectuate
plățile corespunzătoa re.

330Principiul publicității . Relevă obligația publicării bugetelor anuale
aprobate ca și a contului de execuție al acestora în primul rând în „Jurnalul
Oficial al Comunităților Europene”, dar și în alte publicații și periodice ale
organismelor și instituț iilor Uniunii Europene.
Desigur că principiile și regulile menționate nu sunt singurele de
care se ține seama, dar prin ele se asigură o „unitate” în previziunile,
execuția și controlul mobilizării, distribuirii și utilizării resurselor financiare
ale actualei Uniuni Europene în managementul procesului său bugetar.
14.5.2.Etapele și procedurile procesului bugetar
Bugetul comunitar este instrumentul legal prin care se autorizează
veniturile și cheltuielile, executate într -un an financiar, atât prin sistemele
bugetare ale statelor membre pentru necesitățile proprii, cât și pentru
cheltuielile organismelor Uniunii Europene.
Procedurile, ca și regulile bugetare, deși detaliate în regulamente
specifice, sunt din ce în ce mai complicate pe măsura lărgiri i comunității și
adâncirii regionalizării și globalizării problemelor comunitare. De aceea este
nevoie de specialiști și multe cunoștințe privind procedurile bugetare
practicate în fiecare din etapele procesului bugetar. Acestea implică nu
numai Parlamentu l, Consiliul și Comisia Uniunii Europene, dar și fiecare
stat membru -titular, aderent sau asociat -ce contribuie și/sau primește
credite bugetare, împrumuturi, ajutoare sau donații de la comunitate.
Având în vedere procesul de lărgire a Comunității Eur opene prin
cooptarea de noi state membre, Consiliul a adoptat în martie 1999 un acord
politic privind perspectivele financiare pentru perioada 2000 -2006 precum și
necesitatea revizuirii sistemului financiar al UE. Concluziile Consiliului au

331constituit baza unei noi decizii referitoare la resursele proprii adoptată la 29
septembrie 2000, care a intrat în vigoare în 2002, după ratificarea ei de către
parlamentele statelor membre.
Cum fiecare etapă bugetară comunitară se extinde pe mai multe luni,
cuprinde ma i multe proceduri reglementate în tratatul Uniunii, se stabilesc și
limitele de timp în care trebuie finalizată fiecare etapă.
Ca orice proces bugetar, și cel al Comunității parcurge un număr de
etape redate în Tabelul nr. 1 4.3., dar cu proceduri, termene și formalități
diferențiate determinate de deciziile și acțiunile ce urmăresc obiectivele pe
etape ale Uniunii.
Elaborarea proiectului de buget . Elaborarea proiectului de buget și a
proiectului propriu -zis este în atribuțiile Comisiei UE care, după aprob area
Parlamentului, devine și executantul acestuia. Procedurile bugetare încep cu
obligația fiecăreia din instituțiile comunitare ca înainte de 1 iulie să
elaboreze previziuni de buget în privința numai a cheltuielilor pe care le va
efectua. Comisia centra lizează toate aceste proiecte și întocmește un
preproiect de buget care cuprinde o estimare a cheltuielilor și o estimare a
veniturilor. La preproiect, Comisia anexează propriul punct de vedere, care
poate să conțină evaluări diferite. Comisia va prezenta apoi proiectul
preliminar Consiliului până la 1 septembrie din anul precedent anului în care
urmează a fi executat bugetul. Consiliul se va consulta cu Comisia și cu
celelalte instituții interesate în cazul în care intenționează să se îndepărteze
de la proiectul de buget preliminar. Apoi, acționând cu majoritate calificată,
va stabili proiectul de buget și îl va înainta Parlamentului până la 5
octombrie.
Aprobarea proiectului de buget. În termen de 45 de zile de la data în
care i-a fost prezentat proiectul spre a se pronunța, Parlamentul poate aproba

332proiectul, caz în care bugetul va fi considerat definitiv adoptat, sau poate
propune modificări sau amendamente. În cazul inacțiunii Parlam entului în
termen de 45 de zile, bugetul va fi considerat definitiv adoptat. Constatarea
adoptării se face de către preșe dintele Parlamentului care intervine printr -un
act juridic propriu, cu caracter obiectiv, în calitatea sa de organ al
Parlamentului.
În ipoteza în care Parlamentul adoptă cu majoritatea membrilor
amendamente la proiectul de buget sau propune modificări (cu majoritatea
absolută a voturilor exprimate) la proiectul de buget, acesta trebuie să fie
restituit Consiliului, împreună cu modifică rile propuse. Consiliul va discuta
proiectul de buget cu Comisia și, dacă este oportun, cu organismele
interesate, având în continuare mai multe posibilități de acțiune și anume:
(1) poate să modifice oricare dintre amendamentele adoptate de
Parlament, ho tărând cu majoritate calificată;
(2) cu privire la modificările propuse, există mai multe ipoteze:
a) dacă modificarea care se propune nu are ca efect creșterea
cuantumului total al cheltuielilor unei instituții, datorită faptului că sporirea
cheltuielil or pe care acea modificare ar implica -o ar fi expres compensată
prin una ori mai multe modificări propuse reducând cheltuielile în mod
corespunzător. Consiliul poate să respingă modificarea propusă. În absența
unei decizii (inacțiune), modificarea propusă va fi considerată ca acceptată;
b) dacă modificarea propusă are ca efect creșterea cuantumului total
al cheltuielilor unei instituții, Consiliul poate accepta modificarea
respectivă. În lipsa unei decizii de acceptare, modificarea propusă va fi
considerat ă ca respinsă;

333c) dacă, în virtutea uneia din cele două ipoteze anterioare,
Consiliul a respins o modificare propusă, el va putea fie să rețină cuantumul
menționat în proiectul de buget, fie să fixeze un alt cuantum.
În toate aceste cazuri, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.
Dacă în termen de 15 zile de la data la care i -a fost trimis proiectul
de buget, Consiliul nu a modificat vreunul din amendamentele adoptate de
Parlament și dacă modificările propuse de acesta din urmă au fost acceptate ,
Consiliul va informa despre acest fapt Parlamentul, care va emite o decizie
cu rol de consfințire a adoptării bugetului.
În cazul în care Consiliul modifică amendamentele adoptate de
Parlament sau respinge modificările propuse, proiectul de buget va fi
înaintat din nou Parlamentului, care în termen de 15 zile de la data primirii
proiectului și a rezultatelor deliberării Consiliului poate să amendeze ori să
respingă modificările la amendamentele sale făcute de Consiliu. Parlamentul
va decide în acest sens cu trei cincimi din voturile exprimate, bugetul fiind
în consecință adoptat. În cazul inacțiunii Parlamentului în termenul
menționat, bugetul trebuie să fie considerat a fi fost definitiv adoptat în
forma stabilită de Consiliu. Când procedura astfel preze ntată a fost
îndeplinită, președintele Parlamentului trebuie să declare că bugetul a fost
definitiv adoptat.
În virtutea prevederilor din tratat, Parlamentul mai are și posibilitatea
ca, hotărând cu majoritatea membrilor săi și cu două treimi din voturile
exprimate, să respingă proiectul de buget și să ceară a -i fi prezentat un nou
proiect de buget. În această ipoteză este posibil ca noul proiect de buget să
nu fie adoptat în timp, astfel încât prin art. 204 din Tratatul de la Maastricht
se reglementează o procedură provizorie. Potrivit acestui articol, dacă la
începutul unui an financiar bugetul nu a fost încă adoptat, o sumă

334echivalentă cu cea de a douăsprezecea parte din alocațiile bugetare pentru
anul financiar precedent poate să fie cheltuită în fiecar e lună în privința
oricărui capitol sau altă subdiviziune a bugetului în conformitate cu
prevederile reglementărilor adoptate de Consiliu conform art. 209 din
Tratatul de la Maastricht. Ca măsură de protecție, aceste aranjamente nu pot
avea însă efectul de a se pune la dispoziția Comisiei alocații care să
depășească aceeași fracțiune din alocațiile prevăzute în proiectul de buget în
curs de pregătire.
Execuția bugetului comunitar . Executarea bugetului se realizează de
către Comisie, sub propria sa responsa bilitate, în limita creditelor acordate și
potrivit principiului bunei gestiuni financiare, respectându -se totodată
reglementările adoptate în materie de Consiliu.
Potrivit standardelor internaționale, documentele financiare ale
oricărei instituții trebui e să cuprindă descrierea riguroasă a naturii precum și
numărul activităților desfășurate de acea instituție, să explice modul de
finanțare, astfel încât, prin informațiile furnizate, să permită o analiză
comparativă cât mai exactă a operațiunilor efectuate în fiecare an financiar.
Sistemul contabil al instituțiilor comunitare cuprinde conturi
generale și conturi bugetare care se întocmesc anual, înregistrările fiind
făcute în monedă comună, EURO. Folosind metoda contabilității în partidă
dublă, conturile g enerale evidențiază totalul cheltuielilor și veniturilor
fiecărei instituții pe parcursul unui an financiar și permit stabilirea anuală a
poziției instituțiilor din punct de vedere al activului și pasivului patrimonial.
La baza întocmirii acestor conturi g enerale se află mai multe principii și
norme ale contabilității recunoscute de „Standardele Europene de conta –
bilitate”și supravegheate de Curtea Europeană de Conturi.

335În ceea ce privește conturile bugetare, acestea sunt destinate să ofere
o imagine cât mai exactă a modului în care se execută bugetul, permițând
verificarea legalității și oportunității opera țiunilor efectuate.
În cadrul bugetului. Comisia poate, în timpul execuției bugetare, să
procedeze, în limitele și condițiile fixate de Consiliu prin regulament, la
virări de credite fie dintr -un capitol în altul fie de la o subdiviziune la alta
(art. 205). Excepția o reprezintă cheltuielile cu personalul care nu pot
constitui obiect al viramentelor de la un articol la altul sau de la un exercițiu
bugetar la altul. În vederea asigurării disciplinei bugetare, Comisia nu va
face nici o propunere de act comunitar și nu va adopta măsuri de executare
susceptibile să provoace incidente deosebite asupra bugetului fără a da
asigurare că acestea pot fi finanțate în limitele resurselor proprii.
În timpul execuției bugetare sunt respectate următoarele reguli deja
practicate încă din anii trecuți:
șContribuțiile statelor membre la dispoziția comunității, se fac în moneda
naționala a acestora, se depun la Trezoreria statului respectiv, unde își
păstrează paritatea cu Euro din ziua depunerii;
șComisia comunică cu fiecare din statele membre privind executarea
operațiunilor financiare prin intermediul autorității pe care acel stat o
desemnează și care poate fi Banca de Em isiune a statului membru.
Trezoreria acestuia, un minister etc.;
șComisia execută bugetul conform principiului bunei ges tiuni financiare,
respectându -se modalitățile particulare prevăzute în regulamente, în care
fiecare instituție parti cipă la executarea cheltuielilor proprii.
Descărcarea Comisiei de executarea bugetului .Parlamentul pe baza
recomandării Consiliului de Miniștri al Uniunii Europene este organismul

336care descarcă Comisia de executarea bugetului pentru fiecare an financiar.
În vederea unei a semenea descărcări se realizează următoarele proceduri:
a) Comisia prezintă, după data de 31 decembrie a anului expirat,
către Consiliu documentele obligatorii de închidere a execuției bugetare:
-Conturile exercițiului încheiat privind operațiunile de buget
conform clasificației acestora; veniturile, pe sursele de proveniență și pentru
fiecare din statele membre, iar cheltuielile pe destinații divizate pentru
fiecare stat membru și cele ale organismelor Comunității;
-Bilanțul financiar prin care sun t prezentate datele și informațiile
privind activul și pasivul Comunității;
b) Consiliul examinează conturile și bilanțul financiar, face
comentarii asupra acestora și face recomandări Parlamentului cu privire la
„descărcarea de executarea bugetului” a Co misiei, prin majoritate calificată
de voturi;
c) Parlamentul pe baza recomandărilor (însoțite de cele două
documente) făcute de Consiliu, a Raportului Anual al Curții de Conturi
(însoțit de răspunsurile instituțiilor controlate la observațiile Curții de
Conturi) și a Rapoartelor pertinente ale acesteia, descarcă Comisia de
executarea bugetului;
d) Este stabilit în tratate că înainte de a statua descărcarea Comisiei,
Parlamentul, ca și Consiliul pot cere audierea Comisiei asupra executării
cheltuielilor sau asupra Funcționării sistemelor de control financiar propriu
sau funcțional din statele membre.
Controlul asupra folosirii fondurilor bugetare comunitare . Controlul
reprezintă, în general, activitatea de verificare, analiză și constatare pe baza
unor mijloace, proceduri și documentări specifice dacă tranzacțiile privind
mobilizarea, distribuirea și folosirea resurselor financiare s -au făcut în

337conformitate cu tratatele, regulamentele și deciziile care guvernea ză
problemele Comunității Europene. Comisia este răspunzătoare de modul în
care se prevăd și se folosesc fondurile bugetare în procesul de implementare
a politicilor Comunității, potrivii regulilor de drept. Există mai multe forme
de control: controlul intern și controlul extern sau controlul juris dicțional și
controlul parlamentar etc.
Fiecare instituție, prin intermediul controlorilor și auditorilor
financiari, exercită controlul asupra modului în care se desfășoară,
operațiunile bugetare, iar Comisia este competentă să efectueze verificări
locale prin intermediul funcționarilor săi pentru prevenirea și combaterea
fraudelor.
Parlamentul European se implică și el în procedura de control.
Astfel, pe lângă faptul că în faza inițială a procesului bugetar elaborează
proiectul bugetului propriu, iar ap oi participă la stabilirea formei finale a
bugetului, Parlamentul exercită, prin intermediul Comisiei sale de control
bugetar, un control permanent asupra executării bugetului, iar în final decide
cu privire la descărcarea Comisiei de exec utarea bugetului luând în
considerare și recomandarea Consiliului de Miniștri. În acest scop, Comisia
va prezenta Parlamentului, la cererea acestuia, orice informație necesară.
Ea va acționa spre a da urmare observațiilor ce însoțesc deciziile de
descărcare și altor obser vații ale Parlamentului privind executarea
cheltuielilor, precum și comentariilor ce însoțesc recomandările de
descărcare adoptate de Consiliu.
La cererea Parlamentului sau a Consiliului, Comisia va întocmi un
Raport privind măsurile luate în lumina acest or observații și comentarii, și
în special privind instrucțiunile date serviciilor însărcinate cu executarea
bugetului. Aceste rapoarte sunt, de asemenea, transmise Curții de Conturi.

338Curtea de Conturi are competențe foar te largi. Astfel, această
instituție examinează aspectele de legalitate și regularitate a totalității
veniturilor și cheltuielilor celor trei Comunități și fu rnizează Parlamentului
și Consiliului oDeclarație de asigurare privind fiabilitatea conturilor și
legalitatea operațiunilor auxilia re, certificând astfel buna gestiune
financiară. Ea îndeplinește de asemenea o funcție de asistență a autorităților
bugetare -Consiliul și Parlamentul, colaborând în special cu Comisia de
control bugetar a Parlamentului.
Curtea exercită în mod autonom co ntrolul permanent al conturilor.
Astfel, controlul veniturilor se face pe baza con statării vărsămintelor
veniturilor către Comunitate, iar controlul cheltu ielilor-pe baza
angajamentelor de plată. Controlul se efectuează asupra documentelor și, la
nevoie, la instituțiile comunitare precum și în statele membre. În acest ultim
caz, Curtea va colabora cu instituțiile de control național sau, dacă acestea
nu dispun de competențele necesare, cu serviciile naționale competente.
Constatările și urmările controal elor se concretizează în Rapoarte Anuale,
elaborate după încheierea fiecărui exercițiu financiar, rapoarte care se trimit
spre informare celorlalte instituții comunitare, iar apoi sunt publicate în
„Jurnalul Oficial al Comunității”, însoțite de răspunsuril e instituțiilor la
observațiile Curții. Curtea are și posibilitatea de a prezenta prin rapoarte
speciale, în orice moment, observațiile sale cu privire la unele probleme
particulare.
Un rol important revine Curții și în pregătirea avizelor consultative
cerute de unele instituții comunitare, pentru adoptarea unor acte juridice.
Aceste avize, deși se solicită în mod obligatoriu, nu obligă destinatarul cu
privire la conținutul lor.

339APLICAȚII PRACTICE ȘI
TESTE GRILĂ

340TEMA
Conținutul economic, funcțiile și rolul finanțelor
Finanțele au luat naștere în activitatea practică a oamenilor, constituindu -se, de-a
lungul timpului, într -o știință de sine stătătoare.
Știința finanțelor este o ramură a științei economice care studiază realitatea financiară,
la diferite nivele de agregare ale economiei, referitoare la formarea, repartizarea și uti lizarea
fondurilor de resurse bănești.
TESTE GRILĂ
1.Apariția finanțelor publice a fost generată de:
a)apariția societății;
b)scindarea societății în clase antagoniste;
c)apariția comunei primitive;
d)apariția economiei de schimb;
e)folosirea banilor.
2.Principiile de bază ale constituirii și repartizării fondurilor financiare sunt :
1.Resursele mobilizate la dispoziția statului sunt produsul muncii celor ocupați numai
în sfera producției materiale;
2.Prelevările de resurse la dispoziția statului au caracter obligatoriu;
3.Repartizarea cheltuielilor este uniformă;
4.Cheltuielile publice sunt repartizate direct și indirect, diferențiat pe grupuri și
categorii sociale;
5.Fondurile mobilizate la dispoziția statului provin din munca celor ocupați în sfera
producției materiale și nemat eriale.
a) 1, 2, 3; b) 2, 3, 5;
c) 2, 4, 5; d) l, 4, 5;
e) l, 3, 4.
3.În cadrul conținutului conceptului de finanțe nu intră:
a)banii, veniturile bănești, creanțele și obligațiile de plată în bani;
b)operațiile bancare și de bursă;

341c)bugetul statului;
d)relațiile cambiale;
e)creditul.
4.Concepția intervenționistă este specifică:
a)statului providență;
b)numai statului jandarm;
c)statului feudal;
d)statului jandarm și statului bunăstării;
e)statului sclavagist.
5.Conceptul de finanțe publice în statul modem are un pronunț at caracter:
1)juridic;
2)economic;
3)sociologic;
4)politic.
a) l, 2; b) 1, 3;
c) 2, 3; d) 2, 4;
e) 1, 2, 3, 4.
6.Obiectul de studiu al finanțelor publice nu îl reprezintă:
a)metodele și tehnicile de analiză a echilibrului financiar al firmelor private;
b)metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public;
c)metodele de stabilire, percepere și urmărire a impozitelor, taxelor și veniturilor
nefiscale;
d)metodele de dimensionare și repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acțiuni
și beneficiari;
e)politica financiară promovată de stat.
7.De la constituirea fondurilor publice sunt excluse:
a)regiile autonome și societățile cu capital de stat;
b)societățile comerciale cu caracter privat sau mixt;
c)organizațiile cooperatiste și asociațiile cu scop lucrativ;
d)instituțiile publice și unitățile din subordinea acestora;
e)nici unul din răspunsurile de mai sus.
8.Contribuția principală la constituirea fondurilor publice o are:
a)produsul intern brut;
b)avuția națională;

342c)transferurile din străinătate;
d)împrumuturile interne și externe;
e)donațiile și subvențiile.
9.Distribuția fondurilor financiare are drept beneficiar:
a)numai persoanele fizice;
b)numai persoanele juridice;
c)persoanele fizice și juridice;
d)statul;
e)nici unul din răspunsurile de mai sus.
10.Principala destinație a resursel or financiare în țările dezvoltate, cu economie de piață este:
1)învățământ, sănătate, cultură;
2)apărare națională;
3)ordine publică;
4)asigurări sociale și protecție socială;
5)gospodărie comunală și locuințe;
6)acțiuni economice;
7)datorie publică.
a) l, 2, 3; b)1, 3, 7;
c) 2, 4, 5; d) l, 4, 5;
e) 1, 4, 6.
11.Principala destinație a resurselor publice în țările în curs de dezvoltare este reprezentată
de:
a)asigurări și protecție socială;
b)învățământ, sănătate;
c)ordine publică;
d)acțiuni economice;
e)datorie publică.
12.Funcționarea instituțiilor publice și retribuirea persoanelor ocupate în sfera nematerială se
realizează în principal:
a)pe seama profiturilor obținute la nivelul acestora;
b)pe seama împrumuturilor externe;
c)pe seama prelevărilor de la agenții economici și de la persoanele ocupate în unități
din ramurile producției materiale și nemateriale;
d)numai prin contribuția benevolă a firmelor private;

343e)numai prin contribuția obligatorie a populației.
13.Scopul finanțelor pu blice este:
a)preluarea de la contribuabili a impozitelor și taxelor;
b)favorizarea capitalului privat;
c)menținerea relațiilor antagoniste între diferite grupuri sociale;
d)asigurarea de condiții demne de viață pentru toți cetățeni țării;
e)consolidarea exclusivă a instituțiilor statului.
14.Funcția de control reflectă:
1)modul de constituire a fondurilor în economie;
2)modul de formare a profitului în sectorul privat;
3)repartizarea fondurilor pe beneficiari;
4)preocuparea statului pentru asigurarea unei vieți prospere populației;
5)eficiența cu care unitățile economice cu capital de stat și institu -țiile publice
utilizează resursele de care dispun.
a) 1, 2, 3; b) 2, 3, 4;
c) 1, 3, 5; d) 2, 4, 5;
e) l, 4, 5.
15.Controlul financiar nu se efectuează:
a)în faza repartiți ei;
b)în faza producției;
c)în faza schimbului;
d)în faza consumului;
e)se efectuează în toate fazele de mai sus.
16.Care dintre organele de mai jos nu exercită control financiar:
a)Parlamentul;
b)Guvernul;
c)adunările generale ale acționarilor de la firmele private;
d)organele specializate ale ministerelor;
e)organele Ministerului Finanțelor.
17.Funcția de control al finanțelor publice are o sferă de manifestare față de funcția de
repartiție:
a)mai restrânsă, deoarece controlul nu include fazele repartiției, producției,
schimbului și consumului;

344b)mai largă, deoarece vizează pe lângă constituirea și repartizarea fondurilor din
economie și modul de utilizare a resurselor;
c)identică;
d)sferele lor de manifestare nu se suprapun;
e)mai largă, deoarece se manifestă și în teritoriu.
18.În fazade repartiție, controlul financiar nu vizează:
a)proveniența resurselor care alimentează fondurile publice de resurse financiare și
destinația pe care acestea o capătă;
b)nivelul la care se constituie resursele;
c)titlul cu care se mobilizează și cel cu care se repartizează între diverși beneficiari
resursele;
d)dimensiunile fondurilor în raport cu produsul intern brut;
e)mijloacele de muncă, obiectivele muncii și forța de muncă.
Răspuns corect:
1 b; 2 c) 2, 4, 5; 3 a; 4 a; 5 c) 2, 3; 6 a; 7 c; 8 a; 9 c; 10 d) 1, 4, 5; 11 d; 12 c; 13 d; 14 c) 1, 3,
5; 15 e; 16 c; 17 b; 18 e.

345TEMA
Politica și mecanismul financiar
TESTE GRILĂ
1.Programul guvernamental definește:
a)politica statului pe plan intern și extern;
b)intențiile pe care și le asumă partidele de la conducere;
c)promisiunile făcute electoratului;
d)rezultatul negocierilor cu diverse organisme internaționale;
e)un program cu sarcini și acțiuni care trebuie să fie realizate în primul an de
guvernare.
2.Ca obiective economice sociale sau de altă natură, în cadrul politicii interne nu apar:
a)indicele prețurilor și tarifelor;
b)curba șomajului;
c)balanța de plăți externe;
d)proporțiile și orientarea investițiilor brute;
e)ritmul creșterii economice.
3.Realizarea obiectivelor prevăzute în programul Guvernului presupune, pe lângă existenț a
resurselor financiare:
a)intervenția statului în economie cu ajutorul pârghiilor;
b)respectarea îndrumărilor venite de la organismele internaționale;
c)sprijinul populației;
d)acordul organismelor internaționale;
e)este suficient să existe resurse financiare pentr u realizarea pro -gramului de
guvernare.
4.Politica financiară, în raport cu politica generală a statului:
a)nu se întrepătrund;
b)politica generală a statului este inclusă în politica financiară;
c)este total independentă;
d)are o independență relativă;
e)este total independentă.

3465.Politica financiară acționează nemijlocit:
a)în sfera consumului;
b)în sfera repartiției;
c)în sfera schimbului;
d)în sfera producției;
e)toate variantele de la punctele a -d.
6.Politica financiară reprezintă:
a)politica economică;
b)o parte integrantă a poli ticii duse de organismele internaționale;
c)o parte integrantă a politicii generale a statului;
d)o parte integrantă a politicii monetare a statului;
e)politica încasărilor statului.
7.Strategiile financiare reprezintă:
a)acte administrative de planificare pe perioadă scurtă;
b)decizii care stabilesc programele financiare de perspectivă înde -lungată;
c)recomandările FMI;
d)măsurile luate pentru corectarea pe termen scurt a unor deze -chilibre naționale;
e)nici unul din răspunsurile de mai sus.
8.În cadrul domeniilor de ac tivitate a politicii financiare nu includem:
a)domeniul cheltuielilor publice;
b)domeniul veniturilor publice;
c)domeniul creditului bancar;
d)domeniul asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă;
e)domeniul de integrare a instituțiilor de stat în cadrul a genților economici privați.
9.Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice nu presupune:
a)mărimea acestora;
b)sursele de finanțare ale acestora;
c)destinația acestora;
d)căile, metodele și instrumentele folosite pentru realizarea obiec -tivelor propuse;
e)determinarea obiectivelor care trebuie atinse.
10.În domeniul politicii financiare a statului, o preocupare de mare însem -nătate trebuie să
fie:
a)asigurarea surselor de finanțare a deficitului bugetar;
b)asigurarea unor împrumuturi externe în condiții cât mai av an-tajoase;

347c)circumscrierea cheltuielilor totale ale societății în limitele resur -selor ce pot fi
mobilizate pe plan național;
d)asigurarea unei producții care să ducă la excedent bugetar datorat exportului;
e)încasarea promptă a veniturilor statului.
11.Repartiza rea venitului național:
a)se face numai pentru consum;
b)se face numai pentru investiții;
c)se face numai pentru import;
d)se face pentru consum și investiții;
e)se face între consum, investiții și import.
12.Politica financiară a statului în domeniul resurselor financiare nu cuprinde stabilirea:
a)volumului resurselor;
b)provenienței resurselor;
c)destinației resurselor;
d)metodelor de prelevare;
e)obiectivelor ce trebuie atinse de instrumentele fiscale în procesul constituirii
fondurilor.
13.Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie pentru înde -plinirea funcțiilor și
sarcinilor sale este dat de:
a)nivelul fiscalității;
b)nivelul impozitelor directe;
c)nivelul totalului impozitelor și taxelor;
d)volumul cheltuielilor publice aferente perioadei considerate;
e)volumul resurs elor publice care pot fi mobilizate la buget.
14.Satisfacerea nevoilor sociale trebuie să se bazeze în primul rând pe:
a)resursele totale care pot fi atrase la buget;
b)nivelul împrumuturilor interne;
c)nivelul impozitelor și taxelor;
d)resursele proprii statului respectiv;
e)atât pe resurse interne, cât și pe resurse externe.
15.Eficacitatea mecanismului economic depinde de:
a)resursele de materii prime care se găsesc într -o țară;
b)măsura în care el corespunde nevoilor obiective de dezvoltare a economiei
naționale;

348c)dispersia în teritoriu a firmelor private;
d)măsura în care agenții economici își plătesc impozitele și taxele;
e)nivelul de dezvoltare al simțului civic al populației.
16.Care dintre funcțiile de mai jos trebuie îndeplinită de mecanismul econo -mic:
a)funcția de conducer e și reglare a proceselor economice în con -cordanță cu
interesele naționale;
b)funcția de dirijare a activității agenților economici privați;
c)funcția de recuperare a împrumuturilor acordate de stat;
d)funcția de producție;
e)funcția de comandă centralizată a eco nomiei.
17.Sectorul public influențează:
a)numai dimensiunile ofertei de bunuri;
b)numai dimensiunile cererii de bunuri;
c)numai sectorul producției firmelor de stat;
d)atât dimensiunile cererii, cât și ale ofertei de bunuri;
e)dimensiunile cererii și ale ofertei de bunuri, precum și dimen -siunile producției
firmelor de stat, neavând influență asupra firmelor private.
18.Care dintre următoarele fluxuri bănești nu pornesc de la stat către diverși beneficiari:
a)sumele de bani pentru finanțarea unor obiective de interes nați onal;
b)alocații pentru funcționarea unor instituții de învățământ;
c)burse pentru elevi și studenți;
d)impozitele plătite de agenții economici;
e)fonduri puse la dispoziția băncilor pentru acordarea de credite agenților economici.
19.În cadrul sistemului financiar p ublic nu se includ:
a)finanțele întreprinderilor de stat;
b)asigurările sociale de stat;
c)creditul oferit de băncile de stat;
d)bugetul de stat;
e)finanțele agenților economici, indiferent de forma de proprietate.
20.Relațiile financiare nu se individualizează în funcție de:
a)participanții la procesul de repartizare a resurselor bănești;
b)forma de guvernământ;
c)metodele create pentru crearea și repartizarea fondurilor;
d)destinația fondurilor;

349e)locul de constituire al fondurilor.
21.Sistemul relațiilor financiare se caracte rizează prin:
a)simplitate;
b)moralitate;
c)unitate în diversitate;
d)diversitate;
e)nici una dintre trăsăturile de mai sus.
22.Repartizarea resurselor financiare cu ajutorul finanțelor constituie un proces complex de:
a)triere a nevoilor sociale;
b)stabilire a priorităților;
c)dimensionare a resurselor financiare necesare realizării fiecărui obiectiv;
d)determinare a eficienței realizării obiectivelor;
e)compensare a agenților economici plătitori de impozite și taxe.
Care dintre răspunsurile de mai sus nu corespunde c u enunțul?
23.După nivelul la care se constituie fondurile de resurse financiare sunt grupate în:
1)fonduri la nivel macroeconomic;
2)fonduri la nivel mondial;
3)fonduri la nivel mediu sau interimar;
4)fonduri la nivel microeconomic;
5)fonduri la nivel de sector al une i întreprinderi.
a) 1, 2; b) 1, 3, 4;
c) l, 4; d) 2, 3, 5;
e) l, 4, 5.
24.Fondurile proprietate publică pot fi grupate în funcție de calitatea pe care o are statul în
calitate de proprietar al acestora. Potrivit acestui punct de vedere, statul nu a pare în
calitate de:
a)autoritate publică;
b)consumator;
c)agent economic;
d)asigurător;
e)bancher.
25.După titlul cu care se constituie fondurile de resurse financiare publice distingem:
1)prelevări cu titlu definitiv și caracter obligatoriu;
2)prelevări cu titlu rambursabil și caracter facultativ;

3503)transferuri externe rambursabile;
4)transferuri externe nerambursabile.
a) 1, 2; b) 1, 3, 4;
c) 3, 4; d) 1, 2, 3, 4;
e) 1.
26.Pentru constituirea și dirijarea fondurilor de resurse financiare publice, în practica
financiară internațională, se folosesc metode:
1)fiscale;
2)bugetare;
3)monetare;
4)valutare;
a) l; b) l, 2;
c) 1, 2, 3; d) 1, 2;
e) 1, 2, 3, 4.
27.În țara noastră, obiectivele urmărite cu ajutorul pârghiilor economice nu vizează:
a)producția;
b)schimbul;
c)consumul;
d)repartiția;
e)toate răspunsurile de mai sus sunt vizate.
Răspuns corect:
1 a; 2 c; 3 a; 4 d; 5 b; 6 c; 7 b; 8 e; 9 b; 10 c; 11 d; 12 c; 13 d; 14 d; 15 b; 16 a; 17 d; 18d; 19 e;
20 b; 21 c; 22 e; 23 b) 1, 3, 4; 24 b; 25 d) 1, 2, 3, 4; 26 e) 1, 2, 3 , 4; 27 e.

351TEMA
Analiza cheltuielilor publice
Cheltuielile publice reprezintă:
Costul utilităților publice(bunuri și servicii) pe care autoritatea centrală și locală le oferă
cetățenilor;
Relații economico -socialeîn formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, și
persoane fizice și juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor
financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcțiilor acestora;
Cea de-adoua fază a fun cției de repartiție a finanțelor publice pe diverse destinații,
conform fiecărui exercițiu bugetar.
STUDII DE CAZ
1. Se dau datele din tabelul 1., referitoare la cheltuielile bugetului de stat al unei țări în
anul "n":
Tabelul1.
Nr. crt. Indicatori u.m.
1Cheltuieli de personal (Cp) 19
2Cheltuieli materiale și servicii (Cmr) 7
3Subvenții (S) 4
4Prime (P) 0,1
5Transferuri (T) 30
6Transferuri consolidate (TJ) 6
7Transferuri neconsolidate (Tn) 24
8Dobânzi aferente datoriei publice (Da) 23
9Rezerve (Re) 4
10Cheltuieli de capital (Cc) 7
11Împrumuturi acordate (Îa) 0,9
12Rambursări de credite, plăți de dobânzi și comisioane la
credit (Rt)5

352Să se determine:
a)cheltuielile curente;
b)cheltuielile totale;
c)structura cheltuielilor totale.
Rezolvare
a)Cheltuielile curente (crC) se determină (conform clasificării cheltuielilor publice) cu
relația:
crC=pC+nsC+ S + P + T +bD+eR
crC= 19 + 7 + 4 + 0,1 + 30 + 23 + 4
crC= 87 u.m.
b)Cheltuielile totale (Q) se determină cu relația:
..10059,071,87Ccr
muCCRIC C
ttbac t

Comentariu: valoarea cheltuielilor totale prevăzută în bugetul de stat pe anul "n" este de 100
u.m., reprezentând limita maximă ce nu poate fi depășită, iar modificarea ei se face în
condițiile legii.
c)Structura cheltuielilor totale se determină prin ponderarea fiecăr ui element de cheltuială în
Ci, astfel:
%5%%9,0%%7C%%1,87%C
accr

bRI
Comentariu: se apreciază că 87,1 % din cheltuielile totale reprezintă cheltuieli curente, ceea
ce reflectă o stare bună pentru anul "n".
2. Se dau datele din tabelul 2., referitoare la cheltu ielile bugetare ale unei țării, în anul
1999 și 2000. Să se calculeze:
a)cheltuielile totale;
b)structura cheltuielilor totale;
c)creșterea normală absolută și relativă a cheltuielilor totale.

353Rezolvare
a) Cheltuielile totale (tC) se obține p rin însumarea următoarelor elemente:
tC=crC+cC+aI+bR
tC= 109u.m.(124u.m.)
Tabelul2.
Nr.
crt.Indicatoriu. m.
2003 2004
1Cheltuielile personal (Cp) 20 22
2Cheltuieli materiale și servicii (Cmr) 7 9
3Subvenții (S) 5 6
4Prime (P) 1 2
5Transferuri (T) 30 32
6Dobânzi aferente datoriei publice (Dd) 26 28
7Rezerve (R) 5 6
8Cheltuieli de capital (Cc) 8 10
9Împrumuturi acordate (IJ) 1 2
10Rambursări de credite, plăți de dobânzi și
comisioane la credit (Ri,)6 7
b) Structura cheltuielilor totale este, în cei doi ani, este următoarea:
cr%C= 86,24 % (84,68 %)
cC%= 7,34 % (8,06 %)
a%I= 0,92% (1,61%)
bR%= 5,5 % (5,65 %)
Comentariu: se poate observa că ponderea Ccca scăzut, a C cși Iaa crescut ș.a.
c) Creșterea nominală absolută (C na) și relativă (C nr) a cheltuielilor este următoarea:
%76,13%100100 100 %..15
01
00 1
 
ncnn
nna
nrnn na
CCC
CCCmuCCC

354Comentariu: se constată că în anul 2004 se înregistrează o creștere a cheltuielilor totale față
de 2003 cu 13,76 procente.
3. Se dau datele din tabelul 3., referitoare la cheltuielile bugetare ale unui stat. Să se
calculeze:
a) mărimea creditelor totale:
b) structura funcțională a cheltuielilor totale
Rezolvare
a) Mărimea cheltuielilor totale este dată de suma tuturor cheltuielilor din tabelul 3.3:
tC=104 u.m.
Tabelul 3
Nr.
crt.Indicatori u.m.
1Servicii publice generale (S g) 5
2Apărare, ordine publică și siguranță națională (A) 18
3Cheltuieli social -culturale (C sc) 16
4Servicii și dezvoltare publică (Sp) 5
5Acțiuni economice (Ae) 19
6Alte acțiuni (Aa) 3
7Transferuri (T) 7
8Împrumuturi acordate (Ia) 1
9Dobânzi aferente datoriei publice (Dd) 25
10Fonduri de rezervă (Fr) 5
b) Structura funcțională a cheltuielilor totale este următoarea:
100 % C t= %
4,8%gS
17,3% A
15,38%scC
4,8 %

3554. Cunoscând datele din tabelul 3.4. determinați următorii indicatori:
a)ponderea cheltuielilor publice în PIB;
b)cheltuielile pe locuitor;
c)PIB/loc.;
d)greutatea specifică a cheltuielilor publice;
e)elasticitatea cheltuielilor față de PIB.
Tabelul4.
Perioada
Indicatorin n+1
CP (mil. u.m.) 11.500 11.100
PIB (mil. u.m.) 28.100 27.900
LOC (mil. loc.) 22,7 22,6
Structura funcțională a cheltuielilor publice în R omânia se prezintă în tabelul 5.
Tabelul5.
Explicații n n+1
Servicii publice (SP) 855 846
Apărare (A) 855 791
Sănătate (S) 935 880
Altele (a) 8.904 8.620
Rezolvare:
a)ponderea CP în PIB
1a) static
%78,391002790011100%93,401002810011500
1  
nn
PIBPIB
CPCP
2a) dinamic
-absolut
00115,0
1 
 n n PIB PIB PIB CPCPCP mil

356-relativ
%81,2100 % 
nPIBPIB
PIBCPCPCP
b) 6,5067,2211500/ nlocCP u.m./loc
2,4916,2211100/1 nlocCP u.m./loc
c) 89,12377,2228100/ nlocPIB u.m./loc
51,12346,2227900/1 nlocPIB u.m./loc
d) %)62,7%(43,710011500855
)1( 
nSPnSG
%)13,7%(43,710011500855
)1( 
nAnSG
%)93,7%(13,810011500935
)1( 
nSnSG
%)66,77%(43,77100115008904
)1( 
nanSG
e) 89,4 :1 1  
nn n
nn n
PIBPIBPIB
CPCPCPe

357TESTE GRILĂ
1.Cheltuielile publice exprimă:
a)relații economico -sociale în formă bănească;
b)cheltuielile făcute de stat pentru refacerea imaginii sale în străi -nătate;
c)în toate cazurile exprimă un consum definitiv de produs intern brut;
d)în toate cazurile exprimă a avansare de produs intern brut;
e)totalitatea cheltuielilor care se efectuează la nivelul unui stat.
2.Cheltuielile publice înglobează:
1)cheltuielile colectivităților locale;
2)cheltuielile efectuate de administrația centr ală de stat;
3)cheltuielile finanțate din fondul asigurărilor sociale de stat;
4)cheltuielile populației;
5)impozite și taxele plătite de agenții economici;
6)cheltuielile organismelor internaționale din resursele publice prelevate de la
membrii acestora.
a) 1, 2,3, 4; b) 2, 4, 5, 6;
c) 1, 3, 4, 5; d) 1, 2, 3, 6;
e) 1, 2, 4, 6.
3.O avansare de produs intern brut reprezintă:
a)împrumuturile primite de la organisme internaționale;
b)cheltuielile cu sănătatea;
c)cheltuielile cu rambursarea împrumuturilor;
d)cheltuielile cu investițiile;
e)cheltuielile cu apărarea.
4.Diferența dintre cheltuielile publice și cheltuielile bugetare este:
a)cheltuielile bugetare se acoperă numai prin transferuri de la bugete, pe când
cheltuielile publice au ca mijloc de acoperire a lor și venituril e proprii;
b)dată de nivelul administrativ la care se face comparația;
c)cheltuielile publice cuprind și cheltuielile populației;
d)cheltuielile bugetare au o sferă de cuprindere mai mare decât cheltuielile publice;
e)nu există nici o diferență, cei doi termeni fi ind sinonimi.
5.Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva principii:

358a)efectuarea cheltuielilor bugetare este condiționată de prevederea expresă și
aprobarea nivelului acestora în conformitate cu legea finanțelor publice;
b)rambursarea sumelor alocate și cheltuite conform destinațiilor pentru care s -au
aprobat aceste sume;
c)utilizarea resurselor alocate este determinată de îndeplinirea condițiilor legale și nu
de existența resurselor bănești;
d)finanțarea se efectuează în funcție de gradul de subordonare a instituțiilor sau
activităților cu caracter bugetar;
e)exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv, referitor la alocarea și
utilizarea resurselor financiare publice.
Care dintre principiile de mai sus nu a fost enunțat corect?
6.Care dintre următoarele clasificări nu este folosită pentru clasificarea cheltuielilor publice:
a)clasificarea economică;
b)clasificarea administrativă;
c)clasificarea financiară;
d)clasificare FMI;
e)clasificarea ONU.
7.Cheltuielile de transfer cu ca racter economic sunt:
a)subvențiile;
b)bursele;
c)alocațiile de sprijin;
d)ajutoarele sociale;
e)pensiile.
8.Care dintre următoarele categorii de cheltuieli nu sunt împărțite după clasificarea
economică:
a)cheltuielile temporare;
b)cheltuielile materiale;
c)cheltuielile cu salariile;
d)cheltuielile de transfer;
e)cheltuielile de investiții.
9.Clasificarea financiară împarte cheltuielile în:
1)cheltuieli de personal;
2)cheltuieli definitive;
3)cheltuieli cu investițiile;

3594)cheltuieli virtuale;
5)cheltuieli temporare;
6)cheltuieli de la bugetul statului;
a) 1, 2, 3; b) 3, 4, 6;
c) 2, 4, 5; d) 1, 5, 6;
e) 2, 4, 6.
10.Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă:
a)cheltuieli pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiții;
b)cheltuieli care nu se reflectă în contab ilitatea națională;
c)sunt pseudo -cheltuieli, ele fiind de fapt niște împrumuturi ale statului;
d)sunt cheltuieli efectuate pentru constituirea de resurse strategice;
e)sunt cheltuieli cu majorările de salarii.
11.Cheltuielile fără contraprestație au caracter de:
a)subvenție;
b)alocare a unor venituri pentru care se percepe dobândă;
c)cheltuieli care se vor recupera în viitor;
d)cheltuieli care nu au un caracter definitiv;
e)cheltuieli nefinanciare.
12.Cheltuielile reale reprezintă:
a)cheltuieli pentru investiții;
b)un consum defin itiv de produs intern brut;
c)cheltuieli care achită prin numerar;
d)cheltuieli care se efectuează pentru construirea de drumuri și poduri;
e)nici una dintre variantele de mai sus.
13.Factorii care nu influențează cheltuielile publice sunt:
a)factorii demografici;
b)factorii economici;
c)factorii sociali;
d)urbanizarea;
e)toți factorii de mai sus influențează creșterea economică.
14.Satisfacerea nevoilor cu caracter social presupune folosirea pe scară largă a surselor
financiare publice în scopul:
a)creșterii gradului de independență a cetățenilor față de stat;
b)scăderii sarcinilor fiscale care apasă asupra contribuabililor;

360c)îmbunătățirii condițiilor de viață ale populației;
d)îmbunătățirii producției materiale publice pentru a se asigura necesarul pentru
traiul decent al pop ulației;
e)nici unul din răspunsurile de mai sus.
15.Activitatea economică în sectorul public se realizează prin:
1)regiile autonome;
2)activitățile realizate de populație;
3)atelierele meșteșugărești ale liberilor întreprinzători;
4)societățile comerciale cu capital d e stat;
5)societățile comerciale cu capital privat.
a) l, 3; b) 2, 4;
c) 1, 2; d) l, 4;
e) 2, 3.
16.Cheltuielile cu cercetarea -dezvoltarea cuprind:
1)cheltuielile privind finanțarea cercetării fundamentale;
2)cheltuielile privind implementarea de inovații;
3)cheltuielile privind dezvoltarea;
4)cheltuielile privind finanțarea cercetării aplicative;
a) 1, 3; b) l, 4;
c) 2, 3; d) 1, 3, 4;
e) 1, 2, 3, 4.
17.Se dau următoarele date:
Capital total 540000 u.m.
Capital fix 340000 u.m.
Capital circulant 200000 u.m.
Producție 750000 u.m.
Profit 180000 u.m.
Valoare adăugată 250000 u.m.
Să se calculeze producția la 1000 u.m. capital total (A), profitul la 1000 u.m. capital
fix (B) și valoarea adăugată la 1000 u.m. capital circulant (C).

361Răspuns:
A=1388.88; B = 529,41; C = 1250.
Rezolvare:
Producția la 1000 u.m. capital total se calculează după formula:
q (1000 Ct) = (Q • 1000) / Ct = (750.000 • 1.000) / 540.000 = 1.388,88
Profitul la 1000 u.m. capital fix se calculează după formula:
p (1000 Cf) = (P • 1000) / Cf = (180.000 • 1.000) / 340.000 = 529,41
Valoarea adăugată la 1000 u.m. capital circulant se calculează după formula:
VA (1000 Cc) = (VA • 1000) / Cc = (250.000 • 1.000) / 200.000 = 1.250
18.Se dau următoarele date:
-producția la 1.000 lei capital fix = 200;
-capitalul total = 2.500.000 lei;
-capitalul circulant = 1.800.000;
-prețul de vânzare = 50 lei;
Să se determine cantitatea de produse fabricată.
Rezolvare:
2800 bucăți
19. Se dau următoarele date:
-investiții totale = 1.000.000 u.m.;
-producția proiectată = 500 buc;
-profitul anual estimat = 250.000 u.m.
Să se determine investiția specifică și durata de recuperare a investițiilor.
Rezolvare:
2.000 u.m./buc; 4 ani
20. Se dau următoarele date:
-producția = 1.000 buc;
-cheltuieli fixe 250.000 u.m.;
-cheltuieli variabile 500 u.m./buc;
-investiții = 1.700.000 u.m.;
-profit = 500.000;

362-capital total = 2.000.000.
Să se determine rata rentabilității.
Rezolvare:
66,66%
21. Avem următoarele date:
-cursul de schimb leu / dolar = 10.000;
-cheltuieli de transport = 200.000 lei;
-produse = 50 bucăți;
-prețul extern franco -frontiera română = 5.000.000 lei;
-prețul extern franco -frontiera română = 568 dolari.
Cursul de revenire brut este:
Rezolvare:
8.803lei la dolar
Răspuns corect:
1d; 2d) 1, 2, 3, 6; 3d; 4a; 5b; 6d; 7a; 8a; 9c) 2, 4, 5; 10a; 11a; 12b; 13e; 14c; 15d) 1, 4; 16d)1,
3, 4; 17 R:A = 1388,88; B = 529,41; C = 1250; 18R = 2800 bucăți; 19R = 2000 u.m./buc.; 4
ani; 20R = 66,66%; 21R = 8803 lei.

363TEMA
Eficiența cheltuielilor publice
Eficiența sau eficacitatea cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a
unui raport determinat între eforturile financiare (consumul de resurse financiare
publice) și efectele comensurabile sau estimative o bținute pe seama obiectivelor
finanțate de către stat.
TESTE GRILĂ
1.Se cunosc următoarele date pentru două proiecte de investiții (date ipotetice):
u.m. Proiectul A Proiectul B
Beneficii anuale anticipate mil. um 200 300
Costuri anuale anticipate mil.um 100 150
Capital investit inițial mil. um 300 500
Durata de viață a proiectului Ani 5 4
Rata de actualizare % 10 10
Pe baza criteriului valoare actualizată netă, ce proiect va fi ales?
Rezolvare:
VANA=-300 + (200 -100) • (1/1,1 + 1/1,12+ 1/1,13+ 1/1,l4+ 1/1,l5) = 78.9 mil. um.
VANB=-500 + (300 -150) • (1/1,1 + 1/1,12+ 1/1,l3+ 1/1,14) =-24,65 mil. um.
Va fi ales proiectul A, deoarece VAN A> VAN B.
2.Se dau următoarele date referitoare la două proiecte de investiții (date ipotetice):
Pe baza criteriului termen de recuperare, ce proiect va fi ales?
u.m. Proiectul A Proiectul B
Beneficii anuale anticipate mil. um 200 300
Costuri anuale anticipate mil. um 100 150
Capital investit inițial mil. um 300 500

364Durata de viață a proiectului Ani 5 4
Rata de actualizare % 10 10
Rezolvare:
Proiectul A (3,95 ani)
3.În aplicarea metodelor de evaluare a indicatorilor înscriși în bugetele anuale sau în
programele plurianuale, cel mai important obiectiv care trebuie atins este:
a)acoperirea cheltuielilor cu venituri;
b)eficiența utilizării resurselor;
c)colectarea cu promptitudine a resurselor financiare;
d)efectuarea tuturor cheltuielilor prevăzute;
e)finalizarea obiectivelor propuse.
4.Eficiența cheltuielilor se realizează în cele mai bune condiții d e optim social atunci când .
atunci când:
a)este posibilă alegerea alternativei cel mai puțin costisitoare în raport cu rezultatul
final al serviciului public;
b)modernizarea, din punctul de vedere al producerii serviciului public, în vederea
maximizării utilit ății la consumator;
c)maximizarea utilității la consumator din punct de vedere economic;
d)puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp stabilit;
e)maximizarea profitului sectorului public, ceea ce duce la degajarea de resurse
financiare suplimentare. Ca re răspuns nu este în concordanță cu enunțul?
5.Maximizarea bunăstării sociale apare ca urmare a:
a)prețurilor accesibile plătite de consumatorii de bunuri publice;
b)minimizării costurilor proiectelor care trebuie finanțate de sec -torul public;
c)creșteriicalității consumului de bunuri publice;
d)creșterii capacității de dirijare a vieții economice de către sec -torul public;
e)creșterii satisfacției consumatorului public.
Care variantă de răspuns nu se referă la enunț?
6.Conceptul optimalității lui Pareto spune că:
a)alocarea resurselor financiare publice trebuie făcută numai de stat;
b)alocarea resurselor trebuie să respecte destinațiile stabilite;
c)o alocare este de tip Pareto dacă nici o altă alocare de resurse nu poate fi făcută
mai bine, fără să -i facă rău ultime i persoane consumatoare;Z.^

365d)alocarea resurselor trebuie să fie elastică, ea putând fi modificată în funcție de
colectarea lor;
e)o alocare este de tip Pareto dacă este făcută în cadrul unui program bine stabilit ca
sume și termene.
7.Care dintre răspunsurile de m ai jos nu este o judecată de valoare privind optimul lui
Pareto:
a)alocarea resurselor trebuie să urmărească asigurarea unei inde -pendențe financiare
a statului;
b)preocuparea pentru bunăstarea tuturor indivizilor din societate, luați în mod
separat;
c)unii factori neeconomici care afectează bunăstarea indivizilor pot fi ignorați;
d)există un consumator complet și suveranitatea producătorului;
e)dacă o anumită schimbare în alocarea resurselor sporește bună -starea la o ultimă
persoană, fără să o reducă la altă persoan ă, atunci schimbarea trebuie considerată
ca având drept final creș -terea bunăstării sociale.
8.Eficiența schimbului, în optimalitatea lui Pareto, presupune:
a)schimburile trebuie efectuate liber pe piață, în condiții de con -curență perfectă;
b)schimbul este optim atunci când se are un control asupra lui;
c)rezultatele schimbului să avantajeze contribuabilii în relația cu statul;
d)schimbul să fie realizat între persoane cu putere contributivă egală;
e)rata marginală de substituție între două bunuri să fie egală pen tru toți
consumatorii.
9.Optimalitatea lui Pareto poate fi conceptualizată în următoarele sub -probleme:
a)X-eficiența resurselor;
b)eficiența schimbului;
c)eficiența tehnică;
d)X-ineficiența resurselor;
e)omniprezenta eficiență a lui Pareto;
A) a+c+d; B) b+c+d;
C) c+d; D) b+c+e;
E) a+e.
10.Atingerea optimalității lui Pareto presupune următoarele condiții:
a)să existe externalități limitate;
b)să existe o informare perfectă;

366c)toți indivizii să dorească maximizarea bunăstării colective;
d)să existe o perfectă competiți e între cumpărători și între vânzători;
e)toți producătorii să -și maximizeze profitul;
f)să nu existe nici o externalitate;
g)toți indivizii să dorească să -și maximizeze utilitatea individuală;
h)să existe intrarea liberă pe piață.
A) a+b+c+d+g+h; B)b+c+d+e+f;
C) e+f+g+h; D) b+d+e+f+g
E) a+f.
11.În anul N ordonatorul de credite al municipiului Pitești analizează posibilitatea efectuării a
trei proiecte de investiții în vederea moder -nizării spațiilor comerciale. Bugetul de care
dispune este de 80 0 milioane lei. Având în vedere că rata de actualizare utilizată este de
10% în primii doi ani, 14% în al treilea și de 11% în al patrulea și al cincilea an, să se
precizeze ce proiecte vor fi alese de către ordonatorul de credite, utilizând VAN drept
criteriu de selecție.
-Lei-
AnulProiect A Proiect B Proiect C
Inves
-tițieBene
-ficiiCostur
i adia-
centeInves
-tițieBene
-ficiiCostur
i adia-
centeInves
-tițieBene
-ficiiCosturi
adiacent
e
N400–300–500–
N+1 -10010-15025-100 15
N+2 -20020-10050-150 30
N+3 -25015-17545-300 90
N+4 -15030-20030-250 80
N+5 -20020-10015-300 40
Răspuns corect:
1 Proiectul A; 2 Proiectul A (3,95 ani); 3b; 4e; 5d; 6c; 7a; 8e; 9d) b+c+e; 10d) b+d+e+f+g.

367TEMA
Resursele financiare publice
Resursele financiare publice cuprind ansamblul mijloacelor bănești pe care
autoritatea publică le încasează de la populație și unități economice, în virtutea suveranității
fiscale și prin relații economice, având ca destinație efectuarea cheltuielilor publice.
TESTE GRILĂ
1.Resursele financiare publice nu includ:
a)resursele administrației de stat centrale;
b)resursele administrației de stat locale;
c)resursele populației;
d)resursele întreprinderilor publice;
e)resursele asigurărilor sociale de stat.
2.Principala categorie de resurse publice o c onstituie:
a)veniturile întreprinderilor de stat;
b)impozitele;
c)împrumuturile externe;
d)împrumuturile interne;
e)contribuțiile benevole ale agenților economici la formarea anumitor fonduri.
3.Care dintre următorii factori nu determină creșterea resurselor financiar publice:
a)factorii monetari;
b)factorii demografici;
c)factorii politici și militari;
d)factorii sociali;
e)toate categoriile de factori de mai sus influențează creșterea resurselor financiare
publice.
4.Care dintre următoarele modalități de constituire a resurselor financiare publice au ca
efect imediat apariția inflației:
a)prelevările fiscale;
b)împrumuturile pe termen scurt;

368c)împrumuturile pe termen mediu;
d)împrumuturile pe termen lung;
e)finanțarea prin emisiune monetară fără acoperire.
5.După regularitatea cu c are se încasează la buget, resursele financiare se împart în:
a)resurse ordinare și resurse extraordinare;
b)resurse ordinare și resurse curente;
c)resurse extraordinare și resurse incidentale;
d)venituri fiscale și venituri nefiscale;
e)venituri fiscale și resurse curente.
6.Resursele ordinare cuprind:
1)venituri fiscale;
2)venituri nefiscale;
3)emisiunea de bani de hârtie;
4)împrumuturile de stat pe termen lung;
5)împrumuturile de trezorerie.
a) 1, 2, 5; b) 3, 4, 5;
c) lA d) 3, 5;
e) 1, 2, 3, 4, 5.
7.Resursele extraordinare sunt resursele:
a)pe care statul le obține fără să își propună acest lucru;
b)resursele care apar datorită desființării unor fonduri;
c)resursele la care statul recurge în situații excepționale;
d)resursele care pot fi folosite numai cu aprobarea Pre ședinției;
e)pe care statul le transferă la bugetele fondurilor speciale.
8.În categoria resurselor financiare publice interne nu se includ:
a)impozitele;
b)taxele;
c)salariile personalului angajat la instituțiile publice;
d)donațiile interne;
e)emisiunea de bani de hâr tie.
9.Veniturile nefiscale au o pondere mai redusă deoarece:
a)cotele de impunere care se aplică la masa impozabilă aferentă acestor venituri este
mai mică;
b)apar numai în țările în curs de dezvoltare;

369c)sunt venituri extraordinare;
d)sfera de cuprindere a sectorului public este limitată;
e)aceste venituri nu se redistribuie pentru populație.
10.Împrumuturile externe, ca venituri extraordinare sunt contractate:
a)numai pe piața internă;
b)numai pe piața externă;
c)numai de la populație;
d)numai de la organisme internațio nale;
e)de pe piața internă și de pe piața externă.
11.Transferurile, ca venituri financiare publice, reprezintă, în principal:
a)impozite percepute de la agenți economici de către stat;
b)împrumuturi de stat;
c)ajutoare primite de țările în curs de dezvoltare de la țările dezvol -tate;
d)prelevări obligatorii;
e)trecerea unor fonduri de la stat la agenții economici.
12.Se cunosc următoarele date referitoare la veniturile bugetare:
-venituri din impozite directe = 256 mld u.m.;
-venituri din impozite indirecte = 278 mld u.m.;
-venituri din capital =134 mld u.m.;
-încasări din rambursarea împrumuturilor = 56 mld u.m.;
-PIB =1.550 mld u.m.
A. Veniturile curente sunt:
1)724 mld u.m.
2)534 mld u.m.
3)256 mld u.m.
B. Ponderea veniturilor din capital în total venituri este:
1)18,5%;
2)20,05%;
3)22,47 %.
C. Ponderea veniturilor în PIB este:
1)43,09%;
2)45,37%;
3)46,7%;
a) Al, B2, C3; b) Al, Bl, C2;

370c) A2, B3, C1; d) A2, Bl, C3;
e) A3, B2, C2.
Rezolvare:
Venituri curente = venituri fiscale + venituri nefiscale = 256 +278 = 534 mld u.m.
Venituritotale = venituri curente + venituri din capital + încasări din împrumuturi =
534 + 134 + 56 = 724 mld u.m.
Ponderea veniturilor din capital în total venituri = (134 / 724) • 100 = 18,50%;
Ponderea veniturilor în Pffi = (724 / 1.550) • 100 = 46,7%.
13.Se dau următoarele date:
-Lei-
Indicatori Sume
Impozit pe profit 11.113
Taxa pe valoarea adăugată 20.596
Accize 8.663
Impozit pe salarii 10.015,7
Taxe vamale 5.485
Vărsăminte de la instituțiile publice 421,9
A. Determinați veniturile din impozite directe;
B. Determinați veniturile fiscale;
C. Determinați veniturile din capital.
R: 21.128,7 mld. Id; 55.872,7 mld. lei; 0 mld. lei
14. Se dau următoarele date:
Indicatori u.m. 1993 1997
Veniturile bugetului de stat mld. lei 1.258 3.569
Veniturile bugetelor locale mld. lei 896 2.574
Veniturile bugetului asigurărilor
sociale de statmld. lei 987 1.596
Indicele prețurilor constante 1995=100% 85% 120%
Să se determine:
A) Creșterea nominală absolută a veniturilor bugetului de stat;
B) Modificarea reală absolută a veniturilor bugetelor locale;
C) Modificarea nominală relativă a veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat.

371R: 2.311 mld.lei; 1.090,89 mld.lei; 61,7%
15. Se dau următoarele date:
Indicatori u.m. Valoare
Veniturile bugetului de stat mld. u.m. 257
Veniturile bugetelor locale mld. u.m. 189
Veniturile bugetului asigurărilor sociale mld. u.m. 215
Veniturile populației mld. u.m. 111
Cursul de schimb 1USD = 25 u.m.
Populație mil.loc 15
Să se determine:
A) totalul veniturilor statului;
B) veniturile bugetului de stat în USD;
C) veniturile statului/loc.
R: 661 mld. u.m.; 10,28 mld. USD; 44.066,66 mld. u.m./loc.
Răspuns corect:
1c; 2b; 3e; 4e; 5d; 6c) 1, 2; 7c; 8c; 9d; 10e; 11c; 12A) 724; 534; B1, C3; 13R:21.128 mld lei;
55.872 mld lei; 0 mld lei; 14R:2.311 mld lei; 1.090.89 mld lei; 61,7%; 15R:661;
10,28,44.066,66 mld lei u.m./loc.
STUDII DE CAZ
1.Pe baza datelor din tabelul de mai jos referitoare la veniturile bugetare ale unui stat, să se
calculeze:
a)veniturile curente;
b)structura veniturilor curente (fiscale și nefiscale);
c)veniturile din capital;
d)veniturile totale;
e)structura veniturilor totale, pe principalele categorii ale acestora.

372Nr.
crt.Indicatori u.m.
1Impozitul pe profit (Ip) 11,3
2Impozitul pe salarii (Is) 9,4
3Sume defalcate din impozite pe salarii pentru bugetele
locale, se scad (Sd)-1,0
4Alte impozite directe (Aid) 2.5
5Contribuții (Cb) 0,22
6TVA 28,1
7Accși impozite pe circulație (Acc) 17,8
8Taxe vamale (Tv) 9,0
9Majorări și penalități de întârziere pt. venituri nevărsate la
termen (MP)0,003
10Taxe și tarife pentru eliberarea de licențe și autorizații de
funcționare (TT)0,060
11Alte impozite indirecte (An) 1,5
12Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome (Vpna) 0,5
13Taxe de metrologie (Tm) 0,007
14Vărsăminte din disponibilitățile instituțiilor publice (Vdp) 0,019
15Alte vărsăminte de la instituțiile publice (Avp) 0,380
16Venituri din concesionări (Vc) 2,166
17Vărsăminte din privatizare pt constituirea Fondului la
dispoziția Guvernului (Vp)3,6
18Venituri din valorificarea bunurilor statului (Vs) 0,025
19Încasări din rambursarea împrumuturilor (Rî) 1,185
Rezolvare
a) Determinarea veniturilor curente se face cu relația:
CrV=fV+nfV
fV=dI+idI
în care:

373CrV-venituri curente;
fV-venituri fiscale;
nfV-venituri nefiscale;
dI-impozite directe;
idI-impozite indirecte.
biddspd CASIII 
dI= 11,3 +9,4 -1,0 +2.5 +0,22
dI= 22,420 u.m.
ii v id ATTMPTACCTVAI 
idI= 28,1+17,8+9+0,003+0,06+1,5
idI= 56,463 u.m.
fV= 22,420 + 56,463 = 78,883 u.m.
vp dpm pna nf AVTVV 
nfV= 0,5 + 0,007 + 0,019 + 0,380 + 2,166
nfV= 3,072 u.m.
CrV=78,883 + 3,072 = 81,955 u.m.
b) %25,96100955,81883,78%  fV
%75,3100955,81072,3%  nfV
c) Veniturile din capital (Vc) se determină astfel:
spcVVV
625,3025,06,3 cV u.m.
d)îRVVVcCrt 
765,86185,1625,3955,81 tV
e) %45,94100765,86955,81%  CrV

374%18,4100765,86625,3%  CV
%37,1100765,86185,1%  îR

375TEMA
Fiscalitatea, impunerea și presiunea fiscală
Fiscalitatea reprezintă ansamblul obligațiilor către fisc, mijloacele de percepere a lor,
reglementările și proiectările impuse de acesta.
Impunerea reprezintă acțiunea de a supune la impozit, adică de stabilire a sarcinilor
fiscale pe locuitori.
Presiunea fiscală este indicatorul prin intermediul căruia se evaluează fiscalitatea.
STUDII DE CAZ
1. Se consideră doi subiecți impozabili A și B care realizează următoarele venituri:
A = 1000 u.m.; B = 2000 u.m. Cota unică de impozit, stabilită prin lege, este de 10%.
Sa se calculeze obligația de plată câtre buget și să se menționeze caracterul cotelor aplicate.
Rezolvare
)(AbO= 1000 • 10% = 100 u.m.;)(BbO= 2000 • 10% = 200 u.m.
Comentariu: contribuabilii participă la constituirea resurselor fiscale ale statului proporțional
(cote proporționale) cu mărimea veniturilor.
2. Se consideră doi contribuabili care realizează următoarele venituri fiscale: A =
100.000 u.m.; B = 300.000 u.m. Să pres upunem că aceste venituri se impozitează progresiv în
cote simple ,fapt pentru care se dau și următoarele date: venitul contribuabilului A se
încadrează în clasa (100.000 -150.000), care se impozitează cu o cotă de 10%, iar venitul
contribuabilului B în cla sa (200.000 -300.000), care se impozitează cu 20%.
Să se calculeze obligația față de autoritatea publică și să se comen -teze rezultatul.
Rezolvare
Conform precizărilor făcute în problemă, se aplică impunerea în cote progresive,
varianta „impunere progresi vă globală”, astfel:
)(AbO= 100.000 • 10% = 10.000 u.m.;)(BbO= 300.000 • 10% = 60.000 u.m.

376Comentariu: Obligațiile fiscale sunt nemijlocit dependente de puterea contributivă a fiecărui
subiect impozabil, însă prezintă și inconvenientul că impozitul crește brusc la trecerea de la un
nivel (clasă) de venit la altul, iar progresivitatea simplă nu este continu ă.
3. Doi subiecți fiscali realizează următoarele venituri: A = 170.000 u.m. și B =
270.000 u.m. Să presupunem că aceste venituri se impozitează progresiv în cote compuse,
fapt pentru care se dau datele din tabelul de mai jos :
Nr.
crt.Tranșe de venit Cota de impunere (%)
1 0-50.000 scutit
2 50.000-80.000 10
3 80.000-100.000 20
4 100.000-150.000 25
5 150.000-200.000 30
6 200.000-250.000 35
7 250.000-300.000 40
Să se calculeze obligația câtre autoritatea fiscală și să se comenteze rezultatul.
Rezolvare:
)(AbO= (50.000 • 0%) + (30.000 • 10%) + (20.000 • 20%) + (50.000 • 25%) + (20.000
• 30%) = 25.500 u.m.
)(BbO= (50.000 • 0%) + (30.000 • 10%) + (20.000 • 20%) +
+ (50.000 • 25%) + (50.000 • 30%) + (50.000 • 35%) + (20.000 • 40%) = 60.000 u.m.
3.Se dau datele din tabelul de mai jos referitoare la prelevările fiscale dintr -o anumită
perioadă.

377Nr.
crt.SpecificațieContribuabili
Persoane
fizice
(u.m.)Persoane
juridice
(u.m.)
1.Impozitul pe profit (pI) 10.000 –
2.Impozitul pe venitul global (VGI) – 5000
3.Taxe, cotizații speciale ș.a. (T) 100 50
4.Profitul impozabil (iP) 30.000 –
5.Venitul global (VG) – 15.000
Să se calculeze indicatorii presiunii fiscale, știind că PIB al perioadei respective este
de 40.000 u.m. și să se comenteze rezultatele.
Rezolvare:
a) Presiunea fiscală generală (fgP) se determină cu relația:

  n
ii fg PIBI P
1%125,49100)40000/19650(100)/(
b) Presiunea fiscală pentru categoria de impozit (fiP):
%5,12100)40000/5000(%25100)40000/10000(
  
fifi
PP
c) Presiunea fiscală individuală (fcP):

 n
iii fc BIP
1%6,33100)/(
Comentariu: aprecierea intensității presiunii fiscale se face prin compararea indicatorilor
calculați cu cei realizați la nivelul economiei naționale sau a altor economii.

378TEMA
Impozitele directe
Impozitele directe reprezintă prelevări individualizate ce se sta bilesc anual și se
percep de la contribuabili -persoane fizice și juridice, la anumite termene prevăzute de lege.
STUDII DE CAZ
1. Un agent economic prognozează un profit brut de 300 mii u.m., iar cheltuielile
suportate din rezultatele financiare sunt de 20 mii u.m.
Care este decizia de structurare a profitului brut, știind că: impozitul pe profit este de
38%; participarea salariaților la profit este de 5%; dividende 40%.
Rezolvare
Pi = Pb-Cd = 300 mii -20 mii = 280 mii u.m.
Pn = Pn • 75% = 210 mii u.m.
Repartizarea profitului net (Pn) este:
a) participarea salariaților la profit (Pns):
Pns = Pn • 5% = 210 mii • 5% = 10,5 mii u.m.
b) dividende (Db):
Db = Pn • 40% = 84 mii u.m.
c) fondul de dezvoltare (Pnfd):
Pnfd = Pn -(Pns-Db) = 115,5 mii u .m.
e) impozitul pe dividende (Id):
Id = Db • %Cd = 84 -10% = 8,4 mii u.m.
f) dividende nete (Dn):
Dn = Db-Id = 84 mii -8,4 mii = 75,6 mii u.m.
Comentariu: destinațiile profitului brut:
a) cheltuieli deductibile (Cd) = 20 mii u.m.
b) impozitul pe profit (Ip) = 70 mii u.m.
c) participarea salariaților la profit (Pns) = 10,5 mii u.m.

379d) fondul de dezvoltare (Pnfd) = 115,5 mii u.m.
e) impozitul pe dividende (Id) = 8,4 mii u.m.
f)dividende nete (Dn) = 75,6 mii u.m.
TotalPb = 300 mii u.m.
2. O societate comercială înregistrează un profit impozabil de 10 mil. u.m. Care este
partea care se adaugă la fondul de dezvoltare al societății, cunoscând următ oarele date: 4 mil.
u.m. se alocă pentru lărgirea activității; 5% se constituie fondul de participare a salariaților la
profitul net; se acordă o scutire de 50% din impozitul pe profitul neinvestit.
Rezolvare
)%5( D PPPn n nfd 
5.2%25bnPP mil. u.m.
1%25.4 milIpi mil. u.m.
5,0%50pidIP mil. u.m.
3. Datele financiar -contabile referitoare la societatea comercială "Y" sunt prezentate în
tabelulde mai jos.
Să se calculeze profitul net.
Nr.
crt.Indicatori mil. u.m.
1.Venituri din exploatare (VE) 1000
2.Cheltuieli aferente VE (CE) 754
3.Venituri financiare (VF) 10
4.Cheltuieli aferente VF (CF) 2
5.Venituri excepționale (VEx) 0
6.Cheltuieli aferente VEx (CEx) 3
7.Cheltuieli deductibile (rezerve legale -D) 5
8.Cheltuieli nedeductibile (amenzi -Cn) 154
Rezolvare
…25138246) ) () ( )(
mumilCEXVEXCFVFCEVEPPPPPexfe it


3804001545251 )()('n itit CDPPPP mil. u.m.
300%)251('inPP mil. u.m.
În care: )(itPP-profit (pierdere) total;eP-profit (pierdere) din exploatare;fP-profit
(pierdere) financiară;exP-profit (pierdere) excepțională; )('
iiPP-profit impozabil;nP-profit
net.
TESTE GRILĂ
1.Care dintre afirmațiile de mai jos, referitoare la sistemul fiscal, nu este adevărată?
a)prin intermediul sistemului fiscal statul își procură resursele financiare;
b)sistemul fiscal îndeplinește o funcție economică stimulativă;
c)una dintre trăsăturile sistemului fiscal este universalitatea;
d)prin intermediul sistemului fiscal statul repartizează fondurile;
e)sistemul fiscal trebuie caracterizat de echitate.
2.În cadrul veniturilor nefiscale se cuprind:
a)taxele de metrologie, taxele consulare, taxele vamale, impozitul pe venitu l agricol;
b)venituri din amenzi, taxele consulare, taxele de metrologie, venituri din aplicarea
prescripției extinctitive;
c)penalitățile și majorările pentru veniturile nevărsate la termen, taxa asupra
mijloacelor de transport, impozitul pe spectacole, taxel e vamale;
d)impozitul pe profit, impozitul pe salarii, veniturile din amenzi, taxa pe valoarea
adăugată;
e)impozitul pe spectacole, taxa asupra mijloacelor de transport, taxele de metrologie,
taxa pentru reconstrucția drumurilor.
3.Care dintre următoarele impozi te și taxe reprezintă venit nefiscal pentru stat?
a)taxa asupra mijloacelor de transport;
b)taxele consulare;
c)taxele vamale;
d)impozitul pe spectacole;
e)taxa pentru folosirea terenurilor în alte scopuri decât pentru producția vegetală,
agricolă sau silvică.

3814.Impozitele:
a)sunt datorate în valoare absolută în cuantum egal de către toți contribuabilii;
b)reprezintă cheltuieli pentru stat;
c)au un caracter facultativ pentru toți contribuabilii;
d)sunt achitate numai de către persoanele juridice;
e)au un caracter nerambursabil.
5.Care dintre următoarele afirmații nu este adevărată:
a)impozitele și taxele reprezintă venituri bugetare;
b)impozitele și taxele constituie prelevări cu titlu definitiv și nerambursabil;
c)pe baza impozitelor și taxelor statul poate efectua cheltuielile sale;
d)impozitele și taxele pot fi introduse numai de organele de stat centrale;
e)impozitele și taxele sunt reglementate prin lege.
6.Printre elementele impozitului nu se numără:
a)plătitorul;
b)suportatorul;
c)încasatorul;
d)unitatea de impunere;
e)asieta.
7.Referitor la cotele procentuale progresive putem spune următoarele:
a)se modifică pe măsură ce suferă schimbări baza de calcul;
b)pot fi cote progresive simple;
c)pot fi cote regresive;
d)pot fi cote progresive compuse (pe tranșe);
e)progresivitatea simplă este mai costisitoare pentru contribuabil decât
progresivitatea pe tranșe.
Care dintre afirmațiile de mai sus este falsă?
8.Care dintre principiile de mai jos nu este enumerat de Adam Smith ca principiu care
trebuie să stea la baza po liticii fiscale a statului:
a)principiul justeții impunerii;
b)principiul comodității impunerii;
c)principiul certitudinii impunerii;
d)principiul randamentelor impozitelor;
e)principiul stabilirii corecte a contribuabililor.

3829.Mărimea impozitului datorat de fiecare p ersoană trebuie să fie certă și nu arbitrară, iar
termenele, modalitatea și suma de plată să fie clare pentru fiecare plătitor este un enunț al
principiului:
a)justeții impunerii;
b)comodității impunerii;
c)certitudini impunerii;
d)randamentelor impozitelor;
e)niciunul dintre cele de mai sus.
10.Care dintre principiile impunerii, în concepția lui Adam Smith cere ca impozitele să fie
percepute la termenele și în modul cel mai convenabil pentru contribuabil:
a)justeții impunerii;
b)comodității impunerii;
c)certitudinii impunerii;
d)randamentelor impozitelor;
e)nici unul dintre cele de mai sus.
11.Care principiu al impunerii urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor cu
minimul de cheltuieli și să fie cât mai puțin apăsător pentru plătitori:
a)justeții impunerii;
b)comodității impunerii;
c)certitudinii impunerii;
d)randamentelor impozitelor;
e)nici unul dintre cele de mai sus.
12.Caracterul obligatoriu al impozitelor reprezintă:
a)obligația fiecărui stat de a institui impozite;
b)obligația contribuabililor de a datora și plăti im pozite, în condițiile legii;
c)dreptul statului de a colecta veniturile bugetare numai pe seama impozitelor;
d)plata către stat a unei sume fixe de bani, stabilită indiferent de venitul sau averea
contribuabilului;
e)nici unul dintre răspunsurile de mai sus.
13.Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar deoarece:
a)prin intermediul lor se încurajează dezvoltarea economiei;
b)prin intermediul lor are loc redistribuirea unei părți importante din PIB;
c)ele sunt folosite ca pârghii economice;
d)constituie mijlocul principal de procurare a resurselor statului;

383e)ele frânează dezvoltarea economiei datorită nivelului mare al lor.
14.Principiul justeții impunerii presupune:
a)contribuabilii să contribuie cu impozite în funcție de veniturile pe care le obțin;
b)impunerea tuturor contribuabililor cu un impozit fix stabilit unitar;
c)venituri mai mari -impozite mai mici;
d)mărimea impozitelor datorate de o persoană să fie certă și nu arbitrară;
e)impozitarea numai a anumitor contribuabili.
15.Echitatea fiscală presupune:
a)impunerea venituril or și averii să se facă în funcție de puterea contributivă a
subiectului impozitului;
b)scutirea de la plata impozitului a persoanelor cu venituri mici;
c)impunerea să fie generală, neexistând scutiri de impozit în funcție de nivelul
veniturilor;
d)la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei anumite categorii sociale să
fie stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii;
e)utilizarea, cu predilecție, a sistemului de impozitare bazat pe utilizarea cotelor
progresive pe tranșe.
Care răspun s este fals?
16.Un impozit este considerat stabil dacă:
a)este menținut mai mulți ani la rând;
b)randamentul său rămâne constant de -a lungul ciclului economic;
c)îi crește randamentul o dată cu creșterea nivelului producției;
d)aduce cele mai mari venituri la bugetul statului;
e)nu suportă modificări legislative în cursul anului.
17.Precizați care dintre următoarele afirmații caracterizează impozitele reale:
a)sunt impozite nominative;
b)la impunere se ia în calcul venitul net;
c)capătă de cele mai multe ori un caracter regresiv ;
d)principalii dezavantajați sunt marii producători;
e)principalii dezavantajați sunt micii producători.
A) a+b+e; B) a+b+d;
C) a+c+e; D) b+c+d;
E) b+c+e.

38418.Elasticitatea impozitului presupune:
a)extinderea lui pe mai mulți ani;
b)modificarea permanentă a lui în funcție de necesitățile de veni -turi ale statului;
c)transformarea unui impozit în alt impozit;
d)posibilitatea unui impozit de a fi introdus în timpul anului;
e)nici unul dintre răspunsurile de mai sus.
19.Se dau următoarele măsuri de ordin fiscal:
a)stabilirea unor taxe vamale ridicate la import;
b)reducerea sau scutirea de la plata impozitelor indirecte;
c)facilitarea amortizării accelerate;
d)stabilirea unor taxe vamale ridicate la export;
e)micșorarea impozitelor indirecte.
Care dintre măsurile de mai sus nu conduce la încurajarea dezvoltării econo -mice?
20.Pentru restrângerea exportului unor categorii de produse:
a)se vor interzice activitățile producătoare de astfel de produse;
b)se vor institui amenzi pentru exportul de astfel de produse;
c)se va reduce calitatea acestor p roduse;
d)se vor institui taxe vamale ridicate la exportul acestora;
e)nici unul dintre răspunsurile de mai sus.
Răspuns corect:
1d; 2b; 3b; 4e; 5d; 6c; 7c; 8e; 9c; 10b; 11d; 12b; 13d; 14a; 15c; 16b: 17c) a+c+e; 18b; 19d;
20d.

385TEMA
Impozitele indirecte
Impozitele și taxele indirecte:
Se încasează de la toate persoanele consumatoare de bunuri și servicii , indiferent de
veniturile, averea sau situația patrimonială a contribuabi -lului, fapt pentru care apar ca
fiind suportate în egală măsură de toate categoriile sociale.
Denumite și impozite de consumație, se pot diviza în două categorii:
•impozite generale de consumație;
•impozite speciale de consumație.
STUDII DE CAZ
1. Să considerăm, pentru produsul „A”mai multe etape ale circuitu -lui econom ic (de
la producător la consumator), și anume: a) producătorul se aprovizionează cu materii prime și
materiale în valoare de 1000 u.m., reali -zează produsul respectiv și -1 vinde unui angrosist cu
2000 u.m.; b) angro -sistul va include un adaos comercial de 20% și-1 va vinde unui detailist,
care practică, la rândul său, o cotă de 30%;
Să se calculeze prețul de vânzare cu amănuntul al produsului „A”, TVA de plată pe
stadii ale circuitului economic și TVA colectat.
Rezolvare
Pentru înțelegerea mecanismului d e calcul al TVA și al formării prețului de vânzare cu
amănuntul, vom parcurge următoarele etape ale circuitului economic:
a) întreprinderea producătoare s -a aprovizionat cu materii prime și materiale de 1000
u.m., achitând furnizorului factura, ce cuprind e: 1000 u.m. prețul de cumpărare și separat (pe
factura) 190 u.m., care reprezintă TVA de plată;
b) Produsul „A” se vinde unui angrosist la un preț de vânzare de 2000 u.m. și separat
TVA de 380 u.m.
Rezultă pentru stadiul economic de producție, valoarea adăugată (VA) este diferența
dintre vânzări (V) și cumpărări (C):

386VA = V-C = 2000 -1000 = 1000 u.m.
TVA aferentă stadiului de fabricație este:
T(VA) = 19% (V -C) = 190 u.m.,
care corespunde diferenței dintre TVA aferentă vânzării și TVA aferentă cumpărării, și
anume:
T(VA) = 380 -190 = 190 u.m.
c) Angrosistul vinde produsul „A” unui detailist, la un preț de 2400 u.m., adică:
PV1= 2000 + 2000 • 20% = 2000 • 1,2 = 2400 u.m.
Separat pe factură apare TVA de 456 u.m. (2400 • 19%).
Valoarea adă ugată în stadiul circulației (1) este de 2400 -2000 = 400 u.m., iar TVA
aferentă acestui stadiu este:
T(VA) = 19% • 400 = 76 u.m.,
care corespunde diferenței dintre TVA aferentă vânzării și TVA aferentă cumpărării, și
anume:
T(VA)=456 -380=76 u.m.
d)Detailistul vinde produsul „A”, în rețeaua comerțului cu amănuntul la un preț de
vânzare cu amănuntul de 3120 u.m., adică:
PV2= 2400 + 2400 • 30% = 2400 • 1,3 = 3120 u.m.
Separat pe factură apare TVA de 592,8 u.m. (3120 • 19%). Valoarea adăugată în
stadiul circulației (II) este de 3120 -2400 = 720 u.m, iar TVA aferentă acestui stadiu este:
T(VA) = 19% • 720 = 136,8 u.m,

387care corespunde diferenței dintre TVA aferentă vânzării și TVA aferentă cumpărării, și
anume:
T(VA) = 592,8 -456 = 136,8 u.m.
Comentariu: TVA aferentă produsului respectiv este de: 592,8 u.m. (3120 19%), care a fost
achitată bugetului de stat astfel:
a) furnizorii de materii prime și materiale = 190 u.m.;
b) producătorul produsului „A" = 190 u.m.;
c) angrosist ul = 76 u.m.;
d) detailistul________________ = 136,8 u.m.
Total 592,8 u.m.
2. În condițiile datelor din problema precedentă, mai puțin faptul că detailistul,
necunoscând raportul cerere -ofertă pe piață, nu poate să -și declare adaosul comercial și, prin
urmare, el reușește să vândă produsul la un preț de vânzare cu amănuntul de 3600 u.m.
Să se calculeze obligația față de stat pent ruprodusul în cauză.
Rezolvare:
Rezultatele din problema anterioară rămân valabile până la nivelul detailist -ului. TVA
pentru valoarea adăugată de detailist se determină cu ajutorul cotei recalculate de TVA, și
anume:
TVA = 36001001919
= 36000,159 = 574,789 u.m.
TVAp = 574,7 -456 = 118,79 u.m.
Comentariu: TVA aferentă produsului respectiv este de 574,7, din care 456 u.m. a fost
achitată bugetului de stat, de către ceilalți agenți economici. Detailistul achită suma de 118,7
u.m. (574,7 -456).
TESTE GRILĂ
1.În cadrul impozitelor indirecte nu se include:
a)taxa pe valoarea adăugată;

388b)impozitul pe spectacole;
c)taxa asupra mijloacelor de transport;
d)penalități și majorări pentru veniturile nevărsate la termen;
e)taxele vamale.
2.Taxa pe valoarea adăugată:
a)este o taxă parafiscală;
b)este un impozit direct;
c)esteun impozit indirect;
d)se aplică asupra profitului brut;
e)este un impozit facultativ.
3.Plata taxei pe valoarea adăugată este fracționată deoarece:
a)poate fi plătită în mai multe tranșe de contribuabil;
b)se aplică numai asupra unor bunuri și servicii;
c)seprezintă sub forma unei fracții (19/100);
d)se calculează pe fiecare verigă care intervine în realizarea și valorificarea
produsului;
e)nici una dintre afirmațiile de mai sus nu se referă la enunț.
4.Taxa pe valoarea adăugată:
a)se aplică asupra produsului numai î n țara în care acesta se consumă;
b)se aplică asupra tuturor produselor, fără excepție;
c)se aplică asupra produsului și în țara de fabricație, și în țara unde acesta se
consumă;
d)reprezintă o cheltuială pentru bugetul statului;
e)este un impozit cu aplicare sezo nieră.
5.Suportatorul efectiv al taxei pe valoarea adăugată este:
a)consumatorul intermediar;
b)consumatorul final;
c)statul;
d)importatorul;
e)țăranul, pentru bunurile din producție proprie.
6.Baza deimpozitare nu este determinată de:
a)prețurile negociate între cumpărător și vânzător, exclusiv accizele;
b)tarifele negociate pentru prestările de servicii;

389c)valoarea în vamă, la care se adaugă taxele vamale, comisionul vamal, alte taxe,
accizele;
d)prețurilede piață pentru bunurile executate de agenții economici pentru folosință
proprie;
e)toate elementele prezentate mai sus determină baza de calcul a taxei pe valoarea
adăugată.
7.Accizele sunt:
a)impozite directe;
b)venituri nefiscale ale statului;
c)taxe speciale de consumație;
d)taxe de consumație care se aplică valorii adăugate;
e)taxe de impozitare a profitului.
8.În determinarea accizelor:
a)acestea preced taxa pe valoarea adăugată;
b)se ține cont de valoarea pe care o au bunurile în cazul vânzării cu amănuntul;
c)se foloseș te o cotă unică pentru toate produsele;
d)se ține cont de cumpărător;
e)se calculează un preț mediu pentru fiecare categorie de produse.
9.Care dintre afirmațiile următoare referitoare la accize sunt adevărate:
a)în determinarea lor, accizele preced taxei pe valoa rea adăugată;
b)sunt taxe generale pe vânzări;
c)se aplică numai asupra bunurilor provenite din import;
d)sunt taxe speciale de consumație;
e)în determinarea lor, accizele succed taxei pe valoarea adăugată.
A) a+b+c B) b+c+e
C) b+c D) a+c+d
E) a+d
10.Taxade producție este:
a)un impozit pe cifra de afaceri unic;
b)este un impozit cumulativ;
c)este o taxă specială de consumație;
d)este un impozit direct;
e)este un impozit care se aplică la comercializarea cu amănuntul a mărfii.
11.Statul poate institui monopoluri fiscale :

390a)doar asupra vânzării bunurilor din import;
b)doar asupra armamentului;
c)asupra producției și/sau asupra consumului de bunuri;
d)asupra taxei pe valoarea adăugată;
e)asupra tuturor impozitelor.
12.Taxele vamale de tranzit se aplică:
a)asupra mărfurilor care tranzitea ză teritoriul unui stat;
b)asupra mărfurilor intrate definitiv în țară;
c)asupra mărfurilor importate care apoi vor fi exportate;
d)asupra exporturilor de mărfuri;
e)de către țara de destinație a mărfurilor.
13.Care dintre următoarele afirmații pot releva preferința statului pentru impozitele indirecte:
a)nu afectează puterea de cumpărare a contribuabililor;
b)au caracter progresiv;
c)reclamă cheltuieli modice de așezare, percepere și urmărire;
d)au caracter regresiv;
e)devin operaționale într -un interval mai scurt de timp.
A)a+b B) c+e
C) a+b+c+e D) a+c+d+e
E) c+d+e.
14.Care dintre metodele de mai jos se folosesc pentru subvenționarea agriculturii:
1)susținerea prețurilor produselor agricole;
2)acordarea de scutiri de taxe și impozite la importul de produse agricole;
3)reducerea costurilor factorilor de producție;
4)concentrarea întregii producții agricole în mâna statului;
5)creșterea taxelor vamale la exportul de produse agricole;
6)servicii generale gratuite oferite agriculturii;
a) 1, 2, 3; b) 1, 3, 6;
c) 2, 4, 5; d) 1, 2,5;
e) 2, 4, 6.
15.Care dintre următoarele măsuri nu sunt influențate de stat în ceea ce privește reducerea
costurilor factorilor de producție:
a)acordarea de bonificații la creditele acordate agriculturii;
b)ieftinirea combustibililor în mediul rural;

391c)reducerea cheltuielilor de transport pentru produsele agricole;
d)reducerea prețurilor de vânzare a îngrășămintelor chimice;
e)ieftinirea cheltuielilor cu mâna de lucru.
16.Conform definiției GATT, subvențiile pentru export cuprind:
a)orice fel de măsuri fiscale întreprinse de stat care duc la creșterea importurilor;
b)orice măsură de sprijin și protecție întreprinsă de stat care are ca rezultat creșterea
exporturilor;
c)orice măsură întreprinsă de stat care are ca efect creșterea prețurilor cu care sunt
exportate produsele;
d)orice măsură întreprinsă de stat care are ca efect scăderea importurilor unei țări;
e)orice măsură întreprinsă de stat care are ca efect echilibrarea balanței de plăți în
valută.
17.În țările dezvoltate, subvențiile pentru export sunt folosite în principal pentru :
a)asigurarea de resurse financiare publice;
b)creșterea ieșirilor de valută;
c)asigurarea competitivității pentru ca produsele să se mențină pe piață;
d)împiedicarea intrării pe piața internă a produselor de import;
e)țările dezvoltate nu acordă nici un fel de subvenție pentru export.
18.Subvențiile se acordă din:
a)resurse bugetare;
b)veniturile agenților economici cu capital privat;
c)fondul constituit de agenții economici pentru asigurarea subvențiilor;
d)fondurile primite de la organismele internaționale;
e)transferuri d e la cheltuielile de personal.
19.Ca efect nefavorabil pentru țările importatoare subvențiile de export duc la:
a)creșterea nivelului de trai pentru cetățenii statului importator;
b)creșterea concurenței pe piața importatorilor;
c)creșteri ale producției pentru dif erite ramuri ale producției statului importator;
d)creșterea cheltuielilor bugetare pentru statul care acordă subvențiile;
e)nici una dintre măsurile de mai sus.
20.Prin GATT se stabilește că țările în curs de dezvoltare:
a)pot folosi subvențiile de export în scopu l dezvoltării economiei;
b)nu au impuse nici un fel de condiții referitoare la subvenționare;
c)pot folosi numai subvenții pentru import;

392d)nu fac parte din GATT;
e)sunt considerate piețe pentru desfacerea mărfurilor care nu se mai vând în țările
dezvoltate.
21.Înfuncție de efectele pe care le produc, subvențiile se grupează în:
1)subvenții valutare;
2)subvenții materiale;
3)subvenții interzise;
4)subvenții acționabile;
5)subvenții neacționabile.
a) l, 2; b) 1, 2, 4;
c) 3, 4, 5; d) 2, 4, 5;
e) 1, 3, 4.
Răspuns corect:
1c; 2c; 3d; 4a; 5b; 6a; 7c; 8a; 9E) a+d; 10a; 11c; 12a; 13B) c+e; 14b) 1, 3, 6; 15e; 16b; 17c;
18a; 19b; 20a; 21c) 3, 4, 5.

393TEMA
Procesul bugetar: bugetul de stat, bugetul asigurărilor speciale de stat și bugetele locale
TESTE GRILĂ
1. Ce se înțelege prin buget public consolidat:
a)resursele și cheltuielile bugetului de stat;
b)resursele și cheltuielile bugetului de stat, asigurărilor sociale de stat, fondurilor
speciale, bugetelor locale, bugetului trezoreriei statului și ale bugetelor altor
instituții publice cu caracter auto -nom, cumulate la nivel național, din care se
elimină transferurile dintre bugete;
c)resursele și cheltuielile bugetului de sta t, asigurărilor sociale de stat, fondurilor
speciale, bugetelor locale, bugetului trezoreriei statului și ale bugetelor altor
instituții publice cu caracter autonom;
d) resursele și cheltuielile bugetului de stat, asigurărilor sociale, fondurilor speciale,
bugetelor locale, bugetului trezoreriei sta -tului și ale bugetelor altor instituții
publice cu caracter autonom, cumulate la nivel național;
e) nici una dintre variantele menționate.
2. Care dintre următoarele afirmații sunt adevărate în legătură cu proce sul bugetar?
a)reprezintă decizia de colectare a veniturilor și de repartizare a acestora pentru
finanțarea cheltuielilor;
b)are un caracter ciclic;
c)reprezintă activitatea desfășurată de instituțiile publice, organele ierarhice
superioare și minist erele în legătură cu elaborarea proiectului bugetului de stat și a
celorlalte bugete, aprobarea proiectului de buget, execuția bugetară;
d)are numai un pronunțat caracter politic;
e) reprezintă activitatea desfășurată de instituțiile publice, organele i erarhice
superioare și ministerele în legătură cu elaborarea proiectului bugetului de stat și
acelorlalte bugete.
A) a+b+d+e; B) b, c;
C) a+c+d+e; D) a+b+c+d;
E) a+b+e.

3943. Ce elemente se au în vedere în procesul de elaborare a bugetului?
a)inflația;
b)analizele și prognozele elaborate de organe de sinteză în legătură cu evoluția
economiei, cu ritmul de creștere a producției indus -triale etc.;
c)factorii conjuncturii internaționale;
d)analizele și prognozele efectuate de Ministerul Finanțelor Publice în legătură eu
evoluția economiei, cu ritmul de creștere a producției industriale etc.;
e)balanța comercială și de plăți externe.
A) a+b+c+d; B) a+c+d+e;
C) a+b+c+e; D) a+d+e;
E) a+b+d+e.
4. Din categoria ordonatorilor principali d e credite fac parte:
a)miniștrii;
b)conducătorii instituțiilor publice cu personalitate juridică finanate din bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale și cel al fondurilor speciale;
c)agenții economici;
d)conducătorii organelor de specialitate ale administrației publice locale;
e)nici una dintre variantele menționate.
A) a+b+c; B) a+c+d;
C) a+b+c+d+e; D) e;
E) a+b.
5. Care dintre următoarele afirmații sunt adevărate: "Ordonatorii terțiari de credite…":
a) repartizează creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale și al fondurilor speciale, pe unitățile ierarhic inferioare în funcție de
sarcinile acestora și aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu;
b) răspund de integritatea bunurilor încredinț ate unității pe care o conduc;
c)utilizează creditele bugetare ce le -au fost repartizate numai pentru unitățile pe care
le conduc;
d) aprobă efectuarea creditelor din bugetele proprii și a celor din bugetele fondurilor
speciale;
e) răspund de realiza rea veniturilor.
A) b+c+e; B) a+d;
C) b+e; D) a+b+c+d+e;
E) a+b+e.

3956. Una dintre următoarele afirmații este falsă: "Ordonatorii principali, secun -dari și terțiari de
credite…" (Legea nr. 500/2002, privind Finanțele publice):
a)răspund de utilizarea creditelor bugetare;
b)pot delega dreptul de a aproba folosirea și repartizarea creditelor bugetare
înlocuitorilor de drept;
c)răspund de folosirea cu eficiență și eficacitate a sumelor primite de la bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale sau b ugetul fondurilor speciale;
d)organizarea și ținerea la zi a contabilității și prezentarea la termen a dărilor de
seamă contabile asupra execuției bugetare;
e)răspund de realizarea veniturilor.
7. Prin ce se caracterizează sistemul de gestiune?
a)prin existența unei perioade de 3 -6 luni de la expirarea anului bugetar până la
încheierea contului de exercițiu bugetar;
b)închiderea automată a bugetului;
c)presupune reflectarea în întregime a veniturilor și cheltuielilor anului bugetar în
bugetul re spectiv, chiar dacă ele nu se realizează integral în cadrul anului bugetar;
d)interzice reportul veniturilor și al cheltuielilor de la un an la altul;
e)interzice reportul creditelor bugetare de la un exercițiu la altul.
A) a; B) a+c;
C) b+d; D) b+e;
E) b+d+e.
8. Care dintre următoarele afirmații în legătură cu procesul de debugetizare sunt adevărate?
a) presupune trecerea de la finanțarea publică la cea privată;
b)presupune un proces de dezangajare a statului prin glisarea unor chelt uieli din
bugetul central către bugetele anexe și conturile speciale de trezorerie;
c)veniturile, în totalitatea lor, se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor;
d) un venit nu poate fi utilizat pentru acoperirea unei anumite cheltuieli;
e) cheltuielile privind construcția de locuințe sunt scoase în afara bugetului central și
acoperite din surse alternative.
A) a+b+c+e; B) a+b+d+e;
C) b+c+d+e; D) a-t-b+e;
E) b+c+e.
9. Care dintre următoarele variante reprezintă modalități de măsurare a eficienței (Ef),
eficacității (Et) și economicității (Ec) programelor cu finanțarea bugetului?

396a) Ec = (Mr/Rr)/(Mp/Rp); b) Ef=R/M;
c) Ef=M/R; d) Et=Rr/Rp;
e) Et=Mr/Mp.
R = efecte obținute;
M = eforturi consumate;
Rr = rezultatul efectiv realizat;
Rp = rezultatul prevăzut;
Mr = mijloacele efectiv consumate
Mp = mijloace programate a fi consumate.
A) a+b+d+e; B) a+b+d;
C) b+d; D) c+e;
E) a+c+e.
10. Atribuțiile de coordonare și finalizare a elaborării proiectu lui bugetului de stat nu revin:
a) Parlamentului;
b) Guvernului;
c) Băncii Centrale;
d) Ministerului Finanțelor;
e) nici una dintre variantele de mai sus nu este adevărată.
11. Etapele parcurse în execuția cheltuielilor publice sunt în ordine:
1)angajarea;
2) negocierea;
3) ordonarea;
4) plata;
5) lichidarea;
6) amânarea;
7) execuția de casă.
A) 1+2+3+4+5; B) 1+5+3+4;
C) 1+3+5+4; D)1+2+3+5+4;
E) 1+2+3+6+7+5+4.
12. Aprobarea bugetului de stat se face de:
a) consiliile județene;
b) Guvern;
c) organele instituțiilor financiare;
d) prin lege;

397e) Ministerul Finanțelor.
13. În aprobarea bugetelor proprii ale Camerei Deputaților și Senatului, Guvernul are rol:
a) informativ;
b) executiv;
c) consultativ;
d) de negociator;
e) ponderator.
14. Întocmirea bugetului de stat se face de:
a) Comisia de Buget și Finanțe a Camerei Deputaților;
b) comisiile reunite de Buget și Finanțe ale celor două camere;
c) Guvern;
d) Ministerul Finanțelor Publice;
e) ordonatorii principali de credite.
15. Măsurile fiscale apro bate prin legi bugetare se stabilesc:
a) pe 5 ani;
b) pe 3 ani;
c) anual;
d) lunar;
e) pentru primele 10 luni ale anului.
16. Clasificația bugetară cuprinde la venituri și cheltuieli:
a) alineate;
b) capitole;
c) părți;
d) subcapitole;
e) articole;
f) titluri.
Venituri Cheltuieli
A) V1 = b+c; C1= b+c+d+e+f;
B) V2 = b+d; C2 = a+b+c+d;
C) V3 = b+c+d+e; C3 = a+b+c+d+e+f.
17. Elementele care stau la baza elaborării bugetului de stat sunt:
a) estimările Comisiei Naționale de Statistică privind evoluția economică viitoare;
b)proiectele bugetelor locale;
c)proiectele de buget elaborate de Guvern;

398d) evaluările comisiilor economice ale Camerei Deputaților și Senatului;
e)proiectele bugetelor ordonatori lor principali de credite.
A) a+b+d+e; B) b;
C) d+e; D) b+e;
E) a+c+e.
18. Aprobarea bugetelor de către Parlament se face:
a) pe fiecare buget în parte;
b) la fiecare comisie de specialitate;
c) pe fiecare capitol, articol, ordonator principal de credi te în parte;
d) în funcție de clasificația bugetară;
e) pe ansamblu, pe capitole, pe articole și pe ordonatori principali de credite;
19. Curtea de Conturi efectuează:
a) controlul ulterior;
b) controlul posterior;
c) controlul preventiv;
d) controlul luna r;
e) controlul preventiv și ulterior.
20. Bugetul Președinției României se aprobă de:
a) Parlament;
b) organul ierarhic superior;
c) primării;
d) Guvern;
e) Președinte.
21. Din bugetele locale sunt finanțate, de regulă, cheltuielile pentru:
a)cercetare;
b) desfășurarea activității administrației publice locale;
c) scopuri militare;
d) datoria publică externă;
e) nici una dintre cele de mai sus.
22. Împrumuturile interne sau externe pe termen mediu și lung, contractate de administrația
publică locală, servesc la:
a) finanțarea operațiunilor militare curente;
b) refinanțarea datoriei publice locale;
c) efectuarea unor cheltuieli excepționale;

399d) finanțarea de investiții publice de interes local;
e) finanțarea de investiții publice.
A) a+b+c+d; B) a+b+c+d+e;
C) b+c+d; D) b+d;
E) a+c+d+e.
23. Prin bugete locale înțelegem:
a) bugetele unităților private la nivel local, care au personalitate juridică;
b) actul în care se înscriu veniturile și cheltuielile colectivităților locale, pe o perioadă
deun an;
c)bugetele care au ponderi mai mici în totalul veniturilor consolidate în țările
dezvoltate;
d) instrumentele de planificare și conducere a activității financiare a unităților
administrativ teritoriale;
e) bugetele proprii ale orașelor sub 150.0 00 locuitori.
24. Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face obiectul:
a) Cartei Mondiale a Autonomiei Locale;
b) Legii Autonomiei Locale și Administrației Publice;
c) Cartei Europene a Autonomiei Locale;
d) Legii Drepturilor Co munităților;
e) nici una dintre variantele de mai sus.
25. Reprezintă o dificultate în finanțele publice locale:
a)gradul de dezvoltare economică scăzută la nivel local față de ansamblul economiei
naționale;
b)concurența sectorului public cu cel privat ;
c)repartizarea finanțelor publice între sectorul economic și social;
d)cât ar trebui să reprezinte centralizarea și cât descentralizarea în domeniul
finanțelor publice;
e)nici una dintre variantele de mai sus.
26. Componentele bugetelor locale în R omânia sunt:
a)bugetele proprii ale județelor și bugetul municipiului București;
b)bugetele proprii ale județelor administrate pe zone teritoriale istorice;
c)bugetele proprii ale comunelor, orașelor, municipiilor și sectoa -relor municipiului
București;
d)bugetele proprii ale satelor și orașelor foarte mici;

400e)bugetele proprii ale consiliilor populare și orășenești.
A) a+e; B) a+b+c;
C) a+c+e; D) a+c; E) c+d+e.
27. Prin buget local se înțelege:
a)bugetul unităților administrativ -teritoriale fără personalitate juridică;
b) numai bugetele județelor și bugetul Municipiului București;
c)bugetul unităților administrativ -teritoriale cu personalitate juridică;
d) a) și c);
e) a), b) și c).
28. Impozitele și taxele locale nu se stabilesc de către:
a) consiliile județene;
b) consiliile locale;
c) Guvern;
d) Consiliul Local al Municipiului București;
e) nici una dintre variantele de mai sus.
A) a; B) c;
C) e; D) d;
E) a, b, d.
29. Asigurarea echilibrului bugetar e posibilă prin folosirea următoarel or tehnici:
a) constituirea unui fond de rezervă bugetară;
b) tehnica fondurilor speciale;
c) tehnica fondurilor bugetare;
d) tehnica amortizării alternative;
e) tehnica fondului de egalizare.
A) a+b+c; B)c+d+e,
C) a+d+e D) a+e;
E) b+c+d.
30.Destinațiile pentru care se acordă transferuri pot fi:
a)investiții finanțate integral din împrumuturi externe;
b)programul de asfaltare a drumurilor comunale;
c)investiții;
d)asigurarea protecției sociale a populației pentru energie termică și tra nsport urban
în comun de călători;
e) programul de pietruire a drumurilor comunale.

401A) a+b+c+d+e; B) b+c+d+e;
C) d+e; D) a+c+d;
E) c+b+e.
31. Agenții economici se grupează:
1) după tipul activității;
2) după formele de organizare:
a)agenți care desfăș oară o activitate producătoare de marfă;
b)administrații publice care prestează servicii;
c)instituții private fără scop lucrativ care prestează servicii pentru uzul gospodăriilor
populației;
d)gospodării ale populației care prestează servicii cu caracter casnic;
e)întreprinderi organizate ca societăți sau cvasisocietăți cu profil nefinanciar;
f)instituții financiare;
g)administrații publice;
h) gospodării ale populației, inclusiv întreprinderi individuale, cu profil nefinanciar.
A)1: a+b+c+d; 2: c+e+f+g+h;
B)1: a+c+d; 2: b+e+f+g+h;
C)l: c+d; 2: a+b+c+e+f+g+h;
D)1: b+c+d; 2: a+e+f+g+h;
E)1: a+b+c+d+h; 2: c+e+f+g.
32. Care dintre următoarele trăsături sunt proprii bugetului de stat:
a)poate funcționa cu exced ent;
b)poate funcționa cu deficit;
c)este un act de previziuni;
d)este un act prin care puter ea executivă este împuternicită de puterea legislativă să
cheltuiască și să perceapă venituri, în acord cu prevederile legale;
e)este un act anual.
A) c+d+e; B) a+b;
C) a+b+c+e; D) a+b+c+d+e;
E) nici una dintre variante
nu este corectă.

402Răspuns corect:
1b; 2B) b,c; 3A)a+b+c+d; 4E) a+b; 5A) b+c+e; 6b; 7E) b+d+e; 8D) a+b+e; 9A) a+b+d+e;
10c; 11B) 1+5+3+4; 12d; 13c; 14d; 15c; 16C) V3= b+c+d+e și C3= a+b+c+d+e+f; 17E)
a+c+e; 18e; 19e; 20a; 21b; 22D) b+d; 23d; 24c; 25d; 26D) a+c; 27c; 28B) c; 29C) a+d+e;
30A) a+b+c+d+e; 31A)1:a+b+c+d; 2:c+e+f+g+h; 32D) a+b+c+d+e.

403BIBLIOGRAFIE
1.Anghelache Gabriela –Finanțele publice ale României , Editura Economică, București, 2003
2.Basno C., Dordac N. –Monedă, Credit, Bănci , Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1994
3.Bistriceanu Ghe. D. –Lexicon de Finanțe, bănci, asigurări ,EdituraEconomică, București
2000
4.Bistriceanu Ghe. D. și colectiv –Finanțele agenților economici , Editura Economică,
București, 2001
5.Ciumas Cristina –Economia Asigurărilor , Editura Casa Cărții de Știință, Cluj -Napoca,
2003
6.Cobbaut Robert –Theorie Financiere , 4-e, Edition Economica, Paris, 1997
7.Condureanu C. –Sisteme fiscale în știința finanțelor , Editura Codec, București, 1998
8.Dăianu Daniel ș. a.–România și Uniunea Europeană , Editura Polirom, 2002
9.Herbei Marius, s.a –Finanțe, Editura Mirton, Timișoara, 2002
10.Manolescu Ghe. –Buget–abordare economică și financiară , Editura Economică,
București, 1997
11.Matei Ghe. –Finanțe Publice, Editura Universitaria, Craiova, 1998
12.Moșteanu Tatiana –Finanțe publice , Editura Economică, București, 2002
13.Moșteanu Tatiana –Trezoreria Publică, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1997
14.Muzellac R. –Finances publiques , Editura Sirey, Paris, 1993
15.Popescu Nicolae D. –Finanțele Publice , Editura Economică, București, 2002
16.Roland Luc. Bernet –Principes de Techinique Bancaire , 22-eEdition, Dunod, Paris
2002
17.Roșca Teodor -Monedă și credit , Editura Altip, Alba Iulia, 2001
18.Stancu Ion -Finanțe, editia a III -a, Editura Economică, București, 2004
19.Talpoș Ioan –Finanțele României , vol 1, Editura Sedona, Timișoara 1997
20.Teodoru Mircea –Mecanismul de formare a prețurilor produselor alimentare și
comportamentul consumatorului , Editura Bion, Satu Mare 2002
21.Tulai Constantin –Finanțele și controlul în actualitate , Editura Dimitrie Cantemir, Tg,
Mures, 1999
22.Tulai I. Constantin –Finanțele pub lice și fiscalitatea , Editura Casa Cărții de Știință,

404Cluj-Napoca, 2003
23.Văcărel Iulian –Finanțe Publice , Ed. a IV -a, Editura Didactică și Pedagogică, București,
2004
24.Văcărel Iulian –Politici economice și financiare de ieri și de azi , Editura Economică,
1996;
25.Vlaicu N. Alexandru -Finanțe generale , Editura Casa Cărții de Știință, Cluj -Napoca,
2004
26.Vlaicu N. Alexandru –Management financiar bancar , Editura Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, 2004
27.Vlaicu N. Alexandru –Politici monetare și tehnici bancare ,Editura Casa Cărții de
Știință, Cluj -Napoca, 2003
28.Vlaicu N. Alexandru –Practici și tendințe în susținerea financiară a activităților
agricole, Editura Bion, Satu Mare, 2002
29.Zlatescu I. și Demetrescu R. –Drept instituțional european , Editura Olimp, Bucure ști,
1999
30.*** –Revista Finanțe, credit și contabilitate 2000 -2006
31.*** –Revista Tribuna economică, 2004 -2006
32.*** –Economistul, 2001 -2006
33.*** –Revista Finanțe, bănci asigurări, 2005 -2006
34.*** –Anuarul statistic al României, Buc urești, 2003 -2006
35.*** –Dicționar de economie, ediția a II -a, A. S. E, Catedra de Economie și
Politici Economice, Ed. Economică, București, 2004.