1Investește în oameni [627637]
1Investește în oameni!
FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 -2013
Axa prioritară 6: „Promovarea incluziunii sociale”
Domeniul major de intervenție 6.2: ”Îmbunătățirea accesului și a participării grupurilor vulnerabile pe piața
muncii”
Titlul proiectului: “ Dezvoltarea de programe de formare specifice pentru creșterea incluziunii sociale în
scopul îmbunătățirii accesului pe piața muncii”
Beneficiar: Universitatea „1 Decembrie 1918”Alba Iulia
Contract nr. POSD RU/96/6.2/S/49743
POLITICI SOCIALE PRIVIND PROTECȚIA
FAMILIEI ȘI A COPILULUI
SUPORT DE CURS
Titular modul/ Formator: Lect. univ. dr. Petronela Maria Talpaș
2CUPRINS
POLITICI SO CIALE PRIVIND PROTECȚIA FAMILIEI ȘI A COPILULUI ……. 3
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE. CARTA DREPTURILOR OMULUI ………………………….. . 6
1.1. Istoricul Cartei dre pturilor fundamentale a Uniunii Europene ……………………. 6
1.2. Con ținutul Cartei ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 7
2. POLITICI FAMILIALE ȘI DE GEN ÎN ROMÂNIA ………………………….. …………………. 10
3. REFORMAREA SISTEMULUI DE PROTECȚIE A COPILULUI ………………………….. 15
4. PROTECȚIA COPILULUI AFLAT ÎN SITUAȚII DE RISC SAU VULNERABILITATE
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 19
4.1. Probleme sociale ale familiei ………………………….. ………………………….. ………… 20
4.2. Sărăcia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 21
4.3. Cauze medicale ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 22
4.4. Cauze psiho -sociale ………………………….. ………………………….. …………………….. 23
4.5. Criminalitatea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 24
5. MANAGEMEN TUL DE CAZ (DIAGNOZA, INTERVENTIE SI EVALUARE) …………… 29
INSTRUMENTE DE EVALUARE ȘI INTERVENȚIE ………………………….. …………………. 36
APLICAȚII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 43
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 48
3POLITICI SOCIALE PRIVIND PROTECȚIA
FAMILIEI ȘI A COPILULUI
FIȘA DISCIPLINEI
Denumire modul: POLITICI SOCIALE PRIVIND PROTECȚIA FAMILIEI ȘI A COPILULUI
Grup țintă: Personalul furnizorilor de servicii sociale
Titular modul/ Formator: Lect. univ. dr. Petronela Maria Talpaș
Buget timp: 18 ore
Activități teoretice: 12 ore
Activitați practice: 6 ore
Obiective:
Cunoasterea și înțelegerea conceptelor fundamentale din domeniul politicilor sociale privind
protecția familiei și a copilului
Cunoașterea metodologiei și instrumentelor necesare intervenției sociale în domeniul familiei și a
protecției copilului
Creșterea motivației pentru cunoașterea politicilor sociale a și implementării modelelor de bune
practici în domeniul fa miliei și a protecției copilului.
Competențe:
Capacitatea analiză a politicilor sociale destinate familiei și copilului.
Capacitatea de explicare și interpretare a elementelor specifice diagnozei problemelor sociale
Abilitatea de elaborare a unui design de diagnoză adecvat unei probleme sociale specifice și a unui
plan de intervenție în funcție de problema identificată;
Abilitatea de a lucra în echipă.
F. Conținuturi/Teme și forme de activitate specifice
Nr.
crt. Conținuturi/Teme Formă de activitate Nr. ore
1. Noțiuni introductive. Carta Drepturilor
Omului Activități teoretice
2
2. Politici familiale și de gen în România Activități teoretice
2
3.
Reformarea sistemului de protecție a
copilului
Activități teoretice
Activități practice 2
2
4.
Protecția copilului aflat în situații de risc sau
vulnerabilitate. Activități teoretice
Activități practice 2
2
5. Managementul de caz (Diagnoză, intervenție
și evaluare) Exemple de bune practici Activități teoretice
Activități practice 4
2
Total or e 12 + 6 18
Metodologia didactică:
Tehnici educaționale: prezentări, dezbateri, exerciții, studii de caz.
Mijloace educaționale: tablă, video -proiector, prezentări power -point, foi cu exerciții, fișe de lucru.
4Conținutul cursului de Politici sociale pr ivind protec ția familiei și a copilului este structutat
în cinci mari teme teoretice:
Noțiuni introductive. Carta Drepturilor Omului
Politici familiale și de gen în România
Reformarea sistemului de protecție a copilului
Protecția copilului aflat în situ ații de risc sau vulnerabilitate.
Managementul de caz (Diagnoză, intervenție și evaluare) Exemple de bune practici.
Prima temă abordată î și propune să abordeze, schematic, principalele drepturi și libertă ți
fundamentale ale omului, a șa cum sunt ele garant ate de legisla ția specifică a Uniunii
Europene și adoptată de tării membre.
În acela și sens, tema a doua, Politici familiale și de gen în România, prezintă pe scurt
principalele acte normative din România ce pe de o parte încurajează natalitatea iar pe de
altă parte reglementează modul de protec ție a familiei, în special ajutorul acordat de stat
pentru îngrijirea copilului în propria familie. Tot în cadrul acestei teme se va lua în discu ție
și practicile non -discrimatorii și modalită țile de înlăturare sau diminuare a discriminărilor de
gen.
A treia temă prezintă succint principalele modificări și reforme prezente în sistemul de
protec ție a copilului începând cu anul 1990. Reformele vizează atât cadrul legislativ cât si
standardele serviciilor oferite benefi ciarilor de presta ții sau asisten ță socială.
Tema patru î și propune analizarea și diagnosticarea principalilor facotri de risc și a
sitau țiilor de criză în care se pot afla popula țiile vulnerabile, în special categoria copii și
familie. Activită țiile pract ice anexate acestei teme vin sa prefa țeze modul în care se poate
face corect o diagnoză socială și sa prezinte modul în care simpla prezen ță unor factori de
risc se pot transforma în situ ții de criză.
În încheiere, tema cinci, continuă evaluarea dar î și propune să ini țieze cursan ți în
managementul de caz prin prezentarea detailată a dimensiunilor managementului de caz
și a standardelor minime obligatorii aplicării corecte a acestei masuri primordiale de
asisten ță socială.
Introducere argument
Scopul Uniu nii Europene este de a asigura apărarea drepturilor fundamentale în
crearea, aplicarea și interpretarea dreptului UE. Drepturile fundamentale ale UE, în funcția
lor clasică de drepturi de apărare, protejează persoana împotriva ingerințelor de putere
public ă din partea instituțiilor UE.
Valorile esențiale ale Uniunii Europene: statul de drept, democra ția și drepturile
omului, introduse chiar în tratatele sale fondatoare, au fost consolidate prin adoptarea unor
serii de documente, care au facilitat parcurgere a unor etape. Astfel, istoria Uniunii
Europene poate fi reperată prin prisma evoluției protecției drepturilor omului, ce a
influențat decisiv forma, precum și funcțiile actuale ale organizației. De asemenea, prin
fiecare pas prin care au fost stabilite noi reglementări, ce au condus la dezvoltarea Uniunii,
au fost acordate noi garanții în privința drepturilor omului (Moroianu Zlătescu 2008).
Comunitatea și mai apoi Uniunea Europeană, prin structura sa inițială, ca o
construcție economică și prin modul de l uare a deciziilor, au reușit să își construiască o
unitate și o capacitate de acțiune superioare altor organizații europene de cooperare.
Procesul de integrare a acestui spațiu s -a realizat prin instituirea a patru categorii
de libertăți fundamentale pent ru Piața Uniunii (libera circulație a bunurilor, persoanelor,
serviciilor și capitalului), la care s -au adăugat eliminarea barierelor din calea acestora,
armonizarea legislațiilor, precum și instituirea unui proces interguvernamental și
5democratic de luare a deciziilor, în cadrul căruia aplicarea acquis -ului comunitar este
primordială (Peers, Ward, 2004).
Pentru prima dată în istoria Europei, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene însumează în cadrul unui singur document întreaga arie a dreptu rilor civile,
politice, economice și sociale.
În conținutul Cartei, care respectă competențele și îndatoririle Uniunii, dar și
principiul subsidiarității, au fost recunoscute, reafirmate și dezvoltate norme juridice
fundamentale privind drepturile omului, drepturi care rezultă în special din tradițiile
constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția
europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din cartele
sociale adoptate de Uniune, p recum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Carta este structurată într -un Preambul și 54 de articole, grupate în cadrul a șase
capitole: Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, C etățenia și Justiția. (vezi
ANEXA 1)
Astfel, în Preambul se afirmă scopul UE de a promova o dezvoltare echilibrată și
durabilă a Europei pe baza respectării valorilor indivizibile și universale ale demnității
umane, libertății, egalității și solidarității, întărind prin Cartă protecția drepturilor
fundamentale conforme evoluției societății, progresului social și dezvoltărilor științifice și
tehnologice.
De asemenea, în cadrul celor șapte capitole, inovând față de constituțiile
tradiționale, Carta face o di stincție mai explicită între „drepturile cetățenilor” și „drepturile
tuturor indivizilor” rezidenți pe teritoriul Uniunii.
Totodată, Carta reprezintă o inovație și prin conținut, fiind mult mai vast decât cel al
Convenției europene a drepturilor omului și libertățile fundamentale. (Fuerea, 2006)
Impactul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie analizat prin
prisma obiectivelor avute în vedere în momentul elaborării sale, a inovațiilor aduse în
materia protecției drepturilor pe care le co nsacră și a statului ce i -a fost acordat, ce ar
putea determina o nouă intervenție a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru
asigurarea forței sale juridice, dar mai ales prin individualizarea poziției ce i -a fost atribuită
ca urmare a includerii sale în conținutul proiectului Constituției Europene și prin
recunoașterea sa ca având forță juridică obligatorie prin Tratatul de la Lisabona. (Ciolofan
, 2008)
61. NOȚIUNI INTRODUCTIVE. CARTA DREPTURILOR OMULUI
1.1. Istoricul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Așa cum apare în articolul 6, paragraful 2 al din Tratatul de la Maastricht :
„Uniunea respectă drepturile fundamentale, așa cum sunt ele garantate de Convenția
europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, semnată la Roma, la 4
noiembrie 1950 și după cum rezultă ele din tradițiile constituționale comune statelor
mem bre, în calitate de principii generale de drept comunitar”. Aceste prevederi s -au
păstrat și în cadrul Tratatului de la Amsterdam, însă, din acest moment, competența Curții
de Justiție arată dorința autorilor Tratatului de a dezvolta, cel puțin simbolic, p rotecția
drepturilor omului. (Fuerea, 2006).
Consiliul European de la Köln, în iunie 1999 , a ajuns la concluzia că drepturile
fundamentale aplicabile la nivelul UE ar trebui să fie consolidate într -o cartă pentru a le
oferi o mai mare vizibilitate. Șefii d e stat sau de guvern au considerat că statutul ar trebui
să conțină principiile generale stabilite și formulate în cadrul Convenției Europene sau
rezultate din tradițiile constituționale comune ale statelor membre.
Proiectul Cartei a fost elaborat de cătr e un organism special înființat, denumit
Convenție, ale cărei componență și mod de lucru au fost stabilite de Consiliul European de
la Tampere, din decembrie 1999
În Nisa, la 7 decembrie 2000, a fost semnat textul Cartei drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene, semnarea acestui document reprezentând unul dintre cele mai
importante momente pe drumul integrării europene, reafirmând convingerea semnatarilor
că respectul drepturilor omului, al valorilor fundamentale, constituie regula esențială pe
care se î ntemeiază colaborarea statelor europene. Semnificația deosebită a acestui
document, dar și conținutul prevederilor sale, au determinat, încă din acel moment, pe unii
specialiști să vadă în adoptarea sa un pas în vederea elaborării Constituției Uniunii
Euro pene (Duculescu Victor, 2001).
În decembrie 2000 , Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene a fost
anexată Tratatului de la Nisa, fără a i se conferi valoare juridică, dar cu o însemnată
valoare politică. Încă de la început Carta a fost chemată s ă răspundă unor problematici,
precum asigurarea unui rol mai activ al Uniunii Europene în lume ca apărătoare a
drepturilor omului, fapt ce angaja UE ca un tot, în condițiile în care sistemul hibrid anterior
s-a dovedit nefuncțional în a asigura un rol prac tic și simbolic la nivelul global al Uniunii
Europene, în special în ceea ce privește pregătirea condițiilor impuse de adaptarea
politicilor în domeniul drepturilor omului.
În redactarea sa, s -a avut în vedere faptul că realizarea acestei carte de dreptur i
implică și găsirea de soluții pentru numeroase probleme: justificarea necesității sale, în
contextul existenței unor alte documente internaționale și europene în materie, identificare
drepturilor ce presupun nevoia unei protecții juridice, stabilirea sta tutului său legal,
eliminarea riscului unei neconcordanțe între diferitele sisteme de protecție din cadrul și din
afara Europei sau crearea de mecanisme pentru sancționarea încălcărilor de drepturi
(Tinca, 2002).
Uniunea Europeană recunoaște drepturile, li bertățile și principiile prevăzute în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care a fost aceasta adoptată la 12
decembrie 2007 , având aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Cu toate acestea,
„dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în n iciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt
definite în tratate”. (art. 6 al Tratatului de la Lisabona)
În plus, Tratatul reafirmă principiul protecției drepturilor omului ca principiu
fundamental al Uniunii: „Drepturile fundamentale, astfel cum sunt g arantate prin Convenția
7europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum
rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale
ale dreptului Uniunii” ( Tratatului de la Lisabona)
1.2. Con ținutul Cartei
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009 a deschis o
nouă eră pentru protejarea drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană. Carta
drepturilor fundamentale a d evenit obligatorie din punct de vedere juridic, ceea ce
presupune că instituțiile europene și statele membre sunt obligate din punct de vedere
juridic, atunci când pun în aplicare dreptul UE, să respecte aceste drepturi. Carta nu este
inclusă în Tratatul d e la Lisabona, ci anexată sub forma unei declarații.
Aceasta urmărește exclusiv protejarea drepturilor fundamentale ale persoanelor în
raport cu acțiunile întreprinse de instituțiile Uniunii Europene și de statele membre în
aplicarea tratatelor Uniunii.Car ta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene regrupează
într-un text unic, pentru prima oară în istoria Uniunii Europene, ansamblul drepturilor
civice, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni și ale tuturor persoanelor ce
trăiesc pe terit oriul Uniunii.
În câteva cuvinte putem spune despre Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene:
promovează demnitatea umană,
clarifică drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni,
prezintă bazele intelectuale și juridice al Uniunii Europene,
pune în evidență Uniunea Europeană ca o comunitate de valori și de drept,
este declarația drepturilor fundamentale cea mai actuală în lume și prima din noul
mileniu.
garantează că toate instituțiile comunitare vor respecta aceste drepturi
fundamentale
În partea introductivă a Cartei se arată că „Uniunea este întemeiată pe valorile
indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se
întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situea ză persoana în
centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate
și justiție”.
Drepturile sunt repartizate în șase mari capitole:
Demnitatea,
Libertatea,
Egalitatea,
Solidaritatea,
Drepturile Cetățenilor,
Justiția,
al șaptelea capitol definind dispozițiile generale.
8Carta conține un preambul și 54 de articole, grupate în funcție de conținutul lor în
șapte capitole:
a) Drepturi fundamentale care privesc demnitatea umană (articolele cuprinse în
Capitolul I al Cartei, referitoare la demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la integritatea
persoanei, interzicerea torturii și inumane sau degradante de tratament sau pedeapsă,
interzicerea sclaviei și a muncii forțate);
b) Libertăți (articolele cuprinse în Capitolul II, cu privire la dreptul la libertate și
securitate, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor cu caracter personal,
dreptul de a se căsători și întemeia o familie, la libertatea de gândire, conștiință și religie,
libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea
artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de a alege o ocupație și dreptul de a se
angaja în muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul la pr oprietate,
dreptul la azil, protecție în caz de strămutare, expulzare sau extrădare);
c) Egalitatea, care este privită ca un drept (articolele cuprinse în Capitolul III din
Constituție, referitoare la egalitatea în fața legii , nediscriminare, culturale, r eligioase și a
diversității lingvistice, egalitatea de șanse între femei și bărbați, drepturile copilului,
drepturile persoanelor în vârstă,);
d) Drepturi fundamentale de solidaritate (articolele cuprinse în Capitolul IV al
Cartei, cu privire la dreptul l a informare și consultare în cadrul întreprinderii, la dreptul de
negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, de protecție
în cazul concedierii nejustificate, echitabile și doar a condițiilor de muncă, interzicerea
munci i copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, familie și viața profesională,
securitate socială și asistență socială, sănătate, accesul la serviciile de interes economic
general, protecția mediului, protecția consumatorului);
e) Drepturi fundamenta le exclusive politice și social -politice (articolele din
Capitolul V, referitoare la dreptul de a vota la alegerile pentru Parlamentul European,
dreptul de a alege și de a candida la alegerile municipale, dreptul la o bună administrare,
dreptul de acces la documente, Avocatul poporului, dreptul de a adresa petiții, libertatea
de circulație și de rezidență, protecție diplomatică și consulară);
f) Drepturi fundamentale privind justiția (articolele cuprinse în capitolul VI,
referitoare la dreptul la un recurs efectiv și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție
și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor,
dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori în cadrul procesului penal pentru
aceeași in fracțiune)
(www. europarl.eu ( http://www.europarl.europa.eu/charter/pdf/text_en.pdf .)
În spiritul respectării principiului universalității, drepturile enumerate în Cartă sunt
acordate , în majoritate, oricărei persoane, independent de naționalitatea sa sau de locul
său de rezidență. Carta urmărește exclusiv protejarea drepturilor fundamentale ale
persoanelor în raport cu acțiunile întreprinse de instituțiile Uniunii Europene și de state le
membre în aplicarea tratatelor Uniunii.
În momentul în care statele membre ale Uniunii au lansat ideea redactării unei
Carte a drepturilor fundamentale, nu i -au stabilit și statutul. Acesta trebuia analizat ulterior
atunci când textul era definitiv ado ptat, întrebarea fiind dacă acesta trebuia integrat în
tratate, conferindu -i astfel o valoare juridică obligatorie pentru statele membre și pentru
instituțiile Uniunii Europene.
Odată cu tratatul de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale dobândește
caracter juridic obligatoriu pentru 25 de state membre, Regatul Unit și Polonia obținând o
9derogare.
http://www.europarl.europa.eu/parliament/publ ic/staticDisplay.do?language=RO&id=137&
pageRank=2
Bibliografie
Moroianu Zlătescu Irina, Drepturile omului – un sistem în evoluție , Editura I.R.D.O,
București, 2008, p. 119 – 120.
Peers Steve, Ward Angela, The EU Charter of Fundamental Rights (politics, la w
and policy), Hart Publishing, Oxford and Portland Oregon, 2004, p. 64.
Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene , Ediția a III -a revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2006, p. 72 -73.
Ciolofan Alina, Protecția juridică a drepturilo r omului în cadrul Uniunii Europene
(teză de doctorat) , Universitatea din București, Facultatea de Drept, 2008, p. 161.
Duculescu Victor, Carta drepturilor fundamentale de la Nisa – un prim pas către
Constituția Europeană? , în „Juridica”, Anul II, Iulie – August, Nr. 7 -8 (2001), p. 316 –
320.
Tinca Ovidiu, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene – document de
referință în evoluția constituțională actuală a Comunității Europene , în „Revista de
Drept Comercial”, Anul XII, Nr. 4 (2002), p. 20
Legislație
1. Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 și intrat în vigoare la 1 februarie
2003.
2. Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europ a, semnat la 29 octombrie 2004,
respins ulterior prin referendum.
3. Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1
decembrie 2 009.
4. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, semnata la 7 decembrie 2000 și
intrată în vigoare o dată cu Tratatul de la Lisabona, la 1 decembrie 2009.
Bibliografie on -line
http://books.google.com
www.ec.europe.eu
http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/rights/char ter/fsj_rights_charter_en.htm )
http://europa.eu/pol/rights/index_ro.htm )
www.curia.europe.eu
(http://curia.europa.eu/jcms/jcms/J2_9089/?hlText=carta+drepturilor+fundamentale )
www.infoeuropa.ro
(http://ec.europa.eu/romania/documents/3 u_romania/tema_8.pdf .)
www.europa.eu ( http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm )
http://www.europarl.europa.eu/parliament/public/staticDisplay.do?language=RO&id
=137&pageRank=2
(www. europarl.eu ( http://www.europarl.europa.eu/charter/pdf/text_en.pdf .)
102. POLITICI FAMILIALE ȘI DE GEN ÎN ROMÂNIA
Într-un sistem legislativ atât de dinamic cum este cel din România este aproape
imposibil de a surprinde toate actele normative care, alături de Co dul Familiei, au ca
obiectiv protejarea familiei, pe de o parte și, pe de altă parte înlăturarea situa țiilor care ar
putea fi definite ca discriminatorii in func ție de gen.
Prezentam pe scurt câteva dintre actele normative semnificative:
A. Acte normative menite să stimuleze natalitatea și să asigure condi țiile
necesare cre șterii și ingrijirii de către proprii părin ți (în general persoane incadrate în
câmpul muncii)
1) Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile și
indemnizațiile de a sigurări sociale de sănătate
Asiguratele au dreptul la 126 de zile calendaristice pentru sarcină și lăuzie, precum și de
indemnizație de maternitate.
Indemnizația : baza de calcul este media veniturilor lunare pe baza cărora s -a calculat
contribuția pentr u concedii și indemnizații din ultimele 6 luni; indemnizația este de 85% din
baza de calcul și se suportă din fondul unic de asigurări de sănătate.
Concediul : 63 de zile anterior nașterii și 63 de zile după naștere; durata minimă a
concediului de lăuzie t rebuie să fie de 42 de zile calendaristice.
Persoanele cu handicap au dreptul la concediu de sarcină începând cu a 6 -a lună de
sarcină.
2) Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.96/2003 privind protecția maternității
la locul de muncă, cu modificările și c ompletările ulterioare
Reglementează măsuri de protecție socială pentru salariate și gravide, lăuze care
alăptează; protecția maternității este protecția sănătății/securității salariatelor gravide sau
mame, la locul de muncă.
Drepturi : concediul pentru s arcină și lăuzie – pre și post natal – 126 de zile, plătit din
bugetul asigurărilor de sănătate.
Angajatorul și medicul de medicina muncii:
– Evaluează anual gradul și durata expunerii salariatelor la anumite condiții de muncă,
pentru evidențierea și com baterea oricărui risc pentru sănătatea și securitatea lor;
– Informează în scris salariatele asupra rezultatelor evaluării;
– Păstrează confidențialitatea asupra stării de graviditate;
– Dacă există rsicuri, modifică corespunzător condițiile de muncă sa u orarul de muncă, sau
o repartizează în alt loc de muncă;
– Dacă nu se pot lua aceste măsuri, gravida are dreptul la concediul de risc maternal , pe
o perioada de 120 de zile; acesta se poate acorda fracționat sau integral și nu poate fi
cumulat cu alte c oncedii.
3) Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei
în vederea creșterii copilului, cu modificarile și completările ulterioare
Se acordă pentru primele 3 nașteri .
Oricare din părinți poate beneficia de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de
până la 2 ani, respectiv 3 ani pentru copilul cu handicap, precum și de o indemnizație
lunară.
Pentru persoanele care au realizat venituri profesionale supuse impozitului pe venit,
potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările
ulterioare, în ultimele 12 luni anterioare nașterii copilului, indemnizația este de 600 de lei .
Dacă persoana beneficiară se reîntoarce la locul de muncă în perioada de concediu, va
primi un stimulent de 100 de lei , în timp ce indemnizația se sistează.
11Cuantumul alocației de stat pentru copiii în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani în
cazul copiilor cu handicap, este de 200 lei lunar .
4) Legea nr. 210/1999 – Legea concediului paternal
Tatăl cop ilului nou născut are dreptul la un concediu paternal de 5 zile lucrătoare, pe
perioada căruia beneficiază de o indemnizație egală cu salariul corespunzător perioadei
respective.
5) Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelo r
cu handicap, republicată
Persoana care are în îngrijire, supraveghere și întreținere un copil cu handicap
beneficiază, după caz, de următoarele drepturi:
a) concediu și indemnizație pentru creșterea copilului cu handicap sau, după caz,
stimulent lunar, până la împlinirea de către acesta a vârstei de 3 ani, în condițiile de
acordare prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea
familiei în vederea creșterii copilului, cu modificările și completările ulterioare;
b) conced iu și o indemnizație pentru creșterea copilului cu handicap în cuantum de 450 lei,
pentru copilul cu handicap cu vârsta cuprinsă între 3 și 7 ani;
c) program de lucru redus la 4 ore pentru părintele care are în îngrijire copilul cu handicap
grav sau accen tuat, până la împlinirea de către acesta a vârstei de 18 ani, la solicitarea
părintelui;
d) concedii medicale, acordate în condițiile legii, pentru îngrijirea copilului cu handicap
care necesită internare, tratament ambulatoriu sau la domiciliu pentru afe cțiuni
intercurente, precum și pentru recuperare/reabilitare, până la împlinirea de către copil a
vârstei de 18 ani;
e) indemnizație lunară pentru creșterea copilului cu handicap, în cuantum de 450 lei,
acordată persoanei cu handicap care nu realizează al te venituri în afara celor acordate de
Legea nr. 448/2006, republicată, până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani;
f) indemnizație lunară pentru creșterea copilului cu handicap, în cuantum de 300 lei,
acordată persoanei cu handicap care nu real izează alte venituri în afara celor acordate de
Legea nr. 448/2006, republicată, pentru copilul cu vârsta cuprinsă între 3 și 7 ani;
g) indemnizație lunară pentru creșterea copilului cu handicap, în cuantum de 300 lei,
acordată persoanei care nu îndepline ște condițiile prevăzute de Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 148/2005, cu modificările și completările ulterioare, până la împlinirea de
către copil a vârstei de 3 ani, iar pentru copilul cu vârsta cuprinsă între 3 și 7 ani, un ajutor
lunar în cuantum de 150 lei.
h) alocație lunară de plasament, acordată în condițiile legii, în cuantum majorat cu 50%.
Persoana cu handicap care are în îngrijire, supraveghere și întreținere un copil și care nu
realizează alte venituri în afara celor acordate de Legea n r.448/2006, republicată,
beneficiază de indemnizație pentru creșterea copilului în cuantum de 450 lei până la
împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani și de un ajutor lunar pentru creșterea copilului în
cuantum de 150 lei, pentru copilul cu vârsta cupr insă între 2 și 7 ani.
B. Acte normative menite să diminueze sau să înlăture riscurile sociale la care
sunt supuse familiile cu copii si să incurajeje cre șterea copiilor în familia de origine
1) Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modif icările și
completările ulterioare
Venitul minim garantat – Familiile și persoanele singure, aflate în situație de
nevoie, au dreptul la un venit minim garantat care se asigură prin acordarea ajutorului
social lunar, în condițiile prevăzute de legea mai s us menționată. Nivelul venitului minim
garantat se indexează anual prin hotărâre a Guvernului, în raport cu evoluția prețurilor de
consum.
12Ajutorul de urgență – Familiile sau persoanele aflate în situații de necesitate
datorate calamităților naturale, inc endiilor, accidentelor, precum și altor situații deosebite
stabilite prin lege pot beneficia de ajutoare de urgență, în limita fondurilor existente,
acordate de Guvern sau primării.
Alocația pentru copiii nou născuți
Alocația pentru copiii nou născuți se acordă la cerere, o singură dată, pentru fiecare din
primii 4 copii nou născuți vii.
Solicitarea acordării alocației pentru copiii nou născuți se face până la împlinirea de către
copil a vârstei de 12 luni.
Începand cu luna ianuarie 2008, cuantumul aloc ației pentru copiii nou născuți este
de 213 lei . Buget – bugetul de stat prin bugetul MMFES
2) Legea nr 482/2006 privind acordarea de trusouri pentru nou născuți
Pentru fiecare copil nou născut se acordă un trusou care cuprinde haine, lenjerie și
produse de îngrijire, în valoare de 150 lei.
Contravaloarea în lei a trusoului se acordă o singură dată oricaruia dintre părinții firești ai
copilului sau, în cazul în care aceștia nu sunt în măsură să solicite acest drept, prin
împuternicit sau la cererea repre zentantului legal al copilului, desemnat în condițiile legii.
Buget – transfer de la bugetul de stat prin bugetul MMFES către bugetele proprii ale
județelor
3) Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, cu modificările și
completările ulter ioare
Beneficiază toți copiii în vârstă de până la 18 ani, precum și tinerii care au împlinit vârsta
de 18 ani și urmează cursurile învățământului liceal sau profesional, organizate în
condițiile legii, până la terminarea acestora. Cuantumul este de 40 de lei/lună.
4) Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.105/2003 privind alocația familială
complementară și alocația de susținere pentru familia monoparentală, cu
modificările și completările ulterioare
Alocația complementară
Familia cu unul sau mai multi c opii beneficiază de alocație complemetară, în condițiile în
care familia realizează venituri nete lunare pe membru de familie de până la 184 de lei.
Cuantumul alocației familiale complementare este de:
a) 38 lei pentru familia cu un copil;
b) 44 lei pen tru familia cu 2 copii;
c) 49 lei pentru familia cu 3 copii;
d) 54 lei pentru familia cu 4 sau mai mulți copii.
Pentru familiile beneficiare de ajutor social în baza Legii nr. 416/2001 privind venitul minim
garantat, alocația complementară se majorează cu 25%.
Alocația de susținere pentru familia monoparentală
Familia monoparentală cu unul sau mai mulți copii beneficiază de alocație de susținere, în
condițiile în care familia realizează venituri nete lunare pe membru de familie de până la
184 de lei.
Cuantumul alocației de susținere pentru familia monoparentală este de:
a) 54 lei pentru familia cu un copil;
b) 65 lei pentru familia cu 2 copii;
c) 73 lei pentru familia cu 3 copii;
d) 83 lei pentru familia cu 4 sau mai mulți copii.
5) Legea nr. 272/ 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu
modificările și completările ulterioare
Alocația de plasament – se acordă pentru fiecare copil față de care s -a luat măsura
plasamentului, precum și tinerilor, după dobândirea capacității depl ine de exercițiu, dacă
13își continuă studiile într -o formă de învățământ de zi, pe toată durata continuării studiilor,
fără a depăși vârsta de 26 de ani.
Alocația se suportă de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei și
Egalității de Șanse și se indexează prin Hotărâre de Guvern.
6) Legea nr. 396/2006 privind acordarea unui sprijin financiar la constituirea
familiei
Cuantum – 200 Euro, acordați în cazul în care, fiecare dintre soți se află la prima
căsătorie.
Buget – transfer de la bugetul de stat prin bugetul MMFES către bugetele locale
7) Legea nr. 263/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea creșelor
Creșele sunt structuri care oferă servicii sociale specializate pentru creșterea, îngrijirea și
educarea timpurie a c opiilor în vârstă de până la 3 ani.
Asigură supravegherea stării de sănătate și de igienă a copiilor și acordă primul ajutor și
îngrijirile medicale necesare în caz de îmbolnăvire, până la momentul preluării copilului de
către susținătorul legal sau al in ternării într -o unitate medicală.
Creșele se înființează, se organizează și funcționează ca centre cu program de lucru zilnic
sau săptămânal, în sistem public ori privat.
Creșele sunt organizate din punct de vedere educațional pe grupe de vârstă, astfel:
a) grupa mică, până la împlinirea vârstei de un an;
b) grupa mijlocie, între un an și 2 ani;
c) grupa mare, între 2 ani și 3 ani.
În subordinea consiliului local se organizează creșe sociale, cu suportarea cheltuielilor
integral de la bugetul de stat și bugetul local și sunt destinate copiilor expuși riscului
abandonului.
14) Legea nr. 193/2006 privind acordarea tichetelor cadou și tichetelor de creșă
Societățile comerciale, regiile autonome, companiile naționale, instituțiile din sectorul
bugetar, a lte persoane juridice si fizice care încadrează personal pe bază de contract de
muncă, pot utiliza bilete de valoare sub forma tichetelor cadou și a tichetelor de creșă.
Sumele se asigură de către angajator.
Tichetul cadou se utilizează pentru campanii d e marketing, studiul pieței, cheltuieli de
reclamă și publicitate, protocol și cheltuieli sociale.
Valoarea nominală a tichetelor de creșă în primul semestru al anului 2008 este de 330 lei
pentru o lună.
Valoarea unui tichet cadou, precum și a unui tiche t de creșă este de 10 lei sau un multiplu
de 10, dar nu mai mare de 50 lei.
15) Accesul la servicii sociale
– Servicii de îngrijire și educație la domiciliu sau în centre de zi (creșe pentru copii între 3
luni și 3 ani; centre de zi pentru copii între 3 și 7 ani; centre de consiliere pentru familie); în
prezent e în proces de avizare un proiect de lege care privește organizarea și funcționarea
serviciilor de educație și îngrijire pe timp de zi a copiilor în vârstă de peste 3 ani până la
clasa a IV -a, incl usiv.
– Alte tipuri de servicii sociale pentru familie și copii (servicii de îngrijire prenatală pentru
prevenirea abandonului, centre de plasament și reintegrare familială, centre de zi pentru
copiii cu dizabilități, centre de consiliere, prevenire și tr atament pentru copiii abuzați,
centre de consiliere, prevenire și tratament antidrog, centre pentru adăpostul, îngrijirea și
consilierea victimelor violenței în familie, etc.)
16) Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 96/2002 privind acordarea de produse
lactate si de panificație pentru elevii claselor I -IV din învățământul de stat, precum și
pentru copii preșcolari din grădinițele de stat cu program normal de lucru
1417) Legea nr. 219/2000 privind egalitatea șanselor de a urma studiile în învățămantul
supe rior prin acordarea burselor sociale de studiu
18) Legea nr. 116/ 2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale
Contractele de solidaritate cu tinerii, cu prioritate tinerii familiști cu copii în întreținere.
Accesul la o locuință: pot pr imi o sumă reprezentând valoarea avansului pentru
cumpărarea sau închirierea unei locuințe pe o perioadă de trei ani.
Consiliul județean constituie un fond pentru acordarea acestor sume.
Burse de scolarizare pentru copiii din familiile beneficiare de aju tor social acordat în baza
Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat.
Burse pentru continuarea studiilor pentru absolvenții care provin din familii beneficiare ale
ajutorului social în baza Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat.
153. REFORMAREA SISTEMULUI DE PROTECȚIE A COPILULUI
Cadrul legal al protecției copilului în contextul integrării europene. Principii
fundamentale .
Începând cu Revolutia din 1989, societatea românească a suferit profunde
schimbări în plan politic si economic, schimbări ce au creat condițiile si deschiderea
necesară pentru întelegerea, recunoașterea și identificarea unor soluții menite să
îmbunătățească politica privind protecția copilului din acea vreme.
Un pas hotarâtor, în reorganizarea protecției copilului în România l -a reprezentat
ratificarea de către Parlamentul României (Legea nr.18/ 1990 publicata în M.Of. nr.109 din
28 sept.1990, republicata în M.Of. nr.314 din 13 iunie 2001) în anul 1 990 a Conventiei
Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului . România, ca parte semnatară a
documentului, și -a asumat obligația de a accepta schimbări fundamentale la toate nivelele:
legislativ, educativ, cultural, organizatoric, precum și de a fac e eforturi în vederea realizării
lor.
Pentru asigurarea în realitate a drepturilor copilului, importantă este cunoașterea
largă a ideilor și principiilor exprimate de Convenție. În acest sens, O.N.U., principala
organizație cu titlu de universalitate din l ume, pune un accent deosebit pe activitățile
menite să sprijine statele în luarea celor mai potrivite măsuri pentru asigurarea unor
condiții normale de dezvoltare fizică si psihică a tinerei generații.
Convenția a creat un climat favorabil reformei: a def init principii si norme universale
asupra situației copiilor, a conturat un proces de urmărire și discutare a gradului de
implementare. Prin urmare, Convenția poate fi un instrument al schimbării și un sprijin
pentru politica privind drepturile copilului. Este evident faptul ca impactul acestei Convenții
depinde în mare măsură de sprijinul pe care -l primește din partea comunității
internaționale.
Fiind mai mult un catalog al drepturilor copilului, Convenția se constituie ca o lista
corespunzătoare a obligaț iilor pe care statele sunt pregătite să le recunoască în ceea ce
privește drepturile copilului, acoperind întregul set al drepturilor copilului în 54 de articole,
structurate pe trei părti: drepturile tuturor copiilor; monitorizarea și implementarea
conven ției; angajamente pentru intrarea sa în vigoare.
Convenția afirma trei lucruri de bază:
reafirma , cu privire la copii , drepturi deja oferite omului în alte tratate;
afirma ascensiunea anumitor drepturi de bază ale omului , în scopul de a lua în
considerar e nevoile speciale si vulnerabilitatea copilului;
stabilește standarde în domenii care sunt pertinente sau specifice copiilor.
Convenția nu are numai caracter legislativ, ci formează o viziune de perspectivă,
principiile convenției având caracter de substa nța, definind noțiunea de drepturi ale
copilului.
Convenția conține trei inovații majore: este introdusă „participarea copilului” la
elaborarea drepturilor copilului, ceea ce oferă certitudinea că este asigurată informarea
copilului despre drepturile ce i se recunosc; în al doilea rând, se prevad drepturile copilului,
care suferă de anumite forme de cruzime si exploatare, la reabilitare , precum și obligația
guvernelor de a lua măsuri de abolire a practicilor tradiționale dăunătoare sănătății; în al
16treilea rând, Convenția include principiile și standardele ce nu au fost prefigurate în texte
anterioare referitoare la adopție și justiție pentru minori.
Totodată, Convenția introduce două elemente conceptuale cu semnificații
importante: „interesele superioare a le copilului” , concept care devine criteriu obligatoriu
pentru „toate acțiunile privind copilul” și principiul prin care părinții (sau alți responsabili
legali) trebuie să conducă copiii, prin exercitarea drepturilor lor în acord cu „capacitățile
evolutive ale acestora”.
Convenția configurează un cadru comprehensiv al standardelor minime ce pot să
asigure bunăstarea copiilor, importanță particulară având cele patru articole care definesc
principiile fundamentale. Luate împreună, acestea constituie un mod de abordare a
drepturilor copilului care poate să ghideze programele naționale de implementare.
Principiul interesului superior al copilului (art.3) – copiii sunt posesorii acelorași
valori umane ca și adulții; ei sunt egalii lor. Afirmarea dreptului la joac ă, de exemplu,
evidențiază valorile intrinseci ale copilăriei, care nu se rezumă la o perioada de pregătire
pentru viața de adult. Ideea conform căreia copiii au valori egale cu adulții poate să pară
un truism, dar în fapt, reprezintă o concepție radicală care adeseori nu este respectată.
Copiii, în special când sunt mici, sunt vulnerabili și au nevoie de un suport special pentru a
se putea bucura de drepturile lor pe deplin.
Cum pot copiii să fie socotțti egalii adulților și să aibă în același timp nevoie de
protecție? Răspunsul este oferit de principiul interesului superior al copilului: „în orice
decizie referitoare la copil, luată de o instituție de protecție publică sau privată, de o
autoritate legislativă sau administrativă, interesul superior al copil ului trebuie luat cu
prioritate în considerare”.
Participarea ( art.12) – pentru a discerne care este interesul superior al copilului,
este deopotrivă necesar și logic ca aceștia să fie ascultați și părerile lor să fie luate în
considerare. Copilul trebuie respectat, trebuie să i se acorde posibilitatea să -și exprime în
mod lider opiniile și să li se acorde atenția cuvenită. „Statele părți trebuie să asigure
copilului care este capabil să -și formuleze punctul său de vedere, exprimarea liberă a
acestuia în or ice problemă care îl afectează; punctul de vedere al copilului trebuie luat în
considerare în acord cu vârsta si maturitatea copilului”.
Non-discriminarea (art. 2) – toate drepturile din Convenție se aplică tuturor copiilor
„fără nici o discriminare de nic i un fel, indiferent de rasa, culoarea, sexul, limba, opiniile
religioase, politice sau de altă natură , originea etnică, averea părinților sau tutorilor săi
legali” .
Fetele trebuie sa se bucure de aceleași oportunități ca și băieții. Copiii refugiați sau
ai grupărilor indigene trebuie să aibă aceleași drepturi ca toți ceilalți copii. Copiilor cu
dizabilități trebuie să li se acorde aceleași șanse pentru o bună calitate a vieții ca tuturor
celorlalți copii.
Supraviețuire si dezvoltare (art. 6) – acest artic ol nu se referă exclusiv la dreptul
copiilor la viață, ci include dreptul la supraviețuire și dezvoltare, „…la posibilitățile maxime
existente…” .
Cuvântul supraviețuire introduce un aspect dinamic al dreptului la viață , incluzând
nevoia de acțiuni prevent ive. Termenul de dezvoltare este interpretat într -un sens larg, cu
conotații calitative care se referă la dezvoltarea personalității, talentelor și abilităților
copilului.
17Convenția stipulează, de asemenea, prioritatea care trebuie acordată copiilor:
„statele trebuie să implementeze drepturile copilului în limitele maxime ale rezervelor de
care dispun”( art. 4 ).
Toate aceste principii formează o noua atitudine față de copii, oferind Convenției o
dimensiune politică, ideologică si etică, aceasta exprimând, ma i mult decât orice alt
document, întregul spectru al drepturilor omului – civile, politice, economice, sociale și
culturale – și prevede o dezvoltare completă a potențialului copilului într -o atmosferă de
libertate, demnitate și justiție. Toate drepturile exprimate sunt importante și necesare, se
susțin reciproc fără să fie posibilă realizarea unei ierarhizări. În convenție, drepturile
copilului sunt clare, concrete și accesibile înțelegerii, iar prin această este satisfăcută o
prima condiție în procesul re spectării lor.
Constitutia României , prin articolul 49 garantează și oferă asistență copilului în
realizarea și exercitarea drepturilor sale. „Copiii se bucura de un regim special de protecție
și de asistență în realizarea drepturilor sale” . În acest sens, România a semnat și ratificat
după 1990, cele mai importante convenții internationale în domeniul protecției copilului:
Convenția ONU privind obținerea pensiei de întreținere în străinatate, ratificată prin
Legea nr.26/1991;
Convenția de la Haga asupra ră pirii de copii, ratificată prin Legea nr.100/1992
Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei,
ratificată prin Legea nr.101/1992;
Convenția europeană în materia adopției de copii, ratificată prin Legea
nr.101/1993 ;
Convenția de la Haga asupra protecției și cooperării în materia adopției
internaționale ratificată prin Legea 84/1994.
Prima strategie guvernamentala în favoarea copilului, ca abordare globală a
problematicii copilului, a constituit -o Planul Național de Acțiune în Favoarea
Copilulului(H.G. nr.972/1995, publicata în M.Of. nr.290 din 14 decembrie 1995). Aceasta
strategie bazată pe întărirea familiei sau pe alternative de tip familial pentru ocrotirea
copilului nu se poate realiza fără a asigura descentrali zarea activităților de protecție și
implicarea comunității locale.
Principiile care stau la baza reformei protecției copilului sunt:
1. Principiul priorității intereselor superioare ale copilului asupra oricăror altor
considerente în luarea decizii lor care îl privesc pe copil;
2. Principiul responsabilității părinților, care sunt primii ce trebuie să asigure
copilului exercitarea corespunzătoare și realizarea deplină a drepturilor sale, apelând,
dacă este cazul, la sprijinul pe care colectivitatea l ocală și statul sunt obligate să le acorde
în acest scop;
3. Principiul non -discriminării, care permite tuturor copiilor să se bucure de măsurile
de protecție prevăzute de lege, pentru a se putea preveni apariția oricărei situații
susceptibilă să pună cop ilului în dificultate.
Considerăm că politica socială rămâne a fi una dintre cele mai importante pentru
statele de drept din cea de -a doua jumătate a sec. XX, începutul sec. XXI. Pe lângă
protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, state le bunăstării sunt ferm
angajate în apărarea și garantarea drepturilor sociale dupa cum tinde si Romania. Un
18astfel de stat poate fi conceput ca rezultat al acțiunii actorilor politici și a instituțiilor polit ice
de a dezvolta colectiv și sistematic realit atea politică și cea socială
În țările UE politica socială a devenit o parte indispensabilă a politicii de prosperitate
a tuturor membrilor societății, bazele acesteia fiind înscrise chiar în Tratatul de la
Roma(titlul III, partea a III -a – Politici social e), unde erau prevăzute măsuri de ameliorare a
condițiilor de viață și de muncă, armonizarea sistemelor sociale din diferite state membre.
Pentru a realiza prevederile politicii sociale, statul se implică tot mai activ în viața
economică și socială și pol itica de repartizare a bunurilor societății, protejând anumite
categorii ale populației. Aceste măsuri conduc la minimalizarea conflictelor și a diferențierii
sociale.
În ceea ce priveste ocrotirea copilului închei prin a afirma : creșterea și ocrotirea
copilului se realizează de către părinți. Dacă unul dintre ei este în imposibilitatea de a -și
manifesta voința, ocrotirea se realizează de către celalalt părinte. Există însă situații în
care aceștia au decedat ori deși sunt în viață se afle în imposibilitat ea permanentă de a -și
exercita drepturile și îndatoririle. Atunci intervine statul fie direct, fie prin intermediul
diferitelor instituții comunitare abilitate în ocrotirea copiilor ai căror părinți sunt în
imposibilitate permanentă sau temporară de a -și îngriji copiii. De -a lungul timpul tinându –
se cont de aceste necesități ale copiilor, au fost elaborate politicile sociale enumerate
anterior.
Bibliografie:
Codul penal , Editura Hamangiu, 2010
Mireille Rădoi, Evaluarea politicilor publice , Ed. Tratonic, 20 05
M. C -tin Profiroiu și Elena Iorga, Manual de politici publice , Ed. Economică
Pr. Univ. Nicolae Todericiu, Politici publice: calitatea vieții , Sibiu, 2001
Mărginean Ioan, Politica socială – studii 1990 -2004 , Ed. Expert, București, 2004;
Pop Luana Miruna (coord.), Dicționar de politici sociale , Ed. Expert, București,
2002;
Pop Luana Miruna, Politici sociale: elemente de teorie, analiză și evaluare a
politicilor sociale , Ed. Economică. București, 2005;
Zamfir Cătălin, Zamfir Elena (coord.), Politici sociale . România în context
european , Ed. Alternative, București, 1995;
194. PROTECȚIA COPILULUI AFLAT ÎN SITUAȚII DE RISC SAU
VULNERABILITATE
Dacă până în anul 1989 se nega existența unei categorii sociale defavorizate,
asemenea copiilor instituționalizați, după anul 1990 nu s -a făcut decât o prezentare de
suprafață a acestei probleme, mai mult o observație a fenomenului. Desigur, împreună cu
situația generală, calitatea ser viciilor de ocrotire a copilului s -a modificat evident. Totuși
numărul copiilor abandonați nu a scăzut spectaculos prin legalizarea avortului și prin
utilizarea de metode de planning familial. Astfel la copii nedoriți, abandonați în instituții, se
adaugă ș i cei proveniți din familiile supuse unui proces rapid și neașteptat de tranziție.
Tranziția spre economia de piață a accelerat în mod suplimentar destrămarea
socială care începuse cu mulți ani înainte de evenimentele din 1989. De fapt termenul de
“tranzi ție economică” este în multe privințe un termen greșit folosit deoarece el nu poate
reda în nici un fel realitatea socială. Impactul acestui proces social asupra copiilor și
familiilor a fost năucitor, după cum o dovedesc procentele tot mai ridicate de săr ăcie în
rândul copiilor, abuz și maltratare, cerșetorie, vagabondaj, abuz de alcool și drog,
prostituție, delincvență etc.
Astfel din raportul UNICEF împrejurările care duc la internarea într -o instituție ar fi
următoarele:
Categorii cauzale Itemi ai anch etei sociale Leagăn Case copii
Lipsa de venituri Lipsa de sprijin financiar 72,8% 79%
Sărăcie extremă 59,7% 62,6%
Imposibilitatea școlarizării 31,4% 51,9%
șomaj/lipsa locului de muncă 6,3% 10,4%
Dezorganizare familială Mamă/tată singur(ă) 47,9% 52,4%
Tatăl nu recunoaște copilul 43,2% 32%
Familie dezorganizată 40,2% 56,1%
Abandon familial 20,3% 31,5%
Mamă/tată bolnav(ă) în spital 15,9% 18,6%
Mamă/tată în penitenciar 7,1% 8,4%
Părinte decedat/necunoscuți 4% 17%
Probleme legate de copil Probleme de sănătate a copilului 15,7% 6,9%
Probleme de comportament al
copilului 1,5% 5,2%
Alte situații Mamă recăsatorită, copil nedorit 9,5% 14,4%
Mamă/tată alcoolic 7% 15,2%
Copil maltrat/violență în familie 5,5% 6,7%
Mamă adolescentă 5,3% 1,5%
Mamă prostituată 1,1% 2,2%
Mamă violată 0,7% 0,4%
Datele au fost ierarhizate de autor după tabelul lui Stephenson et. al., 1997, p.19.
20
De la simpla vizualizare a datelor se poate concluziona că nu există o cauză unică a
instituționalizării copiilor ci conjugarea a doi sau mai mulți factori cauzali.
4.1. Probleme sociale ale familiei
“Probleme ale familiei, în întregime, ale cuplului marital și ale relațiilor părinți -copii
au existat întotde auna”.
În contextul cauzal al problemelor legate de familie vom detaila următorii factori:
structura familiei/cuplu;
corelația dintre numărul de copii și resursele financiare ale familiei;
nivelul de educație al mamei și numărul de copii;
divorțialitatea ;
comportamentul deviant al părinților
violența domestică.
Din studiile efectuate de UNICEF în România reiese că peste 70% din copiii
instituționalizați provin din familii dezorganizate structural, respectiv din familii
monoparentale. Legile și convenții le sociale românești permit bărbațiilor să evite
responsabilitatea pentru copiii pe care -i procreează. Desigur sarcinile neintenționate au
fost întotdeauna una din cele mai importante cauze ale instituționalizării copiilor din
România.
Pe lângă aceste ten dințe s -a dezvoltat în periada comunistă un sistem de valori
care a subminat legăturile de familie, a încurajat dependența de stat și a slăbit capacitatea
familiilor de a -și îngriji copiii. Cunoscuta lozincă a acelei epoci este înfricoșătoare – “dacă
statu l vrea copii, atunci să -i crească statul”. Un alt factor care a dus la slăbirea relațiilor de
familie/cuplu este mobilitatea socială, dezrădăcinarea familiei rurale, nonconformismul
vieții urbane, sprijinul familiei lărgite toate acestea grefate pe imposib ilitatea financiară a
familiei de a -și susține noi membrii.
Tot schimbarea mentalităților și conveniențelor sociale a dus la creșterea ratei
divorțialității, în special după cel de -al doilea război mondial cu o creștere accentuată în
zilele noastre.
O al tă cauză majoră a ratei ridicate a divorțialității o constituie “emanciparea
economică a femeii”, fapt pozitiv în sine, dar reconvertit ca și cauză a instituționalizării
copiilor în momentul în care mama se recăsătorește și actualul soț respinge copilul.
În condițiile economice actuale, în momentul apatiției celui de -al treilea copil,
statisticile arată că familia respectivă poate fi considerată “săracă”. Astfel numărul mare de
copii aduce un aport substanțial la creșterea riscului instituționalizării. Cer cetăriile recente
arată că se poate face o corelație între nivelul de educație al femeii și numărul de copii
procreați. Deci odată cu creșterea numărului de ani de școală se constată o scădere a
numărului de copii și o creștere a vârstei la care femeia dă naștere celui dintâi copil.
Se observă în România o scădere masivă a ratei natalității și cu toate acestea
numărul de copii instituționalizați nu a scăzut, ceea ce denotă că în familiile “problemă,”
anual, apar noi membrii. Din cercetările efectuate în Ce ntrele de Plasament reiese că
peste jumătate din copiii instituționalizați provin din rândul etniei rromilor și nu sunt primul
născut, familia/cuplul mai având copii aflați în instituții.
Condițiile de habitat ale familiilor de proveniență a copiilor i nstituționalizați se pot
caracteriza, în general, prin cuvinte ca: lipsa celor mai elementare noțiuni de igienă,
promiscuitate, mediu în care viața unui nou născut este efectiv pusă în pericol.
21 Un semnal de alarmă devine violența în aceste familii, negl ijarea, abuzul și
maltratarea pe care copiii ce trăiesc într -un asemenea mediu le suportă zilnic fără nici o
speranță că cineva va lua o măsură împotriva părintelui sau rudei agresoare.
După Pecora et. al. (1992, p.99), cunoașterea fenomenului abuzului co mis
împotriva copiilor și a femeii are caracteristicile unui iceberg; ceea ce iese la suprafața
este doar o mică parte din ceea ce rămâne ascuns și marchează traumatizant dezvoltarea
psihică și fizică a copilului.
În contrast cu abuzul societal și institu țional, abuzul familial este comis de membrii
familiei copilului – în special de către cei în care copilul are încredere, cei însărcinați cu
îngrijirea lui. S -a constatat că pentru a ajunge la situații de abuz sau neglijare a copilului
asupra membrilor fam iliei acționează o serie de factori de stres social cum ar fi: șomaj,
consumul de alcool și drog, existența unor boli psihice etc.
Violența îndreptată împotriva femeilor și/sau copilului are uneori ca urmare directă
internarea într -o instituție. Deoarece se știe că asemenea cazuri de violență în familie nu
sunt raportate în totalitate în România (ca în alte țări), amploarea acestei probleme
necesită o documentare suplimentară și o modificare rapidă a politicilor sociale, respectiv
a sistemului legislativ.
Un alt factor cauzal al insituționalizării copilului se delimitează ca fiind vârsta mamei
corelat cu neacceptarea tinerei mame necăsătorite de către familia lărgită care se simte
trădată în așteptările ei vis -a- vis de viitorul fetei lor. Lipsa educație i sexuale, a serviciilor
de consiliere pentru mamele tinere, singure, precum și lipsa resurselor financiare necesare
unui proces juridic de stabilire a paternității, le constrânge pe aceste mame să recurgă la
soluții extreme: abandonarea copilului fără act e de identitate, în diferite locuri publice sau,
în cel mai fericit caz, într -o instituție specializată în protecția copilului.
În concluzie se poate spune că nici una din funcționalitățile și “nefuncționalitățile”
familiei nu poate fi identificată ca și cauză primordială a instituționalizării copiilor, dar
rămâne foarte importantă reînnodarea legăturii copilului instituționalizat cu familia proprie
sau lărgită în vederea reintegrării sociale a acestuia.
4.2. Sărăcia
Concentrarea procentuală vizibilă pe starea de pauperitate a familiei care optează
pentru instituționalizarea copilului sau abandonul acestuia ne obligă la considerarea
nivelului de trai al societății românești principala cauză a instituționalizării.
Astfel sărăcia se poate defini “stare de lipsă permanentă a resurselor necesare
pentru a asigura un mod de viață considerat decent, acceptabil la nivelul unei
colectivități date” .
Definirea sărăciei se face adesea din două perspective distincte: din perspectiva
satisfacerii nevoilor ,sărăcia este definită ca neputința de a satisface nevoile primare,
respectiv cele situate la baza piramidei trebuințelor a lui MASLOW și din perspectiva
funcționării sociale normal, sărăcia este starea în care familia nu -și mai poat e îndeplini
funcțiile. După cum se observă, accentul cade pe lipsa resurselor economice ca resură
generală, esențială a celor mai multe activități umane.
În cadrul famililor de proveniență a copiilor instituționalizați se observă că sărăcia
era problema s ocială principală, dar nu este condiția “necesară și suficientă”, ci doar
factorul care constrânge cel mai mult familia să recurgă la o asemenea soluție.
Din analizele efectuate de UNICEF reiese că s -au identificat două grupuri separate
de copii și famili i: un grup mai restrâns pentru care sărăcia și/sau șomajul erau singurele
cauze cunoscute pentru internarea în instituție și un alt grup pentru care sărăcia era în
22mod cert rezultatul altor cauze sociale: ex. divorțialitatea, abandonul familial, alcoolismu l,
vârsta mamei, nerecunoașterea paternității, starea de sănătate a mamei sau copilului.
În regimul totalitar politica de industrializare masivă a dus la mari concentrații
umane în zona urbană și la apariția unor noi caracteristici sociale ale comunității . Din
statistici reiese că aproximatic 60% din numărul copiilor instituționalizați provin din familii
ce locuiesc în zona urbană. Tot mai multe familii care își desfășurau activitatea cotidiană
normal, în special în orașele monoindustriale, se văd puse în dilema de a nu fi funcționale
în mediul urban, dar nu mai au capacitatea de a se reîntoarece în mediul rural de
proveniență.
Numărul mic de copii instituționalizați proveniți din mediul rural se poate explica prin
caracteristicile vieții la sat: mentalit atea părinților, apartenența copilului la o familie extinsă,
sprijinul comunității, al bisericii, costurile mai mici ale vieții cotidiene, resursele agricole etc .
Prăbușirea masivă economiei românești după anul 1989 a dus la apariția unui nou
fenomen soc ial – șomajul. Pierderea locului de muncă prin limitarea activitățiilor industriale
se profilează ca o cauză nouă a instituționalizării copiilor, atât datorită restrângerii
resurselor economice ale familiei, cât și stresului pe care -l resimte părintele afl at în
imposibilitatea găsirii unui loc de muncă. Modificările comportamentale ale părinților se
evidențiază în consumul de alcool, în reticiența la învățare a unei noi meserii, agravându –
se astfel problematica financiară a familiei.
Deși este extrem de comparat o țară cu alta, există asemănări remarcabile între
România și țarile Europei de Vest, unde șomajul ce duce în mod cert la handicap social,
sărăcie, este unul din cei mai importanți factori cauzali ai instituționalizării. Programele de
reconversie profesională a șomerilor rămân, în prezent, în România firave încercări care
nu au reușit încă să -și arate beneficiile.
Încercările de a sprijini financiar familia pentru a se putea face reintegrarea
copilului, inclusiv în familia lărgită, nu au avut e fectul scontat. Numărul de copii
instituționalizați, cu toate programele derulate de Guvernul României sau Organizațiile
non-guvernamentale care desfășoară proiecte în domeniu, a rămas constant.
Astfel familiile de proveniență a copiilor instituționalizaț i devin dependente de
resursele materiale alocate de Guvernul României sau Organizațiile non -guvernamentale
și vor considera copilul ca o sursă nouă de venit și nu un membru efectiv al structurii
familiale. Ca soluție se întrevede nevoia educării și consi lierii familiei pe tema dobândirii și
utilizarii resurselor financiare, chiar limitate, de care dispune.
O cauză relativ recentă de instituționalizare, bazată pe lipsa resurselor financiare,
pe apariția șomajului și, nu în ultimul rând, pe o proastă gest ionare a bugetului familial,
este imposibilitatea familiei de a suporta cheltuielile legate de școlarizarea copiilor.
4.3. Cauze medicale
Starea de sănătate, la momentul internării într -o instituție de protecție, cu toate că,
de cele mai multe ori, nu este consemnată în evidențele unității, se evidențiază ca și cauză
majoră a internării, în special pentru grupa de vârstă 0 -3 ani.
Copiii din instituțiile de ocrotire suferă de diverse tipuri de handicapuri fizice ș i
psihice; proporția de copii din leagăn care au tulburări de nutriție: distrofie, anemie,
rahitism sau malformații congenitale este extrem de mare, aproximativ 59%. Nevoia de
îngrijire specială pe care o necesită aceștia, de cele mai multe ori, nu poate f i oferită în
familie.
Un alt factor care duce la creșterea numărului copiilor cu probleme medicale din
instituții este lipsa pregătirii familiei pentru a face față stresului apărut la nașterea unui
copil cu un handicap major. Astfel modul în care medicul anunță familia că noul membru
23are o problemă majoră de sănătate și mentalitatea familiei cu privire la modul de îngrijire a
unui copil cu probleme medicale crește considerabil riscul abandonării acestuia în secția
de maternitate sau de pediatrie. Aproximat iv 25% din instituționalizăriile în leagăn se fac
ca urmare a sesizăriilor medicilor.
Imposibilitatea părinților de a -și îngriji copilul în familie, datoriată stării ei de
sănătate este de aproximativ 15 -18%. Sunt cunoscute în acestă situație familiile î n care
există focare TBC, boli psihice sau alte probleme de sănătate care necesită îngrijire
medicală de lungă durată. În absența sprijinului oferit de familia lărgită singura soluție
pentru acești părinți rămâne solicitarea instituționalizării copilului.
Din constatăriile studiilor efectuate de UNICEF menționăm că șansele la adopție ale
unui copil cu handicap rămân extrem de mici, aceștia rămânând în instituții cel puțin până
la vârsta majoratului, când sunt transferați în instituții de ocrotire a adulțil or.
4.4. Cauze psiho -sociale
Deși elementele de comportament deviant, ca și cauză a instituționalizării, apar cu
procente relativ mici, cumularea a două sau mai multe elemente: alcoolism, prostituție,
vagabo ndaj, cerșetorie atrag după sine un număr mare de instituționalizări.
Fenomenul alcoolismului în îngrijorătoare creștere, în condițiile social -economice
ale României și combinarea acestuia cu lipsa de resurse financiare și abuz asupra
copilului, ne dă dr eptul să îl considerăm unul din factorii cauzali importanți ai
instituționalizării.
Rezultă, astfel, două aspecte: unul legat de starea de sănătate a copilului procreat
și celălalt de imposibilitatea părinților de a satisface nevoile copilului, care combinate duc
la necesitatea ocrotirii copilului într -o instituție specializată. Chiar dacă p ărinții nu sunt
conștienți, datorită consumului de alcool, de rolul pe care trebuie să -l aibe, autoritățile sunt
nevoite să ia măsuri pentru a evita punerea în pericol a vieții copilului.
În societatea actuală a apărut un fenomen nou pentru care România n u era
pregătită și căruia îi face cu greu față, respectiv apariția “copiilor străzii” – copii cu un
evident comportament deviant care provin, în general, din familii dezorganizate, care au
fost abuzați în propriile familii sau care nu au reușit să se adapte ze la cerințele instituților
de ocrotire.
Problema se acutizează odată cu trecerea timpului și maturizarea, inclusiv sexuală,
a acestor copii ai străzii care încep să dea naștere, în canale, unei noi generații de “viitori
copii instituționalizați” – încep ând să detașeze ca o nouă cauză psiho -socială a fenomenului
de instituționalizare.
Sunt cunoscute și numerose cazuri de “falși” copii ai străzii care cerșesc pentru
asigurarea venitului necesar al familiei fiind practic exploatați de aceasta. Cu toate că nici
instituția de protecție nu oferă întotdeauna condiții optime de dezvoltare, totuși copiii străzii
ar trebui să devină “candidați” ai centrelor de plasament, unde, cel puțin, nevoile primare,
de îmbrăcăminte, hrană, căldură sunt satisfăcute.
Extindere a fenomenului prostituției este greu de estimat datorită dificultăților de
încadrare a unor activități sexuale ca fiind acte de prostituție, cât și datorită dificultăților de
urmărire de către instituțiile specializate și tinde să ocupe un loc central ca ș i cauză a
instituționalizării. Deși a fost aspru pedepsită în diferite perioade istorice, prostituția nu a
fost niciodată eliminată, rămânând un fenomen social controversat, considerat de
adversarii ei ca o ofensă la adresa familiei și copiilor și care poa te fi explicată prin mai
mulți factori: promiscuitatea din perioada copilăriei și adolescenței, situații economice
precare, dificultăți în găsirea unui loc de muncă, nivelul de educație, factori situaționali
personali.
24 Nașterea și creșterea unui copil provenit dintr -o relație întâmplătoare împiedică
mama să exercite “cea mai veche meserie din lume” recurgând la soluția abandonului sau
instituționalizării. Desigur sarcinile neintenționate au fost una din cauzele cele mai
importante ale instituționaliză rii copiilor din România. Absența informațiilor privind
planificarea familială și a serviciilor de acest gen rămân cauze ce contribuie la
instituționalizare, dar și la o rată ridicată a mortalității materne provocată de avorturi
efectuate în condiții risca nte.
Cauză și totodată efect a instituționalizării poate fi delimitată și delincvența juvenilă.
Se observă o scădere accentuată a vârstei la care copiii cu probleme de comportament
încep să săvârșească primele fapte antisociale. Cu toate că acestea au une le
presemnalmente cum ar fi absenteismul școlar, atitudini violente față de animale și jucării,
familia și, respectiv, școala este întotdeauna luată prin surprindere de apariția
comportamentului deviant, neputând să -i facă față.
4.5. Criminalitatea
Din studiile UNICEF reiese că aproximativ 7 -8% din copiii instituționalizați ajung în
acestă situație datorită imposibilității părinților de a -și exercita temporal drepturile
părintești, aflându -se în detenție.
Trebuie subliniat faptul că, în general, oamenii cu venituri mai scăzute și cei cu nivel
educațional scăzut au probabilitatea mai mare să săvârșească acte de delincvență.
Imposibilitatea familiei lărgite a delincventului de a -și susține economic copilul, precum și
recidivele infractorului duc la nevoia instituționalizării copilului pentru care proprii părinți nu
mai pot fi considerați modele acceptate de comunitate.
Este protecția socială eficientă pentru copiii vulnerabili?
Protecție socială are ca obiectiv nu cr earea unei stări cronice de dependență a
celor în nevoie, ci reintegrarea lor în viața normală prin stimularea forțelor active, a
creșterii capacităților lor de a face față problemelor, a scăderii perioadelor de criză prin
mobilizarea eforturilor proprii.
Axarea eforturilor doar pe un sistem de prestații sociale răspunde doar parțial, sau deloc,
dezideratelor care stau la baza protecției sociale:
Stimularea forțelor active:
Este condiționată de cunoașterea, sau identificarea acestora, și lucrul specific ca re
să conducă efectiv la schimbare. Sistemul de prestații sociale nu este neapărat unul
orientat către identificarea beneficiarilor ci mai degrabă beneficiarii potențiali sunt aceia
care îl accesează. Pentru cei mai vulnerabili dintre aceștia, respectiv ce i lipsiți de resurse
nu doar în termeni pecuniari ci și în termeni de cunoștințe și practici, accesarea sistemului
de prestații este adesea o provocare sau, pur și simplu, nu este cunoscut acest drept.
Creșterea capacității de a face față problemelor:
Pornește de la o înțelegere a acestora și apoi se bazează pe o acompaniere
susținută a celor în nevoie, de către profesioniști, tocmai pentru a se asigura că vor putea
depăși efectiv problemele respective. Sistemul de prestații sociale implică un minimum de
activitate de asistență socială: realizarea unei anchete sociale. Acest lucru nu este însă un
substituent al consilierii și orientării, motiv pentru care nu poate contribui la o creștere
efectivă a capacității grupurilor vulnerabile de a face față probleme lor cu care se confruntă.
Scăderea perioadelor de criză prin mobilizarea eforturilor proprii:
Implică o conștientizare la nivelul beneficiarului a nevoii de schimbare a stării în
care se află și mobilizarea pentru a depăși această stare. Prestația socială reușește să
modifice starea în care se află grupurile vulnerabile, măcar prin puținul ajutor financiar pe
care îl presupune. Totuși, grupurile care accesează prestații sociale ajung să se complacă
25într-o stare socio -economică precară, atâta timp cât cuant umurile alocațiilor sunt extrem
de mici iar furnizarea de alocații nu este completată cu furnizarea de servicii, măcar de
consiliere și orientare.
După cum se vede mai sus, sistemul prestațiilor sociale nu poate răspunde singur
dezideratelor sus -menționat e însă sistemul de servicii sociale ar putea veni să completeze
paleta de acțiuni posibile în domeniul protecției sociale în așa fel încât obiectivele acesteia
să poată fi atinse. Pentru a face acest lucru, sistemul are nevoie să înțeleagă cine sunt
benefi ciarii lui și care este situația lor concretă: mai precis, care sunt grupurile vulnerabile,
cât sunt de numeroase și care este strategia de întâmpinare a nevoilor lor ?
Exemplele pot fi numeroase întrucât vulnerabilitățile sunt diverse, funcție de
riscuril e care pot apărea. În ceea ce îi privește pe copii, cele mai mari riscuri care le pot
afecta viața sunt cele de separare de familia naturală, respectiv părinți și abuzul,
exploatarea, violența, neglijarea.
Cât de eficace și eficientă este protecția socia lă pentru copiii din România?
Limitându -ne doar la o categorie de vulnerabilitate – riscul de a fi separați de familia
naturală, indiferent de motive, se poate afirma că deși s -au înregistrat progrese
considerabile în domeniul protecției copilului, totuși, separarea de familie rămâne una
dintre cele mai stringente probleme ale țării și sistemului de protecție. Câteva cifre sunt
edificatoare în acest sens: la începutul anilor ’90 sistemul rezidențial (centrele de
plasament sau „orfelinatele”, cum erau denumi te la vremea respectivă) de protecția
copilului includea un număr de aproximativ 100.000 de fete și băieți, de diverse vârste și
provenind din medii diferite. Populația infantilă la acea epocă depășea ușor 5.200.00018.
După două decenii, populația infantil ă a descrescut cu aproximativ 1.200.00019 iar
sistemul de protecția copilului găzduiește aproximativ 70.000 copii. (Conform Institutului
Național de Statistică: http://www.insse.ro/cms/rw/pages/index.ro.do)
Progresul semnificativ constă în calitatea servic iilor și mai ales diversificarea lor,
doar o treime fiind de tip rezidențial (centre, căsuțe și apartamente în care sunt plasați
copiii) iar cealaltă parte fiind de tip familial (plasamente la familia lărgită, la alte familii sau
la un asistent maternal pr ofesionist). Raportând însă cifrele disponibile pentru a calcula
proporții în legătură cu acest fenomen, lucrurile rămân cvasi similare și, prin urmare,
extrem de alarmante (Date exacte sunt disponibile la nivel de Direcție Generală de
Protecția Copilului din cadrul MMFPS la
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Statistica/Buletin%20statistic/2010/
Copii%20sem%20I%202010%20site.pdf):
19 copii dintr -o mie erau în sistem de protecție în anii ’90
ușor sub 18 copii dintr -o mie sunt în sistem de pr otecție la nivelul anului 2010,
44.000 de copii, în plus față de cei beneficiind de o măsură de protecție, sunt
beneficiari de diverse măsuri de prevenire în diferite tipuri de centre,
În plus față de aceste cifre trebuie ținut cont și de mișcarea natura lă a populației,
respectiv faptul că la împlinirea majoratului acești copii, deveniți tineri, părăsesc
sistemul21.
Extrapolând la o comparație brută a perioadelor de referință de mai sus, ținând cont de
faptul că în anii ’90 singura formă de protecție de care copiii beneficiau era cea din centre
rezidențiale, se poate spune că atât numeric cât și procentual presiunea (intrările) a rămas
constantă (chiar a crescut) pe sistemul de protecție în ultimii 20 de ani.
26Una dintre cauze o constituie lipsa programel or viabile de prevenire a separării
copilului de familia naturală, programe care să acționeze la originea fenomenului,
respectiv la cauzele separării și nu doar atunci când aceasta s -a produs.
Un veritabil program de prevenire ar trebui să pornească de la o identificare reală
de nevoi, să știe apoi să analizeze și să ia decizii cu privire la prioritizarea în adresarea
nevoilor, să poată urmări situația prin procese coerente de monitorizarea și, de abia atunci
când situația de facto o impune, să facă o refe rire a cazului către sistemul de protecție.
Alături de această categorie de vulnerabilitate se pot adăuga și alte vulnerabilități la riscuri
legate de violență, abuz, neglijare, exploatare, care la rândul lor au nevoie să fie înțelese
și abordate într -un m od cât mai complex și cuprinzător. Oricare ar fi acestea, sistemul de
protecție socială are o capacitate scăzută de a le aborda întrucât nu este dotat cu acea
componentă de servicii absolut necesare în etapele de identificare a nevoilor și adresare a
acest ora la nivel local, în spiritul prevenirii.
În acest fel sistemul de protecție socială nu poate să acționeze eficient în beneficiul
copiilor vulnerabili iar acest lucru este constatat și în relație cu alte categorii de populație,
fie că este vorba de pers oane adulte sau vârstnice, în orice situație de excluziune socială.
Nevoia de a regândi sistemul de protecție socială – câteva deziderate
După cum s -a văzut mai sus, nevoia de a susține și a dezvolta servicii sociale de bază
(sau de prevenire) la nivelul î ntregii țări este de netăgăduit. Modalitatea prin care se poate
face acest lucru trebuie să țină cont de posibilitățile sistemului dar și de evidențele
existente care arată în ce măsură și care demersuri sunt apropriate contextului actual.
Cel puțin din p erspectiva drepturilor copilului UNICEF a acumulat o serie de experiențe (o
serie de evaluări succesive, de nevoi și de program au fost derulate în perioada 2008 –
2009 precum și analize de sistem derulate în 2010. Materialele sunt în curs de publicare
pe si te-ul UNICEF România constituind documente de fundamentare programatică și de
pledoarie pentru ajustarea politicilor sociale naționale) în ultimii trei ani care conduc la o
serie de concluzii, structurate pe trei niveluri de abordare:
realitatea de facto, în special în mediul rural, cu privire la situația grupurilor
vulnerabile și a resurselor existente,
posibile tipuri de intervenții și eficacitatea și eficiența lor și
analiza sistemică în domeniul protecției sociale, pe palierele: legislativ, instituțio nal,
de resurse și de mecanisme cu rol regulator în funcționarea sistemului de protecție
socială.
Situația sistemului actual de protecție socială conduce la ideea că neglijarea în
continuare a importanței serviciilor de prevenire nu afectează doar „conce pția” sistemului
însuși de protecție socială, privându -l de unul dintre pilierele sale esențiale.
Această neglijare conduce la dezvoltarea nearmonioasă a sistemului care, nu numai că
devine ineficient, dar nici nu își poate asigura o dezvoltare ulterioară „sănătoasă”, întru -cât
îi lipsește ingredientul esențial: cunoașterea situației și, implicit, capacitatea de predicție
pentru viitor.
Revenind la cele trei niveluri de abordare sus -menționate propunem următoarea schemă
de acțiune pentru a contribui efici entizarea protecției sociale în componenta ei de asistență
socială:
a)Înțelegerea realității de facto, în special în comunitățile rurale din România
deoarece fără înțelegerea acesteia politica socială nu poate fi eficace și adaptată
contextului. În cadrul analizelor de capacitate le nivel comunitar ale UNICEF s -a constatat
că:
27 Resursele, diferențiate atât prin contextul socio -economic și geografic cât și în
relație cu problematica variată cu care se confruntă comunitățile analizate, sunt cu
precădere insuf iciente,
Presiunea asupra acestora este mare dar nici populația și nici decidenții nu știu
cum să procedeze pentru a accesa eficace puținele resurse disponibile,
Problematica din comunități tinde să caracterizeze grupuri asemănătoare,
determinantul princip al fiind apartenența etnică și sărăcia economică,
Leadership -ul în comunitate și dezvoltarea unor structuri comunitare sunt slab
dezvoltate iar primarul nu este decât rar un vector de mobilizare,
Cât de eficace și eficientă este protecția socială pentru c opiii din România?
Sistemul atitudinal și motivațional al comunității este carac terizat mai degrabă de
nepăsare și de neimplicare și are efecte directe atât asupra practic ilor profesionale cât
și asupra participării grupurilor vulnerabile.
b)Utilizarea r ezultatelor unor proiecte de bună practică în designul politicilor sociale
întrucât acestea sunt dezvoltate în contexte diferite și pot furniza informații relevante
pentru politicile sociale. Proiectele UNICEF în domeniu arată că:
-Planificarea strategică la nivel comunitar are nevoie de informație și date valide care să
fie culese, stocate și interpretate în așa fel încât să se poată previziona evenimentele ce
vor urma sau, cel puțin, pașii esențiali ce vor trebui făcuți pentru a preîntâmpina diverse
probl eme,
-Cooperarea locală (profesioniști și instituții), ca să fie cât mai fluentă și lipsită de bariere,
are nevoie de un cadru formal instituțional care prin proceduri specifice și atribuții explicite
să faciliteze înțelegerea rolului de către fiecare dint re actorii implicați în proces,
-Ansamblul (pachetul) de servicii de la nivel comunitar trebuie gândit și adaptat nevoilor
reale din teren, ajustat la capacitatea de implementare și reglementat prin prevederi
legislative explicite care să îl facă funcționa l și în beneficiul celor în nevoie. Elementele lui
definitorii constau în: Dimensiunea funcțională – acțiunile predictive axate pe identificare,
monitorizare, evaluare, informare, un veritabil mecanism de identificare și gestionare a
riscurilor, Dimensiune a de legătură – un mecanism de raportare și referire și Dimensiunea
de furnizare de servicii si prestații sociale într-un mecanism instituțional coerent.
c)Înțelegerea sistemului în ansamblul său este vitală . Nu de puține ori politicile sociale au
fost d ezvoltate în mod sectorial fapt ce a antrenat două efecte indezirabile: pe de o parte
sectoarele nu cooperează între ele generând atât lipsuri cât și redundanțe , iar pe de
cealaltă parte actorii de la nivelul cel mai de jos au asupra lor o presiune compusă din
multitudinea de presiuni generată de fiecare sector în parte.
Exemple concludente în acest sens sunt: lipsa de conlucrare între sectoarele medical și
social, cu efect direct asupra individului ce are nevoi în ambele sfere sau presiunea mare
asupra a sistenților sociali de la nivel comunitar care, singuri fiind, ar trebui să efectueze o
serie de activități în majoritatea domeniilor sociale, fie că este vorba de copii, adulți,
vârstnici, persoane cu handicap, victime ale violenței, etc. pentru a enumera doar câteva
dintre ele.
Pentru analiza acestor probleme se pot lua în considerare elemente din analiza sistemică
(Raportul de bază al acestei analize este realizat sub forma unui „desk -review”. Pe baza
lui, este în decurs de finalizare o cercetare de tere n care să aducă elemente concrete în
planul analitic, reflectând astfel specificul realităților de la „firul ierbii”. Pentru acest motiv,
enunțurile din acest sub -capitol se referă doar la domeniile de reformat nu și la problemele
identificate) a UNICEF ca re arată că este nevoie de acțiuni concrete pe cel puțin 4 paliere:
28-Legislația din domeniu are nevoie de ajustare la nevoi și armonizare pentru a evita
redundanțele și contradicțiile,
-Cadrul instituțional are nevoie de articulare, atât pe verticală cât și pe orizontală, pentru a
fi mai eficace și eficient,
-Resursele umane și financiare ale sistemului există și au nevoie de o orientare țintită care
să asigure atingerea rezultatelor așteptate,
-Mecanismele cu rol regulato r – evaluare, control, inspecți, dar și cele de monitorizare, au
nevoie de ajustare la o politică socială coerentă. Experiențele care pot sta la baza
regândirii sistemului de protecție socială din România sunt diverse. Materialul de față
propune câteva idei de reformare a sistemului în special din perspectiva protecției și
promovării drepturilor copilului. Cu siguranță că experiențele din domenii precum protecția
familiei, egalitatea de șanse între femei și bărbați, protecția persoanelor vârstnice, pentru a
enumera doar câteva dintre ele , au generat evidențe relevante care pot contribui împreună
la o reforma viabilă a sistemului de protecție socială.
Principiile, în schimb, care ghidează o potențială reformă a sistemului de protecție socială,
sunt identice și aplicarea lor contribuie la o mai mare eficacitate și eficiență a acestuia: i)
documentarea cu evidențe din teren, de la „firul ierbii” pentru a răspunde cât mai adecvat
nevoilor reale de reformă, ii) utilizarea modelelor de bună practică existente (ar fi indicat ca
rezultatele obțin ute în 20 de ani de reformă să fie capitalizate) și iii) abordarea sistemică,
multidimensională, pe toate palierele necesare a fi reformate și nu doar secvențial pe
unele dintre părțile componente.
Bibliografie :
Cătălin Zamfir, Iulian Stănescu, Simona I lie, „După 20 de ani: Opțiuni pentru
România”, Academia Română, Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții (ICCV),
București, 2010, http://www.iccv.ro/
Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989 și ratificată de România prin legea
nr. 19 din 28 septembrie 1990
Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir (coord.), “Dicționar Sociologie” on -line,
http://www.dictsociologie.netfirms.com/
Legea 70 5 / 2001 privind sistemul național de asistență socială,
Legea 47 / 2006, legea cadru privind sistemul național de asistență socială
Luana Miruna Pop, (coord.), „Dicționar de politici sociale”, Editura Expert, București,
2002,
Mihai Magheru, „Raport de c ercetare – evaluarea resurselor la nivel comunitar în 5
județe”, UNICEF, 2008
Mihai Magheru (coord.) „Plan director pentru dezvoltarea politicii sociale în
domeniul serviciilor sociale de bază”, bazat pe evaluări succesive de proiecte și
activitatea unor g rupuri de lucru, UNICEF 2009,
Mihai Magheru (coord.) „Descentralizarea sistemului de protecție socială din
România – analiză cu privire la principalele probleme din domeniul asistenței
sociale”, desk -review și analiză legislativă, UNICEF, 2010
295. MANAGEM ENTUL DE CAZ (DIAGNOZA, INTERVENTIE SI EVALUARE)
EXEMPLE DE BUNE PRACTICI
Complexitatea managementului de caz poate fi mai bine înțeleasă prin delimitarea
caracteristicilor sp ecifice acestuia.
O abordare din această perspectivă au întreprins -o Ridgely și Willenbring (1992), care au
analizat cinci modele ale managementului de caz pornind de la o serie de 12 dimensiuni:
1) durata;
2) frecvența contactului cu clientul;
3) proporția num ărul de cazuri pentru un angajat;
4) focalizarea pe serviciu;
5) tipul de serviciu;
6) disponibilitatea;
7) locul;
8) direcționarea clientului;
9) advocacy și îndrumarea spre servicii alternative;
10) nivelul de instruire în management de caz ;
11) autoritatea în management ul de caz ;
12) structura echipei managementului de caz.
Aceste dimensiuni pot folosi la organizarea mana gementului de caz și la evaluarea
sa prin operaționalizarea fiecărei dimensiuni .
1. Durata cazului
Această dimensiune a managementului de caz este depende ntă de caracteristicile
programului, de efectele anticipate ale intervenției și de resursele disponibile.
Exemplu:
În cazul intervenției în situație de criză, care urmărește evitarea abandonului și
instituționalizarea copilului, durata acesteia este lim itată de la câteva săptămâni
până la câteva luni. Intervenția asistentului social este temporară și urmărește
echilibrarea sistemului client prin sprijin, suport moral și material, identificarea
unor soluții, mobilizarea resurselor clientului etc.
Furnizo rii de servicii sociale folosesc această dimensiune a managementului de caz
pentru a stabili reguli clare pentru toți potențialii beneficiari ai serviciului respectiv.
Exemplu:
Cele mai multe centre maternale din România au stabilit perioada de maxim șas e
luni de găzduire și asistență pentru mame și copil și, în cele mai numeroase cazuri,
perioada de trei luni de urmărire post găzduire; managementul de caz în programe de
adopție națională fixează, conform legislației, termenul -limită de doi ani de urmărir e
post adopție etc.
Există situații în care toate cazurile instrumentate într -un anumit serviciu social au o
perioadă de asistență raportată nu la un termen -limită, ci la nevoile clientului . Cazul este
considerat încheiat atunci când beneficiarul serviciul ui oferit nu mai are nevoie de acesta.
De exemplu, în cadrul programelor de integrare profesională a tinerilor ce au
terminat o forma de educație vocațională, managementul de caz este oferit numai
până în momentul în care clienții și -au găsit un loc de mu ncă; consilierea pre – și
posttestare HIV are o durată limitată în cazul în care persoana testată nu este
seropozitivă, nu mai are nevoie de suport oferit în cadrul acestui serviciu etc.
30Pentru unele programe, sunt oferite servicii profesioniste pe o perioa dă stabilită în
funcție de limita minimă de timp în care trebuie oferite servicii pentru diferite categorii de
clienți.
Exemplu :
Există programe de reintegrare a foștilor deținuți care beneficiază de servicii de
consiliere pe o perioadă de minim șase lun i; alte programe, cum ar fi reintegrarea
socială a victimelor traficului de ființe umane, care stipulează asistență pentru
perioade mai mari (minim 12 luni).
Aceste perioade minime pentru asistență sunt stabilite în funcție de rezultatele obținute
în prog rame similare. Este adevărat că, uneori, limitele acestea sunt dependente și de
resursele materiale, financiare și umane disponibile, dar e important ca aceste limitele să
fie fixate în funcție de rezultatele maxime pe care le poate avea intervenția specia lizată și
de reducerea riscului de recidivă.
Din cercetările privind supervizarea apreciativă putem observa că o intervenție pe o
perioadă mai scurtă de trei luni pentru reducerea riscului de abandon al copilului este
ineficientă.
De asemenea, există ser vicii sociale care nu au fixată o limită de timp ca formă
de management al intervenției.
Exemplu :
Cele mai multe programe de acest fel se adresează diferitelor categorii de
persoane dependente: persoane cu dizabilități, persoane vârstnice, în general
asistați ai căror probleme se pot doar remedia dar nu dispar în
totalitate(dizabilitatea, vârsta) etc.
Managementul de caz nu stabilește o limită minimă sau maximă, nici o perioadă
optimă pentru intervențiile specializate. Acestea sunt oferite în funcție de nevoi, dar și
de potențialul beneficiarilor .
Am văzut că, în condițiile în care nu sunt dezvoltate anumite servicii pentru diferite
categorii de persoane, practica asistenței sociale ne ajută și chiar ne obligă să ajungem la
stabilirea unor durate optime de intervenție.
De aceea, atunci când nu dispunem de multă experiență în oferirea unor servicii
specializate, este necesară evaluarea periodică a activităților desfășurate, a
rezultatelor de implementare și a celor de impact pentru stabilirea acestei peri oade
optime de intervenție .
2.Intensitatea frecvenței contactului cu clientul
Analizând ceea ce se întâmplă în relația manager de caz – client, ne dăm seama că
frecvența întâlnirilor are un rol important atât în stabilirea și consolidarea relației,
cât ș i în evitarea dependenței care se dezvoltă în general în această relație.
Teoreti cienii și practicienii asistenței sociale consideră că această frecvență poate fi
stabilită atât în funcție de nevoile clientului, de potențialul său, cât și de rezultatele
așteptate într-o anumită perioadă limitată.
Sunt programe în care managerul de caz se întâlnește zilnic cu clientul său, mai
ales în anumite perioade (de exemplu, poate fi un caz în situație de criză ce debutează cu
întâlniri zilnice, plasamentul unui cop il la asistentul maternal presupune contacte zilnice
imediat după plasament, la fel și consilierea unei persoane instituționalizate, mai ales în
prima perioadă.
Alte servicii sociale presupun întâlniri lunare sau chiar trimestriale.
31Exemplu :
Evaluarea pr ogresului înregistrat în cazul unei adopții naționale se face
trimestrial .
Sunt și servicii în care managementul de caz se stabilește de la o intervenție la alta,
în funcție de nevoile clienților, fără a exista o frecvență standard stabilită.
Servicii le mobile oferite la domiciliu pentru copiii cu dizabilități oferă un
exemplu în acest sens; sunt situații în care managerul de caz se deplasează
săptămânal, în altele lunar, în funcție de nevoile fiecăruia în parte, și rolul acestuia
este de a contacta și a c oordona echipa de specialiști ce oferă servicii specifice
(logopedic e, kinetoterapie, ergoterapie etc.).
3. Proporția numărul ui de cazuri pentru un manager de caz
Calitatea și eficiența unui manager de caz sunt condiționate și de numărul de
clienți pentr u care lucrează. De aceea, încărcătura cazuistică trebuie să fie fixată în
funcție de tipologia clienților, de specificul serviciilor, de obiectivele intervenției.
Se consi deră o proporție mică de cazuri pentru un număr mediu de 18 -20 de cazuri
active raportate la un manager de caz.
Este exemplul unui asistent social ce se ocupă de o rețea de asistență
maternală pentru care oferă servicii diverse. Peste acest număr, practica a
demonstrat că eficiența și calitatea serviciilor oferite de asistentul social scade
vizibil.
Proporția numărului de cazuri este mare dacă managerul de caz lucrează cu un
număr mare de persoane, fără să fie afectată calitatea serviciilor oferite; de exemplu, un
număr mediu de 45 de cazuri active de cazuri de familii aflate în progr ame de prevenire a
abandonului și a instituționalizării prin menținerea copilului în familie poate fi considerat
optim;
Un număr mai redus de cazuri înseamnă slaba ocupare a poziției de către
asistentul social, iar un număr mai mare reprezintă o piedică în oferirea unor
servicii de calitate.
4.Tipul de serviciu
În funcție de tipul de serviciu oferit, se poate vorbi de un management de caz prin
care se asigură de către aceeași instituție o paletă larg ă de servicii pentru clienți și de un
management al se rviciilor oferite de alte instituții, de management de caz în cadrul unor
servicii specializate.
Un criteriu utilizat pentru specificarea unor categorii diferite de management de caz
este cel referitor la numărul persoanelor care primesc în același timp s ervicii de la
managerul de caz; din acest punct de vedere, întâlnim servicii oferite grupurilor de
clienți cum ar fi:
grupurile de suport,
grupurile terapeutice,
grupurile de educație parentală etc.
și servicii personalizate cum ar fi serviciile de cons iliere și sprijin pentru femeia
gravidă predispusă la abandonul copilului.
5.Disponibilitatea
32
Există servicii sociale care oferă asistență 24 de ore pe zi, cum ar fi:
adăposturile pentru victimele violenței domestice, centrele de primire în regim de
urge nță, prevenirea și combaterea abuzului asupra copilului, telefoanele de tip help-
line etc,
Unele servicii sunt oferite doar în timpul programului obișnuit de lucru (de exemplu,
serviciul de consiliere și sprijin pentru părinți, serviciul de prevenire a a bandonului) , iar
altele sunt în timpul de lucru normal și atunci când apar evenimente deosebite (de exemplu,
serviciul de protecție a copilului în regim de asistență maternală).
6. Locația unde se oferă serviciul
Din perspectiva locației serviciilor ofe rite, întâlnim:
a) servicii oferite la birou (de exemplu, servicii de consiliere a victimelor violenței
domestice, a tinerelor mame, servicii de informare etc.);
b) servicii oferite la birou și pe teren (serviciul de adopție, care presupune lucrul cu
familia, inclusiv evaluarea acesteia la domiciliu, serviciul de asistență maternală,
serviciul de intervenție în caz de abuz asupra copilului etc.);
c) servicii oferite numai la domiciliul clienților (servicii mobile pentru copiii cu
dizabilități și părinții acestora , servicii la domiciliu pentru persoane de vârsta a treia
etc.);
d) servicii oferite prin telefon și Internet (servicii telefonice de tip help-line
consiliere on -line, servicii de informare și consultanță etc.);
e) servicii oferite în comunitate , în principal campaniile de informare -educare –
comunicare, de mobilizare a comunității, campaniile de sensibilizare a comu nității , etc.
7.Orientarea clientului
Din acest punct de vedere, managementul de caz este influențat de modul în care sunt
direcționați clienții s pre diferite servicii sociale; în unele cazuri, clienții sunt orientați
spre servicii oferite în comunitate de alți furnizori de servicii; în altele, sunt direcționați
spre servicii oferite de organizație și, nu în ultimul rând, există situații în care cli enții sunt
sprijiniți să -și stabilească obiective, să -și planifice și să decidă în ceea ce privește
desfășurarea unor activități.
Cu alte cuvinte, această dimensiune a managementului de caz clarifică, în final, cine
sprijină clientul pentru a-și rezolva problemele; poate fi organizația din care managerul de
caz face parte, pot fi alte instituții din comunitate sau însuși clientul.
338. Advocacy și îndrumarea spre servicii alternative
Advocacy este un set de activități destinate sprijinirii clienților sau beneficiarilor de
servicii sociale pentru a -și rezolva problemele prin influențarea deciziei la nivelul
autorităților.
Cele mai răspândite forme de advocacy realizate de managerii de caz sunt:
advocacy de caz și advocacy de grup .
Primul proces vizează a jutarea unei persoane dezavantajate, vulnerabile sau
marginalizate prin activități specifice de influențare a deciziei autorităților.
Al doilea proces urmărește modificarea unei situații care afectează un număr mai
mare de persoane și care presupune promo varea adoptării unor noi practici instituționale,
a modificărilor legislative etc.
Managerul de caz se implică în advocacy de grup atunci când descoperă
elemente comune la un număr mare de persoane care generează o problemă, iar
rezolvarea acesteia presup une o intervenție colectivă .
Practic, acest proces urmărește creșterea accesului persoanelor la serviciile oferite în
cadrul comunității, promovarea unor noi servicii care să răspundă unor nevoi ale populații
și unor cereri explicite pentru astfel de serv icii, găsirea unor alternative în situația în care
nu există suficiente servicii comunitare, stimularea, susținerea și acompanierea clienților
în obținerea drepturilor legale.
9. Nivelul de instruire în management de caz
În standardele de calitate privi nd managementul de caz sunt prevăzute condiții în
ceea ce privește pregătirea și nivelul de studii ale managerilor de caz; standardul 9 (vezi
Anexa 4 Legea 272/2004) prevede explicit aceste condiții pentru ca o persoană să fie
manager de caz :
să aibă stu dii superioare în asistență socială și experiență de cel puțin trei ani
în servicii pentru copil și familie ;
au prioritate la angajare profesioniști cu pregătire specială în managementul
de caz și cei cu experiență specifică pe serviciul respectiv.
Standardele minime obligatorii în managementul de caz acceptă și posibilitatea ca
persoanele care au studii socioumane, altele decât de asistență socială, să ocupe poziția
de manager de caz, dar trebuie să aibă „experiență de cel puțin cinci ani în serviciile pentru
copil și familie" (Ordin nr. 69/2004), punând accent și pe pregătirea specifică în
managementul de caz.
10. Autoritatea în managementul de caz
Autoritatea managerului de caz este dată și de poziția sa de intermediar între clienți
și diferite serv icii sociale, de funcțiile pe care le îndeplinește în instrumentarea cazurilor.
Managerul de caz „asigură implicarea și conlucrarea, pe parcursul tuturor
etapelor managementului de caz, a unei echipe de profesioniști, de regulă
multidisciplinară și, după c az, inter -instituțională, precum și intervenția punctuală a
unor specialiști colaboratori atunci când este necesar" (Ordin nr. 69/2004).
Managerul de caz este responsabil cu această colaborare instituțională și reprezintă
un motor pentru inte grarea servi ciilor existente în comunitate, pornind de la nevoile
clienților și de la identificarea modalităților de rezolvare a problemelor acestora.
Din acest punct de vedere, această dimensiune a managementului de caz identifică
grade diferite de autoritate în ser viciile sociale ; există servicii în care managerul de caz are
34autoritate ridicată și control administrativ, în alte servicii managerii de caz au puțină
autoritate, mai mult o funcție de persuasiune și mediere, iar în altele au inclusiv autoritate
financia ră.
Autoritatea managerului de caz este construită de modul în care mana gementul
instituției gândește serviciile oferite și rolul managerului de caz în cadrul acestor servicii.
11. Indicatori ai calității managementului de caz
Managementul de caz are ca scop eficientizarea intervenției sociale pentru îmbună –
tățirea calității serviciilor prin referire la resursele comunitare, îndeplinirea plani ficării,
obținerea rezultatelor dorite, evaluarea practicii sociale întreprinse în cadrul lucrului de
caz, mod ul de organizare și eficiența lucrului în echipă, colaborarea cu factorii implicați în
rezolvarea problemei clientului, educația familială și individuală și întreprinderea unor
campanii de advocacy de caz sau de grup.
Calitatea managementului de caz poate fi măsurată și apreciată în funcție de trei direcții
principale:
a) nivelul rezolvării problemei;
b) procesul de management;
c) satisfacția clientului.
a) Nivelul rezolvării problemei poate fi evaluat prin modul în care au fost stabilite
obiective tan gibile și gradul de atingerea acestora, prin măsurarea schimbărilor
intervenite în situația beneficiarului în funcție de obiective stabilite și prin sesi zarea
schimbărilor din comportamentul beneficiarului și reducerea dependenței față de
serviciile oferi te.
Pentru a evalua modul în care serviciile au răspuns nevoilor clienților și impactul pe
care l -a avut serviciul oferit beneficiarilor, se stabilesc indicatori cantitativi și calitativi capabili
să măsoare modificările survenite în rândul clienților ser viciilor sociale.
La acest nivel, este vorba despre o evaluare de impact care măsoară modificări, în
funcție de indicatori obiectivi,
b) Procesul de management – calitatea acestuia poate fi măsurată prin nivelul
costurilor serviciilor oferite către benef iciar (calculul cost per beneficiar), prin
evaluarea nivelului de utilizare a resurselor disponibile și aprecierea adecvării
serviciilor oferite la nevoile clientului.
Pentru evaluarea procesului de management pot fi utilizate mai multe criterii: al
perti nenței, al confor mității, al eficacității și al eficienței.
Criteriul pertinenței are ca efect adecvarea dintre obiectivele propuse pentru
rezolvarea problemei clienților și activitățile întreprinse în cadrul procesului de
management de caz.
Criteriul c onformității urmărește să aprecieze măsura în care ceea ce se
desfășoară este conform activității dorite .
De multe ori, există tendința de a face o disociere între ceea ce se face efectiv
și ceea ce se afirmă .
Orice evaluator a l procesului de management din cadrul instituției sau din afara
ei trebuie să urmărească în detaliu dacă activitatea care se desfășoară este conform ă
exigențelor afirmate ale serviciului în cauză.
Urmărirea acestui criteriu conduce, în primul rând, la aprecierea calității serviciil or
sociale propuse.
35Criteriul eficienței este, poate, cel mai cantitativ criteriu deoarece urmărește
măsurarea modului în care activitatea desfășurată în managementul de caz produce
rezultatele așteptate în cadrul celui mai bun raport posibil calitate/co st.
c)Satisfacția clientului – este evaluat modul în care beneficiarul caracterizează
serviciile primite, gradul de satisfacție față de acestea și față de rezultatele obținute.
Analiza modului cum percep clienții serviciile sociale oferite de agenție este un
indicator al oricărui proces de evaluare a calității acestor servicii .
Cerințele managementului de caz creează condiții pentru îmbunătățirea calității
serviciilor oferite de diferite instituții de asistență socială și adaptarea permanentă a
acestora l a nevoile și solicitările existente.
Din punctul de vedere al macropracticii în asistența socială, managementul de caz
reprezintă o orientare personalizată către client și o premisă importantă a dezvoltării unor
servicii integrate pentru diferite categor ii de populații vulnerabile și defavorizate,
considerate mai eficiente și mai puțin costisitoare.
Modelele prezentate reprezintă o încercare de clasificare pe baza unor documentări
teoretice și a unei experiențe practice, de promovare a unor noi modele d e acțiune
capabile să dezvolte capacități instituționale și personale de răspuns la situațiile cu care
se confruntă asistenții sociali în practica lor profesională.
36INSTRUMENTE DE EVALUARE ȘI INTERVENȚIE
A. Ghid pentru evaluarea familiei în studiu și întocmirea planului de intervenție
I. Faza inițială
Descrierea sistemului client – familia
I.Explorare
1.Natura trimiterii – cum a ajuns asistatul la instituție
2.Problema așa cum este percepu tă de asistat
3.Problema așa cum este ea definită de sisteme semnificative cu care
interacționează sistemul asistatului.
4.Problema așa cum este percepută de asistentul social
a.evaluarea realității obiective a asistatului
b.evaluarea realității subie ctive a asistatului
5.Problema asupra căreia se va lucra:
a.problema sau partea problemei pe care asistatul o consideră cea mai
importantă sau cu care asistatul vrea să înceapă
b.problema sau partea problemei considerată de asistentul social cea mai
critică sau care trebuie tratată mai întâi
c.problema sau partea problemei, care în baza judecății asistentului social
poate fi cel mai repede soluționată
d.problema sau partea problemei care se încadrează în interiorul limitelor
mediului/ locului de muncă
II.Capacitatea sistemului asistatului – familiei
Pentru această secțiune se va evalua sistemul familiei asistate urmând una din
secțiunile de mai jos:
a.stadiul ciclului vieții familiale al familiei respective și problemele cu care se
confruntă sau proble mele ce se interferează, provoacă sau interacționează
problema actuală
b.contextul cultural al familiei și relevanța acestuia pentru problema curentă
c.rolurile membrilor familiei
d.regulile familiei
e.granițele familiei
f.subsisteme ale familiei
g.eficacitatea satisfacerii nevoilor emoționale ale membrilor familiei
h.scopurile membrilor familiei
i.valorile familiei
j.situația socio -economică
k.nivelul de educațiea membrilor familiei
III.Stabilirea contactului cu sistemul familial
Împreună cu asistatul, familia acestuia asistentul social participă la definirea
problemei, explorarea și evaluarea, stabilirea priorităților și a planului de intervenție, a
stategiei inițiale:
a.împărtășirea definirii problemei curente
b.acordul mutual asupra scopurilor și sarcinilor
c.acordul asupra planului de intervenție
d.rolurile asistatului și a asistentului social
e.aspectele culturale care vor fi luate în considerare
f.motivația asistatului și a familiei acestuia
g.metodele de intervenție ce vor fi folosite
37 h.timpul de lucru ce va fi alocat acestei probleme.
II. Faza orientată spre schimbare/intervenție
În această secțiune asistentul social va trebui să prezinte un plan pentru
desfășurarea muncii cu asistatul, respectiv familia, bazată p e diagnosticarea problemei
evaluate în faza inițială.Această stategie ar trebui să indice dacă planul de intervenție va
trata:
a.tranzițiile vieții
b.problemele legate de nevoi și mediu
c.modelele de comportament maladaptative (defectuoase)
d.scop urile ( de preferat prezentate sub forma unui tabel)
Problema inițială
sau părți ale
problemei Scopul/Obiectivul de
preferat bine formulate și
realiste Intervenția
detailată în pași
mici Termenul limită
pentru realizarea
obiectivului propus
III.Faza de încheiere – terminarea relației de asistență socială
În această etapă asistentul social trebuie să poată răspunde la următoarele
întrebări:
Care este planul său pentru a încheia relația de asistență?
Ce factori ar indica necesitatea încheierii relației ?
Cum s -ar putea pregăti atât asistatul cât și asistentul social pentru încheierea
relației?
Ce preocupări por exista privind incheierea relației de asistență socială atât din
partea asistatului cât și a asistentului social?
B. Model de sumarizare a diagn osticului și intervenției sociale în cadrul familiei
1. Structura familiei
a.date personale și familiale
b.forma legală
c.componența numerică
d.date de stare civilă
2. Istoricul familiei
a.când s -a constituit familia/cuplul
b)evenimentele impo rtante din viața familiei
c)crizele prin care a trecut familia
3. Starea de sănătate a familiei
a.existența unei deficiențe
b.disfuncții ale familiei ca urmare a unor accidente sau boli
c.expertiza medicală a capacității de muncă și acțiunile de rein tegrare
profesională a persoanelor cu dizabilități
d.capacitatea familiei de a asigura condiții optime pentru restabilirea sănătății
și capacității de muncă
38e.problemele familiale sau dezorganizarea datorate prezenței persoanelor cu
deficiență senzorială, motorie sau neuro -psihică.
4. Funcționarea socio -economică a familiei
a. condițiile de locuit
b.forma de proprietate a locuinței
c.dotarea cu utilități a familiei (mobilier,aparatură electronică)
d.condițiile de igienă a locuinței
e.status economi c
f. veniturile și cheltuielile familiei
5. Relațiile familiale
a.funcționarea personală în interiorul familiei
b.relațiile dintre soți/parteneri; funcționarea maritală
c.relațiile dintre generații
d.relațiile dintre persoanele cu deficiențe și ce ilalți membrii ai familiei
Starea civilă a mamei
adolescentă -mamă
singură
necăsătorită
divorțată
văduvă
separată temporat sau părăsită de soț
Starea civilă a tatălui
văduv
părăsit sau separat de soție
divorțat, are sau nu are în sarcină creștereași educ area copiilor
6. Funcționarea parentală: carențe educativ pedagogice
– încredințarea copiilor în caz de divorț
7.Starea morală a familiei
a.alcoolism sau alte toxicomanii
b.vagabondaj
c.cerșetorie
d.prostituție
8.Forme de intervenție socială pe ntru rezolvarea problemelor familiei
a.intervenții directe
b.informarea și trimiterea la alte instituții
c.managementul cazului
d.munca în echipă
e.intervenții indirecte
39C. Dimensiuni ale intervenției în cadrul familiei
DIMENISIUNI NOȚIUNI CHEIE
1. Rezolvarea problemei Există două tipuri de probleme:
intrumentale și afective
Procesul are șapte etape:
1.identificarea problemei
2.comunicarea problemei persoanei
potrivite
3.dezvoltarea acțiunilor alternative
4.alegerea strategiei de acțiune
5.intervenția/acțiunea
6.urmărirea sau monitorizarea intervenției
7.evaluarea rezultatelor
Postulat:
-cel mai eficient: realizarea celor 7 etape
-cel mai ineficient: imposibilitatea
recunoașterii problemei, nu se poate
atinge nici prima etapă
2. Roluri -Două tipuri de funcționare a familiei:
necesare și altele
-Două spații de funcționare a familiei:
instrumentală și afectivă
-Grupuri de funcționare familială necesare
A.Instrumentale
1.asigurarea bunurilor materiale
B.Afective
1.îngrijire și sprijin
2.obținerea plăceri sexuale pentru adulți
C.Mixte
1.dezvoltarea deprinderilor practice
necesare vieții de zi cu zi
2.sisteme de sprijin și organizare
-Alte acțiuni familiale
Adaptarea bună sau mai puținbună la
mediul schimbat.
-Măsurarea funcționării roluril or se
întâmplă prin observarea modului în care
sunt împărțite responsabilitățile în cadrul
familiei, cum este abordată problematica
răspunderii.
40 Postulat:
-cel mai eficient: când funcțiile familiale
sunt bine definite și responsabilitatea vine
din inter ior
-cel mai puțineficient: când funcțiile
familiale nu sunt împărțite sau/și
responsabilitatea fiecărui membru nu este
definită.
3. Sensibilitatea afectivă -Există două grupe: sentimente de
bunăstare și sentimentele ce apar în
situații de criză
Postulat:
-cel mai eficient: când gama totală de
reacții corespunde în intensitate și calitate
cu stimulii declanșatori
-cel mai puțineficient: când această gamă
este foarte restrânsă (1 -2 sentimente)
și/sau denaturată prin intensitate și calitate
față de stimulul declanșator.
4. Implicarea afectivă Scala implicării conține șapte situații:
1.lipsa implicării
2.implicarea lipsită de sentimente
3.implicarea inconsistentă
4.implicarea narcisistă
5.implicarea empatică
6.implicarea exagerată
7.implicarea simbiotică
Postulat:
– cel mai eficient: implicarea empatică
– cel mai ineficient: implicarea simbiotică și
lipsa implicării
5. Controlul comportamental Se referă la trei situații:
1.situații periculoase
2.trăirea și exprimarea nevoilor și
impulsurilor psihologice (mâncatu l, băutul,
dormitul, agresivitatea, sexul)
3.comportamentul interpersonal social în
cadrul și în exteriorul familiei.
Standardul comportamentului aprobat este
definit de patru stiluri:
-rigid
-flexibil
-laissez -faire sau permisiv
-haotic
Postulat:
-cel mai eficient: stilul flexibil
-cel mai puțineficient: stilul haotic
(Adaptat după N.B.Epstein – D.S.Bishop, pe baza modelului McMaster)
41 Bibliografie :
Abric, J. -C. (2002), Psihologia comunicării , Iași, Editura Polirom.
Alexiu, M. (2003), “ Valori și faze ale acțiunii în asistența socială” în G. Neamțu
(coord.), Tratat de asistență socială, Iași, Polirom, pp. 319 – 365.
Bocancea, C. (1999), “Asistentul social și sistemul client” în C. Bocancea, G.
Neamțu, Elemente de asistență socială, Iași, Editura Polirom , pp. 79 -91.
Crystal, D. (1975), “Paralinguistics” în The Body as a Medium of Expression, New
York, E.P.Dutton & Co. Inc., pp.162 – 174.
Cornelius, H.; Faire, S. (1996), Știința rezolvării conflictelor . București, Editura
Știință și Tehnică.
Cuilenburg, J .J.; Scholten, O.; Noomen, G. W (1998), Știința comunicării ,
București, Editura Humanitas.
Dafinoiu, I. (2001), Elemente de psihoterapie integrativă , Iași, Editura Polirom.
Dafinoiu, I. (2002), Personalitatea – metode calitative de abordare. Observația și
interviul , Iași, Editura Polirom.
De Peretti, A; Legrand J. -A.; Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare , Iași,
Editura Polirom.
Dinu, M. (1997), Comunicarea, București, Editura Științifică.
Hall, E. (1966/1990), The Hidden Dimension , New York: Anch or Books Edition.
Ivey, A., E. (1988), Intentional Interviewing and Counselling , California, Brooks/Cole
Publishning Company, Pacific Grove, Second edition.
Lohisse, J. (2002), Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune , Iași,
Editura Poliro m.
Ludlow, R.; Panton, F. (1992), The essence of effective communication , New York:
Hemel Hempsted, Prentice Hall International.
Lupu, I.; Zanc, I. (1999), Sociologie medicală – Teorie și aplicații , Iași, Editura
Polirom, pp 102 – 126.
Nemțeanu, C. (2000 ), Comunicare sau înstrăinare?, București, Editura Gnosis.
Morys -Gieorgica, G.; Bogdańska, P. (2004), „Abilități de comunicare”, în Manual
de consiliere la distanță, București , 2004, pp. 388 – 404,
http://www.praca.gov.pl/eurodoradztwo/distance_counselling/distance%20counselli
ng/rum/manual%20dc%20ro.doc (accesta în sept. 2008)
O’Sullivan, T.; Hartley, J.; Saunders, D; Montgomery, M.; Fiske, J. (2001 ),
Concepte fundamentale din științele comunicării și studiile culturale , Iași, Editura
Polirom.
Rivers, D. (2001), The Seven Challenge – A Workbook and Reader About
Communicating More Cooperatively , August, 2001, www.coopcomm.org/orderbook
(accesat în ian. 2007).
Poledna, S. (2001), “Metode de lucru cu infractorii. Interviul“ – în Manualul
consilierului de reintegrare socială și supraveghere – coord. I. Durnescu, Craiova,
Editura Themis.
Stanton, N. (1995), Comunicarea, București, Societatea de Știință și Tehnică S.A.
Teodorescu, H. N. (2005), „Îmbunătățirea aspectelor prozodice în sinteza text -to-
speech pentru limba română”, în Revista de Politica Stiintei si Scientometrie –
Număr Spec ial 2005, h ttp://frf.cncsis.ro/documente/87A2105.doc . (accesat în oct.
2008).
Tran, V.; Stănciugelu I. (2007), Teoria comunicării , București, Editura
comunicare.ro.
42 Trohin, E. (2006), Particulari tăți lingvistice ale comunicării în Internet , Teza de
doctor în filologie, Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău.
Vârgolici, N. (2003), Redactare și corespondență , București, Editura Universității
din București, versiune on -line:
http://ebooks.unibuc.ro/StiinteCOM/comunicare/index.htm (accesat în oct. 2008).
www.citylink.co.nz/information/network.html
http://www.deklausen.ro/articol.aspx?aid=3&cid=2
43APLICA ȚII
TEMA 1
1. Analizarea și dezbaterea fiecărui titlu din Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Euro pene
2. Analizarea și dezbaterea fiecărui titlu din DECLARATIA UNIVERSALA A
DREPTURILOR OMULUI
TEMA 2
1. Dezbaterea pe marginea subiectului : scăderea natalită ții si eficientizarea
politicilor pro -nataliste.
2. Analizarea modelelor de politici familiale în uniune a Europeană
3. Prezentarea unor situa ții de discriminare în func ție de gen
TEMA 3
1. Analizarea si dezbaterea RAPORTUL AL FEDERATIEI ORGANIZATIILOR
NEGUVERNAMENTALE PENTRU COPIL – FONPC
TEMA 4
1. Identificarea situatiilor de risc în cazul familiei și a copilului.
TEMA 5
1.Prezentarea unui item al managementului unui caz în domeniul protecției
drepturilor copilului
2. Identificarea modalita ților de aplicare a managementului de caz (pe un caz
real sau fictiv) în concordan ță cu standardele minime obligatorii privind
managementul de caz în protec ția copilului.
RESURSE PENTRU APLICAȚII:
TEMA 1. Analizarea și dezbaterea fiecărui titlu din Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene
-vezi anexele 1 și 2 CD
TEMA 2 : Cum ajungem la egalitate de șanse?
1. Cu aj utorul legilor, al institu țiilor și al organiza țiilor de profil a codurilor de
etică
a. Legi:
· Conven ția ONU privind eliminarea tuturor formelor de discriminare fa ță de
femei (CEDAW), 1979
· Declara ția de la Bejing a Conferin ței Mondiale privind condi ția femeilor în
lume, 1995
· Carta Socială Europeană, 1996
· Legea privind acordarea concediului paternal, nr. 210/1999
· Ordonan ța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sanc ționarea
44tuturor formelor de discriminare
· Legea nr. 202/2002 privind egalita tea de șanse între femei și bărba ți
· Constitu ția României, 2003
· Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie
b. Institu ții:
· Consiliul Na țional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), din 2001.
· Agen ția Na țională pentr Egali tate de anse (ANES), 20052009,
actual în subordina Guvernului.
c. Organiza ții de profil
· Societea de Analize Feministe AnA44
· Centul Parteneriat pentru Egalitate
· Centul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen FILIA
· Centrul Educa ția 2000+.
· Asocia ția Femeilor Rome
· Romani Cris
· Funda ția anse Egale pentru Femei
· Pro Women.
· Asocia ția Femeilor din România
· Organiza ții ale femeilor în partidele politice din România
d. Coduri de etică
Codurile de etică sunt de regulă profilate pe tipul de institu ții sau firme în
care acestea se aplică. Ele prebuie să con țină prevederi explicite privind:
· Nediscriminarea femeilor
· Politicile afirmative ale firmelor și institu țiilor pentru asigurarea egalită ții de
șanse (vezi mai jos).
· Prevederi privind prevenire a și sanc ționarea hăr țuirii sexuale (vezi mai jos).
2. Cu ajutorul politicilor educa ționale
a. Ac țiunea afirmativă
Acțiunea afirmativă desemnează orice politică institu țională menită să deschidă domenii
tradițional dominate de bărba ți. Ea constă în următoa rele:
(1) propor ția angaja ților (admi șilor) întro firmă, școală, facultate etc să fie echivalentă cu
propor ția candida ților func ție de sex;
(2) la competen ță egală, între femei și bărba ți sunt preferate femeile;
(3) interzicerea segregării pe sexe a locu rilor de muncă și a publicită ții făcute acestora;
(4) cre șterea salariilor în domeniile dominate de femei pe principiul valorii comparabile (a
muncilor desfă șurate în aceste sectoare dominate de femei, care sunt mai prost plătite, în
compara ție cu muncile desfă șurate în sectoare bine plătite vezi de exemplu scăderea
comparativă a salariilor în mediul universitar pe măsura feminizării acestuia).
Argumentele aduse împotriva ac țiunii afirmative pot fi rezumate după cum urmează:
1. Favorizarea femeilor în nume le unei nedreptă ți trecute (a unei discriminări trecute)
înseamnă nedreptă țirea prezentă a bărba ților. Dacă orice discriminare este prima facie
condamnabilă, atunci și acțiunea afirmativă este condamnabilă.
2. Mecanismele pie ții trebuie lăsate să ac ționeze nestingherit. Faptul că femeile tind să se
concentreze în sectoare prost plătite, sau că unele preferă munca casnică, este alegerea
lor personală. Dacă doresc să fie mai bine plătite să se orienteze spre munci mai bine
plătite. Principiul valorii comparab ile a muncilor (din sectoare cu diferen țe de salarii
semnificative) nu trebuie aplicat.
3. Ac țiunea afirmativă nu conduce la reevaluarea muncii casnice. Ea este limitată la
participarea femeilor la pia ța publică a muncii. și ajută doar femeile care și au co nstruit o
carieră care o aproximează pe cea a bărba ților.
45Argumentul major adus în favoarea ac țiunii afirmative este următorul: atât timp cât
realitatea produce inegalită ți, ac țiunea afirmativă este necesară astfel încât prin
intermediul ei să se recupere ze distan țele create artificial (prin caracterul părtinitor al
institu țiilor existente etc) între femei și bărba ți. Faptul că legea consfiin țește egalitatea între
cele două sexe nu înseamnă că egalitatea este reală. Discriminările trecute se reflectă în
prezenta inegalitate de șanse, în ciuda cadrului legislativ egalitar; de aceea, principiul
meritocratic (conform căruia femeile nu ar trebui promovate prin ac țiuni afirmative) permite
perpetuarea nedreptă ților trecute în prezent.
Unul dintre efectele cele ma i benefice ale ac țiunii afirmative este faptul că multe firme,
companii, instu ții, organiza ții au adoptat în mod explicit principiul egalită ții de șanse la
angajare. Dacă maximala ac țiune afirmativă este mai pu țin populară acum, moderatul
principiu al egal ității de șanse a câ știgat tot mai mult teren. În universită ți problemele sunt
legate de masculinizarea unor domenii (cele de bussines și tehnice în special) și
feminizarea altor domenii (cele socioumane,
în special). Ocupa ții întregi tind sprefeminizare și scădere a veniturilor și p restigiului, altele
spre masculinizare, venituri și prestigiu ridicate. Este, în acest caz, posibilă introducerea
unui sistem de cote la admitere (de exemplu, minimum 40%, maximum 60% în func ție de
sex (preluare și adaptare dup ă Liliana Popescu, 2002).
b. Limbajul nonsexist
Este limbaj care prin expresiile și conota țiile sale asigură un tratament lingvistic egal,
nedescriminatoriu atât femeilor cât și bărba ților.
Începând cu deceniul al optulea au fost elaborate și editate ghid uri de limbaj
nonsexist de catre o serie de organiza ții și institu ții, în special organiza ții profesionale, și
de către universită ți. Treptat un număr din ce in ce mai mare de edituri au publicat
asemenea ghiduri, mai ales în lumea angloamerican
În societa tea contemporană occidentală, cel pu țin la nivelul discursului public, normele
limbajului nonsexist sunt generalizate și respectate. Aceste ghiduri trebuie să fie elaborate
pentru fiecare limbă în parte și nu pot fi traduse decât ca idee. Limbajul ne forme ază și ne
reflectă gândirea deopotrivă. Pentru corectarea sexismului în limbaj Ghidurile recomandă
anumite expresii (de plidă, folosirea pluralilui ei , în locul masculinului el pentru referen ții
nonspecifici
(de ex: cititorii, elevii în loc de cititorul, elevul), folosirea unor cuvinte și expresii neutre în
care substantivtul om este înlocuit de neutrul persoană. Limba română permite acordul de
gen pentru cele mai multe profesii și func ții șef-șefă, profesor -profesoară. Folosirea
masculinelor generice: copilul, elevul, omul, conducătorul, savatul, profesorul, țăranul, nu
face decat să întărească ideea că bărba ții sunt adevăra ții reprezentan ți ai umanită ții,
norma referen țială, iar femeile o deviere de la normă. Insisten ța asupra masculinizării
termenilor de autoritate conduce la situa ții ridicole, de tipul celor întâlnite în presă: Soțul
procurorului general al României a achizi ționat o ma șină în rate. Dacă fetele și băie ții vor
învăța să facă în mod corect acorduri de gen nu le va mai apărea ca o ciudă țenie
ocuparea unor pozi ții de demnitate înaltă sau practicarea unor profesii de către femei, ci
pur și simplu o practică normală. (Adaptat după Otilia Dragomir, 2002).
46c. Cum trebuie reac ționat în cazuri de hăr țuire sexuală?
De obicei persoanele care hăr țuiesc nu încetează până când nu li se atrage aten ția
sau nu sunt sanc ționate, iar victimele hăr țuirii se sfiiesc să povestească astfel de
experien țe de teamă că nu vor fi crezute sau că vor fi condamnate că au avut un
comportament provocator care a atras hăr țuirea. Prin urmare este necesar ca persoanele
afectate de astfel de manifestări să fie încurajate să reclame astfel de cazuri. Ignorarea și
minimalizarea cazurilor de HS nu le face să dispară, ci dimpotrivă, conduc la cre șterea
inciden ței lor.
Hărțuirea sexuală poate fi oprită prin ac țiuni personale directe:
Răspunsuri directe, răspicat (tran șant) negative din partea celor afecta ți, fără scuze sau
zâmbete intimidate. Dezaprobarea trebuie comunicată clar; Dac ă este greu să vorbim
unui hăr țuitor, îi putem scrie solicitândui să înceteze, păstrând o copie datată a scrisorii și
consultând în acest sens consilierul/a pe probleme de hăr țuire;
Consiliul de etică trebuie să păstreze un dosar al faptelor, pentru a putea verifica
eventuala repeti ție din partea acele iași persoane.
În cazul minorilor, un adult: părinte, tutore, profesor poate și adesea trebuie să preia
aceste ac țiuni în locul și în numele victimei.
Tentativa de corupere sexuală poate să fie oprită întrun mod asemănător.
Răspunsul la incidente
Dacă cin eva se consideră afectat de HS se adresează persoanei desemnate să rezolve
astfel de cazuri sau unei persoane care o poate reprezenta printro rezolu ție potrivită și
promptă (informală sau formal disciplinar
O rezolvare informală înseamnă medierea unui acord între păr ți, cu sau fără ca ele să se
întâlnească direct. O plângere formală este adresată unui organism desemnat de către
Consiliul de școlii să dea rezolu ții disciplinare, în cazul nostru, Consiliul de etică, în
cooperare cu un jurist.
Confiden țialitat ea
Hărțuirea sexuală este o problemă foarte delicată. Consilierii pentru acest gen de
probleme sunt persoanele instruite să dea sfaturi, să răspundă la întrebări, să rezolve
cazurile minore și incipiente și să protejeze persoanele consiliate de orice indis creții care
le-ar putea afecta. Ei pot să facă parte din Consiliile de etică, dar nu este obligatoriu.
Consilierilor nu li se permite să dezvăluie conversa țiile pe această temă (decât în cazul
unei lezări fizice sau a unei disturbări psihice semnificative ca urmare a hăr țuirii) fără
permisiunea expresă a persoanei care a solicitat consilierea sau a reprezentantului legal
sau moral al acesteia. (Miroiu M., 2003)
Bibliografie pentru partea aplicativă:
Bălan, Elena, Elena Anghel, Marcela Marcinschi Călineci, Elena Ciohodaru, 2003,
Fete și băieți, parteneri în via ța publică și privată, Centrul Parteneriat pentru
Egalitate, Nemira,Bucure ști
Dragomir O, Elena Bălan, Cristina tefan, 2002, Formarea elevilor pentru via ța
privată , în Lazăr Vlăsceanu (coord), Școala l a răscruce. Schimbare și continuitate
în curriculumul învățământului obligatoriu , Polirom, Ia și
Grunberg, Laura, M. Miroiu, 1997, Gen si Educatie, ANA, Bucharest, 1997
Grunberg, Laura, Doina Ștefănescu, “Manifestări explicite și implicite ale genului în
programele și manualele școlare”, în Lazăr Vlăsceanu (coord),2002, Școala la
răscruce.
Schimbare și continuitate în curriculum învă țământului obligatoriu , Polirom, Ia și
47 Miroiu, Mihaela, 1998, Invatamantul romanesc azi, Gabriel Ivan, Vladimir Pasti,
Adrian Mi roiu), Polirom, Iasi, 1998
Ștefănescu, Doina, M. Miroiu, 2001, Gen și politici educa ționale, Step by Step,
Bucure ști
Ștefănescu, Doina, 2003, Dilema de gen a educa ției Iași: Polirom
TEMA 3
Analizarea si dezbaterea RAPORTUL FEDERATIEI ORGANIZATIILOR
NEGUVE RNAMENTALE PENTRU COPIL – FONPC
-vezi anexa 3 CD
TEMA 4
1. Identificarea factorilor de risc si a situatiilor vulnerabile prezentate în RAPORT AL
FEDERATIEI ORGANIZATIILOR NEGUVERNAMENTALE PENTRU COPIL – FONPC
2. Identificarea solu țiilor viabile în func ție de factorii de risc identifica ți în plan local în
funcție de cei relata ți în RAPORT AL FEDERATIEI ORGANIZATIILOR
NEGUVERNAMENTALE PENTRU COPIL – FONPC
TEMA 5
1. Dezbaterea itemilor standardului minim obligatoriu privind managementul de caz în
protec ția copilului
-vezi anexa 4 CD
48Bibliografie curs Politici privind protecția copilului și familiei :
Codul penal , Editura Hamangiu, 2010
Buzducea, D., 2005, Aspecte contemporane în asisten ța socială , Ed.Polirom, Ia și
Cojocaru , D., 2008, Copilaria și construc ția parentalită ții. Asisten ța maternală in
România , Ed.Polirom, Ia și
Cojocaru, Ș., Cojocaru, D., 2008, Managementul de caz în protec ția
copilului.Evaluarea serviciilor și practicilor din România , Ed.Polirom, Ia și
Muntean, A. .,Sagebiel, J., 2007 , Practici în asisten ța socială. România și Germania ,
Ed.Polirom, Iași
Mărginean I., 2004, Politica socială – studii 1990 -2004 , Ed. Expert, București
Neamțu, G.,(coord.), 2003, Tratat de asistență socială , Ed.Polirom, Iași
Pop L. M. 200 2,(coord.), Dicționar de politici sociale , Ed. Expert, București
Pop L. M, 2005, Politici sociale: elemente de teorie, analiză și evaluare a
politicilor sociale , Ed. Economică. București
Roth -Szamoskozi,M.,1998, Protecția copilului. Dileme, concepții și me tode,
Ed.Presa Universitară Clujană, Cluj -Napoca
Rădoi, M. 2005, Evaluarea politicilor publice , Ed. Tratonic
Zamfir Cătălin, Zamfir Elena (coord.), 1995, Politici sociale. România în context
european , Ed. Alternative, București
http://www.euractiv.ro/uniunea –
europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_18156/Protectia -familiei -in-Romania –
sprijin -financiar -dar-servicii -insuficiente.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: 1Investește în oameni [627637] (ID: 627637)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.