1ÎnEtica lui Spinoza descoperim o filosofie a salv ării fără să găsim și o doctrin ă [611848]

1ÎnEtica lui Spinoza descoperim o filosofie a salv ării fără să găsim și o doctrin ă
a conduitei, deci f ără ca problema moralei s ă fie pus ă în mod explicit. Morala
înseamn ă negativism, ea ceart ă și discrediteaz ă, considera Spinoza, umile ște ceea ce
este în numele a ceea ce ar trebui s ă fie. În fiin ța noastr ă în schimb se eviden țiază
infinitatea lui Dumnezeu aplicat ă la una din formele sale finite. Salvarea noastr ă
atârn ă de în țelegerea faptului c ă nu avem motive s ă fim salva ți, pentru c ă nimic nu
lipse ște fiin ței noastre, nimic nu este nici de ad ăugat nici de eliminat. În acest sens
trebuie s ă înțelegem de ce a Hegel sus ținut c ă „spinozismul a ucis cu adev ărat morala.
BARUCH SPINOZA (1632 – 1677) s-a n ăscut la Amsterdam, din p ărinți evrei
care se refugiaser ă acolo sub amenin țarea Inchizi ției spaniole. A fost educat ca evreu
ortodox și a studiat opera multor filosofi evrei, printre care și Maimonide, dar în 1656
a fost izgonit din comunitatea evreiasc ă pentru pretinse erezii. Și-a câ știgat existen ța
șlefuind lentile și și-a făcut prieteni în rândurile unui grup de protestan ți, denumi ți
„colegian ți” (o sect ă de preo ți). În 1661 a început s ă scrie Tratatul asupra îndrept ării
înțelegerii , în care se observ ă influen ța lui Descartes. Între 1663 și 1675 a lucrat la cea
mai important ă oper ă filosofic ă a sa Etica. Între timp a scris un tratat în ap ărarea
libert ății de gândire și de exprimare, care a ap ărut anonim în 1670 și care a șocat prin
convingerile ortodoxe; fiindu-i deconspirat ă identitatea a fost atacat și insultat în
numeroase publica ții. De și nu a fost supus la nici un fel de restric ții nu a mai publicat
a l te c ă r ți . A c o n ti n u a t l u c r u l l a p r in c i p al a s a ca r te și a r e d a c ta t și u n T r a ta t p o li ti c ,
rămas neterminat și apărut postum. A fost profund interesat de știință și matematic ă
(Etica are de altfel în subtitlu precizarea demonstrat ă dup ă metoda geometric ă).
Alături de Descartes sau Galilei a împ ărtășit convingerea c ă matematica este mijlocul
de a descoperi adev ărul în privin ța universului.
Filosoful olandez nu a z ăbovit, asemenea lui Descartes, în considera ții
referitoare la o moral ă provizorie. El a dovedit cutezan ța de a dezv ălui semnifica ția și
scopul existen ței, de a accede la zona adev ărurilor ultime de care depinde fericirea.
Aceast ă sarcin ă trebuie îndeplinit ă neîntârziat f ără a mai cerceta condi țiile de care
depinde certitudinea, iar acest țel poate fi atins întrucât dispunem deja de o
cunoa ștere care ne ofer ă întotdeauna o norm ă ideal ă a adev ărului: matematica,
gândirea ordonat ă. Putem dispune astfel de o cunoa ștere real ă, constând într-o
înlănțuire de adev ăruri și capabil ă să ne arate c ăile și idealul vie ții morale. Nu trebuie
decât s ă deducem totalitatea cuno ștințelor dintr-o idee primordial ă din care s ă derive
toate celelalte idei, o idee simpl ă, clar ă în cel mai înalt grad, al c ărei adev ăr să fie
absolut incontestabil. O asemenea idee nu poate proveni din experien ță, e necesar s ă
pornim de la o idee care s ă fie opera ra țiunii.VII. ETICA LUI BARUCH SPINOZA

2I I I . P r i n s u b s t a n ț ă î nțe l e g c e e a c e e x i s t ă î n s i n e și e s t e î n țe l e s p r i n s i n e
însuși; adic ă acel lucru al c ărui concept nu are nevoie de conceptul altui
lucru, din care s ă trebuiasc ă să fie format.
VI. Prin Dumnezeu în țeleg existen ța absolut infinit ă, adic ă substan ța
a l căt u i tă d i n t r – o i n f i n i t a t e d e a t r i b u t e , f i e c a r e d i n t r e e l e e x p r i m â n d o
esență etern ă și infinit ă.
SPINOZA – Etica
Spinoza socotea c ă dacă am putea ști adev ărul asupra realit ății lucrurilor, am
putea s ă acționăm cum trebuie pentru a atinge starea de beatitudine. Baza c ăutării
adev ărului este conceptul de substan ță: ceea ce exist ă în sine și nu depinde de nimic
altceva în privin ța existen ței sale. Dumnezeu este singura fiin ță necesar ă, dar nu și
distinct ă de lume (exist ă o singur ă substan ță , orice alt ă substan ță nu î și poate datora
existen ța decât lui Dumnezeu, nefiind astfel autodependent ă). Dumnezeu este
imanent lumii, iar lucrurile individuale sunt moduri sau modific ări ale lui Dumnezeu:
singura realitate este Dumnezeu sau natura (Deus sive natura). Aceast ă identificare a
lui Dumnezeu cu universul fizic i-a șocat pe contemporanii lui Spinoza. Acest concept
se desprinde de Dumnezeul simplei credin țe religioase. Dar dac ă substan ța este prin
d e f i n i ți e c e e a c e n u d e p i n d e d e n i m i c a l t c e v a , a t u n c i a p r o c l a m a l u m e a d r e p t o
substan ță distinct ă de creatorul ei conduce la o contradic ție. De aceea, subliniaz ă
Spinoza, creatorul și întreaga sa crea ție trebuie s ă fie o singur ă substan ță. O idee
complet ă și adecvat ă a lui Dumnezeu, din perspectiva cunoa șterii umane dezv ăluie
două atribute divine: acesta poate fi conceput din perspectiva întinderii (res extensa )
și agândirii (res cogitans ). Dumnezeu sau realitatea poate fi conceput în aceste dou ă
moduri incomensurabile, și fiecare dintre ele trimite la un atribut sau o parte a esen ței
acestuia.
În tinere țea sa filosoful nu reu șea să fie mul țumit de nici unul din bunurile pe
care le dorea. La fel ca ceilal ți semeni de ai s ăi, era nefericit. Aceasta pân ă a înțeles c ă
„adev ărata fericire const ă a înțelege”. Filosofia lui Spinoza este o filosofie a necesit ății.
A în țelege înseamn ă a în țelege o necesitate. Nu este îns ă de ajuns s ă accept ăm
necesitatea universal ă, trebuie s ă o iubim și s-o iubim chiar, pentru c ă, fiind de natur ă
divin ă, semnific ă raportul direct al tuturor lucrurilor cu Dumnezeu, unitatea lor în el.
Înțelegerea caracterului necesar al evenimentelor care alc ătuiesc lumea, cunoa șterea
noastr ă se va purifica de închipuiri și fantasme de șarte.
Binele și răul sunt no țiuni relative , lipsite de vreo semnifica ție ra țional ă. Ele
pot exista doar prin raportarea la un scop: un lucru este socotit bun dac ă corespunde
scopului urm ărit dac ă ne procur ă satisfac ția așteptat ă, în caz contrar el va fi considerat
r ău . N o ți u n e a d e s c o p e x p r i m ă u n p u n c t d e v e d e r e f i n a l i s t î n i n t e r p r e t a r e a l u m i i –
care nu poate fi justificat ra țional, reprezentând doar o crea ție imaginar ă, o fic țiune a
conștiinței. No țiunile de bine și de r ău, de care via ța moral ă nu s-a putut niciodat ă
dispensa, nu- și mai au nici un rost.

3Noi ne închipuim c ă printre lucrurile existente unele ar fi bune, altele rele,
unele utile altele d ăunătoare: lumea ne apare ca o alc ătuire nedes ăvârșită, dar care ar
putea fi mai bun ă. Binele și răul nu sunt decât pseudono țiuni.
Demn de re ținut, potrivit spinozismului, este ceea ce e valabil din perspectiva
rațiunii, valabilitatea are astfel doar existen ța. Ceea ce este necesar s ă înfăptuiasc ă
omul nu se mai justific ă din perspectiva binelui, ci din acela al existen ței. Omul
trebuie s ă facă ceea ce contribuie la progresul fiin ței sale; în terminologia filosofului,
ceea ce prezint ă trăsăturile unei vie ți conform ă cu ra țiunea. În țelegerea înseamn ă
acțiune, singura ac țiune eficace. Dac ă înțeleg c ă în mine totul este pozitiv, perfect, c ă
natura mea nu poate s ă-mi provoace r ăul, ideea acestei puteri de care dispun o
spore ște în mod necesar, aproape mecanic.
Pentru c ă natura este via ța lui Dumnezeu, iar diferitele fiin țe sunt desf ășurarea
liberei sale necesit ăți, rezult ă cănu exist ă decât ceea ce nu putea s ă nu fie, decât ceea
ce trebuia s ă fie. Idealul exist ă doar în m ăsura în care este cuprins în real. Exist ă
niveluri diferite ale fiin țării, în om se g ăsește mai mult ă ființare decât într-un animal,
dar fiec ărui grad de perfec țiune îi corespunde un grad de perfec țiune îndestul ător. O
ființă imperfect ă este de neconceput, nimic nu poate exista doar pe jum ătate, fiecare
ființă dispune prin îns ăși esen ța ei de tot ce are nevoie pentru a exista. Ce-i face atunci
pe oameni nemul țumiți de ceea ce sunt și vor s ă fie mereu altceva? Pentru c ă nu se
mulțumesc cu capacitatea lor de a se autoîn țelege, pentru c ă se las ă purta ți de
imagina ție. Omul este ca un triunghi care î și dore ște înc ă o latur ă, dar s ă rămână în
acela și timp tot un triunghi. Ne l ăsăm dedu și de fic țiuni, prin care m ăsurăm ceea ce
suntem, apel ăm la ceea ce nu este ca norm ă pentru ceea ce este. Când ne dorim s ă fim
ceea ce nu suntem, s ă avem ceea ce nu putem avea, nesocotim, printr-o gre șeală care
ne risipe ște via ța, că nu putem fi diferi ți fără a fi al ții, fără ca fiin ța noastr ă să fie distrus ă.
Pentru a fi noi în șine nu avem nevoie de mai mult decât este deja în noi și nu
în altcineva sau în altceva. A fi de acord cu propria noastr ă ființă înseamn ă a o spori.
Afirmându-m ă mă întăresc. Atât este suficient, mai mult este inutil s ă încerc ăm a fi
sau a face. Un asemenea lucru nefolositor este liberul arbitru. Succesele noastre nu se
datoreaz ă vreunei interven ții misterioase a liberului arbitru. Nimeni nu ar reu și să se
transforme dup ă plac și în chip miraculos. Ceea ce dorim s ă fim este întotdeauna
reflectarea strict ă a ceea ce suntem. Doctrinele morale nu fac decât s ă ne atribuie
puteri pe care nu le avem. Stoicismul se bazeaz ă pe iluzia c ă este necesar s ă respingem
pasiunile, s ă ne confrunt ăm cu ele. Asemenea b ătălii sunt sortite de la început
eșecului. Afirmând prezen ța răului în natura uman ă, morali știi dintotdeauna nu- și
dau seama c ă de fapt tot r ăul rezid ă înideea de r ău, la fel cum „muritoare în noi este
numai ideea c ă am fi muritori”.
Libertatea este conceput ă de Spinoza ca autonomie, este liber numai omul care
acționeaz ă conform propriei sale naturi.

4