1Grigore Dãnescu, Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Râmnicu Sãrat, București, 1896

INTRODUCERE
Evoluția structurilor socio-economice și demografice din România, este o temã foarte complexã, care necesitã un studiu elaborat și obligatoriu argumentat. Am ales în analiza mea un caz particular și anume, Municipiul Râmnicu Sãrat, care a cunoscut o evoluție sinuoasã de-alungul timpului atât din punct de vedere al structurilor socio-economice cât și din punct de vedere al structurilor demografice.
Cunoscut încã din vremuri îndepãrtate sub denumirea de județul Slam-Râmnic, aflat la marginea Munteniei, el a avut o importanțã deosebitã din aceastã perspectivã și anume aceea de a asigura paza Principatului Munteniei cãtre Rãsãrit.
Aducerea la un loc a tuturor informațiilor privitoare la structurile amintite mai sus este cu atât mai dificilã deoarece, odatã cu dispariția vechii unitãți administrativ – teritoriale Slam-Râmnic, au dispãrut și multe din sursele de informare. De aceea, analiza informațiilor despre principalele structuri socio-economice s-a fãcut pe baza unor surse aflate în locații diferite precum depozitele Arhivelor Naționale din București, Buzãu și Vrancea.
Alãturi de informațiile oferite de Arhivele menționate, am folosit în încercarea mea de reconstituire a vieții social-economice, culturale și spirituale cercetãri anterioare ale unor specialiști precum Grigore Dãnescu¹ care în al sãu dicționar ne aduce informații utile despre fiecare dintre localitãțile fostului județ, date geografice, istorice, social – economice, culturale și demografice. De asemenea, amintim contribuțiile unor istorici locali precum Octavian Moșescu², ce face o analizã interesantã asupra vieții culturale și spirituale râmnicene din trecut și pânã astãzi sau Gheorghe Buzoianu³ care realizeazã o istorie a Râmnicului cu accent pe perioada interbelicã bazându-se pe informații extrase din publicațiile vrermii ce fãceau analize diferite asupra vieții cotidiene a târgului numit Râmnic. Același lucru, l-au fãcut și alți autori precum Costea Matincã4 și Grigore Radu-Stãnescu5, ultimul fiind cel care a marcat prin scrierile sale 555 de ani de la prima atestare documentarã a târgului Râmnicu Sãrat.”
1Grigore Dãnescu, Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Râmnicu Sãrat, București, 1896
2Octavian Moșescu, Vitralii, Editura Litera, București, 1971; Alte vitralii, idem, 1973; Oaspeți de altãdatã, idem, 1973; Râmnicu Sãrat. Cãlãuza, București, 1931
3Gheorghe Buzoianu, Râmnicu Sãrat de ieri și de azi, Editura Casei Corpului Didactic, Buzãu, 2000
4Matincã Costea, Retrospectiva râmniceanã, Râmnicu Sãrat, 1998
5Grigore Radu-Stãnescu, 1439-1994. O istorie a Râmnicului Sãrat.555 de ani, Râmnicu Sãrat, 1994
Îi amintesc, de asemenea, pe Alexandru Deșliu6 care a realizat o carte ce prezintã principalele obiective turistice ale așezãrii fãrã a face trimiteri directe la istoria județului și în același timp, pe Dorin Ivan7, în a cãrui carte regãsim surse documentare prezente în publicații locale precum “Almanahul Râmnicului Sãrat”, tipãrit în anul 1933 și “Râmnicu Sãrat. Cãlãuza”.
La toate aceste informații pe care le-am analizat și comparat cu altele în virtutea respectãrii adevãrului istoric, am folosit și alte surse documentare – publicații, presa vremii având drept principal obiectiv închegarea unei lucrãri unitare în care sã putem include atât date despre atestarea arheologicã și cronologicã cât și informații despre participarea așezãrii la evenimente importante din istoria noastrã precum Revoluția pașoptistã, Unirea Principatelor, Rãzboiul de Independențã sau Rãzboaiele Mondiale. Nu în ultimul rând, am dorit o aducere la zi a informațiilor istorice despre târgul și apoi orașul Râmnicul Sãrat, privitoare la viața economicã, viața culturalã, învãțãmânt, viața religioasã și instituții toate acestea, susținute cu un bogat material imagistic, concretizat în anexele lucrãrii.
Iatã de ce, îmi exprim speranța cã lucrarea de fatã pe care v-o supun atenției dumneavoastrã intitulatã – “Structuri socio – economice și demografice în România. Studiu de caz – Râmnicu Sãrat”, se va constitui într-un material informativ important care sã fie un sprijin real în cunoașterea istoriei locale de cãtre locuitorii acestui oraș și în același timp, un suport didactic important în promovarea istoriei locale, în rândul elevilor.
Aspectele metodice tratate, permit elevilor sa dobândească informații de bază care fac referire la paradigmele managementului școlar, la teoria și practica managementului școlar, la o serie de structuri, metodologii ale instituțiilor care promovează incluziunea, managementului clasei inclusive.
Pe ansamblu, temele dezvoltate vor permite elevilor și colegilor mei, însușirea unor termeni specifici,cuvinte cheie, vor percepe și vor înțelege o serie de parametri de eficiențã ai activitãții manageriale, nivelul interacțional al managementului clasei,contribuind și la dezvoltarea învãțarii prin cooperare . Nu în ultimul rand, se vor preciza strategii de modificare comportamentalã, prin care vor înțelege consecințele unui management defectuos al clasei și de aici, necesitatea activitãților de prevenție acomportamentelor indezirabile . Nivelul interpersonal, cel interacțional vor constitui aspectele cheie ce fac referire la rolul de manager al cadrului didactic . Eficiența mea la clasã, a colegilor mei, a elevilor noștrii va lua o nouã turnurã, se va ajunge la un control intern al comportamentelor, la o realã sintalitate a colectivului.
6Al. Deșliu, Râmnicu Sãrat, Ghid turistic, Editura Pallas, Focșani, 2002
7D. Ivan, Râmnicu Sãrat – repere culturale și istorice, Editura Tempus, București, 2003
Lucrarea de fațã este structuratã pe șase capitole, dintre care trei urmãresc evoluția așezãrii Râmnicu Sãrat de la începuturi și pânã astãzi în timp ce, urmãtoarele douã capitole abordeazã partea psiho – pedagogicã a lucrãrii.
Primul capitol intitulat „Cadrul geografic și istoric”, prezintã argumentat poziționarea teritorialã a localitãții, fãcând o descriere pe larg a principalelor elemente pedo-climatice specifice zonei, dupã care în partea a doua a capitolului, urmeazã o descriere pe larg a rãdãcinilor istorice ale localitãții, prin prisma poziționãrii spatial – temporale a localitãții Râmnicu Sãrat.
Capitolul al II-lea intitulat „Râmnicu Sãrat, de la modernitate la contemporaneitate” face o trecere în revistã a principalelor momente istorice din viața așezãrii, cu referire la patru perioade distincte și anume cea situatã înaintea primului rãzboi mondial, urmatã apoi de perioadele primului rãzboi mondial, interbelicã, momentul desfãșurãrii celui de al Doilea Rãzboi Mondial, încheindu-se cu perioada postbelicã.
Capitolul al III-lea, intitulat „Evoluția structurilor urbane. Personalitãți remarcabile ale urbei”, conține o bogatã și variatã cantitate de informații ce scot în evidențã prezența instituțiilor care au reprezentat coloana vertebralã a localitãții Râmnicu Sãrat pe aceste meleaguri. Astfel, sunt prezentate contribuțiile de seamã ale unor instituții precum Biserica Ortodoxã, ăcoala româneascã, Primãria și Consiliul local, Casa de Culturã, Poliția localã. De asemenea, este amintit rolul pe care l-a jucat Penitenciarul Râmnicu Sãrat în viața comunitãții. În finalul capitolului, sunt prezentate biografii ale unor personalitãți ale melegurilor râmnicene care au contribuit prin creațiile lor la creșterea prestigiului așezãrii râmnicene, pe plan local și național.
Capitolul al IV-lea intitulat „Aspecte metodice. Curriculum la decizia școlii”, trateazã elemente precum relația dintre reformã și curriculum și importanța datã, pe de o parte, Curriculum-ului la decizia școlii iar pe de altã parte, proiectãrii disciplinelor opționale.
În capitolul al V-lea, am elaborat programa unui curs opțional pe care intenționez să-l propun spre aprobare conducerii liceului și inspectoratului. Acesta se intitulează „Istoria localității Râmnicu Sărat” și vine în sprijinul ideii de dezvoltare la elevi a interesului pentru istoria locală.
În ultimul capitol, am dezvoltat câteva aplicații ale proiectãrii didactice, manageriale, pe direcțiile cele mai la îndemânã elevilor și cadrului didactic precum cele referitoare la acțiuni cum sunt excursiile în oraș sau vizita la muzeu. De asemenea, am relevat în acest capitol importanța folosirii mijloacelor moderne în predarea – învãțarea istoriei, cum ar fi predarea istoriei cu ajutorul calculatorului.
Lucrarea este susținută la finalul ei, de un bogat material informativ reprezentat de anexe și o listă foto și de asemenea, un consistent material bibliografic.
I.1. Cadrul geografic
Județul Râmnicu Sãrat (Slam-Râmnic) și-a luat numele de la apa râului omonim, fenomen toponimic specific românesc, fiind unul din cele 32 de unitãți teritorial – administrative ale țãrii8. Era situat în partea de nord-est a Munteniei, la 24ș18´ și 25ș28´ longitudine esticã și 45°4´ și 45°48´ latitudine nordicã. Se învecina cu județele Putna (la nord și nord-vest), Buzãu (la vest), Brãila (sud-vest), Tecuci și Covurlui (la nord-vest). Granița cu județul Buzãu era delimitatã de muntele Furu, supranumit “Vârful la Trei Hotare” (Buzãu, Putna și Râmnicu Sãrat), culmile Hârboca, Câmpulungeanca, Bisoca și pârâul Recea. Granița cu județul Putna era delimitatã de culmile Onu, Steicu și râul Milcov. Granița cu județul Tecuci se afla pe râul Siret iar cea cu județul Brãila, pe râul Buzãu.
În capitolul intitulat “Generalitãți”, într-una dintre lucrãrile sale, Octavian Moșescu9 ne prezintã linia de demarcație a fostului județ Slam – Râmnic: din muntele Furu Mare, în sus, pânã la Muntele Prelung, spre est, cãtre stâncosul munte Onu și culmea Fundul Milcovului, de unde izvora Milcovul, pe cursul acestuia, spre nord-est, printre culmile Alunului, Lacului, Kitschoarei din cuprinsul județului, și culmea Zãbalei din județul Putna, pânã la satul ăindrilari. Continuã spre est, tot pe Milcov, pe lângã satele Vâlcãneasa, Valea Largã, Valea Rea, Pitulușa și Broșteni, localitãți râmnicene și ăindrilari, Mera și Capelanu din județul Putna. Din dreptul satului Broșteni, spre sud-est, peste râul Milcov, în apropierea satului râmnicean Pânticesti, pe vechea albie a Milcovului, înconjura Focșanii Munteni, capitala județului pânã la 1862, pe la sud, spre est, pânã la comuna Maluri, spre sud când se întâlnea iar cu Milcovul și apoi Râmna și apoi, pe o linie sinuoasã, spre sud-est, pe lângã comunele Maluri și Mãicãnești. Granița județului, intersecta râul Râmnic pe cursul cãruia urca pânã la cãtunul Gârlești, unde se varsã Râmnicul în Putna, încheindu-se astfel linia de 60 de km, ce forma granița cu județul Putna. De la Gârlești, granița mergea spre est, ajungea la râul Siret, în dreptul comunei Corbu, însumând 13 km de granițã cu județul Tecuci. De aici, urma cursul Siretului, pânã la gura Buzãului, pe o distanțã de 12 km, ce reprezenta granița cu județul Covurlui. Apoi, spre sud-vest, pe cursul Buzãului, hotarul trecea pe lângã comunele Domnița, Racovițã, Grãdiștea, Câineni, Vișani și Nisipuri, pânã la Movila Episcopului, pe 70 de km, cât totaliza granița cu județul Brãila. Se continua spre nord, prin apa Costeiului, pânã în dreptul comunei Cochirleanca (Pârliți). Spre vest, peste calea feratã dintre Boboc și Zoița, la km 145, fãcea o micã curbã spre nord-vest, peste șoseaua naționalã, ajungea la pârâul Câlnãu […]. Descriind o micã curbã spre vest, hotarul urma cursului pârâului Martin, pe la poalele muntelui Furu Mare, atingând punctul inițial din vârf, încheind astfel linia de demarcație de 80 de km, cãtre județul Buzãu.
8Grigore Dãnescu, Dicționarul geografic, statistic și istoric, al județului Râmnicu Sãrat, București, 1896, p. 242-258; Enciclopedia României, II, București, 1938, p. 365-368
9Octavian Moșescu, Râmnicu Sãrat. Cãlãuza, București, 1931, p. 97; Enciclopedia geograficã a României, vol. II, Editura Enciclopedicã, București, 1966.
Într-un raport al Camerei de Comerț și Industrie10, privind activitatea economicã și industrialã pe anul 1943, se afirma cã județul avea forma unui trapez neregulat cu o înclinare nord-vest-sud-est, din dreptul marelui cot al lanțului Carpatic, pânã la valea râului Buzãu.
O altã viziune asupra dispunerii geografice a județului, a apãrut într-o publicație localã11 a vremii, ea fiind exprimatã astfel: format aproape egal din munte, deal și câmpie, cu bogãțiile specific fiecãreia din aceste regiuni, parcurgând toatã gama climaturilor, pitorescurilor și structurilor economice, cu petrol, sare și lemn la munte, cu podgorii și livezi la deal, cu unul din cele mai renumite grânare de la șes, ar putea servi drept ministructurã a României.
Zona de munte, era formatã din Munții Vrancei, ce fãceau parte din Carpații de Curburã. Cel mai înalt vârf este reprezentat de Masivul Furu Mare (1415 m), de sub care izvorãște râul Râmnic.
Zona de deal, face parte din unitatea de relief numitã Subcarpații de Curburã, formatã din douã șiruri de depresiuni, interne și externe. Cea mai cunoscutã este depresiunea Bisoca-Neculele, ce are douã culmi cu înãlțimi de peste 900 m și anume Bisoca (970 m) și Gurbãneasa (974 m).
Zona de câmpie cunoaște altitudini ce se situeazã între 20-110 m. Trecerea de la deal la câmpie se face prin intermediul câmpiilor piemontane alcãtuite din depozite sedimentare grosiere precum pietrișuri și nisipuri. În cadrul județului Slam-Ramnic, zona de câmpie se împarte în douã subunitãți: Câmpia râmnicului și Câmpia Siretului Inferior.
Astăzi, municipiul Râmnicu Sărat este o localitate urbană de dimensiuni mici, amplasată în partea de nord-est a județului Buzău, Regiunea de Dezvoltare Sud-Est, România.
Așezat pe partea stângã a rãului cu același nume, Râmnicu Sãrat este accesibil pe calea feratã (magistrala București-Suceava) și pe Drumul European E 85 (DN 2, București –Suceava) precum și pe drumul DN 22 (Râmnicu Sãrat – Brãila – Tulcea).
Dealurile și câmpia din vecinãtatea orașului s-au nãscut prin umplerea unui vechi lac cu prundiș cãrat de râuri din munți. Vatra orașului a fost sculptatã de apele Râmnicului, ce au netezit relieful și au depus sedimente din ce în ce mai mãrunte. Odatã cu trecerea timpului, lunca largã a râului s-a transformat prin adâncirea râului în terasã pe care a apãrut aceastã așezare. Prispa domoalã dintre dealuri și câmpie, pe care se gãsește orașul, este denumitã de geografi Glacisul Râmnicului.
10 Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Camera de Comerț a județului Râmnicu Sãrat, dosar 30/1944, p. 58-66
11 ” Viitorul”, numãr festiv, 25 iunie 1936, p. 107
Clima este de tip temperat – continentalã iar flora și fauna sunt specifice zonei de silvostepã. Prezența treptelor de relief menționate anterior și poziția județului la Curbura Carpaților, determinã particularitãți climatice locale, concretizate în existența a trei tipuri de climat: climat montan, caracterizat prin temperaturi medii de 4-6° C, cu precipitații bogate (800 – 1000 mm/an): climat de deal, cu temperaturi medii anuale de 8-10° C și precipitații de 600 – 700 mm/an; climat de câmpie, cu temperaturi medii anuale de 9-10° C, precipitații reduse și secete foarte dese.
Regimul vânturilor (eolian), se aflã sub influența curenților de aer nordici și mai ales nord-estici (crivãțul), în toate cele trei trepte de relief. O particularitate localã o reprezintã prezenta foëhn-ului pe versanții dealurilor, marcatã de prezența viței-de-vie.
Relieful, clima, structura geologicã și litologicã influențeazã rețeaua hidrograficã, atât de suprafațã, cât și cea subteranã. Principala apa curgãtoare a județului este Râmnicul, care izvoraște de sub Masivul Furu Mare. Lungimea sa este de 139,5 km iar suprafața bazinului hidrografic este de 943 km2. El are o serie de afluenți principali și secundari. Alte râuri sunt, Câlnãul (cursul superior), Milcovul, Slimnicul și Buzãul (pe cursul sãu inferior, cu o lungime de 80 de km). De asemenea, amintim o bogatã salbã de lacuri, cu origini diferite ca genezã. Amintim astfel: lacuri de origine carsticã (Sãri și Vintileasca); lacuri formate prin strângerea apelor reziduale; lacuri formate prin tasarea luturilor loesidale (Voetin, Boldu, Mãxineni, Hângulești, Lacu Negru, Boldu); limane fluviale, apãrute în Lunca Buzãului precum Jirlãu, Amara, Ghergheasa, Lacu Sãrat, Baltã Albã, Ciulnița.
Vegetația cunoaște o distribuție pe etaje, pe verticalã. Astfel, în zona montanã se remarcã pãdurile de foioase (fag, gorun, tei în amestec cu conifere); în zona de deal sunt prezente pãduri de foioase (fag și stejar); în zona de câmpie, avem suprafețe importante acoperite cu silvostepã și reprezentate de pãduri de stejar (stejarul pufos, stejarul brumãriu și teiul alb) și de asemenea, suprafețe acoperite de elemente specifice stepei precum pãiușul, pirul crestat, negara, pelinul.
Solurile sunt strâns legate de roci, vegetație și climã. În zona montanã, unde clima este rece și umedã, iar vegetația este cea forestierã se dezvoltã solurile brune – acide, care fac parte din categoria solurilor cambice. În zona de deal, sunt argiluvisolurile care cuprind solurile brun – roșcate cât și solurile cambice (soluri brune) favorabile viticulturii și pomiculturii. În zona de câmpie sunt soluri moi care cuprind cernoziomurile de mai multe subtipuri bogate în substanțe nutritive (humus), care în condiții de precipitații favorabile dau recolte bogate. Având în vedere regimul climatic secetos, se impun irigații.
Resursele naturale sunt puține, unele neexploatate pânã în anul 1950, petrolul și gazele naturale în zona montanã, sare, izvoare sãrate și sulfuroase, depozite de pietrișuri, nisipuri și argile în zona deluroasã, ape cu nãmoluri sapropelice și terapeutice în zona de câmpie (Lacul Sãrat, la Câineni și Lacul Baltã Albã). La acestea adugãm solurile fertile, pãdurile, pajiștile și fondul cinegetic.
Fostul județ era împãrțit în 1892, în 7 plãși (11 în 1831 – plãșile Mijlocul, Râmnicul de Sus, Râmnicul de Jos, Balta, Mãxineni, Belciugata, Grãdiștea, Muntele, Râmna, Milcovul și plaiul Râmnic, cu 205 sate și 14.415 familii12 (pânã în 1844, o comisie specialã a lucrat pentru o delimitare corespunzãtoare a plãșilor), 85 comune rurale și o comunã urbanã, cu 115.014 locuitori (10.533 locuitori, la Râmnicu Sãrat) și 25.494 familii. Menționez existența plãșilor Orașul, Grãdiștea, Râmnicul de Sus, Marginea de Sus, Râmnicul de Jos, Marginea de Jos.
Fiind județ de margine al Țãrii Românești, la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe granița cu Moldova, se aflau mai multe pichete grãnicerești. Prezența lor este amintitã de o serie de surse precum Grigore Dãnescu care le caracteriza ca fiind locuințe izolate sau hanuri. De asemenea, tot referitor la pichetele grãnicerești, o altã sursã afirma cã în 1838-1839, obișnuita Adunare Obșteascã a Țãrii Românești, a aprobat câte 180 de lei pentru cancelariile pichetelor de granițe de la Focșani și Vârteșcoiu13. Altã sursã14 menționeazã cã, într-o hotãrnicie din 1884, pentru moșia Vlãduleasa, vecinã cu Lacurile și Gologanul, se preciza cã acestea reprezentau vechea linie ce separa Moldova de Țara Româneascã, înainte de secolul al XVI-lea, când râul Putna avea alt curs, granițele județului fiind delimitate de râurile Milcov, Râbna, Râbnic și Buzãu. În același timp, localitatea cu valențã istoricã Soci – locul luptei dintre ătefan cel Mare și Radu cel Frumos, desfãșuratã la data de 7 martie 1471, este menționatã în harta rusã de la 1835, ca sat de margine al localitãții Slam Râmnic.
12I. Donat, I. Pãtroi, D. Ciobotea, Catagrafia obșteascã a Țãrii Românești din 1831, Editura Helios, Craiova, 2000, p. 149
13Analele Parlamentare ale României, tomul IV, 1839-1840, Imprimeria Naționalã, București, 1898, p. 218-219,1060
14C. Constantinescu – Mircești, I. Dragomirescu, Contribuții cu privire la cunoașterea hotarului dintre Moldova și Țara Româneascã de la întemeierea Principatelor pânã la Unire, în “Studii și articole de istorie”, VI, București, 1964, p. 65,70,78-80,82-91: Buzãu – micã enciclopedie istoricã, “Biblioteca Mousaios” Buzãu, 2000, p.186
Târgul (orașul) Râmnicului15, devenit capitala județului începând cu anul 1862, este așezat în apropierea ieșirii Râmnicului dintre dealuri, pe un platou înclinat, de la nord-vest cãtre sud-est, cu altitudinea cuprinsã între 110 m (în partea de sud-est) și 170 m (cãtre Podgoria), între râul Râmnic și pârâul Valea Coțatcului, la 45°23´ latitudine nordicã și 27°03´ longitudine esticã. Octavian Moșescu, indica variabilele de 45°22´ latitudine nordicã și 24°43´ longitudine esticã. Se învecina la nord-vest și sud, cu Moșia Domneascã, proprietatea sa, iar la vest, cu râul Râmnic, care-l desparte de comunele Bãlțați și Zgârciți (Topliceni). La Nord, era mãrginit de râul Râmnic și iazul morilor (o deviație a râului Râmnic, pe care erau construite numeroase mori și roți de moarã, de unde și numele de “Iazul morilor”). Moșia domneascã era o suprafațã de pãmânt arendatã fie pentru grãdini de zarzavaturi, fie pentru exerciții militare. Târgoveții au fost timp îndelungat plugari pe moșia târgului, pe baza unor acte domnești de unde și denumirea de Moșia Domneascã.
Râmnicu Sãrat, a luat naștere, asemenea tuturor târgurilor Țãrii Romanești, la intersecția drumurilor comerciale, în jurul unui punct de vamã, dupã care s-a dezvoltat în jurul unei reședințe voievodale. Așezat într-o regiune de deal și de șes, târgul a avut un timp îndelungat, un caracter semi – agricol. De asemenea, intersecția asigura contactul dintre zona de deal și zona de câmpie, comerțul dar și meșteșugurile jucând un rol important în viața așezãrii. Astfel, se comercializau vinuri, rachiuri, cereale, animale și produse animaliere, produse forestiere (lemn pentru construcție, cherestea, lemn de foc), etc.
Pentru o mai bunã administrare, târgul a fost împãrțit în sectoare sau culori (vãpsele): roșu – zona centralã, denumitã și Vatra Târgului; galben – la est, cu mahalele Pitãreasa și Erculești; albastru – la nord, cu mahalaua Sfântul Nicolae. În 1857, s-a realizat hotãrnicia moșiei orașului16.
În privința cãilor de comunicație, menționãm linia CFR ce leagã Bucureștiul de Moldova, ăoseaua Naționalã (D.N. 1) ce trece prin Buzãu – Râmnicu Sãrat – Focșani, artera de legãturã cu Brãila (pânã la deschidera șoselei Buzãu – Brãila, circulația se fãcea prin Râmnicu Sãrat). Amintesc, de asemenea, drumurile județene ce fãceau legãtura așezãrii Râmnicu Sãrat cu localitãțile Jitia, Puești, Mãicãnești, Baltã Albã și drumurile locale dintre comunele și satele județului Râmnicu Sãrat. Au existat și cãi ferate înguste ce fãceau legãtura cu localitãțile Baltã Albã și Dumitrești.
15Grigore Dãnescu, op. itt., p. 237-238; Enciclopedia României, II, București, 1938, p. 656; Al. Deșliu, Râmnicu Sãrat. Ghid turistic, Editura Pallas, Focșani, 2002, p. 24
16Arhivele Naționale Istorice Centrale (A. N. I. C.), fond Ministerul de Interne, dosar 70/1857
Suprafața totalã a municipiului este de 5.286 ha, din care 3.806 ha suprafața agricolã. În apropiere de Râmnicu Sãrat se aflã lacurile Amara, Jirlãu și Baltã Albã. Ultimul are o apã sãratã cu calitãți medicale utilizate în tratamentul afecțiunilor reumato – dermatologice.
Cu o populație de 40.342 de locuitori și o densitate de 76 locuitori/km², orașul dispune de o infrastructurã de utilitãți ce cuprinde: strãzi urbane (141 km), rețea de apã (91,3 km), rețea de canalizare (63,1 km), stație de epurare, gaze naturale (97 km) și rețea electricã.
Evoluția populației este pozitivã, înregistrând un factor de creștere de 1,7 ℅ în ultimii 3 ani. Raportul pe sexe este în favoarea femeilor: în total la fiecare 100 de femei sunt 92 de bãrbați.
Un exemplu bun pentru mediul economic, relevant pentru un posibil investitor, este evoluția sistemului bancar deoarece în momentul de fațã râmnicenii beneficiazã de servicii bancare oferite de 8 bãnci, care vin în întâmpinarea clienților cu o gamã largã de produse pentru persoane fizice și juridice. Pe lângã serviciile bancare au mai pãtruns pe piața localã numeroase societãți de asigurãri.
Tehnologia informației și telecomunicațiilor a atras în mod deosebit atenția râmnicenilor, toate firmele naționale furnizoare de telefonie mobile având câte 2-3 reprezentanțe în municipiul Râmnicu Sãrat.
Deservind și populația din 19 comune învecinate, orașul Râmnicu Sãrat a dezvoltat un puternic sistem de servicii publice sau private ce variazã între servicii de evidența populației, administrație publicã, servicii de poliție și poliție comunitarã, servicii pentru situații de urgențã, servicii sociale, servicii pentru grupuri vulnerabile (azil de bãtrâni, centre de gãzduire permanentã), servicii de sãnãtate prin spitalul municipal, medici de familie, cabinete particulare de medicinã de specialitate, inclusiv dentare și laboratoare de analize.
Mediul de afaceri local dispune de facilitãțile oferite de Camera de Comerț, Industrie și Agriculturã, Centrul de Consultanțã pentru afaceri, asistențã specializatã pentru fermieri prin Agenția de Plãți și Intervenție în Agriculturã sau Centrul de Consultanțã Agricolã.
De evidențiat este faptul cã un puternic avânt l-a avut comerțul cu amãnuntul și en-gros, depozitele de pe raza localitãții asigurând aprovizionarea tuturor celor 19 comune din apropiere, din punct de vedere istoric activitatea comercialã reperezentând un sector economic tradițional.
Ca o consecințã a dinamizãrii pieții muncii și a anumitor sectoare ale vieții economice, activitatea de transport persoane a luat amploare, pe piața localã de transport acționând firme ce deservesc cetãțenii care doresc sã cãlãtoreascã în localitãțile apropiate sau în strãinãtate.
I.2. Cadrul istoric
Teritoriul pe care astãzi se aflã așezat Municipiul Râmnicu Sãrat, a fost locuit încã din vechime. De aceea este foarte necesar sã aruncãm o scurtã privire asupra dezvoltãrii istorice a Municipiului Râmnicu Sãrat. Așezarea s-a format de-alungul timpului, pe valea râului cu același nume, în jurul popasului comercial, în centrul în care locuiau negustori și meseriași, fapt care a fãcut din aceastã zonã una propice pentru schimbul de produse și activitãți meșteșugãrești. Afirmația poate fi confirmatã de descoperirile arheologice. Atfel, fãcând referire la spațiul ocupat astãzi de Municipiul Râmnicu Sãrat,17 cele mai vechi dovezi arheologice sunt datate ca aparținând neoliticului (6500 – 3500 i.Hr). În 1960, în urma unor excavații desfãșurate pe Strada Mare, au fost scoase la suprafațã fragmente ceramice de culoare neagrã – cenușie lucrate manual, resturi ale unor vase bitronconice (aspectul Sudiți, al Culturii ceramicii liniare), datate ca aparținând neoliticului. Au mai fost descoperite fragmente de vase aparținând fazei a II-a (Giulești) a Culturii Boian (neoliticul dezvoltat) cât și fragmente datând din eneolitic (3500 – 2000 i.Hr.), aparținând Culturii Gumelnița.
Din epoca Bronzului (2500 – 1150 i.Hr.), etapele Mijlocie și Târzie, tot pe Strada Mare, au fost gãsite urme arheologice iar, în timpul sãpãturilor din incinta Ansamblului monumental “Adormirea Maicii Domnului”, au fost descoperite materiale arheologice datând din secolele VII – VIII d.Hr., aparținând culturilor Ipotești – Cândești și Dridu.
Din secolul al XII-lea, datează o monedă maghiară descoperită întâmplător și păstrată la muzeul municipal.
Numeroase situri arheologice s-au deschis în localitãțile învecinate Râmnicului, ele aducând noi dovezi despre locuirea acestui spațiu geografic și istoric numit Râmnicu Sãrat. Astfel, au fost scoase la suprafațã dovezi care vorbesc despre locuirea acestui spațiu în neoliticul mijlociu – siturile arheologice de la Oreavu, Topliceni, Coțatcu, Oratia, Slobozia Bradului, Vârteșcoi, epoca bronzului – siturile arheologice de la Poșta, Homești, Racovițeni, Livada Mare, Bãbeni, Dedulești, a doua epocã a fierului – siturile arheologice de pe platoul Cetãțuia – Oratia și Poșta – Topliceni și nu în ultimul rând, dovezi datate pentru secolul al IX-lea, aparținând Culturii Dridu, la Casa Domneascã din Râmnicu Sãrat18. S-au descoperit în aceste situri arheologice, unelte de silex, dãlți din piatrã și unelte din corn, vase miniaturale, mãsuțe de cult, greutãți perforate, figurine zoomorfe și statuete antropomorfe din lut aparținând Culturii Gumelnița sau ceramicã pictatã policrom, aparținând culturii Cucuteni.
17 Florentin – Liviu Cristea, Considerații istorice cu privire la începuturile localitãții Râmnicu Sãrat, în “Tezaur”, I, nr. 1/2006, p.26-30
18 Vezi Anexele, I.2.A, I.2.B, I.2.C, I.2.D, cu descoperiri arheologice din diferite localitãți râmnicene; Crișan I. H., Ceramica geto – dacicã, București
Descoperirile din perioada veche (anticã – secolele I i. Hr. /III d. Hr.) și prefeudalã (secolele IV – VIII) deși puține ca numãr, sunt deosebit de importante. Astfel, sunt atestate în primul rând prin monede, legãturile puternice cu Imperiul Roman, încã înainte de cucerirea Daciei de cãtre aceștia. Ca dovadã, amintim prezența în aceastã zonã a unor așezãri geto – dace fortificate precum sunt cele de pe platoul Cetãțuia, de lângã satul Poșta, comuna Topliceni și de asemenea, așezarea dacicã de la Homești19.
Ceramica localã ca și circulația monetarã dovedesc puternice legãturi cu provincia Dacia din care Valea Râmnicului nu a fãcut parte. Cu toate acestea, romanii au menținut aici un control militar sever, dovadã a importanței strategice a zonei.
Pentru secolele II – III d. Hr., ceramica descoperitã la Râmnic și împrejurimi documenteazã ample legãturi ale geto-dacilor râmniceni cu dacii liberi și în special cu neamul carpilor rãspândiți în centrul și sudul Moldovei, precum și cu zonele istro – pontice cu o culturã materialã greacã.
Cercetãrile recente au pus în evidențã în zona compexului brâncovenesc, o întinsã așezare din secolul al IV-lea, ale cãrei forme ceramice nu sunt decât dezvoltarea logicã a celor anterioare. Cu acest prilej, au putut fi identificate și urmele altor populații care în perioada funcționãrii așezãrii, au conviețuit cu localnicii. În acest sens, cu ocazia sãpãturilor desfãșurate în campanile dintre anii 2006 – 2007, arheologul Laurențiu Grigoraș, a descoperit în necropola II, patru morminte, dintre care unul de copil și un vas datat secolul IV d.Hr. (330-380 d.Hr.)20.
Perioada secolelelor V – VIII, nu este deocamdatã ilustratã prin descoperiri de amploare, dar existența mai multor fragmente de vase ce pot fi încadrate în cultura Dridu, culturã consideratã contemporanã cu definitivarea procesului de etnogenezã a românilor, demonstreazã continuitatea de viețuire pe aceste meleaguri.
Când și în ce împrejurãri istorice a apãrut târgul medieval al Râmnicului, nu se poate spune cu exactitate. Este posibil, ca el sã fi existat încã din perioada primelor formațiuni prestatale medievale românești, când izvoarele vorbesc aici de o țarã a românilor (secolele XI – XIII), sau poate din perioada primelor întemeieri ale statului feudal. Apariția sa, ar putea fi pusã în legãturã și cu problema stãpânirii drumului oilor sau al mocanilor asupra cãruia ridicau pretenții ungurii sau, în legãturã, cu fosta episcopie a cumanilor. Existența unei monede maghiare din secolul al XII-lea, gãsitã în împrejurãri necunoscute în zona Râmnicului, ar putea justifica apariția în aceastã vreme a târgului Râmnicu Sãrat, apariție legatã în primul rând de activitãțile comerciale.
19” Vestitorul de Râmnic” nr. 4, art. Pe platoul “Cetãțuia” a fost scoasã la ivealã vestigiile unei așezãri fortificate geto-dacice: V. Nicolescu, Râmnicu Sarat-555 de ani în “Muntenia”, IV, nr. 484/26-27 iulie 1994; Județele patriei. Buzau-monografie, Editura Sport-Turism, București, 1980, p. 37
20 “Viața Buzãului”, IV, nr. 671/21 iulie 2006
Cea dintâi mențiune documentarã a orașului Râmnicu Sãrat apare în privilegiul comercial acordat la 8 septembrie 1439, negustorilor din Polonia, Galiția și Moldova de cãtre Vlad Dracul, domnul Țãrii Românești 21 – “(…) Ioan Vlad Vodã, cu mila lui Dumnezeu… deci am scris aceastã cinstitã carte domneascã cu credințã și promisiune înștiințând pe toți neguțãtorii și pe oamenii care ar dori sã vinã în țara domniei mele din toatã țara polonã, din Cracovia, din Leopole și din alte orașe, din Galiția, din Moldova, oricare om și oricare neguțãtor, dupã ce va vedea sau va auzi aceastã carte domneascã și va dori a se abate aici cu negoțul cu orice fel de marfã, acela sã vinã în pace și în libertate fãrã nicio fricã, iarã vama se va plãti la Râmnic de car, câte doi florini ungurești și în celelalte vamã dreaptã precum plãtesc și oamenii mei. (…). Datã în Argeș iarã scrisã în Târgoviște, septembrie 8, anul 6948 (1439) “.
Dupã aceastã datã târgul Râmnicului este tot mai prezent pe scenã politicã a Țãrilor Române, ajungând ca în vremea lui ătefan cel Mare sã fie teatrul unor înfruntãri ce aveau la baza înfruntãri politice legate de orientarea pro sau antiotomanã a celor trei state românești.
Puternicã personalitate politicã și militarã, urmând sã realizeze un puternic front antiotoman, ătefan cel Mare a intervenit în mai multe rânduri în Țara Româneascã susținând la domnie pretendenți credincioși planurilor sale antiturcesti. Într-o conferințã ținutã la Râmnicu Sãrat în anul 1909, savantul Nicolae Iorga afirma urmãtoarele: “ătefan cel Mare nu încãpea de Radu cel Frumos, domnul muntean, care fãcea politica turceascã pentru cã aceasta era singura politicã pe care putea sã o facã având numai cetãți de ale turcilor pe amândouã malurile Dunãrii. Bãtãlia se dã la Cursul apei. În aceastã luptã oștile s-au întâlnit la râul de hotar al Râmnicului și acolo a câștigat ătefan biruința care l-a ajutat sã goneascã pe Radu și sã intre în cetatea Bucureștilor”.
În amintirea acestei victorii, în 1474 ătefan cel Mare a ridicat la Râmnicu Sãrat o bisericã din piatrã care a existat pânã la începuturile secolului nostru când a fost demolatã. Domnul moldovean a mai intervenit în Muntenia din aceleași motive și cu alte ocazii. Așa s-a întâmplat în anul 1481, când domnul înscãunat cu ajutorul sãu, Basarab cel Tânãr, nu va întârzia sã treacã, cum au fãcut-o și alții, de partea Porții Otomane. La 15 martie 1481, din tabãra de la Roman, ătefan le trimite râmnicenilor și buzoienilor o scisoare prin care le anunțã intenția sa de a schimba domnia. Rãspunsul din partea boierilor râmniceni și buzoieni a venit promt: “(…) iar de noi sã te ferești; cãci de cauți dușman ai sã-l gãsești. ăi așa sã știi, domn avem, mare și bun și avem pace din toate pãrțile și sã știi cã toți, pe capete vom veni asupra ta și vom sta pe lângã domnul nostru Basarab Voievod, mãcar de ar fi sã ne pierdem capetele”. Bãtãlia s-a dat la Râmnic în luna iunie 1481, domnul moldovean ieșind victorios și de aceastã datã.
21 B.P. Hașdeu, Documente inedite în limbi strãine, în “Arhiva istoricã a României”, I, București, 1865, p. 84-85, anexa 1.
Pentru secolele XVI – XVIII, știrile privind istoria politico – militarã a orașului sunt sãrace și ambigui. Se pare totuși cã pentru târgul Râmnicu Sãrat, acest interval a fost relativ liniștit, lucru care a permis o puternicã dezvoltare economicã. Amintirea unor vremuri mai tulburi se pãstreazã doar în știrile oferite de Radu Greceanu – cronicarul vremurilor lui Brâncoveanu, care spune cã Râmnicul se afla “în calea oștilor și mai mult a tãtarilor”. Pentru aceeași idee pledeazã și faptul cã la sfârșitul secolului al XVI-lea s-a construit fortificația orașului pe locul unde mai târziu a ridicat domnitorul Constantin Brâncoveanu biserica “Adormirea Maicii Domnului” și reședința sa domneascã.
De asemenea, în secolul al XVIII-lea, Râmnicul a fost presãrat cu numeroase jafuri și distrugeri pricinuite de rãzboaiele ruso – turce, evenimente care, așa cum vom vedea, deși au încetinit dezvoltarea orașului, nu au reușit sã o întrerupã.
Orașul Râmnicu Sărat, a apărut în istorie ca urmare a apariției și dezvoltării schimbului de mărfuri.
Termenul de “oraș”, folosit pentru perioada medievalã este impropriu deoarece așezarea avea un puternic caracter rural, cu bordeie și locuințe de suprafațã construite din chirpici și lut, cu pereți de împletituri de nuiele și lut.
Ocupațiile de bazã așa cum o dovedesc descoperirile arheologice, erau agricultura cu cele douã ramuri, cultivarea plantelor și creșterea animalelor dar și meșteșugurile, mai ales fierãria și olãria, toate realizându-se în cadrul gospodãriei țãrãnești. Specializarea producției prin separarea agricultorilor de meșteșugari a dus la lãrgirea și intensificarea treptatã a schimbului. Astfel, dupã întemeierea statului feudal și în secolul urmãtor, secolul al XV-lea, Râmnicu Sãrat a ajuns sã fie un important târg de granițã între cele douã țãri române. La aceasta a contribuit și faptul cã era situat la intersecția a douã importante drumuri comerciale: drumul ce lega Polonia, Galiția și în general, zonele nordice ale continentului cu sudul balcano – anatolian și drumul mocanilor sau al Brãilei, care lega Transilvania de gurile Dunãrii.
Amploarea comerțului în aceastã perioadã este doveditã de circulația monetarã (monede maghiare la care se adãugã și o monedã emisã de Mircea cel Bãtrân) cât și actele de cancelarie (cum este privilegiul comercial prezentat anterior).
Cunoscut cu numele de Râmnic, în documentele emise de cancelaria moldoveneascã și cu cel de Slam Râmnic în cele ale cancelariei Țãrii Romanești, târgul Râmnic cãpãta o importanțã deosebitã ca centru economic și comercial în secolele XV – XVI.
Orașul este menționat și în harta alcătuită de G. Reichersdorffer – secretar al împăratului Austriei, în urma vizitei făcute în Moldova în timpul domniei lui Petru Rareș. Numele transcris de aceste înalt funcționar împărătesc este Rebnik, exact așa cum presupunea și Nicolae Iorga.
Orașul este menționat la finele secolului al XVI-lea, ca centru comercial, ca târg sãptãmânal la hotarul nord-estic al Țãrii Romanești destul de înfloritor ca viațã economicã, de vreme ce boierii și negustorii râmniceni sunt menționați în documentele care atestã participarea lor la schimburile comerciale cu Imperiul Otoman.
Numeroase mențiuni documentare din a doua jumãtate a secolului al XVI – lea, atestã dezvoltarea morilor de apã și a viticulturii în zona deluroasã învecinatã orașului.
În 1597 Mihai Viteazul, vinde în târgul Râmnicu Sãrat lui Ion și Tudor, nepoții banului Mihalcea, douã vaduri de moarã pe apa râului Râmnic. Alte documente din aceeași perioadã, ilustreazã dezvoltarea schimburilor economice cu Brașovul, Brãila, cu orașe din Moldova și din sudul Dunãrii.
Amploarea schimburilor din Transilvania este documentatã și de descoperirea unor monede ungurești gãsite în mormintele din acea vreme, morminte ce aparțineau unui întins cimitir situate în zona centralã a orașului la intersecția Strãzii Mari cu Bulevardul Focșani și într-un alt cimitir aflat sub fortificația de sfârșit de secol XVI, în zona bisericii “Adormirea Maicii Domnului”. Cele douã necropole ce se întindeau pe o arie destul de largã, constituie dovezi mai mult decât elocvente pentru mãrimea târgului. Aceastã dezvoltare a Râmnicului are loc și datoritã faptului cã latifundiarii din vecinãtate, interesați în schimbul de mãrfuri, încep sã cumpere terenuri în oraș, sã-și clãdeascã case ca sã-și poatã vinde și pãstra produsele de pe domeniile lor. De aceea, orașul continuã sã aibã un aspect semirural deși, tot mai mulți locuitori tind sã se ocupe în principal cu comerțul și meșteșugurile.
La începutul secolului al XVII – lea, se poate face aprecierea cã orașul avea peste 400 de case și o populație de peste 2.000 de locuitori. În interiorul populației orașului apar diferențieri de avere, care dau orașului o structurã socialã complexã. Pe lângã boierii stabiliți în oraș, apar oameni de curte, mici dregãtori, preoți și cãlugãri legați de episcopie, târgoveți legați de comerțul cu cereale, vinuri, brașovenie, meșteșugari cu mici ateliere de blãnuri, cizmãrie, fierãrie, pivã, croitorie, mori de apã precum și o patutã de simbriași, calfe, slugi și oameni de prãvãlie. Negustorii și meșteșugarii mai bogați cumpãrã trupuri de moșie ale boierilor ruinați, producțiile acestora fiind destinate pieții.
Târgul sãptãmânal înlesnea schimburi între locuitorii satelor de munte și de deal de la Jitia, Bisoca, Tâmboiești, Urechești cu cei din satele de la șes pânã la cursul inferior al Buzãului.
În toate aceste procese trebuie văzut începutul timid dar sigur, al dezvoltării relațiilor capitaliste.
Dezvoltarea a continuat în secolul al XVIII-lea, chiar dacă ritmul ei a fost încetinit de războaiele ruso-austro-turce. Comerțul a continuat să se dezvolte fapt dovedit de descoperirea cu prilejul săpăturilor arheologice a mai multor pivnițe de mari dimensiuni, din cărămidă și mortar, cu tavanul boltit, continuatoare directe din punct de vedere architectonic, ale celebrului stil brâncovenesc. Ele nu au putut servi decât ca depozite de mărfuri, ale unor mari comercianți. Este evident faptul că existența acestora presupune o dezvoltare proporțională a producției de mărfuri, agricole și meșteșugărești.
Circulația monetarã se identifica în vremea rãzboaielor ruso-austro-turce, prin prezența in schimburile comercale din Râmnicu Sãrat, a paralelor emise la Sadagura cu legenda ” Moldova și Valachia” în anii 1772 și 1773.
Înlãturarea monopolului otoman asupra comerțului Țãrilor Române nu putea avea decât consecințe favorabile asupra comerțului râmnicean, lucru dovedit de faptul cã alãturi de obiectele produse local sau importate din Orient, un loc important îl ocupã, sticlãria și porțelanurile de facturã orientalã, mai ales englezești. Se adâncesc astfel diferențele de avere. Pãtura bogatã a orașului este reprezentatã în continuare de boieri dar și aceștia sunt tot mai mult concurați de negustori și meșteșugari, de oameni de inițiativã și cu spirit mercantil. Existã și o pãturã de oameni sãraci cu locuințe modeste, care contrasteazã flagrant cu casele mari prevãzute cu pivnițe încãpãtoare ale negustorilor și meșteșugarilor. Modul de viațã în secolul al XVIII – lea departe de a se moderniza, rãmâne cu mici excepții prin excelențã balcanic.
Din punct de vedere cultural și artistic, evul mediu râmnicean se remarcã mai ales în domeniul ceramicii și al arhitecturii. Este de remarcat mai ales existența unui atelier ceramic local ce funcționa în secolul al XVIII – lea, pe lângã Mãnãstirea Râmnicului. Între anii 1691 – 1697, Constantin Brâncoveanu sprijinit de unchiul sãu, spãtarul Mihail Cantacuzino, a ridicat la Râmnicu Sãrat în incinta fortificatã a orașului o mânãstire – cu bisericã, chilii și stãreție și o reședințã domneascã, toate realizate în cel mai frumos stil brâncovenesc care, în perioada imediat urmãtoare, vor influența majoritatea construcțiilor din zonã. La nivelul etajului Casei Domnești, existã o mare salã goticã ale cãrei nervuri coborau în mijlocul clãdirii pe o coloanã în formã de statuie. Acest stâlp aplanat uriaș, reprezintã scena “Samson și Leul” în care Samson deschide botul unui leu și-l frânge fãrã armã. Autorul acestei statui este considerat a fi celebrul sculptor al acelor vremuri, Lupu Sãrãțan. În ceea ce privește biserica, ea pãstreazã încã pictura interioarã, opera cunoscutului pictor al vremii, Pârvu Mutu. Frumosul stil brâncovenesc cu coloane și pilaștri împodobiți cu volute și ghirlande de frunze și flori, pun în lumina arta sculpturilor în piatrã din acele vremuri.
II.1. Localitatea înaintea și în timpul primului rãzboi mondial…
Populația orașului a avut de-a lungul timpului o evoluție ascendentã, cu excepția perioadei Evului Mediu, când fenomenul de depopulare este constant, ca județ de granițã Râmnicu Sãrat fiind teatrul operațiunilor de luptã. La 1848, Râmnicu Sãrat avea cam aceeași populație cu cea din secolul al XV-lea, când a fost atestat documentar, 4000 – 4500 de locuitori.
Modernizarea orașului a fost legatã de cea a țãrii, imediat dupã revoluția lui Tudor Vladimirescu și mai ales dupã cea de la 1848, când suprapopularea impune soluții urbanistice în pas cu evoluția vremii. De la bordei, un habitat perfect în caz de restriște, la construcții arhitecturale a trebuit sã treacã peste o jumãtate de mileniu. A fost însã nevoie de intervenția cârmuirii pentru a scoate în afara legii construcțiile improvizate și a bordeielor, decizia aparținând domnitorului Gheorghe Bibescu și datând din prejma revoluției pașoptiste.
Târgul care nu impresiona în mod deosebit vizitatorul secolului al XVI – lea, cãpãta trãsãturi noi, ce-l personalizeazã. Dupã actul Marii Uniri, noul cetãțean liber și stãpân în țara sa dorește sã se legitimizeze cu clãdiri reprezentative, conforme statutului sãu social, poziției sale în noua societate. Apar primele clãdiri cu subsol, parter și etaj, fiecare nivel cu funcțiuni care se întrepãtrund, respectiv depozit de mãrfuri, prãvãlie și locuințã, amplasate preponderent într-o zonã botezatã generic „Strada Mare “. Protipendada negustoreascã înflorește și-și afișeazã opulența prin clãdiri care, la rândul lor, îi ajutã sã-și susținã poziția socialã. Strãzile negustorești devin un vad atractiv pentru negoțul cu amãnuntul, un blazon susținut pentru prima datã în ultimii 500 de ani de clãdiri solide și limpezi arhitectural.
Primele soluții urbanistice la Râmnicu Sãrat aparțin boierului filantrop Alecu Bagdat care, în anii 1862 – 1863, a fãcut primele captãri de apã pentru trebuințele personale. Abia în 1891 orașul își va putea permite sã realizeze prima conductã de apã pentru consumul public, din zona Drãghiești, patru ani mai târziu fiind construit și primul rezervor al orașului. În 1905 au fost efectuate captãrile de apã potabilã de la Valea Bãlțatu, pentru ca în 1916 frontul de captare sã se deplaseze la Rãducești. În plan edilitar se resimte nevoia unor investiții de anvergurã.
Populația a urcat vertiginos de la 5.000 de locuitori în 1863, la 10.533 în 1890. Creșterea demografică a condus și la dezvoltarea activității productive. Să nu uităm că Râmnicu Sărat rămâne, totuși, unul dintre cele mai importante târguri de vite ale României. Familia care a dat țării probabil cele mai celebre nume, pe frații Minovici, a venit la Râmnicu Sărat de la Brăila, atrasă de comerțul cu vite.
În 1885 orașul cunoaște o primã lucrare de sistematizare, Hala de carne, refãcutã în anii 1935 – 1936. Este un prim semn al progresului urban, o zonã de civilitate și civilizație, unde normele sanitare și de igienã puteau fi controlate de specialiști. Nouã ani mai târziu, hala de carne devine o anexã a unui ansamblu mai vast, Piața Centralã a Râmnicului, amenajatã în 1894. Sunt realizãri ce probeazã saltul în marea familie a orașelor, fapt confirmat curând, în 1897, și de înființarea Consiliului de Igienã și Salubritate Publicã. În 1897 s-a creat și Serviciul îngrijitorului cișmelelor comunei Râmnicu Sãrat, încadrat cu un salariat denumit „supraveghetor cișmigiu “. Dobândirea Independenței a creat o stare de emulație cvasigeneralã, îndeosebi în rândul forțelor active ale națiunii nou formate. Societãți culturale, asociații, reviste de culturã, o presã pe cât de progresistã, pe atât de conștientã în campaniile sale cotidiene.
La 14 iunie 1892, un grup de intelectuali au fondat secțiunea Râmnicu Sãrat a „Ligii pentru unitatea culturalã a tuturor românilor “, pentru ca la 20 octombie 1893 sã se înființeze filiala râmniceanã a Societãții „Ateneul Român “. În 1897, din inițiativa doctorilor Blasianu și N. Dobreanu a fost înființatã Societatea Filarmonicã. Fenomenul cultural s-a propagat și în mediul rural, în anul 1903 în județul Râmnicu Sãrat fiind înregistrate 12 cercuri culturale. La 15 noiembrie 1895 documentele consemneazã Teatrul din Grãdina de Varã, o instituție emblematicã a Râmnicului, o clãdire proiectatã de un fiu al acestor locuri, cunoscutul arhitect Petre Antonescu. În același an este menționat și un teatru – bufet, situat în grãdina publicã. Renovat în 1906 -1907 de M. Bragadiru, teatrul avea o salã de spectacole cu galerie și balcon.
O altã societate importantã a fost înființatã în 1905. Este vorba de societatea culturalã „Vasile Alecsandri “, doi ani mai târziu aceastã reorganizându-se într-o nouã formulã de conducere și cu titulatura „Liga culturalã “, filiala Râmnicu Sãrat. În 1909, Nicolae Iorga a inaugurat ciclul de conferințe organizate de societatea culturalã „Vasile Alecsandri “cu o expunere despre „presa româneascã și menirea ei “.
Cãrturarul turc Evlya Celebi, în contextul amintit anterior, descrie astfel cãlãtoria pe care a fãcut-o în 1660 la Râmnicu Sãrat: „… am trecut râul Buzãu de la marginea orașului, cãlare pe cai și timp de cinci ore am mers prin câmpii înfloritoare “. Dupã cum se poate deduce cu ușurințã, între Buzãu și Râmnicu Sãrat nu exista încã un loc de popas, hanul de la Crucea Comisoaiei apãrând o sutã de ani mai târziu. Ajuns cu bine la noul târg ieșit în cale, cãlãtorul povestește cu nedisimulatã plãcere despre „frumosul oraș Râmnic “, unde „boierul acestui oraș ne-a primit bine și cu cinste “.
Cum arãta târgul de pe râul Râmnic la jumãtatea secolului al XVII-lea? Învãțatul turc, care cu siguranțã vãzuse multe așezãri, fie și numai în Peninsula Balcanicã, considera Râmnicul „un oraș frumos, așezat pe malul râului cu același nume, la poalele unui podiș, cu grãdini și vii înalte. Erau șase mãnãstiri și 500 de prãvãlii, unde vindeau fete frumoase “21.
Dincolo de romantismul descrierii, influențatã probabil și de ospitalitatea „boierului locului “, târgul pare a avea aceeași configurație: lipit de firul apei, cu un centru comercial închegat, aspect ce a permis cãlãtorului turc o judecatã pe cât de rapidã, pe atât de limpede. Mânãstirile (probabil a pus la numãr și bisericile) erau, de asemenea, legate între ele dupã logica dezvoltãrii urbane medievale.
22 Valeriu Nicolescu, Mousaios, vol. VII, Buzãu, 2001, pag.140;Vezi anexele II.1.A, II.1.B, II.1.C, II.1.D, cu dispunerea (harta) teritorialã a așezãrii Râmnicu Sãrat; Stoicescu Nicolae, Bibliografia localitãților și monumentelor feudale din România, Vol. I, Craiova, 1970;
Târgul abia se ridicase după o perioadă destul de lungă de decădere, cu un an înainte orașul fiind incendiat de trupele otomane trimise să-l scoată din domnie pe Mihnea al III-lea. Chiar și Ștefan cel Mare a poftit la teritoriul din dreapta Milcovului în bătălia de la Dealul Florilor – Grebănu (“români contra românilor”, cum o numea istoricul Nicolae Iorga), devenită celebră prin caracterul ei sângeros. Anterior, marele Ștefan tatonase terenul, încercând să obțină mult râvnitele teritorii pe cale diplomatică, adică încercând să obțină acceptul boierilor din zonă.
La Curbura Carpaților exista deci o aristocrație medievală bine conturată, alături de organele administrative (“judecii”) puterea deținând-o tagma destul de restrânsă de latifundiari. În vremea bătăliei de la Dealul Florilor, târgul Râmnicului era prin urmare destul de extins de vreme ce biserica Piatra, ctitoria lui Ștefan cel Mare, ocupa un loc destul de marginal în amplasamentul urban.
Transformarea Brãilei în raia turceascã, nãvãlirile repetate ale tãtarilor, dar și luptele pentru tron dintre domnitorii celor douã țãri românești fãcea totuși dificilã dezvoltarea urbanã la sud – estul Carpaților. Între prãdalnici se numãrau chiar domnitorii Moldovei. ătefãnițã, spre exemplu, a devastat în februarie 1526 zona Râmnic – Buzãu în semn de represalii fațã de politica domnului Țãrii Românești care sprijinea pribegii moldoveni pe care îi primise în Valahia. Cu cinci ani înainte, o disputã pentru tron în Țara Româneascã condusese la intervenția trupelor turcești în zona Buzãului, unde, spune cronicarul, „multã pagubã și pradã au fãcut pre locul acela “, fiind de presuspus cã Râmnicul a avut aceeași soartã.
În atare condiții, civilizația pendula spre locuri mai retrase precum Drãghiești, Bãbeni sau Dedulești, dar și în zona montanã, pe cursul inferior al râului Râmnic.
O solie poloneză ce mergea la Istanbul în anul 1640 a poposit pe 19 martie la Râmnicu Sărat din cauza „unui ger mare și vânt rece “. Secretarul delegației, Achacy Tazycky, menționează ospitalitatea cu care au fost primiți de localnici precum și bogăția ospățului oferit de cei care i-au găzduit – „vinurile bune, miedul și berea bună “, fapt care i-a făcut pe polonezi să plătească chiar cu sănătatea lor, căci a doua zi „mergeam ca niște catâri și chiar cum se spune, muți ca peștii “.
În Evul mediu târgul avea o conducere de tip feudal. Puterea era deținutã de un sfat format din 12 pârgari sau jurați, în frunte cu un județ. Sfatul era ales din rândul fruntașilor urbei, negustori, meșteșugari sau agricultori. Existã și un document în acest sens23 emis pe 5 septembrie 1600, care adeverește lui Ghinea din Râmnic dobândirea unei vii cu case și siliști la Bujoreni. Actul este întãrit de cei 12 pârgari din Râmnicu Sãrat, precum și de conducerea județului.
23“Buzãu, Micã enciclopedie istoricã”, Ed. Musaios, Buzãu, 2000, pag. 277; Documente privind istoria României. Rãzboiul de independențã, vol. II-IV, București, 1952-1954, passim
Pârcălabii sunt menționați și în 1695, în „Condica “visteriei domnitorului Constantin Brâncoveanu, care confirmă prezența acestora ca reprezentanți ai puterii domnești, cu atribuții juridice și fiscale, deasupra sau alături de structurile locale de putere. Aceste structuri administrative și sociale se vor menține, cu mici modificări, până în zorii epocii moderne.
În proclamația din martie 1821 cãtre județul Râmnicu Sãrat, Tudor Vladimirescu se adreseazã „Cãtre toți locuitorii orașelor și satelor… Slam Râmnic, de orice triaptã adicã neamuri, postelnici, mazili, ruptași, breslași, birnici, scutelnici, poslujnici (scutiți de dãri) și slujitori și cãtre toți strãinii birnici dintr-acest județ “. Iatã o radiografie completã a pãturilor sociale, foarte numeroase de altfel, cu atribuții și responsabilitãți precise.
Este de presupus că breslele meșteșugărești au funcționat în toată perioada feudală. În 1650, la Buzău, se consemnează existența unei „frății “a zidarilor, condusă de „Lupu vătaf de zidari “, însă numărul acestora ar putea să fi fost mult mai mare în ambele orașe.
Prosperitatea târgului de pe Râmnic este doveditã, la începutul secolului al XIX – lea, și de însemnãrile celebrului scriitor francez Henri Beyle – Stendhal (1783 – 1842), intendent al armatei imperiale franceze în timpul campaniei napoleonene în Rusia. Acesta a poposit între 19 și 30 iulie 1812 la R â m n i c u Sãrat, de unde a achiziționat „25 de capete de cai pur sânge, 10 capete de vite, cereale și sare “.
Se adeverește încã o datã cã, în perioada Evului Mediu, Râmnicu Sãrat era un târg bine articulat și unul din cele mai puternice centre de creștere și de vânzare a vitelor din Țara Româneascã24.
În timpul primarului Vasile Cristoforeanu (1892-1895) se canalizează Gârla Morilor, se proiectează Bulevardul Gară – Centru, se înlocuiesc cișmelele din piatră cu cele din fontă, se trasează bulevardele Al. I. Cuza și Matei Basarab, se pavează străzile centrale și se construiesc două noi localuri de școli, realizându-se practic infrastructura noului oraș, de factură occidentală. În 1917, salubritatea râmniceană dispunea pentru curățenia orașului de 10 cai și 15 perechi de boi cu atelajele de rigoare.
Intervalul cuprins între începutul secolului al XIX – lea și primul rãzboi mondial a însemnat pentru Râmnicu Sãrat, o perioadã de profunde transformãri. Orașul și-a adus contribuția sa în toate marile evenimente ce au marcat intervalul amintit. În perioada aceasta, s-au desfãșurat o serie de activitãți revoluționare legate de evenimente importante pentru istoria romanilor precum revoluția pașoptistã, unirea Țãrii Românești cu Moldova din anul 1859 sau participarea României la rãzboiul pentru cucerirea independenței de stat desfãșurat între anii 1877-1878.
24 Dorin Ivan – Slam Râmnic, Repere culturale și istorice, Editura Tempus, București, 2003; Documente privind anul revoluționar 1848 în Țara Româneascã, București, 1962, passim
La 13 septembrie 1848, Scarlat Turnavitu, însoțit de numeroși sãteni și de preoți cu Evangheliile în mânã, au protestat împotriva trupelor de intervenție rusești despre a cãror sosire iminentã fuseserã anunțați printr-o circularã de guvernul provizoriu. Pentru faptele lor ei au fost arestați și bãtuți iar unii au fost chiar judecați și condamnați de cãtre Comisia pentru cercetarea celor amestecați în fapte revoluționare, la „munca Giurgiului” (muncã silnicã în temnița de la Giurgiu).
Comisia pentru cercetarea celor amestecați în fapte revoluționare, fusese numitã prin decretul din 18 noiembrie 1848, de cãtre caimacamul, C. Cantacuzino. Comisia și-a început activitatea la data de 21 noiembrie 1848 iar în documentele emise de aceastã comisie se menționeazã faptul cã au fost 7 comisari de propagandã care au mers prin sate pentru a explica programul revoluționar, mai ales punctul 13 al acestuia care se referea la împroprietãrirea clãcașilor prin despãgubirea proprietarilor. Acești 7 comisari au fost: ierodiaconul Chesarie, Gheorghe Pavlu, ieromonahul Eugenie, Gheorghe Maivrodulu, diaconul Iosif, ătefan Barbu și Ion Amãrãscu. Ulterior, este alcãtuitã o listã de 115 nume dintr-un total de 271 revoluționari, care au fost trimise în judecatã, fiindu-le aduse acuze precum „tulburarea liniștii obștești”,” propaganda revoluționarã”,” spion al guvernului revoluționar”.
La 17 mai 1849, un alt revoluționar, pe nume Sotirache Țãranu este declarat „pãrtaș la revoluție”. Se aduce ca argument faptul cã în casa sa, se întâlneau comisarii de propagandã din județele Buzãu și Râmnicu Sãrat – „toți propaganții și nepravilnicii la dansul își aveau întâlnirea”.
Referitor la revoluția desfãșuratã între anii 1848-1849, putem aduce dovezi numeroase privind participarea locuitorilor din fostul județ Slam Râmnic la acțiunile revoluționare din acea perioadã25. Amintim astfel, o serie de lideri ai comunitãților locale care au mers prin sate pentru a explica programul revoluției reprezentat de Proclamația de la Izlaz, reușind sã-i convingã pe aceia care încã mai manifestau îndoialã fațã de acesta. Dintre acești lideri locali îi amintim pe Scarlat Turnavitu, conducãtorul județului, Mihalache Zãgãnescu și Sotirache Țãranu. În aprilie 1848, dupã ce revoluția moldoveanã intrase în faza terminalã, doi revoluționari moldoveni, G. Simion și G. Balș, s-au refugiat în Țara Româneascã, la Focșanii Munteni. Deși, starostele ținutului Putna a intervenit pe lângã cel care conducea județul pentru a-i fi predați fugarii, acesta îi lasã sã fugã, refugiindu-se la Brãila.
25D.G.A.S., Documente privind anul revoluționar 1848 în Tara Româneascã, București, 1962, p. 101-112; 225; 233; 249-251,283-285; 441; A.N.I.C, Fond Comisia pentru cercetarea celor amestecați în fapte revoluționare; Al. Gaița, Pagini pașoptiste buzoiene (III), în “Mousaios”, VIII, Buzãu, 2003, p. 185-199; A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dosar 4/1947; Analele economice privitoare la partea Munteniei, 1859-1864, București, 1864, passim.
De asemenea, adeziunea la faptele revoluționare a populației locale reiese și din participarea la manifestația popularã din 21 iunie 1848, ce marca ziua revoluției, manifestație organizatã de prezidentul magistratului orașului Focșanii Munteni, cãpitanul Nicolae ăonțu. Pentru aceastã faptã el a compãrut în fața Comisiei pentru cercetarea celor amestecați în fapte revoluționare26.
Un alt eveniment îl reprezintã momentul 13 iunie 1848, când ministrul din Lãuntru (de Interne), Ncolae Golescu, a numit prin Ordinul nr. 3035, cârmuitor la Râmnicu Sãrat pe Scarlat S. Filipescu solicitându-i „Sã te grãbești a pleca la postul ce ți se încredințeazã spre a ține liniștea și buna orânduialã, sã întãrești îndatã gvardia naționalã”. Obiectivul sãu principal dupã numirea în funcție era acela de a-i identifica și înlãtura din funcție pe cei care se opuneau programului revoluției. Prin Ordinul 3606 din 28 iunie 1848 este numit ca administrator al districtului Slam Râmnic, I. C. Brãtianu cu scopul de a instaura ordinea la granița dintre Moldova și Muntenia. Din pãcate, el nu a mai ajuns sã preia postul deoarece a trebuit sã dejoace un complot al forțelor antirevoluționare. Atenția datã de autoritãțile centrale de la București revoluției pașoptiste locale este ilustratã și de vizita fãcutã în toamna anului 1848, la Focșanii Munteni, de cãtre Nicolae Bãlcescu cu scopul de a se informa cu privire la prezența trupelor rusești în Moldova dar și pentru a cunoaște realitãțile din județ27.
Referitor la participarea personalitãților locale la revoluția pașoptistã, trebuie amintitã și implicarea eroului din Dealul Sarii, Pavel Zãgãnescu, nãscut în anul 1815, la Râmnicu Sãrat28.
Mai întâi a fost militar începând cu anul 1830, la infanterie dupã care a trecut la roata de pompieri. A fost un susținãtor dedicat al revoluției. cu compania sa de pompieri, alãturi de batalionul condus de Radu C. Golescu, la acțiunea militarã ce avea drept scop împiedicarea pãtrunderii turcilor în capitalã. A participat la arestarea coloneilor Ioan Solomon și Ioan Odobescu, care se opuneau mișcãrii revoluționare a pașoptiștilor. Apoi, la data de 13 septembrie 1848, a participat din proprie voințã ce va fi sortitã eșecului. Dupã ce revoluția a fost înfrântã, el a fost arestat, dat afarã din armatã și închis timp de un an și jumãtate. Ulterior, a fost reprimit în rândul ofițerilor în anul 1852, pentru cã în anul 1859, sã fie avansat de Alexandru Ioan Cuza, la gradul de colonel.
26Al. Gaițã, Pagini pașoptiste buzoiene, (I), în “Mousaios”, VI, Buzãu, 2001, p. 232,243; Ibidem, (II), în “Mousaios”, VII, Buzãu, 2001, p. 251-257; Idem, 1848-Oameni, fapte și idei la Buzãu și Râmnicu Sãrat, în “Acta Musei Porolissensis”, XXIII, Editura Porolissum, Zalãu, 1998, p. 204-212.
27Județele patriei-Vrancea – monografie, Editura Sport-Turism, București, 1981, p. 43
28Buzãu-Râmnicu Sãrat, Oameni de ieri, oameni de azi, vol I., Editura Alpha MDN, Buzãu, 1999, p.141-143; Anuarul statistic al României, 1870-1919, București, 1871-1913, passim
Prevederile înscrise în documentele revoluționare pașoptiste, au continuat sã reprezinte obiective primordiale pentru toți românii, inclusiv pentru cei care locuiau în zona fostului județ Slam Râmnic. Acest fapt reiese și din atitudinea acestora fațã de evenimentele generate de momentul istoric 1859 cunoscut în literatura de specialitate drept „Unirea micã”. Evenimentul care permite realizarea acestui deziderat l-a reprezentat Rãzboiul Crimeei (1853 – 1856). Încheiat cu Conferința de pace de la Paris (1856), el aduce în atenția marilor puteri „problema româneascã”. Contele Walewski, reprezentantul Franței la conferința de pace, propune formarea unui „stat tampon” alcãtuit prin unirea Moldovei și a Țãrii Românești, prin care sã se împiedice contactul direct dintre Imperiul otoman și Rusia țaristã. Propunerea, are acordul majoritãții celor șapte mari puteri participante, mai puțin Austria și Turcia care susțineau cã românii nu-și doreau unirea.
Drept urmare, de comun acord, se ia hotãrârea organizãrii unor adunãri (divanuri ad-hoc), unde reprezentanții românilor din cele douã provincii românești, urmau sã se pronunțe asupra ideii de unire. Se constituie astfel Comitetele Centrale ale unirii la Iași și București, a cãror sarcinã este aceea de a asigura înființarea unor organisme similare la nivel local ce urmau sã aibã drept obiectiv sã facã cunoscut programul național și sã asigure organizarea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc.
Astfel, în martie 1857, s-a constituit la Focșanii Munteni comitetul unionist din fostul județ Slam Râmnic, care a numit și trimis în fiecare plasã comisari extraordinari ce urmau sã facã cunoscut programul național și materialele propagandistice primite de la București. De asemenea, au fost alcãtuite listele electorale în vederea alegerilor pentru desemnarea deputaților în Divanul ad-hoc al Munteniei. Au fost aleși cãpitanul G. Marghiloman și paharnicul C. Robescu – pentru clasa marilor proprietari, pitarii C. Cotescu și C. Argintoianu – pentru clasa micilor proprietari și Gheorghițã Lupescu, un bun orator, din partea clãcașilor29.
În ședința a cincea, a Divanului, Gheorghițã Lupescu, a fost ales președinte, contribuind la redactarea formei finale a memoriului înaintat puterilor garante, la data de 8 octombrie 1857. A fost, de asemenea, ales deputat și în 1864. Cu aceastã ocazie el propune o inițiativã legislativã prin care s-a cerut „sã se statorniceascã lucrurile odatã și țara sã fie în Obșteascã Adunare, tot ca în veacurile vechi, alcãtuitã din toate stãrile de oameni”.
29” Gazeta liberã”, XI, nr. 178/20 august 1942, I. Kalustian, Biografii de anonimi, în „Flacãra” din 28 ianuarie 1983; numele celorlalți deputați se afla pe litografia cu membrii Divanului ad-hoc al Țãrii Romanești – în colecțiile Muzeului Județean Buzãu; Colescu Leonida, Analiza rezultatelor recensãmântului general al populației României, București, 1900, passim
Apoi, reprezentanții județului Slam Râmnic, în adunarea Electivã munteanã, la 24 ianuarie 1859, au susținut propunerea celorlati deputați munteni referitoare la dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, poziție susținutã apoi prin manifestații entuziaste atât de cãtre populația din Focșanii Munteni cât și de populația din târgul Râmnic. Entuziasmul fațã de dubla alegere a lui Cuza se observã apoi și în primirea fãcutã domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 6 februarie 1859, cu ocazia trecerii sale prin cele douã localitãți, în deplasarea sa cãtre București. Prezidentul (primarul) magistratului de la Focșanii Munteni cât și cel al Comisiei Târgului Râmnic, împreunã cu reprezentanți administrației locale și însoțit de numeroși târgoveți, i-au urat bun venit30.
La 11 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza, a emis o proclamație cãtre toți românii în care anunța cã Puterile garante au recunoscut actul de la 24 ianuarie 185931. Acest eveniment, a prilejuit la 24 ianuarie 1862, organizarea unei mari manifestații populare prin care s-a sãrbãtorit „unirea definitivã” . Locuitorii din Focșanii Munteni, i-au trimis o telegramã de felicitare domnitorului și s-au deplasat pe linia hotarului dintre Moldova și Tara Româneascã aruncând simbolic cu pietre în direcția acestuia „pentru cã urmele lui sã nu se mai cunoascã în viitor”. Ca semn de recunoștințã pentru domnitorul Cuza, râmnicenii au comandat în 1863 la Paris, o sabie cu douã tãișuri, pe care i-au dãruit-o domnului unirii32. Ei i-au cerut armurierului sã fie de „o eleganțã cât mai rarã” și sã graveze urmãtorul text, cu litere aurite: „Districtul Râmnicu Sãrat. Înãlțimii Sale, Alexandru I. Întemeietorul Unirii. Restauratorul Drepturilor României asupra averilor mânãstirești Naționale înstrãinate.1863.” Comandã a fost realizatã prin intermediul lui Ion Simion și a valorat 200.000 de franci33.
În anul 1863, Camera Deputaților, dominatã de marii proprietari, propune un proiect de lege ruralã, care urma sã creascã impozitele și sã lase neatinsã marea proprietate moșiereascã. Reacția râmnicenilor fațã de acest proiect nu a întârziat sã aparã. Astfel, ei îi trimit lui Cuza în 1863 o telegramã, în care spun urmãtoarele: „Dezaprobând hotãrârea anarhicã a Camerei Deputaților, prin care sunt socotiți cãlcãtori de lege cei care ar percepe impozitele sau ar aplica bugetele nevotate de adunare, acești locuitori asigurã pe Domn de dragostea, devotamentul și supunerea lor”34.
30Arh. Nat. Buzãu, fond Poliția orașului Râmnicu Sãrat, dosar 11/1864
31Ibidem, dosar 1/1862; un exemplar în colecția Muzeului Județean Buzãu
32Ibidem, dosar 1/1864
33Sabia se pãstreazã la Muzeul Militar Național din București
34C. C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodã, Editura ătiințificã, București, 1970, ed. A II-a, p. 191; Iorga Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, II, Editura Didacticã și Pedagogicã, București, 1969;passim
De asemenea, lovitura de stat de la 2 mai 1864, data de Alexandru Ioan Cuza odatã cu desființarea Adunãrii Țãrii, a avut adeziunea râmnicenilor fapt remarcat într-o scrisoare a inginerului francez Bonnet, angajat al Ministerului Lucrãrilor Publice în care se aducea la cunoștințã cã „pe tot parcursul meu, unanimitate în favoarea actului de la 2 mai, iar despre Râmnic cã este calm și fidel”35.
Dupã tulburãrile din 3/15 august 1865, Cuza îi rãspunde insinuãrilor lui Fuad pașa, printr-o reacție energicã, plinã de demnitate care a avut adeziunea și susținerea poporului. Pe aceastã linie a susținerii poziției luate de Cuza fațã de Fuad efendi, s-au situat și râmnicenii, fapt exprimat prin solidaritatea celor 384 de locuitori din așezãrile Bãlțați, Obidiți și ătiubeiu, care afirmau cã la nevoie își vor da chiar viața pentru apãrarea țãrii. Dupã ce în ianuarie 1866 se organizaserã manifestãri pentru sãrbãtorirea zilei de 24 ianuarie, luna urmãtoare sosise vestea abdicãrii domnitorului, veste care a lovit pe neașteptate întreaga populație râmniceanã36. Trebuie amintit cã, la Focșanii Munteni și-a avut sediul Comisia Centralã al cãrei rol era acela de a alcãtui noi legi pentru țarã. Ea a alcãtuit primul proiect de Constituție și a dezbãtut o serie de alte legi ce vizau modernizarea țãrii. Activitatea ei a fost suspendatã la 2 decembrie 1861.
Un alt eveniment important l-a constituit desființarea în 1862, a „graniței” dintre cele douã Principate devenite de acum România. Din acest moment, capitala județului Slam Râmnic s-a mutat la Râmnicu Sãrat în timp ce, localitatea Focșanii Munteni va deveni reședința (capitala) județului Putna.
De-alungul timpului, râmnicenii au continuat sã omagieze ziua de 24 ianuarie, fapt ilustrat de manifestãrile locale menționate în presã vremii cum a fost cea din 1939 când se scria cu entuziasm ca „tradiționala și patriotica sãrbãtoare româneascã, a primei Uniri, s-a desfãșurat în orașul nostru, cu un fast deosebit. Sãrbãtoarea a prilejuit o înãlțãtoare manifestație naționalã și patrioticã”. Cu aceastã ocazie, participanții în frunte cu muzica militarã, au defilat începând cu ora 15.15 pe Strada Mare pânã la sala cinematografului „Lux” unde, profesorul Stelian Cucu a vorbit despre semnificația zilei de 24 ianuarie 1859 dupã care, s-au recitat poezii și s-a cântat Hora Unirii. Momentul a continuat cu sceneta „Moș Ion Roatã și Unirea” și tabloul alegoric „Unirea”, în interpretarea elevilor de la liceul comercial din localitate37. Abdicarea lui Cuza, în noaptea de 11/12 februarie 1866, a redeschis pe scena internã și internaționalã „problema roamaneascã”. Pe plan extern, Turcia cerea marilor Puteri garante, desfacerea unirii susținând cã recunoscuse unirea doar pe durata domniei lui Cuza și cum acesta abdicase era necesarã revenirea la status-quo-ul teritorial de dinaintea anului 1861.
35C. C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodã, Editura ătiințificã, București, 1970, ed. A II-a, p. 191
36C. C. Giurescu, Viața și opera…, p. 255
37Arh. Nat. Bz, fond Poliția orașului Râmnicu Sãrat, dosar 50/1866
Ca urmare, pe plan intern, politicienii români cãutau o soluție care sã fie acceptatã de Marile Puteri și care sã pãstreze în același timp și status-quo-ul teritorial actual. În urma negocierilor deschise cu Casa regalã prusacã de Hohenzollern – Sigmaringen, este adus ca domn al României, un membru al acestei monarhii și anume Carol I. El este naturalizat și primește Coroana de domn, în urma unei ceremonii desfãșurate în data de 10 mai 1866.
Venirea lui Carol I, a dus la schimbãri profunde în viața politicã, economicã și socialã a țãrii, acesta trecând împreunã cu principalele partide politice – PNL și PNȚ, la adoptarea unor reforme esențiale menite sã ducã la modernizarea țãrii. O asemenea reformã, a fost reprezentatã de adoptarea actului fundamental de organizare a țãrii și anume Constituția, intratã în vigoare la data de 1 iulie 1866. Potrivit acesteia, statul român devine o monarhie constituționalã, cu titlul de România. Se introduceau o serie de prevederi democratice precum separarea puterilor în stat, înființarea unui Parlament bicameral numit Reperezentanța Naționalã, în care erau reprezentate aproape toate categoriile sociale, responsabilitatea ministerialã în fața guvernului și a domnului, asigurarea drepturilor și libertãților cetãțenești cum ar fi dreptul la vot. Chiar dacã era censitar, el reprezenta un important pas înainte pe cale democratizãrii țãrii. Carol I, a știut sã fie un factor de echilibru al scenei politice romanești menținând balanța între cele douã formațiuni politice – PNL și PNȚ, prin promovarea principiului „rotativei guvernamentale”, ce asigura fiecãrei formațiuni participarea la conducerea țãrii, prin rotație. Acest echilibru, a fost benefic și pentru menținerea treazã a conștiinței naționale, necesarã atingerii urmãtorului obiectiv național fundamental pentru existența românilor și anume obținerea și recunoașterea independenței de stat a României. Acest obiectiv, s-a realizat ca urmare a unui rãzboi purtat direct, pe câmpul de luptã cu Imperiul otoman între anii 1877-1878, alãturi de Rusia țaristã.
La luptele desfãșurate pe diferite fronturi, au participat alãturi de ostașii români din alte județe și soldați râmniceni, contribuind prin sacrificiul lor, la obținerea independenței de stat a României38.
Înainte de începerea războiului, existau deja în Râmnicu Sărat, un detașament de dorobanți teritoriali39, Batalionul 4 Artilerie, Escadronul 4 Călărași și o companie a Gărzii Naționale (Garda Civică)40 și o companie de pompieri.
38 „Gazeta liberã”, VII, nr. 114/25 ianuarie 1939
39 „Gazeta liberã”, VII, nr. 114/25 ianuarie 1939
40C. I. Stan, V. Nicolescu, Buzaul și Râmnicul Sãrat în rãzboiul neatârrnãrii (1877-1878), Editura Editgraph, Buzãu, 2007
Durata serviciului dorobanților era de 3 ani, cu caii și echipamentul proprii suportând în același timp și cheltuielile de întreținere. Leafa li se plãtea cu bani din cutiile satelor. Majoritatea dorobanților, erau recrutați dintre locuitorii satelor, consãtenii rãspunzând pentru buna lor purtare. De asemenea, majoritatea dintre ei mergeau cãlãri.
Tot în aceastã perioadã, în târgul Râmnicului, pe „drumul cel mare”, ce fãcea legãtura dintre Moldova și Tara Româneascã, s-a fãcut propunerea ca sã se „orânduiascã un polițai și un maghistrat (primar), care sã rezolve probleme polițienești și administrative”41.
În 26 noiembrie 1876, a fost emis decretul nr. 2195 potrivit cãruia au fost înființate noi regimente de dorobanți, între care și Regimentul 9 Râmnicu Sãrat42. De asemenea, au fost recrutați tineri soldați43 cât și numeroși rezerviști, pentru care conform legilor în vigoare, autoritãțile locale erau obligate sã adopte mãsuri de ajutorare a familiilor lor și pentru efectuarea muncilor agricole. Au fost alcãtuite și trimise Ministerului de Interne tabele cu „milițienii rezerviști, dorobanți și cãlãrași chemați sub arme”.
La 9 mai 1877, ca rãspuns la interpelarea deputatului Nicolae Fleva lansatã în cadrul discuțiilor din Camera Deputaților privind o eventualã reacție militarã al României la faptul ca turcii bombardau linia Dunãrii, Ministrul de Externe al României – Mihail Kogãlniceanu, proclama în aplauzele entuziasmate ale asistenței independenta de stat a României prin cuvintele „suntem independenți… suntem națiune de sine stãtãtoare”.
41Arh. Nat. Bz., fond Poliția orașului Râmnicu Sãrat, dosar 6/1864; A.N.I.C., fond Ministerul de Interne. Divizia rural – comunalã, dosar 103/1866
42Ibidem, dosar 11/1864; A.N.I.C, fond Ministerul de Interne. Divizia rural – comunalã, dosar 113/1867
43Analele Parlamentare ale României, tomul II, 1831-1832, București, 1892, p. 79-81
Proclamarea independenței de stat a României, de cãtre Kogãlniceanu, a fost primitã cu entuziasm și de locuitorii din Râmnicu Sãrat fapt ilustrat de trimiterea cãtre domnitorul Carol I a unei telegrame prin care îl felicitau „ca demn urmaș al glorioșilor domni Mihai și ătefan pe tronul României aici și v-ați pus în capul armatei ca sã luptați cu vigoarea sufletului nostru românesc, pentru consolidarea independenței României (…) Trãiascã România liberã și independentã44.
O contribuție importantã la efortul de rãzboi, au adus-o și sãtenii din județul Râmnicu Sãrat. Astfel, ei au asigurat nevoile armatei române pe tot parcursul rãzboiului prin transportul materialelor și proviziilor cu ajutorul animalelor și mijloacelor de transport proprii. Mai mult decât atât, aplicarea unor prevederi înscrise în Convenția ruso – românã din 4/16 aprilie 1877, a cãzut tot în sarcina satenilor care trebuiau sã asigure armatei ruse pe perioada tranzitului prin teritoriul românesc, transportul de materiale și furaje, aprovizionarea cu alimente, toate fãcute cu mijloace proprii. Toate acestea au dus la sãrãcirea populației locale râmnicene, fapt demonstrat de numeroasele memorii trimise trimise autoritãților centrale în care le solicitau sistarea obligațiilor pentru front. Un asemenea memoriu aparține locuitorilor din satul Mãcrina, care solicitau în februarie 1878 Ministerului de Interne „a nu ni se mai lua singurul mijloc de viețuire, carul cu boi, în vreme de iarnã, cãci de la rechizițiile trecute mai toți au rãmas sãrãciți de nu ne vom mai reveni în fire multã vreme și mai avem și frați și feciori în oștire. Executarea silnicã ce a venit asuprã-ne a ne lua și ultimele surse de existențã este pieirea noastrã. În simplicitatea noastrã credem cã și noi suntem un mic belcigu de la întregul lanț al societãții și poate cel mai puternic”45.
Pe aceeași direcție a contribuției la efortul de rãzboi, s-a înscris și „Societatea Femeilor Române din Râmnicu Sãrat pentru ajutorarea și îngrijirea vulneraților (rãniți) ostași români”. Aceastã societate, comunicã Ministerului de Interne la data de 3 iulie 1877 cã s-a strâns suma de 2300 lei, din „cotizații, loterii și ofrande”, bani trimiși la București, pentru procurarea de materiale sanitare necesare îngrijirii rãniților”46. De asemenea, membrii Societãții „Economia”, au donat suma de 18.000 de lei, pentru cumpãrarea de arme, pe adresa de trimitere a banilor apãrând lozinca „Trãiascã România liberã și independentã”.
44Monitorul Oastei, nr. 3/9 februarie 1877, p. 127-128
54Arh. Nat. Bz., fond poliția orașului Râmnicu Sãrat, dosar 221,232,247-248/1877
46” Monitorul oficial”, partea I, nr. 107, din 12/24 mai 1877
Contribuția râmnicenilor la efortul de rãzboi, s-a materializat și prin participarea efectivã la operațiunile militare de pe câmpul de luptã, în luptele de la Plevna, Grivița, Smârdan ori Vidin. Acest fapt este ilustrat de mãrturiile directe ale unor ostași plecați pe front care au povestit apoi la finalul rãzboiului, evenimentele trãite. Pentru început amintesc douã documente pãstrate la Direcția județeanã Buzãu a Arhivelor Naționale, constând în însemnãrile veteranilor de rãzboi Vasile Roșioru și Nițã Purcãreațã, veterani care au participat la evenimentele ocazionate de sãrbãtorirea a 50 de ani de la Rãzboiul de independențã47.
Potrivit lui Vasile Roșioru, la 11 aprilie 1877, Regimentul 9 Dorobanți, din care fãcea parte, primise ordinul sã se îndrepte cãtre front. Au traversat Dunãrea și apoi s-au îndreptat cãtre Plevna. Odatã ajunși în fata redutei ofițerii le-au adresat cuvinte de încurajare care i-au determinat sã afirme pe toți cã sunt dispuși sã apere drapelul pânã la ultimul om. În luptele desfãșurate la Plevna, în tot cursul lunii august 1877, au fost uciși 56 militari râmniceni48.
O altã mãrturie o aduce veteranul Nițã Purcãreațã, originar din comuna Puești. El amintește în 192849, despre luptele de la Nicolopole unde a participat ca soldat al armatei romane la luptele efective de pe teren. Într-o primã fazã trupele române au deschis foc de acoperire asupra trupelor turcești pentru a sprijini construirea podului de vase de peste Dunãre. Apoi, alãturi de armata rusã, au participat la atacarea cetãții Nicopole reușind sã intre în cetate și sã înfrângã astfel rezistența otomanã. Încrâncenarea schimbului de focuri dintre cele douã tabere se poate observa din observația martorului…” puștile se fãcu roșii de puteai sã aprinzi țigara”. Tot Nițã Purcãreațã povestește un episod din luptele date la Plevna, la care a participat când lipsit de alimente și muniție, Osman Pașa încearcã sã spargã încercuirea prilej cu care soldații români l-au împușcat pe pașã în picior. Osman Pașa a ieșit din cetate „cu toatã armata dupã el; și ai noștri au mai tras focuri și au lovit pe pașã în picior, apoi s-au predat. ăi atâta știu…” încheia el relatarea.
Recunoștința râmnicenilor fațã de jertfa de sânge a soldaților români pentru obținerea independenței s-a materializat prin ridicarea unui monument în Grãdina publicã și de asemenea, prin denumirea a trei strãzi cu numele de Independenței, Plevna și Vidin. În același timp, unul din satele ce face parte din comuna Sgârciți (azi Podgoria), poartã numele de Plevna.
47A.N.I.C., fond Ministerul de Interne – Administrative, dosar 95-1877, f, 877-878 v
48Copie xerox în colecția Muzeului Județean Buzãu.
49V. Nicolescu, Eroismul anonim, în „Viața Buzãului”, IV, nr. 1171/27 noiembrie 1971 și Martor ocular la asediul Plevnei, idem, supliment, august 1977; Arh. Nat. Bz., fond familial Emil Cerkez, dosar 91
Cele douã evenimente, Unirea de la 1859 și cucerirea independenței de stat în urma rãzboiului dintre anii 1877 – 1878, au determinat în România, inclusiv pe plaiurile râmnicene, o intensã activitate culturalã pentru sprijinirea românilor din Transilvania și realizarea statului național unitar roman. Aceastã activitate a cunoscut mai multe cãi de manifestare.
În primul rând trebuie remarcatã activitatea Societãții „Transilvania”, înființatã la București, în anul 1867, al cãrei scop era realizarea idealului național de unitate și sprijinirea studenților români din Transilvania50. Amintesc, de asemenea, activitatea secțiunii locale a Ligii pentru Unitatea Culturalã a Tuturor Românilor, ce fusese înființatã în data de 14 iunie 1892, transformatã începând cu anul 1914 în Liga pentru unitatea politicã a tuturor românilor. Ea s-a remarcat prin organizarea unor activitãți cu caracter cultural, dedicate luptei romanilor din teritoriile aflate sub dominație strãinã51. Unul dintre membrii fondatori ai Ligii de la București a fost și Gheorghe Munteanu – Murgoci, viitorul savant de origine râmniceanã. Dupã proclamarea României ca regat în anul 1881, activitãțile cu caracter politic și cultural se intensificã, mai ales în perioasa 1884 – 1894, într-un moment în care românii transilvãneni desfãșurau activitãți petiționare intense fațã de autoritãțile austro – ungare, care refuzau sã le acorde românilor drepturile cuvenite. Ca urmare, românii din regat, și-au exprimat solidaritatea prin conferințe, adunãri și demonstrații de protest prin care și-au exprimat nemulțumirea fațã de abuzurile și discriminãrile autoritãților austro-ungare ce loveau în interesele românilor transilvãneni. Aceastã reacție de nemulțumire se manifestã sub diferite forme.
50Vezi anexele nr. 10 și nr. 11 (veterani în viațã în anul 1933)
51V. Nicolescu, Ai noștri au lovit pe pasã în picior, în” Viața Buzãului”, IV, nr. 1147/30 octombrie 1971
Astfel, în poezia „Marșul lui Horea”, publicatã de I. C. Drãgescu în iunie 1884, în revista „Gazeta sãteanului” editatã de C. C. Datculescu52, este afirmat dreptul românilor asupra Transilvaniei:
Mergi române și te bate,
Pentru drept și libertate.
Ungurilor mergi și spune,
Ca pe văile străbune,
În pământul roditor,
Singur tu, ești domnitor.
S-au organizat mitinguri de solidaritate pentru memorandiști, la București, la care au participat și râmniceni printr-o delegație, la data de 19 aprilie 1894. În timpul desfãșurãrii procesului memorandiștilor de la Cluj, au fost trimise telegrame de sprijin.
Prefectura județului Slam Râmnic, a hotãrât alcãtuirea unor tabele, la nivelul fiecãrei comune, din care sã reiasã evidența veteranilor din 1877 – 1878. Scopul urmãrit era acela ca cei care mai erau în viațț sã fie invitați la serbãrile comemorative dedicate împlinirii a 50 de ani de la începerea (1877 – 1927) și apoi, de la încheierea (1878 – 1928) rãzboiului. Acestora, le-au fost oferite medalii și brevete pentru merite deosebite pe câmpul de luptã. Numele acestor eroi, le voi preciza într-o anexã a acestei lucrãri, cu scopul de a rãmâne în amintirea urmașilor cã exemple demne de urmat53.
Spiritul de sacrificiu pentru idealul național s-a fãcut simțit și în timpul desfãșurãrii evenimentelor determinate de desfãșurarea primului rãzboi mondial. Anterior începerii acestuia, au loc restructurãri în rândul trupelor române prezente pe teritoriul județului Râmnicu Sãrat.
52V. Netea, Spre unitatea statalã a poporului român, Editura științificã și enciclopedicã, București, 1979, p. 143,145
53Biblioteca Academiei Române, statute, cota I/391.614
Astfel, în Râmnicu Sãrat își aveau reședința, Regimentul 9 Infanterie (fost 9 Dorobanți) – încadrat în Divizia a X-a Infanterie din cadrul Corpului III Armatã, Escadronul 4 din Regimentul 6 Cãlãrași și Regimentul 3 Obuziere, din componența Corpului III Armatã, Brigada 6 Artilerie54.
Pentru acestea, primãria a amenajat condiții favorabile staționãrii, construind cazarma de la marginea orașului. De asemenea, primãria s-a preocupat de asigurarea pentru unitãțile staționate, a unor terenuri necesare pentru diferite nevoi precum „câmpuri de tragere, tir și exerciții55.
Deși rãzboiul începuse în 1914 în condițiile declarãrii poziției de neutralitate a României, statul român a anticipat evenimentele privind o eventualã intrare a României în rãzboi prin mobilizarea unor contingente de rezerviști. Pentru familiile soldaților cu familii sãrace, primãria a organizat acțiuni pentru strângerea de fonduri destinate ajutorãrii acestor familii. Dintre asociațiile al cãror scop era acesta, amintim Societatea „Familia Luptãtorilor”56.
Dupã intrarea României în rãzboi, la 15 august 1915, de partea Antantei, au fost antrenate în operațiunile militare comandate de Marele Cartier General și trupele staționate în Râmnicu Sãrat. Astfel, într-o primã fazã, trupele din Râmnicu Sãrat, participã la operațiunile militare de pe frontul dobrogean, din dreptul localitãților Topraisar, Muratan, Pereveli și lacul Tuzla.
Dupã retragerea armatei române înfrântã în luptele de pe Jiu, Olt și Argeș, linia defensivã a frontului din Carpați se fixase, în noiembrie – decembrie 1916, pe aliniamentul Râmnicu Sãrat – Viziru – Dunãre. Generalul Mackensen, comandantul trupelor germane, ajuns în apropierea aliniamentului frontului, procedeazã la acțiuni de observare aerianã și terestrã, în urma cãrora ajunge la concluzia cã trupele româno – ruse sunt foarte bine așezate și întãrite. De aceea, el concentreazã numeroase trupe în zonã și fixeazã data începerii ofensivei pe 22 decembrie 1916. Împotriva trupelor româno – ruse, este trimisã Armata a IX – a, comandatã de generalul Erik von Falkenheyn. Scopul sãu principal era acela de a elibera și de a asigura accesul cãtre șoseaua și calea feratã spre Râmnic, având drept principal câmp de operații dealurile și munții din nordul județelor Buzãu și Râmnicu Sãrat. Armata a II-a romanã era dispusã pe douã grupuri de luptã:
I.grupul Râmnic, comandat de generalul Vãitoianu;
54” Gazeta sãteanului”, I, nr. 10/20 iunie 1884, p. 109-112; ibidem, nr. 11/5 iulie 1884, p. 169-170; idem II, nr. 10/20 iunie 1885; idem, XI, nr. 4/1894
55Arhivele Naționale Buzãu, fond Prefectura Județului Râmnicu Sãrat, dosar 2/1933-vezi anexa nr. 10
56Arhivele Naționale Buzãu, fond Primãria orașului Râmnicu Sãrat, dosar 1/1894
II. grupul Vrancea – Oituz, comandat de generalul Cristescu; în cadrul acestuia, un rol important l-a avut Divizia 15 Infanterie, comandatã de generalul Eremia Grigorescu57.
Împreunã cu cele douã grupuri de armatã române, luptau și trupe rusești de infanterie și cavalerie, a cãror activitate și colaborare cu armata românã a fost una de slabã calitate datoritã parții ruse care nu au raportat în timp util comandamentului român, mișcãrile pe care le fãceau, în special cele de retragere de pe linia frontului, lãsând breșe care au fost speculate de armata germanã și lãsând astfel descoperit frontul românesc. De aceea, din acest motiv, de multe ori, armata românã s-a trezit atacatã prin surprindere de armata germanã prin spatele liniei frontului, fapt care a generat pierderi importante de vieți omenești și necesitatea de a se retrage și a redesena astfel, linia frontului.
Între 22 – 27 decembrie 1916, pe frontul râmnicean s-au desfãșurat lupte aprige, bãtãlia fiind numitã de germani drept „bãtãlia de Crãciun” (Weihnachtsschlacht). La 25 decembrie 1916, armata germanã ocupa Dealul Sãrii, Vintileasca și locul numit Între Râmnice58. Retragerea rușilor din sectorul central al frontului, a permis ocuparea orașului Râmnicu Sãrat. Acest eveniment, a determinat și retragerea românilor. Dupã o luptã, care a fost consideratã cea mai mare bãtãlie din perioada retragerii, la 14/27 decembrie 1916, germanii au ocupat orașul Râmnicu Sãrat59.
Intrarea trupelor germane în oraș s-a fãcut pe data de 27 decembrie, la ora 16.00, prin cele trei bariere din sud. Cu aceastã ocazie, au fost bombardate Palatul Administrativ și de Justiție, Teatrul comunal și ăcoala primarã nr. 3.
Ocupația germanã a fost una dureroasã pentru râmniceni caracterizatã prin distrugeri, rechiziții forțate, violuri, jafuri, confiscãri de bunuri (mobilier, lenjerie, covoare, tablouri, piane). Localurile publice, inclusiv bisericile și școlile au fost transformate în cazãrmi și grajduri, pentru armata germanã. Biserica „Cuvioasa Parascheva”, a fost folositã la oficierea slujbelor pentru ocupanți. Au fost confiscate armele de foc, aparatele fotografice și telefonice. De asemenea, ziarelelor și revistelor fãrã deosebire de orientarea politicã, li s-a interzis activitatea și difuzarea. De multe ori, clopotele bisericilor au fost luate și topite pentru a se fabrica tunuri.
Nu în ultimul rând, datoritã aglomerãrilor de polulație și de trupe de ocupație la un loc, au izbucnit numeroase epidemii, cum au fost tifosul, gripa spaniolã și vãrsatul negru60.
57A.N.I.C., fond Ministerul de Interne. Divizia rural – comunalã, dosar 1708/1893;” Libertatea”, III, nr. 38/30 ianuarie 1907
58Arhivele Naționale Buzãu, fond Prefectura Județului Râmnicu Sãrat, dosar 1/1915
59Ion.M. Oprea și colaboratorii, România în primul rãzboi mondial, Editura Militarã, București, 1979, p. 188,215-216
60Al. Averescu, Notițe zilnice din rãzboiul 1916-1918, Editura Cultura Naționalã, p. 114
Locuitorii orașului Râmnicu Sãrat, erau obligați sã presteze diferite munci fizice zilnice constând în curãțarea zãpezii pe șoseaua Râmnicu Sarat – Focșani, construirea de noi drumuri, sãparea de șanțuri și tranșee, lucrãri de întreținere a parcului de aeroplane de la garã. În cazul nerespectãrii ordinelor comandamentului german, cei vinovați erau fie bãtuți și încarcerați fie puși la munci grele, primind în schimb ca hranã 250 – 500 de grame porumb sau grâu61. Disperarea populației din ultimele zile de luptã și încercarea acesteia de a fugi din calea ocupantului este surprinsã foarte bine în lucrarea sa de Octavian Moșescu62.
La Râmnic, au funcționat și douã tribunale germane: unul care judeca delictele și crimele dintre civili și trupele de ocupație numit Feldgericht și celãlalt, se ocupa de delictele și crimele politice numit Kriegsgericht.
Rãzboiul a lãsat urme foarte adânci asupra orașului Râmnicu Sãrat63. Într-un raport din 15 iulie 1919, se spuneau urmãtoarele: „rãzboiul a lãsat asupra orașului nostru urme foarte adânci; tot ce fusese construit în decursul a 40 de ani de liniște, a fost dezorganizat și distrus”.
Eroismul ostașilor romani, a fost recompensat dupã rãzboi cu diferite ordine și medalii. Astfel, cãpitanul Emil Cerkez, originar din Râmnicu Sãrat a fost decorat cu medalia rusã „Stanislas”. De asemenea, numeroși soldați romani râmniceni au fost decorați cu medalia „Bãrbãție și credințã”, pentru reușita acțiunii de recunoaștere de la Colțul Caprei, când au capturat prizonieri și tehnicã de luptã64.
Drept recunoștințã pentru cei care și-au jertfit sângele și viața pentru ideea de realizare a unitãții naționale, au fost ridicate în majoritatea comunelor râmnicene monumente comemorative. Pentru cei rãmași în viațã dintre soldații eroi (invalizi, orfani de rãzboi, demobilizați, vãduve), conform Decretului regal nr. 4079/1921, Comisia interimarã a orașului, ale cãrei lucrãri s-au desfãșurat în perioada 26 februarie – 6 septembrie 1923, le-a atribuit acestora locuri de casã65.
61Arhivele Naționale Buzãu, fond Primãria Orașului Râmnicu Sãrat, dosar 2/1919, f. 139; C. Kitițescu, Bãtãlia de la Râmnicu Sãrat, în Râmnicu Sãrat. Cãlãuza, de Octavian Mosescu, București, 1931, p. 48-52;” Cuvatul Râmnicului” din 22 august 1926, articolul: 15 august 1916 la Râmnicu Sãrat.
62Expunerea situației județului Râmnicu Sãrat pe anul 1919, București, 1920
63Arhivele Naționale Buzãu, fond Primãria orașului Râmnicu Sãrat, dosar 2/1919, f. 139-141,150-152
64Octavian Moșescu, Râmnicu Sãrat. Cãlãuza, București, 1931
65Arhivele Naționale Buzãu, fond Primãria orașului Râmnicu Sãrat, dosar 5/1920-1921, f. 183
De asemenea, la cererea unor asociații ale eroilor din primul rãzboi mondial, precum „Mormintele eroilor” și „Crucea Trecerii Dunãrii” (asociație a veteranilor), le-au fost atribuite acestora terenuri separate pentru amenajarea unor cimitire de eroi66.
Din punct de vedere economico – social, trebuie menționatã înscrierea orașului pe calea capitalistã prin apariția și amplificarea arendãșiei și a cãmãtãriei.
Construcția marelui drum comercial care lega Bucureștiul de Moldova prin Ploiești, Buzãu, Râmnicu Sãrat, Focșani, Bacãu pânã la Iași oferea un nou impuls vieții economice a orașului în jurul anului 1860 când populația sa numãra 5707 locuitori.
S-au dezvoltat în continuare comerțul și meșteșugurile fãcându-se primii pași spre stadiul manufacturier al productiei. Aceasta s-a datorat și apariției în 1870 a primei instituții bancare râmnicene, cooperativa de credit “Economia” – care a dat o puternicã loviturã cametei ce devenise o practicã învechitã.
Sub aspect cultural, perioada asupra cãreia stãruim este foarte bogatã în realizãri. Învãțãmântul lua o amploare deosebitã. În 1834, este cunoscutã o școalã particularã organizatã de negustori și meseriași, pentru cã în 1860 sã ia ființã prima școalã de stat, actuala Scoala nr. 1. La acestea se adãugã altele apãrute în 1864, 1872, 1882. În 1877, se creeazã gimnaziul “Al. I. Cuza “și în 1889 un alt gimnaziu care în 1893 – 1894 își ia numele de “Vasile Boierescu”. În 1833, s-a infintat și primul spital când biv – vel – serdarul Alecu Bagdat a lãsat prin testament întãrit de mitropolitul Valachiei Grigorie, o parte din averea sa pentru sprijinirea acestui spital care se mãrește și care din 1863 devine spital județean. El s-a mutat în 1877, pe locul unde este și astãzi, intr-ul local cãruia i s-a adãugat un etaj deasupra pavilionului central în 1937.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, din 1898, își desfãșurau activitatea Societatea culturalã “Filarmonica” ce a rãspândit și a fãcut cunoscutã muzica popularã și tradițiile folclorice râmnicene. Acesteia i-au urmat în anul 1908 Societatea culturalã “Vasile Alecsandri” și mai târziu, continuându – le activitatea, a apãrut Societatea “Chindia” – ce a popularizat mulți ani la rând în țarã și în strãinãtate cântecul și dansul popular românesc. Din orașul Râmnicu Sãrat s-au ridicat câteva personalitãți de seamã ale științei și tehnicii romanești. Dintre oamenii de științã râmniceni amintim pe Traian Sãvulescu (1889 – 1963) – biolog de reputație mondialã, membru a numeroase academii strãine, întemeietorul școlii române de fitopatologie.
De asemenea, din orașul Râmnicu Sãrat, este de origine una din cele mai prestigioase mesagere a teatrului liric musical românesc – Florica V. Cristoforeanu (1866 – 1960), pe care marele Arturo Toscanini a considerat-o cea mai mare cântãreațã liricã a lumii din acel timp.
66A.N.I.C., fond Președenția Consiliului de Miniștri, dosar 11/1917, f. 207,209
În Râmnicu Sãrat a lucrat ca învãțãtor și Ioan Parhon, tatãl savantului C. I. Parhon. De asemenea, poeți precum Ion Pavelescu (fratele epigramistului Cincinat Pavelescu), Alexandru Bãiculescu, actorul Aristide Demetriad, pictori ca Petre Iorgulescu, ătefan Popescu și artistul poporului Henri Catargi și-au trãit mulți ani din viațã în acest oraș, animând cu arta lor climatul spiritual al orașului de altãdatã. Dupã rãzboi, în anii totalitarismului comunist, cu toate piedicile ridicate de ideologia comunistã și de reprezentanții ei, orașul Râmnicu Sãrat și-a continuat dezvoltarea. Astfel, în primãvara anului 1969, pe islazul din marginea sud – esticã a orașului începe sã prindã contur “zona industrialã”67, prin amplasarea primului mare obiectiv – Întreprinderea de Garnituri de Frânã și Etanșare – unicã în întreaga țarã. I-au urmat apoi, o întreprindere de conserve de legume și fructe, Întreprinderea de Organe de Ansamblare, Întreprinderea de Nutrețuri combinate, Turnãtoria de Fontã precum și Fabrica de Mobilã, care a încheiat o adevãratã platformã industrialã în care lucrau peste 18.000 de oameni. Prin munca locuitorilor orașului s-a mãrit numãrul strãzilor asfaltate, s-a lãrgit rețeaua de apã și canalizare, s-au construit centrale de termoficare cu numeroase puncte termice pe întreaga suprafațã a orașului. S-a dezvoltat învãțãmântul prin construirea a numeroase școli și grãdinițe. Alãturi de vechiul spital s-a construit un spital nou, modern, cu peste 400 de paturi. În 1960, a luat ființã și Muzeul Orãșenesc68, alãturi de care își aduce contribuția la ridicarea nivelului de culturã al orașului, o modernã bibliotecã și o frumoasã Casã de Culturã. Anii ’90, au marcat o decãdere importantã a industriei râmnicene, multe dintre fabrici fiind închise. Singura ramurã industrialã care s-a menținut și chiar s-a dezvoltat, a fost producerea de confecții textile.
67Monitorul Oficial, nr. 159/1921
68Arhivele Naționale Buzãu, fond Prefectura Județului Buzãu, dosar 81/1923, f. 27
II.2. Perioada interbelicã…
Pentru a putea înțelege evenimentele și procesele desfãșurate în Râmnicu Sãrat, în perioada dintre cele douã rãzboaie mondiale, trebuie mai întâi sã facem o analizã a celor întâmplate pe diferite planuri, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în comunitatea râmniceanã. Schimbãrile profunde ce urmau sã se întâmple în Râmnicu Sãrat au fost prefigurate de mutațiile suferite pe plan cultural și economic. Prin toate aceste schimbãri,supuse unor influențe culturale si artistice europene, județul Râmnicu Sãrat a suferit o serie de transformãri care l-au facut sã se înscrie pe linia modernizãrii națiunii române,într-un moment în care România tocmai își realizase visul unitãții.
În timpul primarului Vasile Cristoforeanu (1892-1895) se canalizează Gârla Morilor, se proiectează Bulevardul Gară – Centru, se înlocuiesc cișmelele din piatră cu cele din fontă, se trasează bulevardele Al. I. Cuza și Matei Basarab, se pavează străzile centrale și se construiesc două noi localuri de școli, realizându-se practic infrastructura noului oraș, de factură occidentală. În 1917, salubritatea râmniceană dispunea pentru curățenia orașului de 10 cai și 15 perechi de boi cu atelajele de rigoare. La 1 mai 1924 a fost elaborat Regulamentul de curățire și ridicare a gunoaielor menjere, iar în 1931 au fost create Comisia de salubritate comunală și Serviciul de ecarisaj. Tot în anul 1897 s-a construit Digul de apărare al orașului Râmnicu Sărat, consolidat și prelungit de-a lungul timpului, în 1909 și 1936.
O realizare de epocã va fi ridicarea Palatului Administrativ și de Justiție, actualul sediu al primãriei, construit în perioada 1895 – 1897. Noul secol va fi la fel de generos. Pavilionul Grãdinii Publice (1910), Uzina electricã (1912) și Baia popularã (1916) sunt realizãri care au consolidat poziția Râmnicului de capitalã a județului.
Perioada interbelicã a fost punctatã de construirea Cercului militar, în 1929, noul Abator, în 1935, și a clãdirii unei autogãri. Dacã în 1911, la Râmnicu Sãrat funcționa un singur grup electrogen care alimenta 43 de becuri, în 1912, dupã ce s-a dat în funcțiune „Uzina electricã “, începe cu adevãrat electrificarea orașului, care va numãra în 1936 opt mii de abonați.
La 14 iunie 1892, un grup de intelectuali au fondat secțiunea Râmnicu Sãrat a „Ligii pentru unitatea culturalã a tuturor românilor “, pentru ca la 20 octombie 1893 sã se înființeze filiala râmniceanã a Societãții „Ateneul Român “. În 1897, din inițiativa doctorilor Blãsianu și N. Dobreanu a fost înființatã Societatea Filarmonicã. Fenomenul cultural s-a propagat și în mediul rural, în anul 1903 în județul Râmnicu Sãrat fiind înregistrate 12 cercuri culturale. La 15 noiembrie 1895 documentele consemneazã Teatrul din Grãdina de Varã, o instituție emblematicã a Râmnicului, o clãdire proiectatã de un fiu al acestor locuri, cunoscutul arhitect Petre Antonescu. În același an este menționat și un teatru – bufet, situat în grãdina publicã. Renovat în 1906 – 1907 de M. Bragadiru, teatrul avea o salã de spectacole cu galerie și balcon.
În 1912, Menelaș Chircu (1864-1940, marele boier al Râmnicului, tatãl celor doi frați, Toma și Menelaș M. Chircu, cel mai cunoscut crescãtor de animale de rasã din zonã, care a omologat pe plan național rasa „Buestrașul de Bisoca “, se dedicã pãstrãrii tradițiilor românești, înființând ansamblul „Chindia “. Societatea de jocuri, port și muzicã „Chindia“ se va impune în peisajul cultural al Râmnicului timp de peste douã decenii. Cele șapte perechi de dansatori provenind din douã zone tradiționale, Buda – Dumitrești și Dumitrești – Chiojdeni – Bisoca, vor fi acompaniate de un taraf de lãutari, printre care și un cobzar. Dupã o scurtã întrerupere, în timpul primului rãzboi mondial, ansamblul folcloric „Chindia“ devine cunoscut în țarã și în strãinãtate. În 1921, acesta participã la festivitãțile organizate la Teatrul Național din București, cu prilejul „centenarului Tudor Vladimirescu“, unde componenții acestuia au fost felicitați personal de cãtre Regele Ferdinand și Regina Maria. În anii urmãtori “Chindia” întreprinde turnee încununate de succes la Viena (1934), Istanbul (1935), Berlin (1936), Oslo (1937), Roma (1938) și pe Coasta de Azur (1938 și 1939).
În perioada interbelicã au mai funcționat la Râmnicu Sãrat cenaclul cultural „Octavian Moșescu “(1924) și cercul cultural „Munca “(1925), unde se vor susține cicluri periodice de conferințe. Un alt moment important în viața urbei îl va constitui inaugurarea la 10 ianuarie 1935 a unei instituții reprezentative – „Casa culturalã “ a județului Râmnicu Sãrat, devenitã la 25 martie 1939, Cãminul cultural “Constantin Brâncoveanu”.
Județul Slam Râmnic dateazã din perioada organizãrii medievale a Țãrii Românești. La început, reședința județului a fost orașul Focșanii Munteni, aflat pe malul drept al Milcovului ce-l separa de orașul care aparținea Moldovei. În 1542, când Imperiul Otoman a anexat Brãila și zona învecinatã a ei, transformând-o în raia, județul Slam Râmnic a primit restul teritoriului administrat anterior de Brãila. În 1862, odatã cu efectuarea unificãrii politice a Țãrii Românești cu Moldova, reședința județului a fost mutatã la Râmnicu Sãrat, deoarece era un târg mai mare situat în centrul județului, care a primit atunci și numele de Râmnicu Sãrat, dupã noua reședințã. Focșanii Munteni a fost unit și el cu partea moldoveneascã, devenind reședința județului Putna. Imobilele din Râmnicu Sãrat în care au funcționat instituțiile județene au fost achiziționate și dotate corespunzãtor pânã la 190069. Județul se învecina la nord cu județele Putna și Tecuci, la est cu județul Brãila, iar la vest cu județul Buzãu.
Conform datelor recensãmântului din 1930 populația județului era de 184.956 locuitori, dintre care 96,3% români, 2,7% țigani, 0,6% evrei ș.a.70. Sub aspect confesional populația județului era formatã din 98,9% ortodocși, 0,6% mozaici, 0,1% romano – catolici ș.a.
În anul 1930 populația urbană a județului era de 15.007 locuitori, dintre care 89,2% români, 6,9% evrei, 1,5% țigani, 1,0% maghiari ș.a. Din punct de vedere confesional orășenimea era alcătuită din 91,3% ortodocși, 6,9% mozaici, 0,8% romano-catolici ș.a.
69 Nicolescu, Valeriu; Popa, Carmen (7 decembrie 2010). „Un județ dispãrut – Râmnicu Sãrat. Organizare administrativã”, vol. III.
70 Recensãmântul general al populației României din 29 Decemvrie 1930, vol. II, pag. 360-361.
Viața economicã, a fost direct influențatã de formele de relief specifice zonei – câmpie (Câmpia Râmnicului), deal și munte. Astfel, ocupațiile tradiționale ale locuitorilor au fost viticultura, pomicultura, creșterea vitelor și agricultura. De asemenea, în documente ni se realateazã despre anumite activitãți de prelucrare a produselor vegetale și animale și activitãți de comerț. Bogãțiile din zona de munte, sunt menționate într-o dare de seamã a Camerei de Comerț și Industrie71. Ele sunt reprezentate de bogãții minerale (sare și zãcãminte puțin semnificative de petrol, piritã și lignit), pãduri și pãșuni, dealuri – cu livezi și podgorii și câmpie cu terenuri arabile. La munte, pãdurile acopereau o suprafațã de 5000 de ha, din care se expoatau anual 30.000 m3 lemn pentru foc și 12.000 m3 pentru construcții. O parte din lemnul expoatat era prelucrat la cele 15 fierãstraie acționate hidraulic și 15 cu motor, pentru a se obține dulapi, cãpriori și scânduri de brad, produse ce erau apoi vândute în județul vecin Putna. De asemenea, ființa o fabricã de cherestea și placaje a Societãții “Moroieni”, care deținea o rețea de funicular și cale feratã forestierã.
În anul 1920, s-a înființat Ocolul Silvic Râmnicu Sãrat iar pentru fabricarea rachiurilor funcționau mai multe cazane de țuicã. La Rãducești, în perioada 1890 – 1892, a existat potrivit afirmațiilor lui Grigore Dãnescu, o fabricã de coniac. Râmnicul era cotat al 33-lea județ agricol al țãrii, el jucând un rol important în economia țãrii, datoritã bogãțiilor aflate pe teritoriul sãu. Faptul este relevat într-o publicație72, care mai spune cã aceste bogãții existau încã din vechime.
71Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Prefectura județului Râmnicu Sãrat, dosar 30/1944, f. 58-66
72” Actualitatea”, I, nr. 1/18 septembrie 1927
În secolul al XVIII – lea, se menționeazã între târgurile din Muntenia, din județul Slam Râmnic, Râmnicul și Mãxineni, târguri periodice unde se desfãșurau activitãți de comerț73.
Conform unei statistici74 din anul 1824, târgul Râmnicului era cotat ca fiind pe locul al doilea dupã București, în privința activitãților de comerț cu 221 de prãvãlii, 35 negustori de frunte, 60 de mijloc și 16 mici. Potrivit aceleași statistici, în 1853 numãrul negustorilor ajunsese la un total de 114 negustori înregistrați.
Industria Râmnicului, a fost și ea una bine așezatã mai ales dupã ce însuși Regulamentul Organic, prin articolul 176, prevedea ca autoritãțile „sã însuflețeascã industria pãmânteanã și sã înlesneascã cele dintâi începuturi ale fabricilor ce se vor așeza în țarã”, în fapt necesitatea de a adopta mãsuri protecționiste pentru susținerea industriei naționale. Existau astfel, mori și fierãstraie pe cursurile de apã, poverne pentru producerea rachiurilor, mãcelãrii („scaune de carne”), ateliere pentru producerea lumânãrilor de seu și pentru sãpun, pive și dârste pentru prelucrarea țesãturilor.
Comertul era practicat nu numai de localnici. De multe ori, comercianții de peste munți, traversau Carpații, pentru a-și vinde produsele în Râmnicu Sãrat. Catagrafia din 1851, amintește despre existența în județ a 84 de transilvãneni, comercianți care își desfãșurau activitatea în satele din jurul Râmnicului.
Creșterea oilor era o ocupație importantã a locuitorilor din zonã, fapt menționat în documente prin existența în județ a celor 17 cașãrii75. Grigore Dãnescu, enumerã câteva toponime legate de oierit: Stâna Bãlãneasa, Târla lui Manu.
Dintre vite cei mai cunoscuți sunt boii bucșani și buiestrașul de Bisoca, animale adaptate la condițiile de mediu.
De asemenea, în județ se producea cerivis și pastramă, care se exportau prin portul Brăila.
În ceeea ce privește zãcãmintele de sare, acestea se aflau potrivit celor scrise în „Almanahul Râmnicului”, în localitatea Sãri, în partea de nord a satului Dealul Sãrii, în punctul numit Sarea Roșie (probabil îmbibatã cu țiței) din muntele Carambu76. Ca structura socio – profesionalã, în Râmnic erau 655 de agricultori, 4 viticultori, 27 de industriași și fabricanți.
Potrivit anchetei industriale desfãșurate între anii 1901 – 190277, Râmnicu Sãrat avea
73I. Roman, Localitãțile și populația Țãrii Românești, în „Revista arhivelor”, nr. 1/1970, p. 63-69
74V. Nicolescu, O statisticã negustoreascã și fiscalã de la 1824, în „Viața Buzãului”, 5 octombrie 1970
75 Documente…, p.447-448; doc. 315/16 august 1829
76C. Anastasiu, P. Nicolescu, Almanahul Râmnicului Sãrat, 1933, p. 43-44
77Ancheta industrialã din 1901-1902, vol. I, București, 1904, p. 39,52
industrie mare, mijlocie, micã și industrii speciale (mori, fierãstraie). Potrivit aceleiași surse, populația ocupatã ajunsese la un procent de 1,4 %. La 1 aprilie 1908, erau înregistrate 3 corporații de meseriași, cu 2.590 de membri.
Trebuie subliniat faptul cã, în localitate iși fãcuserã apariția și întreprinzãtori strãini, cum a fost cazul lui Luca Sezonov, care sosit în Râmnicu Sãrat în 1914, a ridicat o fabricã de uleiuri vegetale (presã de ulei), pe un teren din spatele Penitenciarului. Consiliul comunal, prin decizia nr. 84/1916, a aprobat închirierea unui teren pentru 5 ani, în vederea extinderii fabricii, în funcțiune și în 1927 și 193778.
În 1839, este menționată și „fabrica de cărămidă de pe moșia slobodă a târgului”, a cărei existență este menționată și în anul 1916.
Au fost autorizate sã-și desfãșoare activitatea, de cãtre Consiliul de Igienã și Salubritate Publicã, în ședința din 6 iulie 192279, o presã de ulei, mai multe sifonãrii, o pivã și un abator la Cotești.
Statistici din perioada 1929 – 1937, relateazã despre o structurã socio – profesionalã diversã80, formatã din agricultori (1505), meseriași (1159), industriași (32) și comercianți (489). Potrivit unei statistici din 1930, existau în oraș 29 de ateliere (mecanice, turnãtorie, rotãrie, tâmplãrie, tãbãcãrie, curelãrie, cojocãrie, etc.).
Cele mai cunoscute fabrici și ateliere din perioada interbelicã, aparțineau unor persoane private. Dintre acestea enumerãm: fabrica de tãbãcãrie „Rudolf” din strada Costieni, fabrica de pânzeturi „inginer G. Vasilescu” din Strada Domneascã, fabricile de ulei și fãinã „Luca Sezonov” de pe Strada Domneascã, atelierele mecanice „Frații Puiu” situate pe strãzile Domneascã, Costicã Morãrescu și Bulevardul Prefecturii, piua „Costicã Damian” de pe Strada “Spãtarul Cantacuzino”, atelierul de lumânãri „Ion Mihail” de pe Strada Drãgãicii, dãracele de lânã „I. Enescu” și „Pãun Popescu” din Strada Domneascã și „Ioana Sohan” și „Maria Popescu” de pe Strada Constantin Brâncoveanu sau „Maria Rachițeanu” din strada Bãlțați, fabricile de ape gazoase „Socol Teodorescu” (cu motor) din Strada Smârdan nr. 85, Enache Ciocotã din Strada Bisoca nr. 4, D. Bãrbulescu și Paven Donescu de pe Strada N. Sorescu nr. 51 […] și mulți alții81.
78Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Primãria orașului Râmnicu Sãrat, dosar 9/1915,2/1916,336/1927; Enciclopedia României, ÎI, București, 1938, p. 656
79Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Serviciul Sanitar oraș Râmnicu Sãrat, dosar 5/1922, f. 2,5,13
80Ibidem, dosar 8/1928, f. 29
81Arhivele Naționale Buzãu, fond Prefectura județului Râmnicu Sãrat, dosar 229/1930, f. 45-47, 56-58, 69-72,76
Începând cu anul 1931, dupã înființarea Camerei de Comerț și Industrie a județului, toate firmele comerciale s-au înscris în registrul de firme sociale sau private, singurul organism care avea drpetul din acest moment sã le dea autorizarea, care pânã în anul 1931, era datã de cãtre tribunalul din localitate. În acest registru erau trecute atât firme care activaserã încã înainte de înființarea acestui organism dar și multe altele care se înființeazã dupã anul 1931. Amintim aici, depozitul Fabricii de bere „Bragadiru” de pe Strada Domneascã, depozitul Fabricii de bere „Rahova”, Societatea Anonimã „Socek” din Strada Victoriei, Societatea de Credit, Economie și Filantropie „Cercul Românesc” ce își avea și ea sediul tot pe Strada Victoriei. În anul 1942, s-a înscris în registru la poziția 174/1942 și Societatea S.A.R. „Vulturul”, Întreprindere Generalã de Construcții Drumuri și Expoatari, condusã de G.A.Tãtãranu82.
În anul 1932, a fost reînființat Sfatul Negustoresc ce a editat „Buletinul Sfatului Negustoresc”, cu sediul în Strada Victoriei nr. 128 (acest organism se înființase în anul 1920). Scopul reînființãrii acestuia a fost acela de se solidariza și a-și apãra mai bine astfel interesele. Astfel, ei voteazã o moțiune prin care cereau scãderea impozitelor și „legiferarea dreptului și profesiunii de a fi negustor”, eliberarea de brevete de tip urban, fãrã arendã la comunã. În 1934, se înființa Liga Meseriașilor Patroni ce îi cuprindea pe patronii din județele Brãila, Ialomița, Putna și Râmnicu Sãrat83.
O statisticã a prefecturii din anul 1944, indica prezența doar a 16 ateliere comunale (tinichigerie, lãcãtușerie și instalații de apã), ce aparțineau primãriei84.
Din anul 1944 sunt înregistrate rafinãria „Venus”, cu o capacitate de prelucrare de 4.320 vagoane anual, Tãbãcãria „Taurine” cu 60 vagoane talpã anual, fabrica de tricotaje „Erica” cu 1.080 flanele pe an, Țesãtoria „Meriu Ion” cu peste 10.000 de metri liniari produși pe an, fabrica de confecții „APACA”, Fabrica de cherestea de la Gugești ce aprtinea Societãții „Moroieni” și multe alte obiective85. O altã statisticã, din anul 1947, conține informații despre întreprinderile private, industriale, comerciale și de transport, ce și-au desfãșurat activitatea în perioada 1900 – 1947. Potrivit acesteia, din totalul de 367 de întreprinderi, 320 își mai desfãșurau încã activitatea ceea ce demonstreazã cã târgul Râmnicului, era un spațiu prielnic pentru a-și vinde produsele, fie pe teritoriul județului fie pe teritoriul județelor vecine, Buzãu și Putna86.
82Institutul de Statisticã, Întreprinderile particulare, industriale, comerciale și de transport, București, 1947, p. 12-15
83Arhivele Naționale Buzãu, fond Camera de Comerț și Industrie a județului Râmnicu Sãrat, dosar 30/1944
84Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Prefectura județului Râmnicu Sãrat, dosar 51/1944, f. 4
85Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Prefectura județului Râmnicu Sãrat, dosar 54/1944, f. 26
86” Ecoul”, II, nr. 23/25 aprilie1932; idem, IV, nr.39/3 martie 1934;” Informatorul”, IV, nr. 98/4 octombrie 1933; Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Prefectura județului Râmnicu Sãrat, dosar 1/1936
Un alt moment demn de semnalat specific perioadei interbelice, îl reprezintã mișcãrile muncitorești de protest87, categorie socialã numeric numeroasã care trãia în condiții foarte grele, pe salarii foarte mici.
Prima dintre acestea s-a declanșat în anul 1893, când muncitorii din Râmnicu Sãrat s-au aliat cu brutarii din Galați, aflați deja în grevã. Prezența muncitorilor în viața socialã și politicã a comunitãții este foarte vizibilã. La 1 mai 1895, a fost organizatã o serbare în centrul orașului pentru ca în februarie 1920 sã se înființeze filiala localã a Partidului Socialist cu sediul în Strada Brâncoveanu nr. 3, în cunoscutele Case Jingulescu. La data de 19 februarie 1920, publicația „Socialismul” relata cã s-a constituit Sindicatul Mixt al lucrãtorilor din toate breslele, conduse de Ghe. Arbuzescu, cu scopul de a lupta pentru drepturile muncitorilor din localitate. Apariția Sindicatului Mixt, demonstreazã o conștientizare a cauzei muncitorești fapt reflectat în solidarizarea acestora cu scopul de a-și obține drepturile, prin luptã sindicalã comunã.
Presa localã din martie – noiembrie 1920, relateazã despre moartea unuia dintre întemeietorii mișcãrii sindicale locale Leon Moscovici dar și despre condițiile precare de muncã ale lucrãtorilor de la Fabrica din Gugești, fapt ce i-a determinat sã intre în grevã. În presa localã mai sunt amintite alte evenimente precum înființarea publicației „Râmnicul Socialist”, serbarea de la data de 1 mai 1920, lista candidaților cu socialiștii râmniceni la care a luat parte și N. Dicescu, președintele Comisiei interimare. Clubul socialist, a fost inaugurat în martie 1920. Greva de la Gugești a fost reprimatã de autoritãțile locale, fiind informat și Ministerul de Interne despre represiunea ordonatã de autoritãțile locale88.
Grevele muncitorești se întețesc la nivelul țãrii89, inclusiv pe plan local. Astfel, de mișcãri s-au desfãșurat în octombrie 1920, când la nivelul țãrii s-a desfãșurat o grevã generalã90 dar mai ales, în perioada marii crize economice dintre anii 1929 – 1933, când viața muncitorilor fusese afectatã profund în toate componentele ei. În ianuarie – februarie 1933, muncitorii de la Rafinãria „Venus”, Atelierele APACA și de la CFR, s-au solidarizat în vederea obținerii unor drepturi de la autoritãți.
87 V. Nicolescu, Mișcarea muncitoreascã. Momente râmnicene (1893-1944), în “Viața Buzãului”, V, nr. 1205/8 ianuarie 1972
88” Foaia Râmnicului”, I, nr. 4,5/17 martie 1920
89A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dosar 264/1920, passim
90A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dosar 211/1920, passim
Situația grea a locuitorilor din Râmnicu Sãrat și numãrul mare de șomeri, este ilustrat și de presa localã91 care critica indiferența autoritãților locale fata de aceastã problemã. Sub titlul „Existã șomeri în Râmnicu Sãrat?”, iatã ce spunea o publicație localã despre acest subiect: „ăi la Râmnicu Sãrat sunt șomeri. Se vãd zilnic oameni care nu au posibilitatea sã-și câștige o umilã existențã, deși nu li s-ar putea tãgãdui voința de a munci. Sunt mai ales intelectuali și foști funcționari la diferite instituții particulare, de unde au fost concediați, care sunt siliți sã ducã o viațã de privațiuni, nesigurã și umilitoare. Pentru acești oameni nu s-a fãcut nimic”.
În 1934, Filiala Râmnicu Sãrat a Camerei de Muncã Brãila, solicita prefecturii, într-o adresã semnatã de președintele acestui organism I. Podgoreanu, adoptarea unor mãsuri pentru prevenirea și combaterea șomajului. În adresã se menționa cã „în condițiile în care vã este cunoscutã situația financiarã a comunei noastre și cum sãrbãtorile Paștelui se apropie iar zeci de meseriași devotați și ordonați cetãțeni ai orașului nostru se zbat în cea mai neagrã mizerie neavând unde munci, solicitãm prefecturii contribuția cu o sumã la fondul de șomaj”.
În perioada octombrie 1893 – martie 1894, a apãrut publicația „Lumina”, ce avea tendințe socialiste, publicație ce își va schimba denumirea în „Viitorul Râmnicului” și orientarea, devenind organ liberal. Un alt ziar apãrut, la data de 14 aprilie 1902, a fost cel intitulat „Reforma”, ziar bilunar al Societãții meseriașilor. Obiectivul acestuia era de a uni pe toți meseriașii, informându-i în timp real despre acțiunile revedicative din țarã și din strãinãtate. La 25 aprilie 1920, a apãrut Râmnicul Socialist”, organ al secțiunii locale a Partidului Socialist și Sindicatului Mixt.
Agricultura, este o alta importantã parte componentã, a vieții economice în perioada interbelicã. Agricultura reprezenta pricipala ocupație a locuitorilor din Râmnicu Sãrat, datoritã faptului cã o zonã întinsã a teritoriului județului Râmnicu Sãrat era ocupatã de câmpie. Regulamentele Organice vorbesc despre culturile de cereale din județ, reprezentate de producții importante obținute la culturile de grâu, porumb, mei, orz și ovãz92. Teritoriul județului Râmnicu Sãrat, mai cuprindea și zone de deal, cu o suprafațã de 550 km2 și munte, cu o suprafațã de 400 km2. Dealurile, cu înãlțimi între 74 și 760 de metri, erau acoperite cu pãșuni, vii și livezi93 iar în unele locuri porumb. Regiunea de câmpie avea o întindere de aproximativ 2.500 km2 în care erau cuprinse și luncile râurilor Râmnic, Buzãu și Siret. Zona de câmpie era presãratã cu movile, lacuri, bãlți, iazuri (Amara, Baltã Albã, Ghergheasa, Boldu, Vãceni, Puturosu, Ciulnița, Mãxineni, Hângulești, Voetin, Lacul Negru, etc.) și multe viroage94.
91” Gazeta liberã”, II, nr. 24/17 ianuarie 1934
92Analele Parlamentare ale României, tomul II, partea I, 1831-1832, București, 1892, p. 640-641
93În 1839 se indicau 193.024 pruni, 15.218 alți pomi fructiferi și 6.067 pogoane cu vie
94Gr. Dãnescu, op. cit., p.245-248
Enciclopedia României95, menționa cã din totalul de 332.400 ha, 161.649 ha (48,63 % sau 0,55 % din suprafața agricolã a țãrii) erau terenuri arabile. Marea proprietate deținea 20.916 ha (12,94 %) iar, mica proprietate deținea 146.730 ha (87,06%).
Horticultura, de asemenea, era practicatã pe suprafețe întinse, în zonele de deal și de munte, trecându-se în anul 1938 la o delimitare pe regiuni agricole96. Se cultivau astfel pruni de diferite soiuri (vinete, grasã, țigãnești și roșii), meri, peri, nuci, gutui, caiși, cireși și vișini.
Pentru o mai bunã administrare a teritoriului agricol, Camera de Agriculturã a județului, anunța printr-o adresã ca județul era împãrțit în șase circumscriprii agricole: Circa I Mãicãnești, Circa II Boldu, Circa III Dumitrești, Circa a IV-a Gologanu, Circa a V-a Plãinești și Circa a VI-a Galbenu.
O altã ocupație o reprezenta creșterea animalelor. De multe ori, se fãcea negoț cu oierii transilvãneni care deseori traversau munții la Sud de Carpați. Unele documente vorbesc despre solicitarea locuitorilor moldoveni care cereau voie autoritãților locale râmnicene pentru a veni cu turmele la pãscut pe moșia Bulboaca din județ. Alte documente, ne relateazã despre oieritul și cornãritul pastorilor ardeleni și transhumanța acestora prin județ, unii ajungând chiar pânã în Crimeea97. Harta rusã din 1835 menționeazã existența a 17 așezãri pastorale, unele toponime având legãturã cu adãposturile de vite numite odãi – Odaia Topliceanului, Joița98. Alte documente relateazã despre faptul cã locuitorii râmniceni exportau seu, vite mari și mici99. Almanahul Râmnicului, ne aratã ca în perioada 1929 – 1930, situația animalelor și pãsãrilor era una cu o evoluție ascendentã100.
Pânã la reforma agrarã din perioada 1916 – 1920, marea proprietate agricolã era destul de extinsã. Dintre marii proprietari amintim pe boierii din familiile Nicolești, Dedulești, Topliceni, Bagdat, Cotescu, Iarca, Ghica, Costache ăuțu, Sihleni, Zãgãnescu.
95Enciclopedia României, II, București, 1938, p.366
96Direcția Arhivelor naționale Buzãu, fond Primãria comunei Pleșești, dosar 43/1938, passim
97Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Prefectura județului Râmnicu Sãrat, dosar 79,127,135/1831,61/1832
98C.C.Giurescu, Principatele române la începutul secolului al XIX-lea, Editura ătiințificã, București, 1957
99Analele Parlamentare ale României, VII, 1837, București, 1896, p. 5; Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Subocârmuirea Plașei Orașul, dosar 57/1834,24 și 33-34/1835,30/1836,54/1837 m, 35/1838 m, 50/1839,33 și 47/1840
100Almanahul Râmnicului Sãrat, 1933, p. 60
În spiritul aplicãrii prevederilor legilor de expropriere și împroprietãrire, începând cu anul 1919 s-au înființat obști de împroprietãrire și arendare101, care urmau sã punã în practicã legea datã de guvern. S-au stabilit astfel, categoriile de împroprietãriți: categoria I reprezentatã de mobilizații din perioada 1916 – 1918, categoria a II-a, mobilizații din 1913, categoria a III-a, vãduvele de rãzboi, categoria a IV-a, cei lipsiți de pãmânt,categoria a V-a, cei cu terenuri sub 5 ha și categoria a VI-a, orfanii de rãzboi102.
În unele comune, au fost înființate cooperative agricole cum ar cele din comuna Piscu numitã „Albina” și cea din comuna Slobozia – Ciorãști numitã „Unirea”.
Reformei agrare din 1921, i-a urmat o alta în 1945. Conform prevederilor Legii nr.187 din 23 martie 1945 și a Regulamentului de aplicare publicat în martie 1945, au fost înființate comitete comunale și de plașã, de expropriere și împroprietãrire. Punerea în aplicare a acestei legi a fost comunicatã Comisiei Aliate de Control, printr-o adresa oficialã. Au fost expropriate moșiile mai mari de 50 de ha și indiferent de suprafațã, moșiile care nu au fost lucrate de proprietari ci arendate, fapt ce a provocat nenumãrate nemulțumiri. Pentru a rezolva aceste nemulțumiri, a fost înființatã Comisia județeanã de control și îndrumare a reformei agrare, condusã de un magistrat, din care fãceau parte prefectul, directorul Camerei de Agriculturã și trei sãteni103. Pentru buna organizare și desfãșurare a campaniilor agricole, a fost înființat la 9 octombrie 1945, pe lângã Camera de Agriculturã, Comitetul Județean pentru coordonarea lucrãrilor de însãmânțãri, avându-l drept președinte pe o cunoscutã personalitate, prefectul Ion Magârdiceanu.
Un alt eveniment caracteristic perioadei interbelice a fost reprezentat de mișcãrile țãrãnești provocate de cauze precum insuficiența sau lipsa pãmântului, învoielile greu de îndeplinit fixate de arendași, abuzurile autoritãților, asistența sanitarã precarã fapt demonstrat și de numeroasele boli și epidemii prezente aproape toatã perioada, generate de alimentația deficitarã, în care mãmãliga și legumele, constituiau alimentele de bazã. Prețurile muncilor prestate pe moșiile proprietarilor, variau ca valoare pentru cei care lucrau cu mâinile, cu carul cu doi boi sau cu 4 boi104. Instituția scutelnicilor și poslușnicilor, a fost desființatã de cãtre Adunarea Obșteascã, prin Pravila din data de 26 august1831, fapt ce a creat obligația ca fiecare sat la 100 de oameni sã dea 4 oameni care sã munceascã pe moșiile proprietarilor. Nemulțumirile țãranilor continuau prin plângerile repetate adresate autoritãților, în care atrãgeau atenția asupra creșterii obligațiilor țãrãnești, fãrã ca aceștia sã fie consultați.
101Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Consilieratul Agricol al județului Râmnicu Sãrat, dosar 3-5/1919,10/1919,13/1919,3 și 6/1920,11/1921,16/1922, f. 9
102Ibidem, dosar 7/1920,2/1922
103Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Prefectura județului Râmnicu Sãrat, dosar 67/1945, f. 245
104Analele Parlamentare ale României, V, p. 1,1834-1835, București, 1895, p.395-407
O primã explozie a stãrii de nemulțumire a țãranilor din județ a avut loc în anul 1888, când s-au desfãșurat mai multe rãscoale locale în diferite județe din Muntenia, inclusiv în unele localitãți din județul Râmnicu Sãrat105. Astfel de revolte s-au desfãșurat în localitãți precum Mãicãnești, Corbu, Mãxineni, Broșteni, țãranii cerând autoritãților aplicarea corectã a Legii Rurale, din anul 1864.
O altã cauzã a revoltelor țãrãnești, a constituit-o aplicarea începând cu anul 1900, a unei noi legi asupra bãuturilor spirtoase (legea țuicii), care impunea noi taxe pe borhot cât și pe livezi, taxe ce îi afectau pe micii producãtori de rachiuri din zonele de deal și de munte106.
Din motive asemãnãtoare, lipsa pãmântului și învoielile agricole greu de suportat, au izbucnit în martie 1907, noi rãscoale în 56 din cele 80 de comune ale județului107 . Edificator, este tabloul zugravit de un ziar local, care amintește despre evenimentele desfãșurate în Râmnicu Sãrat și în care ne relateazã cã108 „Ieri (11 martie 1907), au nãvãlit în orașul Râmnicu Sãrat mai multe cete de țãrani având în frunte mai mulți instigatori și numeroși țigani. Cu o furie nebunã, ei au rupt rândurile armatei, care era cu totul insuficientã pentru a le ține piept. Erau în total 400 soldați pentru paza orașului. Revoltații au nãvãlit în centrul orașului distrugând tot, pãtrunzând prin case, sfãrâmând mobilã și tot ce gãseau în drumul lor. Așa de pildã, ni se comunicã cã locuința d-lui Lupescu a fost total distrusã. Manifestanții au pãtruns într-însa și au distrus tot. Apoi au înaintat pânã la locuința d-lui deputat C. Iorgulescu unde au fost întâmpinați de servitorii domniei sale, armați și care au tras focuri de armã. În timpul acesta a sosit armata care a putut respinge pe revoltanți”. Evenimentele prezentate în documente, vorbesc despre violența revoltelor țãrãnești, care nu a putut fi calmatã decât cu ajutorul armatei. În semn de aducere aminte a evenimentelor întâmplate atunci, cu ocazia marcãrii a 50 de ani de la evenimentele din 1907, în fața clãdirii Primãriei Râmnicu Sãrat, fusese ridicat un obelisc pe care se afla fixatã o placã comemorativã109, pentru ca mai târziu, dupã demolarea acestuia, placa sã montatã pe peretele clãdirii.
Trebuie subliniat că reformarea agriculturii românești în perioada interbelică s-a făcut prin două organisme. Între anii 1919-1925, activitatea a fost condusă de Consilieratul Agricol al județului iar apoi, din 1925 de Camera de Agricultură a județului Râmnicu Sărat.
105” Gazeta Sãteanului”, V, nr. 5/5 aprilie 1888
106 V. Nicolescu, File de istorie buzoianã. Frãmântãri și mișcãri țãrãnești în județul Buzãu, 1848-1907, în „ăcoala buzoiana”, Buzãu, 1978-1979, p. 128-137
107Marea rãscoalã a țãranilor din 1907, Editura Academiei, București, 1967, p. 298-350,545,699; Rãscoala țãranilor din regiunea Ploiești, 1959, p. 15; V. Nicolescu, Anul de foc 1907 la Buzãu și Râmnicu Sãrat, Editura Editgraph, Buzãu, 2007
108” Liberalul” (Iași), VIII, nr. 12/14 martie 1907
109” Drapelul Roșu”, nr. 530/16 martie 1957
Acest organism, a editat în perioada septembrie 1930 – mai 1931, publicația intitulatã „Buletinul Camerei de Agriculturã”110, ce apãrea lunar, care includea sfaturi pentru agricultori privind cultura cerealelor și creșterea animalelor. Dintre rubricile apãrute în aceastã publicație amintim „Publicațiuni”, „Cronica zootehnicã”,” ătiri diverse”, „Instrucțiuni”. Câteva din articolele publicate în acest periodic au fost „Râmnicu Sãrat… un oraș al florilor” (O. Moșescu), „Economia animalã a județului Râmnicu Sãrat” (C. Ionescu), „Cultura cerealelor în județul nostru” (G. Cãlãușițã).
Un alt aspect al vieții locuitorilor din județul Râmnicu Sãrat, alãturi de componenta socialã și economicã, la fel de important și de interesant, l-a reprezentat viața politicã. Impunerea Regulamentelor Organice a dus la organizarea de alegeri în urma cãrora au fost aleși deputații județelor în Adunarea Obșteascã a Țãrii Românești111. În Adunare, intrau membri de drept (Episcopul Buzãului), membri aleși de cãtre Colegiul boierilor de rangul I și deputații județelor, aleși de boierii din județele respective. Viața politicã râmniceanã, este una agitatã, așa cum reiese din diferite documente112.
În vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în Adunarea Legislativã a țãrii, au fost aleși pe data de 24 noiembrie 1864, drept reprezentanți ai județului Râmnicu Sãrat, Mihai Ionescu și Gheorghițã Lupescu113.
Un moment important pe scena politicã râmniceaãa l-a reprezentat apariția partidelor politice, ca semn al maturizãrii acesteia.
Astfel, din anul 1880, își începe activitatea organizația Partidului Național Liberal, condus de Alexandru Popescu – Țuțuian, apoi de Gheorghe Palade (fost ministru în guvernele liberale) și de asemenea, de Dimitrie I. Ghica (fost ministru plenipotențiar, la Atena). Dintre membrii marcanți ai liberalismului râmnicean, amintim pe Ghițã Lupescu (fost senator), C.C. Datculescu (deputat liberal), dr. Octavian Blasian (deputat în Colegiul I).
110Alexandru Oprescu, Presa buzoianã și râmniceanã, vol. I, Buzãu, 1995, p. 44
111Analele Parlamentare ale României, tomul II, 1831-1832, București, 1892, p. 172-179; Al. Gaița, Județul Râmnicu Sãrat în primele alegeri din Tara româneascã în 1831, în „Muntenia”, IV, nr. 519 din 29-30 septembrie1994
112C. Anastasiu, P. Nicolescu, Almanahul Râmnicului Sãrat.Râmnicu Sãrat, 1933, p. 88,102,145-150; V. Nistor, Din activitatea partidelor buzoiene și râmnicene în perioada 1918-1937, în „Mousaios”, IV, p. a II-a, Buzãu, 1994, p. 173-181; Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Prefectura județului Râmnicu Sãrat, dosar 62/1831, passim
113Monitorul Oficial, nr. 264/26 noiembrie 1864; nr. 266/28 noiembrie 1864
Pânã în anul 1920, președinte executiv al partidului a fost Alexandru Tãtãranu pentru ca în perioada 1920 – 1927, lider al organizației liberale râmnicene sã fie Alexandru Zamfirescu, urmat din 1927 de Victor Slãvescu. Dintre publicațiile114 liberalilor râmniceni amintim „Cetãțeanul” (condusã de fostul primar Vasile Cristoforeanu), „Steaua Râmnicului”, „Renașterea”, „Munca”, „Libertatea”, „Drapelul”, „Îndrumarea” („Viitorul Râmnicului”), „Tribuna Râmnicului”, „Chemarea”, „Chemarea Nouã”, „Drapelul Râmnicului”, „Mișcarea Râmnicului”, „Presa”, „Acțiunea”, „Rãspunderea”, „Drapelul Râmnicului”, „Drapelul nostru”.
În interiorul organizației județene a partidului, apãruserã încã din 1916 disensiuni ce puteau merge pânã la „descompunerea partidului” iar, în 1919, se ajunsese sã se vorbeascã chiar de „ruperea partidului liberal din Râmnicu Sãrat”115, de unde și semnul electoral „Coasa”. Ca urmare a neînțelegerilor, în anul 1921, se i-au mãsuri de reorganizare a P.N.L. local116.
Tot ca efect al mișcãrilor din organizația P.N.L. local, la 15 iunie 1930, a luat naștere Organizația Naționalã Liberalã Georgistã (aripa George Brãtianu), condusã de Mitti Zamfirescu, organizație care își desfãșoarã primul congres județean, în octombrie 1930117.
Pe scena politicã a județului Râmnicu Sãrat, a activat și organizația Partidului Conservator. Principalele organe de presã au fost publicațiile „Râmnicu Sãrat”, „Luptãtorul”, Viitorul”, „Politica”, „Semnalul”, „Sãptãmâna”. În iulie 1915, s-a înființat un Club conservator118. Dintre personalitãțile conservatoare amintim pe C. Iorgulescu (președintele organizației județene), Ion C. Grãdișteanu, Menelaș Ghermani. Organizația Partidului Conservator și-a schimbat denumirea în Partidul Conservator Democrat, fiind condus din 1932 de Gheorghe Ionescu (președinte) și Grigore Filipescu.
O altã formațiune politicã ce a activat în județul Râmnicu Sãrat a fost Partidul Țãrãnesc, care a luat ființã în iulie 1920, fiind condus de un comitet format din Ionel Lupescu, Alexandru Alexandrescu, Dumitru Mazilu, Andrei Vasiliu și C. Renea. În anul 1926, devine organizația Partidului Național Țãrãnesc. La alegerile din 1927, Ionuț Lupescu obține un nou mandat și este ales președinte al organizației, funcție pe care o deține pânã în anul 1934. Principalele organe de presã erau: „Secera”, „Cercul” și „Cercul Țãrãnesc”.
114Alexandru Oproescu, Presa buzoianã și râmniceanã, vol. I și II, Buzãu, 1995,1997
115” Ecoul”, I, nr. 8/7 august 1916, „Cuvânt cinstit cãtre toți bunii români”, I, nr. 1/25 septembrie 1919
116 „Îndrumarea”, I, nr. 5/18 martie 1921
117 „Chemarea Nouã”, I, nr. 2/26 iunie 1930, nr. 4/18 august 1930
118” Ecoul”, I, nr. 2/26 iulie 1915
O formațiune politicã prezentã pe scena politicã râmniceanã a fost și organizația județeanã a Ligii Poporului, care a luat naștere în anul 1918, la inițiativa lui Constantin C. Brãiescu, care primește un mandat de deputat în urma alegerilor din 1919. Sediul Ligii Poporului, se afla pe Bulevardul Gãrii nr. 14 iar dintre membrii marcanți ai acestei formațiuni amintim pe C.C. Brãiescu (avocat), Nicolae Bratosin (învãțãtor), dr. George Iarca, doctor în Teologie și profesor Basil Dumitrescu119. În aprilie 1919, generalul Alexandru Averescu, președintele partidului, face o vizitã la Râmnicu Sãrat120 pentru ca în iulie 1926, același lucru sã îl facã și Nicolae Iorga. În cinstea distinsului oaspete a ținut un discurs și președintele partidului, deputatul Constantin C. Brãiescu121. De altfel, acesta a fost o personalitate puternicã cãreia i se datoreazã înființarea Camerei de Comerț și Industrie a județului, a Liceului de fete și a ăcolii de meserii. Organele de presã locale, ale partidului erau: „Glasul Poporului”, „Rãspunderea”, „Anuarul Partidului Poporului”.
Un alt partid cu organizație în Râmnicu Sãrat a fost Partidul Național Agrar, constituit dupã despãrțirea lui Octavian Goga de Alexandru Averescu. La alegerile din 1932, i-au lipsit 200 de voturi pentru a câștiga alegerile. Publicația partidului a fost „Glasul Poporului”, apãrutã la 17 aprilie 1932 în numãr unic, cu redacția și administrația la sediul „Bãncii Poporului”.
De asemenea, amintim și organizația Partidului Naționalist Democrat (Partidul Național), care a luat naștere în iulie 1910, la inițiativa lui Nicoale Dicescu122, fiind multã vreme consideratã a fi cea mai puternicã organizație din țarã. Ca organe de presã amintim: „Cuvântul”, „Gazeta Satelor” („Secera”, „Secera Râmnicului”), „Coasa”, „Credința”, „Cuvântul nostru” – „foaia Partidului Național de sub conducerea domnului profesor Nicolae Iorga”.
Altã formațiune politicã constituitã în noiembrie 1929, a fost Liga „Vlad Țepeș”, condusã de avocatul Gheorghe Ionescu sprijinit de un comitet format din judecãtorul Gheorghe Popescu – Baldovin, Dan Oroveanu, Vintilã Nițescu și Socrate Dumitrescu. Ulterior, au aderat doi foști conservatori, dr. Gabriel Dobrenu și Menelaș Chircu. În august 1944, Menelaș Chircu și Radu Chircu, s-au refugiat și au organizat rezistența anticomunistã în Munții Râmnicului. Menelaș Chircu, a fost o personalitate foarte cunoscutã a locului, el ținând legãtura și corespondând cu alte mari figuri ale culturii și politicii românești precum Petre P. Carp, Alexandru Marghiloman, Mihail Sadoveanu, Nicolae Grigorescu și Alexandru Vlahuțã. Organul de presã al formațiunii politice a fost „Timpul”, înființat în anul 1930.
119 „Glasul Poporului”, I, nr. 4/27 ianuarie 1919
120Ibidem, nr. 9/7 aprilie 1919
121Idem, II, nr. 1/25 iulie 1926
122 „Glasul Poporului”, I, nr. 2/20 iulie 1919
O formațiune politicã cu mare aderenta a fost Partidul Socialist care împreunã cu Sindicatul Mixt al lucrãtorilor din toate breslele, a desfãșurat o intensã activitate politicã în Râmnicu Sãrat. Cele douã formațiuni (Partidul Socialist și Sindicatul Mixt), au luat naștere în februarie 1920, fiind conduse de brutarul Gheorghe Arbuzescu. Primul organ de presã al acestei formațiuni a fost „Lumina” (1893), care a publicat articole în sprijinul îmbunatãțirii situației precare a muncitorilor. Din 1894, se va numi „Viitorul Râmnicului”. Socialiștii au fost cei care au organizat greva muncitorilor de la Fabrica de cherestea din Gugești, reușind eliberarea greviștilor arestați.
Pe scena politicã râmniceanã a activat și Mișcarea Legionarã123, fapt demonstrat de prezența cuiburilor legionare în diferile localitãți. Primul dintre acestea, s-a înființat în satul Cãiata (1928), dupã care cuiburi legionare au mai apãrut și în localitãțile Bogza (1931), Obrejița (1932), Bãlțați (1932). Dintre personalitãțile mișcãrii legionare îi amintim pe Aristotel Gheorghiu, Hristache și Georgicã Niculescu, Gheorhe Croitoru, preotul Gheorghe Butunoiu. Aristotel Gheorghiu, fusese membru al Ligii Apãrãrii Național Creștine (L.A.N.C.) dupã care în 1928, intrase în Legiunea Arhanghelul Mihail, în același an în care apare prima organizație legionarã din județ, din satul Cãiata. Deși, aveau un numãr mic de organizații și de membri, la alegerile parlamentare din 17 iulie 1932, legionarii au obținut un procent de 5,81 % din totalul voturilor exprimate, insuficient însã pentru a intra în Parlament, deoarece se aflau sub pragul electoral. Organul principal de presã era intitulat „Garda Râmnicului”. El a apãrut în perioada 6 decembrie 1932 – 6 august 1933 având redacția la Farmacia „Flora”, unde proprietar era tocmai Aristotel Gheorghiu, unul dinre capii mișcãrii legionare124. Printre colaboratori îi amintim pe Pamfil ăeicaru, Nichifor Crainic, Remus Vernea, Pavel Nedelcu. În 1933, într-un raport trimis de Legiunea de Jandarmi, cãtre Ministerul de Interne se preciza cã, numãrul de legionari crescuse, cu 5 cuiburi în plinã activitate125. La alegerile din 20 decembrie 1937, mișcarea legionarã a obținut 27,11 % din voturi (pe țarã – 15,58 %), fapt ce a dus la creșterea semnificativã a numãrului de legionari. În noaptea de 29 – 30 noiembrie 1938 (noaptea Sfântului Andrei), au fost ridicate din Penitenciarul Râmnicu Sãrat, cãpeteniile legionare în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, Nicadorii și Decemvirii, ștrangulați și apoi împușcați sub pretextul încercãrii de fugã de sub escortã. Apoi, la 21 septembrie 1939, într-una din curțile interioare ale penitenciarului, sunt torturate și în cele din urmã asasinate personalitãți precum inginerul Gh. Clime, prințul Alexandru Cantacuzino, avocații Tãutu și Al. Tell, dr. Gheorghe Furdui, Bãnicã Dobre, Mihail Polihroniade, dr. Paul Craja, Gh. Apostolescu, prof. Sima Simulescu, Istrate Gheorghiu, I. Bãnea și inginer Aurel Serafim. O delegație a vãduvelor celor asasinați la Râmnicu Sãrat, au solicitat șefului Statului, generalul Antonescu, în noiembrie 1940, înființarea unui muzeu legionar la Râmnicu Sãrat, cerere refuzatã.
123Alexandru Oproescu, Presa buzoianã și râmniceanã, vol. II, Buzãu, 1997, p. 12
124Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sãrat, dosar 3/1933, passim
125 „Ecoul”, IV, 31/31 iulie 1933
La rebeliunea legionarã126 din 21/23 ianuarie 1941, de la Râmnicu Sãrat, s-au adunat peste 1000 de legionari, care au ocupat prefectura. Ca urmare, a negocierilor dintre comandantul trupelor române – colonelul C. Tenescu și inginerul Gheorghe Vlad, prefectul legionar al județului, s-au primit asigurãri cã legionarii se vor retrage în liniște astfel cã, nu s-au înregistrat victime de nicio parte.
La 8 mai 1941, a fost emis de cãtre Prefectura județului Râmnicu Sãrat, Ordinul nr. 414. Adresat cãtre toate primãriile din județ el solicita constituirea de comisii comunale pentru lichidarea patrimoniului fostelor organizații legionare și transmiterea tuturor bunurilor materiale și a fondurilor la prefecturã127. La Râmnicu Sãrat s-a înființat începând cu august 1944, un lagãr pentru legionari128, unde au fost internați în octombrie 1944 legionari cu activitate cunoscutã de autoritãți. Autoritãțile locale vor supraveghea permanent activitatea mișcãrii legionare astfel ca, pe baza observațiilor fãcute de-alungul timpului, în noaptea de 14/15 mai 1948 organele securitãții vor aresta, la nivel național, peste 20.000 de legionari și simpatizanți ai mișcãrii.
Alte organizații, de ordin social, care și-au desfãșurat activitatea în aceastã perioadã au fost „Organizațiile strãjerești”, dintre care amintim „Straja Țãrii”, ce a activat în perioada 1932 – 1940. Ele erau constituite din elevi, ce înființaserã o revistã numitã „Glas Tânãr”. Apoi, amintim organizațiile cu caracter profesional cum ar fi „Societatea meseriașilor” (1901) cu sediul în Strada Principele Carol129 și „Corporația meseriașilor” cu trei secții în 1902.
O activitate intensã au avut-o și sindicatele. Amintim aici „Sindicatul Unirea”, constituit la data de 3 septembrie 1934, constituit din brutarii și simigii din orașul Râmnicu Sãrat, ce își avea sediul în Strada Victoriei nr. 16 și care avea drept scop apãrarea intereselor morale ale acestora și de ajutorare financiarã și materialã a lor.
Din scurta prezentare a acestui capitol, putem observa cã viața socialã, economicã, politicã și culturalã a județului Râmnicu Sãrat, este foarte intensã, caracterizatã printr-un progres pe toate planurile, înscriindu-se astfel, pe un curs ascendent de dezvoltare, în acord cu ceea ce se întâmplã la nivel național. Procesul de dezvoltare a județului Râmnicu Sãrat, a fost favorizat dupã cum putem trage concluzia, de o serie de factori interni cum ar fi instaurarea unui sistem democratic imediat dupã Rãzboiul de Reîntregire dar și de factori externi, precum investiile masive fãcute de mari firme strãine, care au dus la creșterea productivitãții și a nivelului calitativ al vieții.
126Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Primãria orașului Râmnicu Sãrat, dosar 10/1941, passim
127Idem, fond Primãria comunei Oratia, dosar 7/1944, f. 33-36
128Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sãrat, dosar 44/1944
129A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dosar 1002/1901; Almanahul Râmnicului Sãrat, 1933, p. 98
II.3. Localitatea în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial…
Un alt eveniment care a lãsat urme adânci asupra vieții social – economice a orașului a fost cel de-al doilea rãzboi mondial (1939 – 1945). În aceastã perioadã soldații români râmniceni au participat la ambele campanii duse de Armata romanã și anume „Campania din Est” și „Campania din Vest”.
Participarea la „Campania din Est” începe odatã cu lansarea de cãtre Adolf Hitler a „Planului Barbarossa”, care prevedea atacarea Uniunii Sovietice începând cu data de 22 iunie 1941. Fiind aliați ai Germaniei naziste, Ion Antonescu, comandantul armatei române, hotãrãște participarea României la aceasta campanie, cu speranța ca astfel, va readuce la trupul țãrii mamã Basarabia, ținut românesc ocupat de sovietici prin „dictatul din 26 – 30 iunie 1940. Ca urmare, la 22 iunie 1941, Regimentul 9 Dorobanți a trecut Prutul sub comanda generalului de origine râmniceanã Nicolae Ciupercã. Mulți dintre soldații râmniceni și-au pierdut viața la Zahaicani130 în timp ce alții au murit în luptele de la Dalnik, Odessa, Cotul Donului sau în Stepa Calmâcã. Jertfa lor a fost amintitã și în presa localã, prin ample reportaje de front ce vorbeau despre numeroși morți, rãniți sau prizonieri131.
O parte dintre prizonierii care au participat la Campania din Est, s-au întors pe front luptând în campania din vest, în structuri militare precum divizia „Tudor Vladimirescu” sau divizia „Horia, Cloșca și Crișan”. Aceștia au contribuit la eliberarea Transilvaniei de sub ocupația nazistã, mergând și luptând alãturi de armata sovieticã, pânã în Ungaria, Cehoslovacia și Austria. Numeroase documente vorbesc despre atitudinea noii armate de ocupație, sovietice. Astfel, unele documente din arhiva Legiunii de Jandarmi aratau atitudinea aviației sovietice care fie lansa bombardamente asupra obiectivelor românești fie lansa manifeste în care îndemna soldații români sã nu mai lupte pe front132. Aceleași documente vorbesc despre ce a însemnat prezența trupelor sovietice pentru populația localã râmniceanã, prezențã caracterizatã printr-o stare de nesiguranțã determinatã de evenimente produse de soldații ruși precum crime, violuri, maltratãri și jafuri133.
130C. Stan, Buzoieni și râmniceni în rãzboiul din rãsãrit (22 iunie 1941-23 august 1944), în „Mousaios”, VIII/2003, p. 372
131” Gazeta liberã”, XIV, nr. 187/25 aprilie 1943
132Arhivele Naționale Buzãu, fond Legiunea de jandarmi Râmnicu Sãrat, dosar 14/1942
133Al. Gaița, Pagini negre din trecutul Râmnicului (1944-1946), în „Vestitorul de Râmnic”, I, nr. 3/17 octombrie 1996; Idem, Din istoria poliției râmnicene, în „Amprenta”, VI, nr. 113/12-18 septembrie 1997; Arhivele Naționale Buzãu, fond Primãria orașului Râmnicu Sãrat, dosar 2/1945,2/1946,5/1947; Idem, fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sãrat, dosar 39,48,134-144,146,153,156/1944; 80,116,141-145,149-150,158,172-180,182,184-189,192-198,201-202,204-206,208-209,211-216,218,220/1945.; Ciobanu Nicolae; Matei Aurel, Principalele acțiuni militare desfãșurate de armata românã în campania din est (22 iunie 1941 – 23 august 1944), Râmnicu Vâlcea, Editura Almarom, 2005, 202 p.; passim
Rapoartele secțiilor de poliție relateazã fie despre confiscãri abuzive de bani, rachiu, vin, rufãrie și mobilier fie despre accidentele mortale provocate de șoferii beți. Au ocupat clãdiri publice abuziv transformându-le în cazãrmi (Primãria și ăcoala de Agriculturã) obligând, în același timp, autoritãțile sã-i aprovizioneze cu cele necesare. În acest sens, amintesc obligația pompierilor de a-i aproviziona pe ruși permanent cu apã folosind cisternele din dotare. Jafurile și distrugerile sau extins apoi asupra proprietãților particulare. Cea mai mare parte a proprietarilor se refugiaserã în locuri adãpostite lãsând paza proprietãților administratorilor sau oamenilor de curte care nu aveau posibilitatea de a se opune soldaților ruși înarmați.
Asemenea jafuri s-au desfãșurat în localitãțile Bonțești – Dãlhãuți134 și Bogza135.
O alta cerințã adresatã organelor de poliție și de jandarmi râmnicene, de cãtre autoritãțile de ocupație sovietice a fost aceea de a alcãtui liste cu refugiații din Basarabia și Bucovina de Nord, fugiți din locurile natale, dupã ocuparea acestor teritorii romanești de armata sovieticã în iunie 1940136. Cei de pe listã, gãsiți la domiciliile lor, au fost arestați și deportați de cãtre sovietici.
Toate aceste suferințe determinate de prezența armatelor de ocupație sovietică, au încetat abia în 1959, odată cu retragerea trupelor sovietice.
În acest context dificil, al desfãșurãrii rãzboiului, amintesc și sprijinul acordat de autoritãțile locale refugiaților polonezi, care de teamã, plecaserã din țarã dupã ocuparea și dezmembrarea acesteia de cãtre armatele germanã și sovieticã, în perioada 1 – 17 septembrie 1939137. Astfel, Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sãrat, a primit misiunea sã asigure paza celor 45 de automobile ce transportau tezaurul Bãncii Poloniei, în drum spre București. Refugiații polonezi prezenți în Râmnic au fost fie gãzduiți de persoane particulare în locuințele lor fie au locuit în cãminul pus la dispoziția refugiaților de cãtre autoritãțile locale, ce își avea sediul pe Strada I. Gh. Duca, nr. 47. De asemenea, Primãria a înființat 3 dispensare medicale, unde refugiații primeau asistenta gratuitã. Mulți dintre refugiații polonezi, având calificãri in diverse domenii au fost angajați ca meseriași sau funcționari. Numãrul refugiaților, a scãzut treptat în perioada sfârșitului anului 1940 și începutul anului urmãtor, majoritatea dintre ei pãrãsind județul cãtre sfârșitul rãzboiului. Au fost însã unele familii de polonezi care au rãmas definitiv pe aceste plaiuri râmnicene.
134Arhivele Naționale Buzãu, fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sãrat, dosar 194/1944,186,215/1945
135Ibidem, dosar 182 și 214/1945
136Arhivele Naționale Buzãu, fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sãrat, dosar 8/1944,139-141 și 221-222/194,141/1947
137C. Stan, Al. Gaița, Refugiați poloni în județele Râmnicu Sãrat și Buzãu, 1940-1944. Contribuții documentare, în „Mousaios”, IX, Buzãu, 1984, p. 447-467; Buzatu Gheorghe, 22 iunie 1941: „Agresiunea” României împotriva U.R.S.S. (dupa unele probe epistolare), OXXI, 2006, 1, nr. 2, p. 5-13, passim
II.4. Perioada postbelicã…
Județul Râmnicu Sãrat este așezat în N-E Munteniei, find singurul județ de munte care nu ajunge la granița dinspre Transilvania. Are o suprafațã de 3.324 km². Cu colțul sãu apusean, județul pãtrunde – la obârșiile vãii Râmnicului – în regiunea de munte. Imediat sub poala muntelui urmeazã o serie de mici depresiuni și apoi dealurile subcarpatice, supuse frecvent alunecãrilor catastrofale (de aici sãrãcia și slaba lor populare). Cea mai mare parte a județului este însã în regiunea de câmpie. Aceasta este mai înaltã și tãiatã de numeroși torenți la marginea de sub dealuri. Cãtre N-E se lasã însã treptat și se pierde în șesul mlãștinos, cu ape divagante, ale Siretului de jos.
Clima este, în regiunea muntelui și a dealurilor, umedã (precipitațiuni între 600 – 1.000 mm anual) și relativ asprã. În câmpie însã este de tip pontic (diferențe de temperaturã pânã la 26° și precipitațiuni sub 500 mm anual).
Prin mijlocul județului trec Râmnicul și Râmna; în hotarul dinspre județul Buzãu trece Buzãul, iar în cel dinspre Putna, trei râuri ce se varsã unul într-altul: Milcovul, Putna și Siretul. Sunt vrednice de menționat și bãlțile (unele sãrate, Balta Albã de pe malul stâng al Râmnicului Sãrat).
În munți și în dealurile înalte predomină pădurile de fagi. În dealurile mai joase ale Subcarpaților predomină stejarii, distruși pe rază întinsă tocmai în părțile în care astăzi aduc prăpăd alunecările de teren (ex. Bazinul Dumitreștilor). În câmpie, cu excepția câtorva pâlcuri de stejari de pe stânga Râmnicului – predomină stepa cu păioase, azi înlocuită cu cereale, iar în jurul lacurilor, plante de sărătură.
Dealurile acestui județ sunt în zona cutelor diapire (cu sâmburi de sare), bogată în sare și foarte puțin petrol.
Populația județului Râmnicu Sãrat, a avut o evoluție ascendentã în cea de-a doua jumãtate a secolului al XX-lea, fapt demonstrat prin analiza tabeului de mai jos:
În anul 1900 trãiau în oraș 13.134 locuitori, dintre care circa 1500 evrei.
În perioada interbelică, județul Râmnicu Sărat, se învecina la nord cu județele Putna și Tecuci, la est cu județul Brăila și la vest cu județul Buzău.
Conform datelor statistice ale recensãmântului138 din 1930, populația județului era 184.956 locuitori, dintre care 96,3 % romani, 2,7 % țigani, 0, 6 % evrei, ș.a. Pe plan confesional populația județului era formatã din 98,9 % ortodocși, 6,9 % mozaici, 0,8 % romano – catolici, ș.a.
În anul 1930 populația urbanã a județului era de 15.007 locuitori, dintre care 89,2% români, 6,9% evrei, 1,5% țigani, 1,0% maghiari ș.a. Din punct de vedere confesional orãșenimea era alcãtuitã din 91,3% ortodocși, 6,9% mozaici, 0,8% romano – catolici ș.a.
Județul Râmnicu Sărat și-a luat numele de la apa râului Râmnic.
Pe teritoriul lui s-a dat lupta de la „Cursul Apei”, între moldovenii conduși de Ștefan cel Mare și muntenii, conduși de Radu cel Frumos (1473).
Pe cuprinsul acestui județ s-a dat în 1573 și bãtãlia lui Ioan Vodã cel Cumplit, domnul Moldovei, cu turcii, câștigatã de moldoveni.
De asemenea, pe aici, s-a fãcut legãtura comercialã și politicã a Munteniei cu Moldova. Hora Unirii, de la 1859, a fost jucatã la Focșanii – Munteni, ce țineau de județul Râmnic.
138Recensãmântul general al populației României din 29 decembrie 1930, vol. II, pag. 360-361; Crãciun Bogdan,Bolovan Ioan., Cercetãrile de istoria populației Române (1945-2005), Bibliografie selectivã,Cluj-Napoca,Editura Presa Universitarã clujeanã, 2006, p.124;passim
Dupã rezultatele provizorii ale recensãmântului general al populației din decembrie 1930, județul Râmnicu Sãrat, numãra 185.110 locuitori.
Populația județului, era repartizatã astfel:
A) Pe orașe și plăși, după sex:
Unități administrative|Numărul locuitorilor|
|Total|Bărbați|Femei|
Total județ|185.110|90.808|94.302|
Orașul Râmnicu Sărat|15.013|7.587|7.426|
Total rural|170.097|83.221|86.876|
1. Plașa Câmpul|56.041|27.753|28.288|
2. Plașa Dealul|64.095|31.455|32.640|
3. Plașa Muntele|49.961|24.013|25.948|
b) Pe grupe de vârstă:
Grupe de vârstă|Locuitori|Grupe de vârstă|Locuitori|
Toate vârstele|185.110|30 – 49 de ani|38.947|
0 – 9 ani|59.050|50 – 69 de ani|17.374|
10 – 29 ani|66.143|70 de ani și peste|3.059|
||Vârstă nedeclarată|532|
Datele fundamentale ale mișcãrii populației în județul Râmnicu Sãrat, conform cifrelor publicate în Buletinul Demografic al României în perioada 1931-1936, sunt urmãtoarele:
Anual|Cifra probabilă a populației județului la 1 iulie în fiecare an| Cifre absolute| Proporții la 1.000 locuitori|
||Născuți vii|Morți|Excedent natural|Născuți vii|Morți|Excedent natural|
1930- 1935
(medie anuală)|-|8.288|3.950|4.338|42,2|20,1|22,1|
1931|187.142|8.024|3.960|4.064|42,9|21,2|21,7|
1932|191.742|9.068|4.256|4.812|47,3|22,2|25,1|
1933|196.152|8.271|3.384|4.887|42,2|17,3|24,9|
1934|201.124|8.369|4.331|4.038|41,6|21,5|20,1|
1935|204.624|7.708|3.817|3.891|37,7|18,7|19,0|
1936|209.051|7.750|4.095|3.655|37,1|19,6|17,5|
La data de 1 iulie 1937 cifra probabilă a populației județului Râmnicu Sărat, era de 212.678 locuitori. Față de populația numărată la recensământul din 1930, și anume 185.110 locuitori, cifra aflată la 1 iulie 1937 reprezintă un spor natural de 27.568 locuitori în timp de șase ani și jumătate, ceea ce reprezintă o creștere de 14,9 %.
La recensãmântul din 2002, populația municipiului a fost de 38.828 locuitori, dintre care români – 36.998 locuitori, reprezentând 95,28 % din totalul populației, țigani – 1.795 persoane, reprezentând 4,62 % și alte etnii reprezentând o proporție de 0,10%.
Densitatea populației, conform recensãmântului din 2002, era de 4.678 loc/km2. Dupã religie, majoritatea covârșitoare, de 99,32%, s-au declarat ortodocși.
În tabelul de mai jos, este prezentatã structura populației din punct de vedere etnic, al limbii materne vorbite, al religiei și al împãrțirii pe sexe și vârste:
Structura etnicā a populației|
Români: |36,998|||
|95.28 % |||
Maghiari: |3|||
|0.0 % |||
Romi (Țigani): |1,795|||
|4.62 % |||
Germani: |4|||
|0.01 % |||
Turci: |3|||
|0.0 % |||
Sârbi: |1|||
|0.0 % |||
Greci: |9|||
|0.02 % |||
Evrei: |3|||
|0.0 % |||
Polonezi: |1|||
|0.0 % |||
Italieni: |11|||
|0.02 % |||
||||
Total: |38,828|||
Structura populației dupā limba maternă||||
Română: |37,938|||
|97.70 % |||
Maghiară: |2|||
|0.0 % |||
Rromanes (Țigănească): |868|||
|2.23 % |||
Germană: |3|||
|0.0 % |||
Turcă: |3|||
|0.0 % |||
Greacă: |2|||
|0.0 % |||
Evreiască (Idis): |1|||
|0.0 % |||
Poloneză: |1|||
|0.0 % |||
Italiană: |10|||
|0.02 % |||
||||
Total: |38,828|||
Structura populației dupā religie||||
Ortodoxă: |38,566|||
|99.32 % |||
Romano-catolică: |48|||
|0.12 % |||
Reformată: |3|||
|0.0 % |||
Greco-catolică: |5|||
|0.01 % |||
Baptistă: |8|||
|0.02 % |||
Adventistă de ziua a Șaptea: |139|||
|0.35 % |||
Musulmană: |7|||
|0.01 % |||
Creștină după Evanghelie: |19|||
|0.04 % |||
Creștină de rit vechi: |4|||
|0.01 % |||
Evanghelică lutherană sinodo-presbiteriană: |1|||
| 0.0 %
1.0 |||
Evanghelică: |2|||
| 0.0 %
1.0 |||
Evanghelică de confesiune augustană: |1|||
|0.0 % |||
Mozaică: |5|||
|0.01 % |||
Altă religie: |10|||
|0.02 % |||
Fără religie: |1|||
|0.0 % |||
Atei: |7|||
|0.01 % |||
Religie nedeclarată: |2|||
|0.0 % |||
||||
Total: |38,828|||
|||
|
Structura populației pe sexe si vârste||||
0-14 ani, barbați: |3,625|||
|9.33 % |||
0-14 ani, femei: |3,412|||
|8.78 % |||
15-59 ani, barbați: |12,902|||
|33.22 % |||
15-59 ani, femei: |13,756|||
|35.42 % |||
60+ ani, barbați: |2,087|||
|5.37 % |||
60+ ani, femei: |3,046|||
|7.84 % |||
||||
Total: |38,828|||
Economia, a jucat un rol important în perioada interbelică pentru locuitorii județului Râmnicu Sărat.
Situat într-o regiune vinicolă, județul posedă podgorii întinse, în special în partea lui de nord, nord-est.
Se practică pe suprafețe extinse, o agricultură intensivă. Județul ocupă o suprafață totală de 332.400 ha. Suprafața arabilă este de 161.649 ha, adică 48,63% din suprafața județului și 0,55% din suprafața totală a țării.
Din suprafața arabilã a județului, marea proprietate deține 20.916 ha, adicã 12,94% iar mica proprietate 140.733 ha, adicã 87,06%. Din totalul suprafeței arabile, cerealele ocupã 145.127 ha, astfel repartizate:
a)Porumbul ocupã 84.405 ha, cu o producție de 651.421 chintale (prod. Medie la ha 7,7 chintale).
b)Orzul ocupã 40.129 ha, cu o producție de 275.452 chintale (prod. Medie la ha 6,8 chintale)
c)Grâul ocupã 16.726 ha, cu o producție de 120.380 chintale (prod. Medie la ha 7,2 chintale).
d)Ovãzul ocupã 2.842 ha, cu o producție de 19.117 chintale (prod. Medie la ha 6,7 chintale).
e)Meiul ocupã 972 ha, cu o producție de 4.876 chintale
f)Secara ocupã 29 ha, hrișca ocupã 20 ha și mãturile ocupã 4 ha.
Fânețele cultivate și alte culturi furajere ocupã 9.488 ha. Din aceastã suprafațã dughia ocupã 6.330 ha, cu o producție de 77.487 chintale Lucerna ocupã 1.692 ha, cu o producție de 24.728 chintale (media la ha 14,6 chintale).
Plantele alimentare ocupã 2.401 ha. Din aceastã suprafațã mazãrea ocupã 685 ha, cu o producție de 5.613 chintale (media la ha 8,2 chintale). Fasolea ocupã 404 ha, cu o producție de 2.052 chintale (media la ha 5,1 chintale).
Plantele industriale ocupã 626 ha, din care muștarul 162 ha și inul 132 ha.
Pe suprafața județului se cultivã și alte plante, o mare parte fiind ocupatã de vegetație crescutã natural. Din suprafața totalã a județului (332.400 ha), ogoarele sterpe ocupã 4.007 ha.
Fânețele naturale ocupã 10.349 ha, cu o producție de 130.397 chint. (prod. Medie la ha 12,6 chintale).Pãșunile ocupã 29.796 ha.Pãdurile ocupã 56.178 ha.Livezile de pruni ocupã 2.248 ha cu o producție de 60.471 chintale.
Alți pomi fructiferi ocupã 807 ha.
Vița de vie ocupã 10.835 ha (din care viile pe rod 9.734 ha), cu o producție de 542.902 hl (prod. Media la ha 55,8 hl).
Creșterea animalelor, este o ocupație tradiționalã a locuitorilor județului. În județul Râmnicu Sãrat, se gãseau în anul 1935: Cai (35.412), boi (53.377), bivoli (562), oi (186.933), capre (7.527), porci (29.701), stupi sistematici (2.140), stupi primitivi (3.806).
Industria, era una dezvoltatã, reprezentatã de numeroase fabrici precum o moarã sistematicã, o fabricã de ulei vegetal, o fabricã de pânzã și bumbac, o rafinãrie de petrol, douã ateliere mecanice și turnãtorii, o fabricã de mobilã și o fabricã de cherestea.
În județul Râmnicu Sãrat, funcționau 7 bãnci (societãți anonime), 95 cooperative de credit (bãnci populare), 2 cooperative de producție diversã cu 538 de membri, 3 cooperative agricole de aprovizionare și vãrsare în comun, cu 301 membri, 2 cooperative de consum cu 832 membri.
Se fãcea comerț cu cereale, vite, vinuri și cherestea.
Astăzi, județul Râmnicu Sărat, este străbătut de o rețea totală de drumuri de 1.187 km și 737 de metri, împărțită astfel:
A) Drumurile naționale, au o lungime de 76 km și 584 m (pietruite și pavate) din care Direcțiunea Generalã a Drumurilor întreține 75 km și 235 m iar orașul Râmnicu Sãrat restul de 1 km și 394 m.
B) Drumurile județene se întind pe o lungime de 364 km și 811 m care sunt în întregime în administrația județului, din care 331 km și 723 m sunt pietruite.
C) Drumurile comunale, mãsoarã o lungime de 741 km și 342 m.
Lungimea podurilor este de 3.155,13 metri.
Prin județ, trec 2 drumuri naționale, legând urmãtoarele localitãți:
A) Buzãu – Râmnicu Sãrat – Focșani
B) Râmnicu Sărat – Brăila
Județul Râmnicu Sărat, este străbătut de o linie principală simplă de cale ferată, în lungime de 47 km.
În județ sunt 4 oficii P.T.T.R. de stat la Râmnicu Sãrat, Cotești, Dumitrești și Plãinești; 3 agenții speciale la Bãile, Bãlãceanu și Mãicãnești, 4 gãri cu serviciu poștal: Cotești, Gugești, Sihlea, Zoița. Oficii telefonice sunt prezente la Râmnicu Sãrat, Cotești, Dumitrești, Plãinești.
Râmnicu Sãrat, mai este recunoscut prin stațiunile climatice, balneare, și turistice.
Balta Albã, este o stațiune balnearã de interes local, situatã în câmpie, în apropiere de comunã Grãdiștea, la 25 km depãrtare de Râmnicul Sãrat. Stațiunea posedã un lac cu ape cloruro – sodice sulfatate și nãmol și instalații modeste pentru bãi de sare și nãmol. Apele de aici sunt recomandate pentru diferite afecțiuni precum: scofulozã, limfatism, rachitism, reumatisme, nevralgii cronice, tuberculoze chirurgicale, boli specifice femeilor.
Jitia, este o altã stațiune balnearã de interes local, modestã ca dotãri, situatã pe Valea Râmnicului la 450 m înãlțime și la 45 km depãrtare de Râmnicu Sãrat. Aici gãsim ape cloruro – sodice sulfatate cu conținut de brom și iod.
Poiana Mãrului, este o stațiune balneo – climaticã subalpinã, așezatã într-o poziție pitoreascã la 650 m altitudine, în apropiere de Schitul Poiana Mãrului. Aici se aflã, un izvor cu ape sulfatate, neexploatat.
Populația județului, de la 7 ani în sus este de 140.029 locuitori, din care 61,1% sunt neștiutori de carte. Dupã sex, proporția este de 77,1% bãrbați știutori de carte și 46,0% femei știutoare de carte. Repartiția locuitorilor dupã gradul de instrucție, în procente, este urmãtoarea:
Gradul de instrucție școlară|Mediul urban|Mediul rural|
Totalul știutorilor de carte| 100,0 %| 100,0 % |
• Extrașcolară| 1,0 % | 0,2 % |
• Primară| 70,7 % | 95,2 % |
• Secundară| 13,1 % | 2,7 % |
• Profesională| 11,1 % | 1,7 % |
• Universitară| 2,9 % | 0,2 % |
• Alte școli superioare| 1,2 % | 0,0 % |
Populația școlarã a județului Râmnicu Sãrat, pe grupa de vârstã situatã între 5 – 18 ani, a fost în anul 1934 de 54.318 locuitori (2.444 mediu urban și 51.874 mediu rural).
Au fost înființate școli secundare și anume: un liceu de bãieți, un liceu de fete, un liceu comercial de bãieți, un liceu profesional de fete, un gimnaziu industrial de bãieți, o școalã elementarã de agriculturã, o școalã elementarã de ucenici, o școalã de cântãreți bisericești.
De asemenea, în 1934, existau un numãr de 215 școli primare, din care 206 rurale și 9 urbane cu un numãr total de 34.978 elevi (1.512 mediu urban și 33.466 mediu rural) și cu 571 învãțãtori și alt personal didactic.
Existau, în 1934, în același timp, 8 grãdinițe de copii, dintre care 4 rurale și 4 urbane (toate de stat), cu un numãr total de 397 copii (191 mediu urban și 206 în mediu rural) și cu 8 conducãtoare.
Dintre instituțiile culturale cele mai cunoscute, ca urmare a prezenței lor active în viața orașului și a comunitãții amintim, Fundația Culturalã Regalã „Principele Carol” care, are cãmine culturale în 21 de localitãți, Centrala Caselor Naționale ce dispunea de un cãmin cultural în Cotești, Liga Culturalã ce își desfãșura activitatea în 11 localitãți și Casa ăcoalelor și a Culturii Poporului care întreținea în județ 39 cãmine culturale, o societate muzicalã și 20 de biblioteci, adicã în total 60 organizații culturale, din care 32 au personalitate juridicã.
În orașul Râmnicu Sãrat se mai aflau biblioteca „Al. P. Tãtãranu”, Biblioteca Liceului, Teatrul comunal, un cinematograf, douã societãți sportive și trei societãți de vânãtoare.
Din punct de vedere administrativ, județul Râmnicu Sãrat, era organizat în 232 sate, împãrțite astfel:
I. Plașa Boldu – 32 sate
II. Plașa Dumitrești – 45 sate
III. Plașa I. G. Duca – 32 sate
IV. Plașa Orașul – 67 sate
V. Plașa Plãinești – 56 sate
Capitala județului era, încă de la 1862, târgul și apoi orașul Râmnicu Sărat.
În 1950, comuniștii procedeazã la o nouã împãrțire administrativã a țãrii în raioane. Dupã ce în plenara Comitetului Central al P.M.R. din 15 – 17 mai 1950 s-a hotãrât raionarea administrativ – economicã a teritoriului Republicii Populare Române dupã modelul sovietic, Marea Adunare Naționalã a votat legea corespunzãtoare în ședința din 6 septembrie 1950. Dacã înainte de aceastã reformã teritoriul României era împãrțit în 58 județe, 424 plãși, 6.276 comune, de la sfârșitul anului 1950 teritoriul României era împãrțit în 28 de regiuni (numãrul lor a fost redus la 18 în 1952 și la 16, în 1956), 177 de raioane și 4.052 de comune. Pe lângã acestea se remarcã orașele de importanțã republicanã, “acele localitãți care din punct de vedere economic și politic prezentau o importanțã deosebitã pentru R.P.R.” Aceste orașe erau (cu numãrul de locuitori la acel moment):
A) București – 1.041.000
B) Brașov – 82.984
C) Cluj – 117.915
D) Galați – 80.411
E) Ploiești – 95.632
F) Constanța – 75.587
G) Iași – 90.075
H) Timișoara – 111.987
Potrivit acestei reforme139, județul (raionul) Râmnicu Sãrat, ținea de regiunea Galați. Viața socialã și culturalã dau înapoi, iar județul Râmnicu Sãrat dispare – în 1950 – de pe hartã, odatã cu toate celelalte județe. Oameni valoroși precum Ionel Lupescu, Dumitru P. Mazilu, Dumitru Roșescu, vor cunoaște închisorile politice.
Schimbarea ordinii politice survenitã la jumãtatea secolului trecut, în urma cãreia românii au pierdut mai tot ce câștigaserã între 1918 și 1938, a însemnat și o reconfigurare a spațiului urban. Dispar unele monumente și apar altele, se schimbã numele instituțiilor, ale unor strãzi, sunt înlocuite simbolurile heraldice. Prin desființarea județelor, Prefectura se transformã în „Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sãrat. De pe fațada școlii Primare numãrul 2 („Vasile Cristoforeanu”) dispare stema regalã. Este amplasat în schimb – în fața școlii – un monument sovietic cu secera și ciocanul. Este demolat Teatrul Comunal din Grãdina Publicã (1948) și se construiește Teatrul Muncitoresc, la întretãierea strãzilor Tudor Vladimirescu (fosta Carol I) și Amurgului (fosta Elisabeta Doamna), actuala Casã de Culturã. Este înlãturat, din fața Prefecturii, bustul lui Alecu Tãtãranu, fost prefect liberal la sfârșitul secolului al XIX-lea. În locul sãu va fi așezat un mic monument dedicat rãscoalei din 1907. Se dorea anularea memoriei colective a orãșenilor și, în același timp, inocularea unor mentalitãți în conformitate cu ideologia oficialã. Modificarea toponimiei urbane venea și ea în sprijinul influențãrii memoriei colective, a alterãrii identitãții unui vechi oraș românesc, numele strãzilor exprimând anumite simboluri și valori. Frecventele schimbãri de nume de strãzi duc la pierderea unor istorii, a memoriei locului respectiv.
139Nicoleta Ionescu – Gurã , “Stalinizarea României,Bucuresti,Editura All,2005.p. 174-18;Vezi și anexele II.4.A, II.4.B, cu harta organizãrii administrative a județului și apoi, a raionului Râmnicu Sãrat; Cucu Vasile, Geografia populațiilor și așezãrilor omenești, Editura Enciclopedicã, București, 1977;passim.
La urmãtoarea reformã administrativã majorã, care a avut loc în anul 1968 (17 februarie), autoritãțile comuniste au revenit la împãrțirea pe județe, întinderea acestora fiind însã diferitã fațã de cea din perioada interbelicã. În acest context, județul Râmnicu Sãrat, este desființat fiind integrat ca parte componentã, în județul Buzãu. Aceastã lege a suferit unele modificãri pe 19 decembrie 1968, 1 august 1979 și 23 ianuarie 1981. Cu aceastã ocazie unele județe istorice nu au fost reactivate, cum ar fi județele Fãgãraș, Turda, Someș, Târnava Micã, Târnava Mare, Trei Scaune, Fãlciu, Tutova, Roman, Putna, Muscel, Romanați, Râmnicu Sãrat, etc.
Ca urmare, în deceniile șase și șapte, orașul evolueazã lent, iar din anumite puncte de vedere, regreseazã. Anii ’60 aduc primele „cutii de beton” (blocuri) la Râmnic. Tot în deceniul șapte se contureazã platforma industrialã, în mahalaua sârbeascã, dincolo de calea feratã. Pe harta orașului apar întreprinderi de garnituri de frânã, organe de asamblare, conserve, turnãtoria de fontã, ș.a.m.d.
Anii ’70 și ’80 mobileazã târgul de altãdatã cu paralelipipede de beton, în cartierele Piața Halelor, Costieni, Zona Pod și în apropierea stației feroviare. Pe strãzile Victoriei, Toamnei, Primãverii, Ferdinand (Constantin Dobrogeanu Gherea), Mihail Kogãlniceanu, sunt demolate imobile vechi din veacurile XIX și XX, iar în locul lor rãsar blocuri socialiste, uniformizante, în care urmau sã locuiascã „oamenii noi”, creați de regim.
Astăzi, teritoriul României este împărțit în prezent în 41 de județe, plus municipiul București.
Pe plan judecãtoresc, exista un tribunal la Râmnicu Sãrat, cu o secțiune formatã din 8 magistrați și 1 procuror ce țineau de circumscripția Curții de Apel din Galați.
Urmau apoi, cinci judecãtorii la Râmnicu Sãrat, Bolboaca, Cotești, Dumitreștii de Jos și Plãinești, cu un total de 11 magistrați.
Pe planul asigurãrii serviciilor medicale au fost înființate instituții cum ar fi, spitale de stat la Râmnicu Sãrat, Plãinești, Dumitrești și Mãicãnești, dispensare de stat sãtești și comunale (15) și alte douã dispensare la Râmnicu Sãrat.
Casa Asigurãrilor Sociale din Brãila avea un oficiu la Râmnicu Sãrat și servicii medicale la Râmnicu Sãrat și Gugești, cu 2 medici.
În orașul Râmnicu Sărat, mai activau în perioada postbelică, Societatea „Crucea Roșie”, Societatea „Principele Mircea”, „Oficiul I.O.V., Societatea „Coloniile Școlare”, Azilul de bătrâne „Dr. Blazian” și Azilul de bătrâni și bătrâne „Bagdat”.
În zilele noastre, oferta economicã a municipiului Râmnicu Sãrat, este una foarte bogatã. Industria este principala activitate economicã a municipiului cu o pondere de circa 66,9 ℅ la venitul local. Mediul economic este compus din 821 companii cu o cifrã de afaceri totalã de 172. 622. 173 lei (echivalentul a 47. 950. 603,61 euro) din care industria are o cifrã de afaceri de 89. 115. 105 lei (echivalentul a 24. 754. 195,83 euro).
Orașul dispune de o industrie cu ramuri diversificate dintre care cele mai importante sunt:
A) industria grea, reprezentată prin turnătorii de fontă, o fabrică de garnituri și etanșare și o fabrică de mecanică fină;
B) industria materialelor de construcții activează prin fabrici de bolțari, betoane și pavele;
C) industria alimentarã este foarte diversificatã în domeniile panificației, lactatelor, produselor și preparatelor din carne;
D) industria ușoarã,a cunoscut o dezvoltare specatculoasã,ea fiind axatã pe industria pielãriei, încãlțãmintei și industria de confecții reprezentatã,la rândul ei, prin 16 întreprinderi cu acest domeniu de activitate;
E) mica industrie acoperã domeniul prelucrãrii lemnului, producând mobile și paleți pentru uz industrial;
F) industria prelucrãrii produselor agricole este reprezentatã printr-o societate de mare succes, „Agricover S.A.”, care produce furaje pentru animale și pãsãri.
Agricultura se remarcã prin faptul cã în zona Râmnicului Sãrat și a comunei Valea Râmnicului sunt produse mari cantitãți de usturoi și ceapã. Pe lângã producția agricolã, este foarte dezvoltat și sectorul creșterii animalelor, în zonã existând ferme de pãsãri și bovine.
Din punct de vedere al oportunitãților de afaceri oferta municipiului este variatã și consitentã, prin faptul cã existã posibilitatea încheierii unor parteneriate cu reprezentanții industriei locale în diferite domenii: confecții, prelucrarea lemnului, industrie alimentarã, turnãtorie fontã, garnituri și etanșare, producția materialelor de construcții, lucrãri de construcții și agriculturã.
Alte oportunitãți140, se referã la valorificarea materialului lemnos din pãdurile din împrejurimi, posibilitatea dezvoltãrii turismului de agrement prin valorificarea potențialului natural al Vãii Râmnicului, a lacurilor din apropiere sau deschiderea unor baze de agrement. De asemenea, o facilitate importantã pentru potențialii investitori, o reprezintã existența forței de muncã calificatã în domeniile: regenerarea uleiurilor uzate, prelucrarea fructelor, mecanicã finã, agriculturã și zootehnie, prelucrarea lemnului, turism, vinificație.
140Dimitrie Gusti,Enciclopedia României.Țara Româneascã,vol. II,Editura Imprimeria Naționalã,București,1938
Dintre facilitățile ce pot fi oferite potențialilor investitori mai putem aminti:
A) existența utilitãților, de tipul electricitate, apã canalizare, cãi de transport terestre locale, județene, naționale și europene;
B) existența de servicii bancare, comunicații și internet;
C) teren disponibil pentru hale de producție cu acces la utilități, în imediata apropiere, cu o suprafață de 10 ha, ce va fi transformat într-o structură de sprijinire a afacerilor;
D) posibilitatea acordării unor facilități fiscale pentru acele investiții care oferă un număr cât mai mare de locuri de muncă;
E) facilitarea de către autoritatea locală a unor întâlniri/vizite de lucru cu reprezentanții mediului de afaceri local;
F) acordarea de către autoritatea locală a sprijinului în demersurile cu caracter administrativ;
G) posibilitatea unor parteneriate între autoritatea locală și potențialii investitori;
H) existența unui plan de regenerare urbană, ce urmează a fi pus în aplicare în următorii 5 ani.
Toate facilitățile oferite de autoritățile locale, reprezintă garanții ale progresului continuu înregistrat de municipiul Râmnicu Sărat, al înscrierii acestuia pe un curs ascendent de dezvoltare pe multiple planuri, în acord cu obiectivele locale, regionale și naționale de integrare activă a localităților României într-un plan general de modernizare în conformitate cu noile cerințe europene.
III.1. Biserica Ortodoxã
Creștinismul orodox, este o religie cu adânci rãdãcini în istoria și viața religioasã râmniceanã. Printr-un document emis la data de 17 septembrie 1543 de cãtre domnitorul Radu Paisie, se întãrea Episcopiei Buzãului și episcopului Anania autoritatea asupra enoriașilor din județele Buzãu, Slam Râmnic, Brãila și Sãcuieni (Saac), precum și dreptul de judecatã duhovniceascã și de hirotonie141. Acest lucru însemna cã din acel moment și pânã astãzi, toate localitãțile din județele Vrancea, Buzãu, fostul județ Slam Râmnic și un timp, din județul Brãila, au fãcut parte din Eparhia Buzãului.
În anul 1815, ni se relateazã despre existența în târgul Râmnic, a 8 biserici142. În 1835, erau în județul Slam Râmnic, 104 parohii rurale, 8 în târgul Râmnic și 10 la reședința județului, Focșanii – Munteni. În total, erau 137 biserici cu 166 preoți143.
Enciclopedia României144, ne relateazã cã în anul 1935, un procent de 98,9% din populația Râmnicului era ortodoxã și cã ființau 155 de biserici și 4 mânãstiri, douã de cãlugãri (Dãlhãuți și Vãzãrești) și douã de cãlugãrițe (Cotești și Rogoz). De asemenea, populația de rit mozaic, avea trei sinagogi.
Referitor la prezența concretã pe teren a clãdirilor cu destinație religioasã amintim existența a numeroase biserici și mãnãstiri, încã de la apariția așezãrii cunoscutã sub numele de târgul Râmnicului.
Prima dintre biserici ca importanțã, este Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”. Ea a fost ridicatã între anii 1691 – 1697, de cãtre Constantin Brâncoveanu și unchiul sãu Mihail Cantacuzino. A suferit mai multe reparații în 1801, 1873, 1898, 1925 – 1926, 1941 – 1942 și ultima datã, dupã 1977.
Urmeazã apoi, Biserica „Piatra” sau „Domneascã” ridicatã în anul 1474, de cãtre ătefan cel Mare. A fost refãcutã în anul 1704 de cãtre Constantin Brânvoveanu „de la ferestri în sus” și mai apoi reparatã, la mijlocul secolului al XVIII-lea. În anul 1898, a fost demolatã iar pe fundația ei s-a construit în anul 1907, de cãtre arhitectul C. G. Vernesco, actuala bisericã „Cuvioasa Parascheva”145.
141Catalogul documentelor Țãrii Românești (1369-1600), București, 1947, p. 82, nr. Crt. 128/17 septembrie 1543
142Nicolae Stoicescu, Bibliografia localitãților și monumentelor feudale din România. I, Țara Româneascã, vol. II, Craiova, 1970, p. 535-536
143I. Ionașcu, Catagrafia preoților din eparhia Buzãului în anul 1835, Buzãu, 1938, p. 23-30;
144Enciclopedia României, vol. II, București, 1938, p. 367
145A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, Divizia rural – comunalã, dosar 1107/1897;Vezi si anexa III.1.A;
O altã așezare religioasã, este „Biserica Robeasca” numitã și Asãnãcheasca. A fost ridicatã între anii 1781 – 1784, de cãtre fostul mare pitar Asãnache Nicolescu și soția sa Maria, având hramul „Nașterea Sfintei Fecioare”. A fost reparatã apoi de mai multe ori în anii 1814, 1864 și 1884. Ridicarea ei este menționatã în condica Mânãstirii Vãcãrești, la data de 7 martie 1784 spunând astfel: „facere de bisericã în orașul Râmnicu Sãrat și înzestrarea ei”146.
„Biserica Bagdat”, a fost ridicatã între anii 1707 – 1708, de cãtre Dumitrașcu Bagdat și are hramul „Sfântul Dumitru”,” Sfântul Toma” și „Nașterea Nãscãtoarei de Dumnezeu, Sfânta Maria”. A fost zugrãvitã în anul 1853 și apoi reparatã și refãcutã între anii 1870 – 1871, de Toma Bagdat, fiind pictatã de cãtre Gheorghe Tãtãrescu. Ulterior, pictura a fost refãcutã în anul 1928147.
„Biserica Câța”, a fost ridicatã de slugerul Iordache Nicolescu, în anul 1765 și are hramul „Sfinții Voievozi Mihail și Gavril”. Dupã ce a ars în anul 1821, a fost reparatã și zugrãvitã de vornicul Constantin Neculescu – Câța. Ulterior, a mai fost reparatã de douã ori în anii 1891 și 1921.
Biserica „Sfântul Nicolae” numită și „Izvorul Tămăduirii”, a fost refăcută în anii 1858 și 1876.
Biserica „Sfântul Ion” numitã și „Sfinții Trei Ierarhi”, a fost construitã între anii 1842 – 1843, reclãditã în anul 1873 și reparatã apoi, în douã rânduri în 1877 – 1878 și 1903.
Biserica „Sfinții Apostoli” numitã și „Sfinții Voievozi”, construitã între anii 1866 – 1867, de preotul Isofache și enoriași. A fost reparatã în anul 1902 de V. Gherghescu148.
Amintesc aici și sinagoga, ridicatã între anii 1921-1922149.
Vechea ctitorie a domnitorului Moldovei – ătefan cel Mare, a fost construitã din piatrã150, de unde și denumirea „Piatra” sau „Domneascã”. Are un plan simplu dreptunghiular fiind ridicatã dupã campania militarã din 1473, dusã împotriva domnului Țãrii Românești – Radu cel Frumos, campanie desfãșuratã la locul numit „Cursul apei”.
146D.G.A.S., Indice cronologic nr.23. Mânãstirea Vãcãrești, p. 24, document 26/7 martie 1784
147Arhivele Naționale Buzãu, fond Prefectura județului Râmnicu Sãrat, dosar 78/1928
148N. Stoicescu, op. cit, vol II, p.535-538
149Gr. Dãnescu, op. cit, p. 252; Arhivele Naționale Buzãu, fond Primãria orașului Râmnicu Sãrat, dosar 488/1936; vezi și „Analele Râmnicului”, I, nr. 3/august 1923, p. 43
150A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dosar 1450/1894; 1107/1897; N. Stoicescu, op. cit.; Cristea Gherasim, Istoria Eparhiei Râmnicului, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea, 2009
Constantin Brâncoveanu, domnitorul muntean, a construit un ansamblu religios alcãtuit din douã elemente arhitectonice și anume o mânãstire și o casã domneascã, ansamblu protejat de o casã domneascã. Acest ansamblu religios a jucat un rol important pe tãrâm cultural și religios pentru civilizația localã. În anul 1700, mãnãstirea a fost închinatã la Muntele Sinai151, situație în care 2/3 din avere trebuia cedatã acelei mânãstiri iar restul, de o treime reprezintã sursa financiarã din care se întreținea mânãstirea. Potrivit arheologului Emil Lupu, medievist ca formație profesionalã, aceastã mânãstire a fost ridicatã pe ruine datând din secolele XVI – XVII. Cercetând acele ruine și analizând nivelurile stratigrafice a observat prezența unor dovezi arheologice aparținând culturilor Boian și Sântana de Mureș – Cerneahov. De asemenea, alte niveluri stratigrafice vorbesc despre o locuire din secolul al XV-lea. O parte din materialul ceramic analizat, este caracteristic secolelor XIV – XV, perioada de început a așezãrii cu numele de Târgul Râmnic. S-a ajuns la concluzia cã biserica a fost ridicatã pe fundația unei biserici de lemn, cu hramul Sfintei Mucenițe Ecaterina.
O dovadã în acest sens o constituie cele spuse în cronica lui Radu Greceanu: „În al optulea an din domnia Mãriei Sale, s-au sãvârșit mânãstirea care au fãcut Maria Sa, în târgul Râmnicului, care din pajiște și din temelie o au zidit, împreunã cu unchiul Mãriei Sale, Mihaiu Cantacuzino vel spãtar, însã monastire mare și cuvioasã, cu chilii de piatrã și cetate împrejur, pentru cã fiind și în loc ca acela de este în calea oștilor și mai mult a tãtarilor…”152. Pictura a fost fãcutã de cel mai cunoscut zugrav al epocii brâncovenești și anume Pârvu Mutu. În timpul primului rãzboi mondial, clãdirile mânãstirii au suferit distrugeri, mai ales în timpul ocupației germane deoarece aici a fost amenajat un lagãr de prizonieri. Un alt moment de încercare pentru acest ansamblu arhitectural l-au constituit cutremurele din 9/10 noiembrie 1940 și 4 martie 1977, când aceste construcții au avut de suferit distrugeri importante153. Pânã în anul 1968 au funcționat aici numeroase instituții (Primãria, Jandarmeria, Scoala nr. 1). Dupã aceastã datã edificiul a fost supus acțiunii de restaurare cu scopul de a înființa aici un muzeu.
Biserica „Sfântul Dumitru – Bagdat”, a fost ridicatã la 10 septembrie 1707, în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu de cãtre cãpitanul Dumitrașcu Bagdat, ispravnic al județului Slam Râmnic. Data ridicãrii construcției apare în pisania originalã pãstratã pe unul din zidurile clopotniței154.
151G.G.A.S., Indice cronologic nr. 19. Mãnãstirea Râmnicu Sãrat, București, 1951, p. 43
152N. Jantea, Ctitoriile brâncovenești din orașul Râmnicu Sãrat, în „Îngerul”, IX, nr. 10-11/octombrie-noiembrie 1937, p. 616-617; Idem, Manstirea Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu Sãrat, în „Îngerul”, X, nr. 1-2/ianuarie-februarie 1938, p. 94-104
153Arhivele Naționale Buzãu, fond Primãria orașului Râmnicu Sãrat, dosar 3/1925,11/1940
154Pr. D. Bãlãița, Istoricul bisericii „Sf. Dumitru – Bagdat”, în „Îngerul”, X, nr. 10-11/octombrie-noiembrie 1938, p. 949-954; Idem, Averea lãsatã de Alecu Bagdat bisericii și spitalului din Râmnicu Sãrat, în „Îngerul”, XI, nr. 8-9/august-septembrie 1939, p. 623-635; Idem, Biserica Sf. Dumitru Bagdat (Rm. Sãrat), în „Îngerul”, X, nr. 9/septembrie 1938, p. 807-819
Amintesc, de asemenea, fostul ansamblu arhitectural reprezentat de Mânãstirea Bãbeni, din care s-a mai pãstrat doar Biserica cu hramul „Sfinții Împãrați”. Ea a fost ridicatã de Negoițã Dedulescu155, logofãt, soțul Predei, fiica marelui vornic Stroe Leurdeanu, așa cum ne relateazã un document din anul 1670. Potrivit cercetãrilor arheologului medievist Emil Lupu, acest edificiu ar fi așezat peste fundația altei construcții mai vechi. Pictura, a fost realizatã în anul 1703, de Iachim zugravul. Materialele arheologice scoase la suprafața vorbesc despre o veche și îndelungatã locuire. Astfel, sunt pe de o parte dovezi care aparțin culturii Sântana de Mureș – Cerneahov iar, pe de altã parte, dovezi ce demonstreazã elemente de locuire post – romanã. De asemenea, unele resturi arheologice, ar putea aparține unor construcții medievale dispãrute.
Amintesc, de asemenea, schitul cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, din localitatea Dedulesti, comuna Topliceni, care potrivit pisaniei din 1834, ar fi fost ridicat între anii 1619 – 1620 de cãtre Dedu Deducu (Dediul postelnic din Gura Babei)156. Cercetãrile arheologice au fost efectuate de arheologul Emil Lupu în perioada octombrie – decembrie 2000 și amintesc despre faptul, cã multã vreme, biserica schitului, singurul element arhitectonic care s-a mai pãstrat, a jucat rol de fortãreațã de apãrare. ăi aici au fost scoase la suprafațã dovezi arheologice care demonstreazã o locuire încã din vremuri preistorice.
Tot arheologul Emil Lupu, a efectuat sãpãturi și cercetãri arheologice, în perioada martie 2000 – aprilie 2001, la Biserica parohialã de la Drãghiești, care are hramul „Sfântul Nicolae” și „Adormirea Maicii Domnului”157. Ea a fost construitã în 1747 de Maria vistiereasa, soția marelui ban Ion Dedulescu. În urma cercetãrilor, s-a ajuns la concluzia cã biserica a fost ridicatã pe locul unei alte construcții dispãrute. Dupã distrugerea și demolarea sa în douã rânduri, a fost ridicatã a treia oarã în anul 1747, continuând sã reziste pânã astãzi.
O altã construcție o reprezintã „Ruinele de la Domirești”, ctitoria lui Dragomir, descoperite în anul 1923, sub malul drept al Râmnicului, nu departe de intrarea în Topliceni.
În urma reformei administrative din anul 1968, multe din localitãțile fostului județ Slam Râmnic, au intrat în componența județelor Buzãu și Vrancea158. Din cele 104 sate precizate în lista întocmitã de C. Negulescu159, 12 sunt menționate cu numele de slobozii (Slobozia Dedulești, Slobozia Ciorãști, etc.) iar douã sate apar cu numele de adunați (Adunații de la Malul Buzãului și Adunații din Bãlțați).
155Cronica cercetãrilor arheologice din România, campania 2001, București, 2002, p. 49-51, raport de sãpãtura, Emil Lupu
156Cronica cercetãrilor arheologice din România, campania 2001, București, 2002, p. 119-121
157Cronica cercetãrilor arheologice din România, campania 2001, București, 2002, p. 128-129
158Gr. Dãnescu, op. cit., p. 3-321
159Ion Ionașcu, Catagrafia preoților din eparhia Buzãului în anul 1835, Buzãu, 1938, p.23-31
În 1937, își desfãșurau activitatea la Râmnicu Sãrat, 8 biserici ortodoxe și 3 sinagogi pentru ca astãzi, pe teritoriul municipiului sã ființeze 10 biserici ortodoxe, și o bisericã catolicã. De asemenea, existau lãcașuri de cult în fiecare reședințã de comunã și aproape în fiecare sat. Începând cu anul 1942, s-au asezat în diferite localitãți secte religioase cum ar fi „adventiștii” de ziua a 7-a la Chiojdeni și Tâmboiești sau „stiliștii” la Golești. Faptul, ne este adus la cunoștințã, de Jandarmeria din Râmnicu Sãrat prin notele informative din anii 1942, 1947 și 1948160.
Din toate cele expuse în acest capitol, putem trage concluzia cã fostul județ Râmnicu Sãrat, a reprezentat un leagãn al creștinismului ortodox fapt demonstrat de procentul foarte ridicat al locuitorilor râmniceni ce au aderat la creștinismul ortodox. În același timp, Râmnicu Sãrat, a fost un spațiu deschis, tolerant fațã de alte culte religioase, neexistând niciun conflict între populația majoritar ortodoxã și alte culte religioase. Putem vorbi astfel, pe plan religios, de realizarea a ceea ce se numește „unitate în diversitate”, factor de echilibru, benefic pentru menținerea unui climat social normal, specific unei comunitãți cu vechi tradiții locale.
160Arhivele Naționale Buzãu, fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sãrat, dosar 53/1942,16/1944,116/1945,16/1947,137/1948; vezi și anexã nr.12
III.2. ăcoala româneascã…
În perioada cuprinsã între revoluția lui Tudor Vladimirescu și Rãzboiul de independențã, cea mai novatoare mișcare autohtonã, implicit la Râmnicu Sãrat, s-a produs în plan cultural, având drept motor școala și învãțãmântul în limba maternã.
„Este o epocă de necontenită frământare și creație spirituală românească, afirmă istoricul Constantin C. Giurescu, având o mare influență asupra mișcării politice “. Fenomenul s-a petrecut și în sens invers, însă trebuie menționat că, între promotorii Revoluției de la 1848 de la Curbura Carpaților s-au aflat învățătorii, dascălii râmniceni, arestarea acestora în masă paralizând o vreme chiar și procesul de învățământ.
Dacã în secolele XVI – XVII, mânãstirile, șase la numãr, din județul Slam Râmnic pregãteau grãmãtici, cãlugãri sau preoți, apetitul pentru învãțãturã se extinde cu rapiditate, fii de plugar sau chiar de robi țigani, bãieți dar și fete, intrând în marea familie a cunoscãtorilor scrisului și cititului, a epocii Gütemberg.
Prima mențiune documentarã a învãțãmântului râmnicean dateazã din 1634, an în care este pomenitã o școalã în limba românã în reședința județului, la Focșanii – Munteni, unde cu siguranțã erau pregãtiți și fiii de funcționari domnești, negustori sau boieri din capitalã de județ. În târgul Râmnic, prima școalã în limba românã este menționatã în 1766, deși este neîndoielnic cã la „Mãnãstirea grecilor”, ctitoritã cu douã secole în urmã, buchea cãrții nu era o necunoscutã.
Spiritul școlii de la Sfântul Sava se va extinde cu repeziciune, astfel încât în deceniul trei al veacului al XIX-lea, la Biserica „Sfântul Nicolae Vechi “, de exemplu, dascãlul Constantin preda carte unui numãr de 24 de elevi având vârste între 5 și 18 ani, 22 dintre aceștia fiind fii de negustori, unul de plugar și unul de țigan. Cheltuielile, cum se obișnuia în epocã, erau suportate de pãrinți. Compoziția socialã a școlii dezvãluie inclusiv caracterul pronunțat negustoresc al orașului. Apariția unei elite intelectuale legatã de avuția materialã va iradia în viitoarele decenii ideile renașterii naționale și, pe alocuri, ale celei sociale.
În 1842, la Râmnicu Sărat funcționau patru școli primare particulare, dintre care două în limba română, una în limba greacă și alta în limba franceză. În numai 9 ani, gusturile aristocrației locale se schimbă radical. Școala de limbă greacă este înlocuită cu o alta, de respirație europeană. O schimbare rapidă de opțiuni și mentalitate, alte ambiții culturale, o vocație europeană a tuturor păturilor sociale.
În pofida greutãților inerente, învãțãmântul se propagã și spre periferie, în zona ruralã, aflatã într-o suferințã socialã cronicã. La începutul secolului al XIX- lea, bordeiul era o realitate cotidianã chiar și în târgurile mai rãsãrite. Învãțãtura se prefigura ca o resursã scumpã, dar mai bogatã și inepuizabilã decât oricare alta, precum pãmântul, vitele, sarea sau pãcura. ăcoala Normalã apãrutã tot în capitala de județ, a trebuit sã pregãteascã în grabã prima generație de dascãli pentru școlile sãtești. Anul 1838, a fost primul an de învãțãmânt public la sate. „Candidații “ de învãțãtor, cum se vor numi absolvenții școlii normale, deși formați în grabã, cu mijloacele didactice modeste ale începutului, vor constitui fermentul marilor erupții sociale și naționale ce vor urma.
În urma revoluției din 1848, școlile râmnicene vor fi închise, atât din cauza trupelor rusești de ocupație încartiruirte aici, dar și pentru cã mulți învãțãtori fuseserã arestați. De pildã, învãțãtorul Gheorghe Tãrculescu era acuzat cã fusese cap de gardã (garda naționalã), Vasile Guțoiu cã i-a îndemnat pe locuitori sã accepte Constituția, urmați de alți dascãli – Ioan Candidatu, Ion Mocanu, Grigore Candidatu sau Ioan Filimon.
Saltul învãțãmântului râmnicean din urmãtorul deceniu și jumãtate a fost uriaș și poate fi evidențiat fie și numai recurgând la cifre. De la 38 de elevi în 1824, învãțãmântul râmnicean cuprindea, în 1863, 400 de elevi. În ciuda salariilor mici, a unor localuri de școalã necorespunzãtoare, progresul învãțãmântului va fi constant și convingãtor. Învãțãtorii râmniceni s-au evidențiat prin câteva acțiuni preluate ulterior de colegii lor din alte județe. În anii ’70 ai secolului al XIX – lea, din inițiativa învãțãtorilor râmniceni și buzoieni se înființeazã, pe lângã școlile primare, primele biblioteci de lecturã.
ăi numãrul dascãlilor este în creștere. La sfârșitul secolului al XIX – lea, statistica consemneazã 137 de învãțãtori care predau în 114 școli cu 913 elevi, fațã de numai câteva cadre didactice în urmã cu șapte decenii. De asemenea, ridicat este și numãrul cunoscãtorilor de carte. În 1899, județul Râmnicu Sãrat, cu cei 136.918 locuitori ai sãi, avea 13.134 cunoscãtori de carte în mediul urban și 18.883 în mediul rural.
Orașul Râmnicu Sărat începe noul secol cu o populație de 20.000 de locuitori (din care peste două treimi era cunoscătoare de carte) și un gimnaziu de băieți, “Vasile Boerescu”, înființat în 1889, capabil să pregătească vârfurile României viitoare, dar și cu o solidă aristocrație locală educată prin școală. Gimnaziul „Vasile Boerescu “, printre primele din România, s-a impus în geografia învățământului de elită, adăugând Râmnicului o nouă resursă, mai profundă și mai complexă decât tot cea ce a deținut până atunci. Savanți și figuri prestigioase, de la Mircea Eliade la desenatorul de renume mondial Saul Stiemberg ori psihanalistul Sergiu Viderman, viitor profesor la Sorbona, celelalte personalități formate aici vor însemna încununarea firească a deceniilor de zbatere întru atingerea luminii prin slovă.
O importantă perioadă de dezvoltare a fost cea din timpul lui reformelor lui Cuza, când un avânt deosebit au luat inițiativele de cultură și de educație (școli de elită, ziare, etc.), ce au pus bazele recunoașterii Râmnicului Sărat ca un puternic centru educațional, recunoaștere de care se bucură și în zilele noastre.
Sistemul de educație local este bine dezvoltat, acoperind pe verticalã, toate segmentele învãțãmântului preșcolar, preuniversitar și universitar. Oferta de școlarizare a municipiului Râmnicu Sãrat este asiguratã de 7 școli generale, 3 licee teoretice (Colegiul Național „Al. Vlahuțã,” Liceul Teoretic „ătefan cel Mare” și Liceul Economic), 3 grupuri școlare cu profil industrial, agricol și economic și, mai nou, o Scoalã de arte și meserii. Elevii liceelor au specializãri diferite: filologie, matematicã – fizicã, chimie – biologie, limbi strãine, operator calculator, confecții, contabilitate, turism sau specializãri agricole.
Pentru cetãțenii municipiului Râmnicu Sãrat care doresc sã obținã o diplomã de studii superioare existã o filialã a Universitãții Ecologice, care oferã posibilitatea efectuãrii de studii universitare și postuniversitare. De-a lungul timpului, locuitorii Râmnicului Sãrat au dovedit un mare interes pentru educație, așa cum este prezentat în anexe. Astãzi, sistemul educațional din Râmnicu Sãrat numãrã 12 grãdinițe, cu circa 1.000 decopii, 7 școli primare și gimnaziale, 5 licee, 2 școli vocaționale și alte unitãți educaționale, frecventate de 9.600 de elevi. Ei sunt educați și pregãtiți de 680 de profesori.
Serviciile educaționale ale municipiului sunt considerate foarte bune în comparație cu cele ale altor orașe de aceeași mãrime. Un argument în acest sens îl constituie rezultatele obținute de elevii râmniceni la diferite concursuri naționale și internaționale, unde au primit numeroase premii și diplome. În ultimii ani, infrastructura majoritãții școlilor a fost reabilitatã iar câteva dintre ele au dotãri didactice moderne. O dovadã în acest sens,o reprezintã tabelul prezentat,mai jos:
Infrastructură educațională|19
96|19
97|19
98|19
99|20
00|20
01|20
02|20
03|20
04|20
05|
Unități educaționale|35|35|31|28|26|25|25|25|25|25|
Grădinițe|13|13|13|13|12|12|12|12|12|12|
ăcoalã primarã și gimnaziu|10|10|9|8|7|7|7|7|7|7|
Școli complementare si de comerț|5|5|4|2|2|1|1|1|1|1|
Licee|4|4|4|5|5|5|5|5|5|5|
Săli de clasă|307|308|286|238|268|238|236|233|233|235|
Laboratoare școlare|28|28|36|30|38|41|42|41|41|40|
Infrastructură educațională|71|63|74|61|70|38|37|17|34|32|
Datele prezentate mai sus indică o scădere semnificativă atât a numărului unităților educaționale cât și a numărului sălilor de clasă. De asemenea, sistemul de educație s-a confruntat cu o diminuare a numărului personalului didactic.
Angajările în educație pe parcursul ultimilor 15 ani se caracterizează prin două perioade principale. În prima perioadă, între 1993 – 1999, a crescut cu 75% numărul total al persoanelor angajate în educație.
În a doua perioadã, între 2000 – 2005, numãrul total al angajaților a revenit la o medie de 800 de persoane.
Râmnicu Sãrat este recunoscut pentru calitatea învãțãmântului local, mulți dintre elevii municipiului fiind printre cei mai buni din județ și la competițiile școlare naționale și internaționale, multe personalitãți recunoscând elita existentã în acest domeniu, în orașul Râmnicu Sãrat. Ca argument în susținerea celor afirmate, vom menționa câteva dintre performanțele obținute de elevii noștri:
a) La concursuri și olimpiade școlare, faza naționalã, au fost câștigate 31 de premii, în valoare totalã de 5.730 RON.
b) La concursuri și olimpiade școlare la nivel de județ, au fost obținute 110 premii, în valoare totalã de 3.220 RON. Cei mai premiați elevi provin de la Colegiul Național Al.Vlahuțã, Liceul Teoretic „ătefan cel Mare”, ăcoala Generalã nr 1, ăcoala Generalã nr. 5 și ăcoala Generalã nr. 6.
c) La concursuri școlare de arte și meserii la nivel de județ, au fost câștigate 16 premii: 6 la specializarea veterinarã, 4 la industria alimentarã, 2 la specializarea agricolã și 2 la specializarea mecanicã, toate de cãtre elevi ai Grupului ăcolar Agricol, și alte douã premii, la turism și alimentație publicã, de cãtre elevi de la Grupul ăcolar Economic.
Performanțele impresionante ale elevilor râmniceni aratã cã nivelul învãțãmântului din municipiu este ridicat, oferind speranțe pentru dezvoltarea viitoare a unei economii bazatã pe cunoaștere.
O problemă serioasă o constituie faptul că numărul copiilor a scăzut simțitor în Râmnicu
Sãrat, prefigurându-se o situație alarmantã în acest domeniu, dar politica naționalã de încurajare a natalitãții a dus de curând, odatã cu acordarea de beneficii importante, la creșterea natalitãții, determinând o semi-crizã în învãțãmântul pre-școlar datoritã lipsei locurilor în grãdinițe de copii. Acest fenomen a determinat autoritãțile sã ia în calcul construirea de noi grãdinițe.
Tabelul din anexe aratã evoluția numãrului de elevi, educatori și unitãți educaționale.
În ultimii 10 ani, se constatã cã media elevilor pe cadru didactic este mai mare în Râmnicu Sãrat decât la nivel de județ, regional sau național în grãdinițe, școli primare și gimnaziale, în timp ce în licee media este mai micã. Situația este detaliatã mai jos:
Pe viitor însã, numãrul de elevi din școlile orașului va scãdea dramatic pe viitor, așa cum se observã din Planul local de acțiune pentru învãțãmânt (PLAI) al județului Buzãu:
Planul local de acțiune pentru învãțãmânt estimeazã cã scãderea criticã a populației cu vârsta cuprinsã între 7- 14 ani va conduce la o concentrare a activitãților școlare, ca și la o mai mare competiție între școli pentru atragerea elevilor. Partea pozitivã a unei asemenea situații o reprezintã posibilitatea de a crește, astfel, calitatea educației vocaționale și, în consecințã, la mai buna integrare ocupaționalã a absolvenților.
Pentru educația vocațională și tehnică, în Râmnicu Sărat există patru furnizori de servicii, care asigură un număr semnificativ de absolvenți în specializări cum sunt agricultura, comerțul și serviciile.
În ceea ce privește învãțãmântul în domeniul comerțului și serviciilor, județul Buzãu se situeazã pe ultimul loc în Regiunea de Sud-Est, cu 4,9% din numãrul total al școlilor de arte și meserii, în timp ce Brãila ocupã primul loc, cu 7,40%. La nivelul județului Buzãu, specializãrile comerț și servicii reprezintã 4,2%, dar se așteaptã o creștere pânã la 12%, la nivelul anului 2013, datoritã creșterii numãrului de întreprinzãtori calificați în mediul rural, în special în agroturism.
În ceea ce privește infrastructura, câteva din școlile locale au beneficiat de lucrãri importante de reabilitare și modernizare. Multe dintre ele însã, nu au dotãri și infrastructurã la nivel european. Printre cele mai importante facilitãți și dotãri necesare școlilor locale sunt de menționat urmãtoarele:
a) cabinete medicale;
b) echipament modern, ca video proiectoare, calculatoare, etc.;
c) laboratoare de informaticã și echipamente de laborator;
d) dotãri și facilitãți adecvate pentru sesiuni practice de pregãtire desfãșurate în anumite specializãri vocaționale;
e) sãli de sport;
f) reabilitarea și efectuarea lucrãrilor de întreținere la unele spații;
g) bibilioteci virtuale.
Conform Inspectoratului ăcolar Județean Buzãu, majoritatea școlilor din Râmnicu Sãrat au înaintat proiecte pentru dezvoltarea activitãților școlare și au câștigat sau sunt pe cale sã câștige banii necesari pentru acestea:
Desigur, aceste sume de bani nu vor fi suficiente pentru nevoile școlilor, dar Primãria a declarat în repetate rânduri, cã va face tot posibilul sã le suplimenteze, pentru cã educația reprezintã una dintre primele sale prioritãți.
Râmnicu Sãrat a fost întotdeauna un centru de educație și culturã. Învãțãmântul se aflã la un bun nivel în municipiu, realitate confirmatã de premiile anuale câștigate de elevii noștri în competițiile regionale, naționale și internaționale la care au participat. Municipiul are multe școli, unele dintre ele cu o bogatã istorie, cu infrastructurã foarte bunã, dar rãmân multe de fãcut pentru a le aduce la standardele europene. ăcolile necesitã dotare modernã, biblioteci, laboratoare și sãli de sport. Personalul didactic este foarte bine calificat, dar trebuie sã i se ofere posibilitãți de învãțare pe tot parcursul vieții și, în general, sprijin pentru pregãtire în domeniul educației.
Fondurile alocate din bugetul de stat pentru reabilitarea și dotarea acestor școli sunt insuficiente fațã de nevoi, ceea ce, uneori, demotiveazã cadrele didactice, care sunt persoane dedicate muncii lor și fac eforturi pentru a realiza lucruri de calitate în învãțãmântul râmnicean. De asemenea, în municipiu se înregistreazã fenomenul abandonului școlar, în special printre reprezentanții etniei rrome, ceea ce creeazã probleme legate de includerea socialã. O altã problemã o reprezintã accesul scãzut la servicii de educație de calitate pentru elevii din localitãțile rurale înconjurãtoare. Mulți elevi se confruntã cu probleme de transport, în special cei care locuiesc în localitãțile apropiate, dar nu pot folosi mijloacele de transport în comun. Absența unui O.N.G. cu orientare educaționalã, poate constitui un impediment în dezvoltarea viitoare a acestui sector în Râmnicu Sãrat.
Din analiza acestui sector mai rezultã cã finalitatea procesului de educație nu atrage dupã sine încadrarea pe piața muncii, deoarece cererea de muncã nu este corelatã cu oferta educaționalã.
Râmnicu Sãrat are un potențial ridicat161 pentru a deveni un pol al excelenței educaționale în întreaga regiune. Infrastructura, ca și abilitãțile profesioniștilor din acest domeniu, pot fi mai departe exploatate pentru absorbția de fonduri europene și implementarea de proiecte educaționale. Aceastã perspectivã va ajuta municipiul în reconversia profesionalã a șomerilor și asigurarea unei pãrți a forței de muncã, sprijinind astfel dezvoltarea activitãților economice. Organizarea unor cursuri specializate pe arte și meserii poate fi un bun exemplu în aceastã direcție.
Administrația locală din Râmnicu Sărat trebuie să acționeze rapid pentru stabilirea de parteneriate cu participarea tuturor părților interesate, cel mai important fiind sectorul investițional privat, care ar putea beneficia cu siguranță de un astfel de parteneriat.
De asemenea, trebuie sprijinitã pregãtirea ulterioarã a lucrãtorilor calificați din Râmnicu Sãrat, pentru a-i menține și pentru a-i motiva sã rãmânã în oraș. Acest lucru, se poate observa în tabelul de mai jos, care prezintã detaliat o analizã a punctelor tari și a punctelor slabe, specifice învãțãmântului râmnicean:
161Primãria și Consiliul local al Municipiului Râmnicu Sãrat, Strategia de Dezvoltare Râmnicu Sãrat, 2007-2013; Eliade Pompiliu, Influența francezã asupra spiritului public în România, Editura Univers, București, 1982;passim
Analiza SWOT
III.3. Primãria și Consiliul local…
Primăria orașului Râmnicu Sărat, are rădăcini adânci înfipte în istoria locală. Ea, a fost una dintre instituțiile de seamă ale localității, contribuind la dezvoltarea acesteia.
Târgul Râmnicului a fost multã vreme un punct de vamã la hotarul dintre Moldova și Țara Româneascã, loc de schimbat caii și hrãnit echipajul, pe drumul cel mare spre Dunãre și, mai departe, spre Istanbul. Cu timpul, datoritã așezãrii la intersectarea unor drumuri comerciale importante, oamenii s-au strâns lângã bisericile de pe malul Râmnicului, cea a lui ătefan („Piatra”) și cea care se gãsea pe locul bisericii „Adormirea”, punând astfel bazele noii așezãri. Locuitorii acestui spațiu, s-au opus cu succes provocãrilor timpului și locului cum au fost distrugeri, jafuri, molime, incendii și cutremure. Puterea aparținea unui judecãtor sau județ și se întindea de obicei peste satele unei singure vãi. De aceea, județele cele mai vechi – printre care și Râmnicu Sãrat – poartã nume de râuri.
Prima mențiune documentară a așezării este legată de privilegiul comercial acordat de Vlad Dracul la 8 septembrie 1439 negustorilor din Polonia, Galiția și Moldova.
În vremea lui ătefan cel Mare, Râmnicul este teatrul unor confruntãri ce aveau la bazã interese politice legate de orientarea pro sau antiotomanã a celor trei state românești. În 1909, Nicolae Iorga relata: „ătefan cel Mare nu încãpea de Radu cel Frumos, domnul muntean, care fãcea politicã turceascã pentru cã aceasta era singura politicã pe care putea sã o facã, având numai cetãți de-ale turcilor pe amândouã malurile Dunãrii. Bãtãlia se dã la cursul apei. În aceastã luptã s-au întâlnit la râul de hotar al Râmnicului și acolo a câștigat ătefan biruința care l-a ajutat sã goneascã pe Radu și sã intre în cetatea Bucureștilor”. Este bineînțeles vorba despre lupta din anul 1473 dintre voievodul muntean Radu cel Frumos și ătefan, câștigatã de domnul moldovean. În cinstea acestei victorii a ridicat ătefan, la 1474, o bisericã de piatrã ce a rezistat pânã la sfârșitul secolului al XIX – lea.
De-a lungul veacurilor, Râmnicul figurează pe hărțile diverșilor cartografi străini. La 1601, după uciderea lui Mihai Viteazul, oastea țării Românești este înfrântă lângă Râmnicu Sărat și pe malul Buzăului de oștenii domnului Moldovei, Simion Movilă, sprijinit de poloni și tătari.
Târgul Râmnicului avea schimburi economice cu Brașovul, Brãila, cu orașe din Moldova și de la sud de Dunãre. Amploarea legãturilor cu Transilvania este documentatã și de descoperirea unor monede ungurești gãsite în mormintele din acea vreme, morminte ce aparțineau unui întins cimitir situat în zona centralã a orașului la rãscrucea dintre strãzile Victoriei și Cuza Vodã, dar și într-un cimitir aflat sub fortificația de sfârșit de secol XVI, în zona bisericii „Adormirea”.
Pivnițele descoperite cu prilejul diverselor săpături arheologice ori cu ocazia demolărilor din anii ’80 ai veacului din urmă dovedesc avântul comerțului la Râmnicu Sărat.
La sfârșitul secolului al XVII – lea, între 1691 și 1697, Mihail Cantacuzino ridicã la Râmnic o bisericã înconjuratã de ziduri, încadratã ulterior de specialiști în așa numitul stil brâncovenesc, în care ies în evidențã elemente arhitectonice precum frescele și ciopliturile în piatrã ale ancadramentelor și coloanelor.
În perioada modernã și contemporanã, orașul s-a transformat profund. În timpul Regulamentului Organic s-au fixat șase bariere: drumul Jidenilor, drumul Tãbãcarilor, drumul Buzãului, drumul Brãilei, șoselele Puiești și Focșani.
În 1862, orașul Râmnic devine capitala județului Râmnicu Sãrat, privilegiu de care pânã atunci se bucuraserã Focșanii – Munteni.
Dupã ce Râmnicul devine reședințã de județ, se trece la sistematizarea județului, peisajul urban modificandu-se, centrul sãu cãpãtând un aspect european. Apar primele clãdiri cu etaj pe Strada Victoriei, se traseazã noi strãzi, se înalțã primele clãdiri administrative. Periferia crescutã haotic continuã sã existe în mizerie și întuneric, în așteptarea unor vremuri mai bune.
În această acțiune de modernizare a localității, un rol foarte important la avut Primăria. Modernizarea orașului a fost înlesnită de o serie de tineri primari, umblați prin țările apusului, unii dintre ei având o deosebită cultură: Costache Zamfirescu, Toma Bagdat, Iosef Oroveanu, Pavel Robescu, Octaviu Blasianu, Vasile Cristoforeanu, Sava Gherghiceanu, Constantin Lupescu, Vespasian Pella, Nicu Protopopescu, Nicolae Dicescu și alții.
Gara, Palatul Administrativ și de Justiție, Teatrul Comunal, Cazarma de Infanterie, Școala Primară Mixtă (actuala „Vasile Cristoforeanu”), Casa de Cultură sunt clădirile ce au reținut în cele mai multe rânduri atenția fotografilor. Probabil că ele au marcat și marchează în continuare (cele care au rămas în picioare) identitatea orașului. Unele din aceste clădiri se constituie în veritabile jaloane temporale ale istoriei moderne și contemporane, simboluri vizuale ce au traversat valurile vremii. Ele au răzbit și luptele estetice, și comunismul, și modele schimbătoare.
De la combinația de origine bizantină a pietrei cu cărămidă aparentă, specifică stației feroviare, la eleganța franceză a Palatului Administrativ, de la sobrietatea cazarmei Regimentului de Dorobanți, la pitorescul bucolic al Teatrului Comunal, ochiul anonim și neastâmpărat al fotografului a fost în mod irezistibil atras de originalitatea și frumusețea acestor construcții. Cei care, în diverse momente din trecut, au așezat aparatul fotografic în fața acestor înfăptuiri arhitectonice, au simțit nevoia să transmită și altora – iconic – efigii ale târgului de pe apa Râmnicului.
În 1881, orașul a fost conectat la rețeaua feroviarã naționalã, prin calea feratã Buzãu – Mãrãșești. Ulterior, în dreptul orașului, linia feratã va suferi o modificare în vederea aducerii mai aproape de oraș a gãrii.
Ultimele decade ale veacului al XIX – lea au fost benefice din punct de vedere edilitar. Se traseazã bulevarde (Justiției, Gãrii, Cuza), se înființeazã cimitirul, se traseazã grãdina publicã, se paveazã principalele strãzi, se ridicã imobile administrative, școli etc. În acele vremuri, orașul era împãrțit pe culori: albastru în nord (mahalaua Sf. Neculai), roșu în centru (mahalaua Vatra), galben în sud (mahalalele Pitãreasa și Erculești). La cumpãna veacurilor, Râmnicul avea în jur de 13.000 de locuitori. Regele Carol viziteazã județul în 1901, cu prilejul unor manevre militare. În primãvara anului 1907, orașul a fost teatrul luptei dintre rãsculați și armatã. Din punct de vedere industrial, la începutul secolului al XX – lea, Râmnicul avea o fabricã de sãpun și câteva ateliere meșteșugãrești, iar din 1913 o distilerie de petrol, devenitã rafinãria „Venus”.
În Primul Război Mondial, infanteriștii Regimentului 9 Dorobanți și-au lăsat oasele pe câmpurile de bătaie de la Mărășești, Mărăști și Oituz.
Epoca interbelicã aduce o efervescențã culturalã fãrã asemãnare pânã atunci. Presa ia avânt, râmnicenii având la dispoziție publicații ca: „Foaia Râmnicului”, „Tribuna”, „Alarma”, „Gazeta liberã”, „Ecoul”, „Cuvântul Nostru”, „Machina”, „Lumina”, „Analele Râmnicului”, „Glas tânãr”, ș.a. Pe strãzile orașului se intersectau oameni ca Octavian Moșescu, Toma Dicescu, Ion Gane, Menelaș Chircu, Al. I. Zamfirescu, Teodor Oroveanu, Ionel Lupescu, Dumitru P. Mazilu, Al. Iteanu, Stelian Cucu, Ion Magârdiceanu, Victor Dimitriu.
După Al Doilea Război Mondial, viața socială și culturală dau înapoi, iar județul Râmnicu Sărat dispare – în 1950 – de pe hartă, odată cu toate celelalte județe. Oameni valoroși precum Ionel Lupescu, Dumitru P. Mazilu, Dumitru Roșescu, vor cunoaște închisorile politice.
Schimbarea ordinii politice survenitã la jumãtatea secolului trecut, în urma cãreia românii au pierdut mai tot ce câștigaserã între 1918 și 1938, a însemnat și o reconfigurare a spațiului urban. Dispar unele monumente și apar altele, se schimbã numele instituțiilor, ale unor strãzi, sunt înlocuite simbolurile heraldice. Prin desființarea județelor, Prefectura se transformã în „Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sãrat”, dupã cum vedem într-o imagine din anii ’50. De pe fațada școlii Primare Nr. 2 („Vasile Cristoforeanu”) dispare stema regalã; este amplasat în schimb – în fața școlii – un monument sovietic cu secera și ciocanul. Este demolat Teatrul Comunal din grãdina publicã (1948) și se construiește Teatrul Muncitoresc, la întretãierea strãzilor Tudor Vladimirescu (fosta Carol I) și Amurgului (fosta Elisabeta Doamna), actuala Casã de Culturã. Este înlãturat, din fața Prefecturii, bustul lui Alecu Tãtãranu, fost prefect liberal la sfârșitul secolului al XIX – lea. În locul sãu va fi așezat un mic monument dedicat rãscoalei din 1907. Se dorea anularea memoriei colective a orãșenilor și, în același timp, inocularea unor mentalitãți în conformitate cu ideologia oficialã. Modificarea toponimiei urbane venea și ea în sprijinul influențãrii memoriei colective, a alterãrii identitãții unui vechi oraș românesc, numele strãzilor exprimând anumite simboluri și valori. Frecventele schimbãri de nume de strãzi duc la pierderea unor istorii, a memoriei locului respectiv.
În deceniile șase și șapte, orașul evoluează lent, iar din anumite puncte de vedere, regresează. Anii ’60 aduc primele „cutii de beton” (blocuri) la Râmnic. Tot în deceniul șapte se conturează platforma industrială, în mahalaua sârbească, dincolo de calea ferată. Pe harta orașului apar întreprinderi de garnituri de frână, organe de asamblare, conserve, turnătoria de fontă ș.a.m.d.
Anii ’70 și ’80 mobileazã târgul de altãdatã cu paralelipipede de beton, în cartierele Piața Halelor, Costieni, Zona Pod și în apropierea stației feroviare. Pe strãzile Victoriei, Toamnei, Primãverii, Ferdinand (Constantin Dobrogeanu – Gherea), Mihail Kogãlniceanu, sunt demolate imobile vechi din veacurile XIX și XX, iar în locul lor rãsar blocuri socialiste, uniformizante, în care urmau sã locuiascã „oamenii noi”, creați de regim.
Elementul principal de identificare al așezãrii Râmnicu Sãrat, l-a reprezentat dintotdeauna „stema”. Fiind un element de afirmare a personalitãții așezãrii, ea a cunoscut douã forme de exprimare:
a)Stema fostului județ Râmnicu Sărat
b)Stema Municipiului Râmnicu Sărat
Stema fostului județ Râmnicu Sãrat
Stema fostului județ Râmnicu Sãrat poate fi vãzutã și astãzi. Ea se pãstreazã pe frontispiciul unei clãdiri aflate pe bulevardul Elena Cuza, acolo unde cei mai în vârstã spun cã se afla „bariera Focșani”. Aceastã stemã constituie un element decorativ și pe fațada Colegiului Național „Al. Vlahuțã” dar poate fi vãzutã și la Muzeul municipal, ca dublu ornament pe cișmelele care au funcționat multã vreme în oraș.
Stema impresioneazã prin simplitatea sa, prin evidențierea unui simbol și anume calul. Calul este reprezentat în plin efort, în deplasare de la dreapta la stânga. Acesta prin încordarea sa amintește peste timp de tenacitatea locuitorilor acestor ținuturi, care au învins multe obstacole.
Scutul stemei are formã aproximativ ovalã și este încununat cu cinci creneluri. Simbolul central – calul, sugereazã activitatea de bazã a locuitorilor județului. Aceasta, la timpul respectiv era creșterea animalelor având în vedere marile întinderi ocupate cu ierburile stepei în câmpie dar și de pãșunile și fânețele din zona de deal și de munte.
Sub simbolul central, sunt reprezentate într-o formã îngemãnatã literele ce constituie inițialele orașului, adicã „R” și „S”.
Pentru a evidenția motivul pentru care apare pe stemã calul vom face o scurtã incursiune în istoria creșterii animalelor din județul Râmnicu Sãrat și în particular a calului.
Județul Râmnicu Sãrat de la constituirea sa a devenit renumit pentru valoarea capitalului animal și în special prin creșterea cailor, a cãror faimã a depãșit granițele țãrii.
În „Analele statistice ale Țãrii Românești”, întocmite de Marțian în 1960, se gãsește un raport al comisiilor agricole din Muntenia, care trateazã situația agricolã a județului Râmnicu Sãrat, pe atunci Slam Râmnic.
Pânã 1840 dezvoltarea agriculturii era împiedicatã de lipsa relațiilor comerciale cu statele care aveau nevoie de produse agricole. Producția era destinatã în special consumului intern care cu siguranțã era redus.
Zootehnia, spre deosebire de producția de cereale, se prezenta mai bine. Raportul aratã cã „ținuturile Râmnicului erau pline de vite din toate speciile”. Vestiții cai de Râmnic, datoritã calitãții lor, deveniserã principalul produs de export al județului. Astfel se explicã și prezența pe stema județului a unui cal.
În mediul montan se creștea un cal special „buestraș” iar șesul era locul unde se creștea un cal pentru tracțiune dar și turme de oi din speciile țigaie și mai ales spancã. Turcii cereau ca tributul sã se achite, între altele și din vestiții cai de Râmnic.
În târgurile sãptãmânale de vite din Râmnicu Sãrat și de la Plãinești, proprietarii cailor se întreceau ca într-o expoziție. Caii erau împodobiți cu harnașamente confecționate în atelierele orașului din Strada Brașoveni. Bine îngrijiți, caii constituiau mândria râmnicenilor.
În „Almanahul Râmnicului” din 1933 a fost prezentatã și situația efectivelor de animale din județ. Efectivele de cabaline au fost categorisite în armãsari, cai, iepe și tineret. Din situație rezultã cã femelele care asigurau reproducerea au scãzut numeric de la 10.548 capete, în 1929 la 10.294 în 1930. La tineret se înregistra o situație catastrofalã. De la 5.522 exemplare existente în 1929, se ajunsese în 1930 doar la 2.310 capete.
Din almanah aflãm cã în 1933 mai exista doar o singurã herghelie în județ. Aceasta aparținea lui Menelaș Chircu, filantrop și om cu multiple preocupãri culturale, supranumit ultimul mare boier al Râmnicului. Acesta s-a aflat în fruntea grupului care a luat inițiativa ridicãrii bustului lui Alexandru Vlahuțã.
Biograful acestuia, Teodor Baciu, în lucrarea „O viațã aleasã” ne-a lãsat pagini de o rarã frumusețe în care relevã marea dragoste a lui Menelaș Chircu pentru cai. Herghelia acestuia se afla la Vâlcele. În 1906 la expoziția naționalã a obținut medalia de aur. Dupã rãzboi la expoziția din perioada 1923 – 1924 a obținut din nou medalii pentru creșterea cailor și oilor.
Împreunã cu Vlahuțã, cu Delavrancea sau pictorul Nicolae Grigorescu, pe caii oferiți de el, boierul Menelaș Chircu, colinda vãile Râmnicului și Câlnãului, unde aveau legate prietenii cu familiile boierești din Valea Sãlciei sau din Valea lui Lalu.
Excursiile din munții Râmnicului, Buzãului și Vrancei le fãcea însoțit de 15-20 de prieteni. Din Râmnic toți plecau cãlãri, pe cai micuți de munte oferiți de el. El punea de regulã șaua pe favorita sa, o iapã albã numitã Ispita.
Au urmat pentru caii râmniceni ani și mai grei, anii celui de al II – lea rãzboi mondial, timp în care efectivele de cai au scãzut din cauze ușor de înțeles. Creșterea numãrului de cai dupã terminarea rãzboiului n-a fost de duratã prea mare.
Încheierea cooperativizãrii agriculturii în 1962 a însemnat declinul creșterii cabalinelor care în câțiva ani s-a transformat într-o catastrofã.
A fost nevoie sã treacã aproape o jumãtate de secol ca acest animal credincios și curat ca o lacrimã sã reintre în atenția oamenilor acestor locuri. Astãzi este o plãcere sã vezi în oborul Râmnicului, numeroși cai frumoși și puternici, parcã coborâți de pe vechea stemã a Râmnicului, care concureazã ca preț și avantaje cu autovehiculele.
Stema municipiului Râmnicu Sãrat
Pecetea sau stema orașului reprezenta un scut tãiat de o fascie undatã, din argint. În câmpul superior, pe albastru, o bisericã veche, moldoveneascã, din argint, în profil spre stânga, cu un singur turn și așezatã pe o terasã verde. În câmpul inferior, pe roșu, douã sãbii încrucișate, din argint, cu gãrzile negre, în jos. Scutul timbrat, cu o coroanã din argint cu cinci turnuri.
Biserica amitește strãvechea ctitorie a lui ătefan cel Mare și Sfânt (pe locul ei se aflã acum biserica „Cuvioasa Paraschiva”), fâșia undatã – apa Râmnicului, iar sãbiile simbolizeazã luptele ce s-au purtat, de-a lungul veacurilor, în împrejurimile orașului (1473 – ătefan cel Mare împotriva lui Radu cel Frumos; 15 august 1601 – dupã uciderea lui Mihai Viteazu între oastea Țãrii Românești și moldovenii conduși de Simion Movilã sprijiniți de poloni și tãtari; 31 iulie 1789 – între rușii conduși de generalul Suvorov și turci).
Astãzi, Primãria Râmnicu Sãrat, joacã un rol la fel de important în viața orașului, cu atât mai mult cu cât de la 1 ianuarie 2007 suntem membri cu drepturi depline ai Uniunii Europene. De aceea, principala instituție a municipiului cautã sã alcãtuiascã și sã punã în practicã programe de urbanizare și sistematizare în acord cu noile cerințe europene.
Primăria și Consiliul local al municipiului Râmnicu Sărat, funcționează în temeiul Statutului Municipiului Râmnicu Sărat, aprobat de consiliul local, în conformitate cu Ordonanța Guvernului nr.52/2002, art. 2.
Astfel, Primãria orașului Râmnicu Sãrat sprijinitã de Consiliul local, au alcãtuit un Plan strategic de dezvoltare a municipiului Râmnicu Sãrat, ce conține obiective, cu ținte pe durate de timp, medii și lungi. Aceste obiective, vizeazã reformarea unor domenii esențiale pentru comunitate, beneficiind de sprijin financiar european prin intermediul unor programe finanțate de Uniunea Europeanã. De asemenea, strategia de dezvoltare a Primãriei urmãrește realizarea integrãrii obiectivelor de interes local cu prioritãțile regionale și naționale.
Dintre domeniile prioritare ce urmeazã a fi supuse reformei amintim, infrastructura urbanã, de mediu și de transport, economia și mediul de afaceri, turismul și patrimoniul cultural, infrastructura și serviciile sociale, sãnãtatea și situațiile de urgențã, educația, tehnologia informației și comunicãrii (T.I.C.), societatea civilã, tineretul și sportul, administrația publicã.
Toate acestea demonstreazã preocuparea continuã a primãriei municipiului pentru continua dezvoltare a comunitãții și integrarea acesteia în marea familie europeanã.
Consiliul Local și Primarul își exercitã autoritatea numai asupra colectivitãții municipiului Râmnicu Sãrat.
Consiliul Local al municipiului Râmnicu Sãrat are sediul în municipiul Râmnicu Sãrat, Str. Nicolae Bãlcescu nr.1, tel 0238/561946, Fax 0238/561947. Consiliul Local al municipiului Râmnicu Sãrat este organul deliberativ al unitãții administrativ – teritoriale a municipiului Râmnicu Sãrat, are inițiativã și hotãrãște în condițiile legii în toate problemele de interes local cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autoritãți ale administrației publice locale sau centrale.
Consiliul Local al municipiului Râmnicu Sărat are mai multe atribuții, dintre care amintim:
A) atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes local și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes local;
B) atribuții privind dezvoltarea economico – socialã și de mediu a comunei, orașului sau municipiului;
C) atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului;
D) atribuții privind gestionarea serviciilor furnizate către cetățeni;
E) atribuții privind cooperarea inter – instituționalã pe plan intern și extern.
Primarul municipiului Râmnicu Sărat îndeplinește o funcție de autoritate publică și are sediul aparatului propriu de specialitate în municipiul Râmnicu Sărat, str. Nicolae Bălcescu nr.1, Tel 0238/561946, Fax 0238/561947.
Primarul municipiului Râmnicu Sãrat reprezintã unitatea administrativ – teritorialã în relațiile cu alte autoritãți publice, persoane fizice sau juridice române sau strãine, precum și în justiție.
Primarul municipiului Râmnicu Sãrat asigurã respectarea drepturilor și libertãților fundamentale ale cetãțenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotãrârilor și ordonanțelor Guvernului. El dispune mãsurile necesare și acordã sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor și ale celorlalți conducãtori ai autoritãților administrației publice centrale, precum și a hotãrârilor Consiliului Județean.
Primarul municipiului Râmnicu Sărat îndeplinește următoarele categorii principale de atribuții:
A) atribuții exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condițiile legii;
B) atribuții referitoare la relația cu consiliul local;
C) atribuții referitoare la bugetul local;
D) atribuții privind serviciile publice asigurate cetățenilor;
E) alte atribuții stabilite prin lege.
Componența Consiliulului Local a municipiului Râmnicu Sãrat este urmãtoarea: 10 membrii P.N.L., 5 membri P.D.- L., 3 P.S.D. și 1 membru U.P.S.C.. Data constituirii Consiliulului Local al municipiului Râmnicu Sãrat este 17 iunie 2008.
Conducerea este asiguratã de preot Viorel Holban, în calitate de primar al municipiului și profesor Sorin Cîrjan, viceprimarul municipiului. Secretar al primãriei este doamna Dogãrescu Daniela.
Conform Legii nr.393/2004 privind Statutul aleșilor locali, actualizatã, prin aleși locali se înțelege consilierii locali, primarul și viceprimarul.
Participarea aleșilor locali la activitatea autorităților administrației publice locale are un caracter public și legitim, fiind în acord cu interesele generale ale colectivității în care își desfășoară mandatul.
În exercitarea mandatului, aleșii locali sunt în serviciul colectivității locale.
În asigurarea liberului exercițiu al mandatului lor, aleșii locali îndeplinesc o funcție de autoritate publicã și sunt ocrotiți de lege. Autoritãțile administrației publice locale prin care se realizeazã autonomia localã în municipiul Râmnicu Sãrat sunt Consiliul local al municipiului Râmnicu Sãrat, ca autoritate deliberativã și primarul, ca autoritate executivã.
În funcție de specificul local și de nevoile activitãții sale, consiliul local organizeazã comisii de specialitate, în principalele domenii de activitate, la constituirea acestora aplicându-se repartizarea procentualã pe formațiuni politice conform alcãtuirii consiliului local, dupã cum urmeazã:
1. Comisia pentru activitãți economico – financiare și agriculturã;
2. Comisia pentru amenajarea teritoriului și urbanism, protecție mediu și turism;
3. Comisia pentru culturã, culte, învãțãmânt, muncã, sãnãtate și protecție socialã a persoanelor aflate în nevoie;
4. Comisia juridicã, de disciplinã și validare.
Pot fi membri ai comisiilor de specialitate numai consilierii.
Ordinea de zi a ședințelor consiliului local cuprinde proiecte de hotãrâri, rapoarte ale comisiilor de specialitate, rapoarte sau informãri ale conducãtorilor unitãților subordonate sau care se afla sub autoritatea consiliului, timpul acordat declarațiilor politice, întrebãrilor, interpelãrilor, petițiilor și altor probleme care se supun dezbaterii consiliului. Ordinea de zi este înscrisã în cuprinsul invitației de ședințã transmise consilierilor și se aduce la cunoștința locuitorilor prin mass – media sau prin orice alt mijloc de publicitate. Proiectul ordinii de zi se întocmește la propunerea primarului, consilierilor, secretarului, comisiilor de specialitate sau la solicitarea cetãțenilor. Proiectul ordinii de zi se supune aprobãrii consiliului. Administrația publicã în unitãțile administrativ – teritoriale se organizeazã și funcționeazã în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizãrii serviciilor publice, eligibilitãții autoritãților administrației publice locale, legalitãții și al consultãrii cetãțenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.
Primãria162 Municipiului Râmnicu Sãrat, formatã din primar, viceprimar, secretar și aparatul propriu de specialitate al Consiliului Local, se organizeazã și funcționeazã ca o structurã funcționalã cu activitate permanentã, care aduce la îndeplinire hotãrârile Consiliului Local și dispozițiile primarului, în vederea soluționãrii problemelor curente ale colectivitãții locale.
Structura aparatului propriu de specialitate al Consiliului Local și numărul de personal sunt stabilite în concordanță cu specificul instituției, în limita mijloacelor financiare de care dispune și cu respectarea dispozițiilor legale.
162Vezi anexele III.3.A, III.3.B, III.3.C; Petcu Gheorghe; Robe Sofia; Dumitrache Maria, Municipiul Râmnicu Sãrat. Album monografic, Buzãu, Editura Alpha, MDN, 2005, 100 p., passim; Bãlescu Steliana, File de istorie buzoianã. Studiu monografic 1915 – 1947, Buzãu, Editura Vega, 2006, 90 p.; passim
III.4. Casa de Culturã…
Casa de Cultura municipalã, cunoscutã sub numele de Florica Cristoforeanu, a fost construitã între anii 1949 – 1959 și deschisã în anul 1960. Gãzduiește importante activitãți culturale, ajungând la o medie de 60 de manifestãri cu public, desfãșurate anual. Cel mai cunoscut eveniment desfãșurat la Casa de Culturã, este Festivalul de muzica localã “Cântecul orașului”. Festivalul aduce pe scena numeroși cântãreți romani și alți reprezentanți ai artei, de valoare recunoscutã. Casa de Culturã „Florica Cristoforeanu”, este unul dintre obiectivele turistice importante ale orașului, alãturi de multe altele, de care primãria a avut grijã sã le întreținã, deoarece ele sunt elemente ce definesc identitatea localã a râmnicenilor.
Alãturi de Casa de Culturã, exista o serie de alte obiective163, pe care le voi aminti, mai jos.
Primul dintre acestea se aflã în parcul central, în partea nordicã a acestuia. El este un monument dedicat eroilor din Rãzboiul pentru Independențã și din cel de-al Doilea Rãzboi Balcanic, fiind ridicat de sculptorul Alexandru Severin. Monumentul ridicat, este de fapt un bloc de piatrã, așezat pe un soclu masiv de cãrãmidã, de formã patrulaterã. Pe fațada acestui bloc de piatrã este cioplit în relief un soldat român care ține în mâna stangã o fãclie, iar în mâna dreaptã o sabie în poziție de luptã. Pe fundal, în partea de sus, la dreapta orașului, se afla un luptãtor cãlare, de dimensiuni mai mici. La picioarele orașului, în stânga, se aflã înscris anul 1913, anul declanșãrii celui de-al doilea rãzboi balcanic, în urma cãruia România obține Cadrilaterul. Lateral dreapta, este înscris anul 1877, momentul desfãșurãrii Rãzboiului de Independențã. Monumentul, a fost ridicat în anul 1915164, fiind astãzi într-o stare de degradare vizibilã, fapt accentuat de așezarea acestuia într-o poziție izolatã. Soluția cea mai bunã ar fi mutarea acestuia într-un loc central al parcului și supunerea acestuia unui proces de restaurare.
Un al doilea obiectiv îl reprezintã obeliscul placat cu marmurã, așezat în cimitirul „Elisabeta”, din Strada Cimitirului nr. 2, monument dezvelit la data de 9 mai 1965. Are un vultur în vârf iar pe fațada sa, este montatã o placã pe care se aflã inscripția urmãtoare: „Glorie eternã eroilor neamului cãzuți în luptele pentru pãstrarea ființei naționale a poporului român”. Monumentul se aflã în cimitirul cu morminte false, pe ale cãror cruci sunt numele eroilor cãzuți în cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, fiind amenajat în perioada 1945 – 1950. Lângã acesta se aflã, un cimitir al ostașilor sovietici și un obelisc cu inscripția „Slavã eroilor victorioasei Armate Roșii cãzuți pe teritoriul României în lupta împotriva fascismului 1944 – 1945”, inscripție redactatã în limbile rusã și românã.
În fața Școlii nr. 5 acum numită „Vasile Cristoforeanu”, s-a ridicat un monument pentru lauda eroilor sovietici, distrus în anul 1990 și înlocuit cu bustul lui Vasile Cristoforeanu.
163Relu Stoica, Monumente și eroi buzoieni, Buzãu, 2009, p. 212-217
164Florian Tucã, Monumentele…, p. 230; Duțu Alexandru, Coordonate ale culturii românești în secolul al XVIII-lea, Editura Pentru literaturã, București, 1968; passim
Tot în parcul central, a fost ridicat un monument din beton și marmurã albã, în formã de trunchi de piramidã, așezat pe un postament în trepte. Potrivit inscripției, monumentul a fost închinat memoriei eroului „Locotement – colonel Buzoianu Ioan, comandantul Regimentului 2 Infanterie din Divizia „Tudor Vladimirescu”, decorat cu Ordinul „Drapelul Roșu”, cãzut eroic la datorie în ziua de 28 septembrie 1944 în lupta contra fascismului, pentru o Românie liberã, independentã și democratã. Ofițerii și ostașii Regimentului 2 Infanterie din Divizia „Tudor Vladimirescu” drept recunoștințã și veșnicã amintire eroicului comandant”.
Pe monument, se afla drapelul și emblema diviziei, fiind „ridicat prin sprijinul binevoitor al Comunitãții de Avere Grãnicerești Caransabeș”, între anii 1945 – 1946165.
De asemenea, în parcul central, a fost ridicatã o cruce standard pentru eroii Revoluției române din decembrie 1989, dezvelitã la data de 22 decembrie 1999166.
În centrul orașului, a fost ridicatã o troițã din lemn, care are sculptat chipul lui Ion Mihalache (1882 – 1963), personalitate politicã care a murit în închisoarea din oraș, încarcerat fiind de comuniști. La baza crucii se aflã sculptat chipul unei femei care se roagã iar pe cruce se aflã inscripția „Ridicatã în memoria celor ce au cãzut victime comunismului în penitenciarul din Râmnicu Sãrat, martiri ai neamului românesc”. Inscripția este urmatã de numele acestora: Teodor Doxin, Ion Logojanu, Constantin Hagea, Aurel Dobrescu, Ovidiu Borcea, Cristea Valentin, Jan Arnãutu, preoții Mihai Paliga si Alexandru Pogoneanu, general Dobu Gheorghe, Pantazi Constantin și mulți alții…” Pe spatele crucii, este sculptat chipul lui Iisus, sub care se afla citatul „Eu sunt Lumina lumii, calea, viața și adevãrul”, urmatã imediat în continuare de inscripția „Torturați, batjocoriți, rãmași în viațã, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ion Bãbuș, Nicolae Adamescu, Ion Puiu”. La baza crucii, în spate, se precizeazã cã troița a fost „Ridicatã de Partidul Național Țãrãnesc Creștin Democrat, organizația Râmnicu Sãrat. Fãcutã de Pop Sãpânța, 1992”.
Un alt omagiu adus eroilor neamului, îl reprezintã tabloul cu „Eroii din orașul Râmnicu Sãrat, parohia Sf. Apostoli, cãzuți în rãzboiul pentru eliberarea patriei 1914 – 1916 – 1941 – 1945”, aflat în partea stângã a pronaosului bisericii cu hramul „Sfinții Apostoli” Sârbi. Dupã ce sunt enumerați eroii, urmeazã o inscripție care spune „Noi ne-am jertfit pentru eliberarea patriei, voi luptați pentru fericirea ei, pentru pace și înfrãțirea între oameni și popoare”. Un lucru însã, nu este la locul lui, în acest tablou și anume faptul cã nu se face deosebirea între eroii din Rãzboiul de Reîntregire și cei care s-au jertfit în cel de-al Doilea Rãzboi Mondial”.
165Florian Tucã, Monumentele…, p. 230
166 „Vestitorul de Râmnic” din 22 noiembrie 1999; Valeriu Nicolescu, Oameni care de ieri, oameni de azi, vol. II, p. 1; Literatura românã în „Enciclopedia” lui Cornel Diaconovici, Editura Transilvania, 2004, 33, nr. 9-10, p. 63-68;passim.
Un alt monument, foarte vizibil tuturor deoarece, a fost ridicat pe partea dreptã a șoselei Buzau – Focșani, care traverseazã municipiul Râmnicu Sãrat, îl reprezintã obeliscul din fața ăcolii de Arte și Meserii, placat cu marmurã, obelisc realizat de sculptorul Emil Pricopescu din Buzãu. Pe fațadã se aflã inscripția „În memoria victimelor comunismului din penitenciarul Râmnicu Sãrat” iar, deasupra acesteia, se afla un medalion cu chipul lui Corneliu Coposu. Pe spatele monumentului, se afla montatã o placã pe care stã inscripția ce precizeazã cã este „Ridicat de Fundația pentru democrație Corneliu Coposu”167.
Trebuie amintitã, de asemenea, placa comemorativã, așezatã pe fațada clãdirii Primãriei în 1957, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la rãscoala din 1907. Aceastã placã comemorativã avea inscripția „Aici a avut loc în martie 1907 o ciocnire sângeroasã intre țãranii rãsculați și armatã. Glorie luptãtorilor împotriva jugului burghezo – moșieresc, pentru libertate și o viațã mai bunã”. Dupã 1989, s-a fixat o altã placã comemorativã, în locul celei dintâi, cu inscripția „Aici a avut loc în martie 1907 o ciocnire sângeroasã intre țãranii rãsculați din 30 de sate și armatã. Glorie celor cãzuți pentru pãmânt și libertate”168.
167” Opinia”, IX, nr. 2625/1999, p. 1
168Pentru amãnunte privind evenimentul vezi Valeriu Nicolescu, Anul de foc 1907 la Buzãu și Râmnicu Sãrat, Buzãu, 2007, p. 7-11
III.5. Alte instituții…
a) Presa localã…
Un rol foarte important în viața comunității râmnicene, l-a jucat de-alungul timpului și presa, fie ea scrisă sau vorbită.
Cea mai veche mențiune documentarã despre Râmnicu Sãrat, care poate fi vãzutã drept începuturile presei scrise pe aceste meleaguri, dateazã din 8 septembrie 1439. Este vorba despre un privilegiu comercial acordat de domnitorul muntean Vlad Dracul negustorilor poloni, ruși și moldoveni: „În Cristos Dumnezeu, prea-credinciosul și prea-piosul și de Cristos iubitor și de Dumnezeu unsul și singur stãpânitorul Ioan Vlad Vodã, cu mila lui Dumnezeu și cu dumnezeiascã bunãvoințã stãpânind și domnind peste toatã țara Ungro – Vlahiei pânã la mare și duce al Amlașului și Fãgãrașului… am binevoit domnia mea cu a mea bunãvoințã… deci am scris aceastã cinstitã carte domneascã cu credințã și cu promisiune, înștiințând pe toți negustorii și pe toți oamenii care ar dori sã vinã în țara domniei mele, din toatã țara polonã… din Galiția, din Moldova, oricare om și oricare neguțãtor, dupã ce va vedea sau va auzi aceastã carte domneascã și va dori a se abate aici cu negoțul cu orice fel de marfã, acela sã vinã în pace și libertate sã vândã ce are și sã cumpere cei place și apoi sã se întoarcã în pace și libertate fãrã nici o fricã. Iarã vama se va plãti la Râmnic, de car câte doi florini ungurești și în celelalte locuri vama cea dreaptã, precum plãtesc și oamenii mei… “
Urmeazã apoi, rãspunsul boierilor buzoieni și râmniceni cãtre ătefan cel Mare: “… De la toți boierii buzoieni și râmniceni și de la toți cnejii și de la toți rumânii, scriem ție domnului moldovenesc, ătefane Voievod. Ai tu oare omenie, ai minte, ai tu creieri de-ți prãpãdești cerneala și hârtia pentru un copil de curvã, pentru fiul Cãlțunei și zici cã-ți este fiu? Dacã ți-e fiu și vrei sã-i faci bine, atunci lasã-l sã fie, dupã moartea ta, domn în locul tãu, iar pe mumã-sa ia-o și ține-o sã-ți fie doamnã, cum au ținut-o în țara noastrã toți pescarii din Brãila, ține-o și tu sã-ți fie doamnã.
ăi învațã-ți țara ta cum sã te slujeascã, iar de noi sã te ferești, cãci de cauți dușman, ai sã-l gãsești. ăi așa sã știi, domn avem, mare și bun și avem și pace din toate pãrțile. ăi sã știi cã toți, pe capete, vom veni asupra ta și vom sta pe lângã domnul nostru, Basarab voevod, mãcar de ar fi sã ne pierdem capetele…”
Drept urmare, ătefan le rãspunde printr-o scrisoare, la data de 15 martie 1481, astfel: „(…) scrie domnia mea tuturor boierilor mari și mici și tuturor judecilor și tuturor judecãtorilor și tuturor sãracilor, de la mic pânã la mare, din ținutul Buzãului și Râmnicului. ăi dupã aceasta așa sã vã dau de știre, cã am luat domnia mea pe lângã mine pe fiul domniei mele, Mircea voievod și nu-l voi lãsa de lângã mine, ci voi stãrui pentru binele lui, ca și pentru al meu, eu însumi cu capul meu și cu toatã țara mea, ca sã-și dobândeascã baștina sa, Țara Româneascã, cãci îi este baștinã dreaptã, cum Dumnezeu știe și voi știți.
Deci vã grãiesc vouã, în ceasul în care veți vedea aceastã scrisoare a domniei mele, în acel ceas sã vã întoarceți înapoi la locurile voastre, fiecare pe unde ați fost și pe unde ați șezut și mai înainte, fãrã nici o fricã sau grijã și temere. Cãci așa sã știți, cã nu mã gândesc sã vã fac nici un rãu și nici o pagubã, ci sã vã hrãniți și sã trãiți în pace. Așișderea cine vrea sã vinã la domnia mea și la fiul domniei mele, Mircea voievod, domnia mea și fiul domniei mele, Mircea voievod îl vom milui și îl vom hrãni și-l vom cinsti (…)”.
De departe cea mai luminoasã paginã de culturã localã a fost scrisã în plumb, materia primã și matricea cuvântului tipãrit. Începând cu sfârșitul secolului al XIX – lea și pânã la cel de-al doilea rãzboi mondial, în orașul de pe Râmnic au apãrut peste 120 de publicații108, periodice de specialitate, ziare de partid sau independente.
În anul urmãtor Rãzboiului de Independențã (1878), la Râmnicu Sãrat a fost înființatã Tipografia „P. Th. Petecescu “, iar în 1901 funcționa tipografia „A. Postmantir “, pe strada Victoriei la nr. 38. Funcționând tot pe Strada Victoriei, din 1908, tipografia „Leon Svorene “era cunoscutã în întreaga zonã. Dupã aceasta, dar tot în același an, s-a inaugurat tipografia „Poporul “(proprietar Iorgu Constantiniu) și „Lumina “, în 1912. La tipografia “Poporul” își tipãrește, în anul 1926, George Bacovia, volumul de poezii „Scântei galbene “.
Tiparul și editurile au modelat viața politică și socială, fiind de un real folos în modernizarea în sens civic și democratic a societății. Marile transformări sociale, culturalizarea maselor, reformele sociale au avut ca punct de sprijin o presă decisă și novatoare. Într-un editorial apărut în „Cuvântul Râmnicului “se face precizarea că „o presă locală reprezintă pulmonii prin care respiră întreaga viață a orașului și județului “. Un adevăr validat odată cu primele gazete apărute la Râmnicu Sărat.
În urbea de pe râul Râmnic s-au format nume „cu greutate “ale gazetãriei românești, figuri emblematice, deopotrivã ale vieții culturale și politice, o îngemãnare cu mari deschideri pentru comunitatea localã. Dintre figurile reprezentative ale gazetãriei râmnicene s-au distins Eufrosina C. Homoriceanu, C.C. Datculescu, Atanasiu Cociu, Vespasian J. Pella, Octavian Moșescu, Ion Gane, Paul I. Nicolescu și mulți alții.
O figurã de-a dreptul legendarã o reprezintã Eufrosina C. Homoriceanu care, în octombrie 1875, scotea de sub tipar o publicație progresistã, democraticã și feministã, în același timp. Pe frontispiciul gazetei „Aurora “, care a apãrut timp de doi ani la Râmnicu Sãrat, stãtea scris: „Învãțãtura deschide calea spre virtute! “. Autoarea declanșeazã o acțiune fãrã precedent de culturalizare a maselor, dorind sã rãspândeascã „în poporul nostru gustul pentru literaturã și stiințã “. Apar articole despre „Missia femeii “, precum și despre „economia casnicã “. Autoarea s-a dovedit a fi una din primele reprezentante ale curentului pro-feminist din România.
„Gazeta sãteanului” și C.C. Datculescu au fãcut epocã în perioada 1884 – 1904. În cele câteva sute de apariții în condiții grafice de excepție, tipãrite pe parcursul unui deceniu, „gazeta “râmniceanã s-a dovedit exact ceea ce a dorit mentorul sãu încã de la primul numãr, sã fie anume „Foia cunoscințelor trebuincioase poporului “sãu, mai exact, „agricultorului și poporului “. Consideratã „cea mai artisticã, variatã și mai bine fãcutã revistã din România “, „Gazeta Sãteanului “și-a propus încã de la primul numãr, apãrut la 5 februarie 1884, un scop nobil: „instruirea, informarea și moralizarea poporului român prin publicare de materiale alese și variate “. Cele 266 de apariții râmnicene din perioada februarie 1884 – octombrie 1898 stau mãrturie a angajamentului intelectualilor locali, dar și al celor din întreaga țarã de a rezolva dezinteresat marile probleme ale societãții românești.
Conținând și fotografii color, „Gazeta sãteanului “a acoperit o arie tematicã diversã. Pe lângã subiectele de agronomie și horticulturã (ferma directorului editor de la Slobozia – Galbenu aproviziona Curtea Regalã, primind în 1894 brevetul de „Furnizor al Curții Regale “, C.C. Datculescu fiind totodatã și membru al Societãții Agricultorilor din Franța), revista conținea informații despre principalele evenimente din județ și din țarã: inaugurarea noului local al școlii primare de fete, din noiembrie 1885, înființarea gimnaziului „Vasile Boerescu “, în 1889, activitatea „Ateneului “, dar și evenimentele zilei, precum alegerile parlamentare și locale, rãscoalele țãrãnești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, activitatea culturalã desfãșuratã în cadrul filialei locale a „Ateneului “, proiectul de construcție a noii Gãri, ș.a.
Scriitorul Alex. Oproescu, un cercetãtor al fenomenului jurnalistic local, vedea în C.C. Datculescu „hãrãzitul de Dumnezeu, care reuși, pentru scurt timp, dar emblematic sã facã din urbea natalã un reper național al presei și culturii, peste ceea ce se va întâmpla, apoi, la Curbura Carpaților “(„Presa buzoianã și râmniceanã “, Buzãu, 1997, pag. 31).
Ca editor, C.C. Datculescu a reușit sã atragã nume reprezentative ale literaturii românești din acea vreme. În revista de la Râmnicu Sãrat, I.L.Caragiale a publicat „Cãnuțã, om sucit “, „La hanul lui Mânjoalã “sau „Douã bilete pierdute “, iar C. Dobrogeanu – Gherea,a publicat „Țãranul în literaturã “. Printre coloboratorii statornici s-au mai aflat Alexandru Vlahuțã, I. Nãdejde, ăt. O. Iosif, dar și figuri marcante ale intelectualitãții locale, cum ar fi învãțãtorul Ion Aristotel, fondatorul primei biblioteci publice sãtești din România, în satul Bãbeni, localitate din vecinãtatea Râmnicului. Articolele erau variate și abordau o paletã diversã de subiecte, de la „O fatã din județul Râmnicu Sãrat îngropatã de vie… care trãiesce “, semnat de Ion Aristotel, la „Emigrațiunea în Dobrogea “, de C. C. Datculescu, sau „Cititorii literaturei române “, de Alexandru Vlahuțã. În numãrul dublu din 5 și 20 noiembrie 1898, editorul anunța „cu numãrul de astãzi revista noastrã își mutã cuibul în Capitalã “, fãrã însã cã marile probleme ale concitadinilor sãi sã fie ignorate. La tipografia sa, brevetatã de Casa Regalã, (distincție obținutã „atât pentru culturile agricole, cât și pentru tipografie “), consideratã una dintre cele mai moderne, s-au tipãrit și alte publicații, precum „Cetãțeanul “(1886), „Ghiveciul național “(1895) sau „În Constituție “(1891).
C.C. Datculescu s-a nãscut la 26 ianuarie 1857, la Râmnicu Sãrat, unde a urmat și cursurile primare, și a murit în 1940, la București. A absolvit liceul la București, dupã care a urmat Facultatea de Litere și Drept la Paris. S-a reîntors apoi în țarã și s-a, dedicat activitãților agricole. În fermele sale agricole s-a ocupat de selecția soiurilor de cereale, reușind câteva performanțe recunoscute pe plan național și internațional. A fost deopotrivã editor, publicist, agronom și om politic.
De-a lungul vieții a primit numeroase onoruri, a fost cavaler și ofițer al numeroase ordine românești și străine. Adept al progresului prin cultură și instrucție, C.C. Datculescu nu și-a uitat orașul natal, oferindu-i posibilitatea ridicării unei noi instituții de învățământ. Terenul pe care s-a construit actualul liceu „Ștefan cel Mare “a fost donat de C.C. Datculescu, care a finanțat în mare parte și construcția propriu-zisă.
Marele om de cultură a murit sărac și uitat de toți, doar în mediile culturale râmnicene amintirea lui este omniprezentă.
Un alt om de culturã, gazetar înnãscut, atașat urbei natale, a fost Octavian Moșescu. S-a nãscut la 23 martie 1894, în comuna Tâmboiești, din fostul județ Slam Râmnic, unde a urmat școala primarã ca fiu al unei familii de intelectuali, mama sa fiind învãțãtoare. În 1909 a absolvit gimnaziul „Vasile Boerescu “din Râmnicu Sãrat, continuând ca bursier la liceul „Atanasie Bașotã “din Pomârla, pentru ca în 1915 sã-și ia bacalaureatul la Liceul „Matei Basarab “ din București. În timpul primului rãzboi mondial a fost mobilizat pe front și a luptat la Mãrãșești.
În perioada 1921 – 1925 urmeazã Facultatea de Istoria Artelor la Viena. Încã din primul an de studenție este ales președinte al Societãții Academice „România Junã “, înființatã de Mihai Eminescu și Ciprian Porumbescu în capitala Austriei, la 1871. Publicã versuri de la vârsta de 12 ani, iar prima revistã, „Carpați “, o editeazã la vârsta de 20 de ani, la Dorohoi.
La Râmnicu Sãrat editeazã revista „Vestala “, publicație lunarã de literaturã, sociologie, științã și artã, la care au colaborat Gala Galaction, Victor Ion Popa, Ion Vinea și alții. În 1919 scoate o nouã publicație, „Râmnicu Sãrat “, iar în 1920, „Foaia Râmnicului “. Între octombrie 1924 și aprilie – mai 1925 editeazã, tot la Râmnicu Sãrat, „Machina”, „revistã culturalã de interes local “. Aceasta este consideratã una din publicațiile cele mai importante ale orașului, reușind printr-o poziție „neutralã fațã de orice activitate politicã “sã reflecte viața culturalã, dar și aspectele sociale sau politice ale urbei de pe râul Râmnic. Douã luni mai tâziu tipãrește „Jurnalul nostru “, subintitulat „Pamflet râmnicean “, din pãcate într-un singur numãr, unde se continuã gazetãria de mare forțã.
Cu prilejul semicentenarului Societãții „România Junã “ a deținut un rol cheie în organizarea manifestãrilor aniversare, editând și lucrarea „Cartea semicentenarului “, o antologie literarã la care au colaborat majoritatea oamenilor de culturã ai v r e m i i. Î n 1927, Octavian Moșescu este numit director al Oficiului de turism al z i a r e l o r „Adevãrul “și „Dimineața “, funcție care-i permite organizarea de cãlãtorii de studii pe întreg mapamondul.
A mai condus revistele „Lumea turisticã “și „Coasta de argint “care au apãrut în cinci limbi strãine. A fost primar al orașului Balcic, perioadã în care s-a manifestat ca un adevãrat meccena fațã de mulți artiști români, pe care i-a gãzduit cu ospitalitate în fostul oraș românesc de la Marea Neagrã. Octavian Moșescu s-a dovedit nu numai un publicist de talent, editor și poet, dar și un neobosit colecționar de artã și fin memorialist.
Într-un medalion apărut în publicația „Ecoul “din Râmnicu Sărat, Octavian Moșescu era descris ca „intelectual de valoare, suflet de elită, literat cu frumoase însușiri, gazetar de temperament “, calități demonstrate mai bine de șase decenii.
Un alt mare scriitor, care a scris despre Râmnicu Sãrat, a fost Mircea Eliade, în „Memorii”. El spune urmãtoarele: „M-am nãscut la București, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Râmnicul Sãrat, și cele dintâi amintiri se leagã de acest oraș. O casã mare, cu multe încãperi, și salcîmi în dreptul ferestrelor. În fund, curtea și apoi grãdina, care mi se pãrea uriașã, înecatã sub pruni, caiși și gutui.
Cea mai veche amintire (cred că aveam mai puțin de trei ani): în grădină, cu fratele meu și un câine mare, alb, Picu. Ne rostogoleam toți trei în iarbă. Alături, pe un scăunaș, mama, stând de vorbă cu o vecină.
Îndatã dupã aceastã imagine, o alta: pe peronul gãrii, seara, așteptând o mãtușã de la București. Lume multã. Aveam un corn, pe care nu îndrãzneam sã-l mãnânc, atât mi se pãrea de prodigios, și-l pãstram în mînã, privindu-l, proclamându-l, lãudându-mã cã-l am. Când intrã trenul în garã, grupul nostru începu sã se agite, și rãmân o clipã singur. Din nevãzut, izbucnește un bãiețaș de 5-6 ani, îmi smulge cornul, mã privește o clipã, zâmbind, duce cornul la gurã și dispare. Am fost atât de surprins, încât am amuțit, paralizat, parcã mi se revelase puterea monstruoasã a iscusimii și îndrãznelii.
Alte amintiri de la vârsta de 3 – 4 ani: plimbãrile cu trãsura cãtre pãdure sau viile din jurul Râmnicului. Când se oprea trãsura în marginea drumului, sub pomii încãrcați, mã suiam pe caprã și culegeam prune brumãrii. O datã, în pãdure, înaintând pe brânci prin iarbã, m-am trezit pe neașteptate în fața unui gușter verde – albastru, strãlucitor și am împietrit amândoi, privindu-ne. Nu mi-era fricã, și totuși inima mi se zbãtea. Eram covârșit de bucuria de a fi descoperit o asemenea viețuitoare nemaiîntâlnitã, de o atât de stranie frumusețe.
Dar mai cu seamã îmi amintesc de o dupã – amiazã de varã, când toatã casa dormea. Am ieșit din odaia noastrã, a fratelui meu și a mea, și, de-a bușilea, ca sã nu fac zgomot, m-am îndreptat spre salon. Aproape cã nu-l cunoșteam, cãci nu ni se îngãduia sã intrãm decât la zile mari sau când aveam musafiri. Cred, de altfel, cã în restul timpului ușa era încuiatã cu cheia. Dar, de data aceasta, am gãsit-o descuiatã și, tot de-a bușilea, am pãtruns înãuntru. În clipa urmãtoare, emoția m-a țintuit locului. Parcã aș fi intrat într-un palat din basme: storurile erau lãsate și perdelele grele, de catifea verde, erau trase, în odaie, plutea o luminã verde, irizatã, irealã, parcã m-aș fi aflat dintr-o datã închis într-un bob uriaș de strugure. Nu știu cât timp am rãmas acolo, pe covor, respirând anevoie. Când m-am deșteptat, am început sã înaintez cu grijã pe covor, ocolind mobilele, privind cu nesaț mãsuțele și etajerele pe care se aflau așezate fel de fel de statuete, ghiocuri, sticluțe de cristal, cuțite de argint, privind mai ales oglinzile mari, venețiene, în ale cãror ape adânci și clare mã regãseam altfel, mai crescut, mai frumos, parcã eu însumi înnobilat de lumina aceea ajunsã acolo dintr-o altã lume.
N-am povestit nimãnui despre aceastã descoperire. Simțeam, de altfel, cã n-aș fi știut ce sã povestesc. Dacã aș fi putut utiliza vocabularul adultului, aș fi spus cã descoperisem o tainã. Ca și imaginea fetiței de pe Strada Mare, puteam evoca oricând feeria aceasta verde, și atunci rãmâneam nemișcat, aproape nemaiîndrãznind sã respir, și regãseam beatitudinea de la început, retrãiam cu aceeași intensitate intrarea bruscã în paradisul luminii aceleia neasemuite. Exercițiul acesta de recuperare a momentului epifanic l-am practicat mulți ani și regãseam întotdeauna aceeași plenitudine, în care mã lãsam sã alunec ca într-o clipã fãrã duratã, fãrã început și fãrã sfârșit. În ultimii ani de liceu, când mã luptam cu lungi crize de melancolie, mai izbuteam încã, uneori, sã regãsesc lumina de aur verde din acea dupã – amiazã de la Râmnicu Sãrat, dar, deși beatitudinea era aceeași, era peste putințã de suportat acum, îmi agrava prea mult tristețea; cãci, de data aceasta, știam cã lumea din care fãceau parte salonul și perdelele de catifea verde, și covorul pe care înaintam în genunchi, și lumina neegalatã era o lume pentru totdeauna pierdutã”.
Cu binecuvântarea Prea Sfințitului Epifanie, episcopul Buzãului și Vrancei, la Râmnicu Sãrat apare o publicație a preoților din acest municipiu. Publicația se intituleazã “Râmnicul ortodox” și apare lunar. Mai multe informații despre aceasta publicație ne-a oferit preot Ion Gheorghe, redactor cordonator: „Noi, preoții din municipiul Râmnicu Sãrat, având binecuvântarea P.S. Epifanie, episcopul Buzãului și Vrancei, am hotãrât cã editãm o publicație localã cu numele de „Râmnicul ortodox” prin care sã aducem în fața credincioșilor noștri informații necesare pentru o bunã cunoaștere a vieții bisericești, a învãțãturii Bisericii și a punctelor de vedere ortodoxe cu privire la anumite teme de actualitate. Cele 8 pagini ale ziarului cuprind urmãtoarele rubrici: știri de actualitate, vieți de sfinți, învãțãturi doctrinare, paginã pentru copii, paginã de poezie creștinã, explicarea textelor biblice, istoria Bisericii în general și cea a Bisericii Ortodoxe Române, în special, sfatul medicului creștin și alte știri. Primul numãr a apãrut în ziua de Crãciun a anului 2007, fiind distribuit prin bisericile parohiale din orașul nostru, având un tiraj de 3.000 de exemplare”.
Dintre publicațiile apãrute în perioada interbelicã amintim: “Foaia Râmnicului”, “Tribuna”, “Alarma”, “Gazeta Liberã”, “Ecoul”, “Cuvântul Nostru”, “Machina”, “Lumina”, “Analele Râmnicului”, “Glas Tânãr”, s.a. Pe strãzile orașului se intersectau oameni ca Octavian Moșescu, Toma Dicescu, Ion Gane, Menelaș Chircu, Al. I. Zamfirescu, Teodor Oroveanu, Ionel Lupescu, Dumitru P. Mazilu, Al. Iteanu, Stelian Cucu, Ion Magârdiceanu, Victor Dimitriu.
Trebuie amintite, o serie de publicații ce au aparținut partidelor politice ce au activat în perioada interbelică, în județul Râmnicu Sărat.
Astfel, Mișcarea Legionară edita publicația „Garda Râmnicului” iar Partidul Socialist și Sindicatul Mixt publicația „Lumina” (1893), care începând cu anul 1894, se va numi „Viitorul Râmnicului”.
Liga „Vlad Țepeș”, editeazã „Timpul” (1930) iar, Partidul Naționalist Democrat (Partidul Național din 1930) editeazã publicațiile „Cuvântul”, „Gazeta Satelor” („Secera”, „Secera Râmnicului”), „Coasa”, „Credința”, și „Cuvântul nostru” – numitã de adepții formațiunii politice drept „foaia Partidului Național de sub conducerea domnului profesor Nicolae Iorga”.
Partidul Național Agrar publica și el „Glasul Poporului”, publicație apãrutã la data de 17 aprilie 1932 în numãr unic, cu redacția și administrația la sediul „Bãncii Poporului”.
Liga Poporului, ce îl avea ca președinte pe generalul Alexandru Averescu își exprima concepțiile politice în publicațiile, „Glasul Poporului”, „Răspunderea” și în „Anuarul Partidului Poporului”.
Partidul Țãrãnesc, publica în 1934 „Secera”, „Cercul” și „Cercul Țãrãnesc”.
Partidului Conservator își fãcea publice convingerile prin intermediul a șase publicații și anume „Râmnicu Sãrat”, „Luptãtorul”, Viitorul”, „Politica”, „Semnalul” și „Sãptãmâna”.
Partidul Național Liberal, una dintre formațiunile politice foarte active pe scena politicã, publica numeroase periodice dintre care enumerãm „Cetãțeanul” (condus de fostul primar Vasile Cristoforeanu), „Steaua Râmnicului”, „Renașterea”, „Munca”, „Libertatea”, „Drapelul”, „Îndrumarea” („Viitorul Râmnicului”), „Tribuna Râmnicului”, „Chemarea”, „Chemarea Nouã”, „Drapelul Râmnicului”, „Mișcarea Râmnicului”, „Presa”, „Acțiunea”, „Rãspunderea”, „Drapelul Râmnicului”, „Drapelul nostru”.
Alãturi de publicațiile partidelor politice169, mai putem adãuga numeroase lucrãri de specialitate scrise de diferiți autori, lucrãri pe baza cãrora, a putut fi reconstituita istoria presei râmnicene din perioada modernã și contemporanã. În acest context, amintesc lucrarea publicatã în anul 1933, de C. Anastasiu și P. Nicolescu intitulatã „Almanahul Râmnicului Sãrat”.
Dintre publicațiile contemporane, amintim: „Scânteia Tineretului”, „Flacãra”, „Luceafãrul”, „Ramuri”, „Destine”, „Opinia”, „Informația Buzãului”, „Muntenia”, „Vocea Râmnicului”, „Timp Liber”, „Vestitorul de Râmnic”, „Flagrant”, „Amphitrion”, „Arhipelag”, „Oglinda literarã”, „Jurnalul de Buzãu”, „Cronica Românã”, „Doina”, „Glas Râmnicean”, „Revista Poliției”, „Pagini Râmnicene”, „Arhipelag”, „Curentul de Râmnic” (fondator Victor Frunzã), „Vitralii Râmnicene”, la care se mai adaugã o serie de publicații și reviste locale, apãrute dupã 1989. Trebuie amintit și numele unei edituri de carte, foarte cunoscutã în municipiul Râmnicu Sãrat și anume – Editura „Rafet”, al cãrei fondator este Marafet Constantin – poet, prozator și editor, nãscut în comuna Buda din municipiul Râmnicu Sãrat. El pune bazele acestei edituri, în anul 1997 iar de atunci, publicã cãrți ce aparțin unor autori români sau strãini.
169Dorin Ivan, Slam Râmnic. Repere culturale și istorice, Editura Tempus, București, 2003
b) Rețeaua sanitarã…
Rețeaua sanitarã a municipiului Râmnicu Sãrat, este una complexã și diversificatã. Primul spital a fost înființat la data de 23 mai 1896. Rețeaua sanitarã a municipiului, acoperã necesitãțile populației pe ambele paliere, fie cã își desfãșoarã activitatea în spațiul public fie cã activeazã în domeniul privat.
Evoluția rețelei sanitare, poate fi analizată, din trei puncte de vedere:
I. oferta privind capacitatea de tratare a bolnavilor, exprimatã în numãrul de paturi pe instituție. Astfel, în sectorul public, în spitale, exista un numãr de 482 de paturi, în timp ce, în creșe se aflã un numãr de 94 de paturi.
II. oferta privitoare la pregãtirea personalului de specialitate, care lucreazã în instituțiile sanitare ale municipiului. Acest lucru se observã fãcând analizã comparativã, pe specialitãți medicale, a activitãții din cele douã sectoare – public și privat:
1. Numãrul total al medicilor din sectorul public, este de 56 de persoane dintre care medici de familie 10 persoane. În sectorul privat sunt în total 17 persoane dintre care medici de familie 7 persoane.
2. Medicii stomatologi din sectorul public sunt în numãr de 7 persoane iar în sectorul privat 10 persoane.
3. Farmaciștii, sunt reprezentați în sectorul public printr-o persoanã iar, în sectorul privat, prin 16 persoane.
4. Personalul mediu sanitar din sectorul public cuprinde 285 de persoane iar, în sectorul privat – 76 de persoane.
III. oferta care se referã la, instituțiile cu rol sanitar. Acestea, sunt reprezentate de:
1. Spitale – unul singur, cu caracter public;
2. Dispensare medicale – unul singur, cu caracter public;
3. Cabinete medicale școlare – 10 cabinete, cu caracter public;
4. Cabinete medicale individuale (de familie) – 10 cabinete, cu caracter public;
5. Farmacii – 2 farmacii, cu caracter public;
6. Ambulatorii de spital – unul singur, cu caracter public;
7. Cabinete stomatologice (individuale) – 7 cabinete, cu caracter public;
8. Creșe – 2 cabinete, cu caracter public;
9. Cabinete medicale de specialitate – 9 cabinete, cu caracter privat;
10. Cabinete stomatologice 12 cabinete, cu caracter privat;
11. Laboratoare medicale – un singur laborator, cu caracter privat;
12. Laboratoare de tehnicã dentarã – 8 laboratorae, cu caracter privat;
13. Farmacii – 13 farmacii, cu caracter privat;
14. Cabinete medicale de familie – 10 cabinete, cu caracter privat;
15. Laboratoare medicale 3 laboratoare, cu caracter public;
Toate aceste facilitãți, au fost asigurate cu sprijinul financiar și material direct al Primãriei municipiului Râmnicu Sãrat. Efectele prezenței consistente a ofertei medicale în rândul comunitãții râmnicene, s-a reflectat asupra stãrii de sãnãtate a populației, care este una bunã și foarte bunã.
c) Poliția localã…
O altã instituție cu un rol deosebit în menținerea ordinii publice și a unui climat de securitate socialã, îl reprezintã poliția localã170, care funcționeazã în temeiul Legii nr. 155 din 12 iulie 2010.
Poliția localã171 se înființeazã în scopul exercitãrii atribuțiilor privind apãrarea drepturilor și libertãților fundamentale ale persoanei, a proprietãții private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, în urmãtoarele domenii:
I. ordinea și liniștea publicã, precum și paza bunurilor;
II. circulația pe drumurile publice;
III. disciplina în construcții și afișajul stradal;
IV. protecția mediului;
V. activitatea comercialã;
VI. evidența persoanelor;
VII. alte domenii stabilite prin lege.
În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, poliția localã coopereazã cu unitãțile, respectiv cu structurile teritoriale ale Poliției Române, ale Jandarmeriei Române, ale Poliției de Frontierã Române și ale Inspectoratului General pentru Situații de Urgențã, cu celelalte autoritãți ale administrației publice centrale și locale și colaboreazã cu organizații neguvernamentale, precum și cu persoane fizice și juridice, în condițiile legii.
Regulamentul de organizare și funcționare a poliției locale se aprobã prin hotãrâre a autoritãții deliberative (Consiliul local), a administrației publice locale, în conformitate cu prevederile Legii administrației publice locale nr. 215/2001, republicatã, cu modificãrile și completãrile ulterioare, cu avizul consultativ al comisiei locale de ordine publicã.
170Parlamentul României, Legea nr. 155 din 12 iulie 2010, publicatã în „Monitorul Oficial” nr.488/15 iulie 2010
171Guvernul României, Hotãrârea nr. 1.332 din 23 decembrie 2010 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a poliției locale, publicatã în Monitorul oficial, nr. 882 din 29 decembrie 2010
Poliția locală are atribuții pe mai multe arii de activitate, după cum urmează:
I. În domeniul ordinii și liniștii publice, precum și al pazei bunurilor, poliția localã are mai multe atribuții, dintre care amintim:
1. menține ordinea și liniștea publicã în zonele și locurile stabilite prin planul de ordine și siguranțã publicã al unitãții/subdiviziunii administrativ – teritoriale, aprobat în condițiile legii;
2. menține ordinea publicã în imediata apropiere a unitãților de învãțãmânt publice, a unitãților sanitare publice, în parcãrile auto aflate pe domeniul public sau privat al unitãții/subdiviziunii administrativ – teritoriale, în zonele comerciale și de agrement, în parcuri, piețe, cimitire, precum și în alte asemenea locuri publice aflate în proprietatea și/sau în administrarea unitãților/subdiviziunilor administrativ – teritoriale sau a altor instituții/servicii publice de interes local, stabilite prin planul de ordine și siguranțã publicã.
II. În domeniul circulației pe drumurile publice, poliția localã are mai multe atribuții, dintre care enumerãm:
1. asigurã fluența circulației pe drumurile publice din raza teritorialã de competențã, având dreptul de a efectua semnale regulamentare de oprire a conducãtorilor de autovehicul exclusiv pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de prezența lege în domeniul circulației pe drumurile publice;
2. verificã integritatea mijloacelor de semnalizare rutierã și sesizeazã nereguli constatate privind funcționarea semafoarelor, starea indicatoarelor și a marcajelor rutiere și acordã asistențã în zonele unde se aplicã marcaje rutiere.
III. În domeniul protecției mediului, poliția localã are urmãtoarele atribuții:
1. controleazã respectarea prevederilor legale privind condițiile de ridicare, transport și depozitare a deșeurilor menajere și industriale;
2. sesizeazã autoritãților și instituțiilor publice competente, cazurile de nerespectare a normelor legale privind nivelul de poluare, inclusiv fonicã;
IV. În domeniul evidenței persoanelor, poliția localã are urmãtoarele atribuții:
1. înmâneazã cãrțile de alegãtor persoanelor la împlinirea vârstei de 18 ani;
2. coopereazã cu alte autoritãți competente în vederea verificãrii, la cererea acestora, a unor date cu caracter personal, dacã solicitarea este justificatã prin necesitatea îndeplinirii unei atribuții prevãzute de lege, cu respectarea reglementarilor legale privind prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date;
Personalul poliției locale este compus din funcționari publici care ocupã funcții publice specifice de polițist local, funcționari publici care ocupã funcții publice generale și personal contractual. Poliția, este intr-un sistem democratic, instituția care asigurã ordinea și securitatea socialã. Eficiența activitãții depusã de aceasta, se reflectã în creșterea sau scãderea infracționalitãții și în controlul criminalitãții sub toate aspectele ei. Raportul de activitate al acestei instituții pe anul 2009 – 2010, aratã cã instituțiile locale de menținere a ordinii publice (Poliția și Jandarmeria), au reușit sã controleze, în linii mari, fenomenele antisociale amintite mai sus.
d) Penitenciarul Râmnicu Sãrat….
Una dintre instituțiile care a lăsat urme adânci asupra vieții și sănătății fruntașilor politici ai perioadei interbelice, a fost Penitenciarul de la Râmnicu Sărat. Acesta s-a înscris într-un sistem de locații construite construite de regimul comunist din România, cu scopul persecutării celor care se opuneau regimului de tristă amintire.
Construirea Penitenciarului s-a fãcut începând cu anul 1899, clãdirea fiind reprezentativã prin elementele cu caracter neoclasic și neogotic, asemãnãtoare modelelor francez și englez. Prima denumire a acestuia a fost aceea de „Arestul Preventiv”172.
În timpul rãscoalei țãrãnești din anul 1907, în Râmnicu Sãrat au avut loc confruntãri sângeroase ale țãranilor cu armata, soldate cu morți, rãniți dar și mulți arestați și închiși (1.200 țãrani) la Arestul Preventiv173.
Începând cu anul 1920, Arestul Preventiv este transformat în penitenciar174. Ulterior, el a fost amenajat în perioada interbelicã fiindu-i adãugat de comuniști un gard exterior de sârmã ghimpatã, în locul celui vechi din beton.
În 1938, sunt aduși aici și încarcerați fruntași ai mișcãrii legionare, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. Dupã o scurtã perioadã de detenție, în noaptea de 29 – 30 noiembrie 1938, au fost ridicați cu toții sub pretextul mutãrii la închisoarea Jilava și în apropierea pãdurii Fãncãbești, au fost uciși pe motiv cã ar fi încercat sã fugã de sub escortã. Tot în penitenciarul de la Râmnicu Sãrat, au fost împușcați în noaptea 21 – 22 septembrie 1939, membrii unor comandouri legionare care apoi, au fost îngropați în cimitirul orașului.
Dupã instaurarea puterii comuniste sprijinitã de armata sovieticã, autoritãțile centrale au trecut la arestarea și încarcerarea unor personalitãți politice și militare românești cum a fost cazul, imediat dupã 1945, a unor membri ai guvernului Antonescu, a unor generali ai armatei romane sau lideri ai Partidului Național Țãrãnesc. Dintre aceștia amintim pe generalul Dobre Dumitru, generalul Constantin Pantazzi, generalul Gheorghe Jienescu, generalul Nicolae Stoenescu, contraamiralul Horia Mãcelariu, Ion Petrovici, Victor Pogoneanu, Titel Petrescu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu și mulți alții, care au suferit de pe urma prigoanei comuniste.
172Valeriu Nicolescu, Oameni care de ieri, oameni de azi, Editura S.A., București, 2001
173Valeriu Nicolescu, op. cit.
174Direcția județeanã a Arhivelor Naționale, fond Penitenciarul Râmnicu Sãrat, dosar 1/1947
În perioada 1945 – 1946, comuniștii au trecut la eliminarea fizicã a tuturor oamenilor politici sau a celor din administrație care se opuneau regimului, folosind diferite metode precum înscenarea unor procese, metode care au dus la încarcerarea multor personalitãți ale vieții politice și culturale. Penitenciarul Râmnicu Sãrat, a devenit o închisoare destinatã încarcerãrii elementelor locale care nu se supuneau regimului sau a celor ce deveneau deținuți de drept comun. Penitenciarul avea o capacitate maximã de 120 de deținuți care erau distribuiți în 35 de celule și 4 dormitoare: douã dormitoare pentru deținuții de sex masculin, un dormitor pentru deținuții de sex feminin și un dormitor folosit drept infirmerie175.
Potrivit unei note informative din data de 20 februarie 1947176 conducerea penitenciarului era formatã din ătefan Matei – administratorul penitenciarului, Gheorghe Bedereag – secretar contabil și Ion Angheluțã – primul gardian.
Prin Hotãrârea nr. 15.152 din data de 17 februarie 1947, semnatã de Directorul Penitenciarelor și Institutelor de Prevenție – Dimitrie Bãzãlan, Penitenciarul Râmnicu Sãrat este transformat în penitenciar județean clasa I, ceea ce însemna cã „vor fi deținuți aici numai deținuți care au pedepse cuprinse între 6 luni și 2 ani și deținuții prin ordine speciale”177. Printr-o notã venitã de la Direcția Penitenciarelor și Institutelor de Prevenție, adresatã în martie 1947, Penitenciarului Râmnicu Sãrat, se preciza cã „în categoria deținuților politici vor intra și aceia care au gãzduit elemente fasciste pentru a susține regimul fascist din țara noastrã”178. Dupã impunerea definitivã a comunismului în România la sfârșitul anului 1947, în penitenciare se vor înființa biblioteci cu scopul îndoctrinãrii deținuților și preamãrirea socialismului. Majoritatea cãrtilor erau cãrți de propagandã fiind supuse obligatoriu aprobãrii de cãtre conducere. O asemenea bibliotecã, a funcționat și în Penitenciarul Râmnicu Sãrat, începând cu data de 30 noiembrie 1947179.
Referitor la modul de judecată al faptelor deținuților, precizez că erau trei tipuri de instanță:
I. Cabinetul de instrucție – era principala instanțã de judecatã, care pronunța sentințe pentru 50 % dintre cazurile judecate;
II. Tribunalul – reprezenta a doua instituție de judecatã, ca numãr de deținuți;
III. Instanța de Apel – era ultima categorie de instanțã, ca numãr de cazuri pronunțate.
175Direcția Arhivelor Naționale Buzãu, fond Penitenciarul Râmnicu Sãrat, dosar 2/1947
176Idem
177Ibidem
178Ibidem
179Ibidem
Penitenciarul Râmnicu Sãrat, a cunoscut însã, cea mai neagrã perioada între anii 1955 – 1963, când aici vor fi aduși numai deținuții de ordin politic. Cicerone Ionițoiu, afirma într-un articol intitulat „Penitenciarul Râmnicu Sãrat – un infern programat” și publicat în colecția „Analele Sighet nr. 9”, urmãtoarele: „Nicolski și complicii lui întru crimã, de la Securitatea Poporului, au pregãtit o nouã închisoare pentru cei scãpați cu viața din infernul Sighetului”. Tot el mai spunea cã penitenciarului „i-a fost hãrãzitã misiunea de a aduna de prin închisorile din țarã, dupã reprofilarea acestora, pe toți cei considerați recalcitranți, periculoși, candidați la exterminare; astfel, un penitenciar nu prea spațios, de talie județeanã, avea sã devinã celebru prin duritatea metodelor de torturã fizicã și psihicã, prin ferocitatea gardienilor și prin bestialitatea comandantului numit, Vișinescu”.
Cele spuse mai sus, vorbesc de la sine, fãrã nevoia de a mai încerca sã tragem o concluzie, despre „calitãțile’ criminale ale Penitenciarului de la Râmnicu Sãrat. În celulele penitenciarului devenite „cavou colectiv” au „ putrezit în muțenie, cu rãnile sângerând de boli și bastoanele torționarilor, cele mai luminate minți și conștiințe”.
În acest penitenciar au fost judecate și încarcerate o serie de personalitãți politice precum Popescu Gheorghe, Varan Sabin, Paraschiv Gheorghe, Pilat Constantin, Voinea Octavian, Pop Cornel, Voin Ion, Cerbu Ion, Popescu Gheorghe, ăerbãnescu Cristian Paul.
De asemenea, trebuie amintitã înscenarea de la Tãmãdãu, fãcutã liderilor P.N.Ț, pentru compromiterea liderilor partidului. Dupã ce a fost reținut la sediul securitãții din Bururești, Ion Mihalache, a fost adus la Penitenciarul Râmnicu Sãrat intrând pe data de 22 septembrie 1955 în „temnița morții”, fiind înregistrat cu matricola 51, celula 35, situatã la etaj. Odatã cu el au fost aduși Camil Demetrescu, Ilie Lazãr și Victor Radulescu – Pogoneanu.
Ulterior, au fost aduși la penitenciarul Râmnicu Sãrat, liderii țãrãniști care provocaserã revolta din închisoarea de la Aiud, din primãvara anului 1957. Astfel, în 10 august 1957 au fost aduși Nicolae Adamescu, Victor Anca, Mihai Balica, Jenicã Arnãutu, Ion Bãrbuș, Ion Diaconescu, Constantin Hogea, Vasilicã Munteanu, Ion Puiu, Octavian Rãdulescu, Cornel Velțan la care s-au adãugat Corneliu Coposu și Augustin Viza, aduși de la închisoarea Gherla. Printre cei încarcerați se aflau foști miniștri precum Alexandru Alexandrini, Alexandru Constant, Gheorge Dobrea, Titus Dragoș, Constantin Pantazzi, Petre Tomescu, Gheorghe Jienescu sau alți condamnați cum au fost Aurel Dobrescu, Constantin Horobeț, Ion Lugosioan, Vasile Luca, Alexandru Iacob, Alexandru Neagu, Horia Mãcelariu, Gheorghe – Ginel Plãcinteanu, Petrescu Marinaru, Tudor Bucșin, Lazãr ătefãnescu, Nicolae Vâlsan, Nicolae Stoenescu, Alexandru Toadea, Walter Iosif, Mihai Godo și mulți alții. În noaptea de 4 – 5 februarie 1962, Ion Mihalache, simbolul rezistenței românești în fața regimului comunist, a decedat.
Penitenciarul Râmnicu Sărat, a reprezentat un adevărat infern pentru cei care au avut „norocul” să fie încarcerați aici. El a fost desființat că închisoare politică în aprilie 1963.
Penitenciarul de la Râmnicu Sãrat, se înscrie într-un sistem de lagãre construite de comuniști, cu scopul izolãrii și eliminãrii fizice a adversarilor politici sau a celor care se opuneau instaurãrii sistemului comunist. Alãturi de acesta, din sistemul concentraționar construit de comuniști mai fac parte și închisori precum cele din vecinãtatea localitãților Doftana, Aiud, Sighet sau Gherla.
Cele prezentate în acest capitol, au încercat sã scoatã la luminã câteva din ororile regimului concentraționar românesc, regim care și-a gãsit exprimarea cea mai criminalã, prin Penitenciarul Râmnicu Sãrat. Acesta se înscrie, alãturi de alte locuri de detenție politicã (Gherla, Aiud, Sighet), într-un sistem menit sã distrugã valorile umane și politice romanești și ștergerea acestora din mentalul colectiv. Ceea ce trebuie sã reținem, fãrã a uita vreodatã, este faptul cã marile personalitãți care și-au dat viața pentru o idee – ideea de libertate, nu au fãcut-o pentru ei, ci pentru noi, națiunea românã, cu speranța cã vom trãi într-o lume care va ști sã aprecieze demnitatea umanã și spiritul de libertate.
Voi încheia cele spuse mai sus prin a reda „decalogul pușcãriașilor”180, prin care ne putem face o imagine destul de clarã, asupra regulilor la care erau supuși, cei încarcerați:
1. În pușcărie să nu faci azi ce nu poți face mâine;
2. Tăcerea e cel mai mare rău al temniței;
3. Să nu vorbești multe, ci mult;
4. În pușcărie există numai două categorii: cei morți de afară și cei vii dinăuntru;
5. În temniță Dumnezeu se poate ascunde sub orice uniformă de milițian, iar Dracul în hainele vărgate ale oricărui deținut;
6. În celulă nu ai decât un singur dușman: Tu însuți;
7. Orice mâncare e bunã în celulã, cu excepția aceleia care lipsește;
8. Dacă-ți vine să plângi, nu consuma toate lacrimile dintr-o dată;
9. Nu căuta speranța atârnată pe pereții temniței, ea are un singur sălaș în obișnuința de toate zilele;
10. În temniță te eliberezi în fiecare zi.
180Radu Ciuceanu,”Intrarea in tunel. Decalogul pușcãriașilor”,Editura Meridian.
III.6. Personalitãți remarcabile ale urbei…
Municipiul Râmnicu Sărat, a dat întotdeauna patrimoniului cultural național și european, mari personalități care, prin activitatea și opera lor de creație, au făcut cunoscute aceste meleaguri.
Aceste personalități și-au desfășurat activitatea în diverse domenii de activitate. Unii dintre ei, nu mai sunt în viața însă ne-au lăsat moștenire opera lor alții, mai trăiesc însă, continuând să ne bucure și să ne onoreze, cu creațiile lor.
Dintre personalitățile care au trecut în neființă, îi amintim pe cei care și-au desfășurat activitatea în domenii precum agronomie, chimie, botanică.
Astfel, în domeniul agronomiei s-a remarcat prin activitatea sa, Constantin F. Robescu (1839 – 1920), inginer agronom și membru corespondent al Academiei Române.
În chimie, o bogatã activitate de cercetare a depus-o, academicianul Ștefan Minovici (1867 – 1935).
O altă personalitate, a fost Petre Antonescu (1873 – 1965), arhitect, pedagog, restaurator de monumente istorice și academician, creatorul Arcului de Triumf din București.
Politician influent al vremii sale, participant la evenimentele din perioada interbelicã, a fost generalul Nicolae Ciupercã (1882 – 1950).
În domeniul muzicii de operã, s-a remarcat Florica Cristoforeanu (1887 – 1960), cântãreațã de operã, operetã și lied. Astãzi, în semn de omagiu fata de activitatea depusã, Casa de Culturã, a municipiului Râmnicu Sãrat, îi poartã numele.
Un celebru biolog și botanist român, care a înființat ăcoala româneascã de fitopatologie, a fost Traian Sãvulescu (1889 – 1963), membru și președinte al Academiei Române.
Îl amintim, de asemenea, pe Gheorghe Manea (1904-1978), inginer român și membru corespondent al Academiei Române.
În domeniul graficii și desenului, îl amintim pe Saul Steinberg (1914 – 1999), desenator și grafician american nãscut în Râmnicu Sãrat, faimos pentru lucrãrile sale publicate în ziarul american „The New Yorker”.
În domeniul economiei s-a remarcat academicianul Costin Murgescu.
De asemenea, un alt inginer remarcabil a fost academicianul Teodor Oroveanu (1920 – 2005).
Tot în domeniul muzicii, s-a remarcat în mod deosebit, cântãrețul de muzicã folk Valeriu Sterian (1952 – 2000).
De asemenea, numeroși creatori sunt încă în viață și unii dintre ei își desfășoară activitatea la cotele cele mai înalte.
Amintim aici pe Constantin Doldur (nãscut în anul 1939), jurist român și judecãtor la Curtea Constituționalã a României (1998 – 2006); Ioan Mușat (nãscut în anul 1928), amiral și comandant al Marinei Militare Române în perioada 1979 – 1989; Adrian Onțoiu (nãscut în anul 1958), prozator, eseist, și traducãtor; Maria Bitang (nãscutã în anul 1962), antrenoare de gimnasticã a României și consilier de stat pentru promovarea sportului.
Familia care a dat țării probabil cele mai celebre nume, pe frații Minovici, a venit la Râmnicu Sărat de la Brăila, atrasă de comerțul cu vite.
Nu în ultimul rând, trebuie amintit cã în timpul primarului Vasile Cristoforeanu (1892 – 1895) se canalizeazã Gârla Morilor, se proiecteazã Bulevardul Garã – Centru, se înlocuiesc cișmelele din piatrã cu cele din fontã, se traseazã bulevardele Al. I. Cuza și Matei Basarab, se paveazã strãzile centrale și se construiesc douã noi localuri de școli, realizându-se practic infrastructura noului oraș, de facturã occidentalã.
Toate aceste personalitãți181, au contribuit fiecare la creșterea prestigiului orașului, fãcând cunoscute pe meleagurile pe unde i-au purtat pașii, frumusețile geografice și istorice ale așezãrii numite Râmnicu Sãrat.
181Vezi anexele, III.6.A, III.6.B, III.6.C, III.6.D, III.6.E, III.6.F, III.6.G, III.6.H, III.6.I, III.6.J, III.6.K, III.6.L; Popescu Petru Demetru, Dicționar de personalitãți istorice. Voievozi, principi, domnitori, regi, București, Editura Niculescu, 2005, 288 p;
IV.1. Satele din Câmpia Râmnicului Sãrat
BIBLIOGRAFIE
A) Izvoare:
I) Arhivele Naționale – Directia Județeanã Buzãu, fondurile:
1. Prefectura Buzãu;
2. Primãria orașului Râmnicu Sãrat;
3. Biblioteca Județeanã “Vasile Voiculescu” – Buzãu;
4. Biblioteca Municipalã Râmnicu Sãrat;
B) Culegeri și documente:
I. Documente privind istoria României. Rãzboiul pentru independențã, Vol. II-IV, București, 1952-1954;
II. Documente privind anul revolutionar 1848 în Țara Româneascã, București, 1962;
C) Presã, periodice:
I. Analele economice privitoare la partea Munteniei, 1859-1864, București, 1864
II. Anuarul statistic al României, 1870 – 1912, București, 1871 – 1913
D) Dicționare, Cronologii, Enciclopedii:
I. Ghinea I., Enciclopedia geograficã a României, vol. II, Editura Enciclopedicã, București, 1966;
II.Crãciun Bogdan,Bolovan Ioan. Cercetãrile de istoria populației Române (1945-2005), Bibliografie selectivã,Cluj-Napoca,Editura Presa Universitarã clujeanã, 2006, p.124;
III.Literatura română în „Enciclopedia” lui Cornel Diaconovici, Editura Transilvania, 2004, 33, nr. 9-10, p. 63-68;
IV. Popescu Petru Demetru, Dicționar de personalitãți istorice. Voievozi, principi, domnitori, regi, București, Editura Niculescu, 2005, 288 p;
E) Lucrãri generale și speciale:
I. Colescu Leonida, Analiza rezultatelor recensãmântului general al populației României, București, 1900;
II. Crișan I. H., Ceramica geto – dacicã, București;
III. Cucu Vasile, Geografia populațiilor și așezãrilor omenești, Editura Enciclopedicã, București, 1977;
IV. Stoicescu Nicolae, Bibliografia localitãților și monumentelor feudale din România, Vol. I, Craiova, 1970;
V. Bianu Ion, Hodoș Nerva, Bibliografia românã veche, Ed. Academiei Române, București, 1910;
VI. Cristea Gherasim, Istoria Eparhiei Râmnicului, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea, 2009.
VII. Djuvara Neagu, Între Orient și Occident, Ed. Humanitas, București, 1995;
VIII. Duțu Alexandru, Coordonate ale culturii românești în secolul al XVIII-lea, Editura Pentru literaturã, București, 1968;
IX.Eliade Pompiliu, Influența francezã asupra spiritului public în România, Editura Univers, București, 1982;
X. Iorga Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, II, Editura Didacticã și Pedagogicã, București, 1969;
XI. Maior Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Vol. I, Editura Albatros, București, 1971;
XII. Piru Alexandru, Literatura românã veche, Editura Pentru literaturã, București, 1962;
XIII. Corina Niculescu, “Muzeologie Generalã”, Editura Didacticã și Pedagogicã, București, 1975;
XIV. Radu Florescu, “Bazele Muzeologiei”, Ediția a II-a, București, 1998.
XV. Doroftei Claudia, Scrierile lui Ștefan cel Mare, FR, 2004, 6, nr. 3-4, p. 7-10;
XVI. Drãgoescu Andreea, Ctitoriile lui ătefan cel Mare în documente, Transilvania, 2004, 33, nr. 11, p. 15-17;
XVII. Cosma Ela, Revolutia de la 1848. Un catalog de documente si regeste, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2005, 279, 318 p.;
XVIII. Diaconescu Ion, Amintiri din temniță, Editura Memoria, 2006, nr. 55 – 56, p. 9-29
XIX. Bolovan Ioan, Politicã și demografie în România în timpul regimului ceaușist, Tribuna, 2004, 3, nr. 49, p. 15-16
XX. Roșca Ion, Învățământul statistic în cei 145 de ani de statistică oficială în România, RRS, 2004, nr. 3, p. 29-32;
XXI. Coșulet Stelian, Date de geografie istoricã oferite de „Harta Moldovei și a Țãrii Românești” tiparitã la Nurenberg în anul 1785, Editura Cumidava, 1998-2000, 22-24, p. 287-304;
XXII. Considerații privind continuitatea autohtonă în spațiul carpato – dunărean în mileniul I d. Hr. , Editor Gheorghe Buzatu, București, Editura Mica Valahie, 2006, 514 p.;
XXIII. Teodorescu Dorin, Evolutța social – politicã a Țãrii Românești (1701-1830), Slatina, Editura Fundației „Universitatea pentru toți”, 2004, 90 p.;
XXIV. Buzatu Gheorghe, 22 iunie 1941: „Agresiunea” României împotriva U.R.S.S. (dupa unele probe epistolare), OXXI, 2006, 1, nr. 2, p. 5-13;
XXV. Ciobanu Nicolae; Matei Aurel, Principalele acțiuni militare desfășurate de armata română în campania din est (22 iunie 1941 – 23 august 1944), Râmnicu Vâlcea, Editura Almarom, 2005, 202 p.;
XXVI. Bãlescu Steliana, File de istorie buzoianã. Studiu monografic 1915 – 1947, Buzãu, Editura Vega, 2006, 90 p.;
XXVII. Petcu Gheorghe; Robe Sofia; Dumitrache Maria, Municipiul Râmnicu Sărat. Album monografic, Buzău, Editura Alpha, MDN, 2005, 100 p.
F. Lucrãri psiho – pedagogie și metodicã:
I. Anca Dragu, Sorin Cristea, Psihologie și Pedagogie școlarã, Ediția a II-a, Constanța, 2003;
II. Virgil Frunzã, Teoria și metodologia Curriculum-ului, Editura Muntenia, Constanța, 2003;
III. Sorin Cristea, Dicționar de pedagogie, Grupul Editorial Chișinãu – București, 2000;
IV. Virgil Frunzã, Elemente de metodologie a instruirii, Editura Muntenia, Constanța, 2004;
V. Macavei Elena, ăcoala si pedagogia din teritoriile românești în Enciclopedia Asociațiunii, Transilvania, 2004, 33, nr. 9-10, p.74-80
VI. Ioan Cerghit, Metode de învãțãmânt, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 44 – 45;
VII. Ion Negreț – Dobridor, Didactica nova, Editura Aramis, București, 2005, p. 316, 357
VIII. Ioan Jinga; Elena Istrate, Manual de pedagogie, Editura All, București, 2006, 252 p.
IX. Ion Negreț – Dobridor; Ion – Ovidiu Pânișoarã, ătiința învãțãrii. De la teorie la practicã, Editura Polirom, București, 2005, 229 p.;
X. Ion – Ovidiu Pânișoarã, Comunicarea eficientã, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 213-225
1