1.Definiția disciplinei, conținutul acesteia. Evaluarea aparatului locomotor. Evaluarea în afecțiunile aparatului neuro -mio-artro -kinetic Evaluarea… [608819]

1.Definiția disciplinei, conținutul acesteia. Evaluarea aparatului locomotor.

Evaluarea în afecțiunile aparatului neuro -mio-artro -kinetic

Evaluarea se poate defini ca: "procesul de stabilire a valorii sau meritului dalelor culese, prin
judecarea după anu mite criterii a rezultatelor măsurătorilor".

Măsurarea = procesul prin care culegem informațiile

Cuantificarea = descrierea numerică a unor caracteristici ale obiectelor sau fenomenelor,
utilizând standarde, etaloane sau unități de măsură specifice.

Testul = probă determinată ce implică o sarcină de îndeplinit, identică pentru toți subiecții
examinați pe baza unei tehnici precise, în scopul aprecierii succesului sau eșecului sau notării
numerice a reușitei.

Etalonarea = operația de stabilire a scării va lorice a rezultatelor subiecților Aprecierea, în
comparație cu măsurarea, presupune emiterea unei judecăți de valoare asupra fenomenului
evaluat, pe baza datelor obținute prin măsurare, acordându -se semnificații acestora prin
raportarea Ia un termen de ref erință, la un sistem de valori sau criterii .

Assesment = procesul de înregistrare -strângere a datelor, identificarea problemelor,
formularea ipotezelor și luarea deciziilor pentru intervenții terapeutice (Pedretti)
Assesmentul prezintă următoarele etap e: .

1.Triajul

2.Interviul inițial

3.Informații subiective (anamnestice)

4.Informații obiective (clinice și paraclinice)

5.Procesul de analiză al datelor :
-stabilirea diagnosticelor (de boală, funcțional și al capacității de muncă)
-aprecierea restantului funcțional, evoluției deficitului
-stabilirea obiectivelor programului de recuperare, necesităților de
ortezare -protezare/obiectelor de ajutorare/modificarea mediului ambiant.

6.Concluziile lucrative – stabilirea programului de recuperare

7.Reevaluarea (feed -back -ul necesar funcționării oricărui sistem) – punct
de plecare pentru alcătuirea unui nou plan de recuperare.
I Anamneză

Latură a examinării care culege prin examinarea clinică date de la pacient: [anonimizat].

I.Vârsta

2.Sexul

3.Profesiunea și condițiile de muncă

4.Locul nașterii, domiciliul, condițiile de viață

5.Antecedente eredocolaterale

6.Antecedente personale:

7.Istoricul afecțiunii prezente: -debut;
-evoluție;
– tratamente anterioare efectuate și rezultatele lor.
II Examenul general
1Tipul constituțional, greutatea și înălțimea

2Tegumentul și fanerele : culoare ; consistența / mobilitatea ; turgorul ; temperatura ; contuzii,
echimoze, plăgi ; altele (cicatrici locale, pete distincte, localizări anormale de pilozitate,
flictene, fistule,
hiperhidroză, ulcer trofic)

3.Țesut subcutanat: – țesut adipos si țesutul fibros . Se urmareste alterarea în sensul măririi
dimensiunilor unor regiuni sau părți ale corpului date de: tumefacție ; edem ; hipetrofie
musculară ; chisturi ; depunere de țesut osos ; alterarea în sensul scăderii dimensiunilor unor
regiuni sau părți ale corpului date de: hipotrofia – atrofia musculară sau pierderea
continuității țesutului moale

4.Ganglioni

5.Aparatul cardiovascular

6.Aparatul respirator

7.Aparat digestiv

8.Aparat uro -genital

9.Examen neurologic

10.Examen psihi c

Mișcările active au în vedere :
a). Apariția durerii
b). Amplitudinile de mișcare articulară (testare articulară)
c). Testele ce includ mișcări active contra unei rezistențe (vezi teste neuromusculare)

Tehnicile de evaluare clinică prin mișcări active sunt:
A)generale – folosite în toat e patologiile (de obicei pentru pacienții cu handicap mare):
Indicele Barthel ;Gradul de independență funcțională

B)specifice – pentru o anumită patologie sau pentru evaluarea unei anumite funcții

Mișcările pasive:
-localiz eaza nivelul leziunii prin prod ucerea unei dureri elective
-determina cauzel e de modificare a amplitudinilor de mișcare normale

Teste neuromusculare:
-Teste de forță (testing muscular pe scara 0 -5)
-Teste de sensibilitate (atingerea, presiunea, vibrația, temperatura, durerea,
proprioce pția, kinestezia, simțul dermolexic, stereognozia)
-Reflexele osteo -tendinoase
-Coordonarea, tonusul și reflexele patologice
-Echilibrul și stabilitatea

Evaluarea funcțiilor:
-respiratorie (clinică, prin aparate – teste funcționale)
-capacității de efor t
-mersului
-deglutiției
-apraxiei
-prehensiunii

Întrebări:
1.Ce este evaluarea?
2.Care sunt etapele evaluării?
3.Ce se înțelege prin anamneză?
4.ce se înțelege prin examenul obiectiv?

2. Evaluarea creșterii și dezvoltăii fizice prin metode subiecti ve și obiective.

Evaluarea creșterii și dezvoltării fizice se realizează prin metode subiective și
obiective.
Metode subiective
Somatoscopia constă din examinarea vizuală a aliniamentului global și segmentar al
corpului din față, spate și profil, în stare statică și dinamică (mers).
Se efectuează inițial subiectiv, fără instrumente de măsură și con trol. Când se recurge la
ajutorul acestora devine obiectivă, evaluările globale și segmentare fiind în măsură să
stabilească un diagnostic precis al aliniamentu lui normal și al abaterilor de la acesta.
Poziția ideală din care se realizează evaluarea este stând: cu umerii relaxați,
membrele superioare pe lângă corp, palmele în poziție intermediară de pronosupinație,
degetele ușor flectate, bărbia orizon tală, priv irea anterior, membrele inferioare apropiate,
genunchii extinși, picioarele orientate anterior, călcâiele apropiate, vârfurile ușor sau chiar mai
mult depărtate, fără să depășească 45°.
Somatoscopia generală apreciază:
• statura, care permite clasificarea subiecților în normo -, hiper – și substaturali;
• starea de nutriție, care va conduce la etichetarea subiecților în:
normoponderali, hiper – și subponderali ;
• atitudinea globală a corpului, pe care o apreciem ca normală sau deficientă;
• proporționalitatea între ansamblul somatic și părțile sale, dar și între segmente;
• concordanța dintre vârsta biologică și cronologică, prin apre cierea nivelului
creșterii și dezvoltării somatoponderale, compa rativ cu dezvoltarea caracterelor
endocrine și psiho -intelectuale;
• tegumentele și fanerele, apreciindu -se modificările patologice ale tegumentelor,
mucoaselor, părului și unghiilor;
• elemente ale sistemului limfatic prin inspecție;
• țesutul cel ular subcutanat, apreciindu -se grosimea și caracterul distribuției stratului
adipos subcutanat;
• mușchii scheletici, se apreciază ca formă și relief în funcție de: sex, vârstă,
biotip somatic, profesie, iar în cazul sportivilor și în funcție de sportul practicat;
• oasele se aproximează ca: dimensiuni, formă, eventuale sechele
după rahit ism, traumatisme sau alte boli, lipsa unor segmente
(agenezie) sau segmente sup ranumerare, de exemplu polidac tilia;
• articulațiile, respectiv modificările de: formă, volum, dezaxări,
mobilitate articulară voluntară liberă;
• motricitate spontană sau provocat ă:
• atitudinea în timpul examinării, precum și elementele comporta
mentale capabile să aducă informații asupra tipului de activitate
nervoasă superioară.
Somatoscopia segmentară constă în cercetarea caracterelor mor fologice și funcționale
ale regiunilor, părților și segmentelor corpului, în mod metodic, de sus în jos, în

următoarea succesiune: cap, față, gât, trunchi, torace, abdomen, membre superioare, spate,
bazin și mem bre inferioare sau invers.
Metode obiective
Metodele obiective constau în: examinare a somatoscopică instru mentală a
aliniamentului corpului, examen clinic general, examen radiologie și somatometrie.
1. Examinarea somatoscopică instrumentală a aliniamentului se realizează cu:
• firul cu plumb, la care raportările se fac doar pe verticală ;
• cadrul antropometric de simetrie (CAS), la care raportările se fac atât pe
verticală, cât și pe orizontală.
Cadrul antropometric de simetrie are dimensiuni de 2m înălțime și Im lățime.
Gradarea se face pe orizontală de la mijloc, deci de la punctul zero (0) spre
dreapta și stânga, din 10 în 10 cm, iar pe verticală de jos în sus, de la 0 până la 200 cm.
Astfel, CAS este împărțit în pă trate cu latura de 10 cm.
Verticala din mijloc, de la punctele zero (00) se suprapune liniei mediane a corpului.
Examina rea somatoscopică instrumentală se realizează: din spate, profil și fa ță.
Examinarea din spate
In această examinare, aliniamentul corpului este ideal, când li nia mediană a cadrului
antopometric de simetrie (verticala 00) coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece
prin: vertex, protuberanta occipitală externă, apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale,
toracale, lombare, pliul interfesier, printre epicondilii femurali interni, maleolele tibiale și se
proiectează în mijlocul bazei de susține re.
Verticala trebuie să fie echidistantă față de: relieful median al călcâielor, gambelor și
coapselor, față de scapule și coincide cu linia mediană a trunchiului și capului
La această verticală se raportează o serie de linii orizontale care unesc:
– marginea inferioară a lobilor urechilor;
– extremitățile acromiale (biacromială);
– spinele omoplaților (bispinoasă) și tre
– ce prin apofiza spinoasă a vertebrei T 3;
– vârfurile omoplaților și trece prin apo fiza spinoasă a vertebrei T 7;
– crestele iliace (bicr etă);
– trohanterele mari (bitrohanteriană);
– maleolele tibiale (bimaleolară).

Toate aceste linii trebuie să fie perpendiculare pe verticala zero (00), dar și paralele
între ele și cu orizontala cadrului antropometric de simetrie.
.
Examinarea din profil
în această examinare), postura corectă ideală se realizează când verticala zero (00) a
CAS -ului coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex, lobul urechii,
articulația umă rului, marele trohanter al femurului, ușor anterior față de medi ana
genunchiului, ușor anterior față de maleola laterală, la nivelul proiecției cutanate a interliniei
articulației mediotarsiene – Chopart.
Examinarea din față

În această examinare, aliniamentul corpului este ideal, când verticala liniei de simetrie
a cor pului coincide cu verticala zero (00) a ca drului antropometric de simetrie care, trece
prin: mijlocul frunții, mijlocul na sului, mijlocul buzelor, mijlocul bărbiei, sternului, ombilic,
simfiza pubiană, prin tre condilii femurali interni și maleolele tibiale și se proiectează în
mijlocul bazei de susținere.
La această verticală se raportează următoarele linii orizontale:
– bisprâncenoasă;
– biacromială;
– bimamelonară (la bărbați);
– bicretă;
– bispinoasă (spine iliace antero -superioare);
– bitrohanteriană;
– bimaleo lară.
Toate aceste linii trebuie să fie perpendiculare pe verticala zero (00) și paralele între ele
și cu orizontala cadru lui antropometric de simetrie.
2. Examenul clinic general va fi precedat de anamneză medi cală, prin care se
obțin date despre: vârst ă, sex, stare civilă, condiții de viață și mediu, antecedente
personale și heredo -colaterale, precum și date privind istoricul bolii.
Este efectuat de medic și constă în palpare, percuție și auscul -tație. Inspecția din
poziție ortostatică reprezintă practi c examenul somatoscopic.
3. Examenul radiologic completează sau precizează datele exa
menului clinic. Astfel, se pot depista aspecte morfologice și dimensio nale legate de: forma,
dimensiunile oaselor, raporturile articulare etc.
4. Somatometria reprezint ă un ansamblu de măsurători antro –
pometrice pe baza cărora, prin calcularea unor indici specifici, se apre
ciază nivelul de creștere și gradul dezvoltării fizice.
• Utilizează repere antropometri ce strict cutanate sau proiecții tegumentare ale
unor eleme nte scheletale .
Măsurătorile antropometrice se sistematizează în:
• dimensiuni longitudinale: înălțimea, bustul, capul, gâtul, lungi gimea membrelor
inferioare, superioare, în ansamblu și pe segmente (coapsă, gambă, picior,
braț, antebraț și palmă);
• dime nsiuni (diametre) transversale: diametrul bitemporal, bizi gomatic, anvergura,
diam etrul biacromial, toracic, biepi condi liar (femural și humeral), bistiloidian,
bicret, bispinal, bitrohan terian, bimaleolar, lățimea palmei, piciorului;
• dimensiuni sagitale: d iametrul anteroposterior al capului, to racelui, sacro -pubian;
• dimensiuni circulare: perimetre ale capului, gâtului, toracelui,
abdomenului, brațului, antebrațului, șoldului, coapsei, genun chiului, gambei,
gleznei, talia;
• dimensiuni ale masei somatice: gr eutate și compoziție corporală;
• determinarea plicilor;

• date fiziometrice: forța dinamometrică a flexorilor mâinii, ume rilor și a
extensorilor lombari ai trunchiului.
Măsurătorile antropometrice se efectuează cu: taliometru (pentru înălțime, bust),
bandă m etrică, compas, caliper, riglă gradată, echer.
Determinarea plicilor
Determinarea plicilor se realizează pentru aprecierea compoziției corporale.
Plică include un dublu strat, al pielii și al țesutului adipos sub cutanat, nu și mușchiul.
Plică se formează prin ciupire între police și index; se strânge ferm și se menține
pe tot parcursul măsurătorii.
Se măsoară cu caliperul, plasat cu muchiile la lcm de police și index.

Înrebări:
1.Cum se face evaluarea creșterii și dezvoltării fizice ?
2.Ce apreciază somato scopia generală?
3.Care sunt măsurătorile antropometrice?

3. Evaluarea amplitudinii de mișcare(1)

Evaluarea amplitudinii articulare.
Evaluarea ampli tudinii articulare sau bilanțul articular constă în aprecierea
gradului de mobilitate într -o articulați e, prin măsurarea analitică a unghiurilor de mișcare,
pe direcțiile anatomice posibile, în planurile și axele corespunzătoare.
După numărul axelor de mișcare și forma suprafețelor articulare, deo sebim articulații:
• uniaxiale – cu o singură axă de mișcare: trohleare (humero -ulnară,
interfalangiene), trohoide (radioulnară proximală și dis tală, atlantoaxoidiană);
• biaxiale – cu două axe de mișcare, perpendiculare una pe cea laltă: elipsoidală
(radiocarpiană, metacarpofalangiene) și articu lații în șa (carpometa carpiană a
policelui, trapezometacarpiană);
• triaxiale – care permit mișcări în toate planurile spațiului și includ articulații
sferoidale, cotilice numite și enartoze (umăr, șold).
Posibilitățile de apreciere ale unghiurilor maxime de mișcare sunt numeroas e, dar
goniometria rămâne cea mai uzitată.
Goniometrele sunt de diferite modele și mărimi, adaptate dimen siunilor segmentelor
de studiat.
Se compun dintr -un raportor (0 -180°) și două brațe: unul fix și celălat mobil. Cele
două brațe se întâlnesc într -un punct, care repre zintă axul goniometrului.
Condiții de aplicare ale goniometrului:
• raportorul se plasază în planul mișcării;
• axul goniometrului se așează în axul biomecanic al mișcării, mai precis pe
proiecția lui cutanată, definită cu precizie clini că re lativă, respectiv prin repere
vizibile sau palpabile;
• brațele se așează paralel cu axele longitudinale ale segmentelor care formează
unghiul articular ce urmează a fi măsurat, astfel: brațul fix pe segmentul fix, iar
brațul mobil pe segmentul mobil care ex ecută mișcarea, deci practic se aliniază pe
segmentele situate de o parte și de alta a articulației;
• nu se va presa pe segmente, ci va fi aplicat ușor, pentru a nu limita mișcarea;
• articulația de testat, va fi poziționată în zero (0) anatomic (poziție neut ră) sau

într-o poziție preferențială;
• poziția subiectului va fi comodă și relaxantă, subiectul dez brăcat la nivelul
segmentului de examinat pentru a permite o evaluare corectă a amplitudinii de
mișcare în articulația testată;
• poziția kinetoterapeutului v a fi de asemenea comodă și rela xantă, pentru a
asigura o maximă tehnicitate;
• testările se vor realiza prin mobilizări active sau pasive.
Valorile obținute, în urma măsurătorilor, se exprimă în grade de la 0 la 180,
deoarece orice mișcare se încadrează înt re aceste limite.
Înregistrările se notează în diverse sisteme de tabele, grupând valorile mișcărilor
opuse pe același ax (flexia și extensia, abducția și adducția, rotația internă și rotația externă),
alături de valorile standard.
În cazul articulațiilor membrelor interpretarea se face în compa rație cu unghiul
aceleiași mișcări, efectuată cu segmentul opus și/sau cu valorile standard ale amplitudinii
maxime de mișcare.
Unele articulații se pretează mai greu (coloana vertebrală) sau nu se pretează
(sterno -costo -claviculare și intercostale) evaluărilor cifri ce precise a amplitudinilor de
mișcare.
Amplitudinile articulare pot fi afectate în caz de redoare sau ankiloză.
Redoarea – definește un deficit de amplitudine, indiferent de me canismul său. De
exemplu, redoarea în extensie evidențiază un deficit de flexie, redoarea în abducție
reprezintă un deficit de adducție etc.
Ankiloză – este definită prin absența totală, a oricărei mișcări la nivelul unei
articulații, ceea ce nu corespunde realității din punct de vedere mecanic decât în
fuziunea osoasă.
Constatarea unei anomalii de amplitudine articulară, impune de pistarea cauzei,
reprezentată de anomalii prin exces (hiperlaxitate capsulo -ligamentară sau hipotonie
musculară) sau prin deficit (redoare articulară sau hipertonie musculară).
Ideal este ca mișcările să se execute în amplitudinea lor maximă.
În activitatea cotidiană însă, rareori solicitarea articulară se reali zează la acești
parametri. De aceea, este necesară definirea unor no țiuni ca: poziție de funcț iune (utilitate),
sector util și coeficient global funcțional de mobilitate.

Poziția de funcțiune (utilitate) reprezintă poziția de maximă uti litate a articulațiilor,
care asigură independență funcțională individului. Imobilizările prelungite se efectueaz ă în
poziția de funcțiune, tocmai pentru a o conserva, în eventualitatea instalării ankilozelor
secundare.
Dacă pierderea a 15 -20° amplitudine spre sfârșitul cursei de mișcare nu are
importanță foarte mare, pierderile cu aceeași valoare, de o parte și de a lta a poziției de
funcțiune, pot transforma individul într-un disabilitat motor, cu imposibilitate de
autoîngrijire, autoservire sau deplasare. Valoarea totală a acestor amplitudini, mici în aparență
(30-40°), care încadrează poziția de funcțiune, constitu ie sectorul util de mobilitate.
Coeficientul global funcțional de mobilitate, stabilit de Ch. Rocher este
utilizat în mod curent în evaluarea amplitudinii arti culare. Calcularea lui presupune:
-descompunerea fiecărei mișcări, posibile în articulația respe ctivă în mai multe
sectoare;
-efectuarea produsului între primul sector de mobilitate, pentru mișcarea respectivă, și
coeficientul standard pentru acel sector (se exprimă în procente);
-efectuarea diferenței între valoarea maximă și cea minimă a sectorulu i următor de
mobilitate;
-calcularea produsului dintre valoarea obținută și coeficientul standard pentru acest
sector de mobilitate;
-repetarea operațiunilor și pentru următoarele sectoare de mobi litate, atunci când
mișcarea este descompusă în trei sau pa tru sectoare;
-calcularea sumelor produselor tuturor sectoarelor de mobilitate pentru mișcarea
respectivă, sumă care reprezintă coeficientul funcțional elementar ,
-repetarea operațiunilor amintite, pentru fiecare mișcare posibilă în articulația
respectivă, finalizată cu obținerea tuturor coeficienților funcționali elementari;
-calcularea sumei tuturor coeficienților funcționali elementari, sumă care
reprezintă coeficientul global funcțional și are , pentru articulațiile cu mobilitate
normală, valoarea 100% .

Întrebări:
1.Ce este bilanțul articular?
2.Care sunt condițiile de aplicare a goniometrului?
3.Ce este poziția de funcțiune?

4.Cum se calculează coeficientul global funcțional de mobilitate ?

4.Evaluarea amplitudinii de mișcare(2)
Bilanțul articular al coloanei vertebrale
Testul separării degetelor se execută ast fel: se plasează policele și indexul sau
police le și rnediusul pe două apofize spi noase vecine.
Se măsoară distanța dintre aceste repere, înainte și după flexia trunchiului.
În mod normal, dep ărtarea este de 3 -4cm.
Testul lui Schober se efectu ează astfel:
-se determină apofiza spinoasă a vertebrei sa crale S1 (reper 1);
-se măsoară proximal l0 cm (reper 2).
Se execută apoi flexia trunchiului, prin care în mod normal distanța dintre cele do uă
repere crește cu 5cm. Se va nota Schober = 10 / 15cm.
Distanța degete – sol se apreciază prin măsurarea distanței dintre sol și vârful
mediusului, după executarea flexiei coloanei.
Pentru coloana cervico -dorsală se măsoa ră distanța menton -stern înai nte și după
execu tarea mișcărilor de flexie -extensie.
Mișcări în plan frontal și ax sagital -reprezentate de înclinările laterale
• pentru coloana cervico -dorsală se măsoară distanța lobul urechii – acromion;
• pentru coloana dorso -lombară se mă soară distanța dactilion – capul fibulei.
Mișcări în plan transversal (orizontal) și ax vertical – reprezentate de rotații
• pentru coloana cervico -dorsală se măsoară distanța menton -acromion;
• pentru coloana dorso -lombară (în ca zul unui subiect așezat c ălare pe un scaun) se
măsoară gradul deplasării planului frontal al umerilor în raport cu planul bazinului.

Bilanțul articular al toracelui

Morfologia toracelui condiționează pe cele ale trunchiului și centurii scapulare.
Dimensiunile și mobilitatea lui influențează atât mobilitatea membrului superior cât
și dinamica ventilatorie.
Bilanțul toracelui se aplică mai ales în malformații: torace în carenă sau în
pâlnie, precum și în deformațiile secundare deviațiilor vertebrale în plan sagital (mai ales
cifoze), frontal sau tridimensionale, respectiv scolioze cu gibozități costale.

Bilanțul articular al toracelui se apreciază în mod indirect, prin măsurarea perimetrului
toracelui, completată dacă este cazul, de măsurători spirografice și studiu radiologie a l
dinamicii costale.
Bilanțul articular al membrului inferior
Articulația coxofemurală este o enartroză cu trei grade de libertate. Pentru
măsurarea amplitudinii articulare în cele trei planuri, se aleg: poziția zero (0) sau poziții
preferențiale.
Reaminti m că goniometrul se plasează în planul mișcării.
Mișcări în plan sagital și ax frontal – reprezentate de flexie și extensie , axul mișcării
trece prin vârful trohanterului
Aceste măsurători sunt în soțite, și eventual compensate, prin participarea coloanei lom-
bare, care trebuie menținută în lordoză fiziologică.
Flexia și extensia se mă soară cu genunchiul extins sau flectat. În caz de retractură a
mușchilor ischiogambieri sau a dreptului anterior, poziția în flexie sau extensie a genun –
chiului influențează rezultatele măsurătorilor.
Mișcări în plan frontal și ax sagital -reprezentate de abducție și adducție; axul
trece prin centrul capului femural.
Pentru a putea fi corect măsurate, se va poziționa în primul rând bazinul: linia care
unește cele două spine iliace antero -superioare trebuie să fie perpendiculară pe linia mediană
a feței anterioare a coapsei de testat și să se mențină astfel în timpul examinării.
-brațul fix – situat orizontal, paralel cu linia care unește spinele iliace antero –
superioare;
-brațul mobil – pe linia mediană a feței anterioare a coapsei.
Mișcări în plan transversal și ax vertical reprezentate de rotație internă – externă .
Poziția zero (0): așezat sau decubit dorsal cu genunchii la mar ginea mesei de testat, deci
flectați la 90° sau decubit dorsal cu coapsa la verticală și genunchiul flectat, astfel încât
gamba să realizeze cu coapsa un unghi de 90°. Important este ca spina iliacă antero –
superioară, linia mediană a rotulei și feței dorsale a gleznei, precum și spațiul dintre
deget ele II -III să fie aliniate.
Mișcarea este limitată de fasciculul iliopretrohanterian al liga mentului iliofemural, de
ligamentele rotund și pubofemural.

Articulația genunchiului este o trohleartroză cu un singur grad de libertate
pentru:
Mișcări în plan sagital și ax frontal – reprezentate de flexie și extensie, axul
trece prin condilii femurali.

Articulațiile degetelor. In practică, numai mișcările în articulația metatarso –
falangiană a halucelui pot fi exprimate cifric pentru flexie -extensie. C elelalte articulații
ale degetelor, fără a fi neglijate, sunt evaluate cu precizie mică.
Bilanțul articular al membrului superior
Bilanțul articular al membrului superior trebuie totdeauna com pletat cu bilanțul
funcțional, care sugerează importanța mâinii în actul prehensiunii.
Umărul. Are cea mai imperfectă coaptare articulară, datorată celor cinci articulații
care îl compun.
Articulațiile sterno -claviculară, acromio -claviculară și scapulo -toracică formează
centura scapulară prin care umărul dobândește pa rticularitate biomecanica, executând în
raport cu toracele mișcări specifice: proiecție anterioară – posterioară și ridicare –
coborâre, a căror valoare se apreciază în centimetri.
Mișcările de proiecție anterioară (antepulsie) și posterioară
(retro pulsie) realizează deplasări de 10 -12 cm. Axul este vertical și trece prin extremitatea
sternală a claviculei.
Mișcările de ridicare și coborâre sumează 12 -13 cm, 3 cm pentru coborâre și 9 -10 cm
pentru ridicare. Se produc în jurul unui ax transversal și sa gital, care trece prin extremitatea
sternală a claviculei.

Întrebări:
1.Cum se realizează bilanțul articular al coloanei vertebrale?
2. Cum se realizează bilanțul articular al toracelui?
3. Cum se realizează bilanțul articular al mebrului inferior?
4. Cum se realizează bilanțul articular al membrului superior?

5. Evaluarea forței musculare
Evaluarea musculară este complexă, în final ea trebuind să ne dea răs punsul asupra
valorii forței musculare, a rezistenței musculare, a tonusului muscular, asupra iner vării
musculare, a controlului motor și desigur a inte grității anatomice a musculaturii.
Testarea musculară are un mare rol chiar în precizarea diagnosticului de boală.
Tot pe testarea exactă a mușchilor paralizați apreciem nivelul lezional medular la un
trauma tizat vertebromedular.
În toate bolile neurologice testarea musculară alături de cea sensitivă devine
definitorie pentru diagnostic.
Alături de precizarea diagnosticului de boală, evaluarea musculară ne dă o suită
de lămuriri obligatorii pentru prog ramul recuperator:
a) să apreciem valoarea musculară disponibilă pe care ne putem baza
în programul terapeutic;
b) să înțelegem cât de mult slăbiciunea mușchilor afectează activitățile
zilnice (ADL);
c) să putem preveni sau corecta dezechilibrele musculare care au gene
rat diformități sau dezaxări;
d) să apreciem necesitățile pentru aparate și dispozitive de asistare ca
măsură compensatorie (de la purtare de baston, orteze până la stimulatoare
neuromusculare);
e) să putem selecta activitățile posibile ale individului în funcție de
capacitățile musculare ale sale (ale restantului muscular);
f) să știm exact ce mușchi trebuie reeducați și cât de importantă tre
buie să fie această evaluare.
g) să apreciem posibilitățile vocaționale. Evaluarea musculară se face
întotdeauna după bilanțul articular.
Evaluarea musculară subiectivă
Primul contact cu deficitul muscular îl luăm prin anamneză asupra aces tui deficit.
Bolnavul ne va prezenta acuzele caracteristice .
Întrebările medicului sau kinetoterapeutului trebuie să completeze și s ă lămurească
toate aspectele observațiilor și afirmațiilor pacientului.

Evaluarea obiectivă
Se referă la examenul clinico -funcțional făcut pacientului.
a) Inspecția ne arată relieful muscular comparat cu cel opus sau cu
relieful normal al acelei zone. Ast fel apreciem de la început hipotrofia sau
hipertrofia musculară.
Inspecția maselor musculare a teritoriilor interesate tre buie să aibă ca termen de
orientare starea nu numai a musculaturii simetrice, ci și a musculaturii întregului corp,
pentru a nu inter preta ca patologică mus culatura subțire, fără relief, a persoanelor slabe
sau longiline.
b) Palparea masselor musculare (în poziții de relaxare) ne precizează
hipotoniile sau hipertrofiile (contracturile) musculare. Și mișcarea pasivă a
segmentelor ne dă informații asupra acestor aspecte putând chiar să deose
bim o spasticitate piramidală (semnul lamei de briceag) față de o rigiditate
extrapiramidală (semnul roții dințate).

Testarea forței musculare
Testăm forța maximă relativă, adică forța dintr -un anumit moment.
Există mai multe tehnici de testare a forței musculare.
a) Testingul muscular manual sau bilanțul muscular manual (metoda Fundației
Naționale pentru Paralizie Infantilă, 1946, prelucrat și generalizat de L. Daniels și C.
Warthingham) este cel mai folosit.
Testul muscular manual cere o bună cunoaștere a sistemului muscular de către
testator. Testul apreciază forța nu a unui mușchi, ci a grupului muscu lar care execută o
anume mișcare (este una din părțile negative ale testului).
Pentru fiecare grup muscular, testarea cere poziționări deosebite pentru anularea
gravitației (forță 0 -1-2) sau, din contră, pentru implicarea gravitației (forță 3 -4-5) cu sau
fără rezistențe suplimentare.
Execuția bilanțului muscular are câteva precauții deosebite și co ntraindicații cum
ar fi:
– dislocările articulare
– fracturile recente
– stări postoperatorii (locale)
– miozitele osifiante

– procese infecțioase și inflamatorii locale
– durerile intense
– operațiile pe abdomen (pentru musculatura abdominală)
– boli cardiovasculare sev ere
– stări de oboseală locală sau generală.
Forța poate fi testată și cu ajutorul unor aparate speciale numite „dinamometre".
Au fost create o serie de dinamometre adaptate unui singur sau mai multor tipuri de
mișcări . Dinamo metrele înregistrează valoarea d e vârf a forței grupului muscular
respectiv.
Valoarea reală a forței unui mușchi de fapt nu o obținem cu nici unul din testele
de mai sus. Evaluările acestea au însă o mare valoare orientativă și în funcție de
acuratețea testării ne putem apropia mult de v alorile relative reale.

Întrebări:
1.De ce este importantă evaluarea musculară?
2.Ce înseamnă evaluarea obiectivă?
3.Cum se face testarea forței musculare?

6.Evaluarea prehensiunii
Prehensiunea este un gest precis, adaptat, conștientizat sau reflex, c are pe baza
informațiilor instantanee extero și proprioceptive se automatizează prin repetare și determină
coordonarea optimă a mâinii pentru prindere sau apucare
După Littler mâna este divizată in trei elemente de mișcare:
– raza 1, policele, metacarpianul I și articulațiile dintre ele; metacarpianul I nu se
articulează cu cel de -al doilea și astfel policele poate fi opus degetelor II -V; și mușchii
policelui.
– Raza 2, indexul, prin cei 7 mușchi proprii poate fi mobilzat independent fată de
celelalte trei deg ete;
– Raza 3 – formată din degetele III -V și metacarpienele corespunzătoare.

Razele 1 și 2 formează o unitate funcțiuonală pentru activități de prehensiune fine,
precise, la care participă în mică măsură și degetul III.
Legătura funcțională dintre razele 1-3 asigură prehensiunea de forță. Ea este
evidențiată de redoarea în extensie a inelarului , care face imposibilă „strângerea în pumn a
celorlate degete”.
Aceste trei raze de mișcare sunt grupate în jurul unei unități centrale stabile,
reprezentată de r ândul distal al carpienelor, metacarpienelor II și III și musculatura aferentă:
mușchiul flexor radial al carpului și mușchii extensori radial ai carpului (lung și scurt).

Tipuri de prehensiune
1.Prehensiunea terminală se realizează între extremitatea p ulpei policelui, aproape de
unghie și extremitatea pulpei fiecărui deget, în particular a indexului.
Este o prehensiune bidigitală fină, discriminatorie prin care sunt sesizate obiectele
fine. Testul de eficacitate constă în apucarea unui ac sau a unui bă ț de chibrit așezat pe masă.
Această mișcare necesită integritatea flexorului lung al policelui și al flexorului profund al
degetului opus acestuia.
2.Prehensiunea subterminală se realizează între pulpa policelui și pulpa altui deget
când este bidigitală sau pulpele a două degete, când este tridigitală.
Acest mod de prehensiune este mai des folosit în activitățile cotidiene și permite
sesizarea unor obiecte mai groase care pot fi apucate cu două sau trei degete, de obicei police,
index și medius.

Testul de eficacitate pentru priza bidigitală index -police constă în încercarea de a
smulge o foaie de hârtie ținută între aceste două degete.
3.Prehensiunea subtermino -laterală se realizează între pulpa policelui și fața laterală a
unui deget, mai frecvent inde xul, ca și cum am număra banii, am prinde o farfurie sau am
răsucii o cheie, motiv pentru care se mai numește „ pensa de cheie”.

Acestă prehensiune bidigitală realizează o priză mai puternică decât precedenta ,
deoarece degetul opus policelui, în special indexul se sprijină pe celelalte degete și astfel
adductorii policelui pot dezvolta o forță maximă.
Se mai poate realiza și tridigital între pulpa policelui, indexului și fața laterală a
mediusului; acestă priză este utilizată la scris , motiv pentru car e se mai numește „pensa de
scris”.
4.Prehensiunea polici digitopalmară este o prehensiune de forță realizată între palmă
și ultimele patru degete și police; se aplică în jurul unor obiecte grele si voluminoase.
Când volumul obiectului este prea mare, pol icele nu poate realiza priza cu celelate
degete, iar forța scade.
5.Prehensiunea prin opoziție digitopalmară opune palmei ultimele patru degete și
permite sesizarea unor obiecte mai mici decât precedenta: mânuirea unui levier, apucarea
volanului, agățarea de o bară, purtarea unui geamantan.
Este mai rar folosită, deoarce priza se menține greu.
6.Prehensiunea latero -laterală se realizează interdigital între fețele alăturate a două
degete, mai ales index și medius. Ex: menținerea țigării între degete. Est e secundară, dar
devine prețioasă în absența policelui.

Întrebări:
1.Care sunt elementele de mișcare al mâinii?
2.Care sunt tipurile de prehensiune?

7. Evaluarea mersului
Se poate spune că evaluarea mersului este o apreciere global -analitică căci poate
furniza date importante atât analitice pe segmente limitate cât și globale asupra unui
complex funcțional neuro -mio-artrokin etic static și di namic ca și aspecte extrem de
importante ale echilibrului.
Evaluarea mersului se face în principal prin observația testatorului care consideră tipul
de mers al pacientului.
Subiectului i se solicită să execute variate modalități de mers:
– mers normal
– mers rapid
– mers în lateral
– mers în tandem
– mers peste mici obstacole
– urcat -coborât scări.
Se urmăresc o serie de aspecte precum:
• echilibru
• simetria
• poziția piciorului
• comportarea lanțului kinematic al membrului inferior
• parametrii măsurabili ai mersului
• mișcările bazinului
• mișcările trunchiului
• mișcările membrelor superioare.

Mersul are trei momente funcționale de bază:
1. Sprijin pe ambele picioare;
2. Sprijin pe un picior;
3. Balansul sau avansarea unui picior.
Cum primele 2 momente înseamnă perioadă de sprijin pe sol se con sideră că
ciclul de mers este format din două perioade distincte:
• sprijinul;
• balansul (oscilarea, pendularea).
Analiza kinematică a mersului arată că există 6 mișcări determinante ale
mersului: rotația pelvisului, înclinarea pelvis ului, flexia genunchiului, miș carea
piciorului și genunchiului, deplasarea laterală a pelvisului.

Faza I: atacul cu talonul

• Capul și trunchiul, verticale; brațul opus este proiectat înainte;
• Bazinul face o ușoară rotație anterioară;

• Genunchiul membrulu i de atac este extins;
• Piciorul respectiv este în unghi drept cu gamba.

Perturbări ale fazei I:
– Capul și trunchiul se apleacă înainte.
Se controlează: extensorii genunchiului.
– Trunchiul alunecă spre dreapta și șoldul se rotează extern – pasul
se scurte ază.
Se controlează: rotatorii interni ai șoldului, extensorii genunchiu lui și eversorii
piciorului.
– Bazinul se rotează posterior.
Se controlează: extensorii șoldului și flexorii coapsei (evaluarea mărimii pasului).
– Șoldul în abducție.
Se contr olează: adductorii.
– Genunchiul în extensie blocată sau în hiperextensie.
Se controlează: extensorii și flexorii genunchiului.
– Piciorul este pe plat, pe sol (căderea antepiciorului).
Se controlează: flexorii dorsali ai piciorului.

Faza a II -a: poziția med ie.
Capul și trunchiul verticale;.
Brațele apropiate de axa corpului;
Bazinul foarte ușor rotat anterior și ușor înclinat spre stânga;
Coapsa dreaptă moderat rotată extern;
Genunchiul drept extins, iar cel stâng ușor flectat.

Perturbări ale fazei a I I-a:
– Capul și trunchiul se apleacă înainte, cu o rotație anterioară cres cută a bazinului.
Se controlează: extensorii genunchiului.
– Capul și trunchiul se apleacă îndărăt, cu o rotație posterioară a
bazinului.
Se controlează: extensorii șoldului.
– Capul și trunchiul se apleacă spre dreapta, bazinul se ridică pe
partea stângă, în timp ce brațul drept se îndepărtează de corp
Se controlează: abductorii coapsei drepte.
– Bazinul este în rotație anterioară exagerată.
Se controlează: abdominalii și ex tensorii coapsei; de verificat amplitudinea
extensiei coapsei.
– Bazinul este înclinat spre partea stângă („mersul tip Trendelen burg").

Se controlează: abductorii coapsei drepte.
– Șoldul în rotație externă exagerată.
Se controlează: abductorii și rota torii interni ai coapsei, extensorii genunchiului și
eversorii gleznei.
– Genunchiul în extensie sau în hiperextensie.
Se controlează: flexorii și extensorii genunchiului, flexorii dorsali ai gleznei
(evaluarea amplitudinii flexiei dorsale a gleznei).
– Genunchiul are o flexie exagerată.
Se controlează: flexorii plantari ai gleznei.

Faza a IlI -a: desprinderea de sol a piciorului .
• Capul și trunchiul verticale;
• Brațul drept înaintea axului corpului, cu cotul ușor flectat, brațul
stâng ușor îndărătul axului c orpului, cu cotul extins;
• Bazinul în rotație anterioară;
• Coapsa dreaptă în ușoară rotație externă;
• Genunchiul drept ușor flectat;
• Glezna dreaptă în flexie plantară;
• Piciorul se sprijină pe partea anterioară;
• Degetele în extensie.

Perturbări ale fazei a IlI-a:
– Brațele sunt la distanțe diferite de axa corpului; coatele sunt flec tate.
Se controlează: flexorii plantari și extensorii coapsei și genun chiului.
– Bazinul cu rotație anterioară exagerată.
Se controlează: abdominalii și extensorii coaps ei; de verificat amplitudinea
extensiei coapsei.
– Șoldul în rotație externă exagerată.
Se controlează: flexorii plantari și extensorii coapsei și genun chiului.
– Genunchiul este parțial flectat și/sau flexia plantară este limitată,
glezna putând fi în dorsiflexie.
Se controlează: flexorii plantari.

Faza a IV -a: balansarea .
• Capul și trunchiul, verticale;
• Brațele în apropierea axei corpului;
• Bazinul cu foarte ușoară rotație anterioară;
• Șoldul în ușoară rotație internă;

• Coapsa și genunchiul drept flecta te;
• Membrul de sprijin este aliniat vertical la bazin;
• Piciorul în unghi drept pe gambă și ușor eversat.

Perturbări ale fazei a IV -a:
– Trunchiul alunecă spre stânga, în timp ce bazinul se ridică pe
dreapta.
Se controlează: flexorii coapsei și genunchiu lui, flexorii dorsali ai gleznei.
– Bazinul rotat posterior.
Se controlează: extensorii și flexorii coapsei, de verificat ampli tudinea flexiei.
– Coapsa în abducție.
Se controlează: flexorii coapsei și genunchiului, ca și flexorii dor sali ai piciorului;
de verificat amplitudinea adducției și flexiei coapsei, ca și flexia genunchiului.
– Șoldul în rotație externă.
Se controlează: rotatorii interni ai coapsei și eversorii piciorului.
– Flexia coapsei și a gambei este exagerată, iar antepiciorul cade
(stepa j).
Se controlează: flexorii dorsali ai piciorului.
– Degetele se târăsc pe sol.
Se controlează: flexorii coapsei, gambei și cei dorsali ai picioru lui.

Întrebări:
1.De ce este importantă evaluarea mersului?
2.Care sunt perturbările fazei I?
3. Care sunt perturbările fazei II?
4. Care sunt perturbările fazei III?
5. Care sunt perturbările fazei IV?

8.Evaluarea ADL -urilor
ADL -urile, activitățile umane zilnice, sunt acele acțiuni obișnuite ale
fiecăruia dintre noi pe care le facem pentru propria îngri jire și viață. ADL -urile nu
au scopuri de performanță în nici un domeniu. Posibilitatea sau nu de a realiza
aceste ADL -uri împarte indivizii în „independenți" și „dependenți". Incapacitatea de
a realiza aceste ADL -uri poate să fie temporară, nedeterminată de mari invalidități.
ADL -urile în evaluare au fost introduse de terapia ocupațională , dar în ultima
perioadă au fost preluate și de kinetoterapeuți.
ADL -urile fac parte din testarea complexă a capacităților unui individ alături
de evaluările activităților de muncă și profesionale ca și a activităților posibile de
agrement.
ADL -urile sunt importante și obligator de evaluat căci:
– ne precizează nivelul funcțional al unui individ ca o linie de bază
de la care se pot urmări și măsura progresele sau regresele;
– contribuie la precizarea atât a diagnosticului cât și a prognosticului
exprimând nivelul de incapacitate;
– permite alcătuirea completă a unui program recuperator;
– permite încadrarea în ghiduri de invalidități și incapacități în baza
cărora se fac încadrările în conformitate cu legislația;
– permit terapistului de a distinge între „optimumul" pacientului (nivelul
la care totul este foarte favorabil) și „potențialul maxim" (nivelul cel mai
înalt care se poate sau s -ar putea atinge prin recuperare);
– permit o aprec iere corectă a di ficultăților reale pentru viața
pacien tului diferențiind între diverse ADL -uri.
Evaluarea ADL trebuie precedată de o evaluare rapidă analitică: ampli tudine de
mișcare, forță, coordonare, echilibru.
Testarea propriu -zisă a ADL -urilor durea ză un timp mai îndelungat,
uneori chiar 2 -3 zile. în general, se face pe etape, urmărindu -se în ordine:
– testarea abilităților personale;
– testarea abilităților pentru timp liber (agrement);
– testarea posibilităților de comunicare;
– testarea pentru activități lucrative personale;
– testarea posibilităților de transport;

– testarea activităților în favoarea altora (îngrijire casă, copii etc);
– testarea abilităților educaționale, a capacității de gândire,
corectitudinea de percepere etc.
Ca metode de evaluare se f olosesc:
a) întrebările puse familiei, anturajului;
b) Observația proprie a testatorului a activităților pacientului. Este metoda
cea mai bună dar greu sau imposibil de realizat pentru o serie de activități.
Se vede deci că testarea este mai mult informală.
Rezu ltatele sunt scalate, dându -se un punctaj pentru fiecare activitate.
Apreciere a pe grade de independență și de dependență este următoarea :
A. grade de independență
4. performanță normală
3. performanță adecvată dar dependentă de aparate, instalații –
amenajări speciale
B. grade de dependență
2. necesită supraveghere pentru îndeplinirea activităților
1.necesită asistare
0.activitate imposibilă
De asemenea, este utilizată și următoarea scală de apreciere:
1. Independent.
2. Supravegheat (poate performa singur activitățile, dar necesită o
persoană de protecție).
3. Asistența minimă (necesită s upraveghere și o asistență de cc a 20%).
4. Asistența moderată ( necesită s upraveghere , dar necesită asistare 20 –
50%).
5. Asistența maximală ( necesită s upraveghere , cu asistență de 5 0-80%).
6. Dependent (poate performa câteva activități dar obosește ușor,
activează încet, are nevoie de echipamente și amenajări, dar în marea majori tate a
activităților are nevoie de peste 80% asistare).
Activitățile vieții zilnice au fost îm părțite în ultimul timp în 2 categorii:
I. ADL -urile propriu -zise care sunt activitățile de bază personale (auto –
îngrijire, mobilitate, comunicare etc).

II. ADL -uri instrumentate (I -ADL) care reprezintă activități mai elabo rate
care utilizează aparatură, se referă la îngrijirea sănătății, la activități co munitare sau
sociale etc.

I-ADL -urile sunt grupate pe direcții de activități.
1. Gospodărie
2. Manipularea aparatelor gospodărești
3. îngrijirea sănătății
4. Activități de protecție
5. Activități ale vi eții comunitare
Evaluarea ADL -urilor nu este completă dacă se limitează doar la apre cierea
capacității de acțiune a pacienților. Este obligatorie și o evaluare a me diului în care trăiesc
aceștia deoarece mediul ambiental poate fi un obstacol suplimentar sau, din contră, un ajutor
important în executarea activităților zilnice.

Întrebări:
1.Ce sunt ADL -urile?
2.Care este importanța ADL -urilor?
3.Care sunt categorisite ADL -urile?

9. Explorarea motilității și a tonusului muscular

I.Examenul obiectiv al m otilității vizează motilitatea pasivă, activă, automată,
reflexă, involuntară și sincinetică.
1.Motilitatea pasivă se efectuează de către examinator care imprimă o serie de mișcări
diferitelor segmente ale aparatului locomotor. Tulburările motilității se manifestă prin:
– limitarea – dureroasă sau nu a mișcărilor ce poate merge până la lipsa oricărei
motilități, ca în anchilozele osoase;
– prin pareze sau plegii mai mult sau mai puțin extinse.
Prin mobilizare pasivă se explorează și tonusul musular.
2.Motilitatea activă, voluntară se examinează invitând pacientul să efectueze mișcările
fiziologice, începând cu cele ale degetelor, urmărite simetric și rizomelic; se examinează
deasemenea și mișcările coloanei vertebrale.
Pentru depistarea unor tulburăr i discrete de motilitate activă se folosesc „probele de
pareză”.
Pentru membrele inferioare :
 Proba Grasset . Bolnavul în decubit dorsal este solicitat să mențină coapsele flectate pe
bazin la 50o-60o; de partea deficitului motor membrul inferior cade ușor spre planul
patului.
 Proba Mingazzini . Bolnavul în decubit dorsal cu membrele inferioare depărtate cu 5 –
10 cm este invitat să -și flecteze la 90o coapsele pe bazin și gambele pe coapse; de
partea paretică (deficit piramidal) gamba cade ușor spre planul patu lui.
 Proba Vasilescu . În decubit dorsal, bolnavul flectează rapid membrele inferioare de
partea cu defict piramidal, membrul rămâne în urmă.
 Proba Brarr é. In decubit ventral, bolnavul flectează gambele pe coapse în unghi de
50o – 60o ; în cazul unui defici t unilateral, gamba respectivă cade treptat spre planul
patului. În condiții fiziologice, meținerea gambelor în această poziție este posibilă
aproximativ 10 minute.

Pentru membrele superioare .
Bolnavul , indiferent în care postură, este invitat să întin dă brațele cu palmele în sus.
De partea paretică, membrul superior nu poate fi menținut și va cădea treptat, iar antebrațul ia
atitudine de pronație.

Gradul tulburării motilității active va fi notat: ușor dimminuată, diminuată, foarte diminuată,
limitată, schițată.

3.Motilitatea automată se apreciază prin urmărirea clipitului, masticației, râsului,
plânsului, vorbirii, mersului în pas de voie sau în fugă, urcatul sau coborâtul scărilor,
balansarea brațelor în mers.
4. Motilitatea involuntară se exploreaz ă prin urmărirea eventualelor mișcări
involuntare prezente mai ales în leziuni extrapiramidale: convulsiile tonice sau clonice,
tremurături, fasciculații, mișcări coreice sau atetozice, mioclonii, ticuri, crampe funcționale,
hemibalism.
5. Motilitatea sin cinetică ( mișcări asociat patologice) constă din mișcări sincinetice de
partea hemiplegică sau hemiparetică ce apar când se face o flexie de partea sănătoasă, căreia i
se opune o rezistență.

II. Tulburări de motilitate .
1.Disociația funcțiilor motorii se manifestă ca tulburări ale mișcărilor refelxe,
automate sau voluntare ale extremităților.
2. Parezele și paraliziile se realizează ca urmare leziunilor fasciculului piramidal și a
neuronului motor periferic.
Parezele reprezintă scăderi ale motilităț i active privind atât ritmul cât și amplitudinea
și forța musculară. Paraliziile reprezintă pierderea motilității active și sunt produde de:
-leziuni ale neuronului motor central:
●hemiplegia corticală , însoțită de convulsii și tulburări de vorbire;
●hemi plegia capsulară, asociată cu tulburări de sensibilitate;
●în leziuni de trunchi cerebral, se poate asocia cu paralizia unor nervi cranieni;
●hemiplegia medulară;
●paraplegia: cerebrală sau medulară.
-leziuni ale neuronului motor periferic prin afectarea c ornului anterior , rădăcinilor
motorii, leziuni ale plexurilor, polinevrite și alte afecțiuni ale nervilor periferici.
Tetraplegiile pot fi determinate de leziuni ale fasciculului piramidal, bilateral,
deasupra lui C 5 , frecvent prin leziuni medulare sau de trunchi cerebral.

III. Explorarea tonusului muscular

În mod fiziologic mușchii sunt într -o ușoară și permanentă satre de tensiune musculară
chiar și în condiții de repaus; este o stare de semicontracție. Se va explora tonusul de repaus,
tonusul de at itudine și în timpul unei contrații voluntare.
Tonusul de repaus . Se urmărește prin palpare consistența și tensiunea mușchiului,
extensibilitatea maximă a mușchiului și rezistența la mișcarea pasivă impusă de examinator.
Tonusul de atitudine (posibilitate a tonusului mușchiului de a se adapta la o nouă
poziție). Acest tonus asigură poziția corpului printr -o serie de refelexe de postură generală
sau locală.
În timpul unei contrații voluntare tonusul crește .
Tulburările de tonus muscular sunt hipertonia și h ipotonia.
Hipertonia este:
-piramidală= contractură
-extrapiramidală=rigiditatea
-spinală.
Se poate întâlnii și contarctura antalgică.
Hipotonia survine în :
-leziuni ale nervilor periferici
-leziuni ale fascicolelor medulare ascendente
-leziuni ale ce rebelului
-în coree și atetoză se asociază cu mișcări involuntare caracteristice.

În hipertonia extrapiramidală se evidențiază semnul „roții dințate” al lui Negro și
semnul Noica.
Semul „roții dințate” se evidențiază prin executarea unei mișcări pasive c u deosebire
al nivelul cotului sau gâtului mâinii, când se observă că cedarea hipertoniei se face sacadat
sau întrerupt, dând o senzație similară cu cea pe care o dă un lanț tras pe o roată dințată.
Semunl Noica evidențiază hipertonia extrapiramidală laten tă: bolnavul este așezat în
decubit dorsal. În timp ce își plimbă încet membrul inferior în jos și în sus, examinatorul
execută la mâna de aceeași parte, mișcări pasive de flexie și de extensie ale mâinii bolnavului
din articulația radiocarpiană. În caz de hipertonie extrapiramidală se evidențiază o rezistență
musculară care cedează sacadat sau tinde să blocheze mișcarea.
În cazul leziunilor piramidale avem semnul lamei de briceag.

Întrebări:
1.Care este scopul examenului obiectiv al motilității?
2.Care su nt probele de pareză?
3.Care sunt etaple evaluării tonusului muscular?

10. Explorarea sensibilității
Din punct de vedere clinic, sensibilitatea se împarte:
-sensibilitatea subiectivă și obiectivă;
-sensibilitate superficială și profundă
I.Sensibilitatea subiectivă cuprinde paresteziile și durerea, care poate îmbrăca diferite
aspecte: nevralgie, cauzalgie, dureri radiculare, dureri polinevritice, cefalee, migrenă,
înțepătură, junghi, fulgurație, arsuri.
În funcție de localizare, durerea este de mai mult e tipuri:
În leziunile nervilor periferici durerea se localizează pe traiectul nervilor respectivi și
se exacerbează la presiunea acestora.
Durerea radiculară are distribuție radiculară, este exacerbată de factori care cresc
tensiunea: tuse, strănut , de fecație sau de manopere de elongarea trunchiului nervos:
 Manopera Lasègue; constă în ridicarea membrului inferior bolnav întins
ceea ce provoaă o durere vie pe traiectul rădăcinii ( Lasègue pozitiv);
 Manopera Bonné : flectarea gambei pe coapsă și a coapsei pe bazin cu
adducție concomitentă provoacă durere (Bonne pozitiv).

Lasegue pozitiv se poate cuantifica prin precizarea gradelor la care devine pozitiv: 30,
40, 50,…, grade.
Durerea cordonală are extindere difuză imprecisă însoțită de parestezii.
Durerea talamică apare în jumătatea corpului opusă leziunii cu caracter particular =
sindromul talamic: are sediul profund și distrubuție difuză, cu caracter de arsură, intesă,
parțial influențată de analgezice; durerea este exagerată de stimulări algogene m inimale și de
stimulări nealgogene.
II. Sensibilitatea obiectivă
Examenul sensibilității obiective trebuie să se efectueze după mai multe reguli:
– explorarea se face într -o camera linștită cu temperatura de confort;
– subiectul va avea ochii închiși pentru a nu vedea aplicarea excitantului;
– înainte de începerea examinării vom face cunoscut subiectului excitantul care va fi
aplicat;
– examinarea se face comparativ, pe zone simetrice;
– regiunea cu tulburări de sensibilitate se delimitează cu un creion dermatograf

Explorarea sensibilității superficiale .
Se examinează pe rând sensibilitatea tactilă, termică și dureroasă.
1.Sensibiliatea tactilă
a)sensibilitatea tactilă se examinează cu ajutorul unei bucăti de vată cu care atingem
diferite regiuni ale corpului. Se apreciază intensitatea excitantului și localizarea lui. Atingerea
se face ușor și cu aceeași intensitate.
În condiții patologice sensibilitatea tactilă poate fi diminuată=hipoestezie sau
abolită=anestezie.
b)discriminarea tactilă este posibilitatea d e a distinge doi excitanți tactili aplicați
simultan pe piele, la o oarecare distanță. Ea se examinează cu compasul lui Weber care are
două brațe (unul cu vârful ascuțit celălalt cu vârful bont) așezate pe o bară metalică gradată.
Distanța minimă la care c ei doi excitati aplicați simultan sunt apreciați corect este diferită în
funcție de regiune: la nivelul buzelor= 1 -3 mm, la nivelul pulpei degetelor =1 -2 mm, la spate
și la coapse =6 -8 mm.
c)dermolexia constă în capaciatea subiectului de a recunoaște cu o chii închiși literele,
cifrele sau desenele executate de examinator, pe diferite regiuni ale pielii corpului. Tulburările
dermolexiei se numesc adermolexie.
2.Sensiblitatea termică
Sensibilitatea termică permite aprecierea temperaturii unui obiect pus în contact cu
tegumentele. Pentru explorare se utilizează două eprubete, una cu apă încălzită la 40 -50o C și
o alta cu apă rece sub 15oC. Se aplică alternativ cald și rece pe regiunile de examinat.
Excitanții trebuie aplicați la un oarecare interval de timp, deoarece senzația persistă un timp
mai îndelungat.
Sensibilitatea termică poate fi modificată în plus=hiperestezie, diminuată=hipoestezie
sau abolită=anestezie.
3.Sensibilitatea dureroasă
Sensibilitatea dureroasă înregistrează excitanții care produc du rerea. Pentru explorarea
ei se folosește un ac cu un vârf bine ascuțit pe care îl aplicăm moderat, dar suficient ca să
provoace o senzație dureroasă si nu tactilă.
Sensibilitatea dureroasă poate fi diminuată= hipoestezie sau abolită=anestezie

Exploarea sensibilității profunde
1.Simțul mioartrocinetic

Acest tip de sensibilitate permite subiectului (având ochi închiși) să recunoască
pozițiile imprimate de examinator unui segment de membru, într -o anumită articulație
Examinarea se face începând cu articu lațiile mici de la nivelul degetelor. Deplasăm un
deget de la un membru, într -un anumit sens și subiectul trebuie să imite la membrul opus
mișcarea făcută de examinator, să spună ce segment am mișcat, la care membru și în ce
direcție.
2.Sensibilitatea vib ratorie
Sensibilitatea vibratorie se examinează cu ajutorul diapazonuluicu timbru jos. Se
aplică piciorul diapazonului (pus în vibrație) pe eminețele osoase ale membrelor (maleole,
rotulă, creasta tibiei etc). Se apreciază durata cât subiectul percepe vbr ațiile și sensibilitatea cu
care percepe aceste vibrații.
3.Sesnsibiltatea barestezică
Se examinează prin aplicarea unor greutăți difeite, persoana apreciind diferența de
greutate.
4.Stereognozia
Steeognozia reprezintă posibilitatea de a recunoaște, cu ochii închiși, un obiect ,
pipăindu -l cu degetele. Uneori, subiectul poate denumi forma, mărimea, consistența,
regulariatea obiectului, dar nu îi poate spune numele.
5.Somatognozia este simțul schemei corporale. Se explorează prin solicitarea
persoanei să recunoască , cu ochii închiși , segemntele corpului și a raportului lor spațial.

Întrebări:
1.Cum se împarte sensibilitatea din punct de vedere clinic?
2.Care sunt regulile de examinare a sensibilității obiective?
3.Cum se face explorarea sensibili tății profunde?

11.Explorarea reflexelor

1.Refelxele osteotendinoase (miotatice) se explorează cu ajutorul unui ciocan de
refelexe. Ca metodă este folosită percuția tendonului unui mușchi, iar ca răspuns se obține
contracția mușchiului respectiv. Cu ci ocanul de refelxe se percută bilateral , comparativ,
simetric tendonul sau locul de inserție a acestuia pe os.
Reflexul bicipital : prin percuția tendonului mușchiului biceps brahial la plica cotului;
se obține flexia antebrațului pe braț.
Refelxul tricip ital: prin percuția tendonului mușchiului triceps brahial se produc
extensia antebrațului pe braț.
Reflexul achilian se obține prin percuția tendonului lui Achile, când se produce flexia
plantară a piciorului (bolnavul se află în decubit ventral sau în ge nunchi la marginea patului).
Reflexul rotulian : prin percuția tendonului rotulian se obține extensia gambei pe
coapsă.
Reflexul medioplantar : prin percuția plantei în 1/3 mijlocie se obține flexia plantară a
piciorului.

2.Reflexele cutanate . Se explore ază prin excitarea cu un ac a tegumentelor din diverse
regiuni.
Reflexele cutanate abdominale se obțin prin excitarea cu un ac a tegumentelor
abdominale. Subiectul stă în decubit dorsal cu membrele inferioare în semiflexie. Se obține
contracția mușchilor drepți abdominali la trecerea acului paralel cu arcul costal , în dreptul
ombilicului și paralel cu plica inghinală.
Reflexul cremasterian : excitarea tegumentelor feței interne a coapsei determină
contracția mușchiului cremaster și ridicarea testicolului de partea respectivă.
Refelexul cutanat plantar : excitarea tegumentelor de pe marginea externă a plantei, de
la călcâi spre degete, produce flexia plantară a degetelor.

3.Reflexele patologice
Refelxul lui Babinski este fiziologic până la vârsta de 2 a ni; patologic apare în leziuni
ale căii piramidale. Se declanșează prin excitarea cu un ac a marginii externe a feței plantare a
piciorului. Constă în extensia halucelui însoțită, uneori, de răsfirarea degetelor în formă de
evantai. Se poate pune în eviden ță și prin alte tehnici: presiunea tegumentelor de sus în jos pe

creasta tibială (semnul Oppenheim) , ciupirea tendonului lui Achile (semnul Schaffer)
presiunea musculaturii gambiere anterioare (semnul lui Gordon).
Reflexul lui Rossalimo constă în flexia plantară a degetelor produsă prin percuția
pulpei degetor membrelor inferioare; este pozitiv în leziunile căii piramidale.
Reflexul lui Mendel -Bechterew se produce prin percuția cu ciocanul pe fața dorsală a
piciorului, în dreptul cuboidului; răspunsul es te o flexie plantară a degetelor; este pozitiv în
leziunile căii piramidale.
Clonusul este rezultatul exagerării reflexului de întindere și constă în declanșarea de
secuse clonoide la întinderea bruscă a tendonului lui Achile sau a mușchiului cvadriceps.
Apare în leziuni piramidale accentuate.
Refelxul Marinescu -Radovici (palmo -mentonier) se produce prin excitarea
tegumentelor eminenței tenare și constă în contracția mentonului de aceeași parte; apare în
leziuni de trunchi cerebral și piramidale bilatera le.

Întrebări:
1.Care sunt reflexele osteotendinoase?
2.Care sunt reflexele patologice?

12. Evaluarea echilibrului
Există multe teste pentru aprecierea tulburărilor de echilibru explicabile de altfel
datorită proceselor complexe care concură la menține rea stabilității. În general, testul se
repetă de 3 ori luându -se cea mai bună perfor manță.
Ortostatism static
a) Testul Romberg clasic, cu închiderea ochilor 20 -30 sec, picioarele lipite. Se
apreciază gradul de legănare. Variante cu așezarea picioarelor unu l înaintea altuia;
b) Testul „bran ciului" se execută în două moduri:
– din ortostatism ca la Romberg aplicăm scurte împingeri neanunțate pacien tului
la nivelul sternului, în spate, pe bazin, din lateral și apreciem stabilitatea;
– idem, dar cerem pacientului să se opună, să nu se lase împins.
c) Testul unipodal, într-un picior cu brațele încrucișate pe piept, se
cronometrează cât își poate ține echilibrul (30 -150 sec). Se poate complexa flectând
genunchiul.
d) Testul stressului postural – o chingă legată de talie și având în spate un
inel de care este prinsă o coardă care trece peste un scripete. La capătul coardei se
atârnă niște greutăți care reprezintă 1,5%; 3%; 4,25% din greutatea corpului. La
nivelul călcâielor este trasă o linie. Cronometrare cât rezistă și nu b alansează înainte
brațele, nu apleacă trunchiul, nu face pasul sau pașii îndărăt sau dacă chiar nu este
gata să cadă.

Ortostatism activ
Testul întinderii membrului superior foarte utilizat mai ales la vârstnici, în
ortostatism lipit cu umărul de un zid , picioarele paralele. Brațul anteflectat la 90°
(cot întins) lipit de zid. Se începe aplecarea înainte cu avansarea mem brului superior
maxim posibil, fără pierdere de echilibru. Se notează pe zid nivelul atins de vârful
degetelor. Se măsoară distanța de la nivelul inițial al vârfului degetelor până la cel final.

Bilanțuri funcționale
Sunt frecvent utilizate în serviciile de specialitate aducând informații complexe
căci pacientul este pus să îndeplinească o serie de acțiuni care cer oarecare abilită ți. După
modul de execuție, se pot aprecia deficitele funcționale :
a) Scala echilibrului Berg reprezintă o listă de 14 acțiuni pe care pacientul
trebuie să le execute .După modul cum sunt execu tate fiecare se codifică cu 0 -1-2-3-4
(0 = incapabil să execute , iar 4 = exe cută fără nici o dificultate).
b) Scala abilităților de mișcare are 10 teste de mobilizare
Utilizează ca scor cuantificările 0 -1-2 (0 = incapabil; 1 = performează
cu dificultate; 2 = performează fără dificultate).
c) Testul „ridică -te și mergi" este foarte frecvent utilizat la bătrâni,
hemiplegiei etc. Și acest test se poate cuantifica pe scala 0 –1-2-3. Practic, el se
desfășoară astfel: pacientul stă pe scaun, i se comandă să se ridice în picioare (fără
sprijin), să meargă 6 -10 m; să se întoarcă și să se reașeze pe scaun. Durata acestor
acțiuni se poate cronometra.
d) Testul de echilibru Tinetti cu 2 sau 3 grade de apreciere (0 -1 sau 0-1-2)
e) Testul de mers Tinetti este o analiză a câtorva componente ale mersu lui care se
poate face la viteza obișnuit ă a pacientului sau/și viteză crescută. Și la acest test,
gradele de apreciere pot fi 0 -1 sau 0 1 -2. Deseori ambele teste Tinetti sunt asociate
dând o mai bună apreciere.
f) Scala evaluării mersului este ceva mai complexă decât testul de mers
Tinetti, căci se introduc o serie de mișcări automate din mers ale articulațiilor
membrelor inferioare și ale mem brelor superioare. Scala de grade de apreciere este
0-1-2-3 în care însă 0 este normalitatea și 3 aspectul cel mai grav.
Evaluarea se realizează la vârstni ci mai ales pentru aprecierea peri colului de
căderi.

Întrebări:
1.Cum se evaluează echilibrul static?
2.Ce sunt bilanțurile funcționale?
3.Din ce este alcătuit testul „ridică -te și mergi" ?

13. Evaluarea funcțională, cardiorespiratorie și a reactivităt ii
neuromusculare
Evaluarea funcțională
Evaluarea funcțională este importantă în dirijarea programu lui recuperator,
deoarece – chiar dacă sunt aplicate local – efectele mijloacelor specifice și asociate
utilizate se răsfrâng, imediat și tardiv, asupra într egului organism.
Cele imediate sunt utilizate în dirijarea operativă a efortului fizic și a
pauzelor necesare refacerii după efort.
Eforturile pot fi clasificate după durată și intensitate, în func ție de raportul
dintre acești doi parametrii.
Se consideră că între volumul și intensitatea efortului există un raport
invers proporțional, în sensul că eforturile cu volume mari (de lungă durată) se pot
desfășura numai dacă intensitățile la care se lucrează sunt reduse. Aceste eforturi au la
bază un consum ridic at de oxigen, adică se desfășoară în condiții de aerobioză.
Creșterea intensității efortului (tempo -uri crescute de lucru) atrage după sine, în mod
implicit, scăderea volumelor, deoarece activitatea fizică la parametrii ridicați se
realizează prin consumar ea rapidă a rezervelor energetice.
Refacerea după aceste eforturi poate fi realizată prin trei tipuri de pauze,
care permit:
a) refacerea completă a capacității de efort;
b) refacerea incompletă a capacității de efort;
c) supracompensarea sau creșterea capacității de efort peste
valorile inițiale.
Pauzele constituie elementul fundamental de progres, indiferent dacă se
lucrează cu volume sau intensități mari.
Evaluarea funcțională se impune cu atât mai mult, cu cât datele recoltate în
timpul efortului și a pauzelor s unt cele care determină raționalizarea întregului
proces recuperator.

Evaluarea cardio -respiratorie
Cele mai semnificative sunt efectele asupra aparatelor cardio vascular și
respirator, considerați și factori limitativi ai efortului.
Explorarea cardiovascu lară va include determinarea: frecvenței cardiace,
tensiunii arteriale în elino – și ortostatism, electrocardiograma, care trebuie să devină
investigația de rutină înainte de instituirea tratamentului, deoarece poate ridica
probleme deosebite de dozare a efortului.
Colegiul American de Medicină Sportivă a stabilit o formulă de calculare a
frecvenței cardiace optime, la care o persoană poate desfășura efort fizic:
frecvența cardiacă optimă = 220 – vârsta în ani.
În programul de reeducare se recomandă pacienți lor o frecvență
cardiacă de lucru a cărei valoare este 50 -70% din frecvența cardiacă
optimă.
Evaluarea capacității de adaptare la efort se poate realiza pe baza unui test
simplu, cunoscut în literatura de specialitate sub numele autorului – testul Ruffier,
prin care se calculează indicele Ruffier .
Calificativul nesatisfăcător necesită un consult cardiologie de
specialitate.
Explorarea respiratorie se realizează prin: spirografie -spirometrie,
care evidențiază valorile capacității vitale (CV), VEMS -ului și
volumului curent de aer (VC); se va urmări și frecvența respiratorie
(FR).
Evaluarea reactivității neuromusculare
Reactivitatea neuromusculară se apreciază prin timpul de reacție sau latența
reacției motrice. Aceasta reprezintă perioada de timp scursă între momentul aplicării
unui stimul (vizual, acustic, cutanat sau proprioceptiv) și apariția răspunsului
motor voluntar adecvat.
După Demeter timpul de reacție însumează:

• durata recepționării stimulului și transformarea excitantului în
influx nervos (3 -5 ms);
• durata transmiterii aferente către SNC, care pentru impulsurile
vizuale și acustice este de 5 -10 ms, iar pentru cele cutanate
și proprioceptive de 20 -25 ms;
• timpul central de conducere, care include timpul de conducere
cerebral spre zona motorie și timpul necesar acceptării acțiunii
de elaborare a răspunsului motor (70 -82 ms);
• durata transmiterii eferente, care variază între 8 -10 ms;
• timpul efector, care durează în medie 25 -35 ms și este consti
tuit din depolarizarea plăcii neuromotorii și contracția fibre lor
musculare.
Cu cât mișcările sunt mai complexe, cu atât timpii sunt mai mari.
Promptitudinea răspunsului motor voluntar la diverși stimuli se ameliorează prin
exersare.
Un răspuns motor voluntar poate fi obținut numai din partea unui pacient
conștient, capabil să reacționeze la comenzile verbale ale kinetoterapeutului: "trage",
"rezistă", "împinge", "relaxează" etc.
La primele execuții, viteza de reacție este scăzută, dar prin repetare,
răspunsul va deveni din ce în ce mai rapid.
Promptitudinea și perfor manța răspunsului motor se poate auto -aprecia și
autocorecta prin biofeed -back.
Biofeed -back -ul folosește aparate electronice sofisticate, compuse din: EMG,
osciloscoape, monitoare, circuite electronice exterioare, vizuale sau sonore, care
furnizează pacie ntului retrocontrolul, crescându -i astfel motivația participării la
actul recuperator.
Când mișcările voluntare se normalizează, controlul extern dispare și
pacientul realizează mișcarea cu coordonatele așteptate: amplitudine, viteză, precizie.

Întrebări :
1.Care este importanța evaluării funcționale în kinetoterapie?
2.Ce include explorarea cardiovasculară ?
3.Cum se apreciază reactivitatea neuromu sculară?

14. Evaluarea capacității de efort și a capacității psihice
Evaluarea capacității de efort
Capacita tea de efort reprezintă cantitatea maximă de lucru mecanic
efectuată de un individ într -o unitate de timp.
Dacă pentru un individ aparent sănătos, dirijarea creșterii capacității de
efort este relativ simplă, pentru un pacient lucrurile sunt mai complicat e, deoarece
depind de o serie de variabile, enunțate deja, respectiv: vârstă, sex, stadiul bolii, boli
asociate etc. Capacitatea de efort a organismului nu reprezintă o sumă a capa –
cității funcționale a tuturor organelor și sistemelor corpului omenesc.
In kinetoterapie efortul este mai ales de tip aerob, fiind condiționat de
cantitatea de O 2 consumată de mușchi în unitatea de timp. Cu cât mușchiul
consumă mai mult oxigen în unitatea de timp, cu atât eliberează o cantitate mai
mare de energie și ca urmare, intensitatea efortului crește. La valoarea maximă a
consumului de oxigen (VO 2 max.) inima ajunge la limita maximă funcțională.
Consumul maxim de oxigen se determină prin metode directe , iar efortul
se efectuează la cicloe rgometru sau la covorul rulant și indirecte.
Determinarea indirectă a VO 2 max. utilizează relația liniară dintre frecvența
cardiacă și consumul de oxigen, în cursul unui efort submaximal de 6 minute, care
determină creșterea frecvenței cardiace intraefort la 130 -170 bătăi/minut.
Programul kinetic, efectuat în cadrul ședinței de recuperare, include cicluri
de mișcări, care prin repetare devin mai sigure, dobândesc continuitate armonioasă,
economisesc energie și prin aceasta oxigen. Dacă numărul de repetări este prea mare
scade coordonarea.
Sănătatea nu conferă totdeauna capacități maxime de efort. De asemenea, sunt
bolnavi, care după recuperare ating doar nivelul efor turilor ușoare, automatizate,
după cum alții, cu o stare de sănătate limitată, datorată unor afecțiuni cronice sau
disabilităț ii motrice, cu sechele ireversibile, dobândesc o capacitate de efort foarte
bună și sunt motivați să practice chiar activități sportive competiționale.

Evaluarea activității psihice
Recuperarea – ca orice act medical – presupune și cunoașterea
psihologic ă a pacientului în vederea individualizării tratamentului,
adaptării lui caracteristicilor de personalitate (temperament, atitudini,
experiență de viață) și stabilirii unei comunicări cât mai eficiente între
echipa medicală și bolnav.
Metodele de psihodiag noză sunt multiple: anamneză psihologică, observația,
autoobservația, autocunoașterea și autoevaluarea, interviul, ancheta, experimentul,
chestionarele și testele.
Evaluarea temperamentului. Se cunoaște modul în care unele trăsături
temperamentale se supra pun convingerilor și obișnuințelor de comunicare și
reactivitate, determinând comportamente mai mult sau mai puțin acceptate sau
performante.
Cele patru tipuri temperamentale – au primit în teoria lui I.P. Pavlov explicații
psiho nerviste, în care forța, ec hilibrul și mobilitatea proceselor funda mentale ale
sistemului nervos central – excitația și inhibiția – se află într-o anumită combinație:
• coleric – este tipul puternic, mobil, neechilibrat;
• sanguin – este tipul puternic, mobil, echilibrat;
•flegmatic – este tipul puternic, inert, echilibrat;
• melancolic – este tipul slab, inhibitiv.
Evaluarea temperamentului se poate realiza pe baza chestiona relor .
Nu există tipuri temperamentale "pure", doar combi nații de trăsături în
proporții diferite.
Caracterizarea temperamentului are la bază și sistematizarea trăsăturilor în
extraversie și introversie.
După Eysenck:
• extravertul este sociabil, vorbăreț, săritor la nevoie, agrează
oamenii și compania lor; nu este totdeauna de încredere, se plictisește
repede, nu a grează lucrurile neinteresante sau care îi consumă timpul;
• introvertul – este tocmai opusul.
Nu se poate spune că unul este superior celuilalt; ei sunt numai diferiți.

Autoobservația și autoaprecierea sunt indisolubil legate.
Pacientul poate să -și observe și analizeze reacțiile locale și generale la
mijloacele terapeutice aplicate: durere intensă, limitarea amplitudinii de mișcare,
scăderea tonusului muscular etc. sau dim potrivă, scăderea acuzelor dureroase,
creșterea amplitudinii articulare, a tonusului muscular etc.
Rezultatele introspecției pot fi trecute în fișe și comparate apoi cu rezultatele
evaluărilor obiective, efectuate de psiholog sau kinetoterapeut.
Anamneză psihologică, după F. Antonelli, trebuie să încheie activitatea de
psihodiagnostic, ter apeutul având posibilitatea să clarifice unele aspecte neelucidate
de testele și chestionarele aplicate.
În afara datelor personale obișnuite, oferite de orice interviu anamnestic, se pot
recolta informații privind posibile dificultăți de adaptare la situa ția creată de boală,
spitalizare, colaborare cu echipa medicală, motivație în efectuarea programului
recuperator, relația cu familia, măsura în care se autoevaluează.
Prin contura rea personalit ății fiecărui pacient se poate individualiza planul de
recupera re.

Întrebări:
1.Ce tip de efort întâlnim în kinetoterapie?
2.Cum se determiniă indirect VO2 max?
3.Cum se evaluează temperamentul?
4.Ce încheie psihodiagnosticul?