1Coordonator științific: Prof.univ.dr. Marin Beșteliu Doctorand: Mihaela-Claudia Racu Balzacianismul în literatura română (rezumat) Lucrarea noastră… [620686]

1Coordonator științific: Prof.univ.dr. Marin Beșteliu
Doctorand: [anonimizat]-Claudia Racu

Balzacianismul în literatura română
(rezumat)

Lucrarea noastră este intitulată Balzacianismul în literatura română și este
structurată în șase capitole, însumând 240 de pagini. Alături de Le v Nikolaevici Tolstoi,
Marcel Proust, Gustave Flaubert sau André Gide, Honoré de Balz ac (1799-1850) este
unul din marii romancieri ai lumii care au influențat literat ura română. Influența sa a fost
atât de evidentă și fecundă, încât critica literară a găsit de cuviință că este operativ să
introducă în inventarul său conceptul de „balzacianism”, desemnând, pe d e o parte, ceea
ce este specific operei balzaciene, iar pe de altă par te, acea tendință a scriitorilor de a
prelua și cultiva teme, motive, tipologii de personaje, tehnici n arative etc., care definesc
și singularizează opera marelui scriitor francez. Astfel, al doilea capitol al lucrării se va
referi la Balzac ca teoretician al realismului modern, sub liniind faptul că este cel dintâi
care a teoretizat funcția referențială a detaliului concre t, ce era în acord cu lumea
contemporană a lui. Pentru scriitorul francez, care promovează im portanța detaliilor ce
par să nu spună prea multe la prima vedere, această caracte ristică va defini, de aici
înainte, specia literară cunoscută de obicei sub numele de roman realist . Apoi, în
următorul capitol al lucrării de față ne vom ocupa de o context ualizare a operei
balzaciene în cadrul literaturii europene și, implicit, franc eze, precum și stabilirea
principalelor coordonate literare care definesc romanele și nuvelele l ui Balzac.
Dacă în argument vom încerca să subliniem motivele pentru care am ales acea stă
temă și cauzele din care ni se pare un câmp literar demn de a fi explorat prin prisma
metodei comparatiste, în cel de-al doilea capitol al lucrării , intitulat Balzac, teoretician
al realismului modern , ne vom familiariza cu concepția sa despre roman. Manifestând o
încredere entuziastă în puterile nelimitate ale științei, Ba lzac își va concepe opera pe baza
comparației dintre umanitate și zoologie, dintre speciile soci ale și speciile animale.
Plecând de la analogia între sistemul naturii și sistemul soc ial, Balzac va găsi un model
pentru organizarea sistemului său romanesc. Împrumutând din științe le naturale

2procedeele de clasificare a speciilor, Comedia umană trebuia să reprezinte întreaga
diversitate de „specii sociale”, în strânsă dependență cu medi ile sociale care le-au
generat. Conceptul de „mediu” apare pentru prima dată la Balz ac cu sensul său sociologic
și reprezintă una dintre cele mai mari inovații pe care le- a introdus Balzac în roman.
Pentru Balzac, acest concept implică un raport de determinare , această condiționare
reciprocă, individul fiind influențat de sistemul social și influenț ându-l, la rândul lui,
printr-un mecanism de conexiune inversă.
Așadar, pentru a trasa imensa sa fizionomie a secolului și pent ru a descrie
principalele lui personaje, Balzac concepe un vast sistem romanesc, fondat pe unitatea
dintre gândire și compoziție. Din perspectiva naratologiei, desc rierea balzaciană,
explicativă și simbolică, este subordonată narațiunii și nu se înțelege decât în raport cu
narațiunea, iar romanul balzacian impune funcția diegetică a descr ierii, care tinde să
sublinieze dominarea narativului asupra descriptivului. Perspect iva narativă este în
general atributul naratorului, Balzac fixând canonul clasic a l naratorului omniscient, a
cărui omnisciență depășește posibilitățile cunoașterii unui oarecare personaj.
Tipul de narațiune cu narator omniscient, discurs non-focalizat sau cu focalizare
zero domină în mare majoritate romanele balzaciene. Fiind pre ocupat de clasificarea
speciilor sociale și a tipologiei acestei societăți, Bal zac a creat serii paradigmatice de
personaje aparente prin condiția lor socială. De aceea, există , în Comedia umană , tipul
bancherului, al burghezului îmbogățit prin afaceri și speculați i, al judecătorului, al
notarului sau avocatului, al aristocratului înțepenit în prejudicii le vechiului regim, apoi
tipologia ducesei, a marchizelor și „leilor“, care vor să tronez e mereu în centrul atenției, a
jurnaliștilor etc.
Ca teoretician al realismului modern, Balzac subliniază impor tanța prezentării
realității într-un mod veridic, dar, simultan, autentic, motiv pentru care trebuie să
contopească fapte analoage într-un singur tablou, în care generalul și particularul
concurează spre a da o reprezentare fidelă a realității, s pre a sintetiza și concretiza
umanitatea personajelor în tipuri reprezentative. Astfel, Bal zac este primul care a
teoretizat funcția referențială a detaliului concret, împrumuta tă din realitatea
contemporană. Din perspectiva teoriei receptării, se cuvine să subliniem că viziunea
balzaciană, veridică și autentică în același timp, marchează ruptura cu autenticitatea

3clasică, fondată pe conformitatea cu „opinia publicului”, cu un corpus de maxime și
judecăți care constituiau atât o viziune asupra lumii, cât și un sistem de va lori, inaugurând
o autenticitate modernă (ce definește realismul de tip balzacian), supusă conformită ții
realului, ce trebuie să asigure tranzitivitatea, lizibilita tea unui text literar în raport cu un
alt tip de public, contemporan cu Balzac.
Cel de-al treilea capitol al lucrării, intitulat Complexitatea operei balzaciene:
artă narativă, tipuri de personaje, rolul descrierilor , se concentrează pe complexitatea
operei balzaciene, explorând trei caracteristici ale ac esteia: arta narativă, tipurile de
personaje și rolul descrierilor. Ținând cont de faptul că maturita tea literară a lui Balzac
începe o dată cu volumele publicate între 1833 și 1835, printre car e se numără Le
médecin de campagne (1833), Eugénie Grandet (1833), Le Père Goriot (1834), Le lys
dans la valée (1835), ne vom referi, în general, la aceste lucrări, pe care le considerăm ca
fiind reprezentative pentru opera lui Balzac. În această pe rioadă, scriitorul francez a
conceput ideea unirii romanelor sale într-un tot unitar. Astfel, dup ă 1835, Balzac și-a
scris romanele ținând cont de faptul că acestea vor fi incluse în La comédie humaine , iar
o ediție de 17 volume cu acest titlu a apărut între 1842 și 1848. În introduc erea de la
această ediție, Balzac face referire la impactul teoriilor inovat oare ale oamenilor de știință
francezi Jean Baptiste Lamark (primul care popularizează ideea moștenirii caracterelor
dobândite: organismele se adaptează la mediu în cursul vieții si transmit caracteristicile
nou-dobândite la urmași) și Etienne Geoffroy Saint-Hilaire (nat uralist și zoolog francez,
care a stabilit principiul unității compoziției naturii ș i a apărat teoria evoluționistă a lui
Jean-Baptiste de Lamarck) despre evoluția speciilor animal e și extinde ideilor acestora la
caracterul și comportamentul uman, pe care le considera dete rminate de către mediu și
ereditate.
În Comedia umană , Balzac ne oferă un vast și viguros tablou critic al societăț ii
franceze sub Restaurație, sesizând cu o rară intuiție raportur ile social-economice
existente în cadrul capitalismului premonopolist, descompunerea a ristocrației,
parvenitismul și obsesia banului. De asemenea, autorul lui „Eugèni e Grandet” își
structurează „comedia umană”, titlu ce face trimitere la o pera lui Dante, în trei părți:
„studii analitice”, „studii filosofice” și „studii asupra conduit ei”, incluzând un set de
aproximativ 100 scrieri literare, dintre care cele mai cunoscut e sunt romanele: Les

4Chouans (1829), La Peau de chagrin (1831), Eugénie Grandet (1833), Le Père Goriot ,
(1835), Le Colonel Chabert (1835), Le Lys dans la vallée , (1836), Illusions perdues
(1837 – 1843), Splendeurs et misères des courtisanes (1838-1846). În viziunea lui Balzac,
specia umană cuprinde o serie de tipologii fundamentale, care s e regăsesc în diferite
situații și contexte, iar personajele sale nu sunt decât exemp le pentru teoria sa despre
tipologiile umane, care vizează, în special, tiparele comporta mentele corespunzătoare
societății franceze dintre anii 1789 și 1830, deși aceste tipuri de caracter au corespondent
în toate epocile istoriei. Acest țel a implicat un grad r idicat de realism istoric, prin urmare
Balzac este considerat fondatorul realismului istoric, dublat de anumite note specifice
curentului romantic ce a precedat realismul. Alții – Henri Eva ns în Louis Lambert et la
philosophie de Balzac – afirmă că la Balzac este prezent romantismul social.
Pictor de moravuri și caractere, unul dintre cei mai mari cre atori de trupuri vii,
bine individualizate, Balzac a excelat în descifrarea legătur ilor existente între fizionomia
spirituală a eroilor și mediul în care trăiesc aceștia. În opera lui Balzac, fantezia
romantică se îmbină cu forța observației realiste, cu exac titatea științifică a descrierilor și
a analizei psihologice. Rolul mediului și al eredității în dezvolt area caracterului uman,
lupta dintre aristocrația decăzută și arivismul celor îmbogă țiți pe căi neortodoxe, tema
societății burgheze degradate sub puterea mistificatoare a banului, motivul paternității,
descrierea peisajelor din natură, a arhitecturii ca și a portretelor sunt strâns legate de
desfășurarea firului epic, prin atenția sa neobosită asupra detaliilor (uneori accentuate,
alteori ușor exagerate) și prin portretele detaliate făcut e personajelor sale, creând tipologii
etern valabile precum „baba absolută“ (este chiar expresi a pe care personajul lui
G. Călinescu din Enigma Otiliei , Weissmann, o folosește pentru a o desemna pe Aglaia
Tulea: „baba absolută, fără cusur în rău), tipul arivistului, al avarului, al retardatului sau
femeia enigmatică etc. Aceste tipologii au făcut ca oper a lui Balzac să cunoască o
covârșitoare influență asupra evoluției romanului în general. Realis mul său și conceptul
de roman istoric panoramic au avut o influență enormă asupra unor scr iitori, cum ar fi
Emille Zola și Marcel Proust, care au creat și ei cicluri lungi de romane .
Începând cu cel de-al patrulea capitol al lucrării, ne vom ocup a propriu-zis de
influența lui Balzac în literatura română. Astfel, încă din pri ma jumătate a secolului al
XIX-lea și până astăzi, exemplul balzacian a suscitat un i nteres deosebit, determinând

5mai multe trepte de concordanță, de interferență și asimilare a Comediei umane .
Cunoașterea lucrărilor lui Balzac în versiune originală e atest ată de cărțile comandate de
librăriile ieșene sau cataloagele bibliografice din I ași și din București în 1833. În
saloanele literare ale anilor ‘40, principalul subiect de dis cuție îl reprezintă cărțile lui
Balzac.
De asemenea, în secolul al XIX-lea, la difuzarea operei lui Balzac contribuie doi
promotori culturali: Ion Heliade-Rădulescu și Mihail Kogălniceanu . Cunoașterea
romanului balzacian are urmări deosebite în literatura română, i ar asimilarea metodei de
creație a marelui prozator francez se face gradat, necesi tatea aplicării ei afirmându-se
teoretic din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. B.P. Hasdeu î n studiul Mișcarea
literelor în Eși (1863), compară nuvela Mușu Tachi Paspandachi de I.V.Adrian cu
romanul Slujbașii al lui Balzac.
Istoricul literar Charles Drouhet, unul dintre comparatiștii car e s-au ocupat în mod
deosebit de identificarea surselor franceze ale operei lui A lecsandri, a observat că
acuitatea critică a scriitorului moldovean se resimte și în p unctarea tipic realistă a
dihotomiei între cele două mari clase sociale (boierime și ț ărănime), subliniind că aceste
preluări de teme și motive au la bază evidentele asemănări între realitățile sociale ale
celor două țări. Sesizarea acestei antiteze este realizat ă în proză, în pur stil balzacian, prin
intermediul situării în lumea narativă a unui personaj principal. Tânărul Alecsis, alter-ego
al spiritului călător și erou al bucății romanești Dridri , revine în țară, păstrând proaspete
în minte amintirile din Occident, peisajul dezolant al prezentul ui acutizând singurătatea și
neintegrarea eroului. De asemenea, în Istoria unui galbân , în care îmbină tiparul teatral
cu satira socială, Alecsandri ne oferă un caleidoscop de medii sociale ce ne trimit cu
gândul la Balzac.
În aceeași epocă, concordanța cu opera balzaciană se va res imți în tipologie, în
fiziologii, grefându-se pe recent preluatele caractere clas ice ale lui La Bruyère. De
exemplu, în Fiziologia provincialului de C. Negruzzi este o expresie aprofundată a
fiziologiei de tip balzacian, iar în Prologul romanului Ciocoii vechi și noi de Nicolae
Filimon se schițează tipul parvenitului, după cum reiese din cap itolul dedicat influenței
lui Balzac în opera celor doi prozatori români. Arta tipologică balzaciană va avea ecouri

6și în schițarea unor portrete literare, cum ar fi portretele satirice ale lui Ion
Heliade-Rădulescu sau cele din nuvelistica lui B.P. Hasdeu.
Preluarea metodei balzaciene se observă în dezvoltarea roma nului românesc atât
în Tainele inimii (1850) de Mihail Kogălniceanu (operă analizată în subcapitolul Balzac
și epoca pașoptistă – Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri ș i Mihail Kogălniceanu ) , cât
și în Ciocoii vechi și noi… (1863) de Nicolae Filimon, de care ne vom ocupa în
subcapitolul al doilea, Ecouri ale balzacianismului în opera lui Nicolae Filimon . Așadar,
Ciocoii vechi și noi… reprezintă un eveniment important în evoluția prozei realiste
românești prin următoarele aspecte: asimilarea artei bal zaciene, care se face simțită în
înfruntarea dintre exponenții a două categorii sociale, importanța acordată contradicțiilor
sociale și politice, crearea de tipologii de personaje poziti ve și negative, portretele fizice,
care relevă trăsături de caracter, cadrul ce joacă rol în de finirea mentalității eroului și a
actelor sale, preocuparea de precizia topografică, dublată de atenția acordată
documentului de epocă și culoarea locală, reconstituită prin limb aj cu straturi lexicale
grecești și neogrecești.
În România, Comedia umană este tradusă din ce în ce mai mult începând cu
sfârșitul secolului al XIX-lea: Eugénie Grandet în 1896, Moș Goriot în 1909, Colonelul
Chabert în 1910, Gobseck în 1911, Căutarea absolutului în 1912 și O afacere tenebroasă
în 1913, având astfel un impact și mai puternic asupra realismul ui românesc. Relațiile
literaturii române cu opera balzaciană se consolidează în per ioada interbelică.
Romancierii români experimentează tehnici narative multiple ale romanului modern (sub
influența lui Marcel Proust și cea a lui André Gide sau Jame s Joyce), în același timp însă
se manifestă și tendințe de revenire la modelele tradiționale, precum cel balzacian.
Cel de-al treilea subcapitol, așa cum spune și titlul – Elemente de balzacianism la
Ioan Slavici și la Duiliu Zamfirescu – îi are în centrul atenției pe Ioan Slavici și Duiliu
Zamfirescu. Direcția realismului social este deschisă de Sl avici și urmată de scriitorii
ardeleni precum Ion Agârbiceanu sau Titus Popovici. Slavici se îndreaptă spre o
literatură care să înfățișeze lumea reală cu autenticitat e și sinceritate, dar literatura nu este
o copie a realității, ci o transfigurare subiectiv-artis tică a realității obiective.
Transfigurarea realității presupune menținerea în cadrul realită ții și orice îndepărtare de la
aceasta este dăunătoare operei literare.

7Observând cu atenție universul uman, scriitorul Ioan Slavici extr age judecăți
morale și îi califică pe oameni în funcție de normele etice ale colectivității. Majoritatea
comentatorilor lui Slavici, printre care primul a fost Titu Ma iorescu, îl consideră pe
autorul Morii cu noroc un scriitor realist. Atât din Moara cu noroc , cât și din Mara , se
poate observa că eroii lui, recrutați din straturile populare sau din rândul burgheziei rurale
ardelene, sunt oameni ambițioși, harnici, întreprinzători, plini de vigoare, de sănătate.
Dumitru Micu observă, în studiul Un Balzac al satului ardelean , că, deși din punctul de
vedere al caracterului eroii lui Slavici diferă de personajele altor scriitori de seamă din
aceeași perioadă, scopurile urmărite de scriitori sunt acel eași. De pildă, dacă Tănase
Scatiu parvine prin specularea slăbiciunilor și declinului boier ului Dinu Murguleț,
personajele lui Slavici obțin avuția prin munca perseverentă, ut ilizând chiar și violența,
dar nu pe căi ocolite, ci într-un mod direct, realist. În realizar ea personajului Mara se
întâlnesc două perspective: cea realistă, care se material izează în surprinderea cu
exactitate a acțiunilor și psihologiei personajului, și cea cl asică, regăsibilă în echilibrul
compozițional, ce caracterizează în permanență viziunea lui Slavici.
În ceea ce privește Ciclul Comăneștenilor , alcătuit din cele cinci romane ( Viața
la țară , 1898, În război , 1902, Tănase Scatiu , 1907, Îndreptări , 1908, Anna sau Ceea ce
nu se poate , 1911), se poate spune că, dincolo de inegalitățile sale și de tez ismul
reperabil, este o construcție epică impresionantă care poate sta alături, cu certitudine, de
romanele lui Balzac sau Zola. Mai ales că îmbrățișează a celași amestec de scientism și
idealism, specific lui Zola, cu limitele întrevăzute aici, d ar și cu merite excepționale în
observația socială și caracterologie, care își au rădăcini le îndepărtate în Balzac. Pentru
G. Călinescu, Duiliu Zamfirescu rămâne un mare romancier, care nu poate fi redus la
postura de precursor al prozei românești din prima parte a secolului a l XX-lea.
Cel de-al patrulea subcapitol, Realism de tip balzacian la Liviu Rebreanu , are în
vedere principalele influențe balzaciene din romanul Ion de Liviu Rebreanu. Considerat
de Eugen Lovinescu cea mai puternică creație obiectivă a lite raturii române, primul
roman publicat de Liviu Rebreanu în 1920 deschide seria marilor rom ane din literatura
română interbelică. Este un roman de tip obiectiv, în care domină impersonalitatea
naratorului omniscient, cel ce întreține „iluzia realității” ( viziunea realistă) prin utilizarea
narațiunii la persoana a III-a, cu focalizare zero, atitudinea detașată în descriere și

8verosimilul întâmplărilor. Concepția realistă despre roman a lui Liviu Rebreanu
(scriitorul vede în Balzac unul din modele sale literare) îmbină elemente ale scriiturii de
tip balzacian (atât la nivelul creării de personaje și al descrierii, cu accent pe rolul
semnificativ pe care planul social îl joacă în evoluția person ajelor), cu elemente de
psihologie socială și a mulțimilor , la care se adaugă și influențele de t ip naturalist.
Cel de-al cincilea subcapitol al lucrării noastre, G. Călinescu și resuscitarea
interesului pentru formula romanului balzacian , este dedicat lui G. Călinescu, un partizan
al lui Balzac atât pe tărâm teoretic, cât și în opera literară. Într-o serie de articole (precum
cel intitulat Câteva cuvinte despre roman ), G. Călinescu pune în lumină trăsăturile
general-umane ale operei balzaciene, care trebuie să tra nspară din orice roman ce-și
îndeplinește funcția de cunoaștere. Se formulează clasicitatea tipologiei și construcției
balzaciene. Romanul Enigma Otiliei (1938) are valoare estetică certă prin complexitatea
metodei narative, predominantă fiind cea balzaciană: crearea de frescă socială
bucureșteană de la începutul secolului al XX-lea, temele balza ciene (tema moștenirii,
tema paternității, tema căsătoriei), tipologia clasică ( tipul parvenitului, al avarului, al
„babei absolute”), descrierea atentă a cadrului, arta detaliul ui etc. Construit în spirit clasic
balzacian și cu o viziune realistă, romanul Enigma Otiliei asimilează elemente ale
romanului modern: introspecția, luciditatea și precizia analizei psihologice. Interesul
pentru elementele contradictorii, tulburătoare și derutante (rela ția dintre Otilia și
Pascalopol), pentru degradări psihice (alienarea, senilitatea , dedublarea conștiinței în
cazul lui Simion Tulea), studiul consecințelor eredității (Titi) fac parte din elementele
care încadrează discursul epic în sfera modernismului. Un alt element semnificativ este
faptul că romanul se încheie simetric (simetria fiind un elem ent clasicizant), revenind la
imaginea de la început: casa lui Moș Costache care apare ș i mai dezolantă, iar Felix
reînvie în memorie cuvintele acestuia „Aici nu stă nimeni”. Enigma Otiliei este un roman
fundamental al literaturii române, o sinteză a clasicismului re alist de tip balzacian, cu
elemente romantice și moderne, o creație originală, după cum însuș i G. Călinescu afirma
în 1932: „trebuie să fim cât mai originali, și ceea ce confe ră originalitate unui roman nu
este metoda, ci realismul fundamental…”.
Pe de altă parte, pentru a avea un tablou complet al influențe i balzaciene în
literatura noastră, trebuie să amintim și o serie de scrie ri ale lui Mihail Sadoveanu care

9motivează influența balzaciană prin tipologie și atmosferă, cum sunt romanul Locul unde
nu s-a întâmplat nimic (1933) sau nuvela Faceri de bine (1906), la care se adaugă
aspirația de a construi o nouă „comedie umană” la Cezar Petres cu, scriitorul
propunându-și un amplu proiect literar, ciclic, format din „ 15-20 romane ale epocii, de
investigație orizontală în realitățile și în procesele soc iale, altele de investigație verticală
în realitățile și procesele psihologice ale individului”, cum m ărturisea el însuși. Scriitorul
își intitulează proiectul literar Cronica veacului al XX-lea , titlurile ciclurilor
îndepărtându-se foarte puțin de modelul lui Balzac: Război și pace corespunde Scenelor
din viața militară ; Târgurile unde se moare corespunde Scenelor din viața de provincie ;
Capitala care ucide corespunde Scenelor din viața pariziană etc. Scriitorul a căutat să
sondeze cele mai variate straturi ale societății românești din prima jumătate a secolului al
XX-lea, prezentând monografic sau în cicluri de viață moravuri și tipuri umane,
surprinzând fresca social-politică (problema intelectualului, problema agrară, prefacerile
social-politice ale României după primul război mondial, drama personală a omului
chinuit și singur, lumea afaceriștilor lipsiți de scrupule) e tc. Pe de altă parte, Ovid.
S. Crohmălniceanu observa în Literatura română între cele două războaie mondiale
influența balzaciană și în opere de după 1944, cum sunt Bietul Ioanide (1955) și Scrinul
negru (1960) de G. Călinescu sau Sfârșit de veac în București (1944) de Ion Marin
Sadoveanu.
În ultimul subcapitol al acestei părți a lucrării, Influențe balzaciene în romanele
lui Marin Preda și ale lui Petru Dumitriu , vom analiza posibilele influențe balzaciene la
Marin Preda și Petru Dumitriu. Marin Preda, ca și Balzac sa u realiștii ruși Turgheniev,
Tolstoi, Cehov, fixează în tablouri realiste, uneori triste și ușor apăsătoare, aspecte ale
vieții și neîmplinirii. Autorul Moromeților evocă adesea destrămarea sufletească lentă,
dar sigură, și, cu toate că descrie mai ales drame, tonul lini știt înscrie în ordinea
obișnuitului faptele narate, destrămarea vechii lumi patriar hale fiind inevitabilă. Din
perspectiva tipologiei personajelor, Moromete, ca și Moș Gori ot, este disprețuit de
propriii copii, și, cu toate că Ilie Moromete are o caracter izare și o evoluție complexă,
ambele personaje reprezintă aceeași tipologie umană, fieca re este un pater familias , fiind
atât nucleul acțiunii romanului și al familiei prezentate în r oman, cât și personajul în jurul

10 căruia se coagulează relațiile dintre personaje, precum și r amificațiile epice ale
romanului.
De asemenea, lectura scrierilor lui Petru Dumitriu confirmă extraordinara
capacitate de construcție epică a acestui scriitor neorea list, care „poate fi considerat un
Balzac al literaturii romane”. Petru Dumitriu s-a remarc at atât prin texte mai puțin
cunoscute, precum romanul Proprietatea și posesiunea , dar și prin celebra trilogie
Cronică de familie (1957). Cele aproximativ 2000 de pagini ale Cronicii de familie
impresionează prin linia sigură a construcției epice, la car e se adaugă precizia și
expresivitatea portretelor și modul succint de explicare a relațiilor dintre oameni. În
tradiția realismului balzacian, totul este evidențiat energic, până la caricatură. Observăm,
de asemenea, vastitatea construcției epice: naratorul face i storia unei familii boierești,
Cozianu, pe parcursul a aproape o sută de ani. Remarcabil este și fap tul că Petru Dumitriu
a început să scrie romanul la 26 de ani și l-a terminat la vârsta de 32 de ani.
În concluzie, se poate spune că opera lui Balzac este pr ezentă în toate stadiile de
evoluție a prozei românești, rămânând un stimulent al creației originale în domeniul
romanului și al consolidării genului epic și contribuind la înscrier ea valorilor acestei
specii pe traiectoria literaturii universale.