1.5.CARACTERISTICILE GENERALE ȘI SPECIFIC LA PERSOANEL VÂRSTNICE 1.6. ETAPELE BĂTRÂNEȚII 1.7.PROBLEMELE VÂRSTNICILOR 1.8.AFECȚIUNILE BĂTRÂNEȚII… [304698]

INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 ÎMBĂTRÂNIREA

1.1.ÎMBĂTRÂNIREA DEMOGRAFICĂ

1.2.PERIOADA VÂRSTEI A TREIA

1.3.PSIHOLOGIA VÂRSTEI A TREIA

1.4.MODIFICĂRI PSIHOLOGICE

1.5.CARACTERISTICILE GENERALE ȘI SPECIFIC LA PERSOANEL VÂRSTNICE

1.6. ETAPELE BĂTRÂNEȚII

1.7.PROBLEMELE VÂRSTNICILOR

1.8.AFECȚIUNILE BĂTRÂNEȚII

1.9.MODIFICĂRI PSIHICE ȘI FIZICE CARACTERISTICE BĂTRÂNEȚII

1.10. FRAGILITATEA PSIHICĂ ȘI FIZICĂ

1.11.NEVOILE VÂRSTEI A TREIA

1.12.AFECTIVITATEA ȘI STRESUL CREATE DE BOLILE CRONICE

CAP.2. METODE ȘI SUPORT PENTRU O VIAȚĂ ACTIVĂ ȘI INDEPENDENTĂ

2.1. MODALITĂȚI DE COMBATERE A IZOLĂRII

2.2. INFORMAREA ASUPRA PROGRAMELOR ȘI REȚELELOR DE SERVICII PENTRU VÂRSTNIC

2.3. MODALITĂȚI DE SUPORT

2.4. SOCIALIZAREA VÂRSTNICILOR (ÎNTÂLNIRI SĂPTĂMÂNALE)

2.5. SUPORTUL ȘI IMPLICAREA FAMILIEI

2.6.METODE DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A STĂRII DE SĂNĂTATE ȘI VIAȚĂ ACTIVĂ

2.7. MIȘCAREA CA VTERAPIE

2.8. [anonimizat] O ALTERNATIVĂ ÎMPOTRIVA SINGURĂTĂȚII

2.9.OBIECTIVELE CENTRELOR DE ZI

2.10.PREVENIREA IZOLĂRII ȘI MENȚINEREA INDEPENDENȚEI

2.11. CONSILIEREA FAMILIEI ȘI A PERSOANEI VÂRSTNICE

CAP. 3 ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII VIEȚII ȘI A STĂRII PSIHOMOTORII PRIN ACTIVITĂȚI

3.1. RECUPERAREA NEUROMOTORIE ȘI MENȚINEREA UNEI VIEȚI ACTIVE

3.2. ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII VIEȚII PRIN DIVERSE ACTIVITĂȚI ȘI TERAPII: DANSUL, MIȘCAREA, TERAPII ALTERNATIVE PRIN ACTIVITĂȚI REACREATIVE

3.3. ATRIBUȚIILE ȘI CALITĂȚILE ASWISTENTULUI SOCIAL ÎN ÎNGRIJIREA PERSOANELOR VÂRSTNICE

3.4. ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ A VÂRSTNICULUI

3.5. LEGISLAȚIE

CAP. 4 CERCETARE-ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII VIEȚII PERSOANELOR AFLATE LA VÂRSTA A [anonimizat]- CARE OFERĂ ACTIVITĂȚI DE SOCIALIZARE

4.1.OBIECTIVELE LUCRĂRII DE CERCETARE

4.2. PETRECEREA TIMPULUI LIBER

4.3. [anonimizat], COMBATEREA IZOLĂRII ȘI SINGURĂTĂȚII PRIN ÎMBUNĂTĂȚIREA STĂRII PSIHICE

4.4. METODOLOGIA CERCETĂRII

4.5. CERCETAREA CALITATIVĂ

4.6. [anonimizat] o temă de actualitate peste tot în lume. Se caută cu nesaț strategii de creștere a [anonimizat] a îmbătrânirii, toată lumea își dorește cu ardoare elixirul fericirii și al vieții fără de moarte.

Toate aceste lucruri au ca determinant faptul că îmbătrânirea populației s-a accelerat, [anonimizat], iar sistemul social reușește cu dificultate să facă față acestor probleme. [anonimizat] a unei însemnate părți a [anonimizat], o intervenție consistentă din partea statului.

[anonimizat]-un stadiu incipient și se manifestă timid față de nevoile existente; [anonimizat]. Un domeniu foarte important de luat în considerare îl reprezintă protecția persoanelor vârstnice în ceea ce privește combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale.

[anonimizat], [anonimizat], asupra problematicii sociale românești, ci doar despre concepții sectoriale autonome, centrate pe educație, sănătate, asigurări sociale etc. Structurile de organizare și schemele de finanțare ale sectorului social din România, nu sunt proiectate și, deci, nici gestionate în funcție de potențialul complementarității lor în cadrul sistemului național care, cel puțin virtual, ar trebui să funcționeze după o logică intrinsecă, multiplu articulată și armonizată prospectiv cu natura și volumul nevoilor recunoscute social. Atât schemele de finanțare cât și rețelele de servicii sociale existente s-au dezvoltat autonom, pe baza unui spirit de imitație mai mult sau mai puțin inspirat, în funcție de urgențele conjuncturii sociale imediate, având în vedere, cel mult, previziuni sectoriale pe termen mediu.

Majoritatea populației vâstnice din România nu dispune de resurse financiare suficiente pentru o viață decentă și deci calitatea vieții acestei categorii de populație este compromisă. Cheltuielile pentru intreținerea locuinței, plata alimentelor și a serviciilor de sănătate sunt covârșitoare, încât preocupările pentru participarea la viața socială și culturală rămân reziduale, iar un sprijin real și consistent din partea statului nu există.

CAPITOLUL 1 ÎMBĂTRÂNIREA

1.1.ÎMBĂTRÂNIREA DEMOGRAFICĂ

Un aspect important al epocii noastre este creșterea procentului de persoane vârstnice în structura populației, în aproape întreaga Europă, mai ales în țările vestice, fenomen cunoscut ca îmbătrânire a populației Îmbătrânirea populației se datorează atât scăderii fertilității și a natalității, cât și scăderii mortalității la toate vârstele și îndeosebi la copii și adulți tineri. Acest fenomen demografic se manifestă pregnant în ultimele decenii în toate țările avansate. Combaterea eficientă a unor boli cu mortalitate ridicată (infectocontagioase, materno-infantile) a redus la minimum mortalitatea prematură.

În condițiile îmbătrânirii populației, se modifică raportul dintre populația activă și cea pasivă, determinând o creștere a dependenților, pe seama celor activi profesional, creându-se astfel probleme dificile de ordin medical și socio-economic, pentru familie și societate. Îmbolnăvirile la vârstnici au incidență mare și sunt cu tendința de cronicizare.

Creșterea ponderii virsticilor în structura populației a necesitat o creștere a atenției acordate problemelor pe care le ridică această. Predominanța bolilor cronice și degenerative a “declanșat’ cercetări pentru aflarea a noi forme de asistență medico-socială și de profilaxie a bătrâneții. Cercetările actuale și eforturile concrete în plan practic au ca obiectiv obținerea unei încetiniri a procesului de senescență, evitarea condițiilor de deficiență ale organismului și recuperarea vârstnicilor cronici pentru viața socială și familială. Îmbătrânirea poate fi puțin influențată prin acțiune atât asupra mediului, cât și a organismului. Astăzi, se crede că, geronto-profilaxia și terapia bătrâneții consta într-o profilaxie și terapie socială.

Datorită creșterii nivelului de trăi, a revoluței medicale, a igienei preventive și a vieții active mai complexe, durata vieții active a crescut în unele țări. Bătrânețea a devenit astfel o vârstă mai activă și mai angajată social decât în urmă cu 50-60 de ani.

„Impactul bugetar al îmbătrânirii populației reprezintă un motiv de îngrijorare pentru13 state membre UE, printre care și România, decalajele fiind de peste 6% din PIB, potrivit unui studiu prezentat de Bruxelles.

Diferența dintre nivelul sustenabil al finanțelor publice și cel actual depășește 6% din produsul intern brut (PIB) în Cehia, Cipru, Irlanda, Grecia, Spania, Letonia, Lituania, Malta, Olanda, România, Slovenia Slovacia și Marea Britanie, depășind astfel 12% din PIB în Irlanda, Grecia, Spania, Slovenia și Marea Britanie.

Diminuarea decalajelor impune atât programe ambițioase de consolidare, cât și reforme profunde de protecție social”.

„Posibilă continuare a efectelor crizei asupra bugetului și creșterii economice pe termen lung reprezintă îngrijorări serioase pentru țările care se confruntă cu aceste riscuri, în special Irlanda, Grecia, Letonia, Spania și Marea Britanie, pentru care evitarea unei creșteri foarte rapide a îndatorării reprezintă deja o provocare pe termen mediu. Măsurile discreționare și stimulentele fiscale integrate au permis amortizarea declinului activității economice și au contribuit la ameliorarea înregistrată în ultima perioadă, însă au afectat și conturile guvernamentale.

Conform statisticilor, România se număra printre statele europene cu cel mai înalt grad de risc din punct de vedere al îmbătrânirii populației".

„La începutul anului 2005, populația României a fost de 21.658.500 locuitori, din care 10.561.700 bărbați (48,8%) și 11.096.800 femei (51,2%). Din 1.000 de persoane adulte, 211 aveau peste 65 de ani, față de 166, cât se înregistra în 1992. Îmbătrânirea demografică este mai vizibilă în mediul rural, unde aproape 19% din populația rurală a depășit vârsta de 65 de ani și peste, în totalul populației feminine rurale ponderea femeilor de vârsta a treia fiind de 21,7%. Și dacă categoria "vârstnică"a înregistrat în acest an 14,7%, față de 11,0% în 1992, un fapt și mai îngrijorător îl constituie reducerea populației tinere de 0-14 ani, de la 22,7%, în 1992, la 15,9% în 2005. De asemenea, comparativ cu același an, când erau de două ori mai multe persoane în vârstă de 15-64 ani decât persoane tinere și vârstnice la un loc, anul acesta raportul s-a mărit la 2,3 ori. Îmbătrânirea demografică este determinată în principal de scăderea natalității și de creșterea mortalității”.

Dacă în 1990, numărul persoanelor cu vârsta peste 65 de ani era de 2.413.623, în 2010, acesta a crescut la 3.194.874: cu aproape 800.000 de bătrâni mai mult în zece ani, se arăta într-un comunicat de presă al Comunității Sant'Egidio București.

De asemenea, „speranța de viață în România a crescut la 68,55 ani pentru bărbați și la 75,51 de ani în cazul femeilor.

România, că țara europeană, trebuie să gândească noi strategii pentru a reda demnitatea vieții bătrânilor.”

Îmbătrânirea populației a devenit, în ultimii ani, un subiect important aflat pe agenda dezbaterilor factorilor de decizie din toate țările Europei. Creșterea numărului de bătrâni necesită elaborarea de noi strategii privind politica socială, atât la nivelul Uniunii Europene, cât și în strategia fiecărui stat de pe continent.

„La propunerea Ministerului Sănătății și a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Guvernul roman a decis să investească 200.000.000 lei pentru înființarea unei rețele de cămine pentru bătrâni.

Specialiștii din domeniu susțin că ar trebui să se aloce fonduri pentru alte servicii precum asistentă la domiciliu sau în îngrijirea post-spitalizare a bolnavilor în vârstă.”

Bolile aparatului circulator și tumorile reprezintă principalele cauze de deces în cazul populație vârstnice.

„În 2007 au fost 258.900 decese, cu 7.685 mai puține decât în 2006, rata mortalității ajungând la 11,9%. Chiar dacă în ultimii doi ani numărul deceselor a scăzut ușor, aceasta componentă a reducerii populației este încă destul de ridicată. Principalele cauze le constituie bolile aparatului circulator și tumorile. Din totalul deceselor înregistrate în 2007, 78,5% au avut astfel de cauze. S-a ajuns la o situație alarmantă, întrucât în țările dezvoltate ele nu depășesc 30-40%, în timp ce la noi reprezintă două treimi din ansamblul deceselor. Specialiștii spun că e important să continuăm reducerea mortalității, dar atrag atenția asupra faptului că pe termen scurt o astfel de scădere nu va putea să redreseze substanțial reducerea declinului demografic.”

1.2.PERIOADA VÂRSTEI A TREIA

Încă din antichitate au apărut observații pertinente privind bătrâneațea, observații ce au influențat concepțiile și punctele de vedere ale Renașterii și ale gândirii moderne.

Considerate ca vârste fragile, de involuție, etapele de după 65 de ani pun mai multe probleme clinice decât celelalte vârste. Observațiile comune consideră bătrânețea ca vârstă a înțelepciunii, cu tendințe de împăcare cu lumea și de detașare de viață.

Problemele bătrâneții sunt studiate de numeroase științe: medicină, psihologie, sociologie, demografie etc. În limba greacă cuvântul bătrân se traduce prin termenul geron. De aici provin termeni ca gerontologie sau geriatrie.

„Gerontrologia și geriatria sunt discipline științifice și medicale, care se ocupă de aspectele legate de sănătate și boală la bătrânețe, precum și de procesul normal de îmbătrânire. Gerontologia studiază în special schimbările care au loc între perioada de maturitate și moarte și factorii care influențează aceste schimbări. Cercetările au în vedere efectele sociale și economice ale îmbătrânirii populației și aspectele fiziologice și psihologice ale îmbătrânirii, pentru a face descoperiri legate de procesul de îmbătrânire și a încerca minimalizarea invalidităților determinate de aceasta. Geriatria se ocupă de prevenirea și tratamentul bolilor despre care se presupunea în trecut că sunt inevitabil asociate cu îmbătrânirea.

1.3.PSIHOLOGIA VÂRSTEI A TREIA

„Îmbătrânirea este ansamblul proceselor pe care le suferă un organism după faza sa de dezvoltare. Ea nu este sinonimă cu bătrânețea, care este acea stare ce caracterizează o grupă de vârsta particulară, cea a persoanelor de peste 60 de ani.”

Marii cercetători ai secolului XX, precum Charcot, au contribuit enorm la răspândirea unei imagini negative a îmbătrânirii. Totuși, îmbătrânirea poate fi o sursă de multiple oportunități. Se cuvine să se facă o distincție clară între îmbătrânirea normală și îmbătrânirea patologică. Înțelegerea proceselor îmbătrânirii, poate face din bătrânețe un moment fericit al vieții și poate da timpului calitate.

„O bătrânețe reușită este legată de reunirea a 3 categorii de condiții. Prima condiție este slabă probabilitate de manifestare a bolilor, în special a celor care antrenează pierderea autonomiei. A doua condiție este menținerea unui înalt nivel funcțional pe planurile cognitiv și afectiv (bătrânețea optimă). A treia condiție este păstrarea unui angajament social și a unei stări de bine subiective. Aceste 3 tipuri sunt reunite în proporții variabile, după cum persoanele au suferit influențe diferite în cursul vieții.”

„Gerontologia studiază toate modificările morfologice, fiziologice, psihologice și sociale provocate de acțiunea timpului asupra organismului, independent de orice fenomen patologic.

Geriatria reprezintă aspectul terapeutic al gerontologiei, studiind mijloacele de luptă Împotriva efectelor îmbătrânirii.

Psihologia îmbătrânirii studiază senescența (îmbătrânirea normală) și senilitatea (îmbătrânirea patologică).”

1.4.MODIFICĂRI PSIHOLOGICE

Pe lângă un declin general al capacităților funcționale și al adaptabilității, odată cu îmbătrânirea, afecțiunile degenerative cronice devin frecvente. Abordarea medicală este mai dificilă datorită prezenței mai multor tulburări, a creșterii sensibilității la efectele secundare ale tratamentului și prin frecvența problemelor psihiatrice și sociale. Deficientele senzoriale și motorii, aproape omniprezente, se referă în special la dificultăți de vedere, ale auzului, ale mersului și ale vorbirii. Treptat, se constată o înmulțire a bolilor, modificări în aspectul fizic, apariția și înmulțirea ridurilor. Cercetările au arătat că, capacitățile fizice încep să scadă după 40 de ani.

1.5.CARACTERISTICILE GENERALE ȘI SPECIFIC LA PERSOANEL VÂRSTNICE

Specifice îmbătrânirii sunt modificările morfologice importante: scăderea numărului de celule parenchimatoase (în fiecare zi, scoarța cerebrală pierde în mod ireversibil zeci de mii de neuroni), atrofia organelor interne, înmulțirea țesutului conjunctiv (scleroza). Scleroza vaselor (ateroscleroza) scade aportul de oxigen și de substanțe nutritive la nivelul țesuturilor și organelor, afectând funcționarea acestora.

Modificările fiziologice constau în scăderea capacității funcționale a ficatului, rinichilor, inimii, organelor de simț și a glandelor endocrine. Homeostazia organismului (coordonarea și reglarea sa) este alterată. Alterările biochimice sunt prezente, activitatea enzimelor este perturbată, biosinteza proteinelor specifice este alterată cantitativ și calitativ. Apare excesul de țesut adipos, cu infiltrare grăsoasă a unor organe vitale (inima).

Organele hematopoietice (măduva osoasă, splină, ganglionii limfatici) se atrofiază, oasele suferă procese de atrofie (osteoporoza), demineralizare sau osteoscleroza, care dau deformări osoase și fragilizează oasele. Articulațiile suferă modificări de tipul artrozelor și spondilozelor. Mușchii suferă și ei modificări trofice și degenerative, infiltrații grase, urmate de pierderi ale masei musculare.

Pielea traduce vizibil și fidel trecerea timpului, ea devine uscată și zbârcită, își pierde elasticitatea și se acoperă cu pete pigmentare. Apare căderea (alopecie) și albirea părului.

La vârsta de 20 de ani, inima are un randament maxim, la 50 de ani acesta scade la 85%, iar între 65-75 de ani randamentul ei scade la 65-70%, datorită în principal rigidității crescute a miocardului. Mult mai dramatic scade însă capacitatea pulmonară după 45-50 de ani, ajungând uneori până la 20-30% din capacitatea maximă, mai ales la fumători.

Cele mai grave urmări ale aterosclerozei se manifestă asupra arterelor inimii (coronare) și ale creierului (cerebrale). Scăderea numărului de neuroni, la o anumită vârstă determină simptome caracteristice îmbătrânirii, de la pierderea memoriei și tulburări ale ideației, până la ramolismentul cerebral și demență senila. Menținerea unui creier activ, dă acestuia șanse de a se menține valid până la vârste înaintate.

„Debitul renal se reduce între 30 și 80 de ani cu 50%, iar metabolismul bazal cu 15%. Glandele sexuale, tiroida și suprarenalele sunt vizate în special în procesul îmbătrânirii. Declinul vederii începe în jurul vârstei de 40 de ani, cristalinul se acomodează mai greu, scleroza sa da cataractă, iar tulburările dinamicii umorilor oculare pot determina apariția glaucomului. Hipoacuzia la bătrâni se datorează sclerozei urechii interne și atrofiei centrilor acustici din scoarța cerebrală.

Forța musculară scade progresiv, la 60 de ani omul mai are 1/2 din forța pe care o avea la 25 de ani. Mecanismele de apărare ale organismului suferă importante modificări: scad funcțiile imunologice și se accentuează manifestările bolilor autoimmune (eczema, astmul bronșic).

Modificările de vârstă ale organelor nu se produc sincron. Gerontologii sunt unanimi de părere că îmbătrânirea nu depinde în exclusivitate de timp, ci și de acțiunea unor factori externi și de răspunsurile organismului la aceștia. Ereditatea și stilul de viața sunt factori importanți în procesul de îmbătrânire. Viteza de cicatrizare a unei răni, reprezintă un proces biologic care reflectă destul de fidel vârsta morfo-funcțională a organismului.”

„Greutatea creierului uman descrește între 5% între 30 și 70 de ani, cu 10% până la 80 de ani și cu 20% până la vârsta de 90 de ani. Există o anumită pierdere de celule nervoase, dar aceasta este minoră și selectiva, mai important este însă declinul calitativ al proceselor nervoase. Plăcile șenile cresc odată cu vârsta ca număr, iar leziunile ischemice sunt prezente în creier la 1/2 dintre oamenii de peste 65 de ani. Funcțiile intelectuale măsurate cu testele de inteligență standard scad începând de la mijlocul vieții, dar există o importanță variație individuală.

Deteriorarea memoriei de scurtă durată este o caracteristică evidentă a îmbătrânirii. Achizițiile cognitive sunt reduse, dar compensează prin marea experiență de viață. Lentoarea este de asemeni prezentă, ca și deficitele motorii, cu origine mai degrabă centrală, decât periferică. Vârstnicii prezintă alterări importante ale personalității și atitudinilor, o precauție excesivă, rigiditate și degajare de lumea exterioară.”

1.6. ETAPELE BĂTRÂNEȚII

„Vârsta psihologică se referă la componentele mentale pe care persoana le poate mobiliza ca răspuns la schimbarea mediului. Ea include capacitățile menzice (memoria), capacitățile intelectuale (inteligența) și motivațiile de a întreprinde. O bună menținere a acestor activități permite o mai mare stimă de sine și conservarea unui nivel înalt de autonomie și control.”

Percepția reprezintă mecanismele fiziologice și psihologice cu rol de preluare a informațiilor din mediu sau organism și de prelucrare a acestora. Percepția este polisenzorială. Îmbătrânirea vizează mai ales 3 modalități senzoriale: echilibrul, auzul și vederea, cu consecințe grave atât la nivel psihologic, cât și social.

„Cattell (1963, conform Fontaine Roger, 2008) a stabilit existența a două inteligențe, una fluidă (care scade odată cu vârsta) și alta cristalizată (care rămâne stabilă sau chiar se îmbunătățește odată cu vârsta). J.Piaget (conform Fontaine Roger, 2008) atribuia un rol fundamental activității persoanei, în elaborarea și menținerea structurii sale intelectuale. Numeroși specialiști au subliniat faptul că un număr important de persoane vârstnice funcționează în mod suboptim. Îngustarea socială a universului lor îi antrenează adesea către o subutilizare a propriei inteligente. Th.Ribot (conform Fontaine Roger, 2008) a definit involuția ca negativul evoluției, individul pierde întâi ceea ce a achiziționat cel mai recent. ”

„Plângerea mnezică” este frecventă la persoane vârstnice și se pare că este corelată cu unele trăsături de personalitate și cu o stare depresivă. Memoria umană se deosebește de memoria artificială prin faptul că structura mnezica se modifica continuu, în funcție de vârstă și de experiența individului, fiind în permanentă construcție, iar amintirea este o elaborare mentală instabilă. Memoria este failibilă, fapt dovedit de uitare.

„Personalitatea este felul unei persoane de a gândi, de a se simți, de a acționa sau de a reacționa în situații cotidiene. Unele aspecte care țin de personalitate sunt extreme de stabile (temperamentul), altele se pot transforma (caracterul), dar totul depinde de context și de istoria persoanei. C.G.Jung (conform Fontaine Roger, 2008) considera că manifestarea tendinței spre introvertire este o caracteristică a îmbătrânirii. În raport cu faptele istorice, persoanele în vârstă devin din ce în ce mai autonome, îmbătrânirea apărând ca un proces de individualizare și de personalizare. O persoană vârstnică este mai puțin receptivă, mai puțin curioasă, are loc o scădere a instinctualității, iar “trecutul” său poate constitui o povară. Procesul îmbătrânirii poate atrage și o accentuare a emotivității, astenie, anxietate. Hiporeactivitatea poate dă aparența de apatie și blazare. Reveria și introspecția sunt des apelate.”

1.7.PROBLEMELE VÂRSTNICILOR

Teama de moarte care apare la bătrâni, poate duce la o exacerbare a sentimentului religios. Pot apărea și alte temeri; de singurătate, de sărăcie, de neputințe, etc. Cea mai sever resimțită este însă teama de a-și sfârși zilele într-un azil de bătrâni.

„Cel mai bun predictor al unei bătrâneți optime în plan cognitiv se dovedește a fi nivelul studiilor. Al doilea predictor este capacitatea de expirație pulmonară, care este a definit involuția ca negativul evoluției, individul pierde întâi ceea ce a achiziționat cel mai recent. Al treilea predictor este creșterea activităților fizice obositoare (fără exces) în casă și în jurul ei. Ultimul predictor este un factor de personalitate (percepția propriei eficacități sau încrederea în sine) necesar pentru menținerea intelectului la un nivel înalt.”

Evoluția și progresul omenirii sînt strâns legate de dezvoltarea formelor de colectivitate umană; dintre acestea, familia reprezintă una dintre verigile cele mai importante și mai stabile. Familia este celula de bază a societății, iar caracteristicile ei sînt în strînsă dependență de condițiile social-politice, economice și culturale ale societății. Ea deține o serie de funcții proprii, care prezintă o deosebită importanță.

„Oamenii își petrec viața și își desfășoară activitatea în anumite colectivități sociale bine determinate, iar familia este pentru fiecare om o realitate socială primordială. În cursul istoriei, al evoluției societății s-au modificat însă atît structura familiei cît și funcțiile ei, ceea ce a determinat modificarea raporturilor dintre generații, dintre diferitele ei componente. Aceste transformări s-au accentuat în ultimele decenii, atît din considerente demografice (creșterea duratei de viață a determinat o conviețuire îndelungată a 2, 3 sau chiar 4 generații), cît și ca urmare a revoluției tehnico-științifice, a procesului de industrializare și urbanizare (fenomene care au loc într-un ritm extrem de accentuat) ; acestea au exercitat o influență foarte puternică asupra familiei.

Poziția bătrânului în familie trebuie încadrată în complexul drepturilor și datoriilor, ea fiind condiționată de puterea economică a familiei, păstrătoarea tradițiilor și a culturii. Bătrânului îi revine sarcina de întreținere a tradițiilor și de educație, iar descendenții îi datorează respect, ocrotire și afecțiune.”

Aderăm la următoarea clasificare a culturilor :

— culturi postfigurative, în care tinerii învață de la părinți;

— culturi configurative, în care dinamica dezvoltării sociale este accelerată, părinții fiind nevoiți să învețe împreună cu copiii ;

— culturi prefigurative, în care părinții trebuie să învețe de la copii și nepoți.

Situația familiei în societatea contemporană este condiționată de două elemente primordiale: cel economic șl cel cultural. Actuala organizare economico-socială, legată de procesul de industrializare și urbanizare, a determinat modificări esențiale în structura familiei, o adaptare a vechilor roluri, tradiționale la noile exigențe. Familia, în organizarea industrial-urbană actuală, este eliberară de multe sarcini de care era grevată în trecut. Înainte vreme, familia (prin membrii ei mai vârstnici, mai înțelepți, mai cu experiență) era păstrătoarea tradițiilor și a valorilor culturale și sociale. În societatea de astăzi există nenumărate instituții sociale care dezvoltă și întregesc o serie de funcții pe care altădată le îndeplinea familia.

Nu există om care să nu traverseze pe parcursul vieții o perioadă dificilă. Sunt numeroși adulți care și-au pierdut familiile, locul de muncă sau alte lucruri dragi lor si se află în situații disperate. Există oameni care de mulți ani stau în spitalele bătrâni pentru care integrarea în societate ar însemna o ameliorare formidabilă a bolii, însă pe care societatea îi respinge.

1.8.AFECȚIUNILE BĂTRÂNEȚII

Vârstnicii reprezintă o categorie a populației cu o poziție evident dezavantajată față de alte categorii de oameni, iar această problemă poate fi soluționată prin efortul tuturor oamenilor din diverse sfere ale societații : politic , social , economic, știință, cultură. Gradul de civilizație al unei societăți este determinat în mare măsură și de atitudinea față de aceste persoane vârstnice .

Crearea condițiilor pentru educație și învățământ, adaptare socio-profesională și integrarea socială a persoanelor respective constituie și un obiectiv principal al oricărui stat și a comunitații mondiale, în general .

Statul oferă suportul legal și de integrare în societate a persoanei vârstnice, fie prin oferirea de indemnizații, fie prin punerea sub interdicție a persoanelor varstnice atunci când situația o cere, fie prin instituționalizarea persoanelor în situația în care acestora trebuie sa le fie acordate îngrijiri de specialitate într-un cadru instituțional.

Vârstnicii trebuie să fie informați cu privire la dreptul de a participa la procesul de luare a deciziilor și de acordare a serviciilor sociale.

Persoanele care beneficiază de serviciile sociale pot fi cetățeni români care au domiciliul sau reședința în România, precum și cetățenii fără domiciliu. Cetățenii altor state și apatrizii beneficiază de servicii sociale în conformitate cu prevederile tratatelor și acordurilor dintre România și țara respectivă.

Ideea este ca individul are o serie de nevoi, iar aceste nevoi sunt satisfăcute prin intermediul valorificării unor resurse. Obținerea resurselor este privită drept mijloc pentru individ în vederea satisfacerii nevoilor, iar aceste nevoi devin scopuri pentru individ.

Vulnerabilitatea poate naște dependență. Cererea de sprijin pe care o face clientul către serviciile sociale este un indicator al vulnerabilității. Odată accesat serviciul social, există riscul ca persoana vulnerabilă să devină dependentă de acesta.

Din acest punct de vedere, intervenția asistentului social se orientează pe două planuri: cel al depășirii gradului de vulnerabilitate și cel al prevenirii apariției stării de dependență. Este adevărat că strategiile sunt diferite si uneori este imposibil de eliminat aceastaă stare de dependență.

Bătrânul trebuie să se facă util și să fie folosit cu înțelepciune în familie, care îi creează astăzi o poziție de oarecare egalitate față de membrii ei mai tineri. Nu mai este vorba despre supunerea oarbă în fața unui părinte sau bunic autoritar și puternic, ci despre afecțiunea și respectul față de un părinte-prieten. Această situație nouă implică un efort de adaptare din partea tuturor membrilor familiei, dar mai ales din partea bătrânilor. În caz contrar, pot apare conflicte sau alte situații latente de criză în relațiile familiale.

1.9.MODIFICĂRI PSIHICE ȘI FIZICE CARACTERISTICE BĂTRÂNEȚII

În vârsta a treia trebuie intrat cu dorința de a-ți pune în evidență cele mai favorabile trăsături ale personalității, de a nu lăsa să se manifeste cele nefavorabile, care vin odată cu anii. Aceasta, cu convingerea că este pe deplin posibil ca și la bătrînețe omul să-ți poată controla conduita.”

Psihologii și psihiatrii consideră că bătrânețea are, printre consecințele ei, susceptibilitatea, tendința de a exagera, de a interpreta orice cuvînt sau gest al celor din jur, cărora vârstnicii se tem să nu le devină povară. Proasta dispoziție se permanentizează, evenimentele fericite reușesc să le risipească numai pentru puțin timp pesimismul bătrânesc, frica de singurătate și de moarte. De aici irascibilitatea, atenția exagerată față de bolile lor, reale sau imaginare, reproșul amar, adesea nedrept sau indiferența față de propria lor persoană.

Situația vârstnicului în familie este, desigur, extrem de dificilă, însă aceste dificultăți pot și trebuie depășite, dacă tinerii vor înțelege cu claritate că aceste manifestări „negative" nu sunt determinate de rea voință, ci de particularități fiziologice, de procese ireversibile care însoțesc procesul îmbătrânirii. Pentru aceasta este nevoie, evident, de mari eforturi, atât din partea tinerilor, cât și a vârstnicilor înșiși. Dar, fericirea și liniștea familiei merită din plin aceste eforturi. Prin urmare, este necesară multă îngăduință și înțelegere reciprocă.

„Studiul întreprins de V. Rugină, R. Duda și Viorica Blănaru (conform Duda Rene, 2003) asupra unor factori psiho-sociali insuficient investigați pînă în prezent, asupra duratei vieții la 139 cupluri conjugale de vârstnici arată că adesea o serie de factori subiectivi, psihologici ai climatului familial, condițiile intime, rezonanțele psihice ale traiului în doi pot exercita o influență favorabilă asupra duratei vieții, printre care: sentimentul de mulțumire conjugală, viața petrecută predominant în interiorul familiei în condiții de calm și intimitate, acomodarea rapidă la existența în doi, viața activă în slujba intereselor familiale ș.a.”

„Dinamica climatului familial variază în raport cu numeroase elemente pozitive și negative, care survin în cursul vieții conjugale. În general, se constată că familiile devin mai unite în situațiile în care evenimentele își au cauzele în exterior (pierderea unui copil, dezechilibru financiar), în care caz membrii cuplului conjugal acționează de regulă în sens pozitiv (explicațiile cuprind factori de ordin general-uman) și, din contră, devin mai puțin unite, mai dezbinate în cazurile în care cauzele provin din interior (eșecul social al unui partener, zgâr- cenie exagerată, alcoolism). Rezultă că, de multe ori, condițiile intime, rezonanțele psihice ale traiului în doi, ale problemelor pe care le ridică viața familială, oricît de simplă ar fi aceasta, exercită o acțiune puternică asupra duratei vieții la cuplurile de vârstnici.”

Autorii citați (V. Rugină, R. Duda și Viorica Blănaru, conform Duda Rene, 2003) constată că în 67,6% din cazuri primul decedează soțul, iar numai în 32,4% soția. Decesul precoce al soțului, mai vârstnic și mai puțin rezistent în fața „consumului" fizic și psihic al vieții în general, reprezintă de fapt cauza principală a scurtării duratei de conviețuire a unui cuplu de vârstnici. De altfel, decesul unui partener scurtează și viața celuilalt congener (s-au citat chiar cazuri de sinucideri ale partenerului rămas singur sau decese la foarte scurt timp după cel al primului partener).

În viața cuplului de vârstnici se constată diferențe destul de evidentte în comportamentul soțului față de cel al soției. Astfel, femeile adoptă a bătrânețe o atitudine mai realistă, gama reacțiilor este mai largă în fața îmbătrânirii partenerului, sunt mai active și mai reactive în cazul în care trebuie să acorde ajutor și îngrijire partenerului, compromis esențial, ele susțin în majoritatea cazurilor, moralul familiei.

În cele mai multe cazuri (59,7%) bărbații îmbătrânesc primii, ei fiind, dealtfel, mai vârstnici decât soțiile lor, în medie, cu 4,2 ani. Explicațiile cuprind factori mai mult biologici decât psihici. Viața activă determină o longevitate crescută, mai vizibilă la femeie. Influența copiilor ajunși maturi, asupra cuplului de vârstnici, s-a vădit prin aceea că la 54,0% din cupluri s-a evidențiat un ajutor moral și material din partea copiilor maturi.

„În ultima parte a conviețuirii, când membrii cuplului ating vârstele avansate, se constată că ei rămân încă activi, atenția fiind îndreptată în principal asupra asigurării bunăstării proprii și a urmașilor. Varietatea de activități constatate susțin „tonusul” cuplului, mărind interesul pentru viață a membrilor lui și indicând existența unor resurse ocupaționale și productive încă insuficient valorificate.

„Din analiza psiho-socială a cuplurilor de vârstnici în ultima perioadă a conviețuirii rezultă că la 22,3% dintre acestea persistă conflicte-rămășițe ale celor vechi, din timpul desfășurării vieții adulte, la 11,5% erau conflicte mai noi, legate de transformările suferite de cupluri în ultima perioadă de viață, iar la 5,8% s-au constatat conflicte noi legate de faptele exterioare cuplului.”

Problemele ridicate de decesul unui partener, după o lungă perioadă de conviețuire, sunt deosebit de importante, prin comportamentul și evoluția diferită a bărbatului și femeii rămase singure, precum și prin sarcinile ce revin colectivității față de vârstnicul supraviețuitor. Soțul decedează primul într-o proporție ridicată (67%), iar soția în numai 32,3% din cazuri. Mai tinere decât bărbații, având o durată medie a vieții mai ridicată, femeile supraviețuiesc o perioadă mai înaintată, acomodându-se mai repede și mai ușor la viața singulară.

În cazul soției supraviețuitoare, aceasta a întâmpinat diferite dificultăți existențiale în 29,8% din cazuri, față de 26,7% în cazul soțului supraviețuitor. Durata supraviețuirii partenerului arată că soțiile supraviețuiesc, în medie, o perioadă mai îndelungată decât bărbații (8,6 ani, față de 6,3 ani). Urmărind preocupările principale ale supraviețuitorului, la soți se constată o continuare a preocupărilor vechi într-o proporție mai ridicată decât la soții. Femeile, în condițiile supraviețuirii, asimilează mai mult decât bărbații și atribuțiile partenerului decedat, fără a înceta activitatea proprie anterioară, fapt care influențează în mod pozitiv prelungirea duratei supraviețuirii. Se remarcă de asemenea inerția vârstnicilor de a prelua noi activități, precum și o proporție destul de mare de supraviețuitori care au trăit în inactivitate (14,5% pentru femei și 12,5% pentru bărbați). Durata medie a supraviețuirii este mai ridicată la vârstnicii care au trăit în activitate.

1.10. FRAGILITATEA PSIHICĂ ȘI FIZICĂ

Sănătatea fizică și mentală se deteriorează odată cu înaintarea în vârstă. Costurile cu securitatea vârstnicilor interacționează cu cele privind sprijinirea sănătății. Este esențial să acordăm atenție problemelor îngrijirii sănătății, în special a sănătății vârstnicilor deoarece ponderea acestora sporește în mod constant în totalul populației, având implicații pentru politicile sociale din domeniu.

Este necesar să facem distincția între bătrânețe ca ultimă perioadă normală a ciclului vieții umane și starea de boală, stare anormală care se poate asocia oricărei categorii de vârstă (copilărie, tinerețe, maturitate, bătrânețe), dar care găsește un teren mai prielnic de instalare la „vârsta a treia” datorită modificărilor induse de înaintarea în vârstă.

Așa cum se cunoaște, la multe din persoanele în vârstă, apar, în ceea ce privește sănătatea necazuri mari. În bună parte, deteriorarea sănătății acestei categorii de populație își are explicația în reducerea vigorii organismului și deci în diminuarea capacității sale de rezistență la acțiunea agenților patogeni. În acest sens operează însă factorii provocatori de stres, care, din păcate, în anii pe care îi parcurgem conosc un proces de recrudescență și se manifestă cu deosebită putere îndeosebi în cazul unor segmente ale populției, între care se înscriu și bătrânii.

Îmbătrânirea biologică este însoțită de îmbătrânirea creierului (apar plăci senile, diferite modificări biochimice) ceea ce are consecințe asupra funcțiilor intelectuale și a capacității de adaptare la mediu. Gândirea și vorbirea devin mai lente. Fluența și cantitatea ideilor scade, se revine frecvent la aceeași idee. Opiniile privind evenimentele de viață devin mai subiective, atitudinile sunt mai rigide. Scade capacitatea de argumentare. Cei în vârstă devin mai egocentrici, sunt preocupați cu precădere de problemele personale. Discuțiile nu au caracter general; bătrânii vorbesc mai ales despre probleme personala (sănătate, nemulțumiri create de copii, nepoți).

Vârstnicii prezintă și un fenomen de degradare a organelor interne, în special a organelor vitale (inimă, plămâni). Dacă în perioada adultă bătăile inimii sunt de aproximativ 72 pe minut, după 55 de ani acestea devin mai slabe și neregulate. Respirația devine superficială dupa 45 de ani, ceea ce face ca în plămâni să rămână aer rezidual și să reducă nivelul de oxigenare a sângelui și implicit al țesuturilor și organelor. În ceea ce privește digestia, se constată o scădere a secrețiilor salivare și a secrețiilor implicate în tubul gastric. Pancreasul care e antrenat prin secrețiile sale în digestie, îsi reduce lent activitatea, fapt pentru care grăsimile sunt mai prost utilizate. Ficatul e mai puțin afectat de vârstă, dar devine sensibil la boli și scade în mărime.

Pe măsura înaintării în vârstă, vulnerabilitatea la îmbolnăviri crește, bolile sunt contactate mai ușor, iar vindecarea presupune un proces mai îndelungat și mai greoi. Cercetări recente au arătat ca până la apariția și manifestarea fenomenelor vizibile de senescență a organismului, în intimitatea structurilor biologice ale acestuia se produc o serie de microfenomene care se „imprimă” asupra individului în mod imperceptibil până cuprind majoritatea organelor.

Bătrânețea traduce un eșec al organismului față de cauzalitatea internă și externă. Cel mai adesea, durata vieții este scurtată de procesele patologice acumulate de-a lungul vieții. La bătrânețe, s-a observat că sinteza enzimelor, proteinelor, vitaminelor și a altor substanțe de importanță vitală, este tulburată. Ateroscleroza este o boală generală a vaselor de sânge și prima cauză de îmbolnăvire și de mortalitate la persoanele vârstnice.

Bolile aparatului locomotor sunt frecvente la persoanele vârstnice, au în majoritatea lor o evoluție cronică și sunt însoțite de dependență fizică. Osteoporoza este o boală a țesutului osos ce constă în slăbirea rezistenței osului prin rarefiere datorită pierderii de masă osoasă și fragilizării acesteia.

Tot în categoria bolilor aparatului locomotor specifice “vârstei a treia” se încadrează și reumatismul cronic poliartrozic deformant, poliartrită reumatoidă, anchilozele; toate aceste se referă la îmbolnăviri ale articulațiilor cu etiologie mixtă și la afecțiuni ale mușchilor, cronice si progresiv evolutive.

Dintre bolile neurologice cronice frecvente la persoanele în vârstă, cu ample consecințe în ceea ce privește autonomia și calitatea vieții, generatoare de dependență și dezavantaj social este necesar să ne oprim asupra accidentelor vasculare cerebrale, afecțiuni neuro-vasculare.

Alte modificări frecvente la vârstnici, legate de înaintarea în vârstă, sunt considerate, între anumite limite, ca aparținând unei îmbâtrâniri normale; între acestea; modificări ale pielii și fanerelor (pielea uscată cu pete senile și riduri, rărirea părului), scădera acuității vizuale, scădera secreției lacrimale, scăderea acuității auditive, slăbirea vocii, scăderea forței musculare și a toleranței la efort, hiposomnia, hipomnezia, hipoaciditatea gastrică, întârzierea tranzitului intestinal, stabilite de fiecare disciplină clinică de specialitate.

Cele mai des întălnite boli de nutriție și metabolism sunt obezitatea, denutriția, stările de dezhidratare și diabetul zaharat. Obezitatea este cauzată în general de supraalimentație, sedentarism, stres și traume psihice și poate genera numeroase complicații cardiovasculare, metabolice, locomotorii și respiratorii, incidența ei crescând după vârsta de 40-50 de ani.

Demențele sunt afecțiuni severe, nevindecabile, ce constau în tulburarea a două sau mai multe funcții intelectuale sau cognitive în pofida unei stări de conștiență intacte; frecvența acestora crește o dată cu vârsta. Boala Alzheimer și accidentele vasculare cerebrale sunt cele mai obișnuite boli care determină demența. Parkinson este o boală neurologică degenerativă care se manifestă prin deteriorarea mișcărilor, rigiditatea feței, vocea mai greu inteligibilă, tremurări caracteristice mâinilor și picioarelor, confuzie și depresie.

În problemele de patologie sunt utile consulturile medicilor și asistentelor profilate pe geriatrie, în centrul măsurilor de instruirea bătrânilor situându-se regimul igieno-dietetic corespunzător bolii sau infirmității subiectului în cauză. Încă mai utile sunt deprinderile menite să prevină bolile mai frecvente în cursul vârstei a treia.

1.11.NEVOILE VÂRSTEI A TREIA

Prezintă interes pentru bătrâni, sub aspect de educație sanitară, indiferent de condiția lor fizică („sănătoși” sau „bolnavi”), noțiunile de comportament preventiv si prolongeviv. Preventiv este termenul care etichetează încetinirea procesului de îmbătrânire sau, în orice caz, evitarea precipitării acestor procese de către factorii care grăbesc suplimentar declinul natural și care pot fi împiedicați să acționeze asupra bătrânului, fie prin evitare, fie prin contracarare.

Asigurarea calității îngrijirii persoanelor vârstnice dependente presupune definirea și transpunerea în practică a unor elemente cum ar fi: stabilirea principiilor și obiectivelor îngrijirii, dezvoltarea sistemelor de îngrijire primară, secundară și comunitară, dezvoltarea rețelei informale de îngrijire – îngrijire acordată de familie, prevenirea situației de dependență, stabilirea sistemului de finanțare a serviciilor de îngrijire, creșterea participării persoanelor vârstnice dependente la procesul de îngrijire.

În implementarea politicii de îngrijire socială a vârstnicilor, un rol important îl are luarea în considerare a contextului local-regional. De aceea, Planul strategic al serviciilor sociale pentru bătrâni, trebuie să includă descrierea acestora și măsura în care își ating obiectivele în raport cu nevoile și carecteristicile demografice, economice, psihologice, culturale ale bătrânilor, necesitățile viitoare de dezvoltare în raport cu evoluția acestui grup, capacitățile instituționle de definire a problemelor acestei categorii și de identificare a unui abuz potențial, grupurile profesionale implicate în îngrijire și grupurile de interese legate de asigurarea serviciilor specifice pentru diferitele subgrupuri. Planul strategic ar trebui să includă analiza mediului economic, social și politic, resursele disponibile, structura programelor specializate de asistență și forme de evaluare a rezultatelor.

Activitatea zilnică, interesul cultural și promovarea de relații interpersonale sunt obiective necesare în cadrul demersurilor prolongevive și de menținere a bunei condiții psihice a persoanei în vârstă.

Nevoile persoanelor vârstnice – medicale, socio-medicale sau psiho-afective – se stabilesc pe baza grilei naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, în urma efectuării anchetei sociale.

1.12. AFECTIVITATEA ȘI STRESUL CREATE DE BOLILE CRONICE

Situația persoanelor vârstnice aflate în imposibilitatea de a gospodări singure, complet lipsite de îngrijirea familiei și de asistența la domiciliu pe care ar trebui să le-o asigure autoritățile locale, a devenit alarmantă în România. Pe fondul unor reglementări permisive și confuze, numărul persoanelor angajate în calitate de îngrijitori la domiciliu pentru persoanele vârstnice a devenit extrem de redus, acoperind doar aproximativ 15% din necesar.

Cu toate eforturile de a promova o longevitate activă, de a menține independența biologică și socială, păstrarea integrării sociale, menținerea în mediul familial, o anumită parte a persoanelor vârstnice au nevoie, în ultima parte a vieții, de asistență organizată în instituții de profil, ca măsură protectoare pentru vârstnic și, totodată, de sprijinire a familiilor fără condiții de îngrijire și asistență a vârstnicului. Este vorba, în special, de persoane afectate de un proces de degradare somatică și psihică progresivă și ireversibilă, proces care se întinde în multe cazuri pe mai mulți ani.

Analizând tendințele familiei de a forța instituționalizarea, se constată că motivațiile sunt de ordin obiectiv (dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea a 2-3 generații, copiii proprii, bunici și uneori străbunici, restrângerea condițiilor de locuit în noile medii urbane, deteriorarea psihică și fizică a vârstnicilor care necesită îngrijiri și supraveghere permanentă) și de ordin subiectiv (relaxarea legăturilor parentale, tendința tinerilor de a evita grija și datoriile pe care le au față de vârstnicii lor, o anume psihologie individualistă, pragmatică,care respinge aspectele triste ale vieții, ca bătrânețea, invaliditatea, moartea, omițând că și acestea fac parte din viață, chiar când privesc pe proprii lor membri vârstnici ai familiei). Plasamentul este considerat și ca o deresponsabilizare a familiei; un plasament corect trebuie să se facă potrivit nevoilor persoanei și la dorința acesteia.

Decizia de instituționalizare este un act de mare răspundere. Familia, medicul, asistența socială sunt cei care decid instituționalizarea; această decizie va fi totdeauna urmarea unei reflexii etice.

Internarea într-o unitate de ocrotire socială, pe termen lung, practic până la sfârșitul vieții, se face pentru persoanele provenind de la domiciliu, mai rar pentru persoane care au fost internate în spitale și au devenit irecuperabile. Admiterea vârstnicului într-o astfel de instituție înseamnă o privațiune multiplă, ale cărei efecte negative privind sănătatea psihică și somatică a acesteia trebuie neutralizate.

Vârstnicii internați nu pun toți și în același mod continuu probleme medicale. Se poate afirma că nu toți bătrânii internați într-un cămin-spital sunt și bolnavi în înțelesul strict al cuvântului. O parte din ei sunt doar „bătrâni”, cu polideficiențe de vârstă, cu un diagnostic care poate fi formulat ca „uzură cronogenă”; ei pot avea infirmități stabile, mono- sau plurihandicapuri, ceea ce iarăși nu poate fi asimilat cu noțiunea de boală în evoluție, care necesită tratament. Ei „suferă” adesea de izolare, de carențe afective, de abandon sau semiabandon, de pierderea tonusului vital; toate acestea trebuie însă atenuate, limitate în evoluție, iar „tratamentul” nu poate fi întotdeauna medicamentos, fiindcă de fapt nu dispunem de un tratament curativ al tuturor suferințelor și, în mod deosebit, a celor psiho-sociale determinate de bătrânețe. În aceste cazuri, în absența unei sau unor boli, când suferințele sunt mai ales expresie a procesului de îmbătrânire, sarcinile echipei vor urmări să facă aceste suferințe mai suportabile, obiectul nemaifiind vindecarea curativă, ci creșterea calității vieții.

CAP. 2 .

METODE SI SUPORT PENTRU O VIAȚĂ ACTIVĂ ȘI INDEPENDENTĂ

2.1.MODALITĂȚI DE COMBATERE A IZOLARII

Considerăm necesară prezentare acestor aspecte întrucât România, ca entitate statală, conviețuiește în spațiul european. Vom face referiri și la serviciile sociale din țări membre ale Uniunii Europene deoarece și România vrea să se integreze în această structură și de aceea va trebui să îndeplinească în viitorul apropiat aceste criterii și standarde.

Odată cu integrarea în Uniunea Europenă, la 1 ianuarie 2007, România a început un proces continuu de schimbare a politicilor, obiectivelor, principiilor si reglementărilor comunitare în toate domeniile, în vederea asigurării unei dezvoltări socio-economice de tip european și reducerea cât mai rapidă a disparităților semnificative față de cele existente la nivelul statelor membre ale UE. În acest context nu au întârzâiat să apară schimbări și în domeniul protecție sociale a persoanelor vârstnice.

Până nu demult, interesele si nevoile specifice populației vârstnice din România au fost abordate cu accent principal asupra sistemului de pensii în timp ce o serie de aspecte esențiale, precum marginalizarea socială, abuzurile, stigmatizarea, riscul crescut de îmbolnăvire ce poate genera dizabilități și implicit dependență, au rămas minore. Problematica specifică vârstnicilor este una complexă care, din perspectivă socială, presupune politici adecvate, în strânsă legătură cu multitudinea de probleme aferente (financiare, medicale, sociale, psihologice, etc.), cu atât mai mult cu cât evoluția demografică indică o creștere semnificativă a segmentului de populație vârstnică pentru următoarele decenii.

În privința filosofiei protecției sociale, în cadrul Uniunii Europene întâlnim două mari tendințe: a) sisteme de protecție socială tip Bismark (Germania, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg) în care prevalează principiul solidarității profesionale, iar prestațiile și serviciile depind de cotizațiile muncitorilor și patronilor la bugeml asigurărilor sociale; b) sisteme de inspirație Beveridge (Marea Britanie, Danemarca), unde prevalează un sistem de asigurări generalizat, iar prestațiile și serviciile sociale se acordă diferențiat, în funcție de necesități.

Menționăm faptul că nici una dintre țările membre ale Uniunii Europene nu are modele pure ale uneia sau alteia dintre aceste două mari tendințe. Diferențele se înregistrează în ceea ce privește modul de finanțare, nivelul prestațiilor, rolul autorităților publice și al partenerilor locali.

În fapt, fiecare stat european are o istorie aparte și de aceea modul de organizare socio-administrativă este diferit. întâlnim însă și similitudini, mai ales în ceea ce privește serviciile și prestațiile în caz de bătrânețe, boală, invaliditate. De asemenea, toate țările se confruntă cu șomajul, excluderea socială a unor categorii populaționale (persoane fără adăpost, refugiați și imigranți ilegal, persoane cu handicap), scăderea natalității și îmbătrânirea populației, sărăcia, polarizarea socială etc.

În Germania, primele legi referitoare la asigurările sociale datează de la sfârșitul secolului al XlX-Iea, de pe vremea lui Bismark, cancelarul care a dorit să securizeze populația muncitorească cu scopul de a deturna muncitorii de la mișcările socialiste existente în acel moment.

În 1883 apare legea asigurării de boală a muncitorilor din industrie ce prevedea asigurarea obligatorie a muncitorilor al căror venit nu depășea un anumit plafon; împărțite între muncitori și patroni, nivelul cotizațiilor era proporțional cu salariul; în 1884 apare legea privind asigurarea pentru accidentele de muncă, iar în 1889, legea privind asigurările de invaliditate și bătrânețe (cotizațiile fiind împărțite între muncitori și patroni).

Sistemul actual de protecție socială este format din asigurări (boală, accidente de muncă, pensie, șomaj, bătrâni și persoane cu handicap) și un venit minim garantat ca formă de ajutor social la care se adaugă serviciile de asistență socială.

Asigurarea pentru îngrijirea persoanelor dependente, care privește în mod special persoanele cu handicap și cele în vârstă, datează din anul 1995 și este obligatorie. Ajutorul social se acordă în baza legii din 1961 și presupune, pe de o parte, o alocație de subzistență ce asigură un venit minim garantat, iar pe de altă parte, ajutoare speciale (de graviditate, naștere, școlarizare, încălzire a locuinței). Serviciile sociale sunt structurate sub formă federativă, fiind grupate în șase mari organizații care gestionează sistemul la nivel național. Voluntariatul joacă un rol important în dezvoltarea serviciilor sociale.

Marea Britanie deține unul dintre sistemele de protecție socială inspirate din raportul Lordului Beveridge (Social Insurance and Allied Services, 1942), ce avea ca obiectiv central eliminarea sărăciei. Filosofia sistemului a fost preluată și de alte țări europene. Dominant în cadrul sistemului se află principiul universalității și distribuirii diferențiate a prestațiilor.

Unii cercetători consideră principiile raportului Beveridge ca fiind primele criterii de constituire ale statului bunăstării sociale. în urma apariției acestui raport au fost elaborate trei legi fundamentale pentru sistemul de protecție socială din Marea Britanie: legea privind alocațiile familiale (1945), legea privind accidentele de muncă și asigurări sociale (1946), legea privind crearea serviciului național de sănătate (1946). în paralel cu sistemul de protecție socială a fost creat și un sistem național de sănătate la care accesul este universal și gratuit.

Sistemul actual de protecție socială acoperă întreaga populație, riscurile făcând referire la: familia în dificultate, boală, invaliditate, șomaj, văduvie, bătrânețe, întâlnim următoarele tipuri de prestații; prestații sociale cu caracter contributiv (pensii), prestații noncontributive independente de nivelul resurselor (alocații familiale, prestații pentru persoanele cu handicap) și prestații noncontributive dependente de nivelul resurselor (ajutor social ca formă de venit minim garantat).

De asemenea, există un mediu concurențial în furnizarea serviciilor (autorități locale, organizații nonguvemamentale, asociații private). Autoritățile locale nu au obligația să ofere ele însele servicii, ci să încheie contracte cu furnizorii de servicii, principiu spre care se îndreaptă și România, în mod special în domeniul protecției vârstnicului.

În Franța, necesitatea sistemului de protecție socială a fost evidențiată de revoluția de la 1789. Primele legi apărute în sfera protecției sociale sunt; legea cu privire la asistența persoanelor alienate (1838), legea cu privire la ajutorul medical gratuit (1893), legea cu privire la asistența copiilor (1904), legea cu privire la ajutorul bătrânilor și infirmilor (1905). Asigurările în cazul accidentelor de muncă datează din 1898, iar în perioada 1928-1930 se instituie asigurările obligatorii pentru anumite categorii de muncitori.

Arhitectura sistemului de securitate socială a fost stabilită în 1945 și prevăzută inițial doar pentru salariați, dar concepută astfel încât să permită absorbția întregii populații. Constituția din 1946 prevedea și dreptul la securitate socială. Reforme importante au loc, în primă fază, în 1950, iar mai apoi începând cu 1982 când are loc descentralizarea responsabilităților statului în privința sprijinului social, acesta revenind autorităților locale.

Sistemul include asigurările obligatorii contra riscurilor sociale clasice, fiind finanțat prin cotizațiile salariaților și ale patronilor. Ajutorul social ca formă de venit minim garantat a fost introdus în 1988. Trebuie precizat că Franța se evidențiază printr-un nivel ridicat al finanțării sistemului de protecție socială.

Danemarca, stat care deține poate cel mai generos sistem de protecție socială dintre țările nordice, este o monarhie constituțională, iar regimul politic este acela al democrației parlamentare. Ca urmare a reformei administrative din 1968, țara a fost divizată în 16 comitate și 275 de comune conduse de către un consiliu ales pe o perioadă de 4 ani.

Încă din 1891 a fost adoptată o lege referitoare la populația vârstnică. Spre deosebire de alte țări europene (Italia, Spania, Franța), biserica nu a avut o influență determinantă în politica socială a țării. Sistemul actual de protecție socială se bazează pe principiul universalității, fiind cel mai reprezentativ exemplu al modelului scandinav de „Welfare State”, un sistem finanțat și gestionat de către stat, cu largi drepturi sociale adresate tuturor rezidenților. Sistemul danez deține una dintre cele mai dezvoltate rețele de servicii sociale publice. Toți rezidenții beneficiază de prestațiile serviciului de securitate socială, indiferent dacă au sau nu loc de muncă sau dacă plătesc o cotă-parte la un regim de asigurare. Venitul minim garantat este acordat tuturor persoanelor fără venituri și este gestionat de către autoritățile locale ; acestea au pus la punct un „ghișeu unic” unde beneficiarul se adresează pentru a-și primi drepturile/serviciile sociale.

Sistemul italian actual de protecție socială decurge din vasta mișcare de reformă de la sfârșitul anilor ’70 ai secolului trecut a cărei consecință majoră a fost descentralizarea serviciilor sociale.

Ce-a de-a doua mișcare reformistă a avut loc la începutul anilor ’90, având ca rezultat organizarea sistemului în jurul a două axe extrem de importante: un sistem de protecție a muncitorilor (similar altor sisteme europene) și un sistem de servicii sanitare și sociale organizate și gestionate la nivel de comune, provincii și regiuni.

Bugetul regional este autonom, iar încasările provin din împărțirea impozitelor strânse pe plan regional și național. Fiecare regiune dispune de un consiliu și de un guvern regional. Serviciile de asistență socială (informare socială, sprijin economic, ajutor la domiciliu, locuință socială, consiliere psihosociopedagogică) sunt mai dezvoltate în regiunile industrializate din nord. Venitul minim garantat se acordă tuturor persoanelor aflate în nevoie, dar cuantumul acestuia este diferențiat de la o regiune la alta și de la o municipalitate la alta.

Belgia este „o țară marcată de trei mari antagonisme : cel lingvistic (pe același teritoriu se întâlnesc trei culturi și se vorbesc trei limbi diferite – franceza, flamanda și germana), cel filosofico-ideologic (opoziția dintre catolicism și laicism este puternică, statul preferând neutralitatea) și cel socioeconomic între clasele sociale (existența unor tensiuni între industrie și agricultură).

Însă de o dezvoltare a asigurărilor sociale putem vorbi de-abia în prima jumătate a secolului XX când apar primele legi sociale: în 1924, legea care stabilește vârsta de pensionare la 65 de ani și introduce asigurarea de bătrânețe pentru toți salariații; în 1927, legea pentru bolile profesionale; în 1930 se introduc alocațiile familiale pentru salariați; în 1935 se creează oficiul național de plasare a forței de muncă și șomaj; în 1936 se introduc concediile plătite, iar în 1937, alocațiile familiale pentru toate familiile. Legea privind ajutorul celor nevoiași datează din 1925, iar în 1928 a fost introdus sistemul indemnizațiilor pentru persoanele cu handicap”.

Îngrijirile habituale, de confort, asigurarea mobilității prin sprijinirea deplasării, mobilizarea parțială la pat, alimentația, toaleta, igiena, constituie câmpul de activitate al acestui personal care asigură confortul cotidian al vârstnicului și are efecte importante de prevenire a unor îmbolnăviri sau degradări. Infirmiera este unul din cei mai importanți factori, decisiv chiar, în prevenirea escarelor de decubit.

Alături de tratamentele propriu-zise, echipa de îngrijire este datoare să adauge: aptitudinea de a asculta, răbdarea de a promova relația blândă, călduroasă, plină de simpatie și afecțiune, preocuparea pentru îngrijirea aspectului fizic al bătrânului, a esteticii, îmbrăcămintei acestuia.

Internarea înseamnă:

-privare fizică – orizontul persoanei restrângându-se, circulația, dacă este posibilă, limitându-se în incinta instituției;

-privare informațională – care poate favoriza regresiunea și retragerea în sine, izolarea și depresia. Privarea informațională poate fi combătută prin amenajări simple care fac ca persoana vârstnică să păstreze contactele sociale, culturale cu lumea din afară. Sentimentul de inutilitate socială, pierderea stimei de sine pot fi neutralizate prin organizarea de activități și ocupații conform metodologiei ergoterapiei științifice.

-privarea afectivă – care apasă vârstnicul din cămin are următoarele remedii: educație psihologică corespunzătoare a personalului pe linia dobândirii înțelegerii, blândeții și tactului în comportare, a respectului demnității și inteligenței persoanei de vârsta a III-a. În aceste cazuri personalul trebuie să substituie rolul familiei.

În ultimul timp interesul asupra acestei categorii de populație și susținerea efectivă a acesteia a fost extins la nivelul organizațiilor nonguvernamentale și fundațiilor, cu scopul atât de a ușura prestația statului cât și de a o îmbogăți.

Acțiunile, formele și prestațiile, pe linia asistenței sociale, care se acordă celor vârstnici, a căror situație reclamă forme speciale de ocrotire, sunt ocrotite cu precădere, pentru sprijinirea deponenților sociali (persoane lipsite de venituri și de susținători), a celor cu venituri insuficiente și fără familii sau a bolnavilor cronici care nu pot fi îngrijiți în familie.

2.3. SOCIALIZAREA VÂRSTNICILOR (ÎNTÂLNIRI SĂPTĂMÂNALE)

Sistemul de protecție social oferă servicii adaptate persoanelor vârstnice, ca urmare a analizei nevoilor acestora, respected drepturile pe care le au stabilite prin reglementări legale. În toate țările lumii este present fenomenul de îmbătrânire al populației, cauzele fiind diverse, cele mai imprtante fiind creșterea speranței de viață ca urmare a progreselor în medicină și accentuarea declinului fertilității populației.

Înțelegerea reacției vârstnicului în relația cu mediul, este foarte importantă, mai ales în instituțiile de protecție, în care mediul poate fi ușor controlat și adaptat nevoilor beneficiarilor.

Studiile de specialitate au scos în evidență reacții diferite ale vârstnicilor în funcție de nivelul solicitărilor la care sunt supuși, astfel, un nivel scăzut al solicitărilor are un efect negativ, însă în anumite contexte poate avea efecte pozitive,de exemplu persoanele din instituțiile de ocrotire care locuiesc singure în cameră și beneficiază de mai puțini stimului fizici, cum sunt absența zgomotelor și comunicării cu un partener de cameră sau absența decorațiunilor cu care sunt personalizate locuințele în aceste instituții, creează condițiile care fac posibilă mulțumirea și starea de bine la un nivel superior celor care sunt 2 sau 3 în cameră și beneficiază de mai mulți stimuli fizici.

2.5.METODE DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A STARII DE SANATATE SI VIATA ACTIVA

Gândul- chiar exprimat- de a părăsi unitatea rămâne la acest grup, este doar o reacție de temperament, pentru că nu poate fi practic realizabil, iar bătrânii sunt conștienți de acest lucru. Se știe că există o legătură strânsă între opinii și atitudini, primele condiționându-le pe cele din urmă.

La aceste persoane de vârsta a III-a se mai analizează și atitudinea față de mediul înconjurător, și aceasta prin trei indicatori:

– conservatorismul;

– poziția și receptivitatea față de noutăți;

– poziția formală (adoptă atitudini fără convingeri personale și fără să li se explice).

De asemenea, la persoanele vârstnice se mai analizează și atitudinea față de generația tânără, adică:

-atitudine pozitivă – de înțelegere și chiar admirativă față de tineret;

-atitudine negativă – de permanentă reprobare și critică;

-indiferentă – de dezinteres față de această problemă.

La bătrânul instituționalizat se constată interes numai față de propria persoană. Reacțiile de temperament ale bătrânului internat continuă să fie, în general, în concordanță cu principalele trăsături temperamentale care l-au dirijat toată viața și care l-au influențat în formarea personalității sale.

Instituțiile de asistență socială oferă posibilitatea persoanelor vârstnice să interacționeze, ca urmare a faptului că se află în proximitate, iar omogenitatea de vârstă este asigurată, însă acest lucru nu este suficient. Persoanele instituționalizate interacționează până la un anumit moment, după care intervine saturația, apare nevoia de schimbare, de cunoaștere a altor persoane, care să ofere posibiliatatea dobândiii de noi satisfacții și aprecieri.

Pentru asigurarea respectării drepturilor tuturor beneficiarilor din aceste instituții, sunt elaborate regulamente și norme interne care sunt percepute a fi prea severe pentru unii dintre beneficiari, ca urmare apar nemulțumiri, conflicte interne între beneficiari, dar și între beneficiari și angajați. Cele mai contestate interdicții sunt cele legate de consumul de alcool, de respectarea normelor de igienă și de preferințele alimentare ale beneficiarilor.

Este important să se extindă schimbul de experiență între terapeuții prin dans și mișcare, pentru a îmbugăți metodele de intervenție, atât în cazul bulimiei nervoase, cât și în alte patologii.

Există diferite orientări în ceea ce privește succesiunea intervențiilor în procesul terapeutic, specificații pentru intervențiile de mișcare, metode suplimentare pentru a reduce comportamentele de compulsie și purgație.

Pentru a consolida credibilitatea terapiei prin mișcare și dans în tratamentul bulimiei sunt recomandate acțiuni cum ar fi organizarea unor evaluări specifice care pot genera
date cantitative cu privire la intervențiile din terapia prin mișcare și dans cele mai de succes, elaborarea unei metodologii de încredere și colaborarea pentru a evalua eficiența intervențiilor și pentru a crea o bază de date comună, precum și determinarea unui proces oficial de validare a intervențiilor prin mișcare și dans specifice.

2.6.MISCAREA CA TERAPIE

Pentru unele dintre obiectivele terapeutice enumerate, intervențiile prin mișcare recomandate au fost destul de limitate. Acest lucru subliniază necesitatea continuării cercetărilor și o colaborare mai largă cu terapeuții cu experiență, pentru a îmbogăți opțiunile de tratament.

Am alcătuit un tabel pentru în care am prezentat scopurile terapeutice și intervențiile specifice folosite:

Terapia prin dans și mișcare este în mod clar un proces dinamic, în care terapeutul descoperă continuu pacientul și răspunsul lui la intervențiile alese. Pentru această fază de monitorizare a rezultatelor, o metodologie bine planificată și documentarea concluziilor sunt
recomandate.
Evaluarea eficacității tratamentului ar trebui să includă feedback-ul pacientului,
progresul în tratament și vindecarea bolilor, problemele emergente sau riscurile și nevoia continuă de diagnostic.

Evaluarea relației pacient-terapeut ar trebui să acopere nivelul de încredere stabilit și rezultatele transferului și contratransferului în cursul dezvoltării interacțiunilor. Pentru a completa evaluarea eficienței de intervenție și a relației pacient-terapeut, se pot folosi evaluatorii externi și supravegherea altor profesioniști, contribuind astfel la tratament, fapt care ar fi benefic.

Concluziile acestor evaluări pot fi apoi exploatate pentru reglarea fină a tratamentului pacientului și pentru a aborda nevoile de auto-îngrijire.

2.7.GRUP DE SUPORT – CENTRELE DE ZI O ALTERNATIVA IMPOTRIVA SINGURATATII

Intervențiile specifice prin mișcare pe care le-am folosit au fost sugerate de literatura de specialitate, fiind recomandate de terapeuți cu experiență, fiind corelate cu scopul terapeutic și alese cele mai relevante.

Aceste intervenții prin mișcare nu sunt exhaustive sau exclusiv limitate la un singur scop terapeutic. Alegerea corepunzătoare depinde de terapeutul prin mișcare și dans, depinzând și de creativitatea acestuia pentru a aplica aceste intervenții prin mișcare tuturor obiectivelor terapeutice relevante.

2.8.OBIECTIVELE CENTRELOR DE ZI

Accesul beneficiarilor in cadrul serviciilor de zi se face pe planul de servicii sau în baza planului individualizat de protecție.

Admiterea beneficiarilor in baza planului de servicii, si respectiv, in baza planului individualizat de protectie se face prin dispozitie a directorului.

Serviciile de specialitate sunt acordate beneficiarilor, de regulă, pe durata determinată, în funcție de evoluția situației acestora și a familiei lor, această perioadă se poate prelungi sau diminua. 
Frecventarea programului Centrului de zi, poate înceta în următoarele situații:
    -urmare a nerespectarii conventiei de parteneriat;

-la solicitarea familiei/vârstnicului;

Promovarea si informarea se fac pentru a sensibiliza comunitatea si profesionistii din diverse domenii de activitate fata de problematica separarii copiilor de familiile lor, pentru a creste accesibilitatea la serviciul Centrului de zi.

Actiunile de promovare urmaresc atragerea clientilor si cresterea interesului altor servicii pentru incheierea de colaborari si parteneriate in vederea asigurarii bunastarii vârstnicului si familiei. Pentru schimabarea mentalitatii si a practicilor de ingrijire a vârstnicului, Centrul de zi organizeaza intalniri cu specialisti, cu alti membrii ai comunitatii locale, cu scopul informarii si sensibilizarii acestora in ceea ce priveste respectarea drepturilor vârstnicului.

Centrul de zi isi formeaza un cod de condiuta (cod etic) pentru relatia cu copiii si familiile acestora, care este elaborat de seful de complex. Codul etic este adus la cunostinta personalului, copiilor si familiilor acestora.

La admiterea vârstnicului in centrul de zi se incheie un contract cu vârstnicul sau cu reprezentantii legali ai vârstnicului.

Serviciul de Zi – Centrul de Zi

a)personal de educare si ingrijire: educator specializat/instructor de educatie;

b)personal de specialitate: psiholog, asistent social;

c)personal administrativ: mame sociale;

d)personal medical: asistente medicale.

Personal de specialitate: consilier juridic, psiholog, asistent social

Ponderea categoriilor de personal se stabileste luandu-se in considerare necesitatea asigurarii unei ingrijiri de calitate si adaptate nevoilor beneficiarului Serviciului de tip Rezidential, in functie de specificul activitatilor derulate putand fi antrenate si ate categorii de personal.

2.9.PREVENIREA IZOLĂRII ȘI MENȚINEREA INDEPENDENȚEI

Dificultatea de a răspunde pozitiv la eforturile de adaptare în căminul de bătrâni este răspunsul a două influențe: socială și psihică. Condiția de „asistat” (factorul social), trăind din ajutorul oferit de stat sau diverse ONG-uri, trezește în vârstnic o serie de fenomene de respingere (factorul psihic). Inadaparea este rezultatul acestei controverse.

Deasemenea, studiile arată că există o mare diferență individulă în ceea ce privește adaptarea. Excluzând condițiile patologice, observăm că cel mai ușor adaptabili sunt vârstnicii cu o pregătire intelectuală modestă și care nu provin din rândul unei familii mari. Dificultățile de adaptare sunt mai crescute în cazul celor cu pregătire superioară.

Pericolul oferit de inadaptare constă în posibilitatea de a fi un punct de plecare pentru alte dezechilibre mult mai grave. Anxietatea, nevrozele psihozele de origine afectivă, sunt doar câteva dintre repercursiunile în plan psihic al fenomenului de inadaptare.

După Ursula Șchiopu, anxietatea reprezintă o stare afectivă, vagă, de neliniște, de apăsare, tensiune, îngrijorare și teamă nemotivată, fără obiect, care este necomfortantă din punct de vedere psihologic. Anxietatea are ca dominante sentimente intense de insecurtitate (generate, în special, de teama abandonului, sau a producerii unor nenorociri și catastrofe iminente). Totodată, anxietatea generează produse imaginative abundente, care nu pot fi ignorate și nici eliminate și care pun stăpânire pe persoană și o domină. În cazul vârstnicilor, fenomenele de anxietate sunt amplificate odată cu internarea lor în instituțiile de ocrotire.

Bătrânii se simt abandonați, izolați. Această izolare este un fenomen social cu implicații psihice. Într-un studiu, se arată că, în România, internarea bătrânilor este întotdeauna însoțită de fenomene de anxietate. Numărul tot mai ridicat al comportamentelor suicidare în cazul vârstnicilor din căminele de bătrâni reprezintă o mărturie în acest sens. Având mai multe grade de manifestare, puterea de manifestare al anxietății crește odată cu vârsta. Unele dintre tulburările somnului specifice bătrânilor sunt puse pe seama anxietății. Chiar și o ușoară scădere a randamentului intelectual este coniderată ca fiind o rezultantă a anxietății.

Cu toate că anxietatea este considerată ca fiind o reacție obișnuită, normală a personalității, cu un rol deosebit de important pentru motivare sau pentru creativitate, la vârsta a III – a se manifestă cu o instensitate mult prea mare. Astfel, anxietatea iese din limitele normale și poate conduce către o manifestare patologică – anxietatea generalizată. Vârstnicii cu anxietate generalizată prezintă tensiune motorie manifestată prin: instabilitate, durere musculară, incapacitate de relaxare, facies crispat. Unele manifestări de hiperactivitate vegetativă, specifice bătrâneții, sunt strâns legate de anxietatea generalizată: tahicardie, parestezii, tulburări gastrice, puls și respirații frecvente. Totodată, vârstnicii ce menifestă o anxietate generalizată prezintă o stare de hiperatenție (hipervigilență).

În afara neplăcerilor produse de anxuietatea generalizată, bătrânii pot întâmpina și unele dezvoltări ale acesteia în sensul unor tulburări fobice sau obsesiv – compulsive. Cea mai frecventă manifestare fobică a vârstnicilor este fobia socială.

Realitatea arată că intensitatea anxietății crește odată cu momentul instituționalizării și scade proporțional cu timpul petrecut în căminul de bătrâni. Este vorba nu numai de o reacție de adaptare ci și de un răspuns la o serie de eforturi de integrare. În acest ultim caz, anxietatea este considerată ca fiind un imbold motivațional în sensul integrării.

2.10. CONSILIEREA FAMILIEI ȘI A PERSOANEI VÂRSTNICE

În acest cadru, se au în vedere raporturile bătrânului cu familia, poziția să în familie, aspecte care pot influenta adesea starea de sănătate a bătrânului. În cazul bătrânului care are familie dar trăiește în căminul de bătrâni trebuie urmărite mai multe aspecte:

-dacă este vorba despre o familie închegată;

-câți membri (numărul lor) alcătuiesc acea familie. În aceste sens trebuie urmărite raporturile bătrânului cu copii săi (adulți fiind), raporturile cu nepoții și anume dacă bătrânului i se acorda respectul cuvenit pentru rolul sau de bunic, raporturile bătrânului cu partenerul de viata;

-bătrânul ramâne, totuși, integrat în familie păstrându-și roluri și statute corespunzătoare.

În momentul în care aceste aspecte (cercetarea lor) demonstrează o integrare pozitiva pentru un bătrân care necesită tratament medical, perspectivele recomandărilor de tratament și îngrijire sunt bune, climatul favorabil constituindu-se într-un factor adjuvant terapeutic.

În caz contrar, fiind membru al unei familii care prezintă funcții, carente, atât cele de solidaritate cât și cele pedagogic-morale, bătrânul va fi tolerat, neglijat sau ignorat cea ce va determina îmbolnăviri sau accentuării ale acestora.

Relațiile de solidaritate pot fi afectate ca o consecința a greutăților materiale, având în vedere retragerea bătrânului din activitate la care se adăuga și necesitățile în caz de îmbolnăvire. Pe de alta parte relațiile de solidaritate pot fi afectate și datorita mentalității greșite a grupului familial privind îndatoririle fata de bătrân, a unei atitudini de egoism a adulților sau a unui nefiresc sentiment de rușine, când bătrânul suferă de grave deficiente.

Comportarea fata de bătrân poate merge de la neglijare până la forme grave de persecuție, abuz sau chiar violenta.

Pe măsura acumulării anilor, bătrânul suferă de o regresiune treptată a tuturor facultăților sale psihice sau fizice care il infirma pe plan social și astfel solidaritatea grupului familial devine pentru el esențiala, un factor vital, o garanție.

CAPITOLUL 3

ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII VIEȚII ȘI A STĂRII PSIHOMOTORII PRIN ACTIVITĂȚI

3.1. RECUPERAREA NEUROMOTORIE ȘI MENȚINEREA UNEI VIEȚI ACTIVE

Conceptual de terapie ocupațională a apărut în anul 1892 cu ajutorul doctorului elevețian Adolf Mezer, care lucrând în Statele Unite în domeniu psihiatriei a observant că folosirea adecvată a timpului pentru desfășurarea activități utile și satisfăcătoare s-a dovedit a fi o problema fundamentă în tratamentul oricărui pacient neuropsihiatric.(Ministerul Sănatății România,2009, adup Meyer, 1922)

Definițiile terapie ocupaționale s-au schimbat în decursul anilor. Definițiile timpuri subliniau folosirea ocupațiilor ca o activitate de remediare care ajută la restaurarea individului la o stare mai bună fizică și a sanătații mentale. Erau vazute ca și o prescriere medicală a unei forme de tratament și de obicei aveau loc într-un spital, sanatoriu sau un centru comunitar. Artele și activitațile de lucru manual au fost primele instrumente ale terapiei ocupaționale în anii formativi iar terapeutul era văzut ca și un specialist în selectarea și aplicarea unui program plănuit de activități care aveau ca și scop îmbunatățirea condiției clientului. Scopul acestor programe era de a ajuta individual să rezume modelul normal de trai pe cat posibil. Aici este inclus și rolul in activitate cat și sarcinile din rutina zilnică a clientului. Terapia ocupațională a fost recunoscută ca o pregatire graduală pentru reintoarcerea clientului la responsabilitățile din muncă sau daca acest lucru este imposibil, să exploreze vocațiile alternative și realizabile.

Terapia ocupațională functionează conform ideei că orice activitate voluntară sau ocupațională poate fi eficientă pentru a împiedica sau vindeca dizabilitățile organismului uman si pentru a ajuta la integrarea individului in societate. Pe scurt se poate afirma că înainte de toate, terapia ocupațională se ocupă de funcționarea optimă și sănatoasă a persoanei în mediul ei natural.

Mosey (apud Willard și Spackman,1983) susține această idee afirmând că terapia ocupațională are menirea „să ajute individul să-și dezvolte deprinderile adoptative ilustrate în comportamente învățate, care-i permit să-și satisfacă nevoile personale și să răspunda cerințelor mediului.

În terapia ocupațională, termenul „ocupație” se referă la activitățile zilnice pe care oamenii le fac ca și indivizi, în familii sau cu comunitatea pentru a își ocupa timpul și pentru a da un scop și sens vieții. Ocupațiile includ lucrurile de care oamenii au nevoie, vreau și sunt necesare să le facă. (World Federation of Occupational Therapists)

Ergoterapia este parte a terapiei recuperatorii. În viziunea lui Popescu Al., ergoterapia include orice activitate fizică,în particular de muncă manuală cu rol educativ și recreativ, indicata și dirijată de medic în scopu terapeutic si de readaptare.

Ca diferență între cele două, terapia ocupațională si ergoterapia, găsim doar diversitatea activităților și mărimea arei de aplicabilitate. Cele două urmaresc depașirea stadiului de deficiență de catre bolnav, prin diferite forme, și astfel să devina folositor însuși și chiar și societatii.

Terapia ocupațională este o profesie centrată pe client având la bază promovarea sanătații si a bunăstării prin ocupație. Scopul principal al terapiei ocupaționale este de a ajuta persoanele să participe în activitățile vieții zilnice. Acest scop este atins pe de o parte prin lucrul cu oamenii și comunitățile pentru a le dezvolta abilitățile de a se angaja in ocupațiile pe care le doresc, de care au nevoie sau sunt necesare sa le facă si pe de altă parte modificând ocupațile sau mediu inconjurător pentru un suport mai bun pentru ocupatiile in care se angajează.

Popescu Al.(in Popovici și Matei, 2005) spunea că scopul ergoterapei se poate clasifica în scopuri extrinseci care se referă la recuperarea, încadrarea și amplificarea funcțiilor fizice, sociale și psihice alea subiectului, și în scopuri intrinseci cum ar fi înlaturarea tulburărilor, reeducarea și restabilirea independenței vârstnicului.

3.2. ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII VIEȚII PRIN DIVERSE ACTIVITĂȚI ȘI TERAPII: DANSUL, MIȘCAREA, TERAPII ALTERNATIVE ȘI PRIN ACTIVITĂȚI RECREATIVE

Astăzi, terapia prin dans și mișcare a evoluat de la această idee tradițională, conform căreia dansurile au puterea de a vindeca, terapeuții prin dans utilizând puterea dansului pentru a ajuta persoanele în accesarea capacităților lor proprii, naturale de a se vindeca și dezvolta.
Terapeuții provin, în general, din domeniul sănătății mintale, ei aparținând curentului psihoterapeutic care utilizează mișcarea și dansul pentru probleme cognitive, emoționale, sociale, comportamentale și fizice.

Împreună cu muzica si art-terapia, terapia prin dans și mișcare este una dintre artele de expresie, care poate fi o specializare singulară sau un program general de terapie expresivă pentru a trata o gamă largă de probleme emoționale și fizice, inclusiv dependențele. Dansul este un răspuns primar la ritm și muzică, așa că terapeutul folosește tehnicile de dans pentru a ajuta pacienții să ajungă mai mult în contact cu diferite dimensiuni fizice și emoționale proprii, folosind tehnici non-verbale și orientate pe mișcare. Astfel, pacienții devin conștienți de propriile sentimente prin senzație și mișcare, care integrează corpul și mintea.

Terapia prin dans și mișcare, fiind non-verbală, poate depăși de multe ori rezistența la discutarea unui punct de vedere emoțional, probleme care pot fi întâlnite în terapia clasică.

Obiectivele terapiei prin dans și mișcare constau în a construi stima de sine și identitatea clientului care are de a face cu probleme emoționale. O premisă a terapiei prin dans și mișcare este că trupul și mintea sunt interdependente și că starea organismului poate afecta starea de bine mentală si emoțională, atât în sens pozitiv și negativ.

Spre deosebire de dansul artistic, care are de obicei de a face cu aspectul estetic al mișcării, terapia prin dans și mișcare explorează toate mișcările. Prin observarea și modificarea mișcărilor kinestezice ale unui client, terapeuții prin dans și mișcare diagnostichează și ajută la rezolvarea diferitelor probleme psihologice.

Terapia prin dans și mișcare este, de asemenea, fondată pe principiul că există o legătură vitală între personalitate și modul în care cineva se mișcă, iar modificările mișcării afectează starea emoțională, de sănătate intelectuală, precum și fizică a individului.

Terapia prin dans și mișcare este o terapie bazată pe organism, întemeiată pe relația dintre mișcarea fizică și funcționarea mentală și emoțională, folosind analiza tehnicilor de mișcare și dans pentru a îmbunătăți funcționarea. Această terapie poate lucra în mai multe
moduri diferite, într-o varietate de strategii terapeutice și cu populații diferite de toate
vârstele.

Terapia prin dans și mișcare poate fi experimentată în grup sau în ședințe individuale sau poate fi utilizată pentru a consolida o sesiune de psihoterapie verbală. Chiar stând nemișcat sau așezat, sau deplasând mâinile în semn de protest reprezintă expresii ale mișcării în terapia prin dans și mișcare. Există mai multe forme diferite de aplicare a terapiei prin dans, inclusiv forme de mișcare autentice, grupuri de lucru, clienți individuali, și individual generate de terapeut.

Într-o terapie prin dans și mișcare efectuată în condiții de siguranță, relația terapeutică ajută persoanele să exprime prin mișcare și dans ceea ce nu poate fi pus în cuvinte. Cercetările arată că mulți pacienți cu probleme legate de imaginea corporală sau probleme de alimentație se luptă cu alexitimia, care este definită ca o dificultate în punerea sentimentelor și fanteziilor în cuvinte. Terapeutul ajută clienții să acorde atenție experiențelor resimțite corporal, care au semnificație emoțională pentru a le aduce în experiență, să dobândească încredere și să se cunoască pe sine într-o relație bazată pe încredere și netraumatizantă cu terapeutul.

3.3. ATRIBUȚIILE ȘI CALITĂȚILE ASISTENTULUI SOCIAL ÎN ÎNGRIJIREA PERSOANELOR VÂRSTNICE

Decizia de instituționalizare este un act de mare răspundere. Familia, medicul, asistența socială sunt cei care decid instituționalizarea; această decizie va fi totdeauna urmare a unei reflexii etice.

Internarea într-o unitate de ocrotire socială, pe termen lung, practic până la sfârșitul vieții, se face pentru persoanele provenind de la domiciliu, mai rar pentru persoane care au fost internate în spitale și au devenit irecuperabile. Admiterea vârstnicului într-o astfel de instituție înseamnă o privațiune multiplă, ale cărei efecte negative privind sănătatea psihică și somatică a acesteia trebuie neutralizate.

Vârstnicii internați nu pun toți și în același mod continuu probleme medicale. Se poate afirma că nu toți bătrânii internați într-un cămin-spital sunt și bolnavi în înțelesul strict al cuvântului. O parte din ei sunt doar „bătrâni”, cu polideficiențe de vârstă, cu un diagnostic care poate fi formulat ca „uzură cronogenă”; ei pot avea infirmități stabile, mono- sau plurihandicapuri, ceea ce iarăși nu poate fi asimilat cu noțiunea de boală în evoluție, care necesită tratament. Ei „suferă” adesea de izolare, de carențe, de abandon și de semi-abandon, de pierderea tonusului vital, toate acestea trebuie însă atenuate, limitate în evoluție, iar tratamentul nu poate fi întotdeauna medicamentos, fiindcă medicamentos, fiindcă de fapt nu dispunem de un tratament curativ al tuturor suferințelor și, în mod deosebit, a celor psiho-sociale determinate de bătrânețe. În aceste cazuri, în absența unei sau unor boli, când suferințele sunt mai ales expresie a procesului de îmbătrânire, sarcinile echipei vor urmări să facă aceste suferințe mai suportabile, obiectul nemaifiind vindecarea curativă, ci creșterea calității vieții.

Alături de medic, echipa va cuprinde și un specialist în recuperare, fizioterapeut. Psihologul este întotdeauna necesar pentru facilitarea cunoașterii mai profunde a psihismului vârstnicilor și mai ales pentru susținerea psihoterapeutică, pentru combaterea preocupărilor regresive, a nozofobiei, a izolării. Asistenta socială are, de asemenea, un câmp important de lucru, mai ales în teritoriu, în depistarea aspectelor sociale, în formularea indicațiilor de plasament; „revine” în echipă și personlul religios-preotul-pentru asigurarea asistenței religioase („pastorul care”) reînnodând o veche tradiție a spitalelor noastre.

Un rol important în cadrul echipei îl are personalul auxiliar, infirmierele care trebuie să aibă o formație adecvată în tehnica îngrijirii bolnavului vârstnic, precum și calități morale deosebite.

3.4. ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ A VÂRSTNICULUI

Comparativ cu alte elemente ale protecției sociale (fonduri de pensie, servicii medicale, etc.), fondurile pentru serviciile sociale constau într-o diversitate de resurse, lucru care implică un grad ridicat de incertitudine în acordarea lor. Principalele surse sunt fondurile publice (prin bugetele locale și centrale) și resursele de finanțare externă, ponderea principală fiind deținută de fondurile europene. Ele asigură, parțial sau total, finanțarea proiectelor în domeniul social. Pentru statele est-europene, finanțarea externă (în special europene) este chiar mai importantă, deoarece sistemului de asistență socială are nevoie de resurse, atât pentru funcționarea curentă, cât și pentru dezvoltarea de noi proiecte.

Cea mai mare parte a statelor est-europene s-au mutat de la sisteme de îngrijire și suport oferite în special în instituțiile cu profil medical, la servicii sociale moderne, care se concentrează pe reinserția socială a beneficiarilor. România reprezintă un caz special din cauza numărului mare de probleme abordate de către serviciile sociale, cel mai vizibil în mass-media fiind cele referitoare la copiii abandonați și persoanele cu dizabilități. De asemenea, grupurile sociale afectate de probleme 1990 ani adaugă la aceste două categorii și literatura de specialitate se referă mai ales pentru familiile cu mai mult de doi copii, familii monoparentale, familii de șomeri, agricultori, pensionari, persoane fără adăpost și populația de etnie romă.

Chiar și în statele europene cu tradiție în asistență socială, finanțarea sistemului este realizată în principal din alte surse decât cele publice. Amintim aici situația de Spaniei și Italiei, care fac parte din modelul sud-european, și cel al Franței sau Germaniei.

În situația lor, „sistemul de asistență socială a fost efectuat în mod tradițional de către asociații sau de biserici care au dezvoltat servicii sociale pentru grupurile defavorizate. De exemplu, în Italia, fondurile utilizate în serviciile sociale sunt, în principal privat. Evaluările arată că, la nivel național, 85% din serviciile sociale sunt oferite de ONG-uri ale căror costuri sunt acoperite într-un procent de 50% de la bugetul de stat. Un rol im portant, în sprijinirea persoanelor defavorizate rămâne până la rețelele informale (rude, comunitate).

Implicarea masivă a statului în finanțarea și organizarea sistemului de asistență socială este o caracteristică a țărilor din nordul Europei, care oferă o atenție deosebită pentru acest sector. De exemplu, în Finlanda” „fondurile acordate pentru sistemul de asistență socială se ridică la 14% din bugetul public. Doar 13% din bugetul sistemului de asistență socială este alocat cheltuielilor pentru securitatea veniturilor, restul fiind utilizate pentru serviciile sociale efective:

– „50% este alocat pentru copii și familiile cu copii: centre de zi, de îngrijire la domiciliu, alocații familiale, indemnizații pentru copii;

– 25% – pentru servicii sociale: suport la domiciliu, îngrijirea la domiciliu, instituțiile rezidențiale, ajutor de venit pentru persoanele în vârstă (15% din populația Finlandei este de peste 65 de ani);

– 14% – pentru persoanele cu handicap (care reprezintă aproximativ 5% din populație);

– 11% – pentru combaterea abuzul de alcool și de droguri și pentru alte servicii.

În cazul României, transferul de la îngrijirea instituțională sau sprijinirea, prin intermediul unor mecanisme birocratice, administrative, a profesionalizat servicii de îngrijire bazate pe principiile fundamentale ale asistenței sociale nu a fost un proces simplu, fără dificultăți”.

Sub presiunea unor obiective sociale majore (reforma sistemului de protecție a copilului, îmbunătățirea situației populației rome, îmbunătățirea stării sistemelor de sprijin pentru persoanele cu handicap), înființate și puse în practică cu sprijinul internațional, o nouă generație de servicii sociale a apărut, servicii sociale care au devenit baza reformei sistemului de asistență socială. Procesul de construire a acestui sistem, atât publice, cât și private, a necesitat resurse financiare considerabile. Este dificil de a face o evaluare a acestor resurse, din cauza lipsei de date cu privire la resursele financiare acordate de sistemul de asistență socială.

Datele oficiale se referă doar la o parte din beneficiile și serviciile oferite de instituțiile de asistență socială. De aceea, în studiul nostru nu intenționează să se refere la întreaga sumă de bani cheltuită sau necesare pentru buna funcționare a socialului servicii sau de dezvoltare a Sistemului de Asistență Socială, ci mai degrabă la modul în care sistemul de asistență socială funcționează, respectiv la principalele puncte slabe și forte cu care se confruntă.

IV.3. Rolul asistentului social la integrarea în cămin a vârstnicului

În contextul implicațiilor sociale ale internării în cămin a bătrânilor, trebuie specificat rolul pe care îl deține asistentul social, având în vedere faptul ca terenul acțiunilor sale îl constituie căminul cu tot ceea ce reprezintă sau conține el.

În primul rând trebuie amintit rolul de intermediar pe care îl îndeplinește asistentul social urmărind stimularea exprimării nemulțumirilor subiecților. Subiecții integrați în procesul de intermediere sunt bătrâni internați în cămin, medici, personalul auxiliar și membrii familiilor celor internați printre care asistentul social își exercită rolul de intermediar. În acest sens, este folosită exprimarea verbala și nonverbală, ascultarea și integrarea. După ce va asigura cadrul exprimării celor mai puternice sentimente, asistentul social va construi sistemul de referință centrat pe problemele subiecților apărând în acest fel ca un agent catalizator. Asistentul social ajută subiecții să se privească pe sine și atitudinile lor să se înțeleagă la nivel individual și să perceapă părerea celorlalți despre atitudinea lor, să înțeleagă adevărata natură a problemelor, acționând cu realism și obiectivitate.

Asistentul social trebuie să se asigure de recunoașterea de câtre subiecți a necesitații de a identifica relațiile socio-afective și comunicative, trebuie să se pregătească pentru acceptarea idei de schimbări inițiind și favorizând procesele prin care sunt identificate și evaluate adevăratele probleme ale bătrânului internat și relațiile acestuia cu medicul și personalul cu care intră în contact. Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca bătrânii internați sunt marcați de apatie, anxietate, lipsa de încredere, ca prezintă rezistenta la schimbarea și teamă specificări internării și tratamentului.

Asistentul social nu trebuie să cântărească cât de mult trebuie să încurajeze, să sprijine inițiativa de organizare în contextul unei crize și va fi preocupat de stimularea relațiilor dintre bătrân și cadrul medical, intre membrii familiei și bătrânul internat și cadrul medical, pentru ca aceștia să se cunoască, să se accepte reciproc și să coopereze. Asistentul social este în acest sens un liant, un „pod” pe care diferite parți trebuie să se întâlnească în securitate și armonie.

Pentru eliminarea barierelor conflictuale create intre subiecți, asistentul social va utiliza deprinderi terapeutice încercând să explice bătrânului scopul internării, a valorii acestuia cât și a localului în care este efectuata, să se aplaneze conflictele clarificând cauzele contradictorii și ascultând toate punctele de vedere; să coopereze cu persoanele ale căror comportări agresive perturba echilibrul social al bătrânului internat.

Trebuie făcuta o precizare și anume: asistentul social nu conduce ci intermediază, nu oferă soluții, alternative sau răspunsuri, nu preia responsabilități ci oferă încurajare, sprijin și stimulare în descoperirea de către subiecți înșiși a cailor de rezolvarea a problemelor personale.

Un alt rol pe care îl are asistentul social în cadrul bătrânilor internați în cămin ‚este rolul de terapeut social.

Acest lucru implica din partea asistentului social, diagnosticarea și tratarea pacientului intr-o maniera psiho-socială. El poate stimula subiecții să recunoască rădăcinile unor practici , comportamente și atitudini ,care au declanșat anumite stări conflictuale. Pentru aceasta este nevoie de colaborare și cooperare intre asistentul social și părțile implicate în conflict și este absolut necesar ca asistentul social să dețină informații despre istoricul subiectului, pentru a înțelege semnificațiile unor credințe și comportări ,precum și relevanța acestora .

Tratamentul propus trebuie să implice subiectul în procesul în care cunoașterea de sine atenuează conflictele și distruge blocajele contribuind totodată la sporirea capacității de integrare și adaptare individuală .

V.4 Colaborarea dintre asistentul social și medic

În cazul luării deciziei unde și cum va fi tratat bătrânul care suferă de o anumita boală, sarcina revine asistentului social și medicului, care s-a ocupat de bătrân . Aceștia trebuie să stabilească dacă tratamentul se poate face la căminul de bătrâni sau dacă este necesară internarea în spital sau dacă se impune instituționalizarea într–o unitate de asistență medico-socială pe termen lung . Desigur soluția ideala va fi rămânerea în cămin .

Este adevărat ca în cadrul spitalului, cu personal specializat ,îngrijirea și tratamentul ar putea fi cel mai adecvat în raport cu dezabilitatea, boala bătrânului , dar în acest caz intervin probleme de integrare a bătrânului în mediul spitalului . Spre deosebire de celelalte vârste bătrânul reacționează în general nefavorabil la spitalizare. Pe de alta parte , fragilitatea să adaptivă îl face foarte vulnerabil și uneori spitalizarea devine , paradoxal, un stres agravant al stării sale de sănătate.

Totuși în momentul în care se apreciază ca spitalizarea se impune și este benefică prin tratamentele și supravegherea care poate fi asigurată în cadrul spitalului , asistentul social și medicul vor indica spitalizarea .

Trebuie ținută seama ca în multe cazuri exista tendința de a forța spitalizarea bătrânului deși ar exista condiții să se asigure aplicarea prescripțiilor terapeutice și de îngrijire în cămin. Uneori irecuperabilitatea, nevoile de îngrijire permanentă pun problema instituționalizării intr-o unitate de asistenta medico-sociala pe termen lung. Aceasta decizie pe care o iau organele de ocrotire după ce în prealabil au fost examinate celelalte posibilități. După părerea specialiștilor scoaterea bătrânului din mediul de viață ar trebui să constituie ultima soluție la care să se facă apel.

În situația bătrânilor, ce au trăit singuri ,,fie din lipsa unei familii proprii (celibatari, divorțați, deces ) fie din cauza izgonirii din familie ,se va evita instituționalizarea pe cât posibil, pentru ca menținerea bolnavului în relațiile sociale nou formate, oricât de restrânse ar fi ele ,dau un sens social existentei sale ,îl mențin în mediul lor obișnuit de viata, numai după epuizarea tuturor posibilităților se va decide asupra plasamentului instituțional .

Situația ideală o constituie bătrânul integrat intr-o familie în deplinătatea funcțiilor ei care ii asigura un nivel de trai decent, plus îngrijirile și tratamentul necesar.

Nu întotdeauna boala creează suferințe și carente de ordin afectiv, izolarea sociala și familiala chiar persecuția.

Se cere o colaborare deci intre medic, psiholog, asistentul social pentru a găsii cauzele și soluțiile cele mai adecvate bătrânului și situației în care se află acesta.

O altă necesitate privește aprecierea capacității de autoservire, dependentă, gradul de conservare sau pierdere a autonomiei. Bolnavul poate fi :

cu capacitatea de autoservire păstrată și cooperantă;

cu capacitatea de auto servire păstrată parțial și cooperant;

bolnav imobilizat și cooperant;

bolnav imobilizat și necooperant.

Aceste informații folosesc la stabilirea completa a tratamentului.

Cadrul rural și cel urban au de asemenea importanță.

În mediul rural legăturile afective, solidaritatea, sunt mai bine păstrate. În acest fel bătrânul nu înregistrează fenomene negative ale retragerii din activitatea profesionala Iar fenomenul de izolare este mai atenuat. În general grupul familial trebuie educat să înțeleagă toate modificările de atitudine de comportament specific bătrânilor, să-și formeze o concepție exactă asupra nevoilor de viață ale bătrânului și să adopte astfel atitudinea necesară unui climat de viață familial normală. Multe dintre conflictele intergenerații, stări de tensiune cu efect nefavorabil asupra sănătății vârstnicului ar fi evitate printr-o educație corespunzătoare a părților.

Sentimentul de inutilitate generat de ieșirea din câmpul activității profesionale, trebuie să i se opună sensul unei alte utilități, valorificarea experienței acumulate, a înțelepciunii sentimentale în folosul celorlalte generații, „rolul de consilier”. Într-un studiu OMS din 1970 s-a arătat că 28 % din pensionari în vârstă pot fi utili dacă sunt judicios folosiți. Pierderea unei activități, a unor roluri și statuturi trebuie compensate de angajare în alte activități, de dobândire de roluri și statuturi. Aceasta va combate subsolicitarea se vas opune tendinței de însingurare la izolare. Se promovează pentru combatere teoria activismului (cultivarea mișcării fizice și a exercițiului intelectual).

O altă măsură de importanță deosebită este organizarea timpului liber. Timpul liber trebuie ocupat în mod deliberat cu activitățile recreative, instructiv, deconectante, educaționale de satisfacții și bună dispoziție. Cu cât aria acestora este mai largă, cu atât efectele pozitive asupra tonusului vital sunt mai ample. S-a constatat utilitatea activităților de tip „hobby” cât și a terapiei ocupaționale.

Asistentul social care funcționează în cadrul căminului de bătrâni trebuie:

să se asigure de pregătirea personalului care i-a contact cu bătrânul:

să avertizeze familia și ceilalți pacienți din cameră asupra eventualității asupra unei crize confuncționale pe care o poate trăii bătrânul și caracterul pasager al acestuia

să se asigure de crearea în jurul bolnavului a unei atmosfere apropiate, de înțelegere, blândețe și calm.

să recomande membrilor familiei să rămână mai mult în preajma bătrânului

să aibă grijă să i se lase internatului obiectele care ține.

ii vor fi prezentați colegii de cameră

asistentul social va avea grija ca bătrânul să nu fie de la început în cameră cu bătrâni agonici, agitați.

Odată criza trecuta, internatul poate să intre intr-un proces lent de adaptare și integrare sau poate manifesta semne de neadaptare care pot persista de la două la opt săptămâni după care se poate instala adaptarea. Totuși instituționalizarea poate cauza nu numai crize confuzionale cât și grave accidente somatice, care pot survenii în momentul inițial. Este cazul unui bătrân de 65 ani, fost inginer, ce prezenta sechele după un accident dublu-celebro-vascular și coronarian care a fost internat de către fiica acestuia. Bătrânul a prezentat o reacție împotriva instituționalizării tipica imediat după internare, constând intr-o accentuata și continuă stare de agitație psihica, tendința de a părăsi căminul.

S-a constatat că anxietatea este mai frecventă la femei iar manifestările obsesiv-fobice sunt mai frecvente la bărbați.

De asemenea în cazul internării în cămin a persoanelor vârstnice s-a observat apariția modificărilor de nutriție. Bolnavii scad în greutate sau cum se spune „se topesc văzând cu ochii”, sunt palizi, adinamici, nu mai părăsesc patul. Se instalează sau se accentuează întârzierea tranzitului intestinal, de cele mai multe ori cauza fiind diminuarea apetitului (negativism alimentar).

Concluziile privind cercetarea și individualizarea cauzelor complexului simptomatic de inadaptare :

criza de adaptare este mai frecventă la purtătorii afecțiunilor cronice, care și-au pierdut speranța de vindecare;

este mai frecventă la bolnavii cu nivel social și cultural mai ridicat (intelectuali), care s-au bucurat de condiții materiale mai bune și care au familii. Este vorba despre persoane irascibile, hipersensibile;

cauză importantă o constituie intenția familiei de a interna vârstnicul, intenție care nu este împărtășită și de el. Aici se poate vorbii și despre faptul că familia nu a pregătit psihic subiectul pentru acest moment;

informarea neclară a bolnavului privind instituționalizarea;

cauze care țin de dotarea și încadrarea căminului;

personalul căminului face o preluare a bolnavului necorespunzătoare: cu indiferență, este examinat târziu, dus în salon de muribunzi, nu se face psihoterapie;

insuficiență de asistență socială (chiar inexistența unor cadre specializate), cerință din ce în ce mai justificată pentru întreaga rețea a centrelor de bătrâni.

3.5. LEGISLAȚIE

În România, evoluția sistemului de asistență socială a fost marcată de câteva momente deosebit de importante (implicarea voievozilor, momentul Regulamentelor Organice, perioada interbelică, perioada comunistă și Revoluția din ’89 care a redeschis problematica asistenței sociale).

În prezent, organizarea, funcționarea și finanțarea sistemului național de asistență socială sunt reglementate de Legea nr. 705/2001 care statuează câteva principii ce stau la baza sistemului: respectarea demnității umane, universalitatea, solidaritatea socială, parteneriatul și subsidiaritatea.

Până la promulgarea acestei legi, sistemul de asistență socială din România era fragmentat, lipsit de coerență și chiar haotic. Lipsea cadrul legislativ, instituțiile de asistență socială erau sub tutela mai multor ministere, beneficiile sociale erau scăzute ca valoare reală, autoritățile locale nu aveau create mecanismele necesare dezvoltării serviciilor sociale în conformitate cu nevoile sociale din comunitatea respectivă și alte asemenea limite structurale.

În baza legii sus-menționate, structura organizațională a noului sistem de asistență socială funcționează la nivel central, județean și local ținând cont de nevoile și caracteristicile noastre socioadministrative, fiind în același timp în concordanță cu standardele europene. Este un sistem nou, așezat pe baze moderne și flexibil noilor evoluții sociale.

Serviciile de asistență socială

Noul pachet legislativ din România deleagă responsabilitatea dezvoltării serviciilor sociale autorităților publice locale reprezentate de consiliile județene și. respectiv, consiliile locale.

Creșterea numărului de persoane vârstnice a dus și la creșterea numărului celor care necesită asistență și protecție, în cadrul unor instituții specializate, mai ales cele structurate pe asistența medicosocială, problemele acute, pur medicale, rezolvându-se prin rețeaua de asistență medicală obișnuită.

Problematica vârstnicului, prin dimensiuni și valori, în trecut, se afla în grija familiei, în societatea modernă se impune, însă, intervenția statului.

Societatea a creat o rețea de instituții specializate de asistență medicală și ocrotire socială, variabilă de la o țară la alta, în raport cu unii factori ca: ponderea populației vârstnice, resurse economice, etc.

Cu toate eforturile de a promova o longevitate activă, de a menține independența biologică și socială, păstrarea integrării sociale, menținerea în mediul familial, o anumită parte a persoanelor vârstnice au nevoie, în ultima parte a vieții, de asistență organizată în instituții de profil, ca măsură protectoare pentru vârstnic și, totodată, de sprijinire a familiilor fără condiții de îngrijire și asistență a vârstnicului. Este vorba, în special, de persoane afectate de un proces de degradare somatică și psihică progresivă și ireversibilă, proces care se întinde în multe cazuri pe mai mulți ani.

Analizând tendințele familiei de a forța instituționalizarea, se constată că motivațiile sunt de ordin obiectiv (dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea a 2-3 generații, copiii proprii, bunici și uneori străbunici, restrângerea condițiilor de locuit în noile medii urbane, deteriorarea psihică și fizică a vârstnicilor care necesită îngrijiri și supraveghere permanentă) și de ordin subiectiv (relaxarea legăturilor parentale, tendița tinerilor de a evita grija și datoriile pe care le au față de vârstnicii lor, o anume psihologie individualistă, pragmatică, care respinge aspectele triste ale vieții, ca bătrânețea, invaliditatea, moartea, omițând că și acestea fac parte din viață, chiar când privesc pe proprii lor membri vârstnici ai familiei).

CAP. 4

CERCETARE-ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII VIEȚII PERSOANELOR AFLATE

LA VÂRSTA A TREIA ȘI PĂSTRAREA RESPECTULUI DE SINE,

PRIN SERVICII DE TIP CENTRU DE ZI-

CARE OFERĂ ACTIVITĂȚI DE SOCIALIZARE

4.1.OBIECTIVELE LUCRĂRII DE CERCETARE

Scopul cercetării de față este unul explicativ, deoarece urmărește să evidențieze efectele instituționalizării asupra persoanelor vârstnice.

Aceste efecte pot fi de natură psihologică, de natură socială, dar și de natură relațională, implicând atitudinile reciproce dintre vârstnici și familia din care provine.

Un alt scop al cercetării de față este acela de a propune câteva măsuri cu privire creșterea calității vieții vârstnicilor de 65-75 de ani din instituții.

Obiectivele cercetării

Obiectivul general al lucrării este acela de a identifica efectelor instituționalizării asupra persoanelor vârstnice. Obiectivele specifice, care mi-au orientat cercetarea practică sunt:

Evidențierea efectelor instituționalizării asupra vârstnicului.

Descoperirea implicațiilor instituționalizării asupra gradului de satisfacție a vârstnicului.

Relevarea impactului instituționalizării asupra relației vârstnicului cu alte instituții.

4.2. PETRECEREA TIMPULUI LIBER

Terapia ocupațională

După cum medicii acordă o importanță deosebită tratamentului farmaceutic deci terapiei clasice, psihoanaliștii lărgesc aria teoriei ca noțiune, demonstrând eficacitatea terapiilor medicamentoase. Motivele eficacității acestora se explică prin faptul ca îmbătrânirea umană posedă laturi de aspectul biologic și aspectele psihologice și sociale la care se adaugă aspectele patologice specifice vârstei înaintate de natura psihosociala: însingurarea socio-familiala, dezinserția sociala, desocializarea, socul pensionarii, boala pensionarii, crizele de adaptare, tulburări de sub solicitare, pierderea autonomiei.

Prin urmare terapia ocupațională face parte din așa zisele terapii nonmedicale, alături de reeducare senzorială, stimularea funcțiilor superioare, proteze, plan terapie.

Ca metodă terapeutică urmărește recuperarea complexă a vârstei celui afectat de procesul de îmbătrânire sau de îmbolnăvirile favorizate de acest proces. Baza de pornire a terapiei ocupaționale o constituie procesele de atrofie musculară, involuția articulațiilor, lentoare în mișcări, tulburări de coordonare, rigiditate, dureri reumatice, diminuarea acuității auditive, tulburări de echilibru, tulburări sfincteriene, alterarea relațiilor cu mediul psihosocial.

Deci terapia ocupațională va urmări:

recuperarea motricitatii;

redobândirea autonomiei ( reluarea activităților cotidiene);

reintegrarea psiho-socială.

Terapia ocupațională ocupă locul principal în combaterea fenomenului de disocializare, specific vârstnicului care înseamnă retragerea din activitatea profesională, pierderea de roluri și statuturi în familie, în viața socială diminuarea performantelor fizice și intelectuale, îmbolnăvirile caracteristice vârstei, izolarea consecutivă.

Scopul Profilactic al terapiei ocupaționale:

Este lucrul știut ca vârstnicii care se mențin activi fizic și intelectual prezintă o instalare mai târzie a îmbătrânirii. Subsolicitarea determinată de retragerea din activitate și care duce la involuție marcanta poate fi prevenita prin masuri profilactice ocupaționale care au ca scop orientarea vârstnicului spre noi direcții de activitate.

Terapia ocupaționala de funcție

Se aplica situația în care vârstnicul și-a pierdut obișnuințele instinctuale (alimentația folosita zilnic), urmărind reânvățarea și fixarea gesturilor cotidiene elementare.

Terapia ocupaționala de menținere

Aceasta urmărește consolidarea rezultatelor obținute prin recâștigarea funcțiilor și chiar achiziționarea de activități noi. În acest cadru intră activitățile recreative-hobby terapia sau cu aspect practic grădinărit.

Ca metoda de tratament terapia ocupaționala se aplica în cadrul organizat în unitari de asistenta, de internare pe termen lung în sanatorii de recuperare, în cămine spital.

Vor fi luate în considerare ideile și preferințele subiecților și experiența personala. Se va urmării aspectul inedit, simplu, utilitar.

4.3. CONSILIERE ȘI ACTIVITĂȚI FIZICE PENTRU ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII VIEȚII, MENȚINEREA UNEI VIEȚI ACTIVE ȘI INDEPENDENTE, COMBATEREA IZOLĂRII ȘI SINGURĂTĂȚII PRIN ÎMBUNĂTĂȚIREA STĂRII PSIHICE

Asistența socială a persoanelor cuprinse între limite de vârstă 65-75 ani (sau Old-young)

Aceasta presupune urmărirea a trei direcții:

Disponibilitatea fizica și intelectuala a subiecților de a continua voluntar sau sub alte forme activitatea sociala întrerupta prin pensionare

Disponibilitatea fizica și emoționala de a îngrijii persoane de peste 75 ani

Rezerva afectivă deținută pentru organizarea propriei vieți corespunzătoare preferințelor, corelând articularea dependințelor acestor persoane cu relații socio-afective în care sunt implicate.

O consiliere a lor poate avea o valoare terapeutica având în vedere faptul ca destrămarea unor planuri de viitor datorită problemelor de sănătate, reprezintă o pierdere pe care fiecare o poate avea în viață.

Asistentul social trebuie să ofere:

o înțelegere a semnificațiilor multiple ale pensionarii:

ocazii care să-i stimuleze pe vârstnici să-și utilizeze energia și îndemânarea.

O parte din bătrânii pensionați recent pot fi îndrumați să-și aduc contribuția la soluționarea unor probleme de ordin social având în vedere experiența lor, activitatea voluntară putând substitui activitatea întreruptă ( contabilitate, ajutor sanitar).

Rolul asistentul social în acest caz este : de a evalua potențialul voluntarilor și de a preveni atitudinea negativa a unor persoane din alte generații. Obiectivul principial este redarea încrederii de sine, conferirea unui sens pertinent de viată.

Se propune orientarea vârstnicilor de 65-75 ani spre îngrijirea celor de peste 75 ani deoarece sunt persoanele cele mai apropiate ( ca vârstă), de aceștia și le pot înțelege problemele aflându-se în aceeași sfera a experienței declanșate de la îmbătrânire. În acest fel , asistentul social îl poate verifica pe vârstnicul voluntar (fără ca acesta să-și de seama) cu privire la comportamentul și problemele voluntarului.

Modul funcțional al acordării serviciilor de îngrijire vizând vârstnicii de 65-75 ani

Centrul de îngrijire al bătrânilor pe timpul zilei

De acest centru vor beneficia :

persoane ce au nevoie de consultații medicale :

persoane ce au nevoie de îngrijire medicala fără internare în spital

Acest centru facilitează preventiv reabilitate și adaptarea și aderă mai multe categorii de servicii:

îngrijire medicala care presupune supravegherea medicală zilnică pentru a ajuta clientul să atingă un nivel optim de sănătate după boală:

asistenta psiho-socială prin crearea unui mediu protector pentru clienți cu tulburări psihice de natură organică sau funcțională:

asistenta sociala vizând servicii orientate spre stimularea capacității clientului de a se implica în activități sociale

Modul de strategie de intervenție în caz de criză

Definirea problemei presupunând identificarea elementelor ce au condus la declanșarea crizei. Aceasta se realizează din perspectiva clientului social, participare, observația, relația, relația empatica și absenta oricăror tendințe de a judeca

Asigurarea siguranței clientului. Se va evalua natura crizei și consecințele asupra integrității fizice, psihice, emoționale ale clientului care trebuie ajutat să se calmeze și să asimileze tendințele de autodistrugere

Acordarea sprijinului. Clientul trebuie să i se demonstreze că lucrătorul de intervenție îl poate ajuta înțelegându-i problemele, implicându-se cu discreție, toleranta, în maniera nondirectivă și de colaborare.

Examinarea alternativelor. Clientul trebuie ajutat să găsească nu numai variante accesibile ci și modalități de a interpreta corect o situație negativă

Elaborarea unui plan. Clientul va fi stimulat să formuleze un plan pe termen scurt care să indice persoanele apropiate ce pot intervenii. Acestea vor fi contactate telefonic imediat. Activitățile psiho-motorii prin care se pot depășii stările de criza sunt cele oferite prin terapia ocupațională

Angajamentul. E folosit de asistentul social pentru al determina pe client să accepte etape ale acțiunii prin care depășește starea de criză.

Pentru obținerea unor rezultate pozitive în aplicarea acestui model de strategie este necesar ca asistentul social care se ocupa de acest program să dispună de patru categorii de abilitați și cunoștiințe și anume:

supervizarea (se recomandă a fi rotativă)

să dispună de cunoștiințe teoretice care să presupună cunoașterea aspectelor de ordin biologic, social, politic care vizează persoana de vârstă a III-a:

să abordeze lucrul de echipă

să realizeze un bun management social

Principalele categorii de servicii pentru bătrâni

Îngrijirea sănătății – aceasta se face în:

instituții de zi (centre, clinici pentru tratamente ambulatorii și recuperare);

terapie fizică;

instituții specializate pentru asistența vârstnicilor în cămine pentru bătrâni;

Asigurarea condițiilor de locuit.

Servicii:

adaptarea locuinței la necesitățile bătrânilor invalizi;

integrarea clădirilor și apartamentelor destinate bătrânilor în ansamblurile de locuințe pentru celelalte categorii de populație;

promovarea unor lucrări de îmbunătățire a gradului de confort a locuințelor pentru a păstra cadrul obișnuit de viața a bătrânilor;

promovarea finanțării publice a locuințelor de diferite tipuri pentru bătrâni;

coordonarea serviciilor comunitare (protecție cu privire la traficul rutier și asigurarea mijloacelor de transport);

Ajutorul acordat persoanelor ce au în îngrijire bătrâni:

ajutorul financiar pentru familiile cu venit mai mic care își păstrează în întreținere bătrânii;

servicii sociale gratuite sau reduse pentru aceste familii;

credite fără dobânzi pentru îmbunătățirea condițiilor de locuit;

facilități pentru protejarea familiei: program de lucru flexibil, distanță minimă serviciu-locuință;

programe de educare a copiilor pentru îngrijirea bătrânilor.

Facilități sociale:

livrarea la domiciliul bătrânilor a alimentelor;

efectuarea treburilor gospodărești cu ajutorul unei persoane din afară;

organizarea de contacte sociale permanente: vizite, reuniuni, convorbiri telefonice;

serviciu de însoțire pentru unele activități ca: spălatul rufelor, reparații.

Posibilități de ocupare:

servicii de identificare o ocupațiilor adecvate vârstei, a aptitudinilor și capacităților de muncă a vârstnicilor;

preocuparea pentru crearea unor noi posibilități de ocupare, recalificare în anumite genuri de activități.

Educație specifică vârstei a treia:

efectuarea de cursuri anterioare pensionării (pregătitoare pensionării);

universități pentru vârsta a treia;

participarea la programe de cercetare a problemelor vârstei a treia;

Protecția consumatorului:

promovarea unor norme și standarde de calitate pentru alimentație, medicație, bunuri de consum, produse chimice pentru uz gospodăresc, instalații și echipamente casnice.

Recomandări pentru protecția socială a vârstnicilor

Organismele internaționale specializate în problemele vârstnicilor au elaborat o serie de recomandări pentru includerea și urmărirea lor într-un program național de protecție socială a vârstnicilor. Printre obiectivele planului internațional al acțiunilor privind populația vârstnicilor se înscriu:

aprofundarea pe plan național și internațional a afectelor economice și sociale ale îmbătrânirii populației asupra procesului de dezvoltare.

promovarea unor politici și programe care să garanteze securitatea economică și politică a populației vârstnice și să-i ofere acesteia posibilitatea de a contribui la dezvoltarea și în același timp să beneficieze și de avantajele acestei dezvoltări.

formularea unei politici și acțiuni realiste în concordanță cu obiectivele naționale și cu principiile internaționale

încurajarea procesului de formare a cadrelor de îngrijire a bătrânilor și dezvoltarea metodelor de cercetare privind problemele vârstei a treia.

Recomandări privind domeniul calității vieții:

Protecția persoanelor vârstnice să depășească simplă preocupare pentru combaterea bolii astfel încât să țină seama de interdependența factorilor fizici, mentali, sociali, spirituali și ecologici cu acțiunea agresivă asupra sănătății vârstnicilor. Îngrijirea trebuie asigurată atât în sectorul sanitar cât și prin sistemul de asistență social în teritoriu și în familie.

Accentuarea rolului asistenței sociale în cadrul unei strategii ce urmărește ca populația vârstnică să continue să ducă o viață independentă în cadrul familiei.

Depistarea precoce a bolilor și tratamentului adecvat astfel încât să se prevină instalarea incapacității totale și a bolilor cronice degenerative.
Supravegherea specială a vârstnicilor neadaptați la mediu.

Antrenarea persoanelor vârstnice la organizarea serviciilor de sănătate și de funcționarea lor.

Diversificarea serviciilor de îngrijire în cazul unei infrastructuri sociale și sanitare deservite de un personal specializat capabil să asigure servicii geriatrice adecvate.

Depistarea stării de malnutriție la vârstnicii săraci.

Recomandări privind alimentația

Asigurarea unei oferte de produse alimentare bogate nutritiv și la prețuri accesibile pentru toate categoriile de venituri.

Repartizarea justă și echilibrată a alimentelor.

Promovarea unui comportament alimentar corect.

Promovarea unor corectări asupra rolului unor factori nutriționali în procesul îmbătrânirii.

Recomandări privind protecția consumatorului

Produsele alimentare, obiectele, instalațiile și echipamentele casnice să fie conform cu normele de securitate având în vedere vulnerabilitatea persoanelor vârstnice.

Asigurarea unei administrări corecte a medicamentelor și a altor produse prin instrucțiuni clare și adecvate.

Facilitarea accesului populației vârstnice la medicamente, ochelari, proteze necesare pentru continuarea activităților și pentru asigurarea independenței lor.

Sancționarea practicilor de vânzări menite să exploateze resursele financiare ale populației vârstnice.

Recomandări privind condițiile de locuit

Locuințe convenabile cu dotări de mobilier și echipamente adecvate nevoilor bătrânilor.

Crearea unui mediu de locuire format din persoane aparținând diferitelor categorii de vârstă.

Recomandări privind puterea de cumpărare a acestei categorii de vârstă.

Asigurarea unui minim de resurse necesare unei vieți normale.

Indexarea veniturilor și economiilor populației vârstnice pentru menținerea puterii de cumpărare.

Punerea în aplicare a unor sisteme de securitate socială bazate pe cuprinderea întregii populații vârstnice.

Posibilități de reintegrare în muncă, eliminând orice discriminare pe criteriu de vârstă, mai ales că unele persoane în vârstă cu calificare înaltă prin experiența lor pot învăța pe tineri.

Recomandări privind familia și mediul social

Promovarea unor politici sociale care să încurajeze menținerea solidarității familiei, intre generații.

Crearea unor servicii sociale de susținere a familiei care îngrijește persoanele vârstnice.

Încurajarea autoasistenței și a relațiilor dintre populația vârstnică și cea tânără.

Recomandări privind informarea și instruirea bătrânilor

Cluburi de zi

Folosirea mass-media ca mijloc de comunicare cu bătrânii prin programe adecvate specificului lor.

Organizarea unor centre culturale proiectate pe nevoile de informare și de instruire a bătrânilor.

4.5. CERCETAREA CALITATIVĂ

Azilul la care mi-am realizat cercetarea practică, unde am aplicat chestionarul și interviul este situat lângă o biserică, pe o stradă liniștită, deloc aglomerată, în apropierea spitalului municipal.

Pe această stradă mă duceam în fiecare zi la școală, în ciclul gimnazial. Nu de puține ori se întâmpla ca vreun bătrân din cadrul azilului să stea cu coatele pe gard , să privescă lumea, să ne zâmbească cu drag nouă elevilor care treceam și să ne întindă câțiva bănuți pentru a le cumpăra câteceva de la chioșcul pe de peste stradă.

Nu aș fi crezut că va veni vremea când o să intru și dincolo de gard și să am prijejul să vorbesc cu bătrânii, care m-au impresionat profund prin sinceritatea lor cât și prin disponibilitatea de a comunica cu mine. Am stat de vorbă prin intermediul întrebărilor din chestionar cu 80 de vârstnici aflați în această instituție, dintre care 49 de bărbați și 31 de femei. Am rămas apropiată de toți, promițându-le că o să revin drag.

IV.2.10. Instrumentele de lucru

Documentarea a constituit o sursă principală de date și informații sociologice privind tema aleasă. Aceste lucrări la care am apelat alcătuiesc bibliografia, fiind menționate la finele lucrării.

Studiul practic al cercetării de față cuprinde date atât cantitative, cât și calitative, prin utilizarea celor tehnici de cercetare : chestionarul și interviul.

Formularele de chestionar cuprind întrebări închise, semi-deschise, deschisc, scalatc, pentru a obține răspunsuri cât mai diversificate din partea persoanelor cu care a avut loc întrevederea. întrebările sunt formulate clar, precis și concis pentru a fi facil de răspuns și a nu crea dificultăți subiectului în a-și acorda răspunsul. Așadar, formularea întrebărilor a avut în vedere capacitatea de receptare și înțelegere a subiecților vârstnici.

De asemenea în cercetarea de față am recurs la folosirea tehnicii interviului pentru a putea obține și date calitative, utile cu privire la tema studiată, în acest fel am putut compara datele analizate în urma aplicării chestionarului, cu datele obținute prin intervievarea personalului.

întrebările au fost precise, clare pentru a evita orice confuzii referitoare la efectele instituționalizării asupra vârstnicilor.

Chestionarul constituie principalul instrument de lucru pentru cercetarea practică întreprinsă. El a fost structurat în părți, fiecare urmărind să releve în mod elocvent efectele instituționalizării asupra vârstnicilor.

Structura chestionarului este următoarea:

Secțiunea A: Identificare

Secțiunea B: Efectele instituțonalizării asupra vieții psihice.

Secțiunea C: Efectele instituționalizării asupra vieții sociale a persoanei vârstnice.

Secțiunea D: Efectele instituționalizării asupra relațiilor familiale ale vârstnicilor.

Interviul a constituit instrumentul de lucru secundar, prin care am urmărit extragerea unor date calitative. Interviul a urmărit următoarele aspecte:

Relația dintre personalul de îngrijire și beneficiari.

Modul în care vârstnicii percep instituționalizarea.

Gradul de satisfacere al nevoilor vârstnicilor în cadrul instituției.

4.4. METODOLOGIA CERCETĂRII

4.4.1. Reprezentarea metodelor și tehnicilor de lucru

a. Observația

Constituie tehnica principală de investigație întrucât ne oferă informații cu valoare de fapte și este decisivă a valorii și semnificației concluziilor la care se ajunge.

Un bun observator trebuie să posede :

însușiri ce vizează identificarea, descrierea și înregistrarea rapida a celor reprezentative și semnificative fapte, cum ar fi : intuiție, imaginație creatoare, capacitate de sinteza.

însușiri ce vizează măsurarea și cuantificarea datelor

În legătura cu subiectul observat, acesta este considerat ca element pasiv, reacția lui fiind în funcție de situație și personalitatea proprie. Pentru aceasta trebuie delimitate cu precizie obiectivele observațiilor încă de la începutul investigațiilor.

Observația presupune contactul în timp îndelungat al cercetătorului cu colectivitățile studiate și este necesar ca prezența lui să fie acceptată de către populația investigată.

Reguli pentru desfășurarea observației

-cercetătorul trebuie să respecte normele de conviețuire sociala și tradițiile specifice ale persoanelor investigate ;

-cercetătorul trebuie să adopte un comportament natural ;

-să nu lase impresia că este o autoritate, să nu șocheze prin vocabular și cunoștințe ;

-să evite a se impune în acțiunile și conversațiile la care participă ;

-să nu fie indiscret, să nu forțeze prin nimic situația de observație ;

-să acorde o atenție aparte liderilor.

Observatorul trebuie să manifeste interes egal la toți membrii grupului.

Reușita observației depinde atât de atitudinea observatorului față de persoanele supuse observației cât și de durata observației. Aceasta trebuie să fie destul de mare pentru a permite observatorului să înregistreze cât mai multe date despre subiecții interogați și destul de mică pentru ca observatorul să nu piardă atitudinea obiectivă.

b) Ghidul de observație

Ghidul de observație este un instrument de lucru care constă într-un ghid de desfășurare a observațiilor.

Prezentarea cazului general al observației în vederea redactării ghidului și fișei de observație :

a. să presupunem ca am ajuns la Spitalul ‘’X’’ și că vrem să studiem problema adaptării la spitalizare a vârstnicului. Deci avem de a face cu un anume fenomen, dar socialul este abstracție. El poate fi cunoscut prin elementele lui exterioare :

1.fapte, manifestări, obiecte ;

2.actiuni, activități, comportamente ;

3.opinii, atitudini, mentalități.

b. trebuie să înregistram tot ceea ce vedem, potrivit temei și obiectivelor. Trebuie avut în vedere ca prioritate au aspectele văzute și nu cele auzite.

c. dialogul, convorbirea cu subiecții. Trebuie să întrebam și să ascultam ce spun și mai ales cum prezintă faptele subiecții observați.

d. reținerea și apoi verificarea opiniei. Dacă de exemplu un bătrân afirmă că infirmierele sunt leneșe și au o pregătire profesională limitată, reținem opinia, dar și o verificăm prin observații directe asupra limbajului și comportamentul infirmierei.

e. informațiile obținute se înscriu intr-o fișă de observații. Aceasta conține antecedentele (în cazul bolilor) manifestările, diagnosticul.

f. observația vizează manifestările subiecților din diferite împrejurări : în timpul liber în mediul familial, în microgrupuri (în cadrul spitalului).Datele se clarifică în funcție de variabile (sex, vârstă), și indicatori.

g. Orice fapt privește o anumită semnificație, fiind corelat cu alte fapte. Faptul de a constata lipsa de dotare instrumentală a unui cabinet medical are mai multe semnificații decât faptul de a constata același cadrul altei instituții.

h. ghidul de observație cuprinde recomandări privind mijloacele adecvate de înregistrare a datelor “pe teren”.

c) Întrevederea

Întrevederea este o tehnică psihologică de bază, care se află între observație și interviu întrevederea prezentând avantaje în raport cu interviul (standardizat) și cu observația.

Interviul standardizat permite :

-tratamentul statistic

-compararea cu alte interviuri

-măsurarea informațiilor

-reducerea erorilor

Un alt tip de interviu este cel semistandardizat care este mai flexibil și oferă mai multe informații ajungând la identificarea aspectelor calitative (semnificația aspectelor cercetate).

Trebuie disociate interviurile directe, nondirective de interviurile directe și indirecte.

Asistentul social trebuie să cunoască:

a. arta de a formula întrebările

b. arta de a pregăti clientul pentru aceste întrebări

c. arta de a asculta

d. arta de a menține interesul și încrederea clientului

În cazul nondirectivității asistentul social se lasă mai întâi dirijat de spontaneitatea clientului apoi cu tact îl readuce pe linia temei.

Pregătirea întrevederii vizează doua aspecte:

1.competenta organizării unei asemenea întrevederi

2.competenta de a conduce interviul, de a te comporta în timpul întrevederii, ceea ce presupune trei direcții:

a. comportamentul fizic (mimica și gestica), asistentul social trebuie să probeze atenție și interes pentru client

b. aptitudinile intelectuale în timpul interviului ; asistentul social trebuie să probeze o anumita neutralitate și deschidere de spirit, atașament, înțelegere.

c. aptitudini de conducere a întrevederii ; asistentul social trebuie să probeze încredere în relațiile cu clientul, arta de a-l asculta, intervenind doar când este nevoie, arta de-a reduce distanțele sociale dintre el și client și de a reduce barierele psihice, stăpânind mecanismele de apărare, raționalizare, eschivare și refulare ale clientului.

Etapele întrevederii

1.Cadrul teoretic

2.Intilnirea cu clientul

3.Mijloace de a evita refuzul clientului

4.Intrevederea propriu-zisa

5.Mentuinerea interesului clientului

6.Continutul întrevederii-lista de probleme

7.Mijloace de identificare și reducere a erorilor

8.Incheierea întrevederii (mulțumiri, concluzii)

9.Raportul asupra întrevederii (evaluare, analiza, concluzii)

4.5. CERCETAREA CALITATIVĂ

Scheme teoretice :

1.Analiza clientului din punct de vedere fizic. psihic și social cât și terapia acestuia având în vedere teoria sistematica. În cadrul acestei baze teoretice trebuie avut în vedere limbajul folosit, perfecțiunea lui în munca de asistent social.

2.Teoria de nuanța psihologizata.

3.Teoria psihanalitica.

4.Teoria integralistă

5.Teoria functionalistă, care are în vedere pierderea rolurilor statuturilor clientului (în cazul pensionarii) sau problema rezistentei la schimbare.

Întâlnirea cu clientul

Prima vizita este deosebit de importanta, ea punând bazele colaborării și a eficientei cercetării.

În cadrul acesteia asistentul social se prezintă, expune obiectivul urmărit, precizează timpul colaborării, menționează ce așteaptă de la client, iar în momentul acceptării de către client asistentul social mulțumește pentru cooperare.

Evitarea refuzului de colaborare a subiectului

În cazul refuzului de colaborare, asistentul social trebuie să rămână calm, politicos fără să-și arate nemulțumirea, explicând clar scopul cooperării pentru a reduce neliniște și neâncrederea subiectului.

Motive de refuz :

lipsa de interes a clientului

ostilitatea provocata clientului pentru asistentul social sau pentru instituția de care aparține acesta

neîncrederea generală pentru străini

înțelegerea greșită a scopului urmărit

proasta dispoziție

momentul nepotrivit pentru intervenție

neîncrederea în convenționalitatea asistentului social.

Recomandări:

Asistentul social trebuie să stăpâneasca bine teme pe care o abordează.

În plus:

trebuie să intre în contact cu clientul în mod simplu și direct

să noteze refuzurile din parte clientului

să pună întrebări clare, repetându-le daca este cazul

să evite sugerarea răspunsurilor prin comentarii personale

să nu folosească opiniile altora drept exemplu

să nu sară de la o întrebare la alta

să revină asupra elementelor neclare.

Conținutul întrevederii

Pornind de la întrebări introductive deschise se trece treptat la întrebări privind tema propriu-zisa (întrebări închise).

În timpul întrevederii trebuie evitate întrebările suplimentare (de ce ?,pentru ce ?) care determina clientul să se justifice.

Întrevederea se finalizează printr-un raport care prezintă structura să :

-rezumatul conținutului propriu-zis al întrevederii

-descrierea semnelor exterioare ale întrevederii (gesturi, ton, mimica).

-descrierea circumstanțelor externe (locul, timpul, prezența altor persoane)

-natura și dezvoltarea contractului propriu-zis.

Tehnica întrevederii stabilește o relație de egalitate intre cei doi interlocutori fiind un raport diplomatic.

.

4.6. INTERVIUL CA INSTRUMENT- TIP CHESTIONAR

Chestionarul este instrumentul cu ajutorul căruia se realizează culegerea datelor în anchete.

Chestionarul cuprinde un set de întrebări care se adresează populației investigate întrebări ce joacă un rol de indicatori ai unor fapte sau fenomene sociale.

Răspunsul (de regulă în scris) la aceste întrebări furnizează informații asupra câmpului de cercetare.

Tipuri de întrebări utilizate în cadrul unui chestionar :

După conținut :

1.Întrebări factuale. Acestea vizează obținerea de informații de anumite evenimente petrecute în viața persoanei.

2.Intrebări de opinie prin care se urmărește accesul la aspectele de ordin subiectiv ale persoanei : atitudini, păreri, noțiuni, interes. Trebuie avut însă în vedere că opiniile oamenilor nu trebuie luate nici o dată drept altceva decât opinii.

3.Intrebări de cunoștințe. Acestea au rolul de a evalua prin indicatori cât se poate de expresivi, nivel de cultura, informații despre sistemul de valori.

După forma de înregistrare a răspunsurilor sunt :

Întrebări deschise la care subiecții chestionați răspund liber, detaliat.

Întrebări închise : care sunt însoțite de variante de răspunsuri posibile :

Exemple de întrebări închise

A. În ce măsura sunteți satisfăcut (a) de numărul de camere al locuinței dumneavoastră ?

1.foarte mult

2.mult

3.moderat

4.putin

5.foarte puțin

B. Care sunt modalitățile preferate de dumneavoastră pentru petrecerea timpului liber ?

1.lectura

2.cinematograf

3.televizor

4.excursii, plimbări

5.practicarea sportului

6.dans

7.teatru

3. Al treilea tip de întrebări este de tipul întrebărilor mixte (sau semiînchise, semideschise). Acestea cuprind pe lângă setul de variante explicite și una de genul “Alte situații. Care ?”.

În ceea ce privește utilizarea acestor întrebări se poate emite aprecierea: întrebările factuale sunt aproape întotdeauna întrebări închise, întrucât variantele de răspunsuri sunt mai ușor de prevăzut.

Doar atunci când numărul alternativelor este prea mare după însușirea câtorva, socotite principale se poate apela la varianta “alte situații”.

În cazul întrebărilor de opinie distingem în special clasa acelora în care se urmărește evoluarea intensității unor atitudini, apreciere în care se utilizează pentru răspuns o clasă ordinală închisa. Treptele scalei pot fi în număr de cinci, ca în cazul întrebării A. sau mai multe.

O alta clasificare a întrebărilor le împarte pe acestea în :

1.Întrebări directe

2.Întrebări indirecte. Sensul lor real sau al răspunsului este diferit de cel aparent.

3.Aceste întrebări vizează faptul ; că omul din motive diverse nu este întotdeauna dispus să dezvăluie o anumita informație și se apelează la căi ocolite.

În legătura cu numărul întrebărilor dintr-un chestionar, acestea pot fi de la doua, trei până la trei sute sau mai multe fiind imposibil de precizat care este numărul preferabil.

Un exemplu de chestionar este cel prezentat mai jos și urmărește raporturile dintre retragerea din activitate și internarea în căminul de bătrâni.

Raporturile dintre retragerea din activitate și intrarea în cămin a vârstnicilor.

CHESTIONAR

1.Care a fost vârstă dumneavoastră de pensionare ?

a. până la 50 ani

b. între 51-65 ani

c. între 66- 70 ani

d. peste 71 ani

2. Pensionarea a avut loc datorita :

a. bolii (sau invalidității)

b. limitei de vârstă

3.Care a fost profesia dumneavoastră înainte de pensionare

a. agricultor

b. muncitor

c. maistru

d. funcționar

e. lucrător în servicii publice

f. intelectual

g. altă profesie

h. nu am lucrat

4.Fiind pensionar, unde exercitați activitatea profesionala ?

a. în unitate particulara

b. în unitate de stat

c. în alta parte

d. nu exercită nici o activitate

5. Gradele de efort și solicitare impuse de activitatea pe care o exercitați nu depășesc capacitățile dumneavoastră fizice (prin efectul vârstei) ?

a. da

b. moderat

c. nu

6. Ce efect a avut retragerea din activitate asupra dumneavoastră ?

a. stres

b. afectarea stării materiale

c. plictiseala

d. anxietate

e. nu a avut nici un efect

7. În ce măsura va afectat internarea în cămin ?

a. în mare măsură

b. în mică măsura

c. în nici o măsură

8. În ce măsură sau modificat relațiile dumneavoastră cu familia după internarea în cămin ?

a. în mare măsură

b. în mica măsură

c. în nici o măsură

9.În ce măsură sau modificat relațiile dumneavoastră cu familia după pensionare ?

a. în mare măsură

b. în mică măsură

c. în nici o măsură

10.Ce așteptați de la pensionare ?

a. liniște

b. odihnă

c. nimic

d. alte răspunsuri.

11. Care este afecțiunea de care suferiți?

Interviul este un procedeu de investigație care utilizează procedeul comunicării verbale pentru a culege informații în legătura cu scopul urmărit.

Etapele parcurse în timpul tehnicii interviului :

1.Etapa interviului psihoterapeutic și psihotehnic

Interviul , ca dialog ”face to face” a fost aplicat mai întâi în psihoterapie, psihanaliza, în tratarea nevrozelor.

Problema utilizării lui – validitatea.

2.Etapa interviului de opinie și de termen

Interviul se aplica unui grup de subiecți. Ridică problema fidelității rezultatelor necesitând concordante intre diferitele rezultate obținute de cercetători diferiți.

3.Etapa interviului sociologic și psihologic

Interviul se aplica intre cercetător și intervievat urmărindu-se și înregistrându-se de către primul aspectele socio-psihice, etice, motivaționale, educaționale în general toate aspectele personalității umane.

În aprecierea răspunsurilor obținute prin tehnica interviului, trebuie avut în vedere următoarele principii.

ceea ce nu s-a spus este adesea mai important decât ceea ce s-a spus, deci trebuie avut în atenție atât răspunsul verbal cât și cel nonverbal.

Comportamentul real al subiectului nu coincide cu comportamentul verbal. Trebuie acționat în așa fel încât subiecții să se comporte natural.

Întregul este mai important decât partea. Din acest motiv observația este mai importanta decât intervievarea.

Principalele tipuri de interviuri:

1.Interviul de opinie de personalitate-tehnica intensiva dar și extensiva de cercetare

2.Interviu documentar-extensiva de cercetare.

Instrumentul de lucru al interviului îl constituie ghidul de interviu care este alcătuit din întrebări deschise ce vizează ansamblul populației și a temei cercetate.

Lipsa rigidității date de întrebările închise și scalate deosebesc interviul de chestionar care apelează la aceste modalități.

Libertatea oferita de tehnica interviului consta în faptul ca

se stabilesc problemele ce vor fi studiate, dar forma concreta a întrebărilor este lăsata pentru inspirația de moment

-în timpul interviului se pot formula întrebări noi

-în cadrul interviului se pot cere detalii, precizări chiar reveniri din partea subiecților

Aceste caracteristici sunt întâlnite mai mult la interviul de opinie și personalitate și mai puțin la interviul documentar.

În constituirea ghidului de intervievare trebuie să se respecte mai multe reguli:

1.regula individualizării itemilor (cu un singur item la o singura întrebare). Este greșita întrebarea “Ati mai fost spitalizat ? ,unde ?, cât timp ?”.

2.Regula preciziei și a simplității întrebărilor.

3.Regula duratei minime sau optime a interviului,

4.Evitarea întrebărilor lungi.

5.Evitarea cuvintelor cu dublu sens, a termenilor impreciși sau necunoscuți de către subiecți.

6.În cazul în care sunt folosite întrebări închise aceste atribuie să acopere întreg „spațiu de atribuire” al temei investigate.

7.Intrebarile trebuie să fie cât mai concrete

RAPORTURILE BĂTRÂNULUI CU FAMILIA- interviu

1.Vârstă

2.Starea civilă (căsătorit, necăsătorit, divorțat, văduv)

3.Sotul/sotia lucrează ? Dacă nu care este ocupația să ? (pensionar, casnic)

4.Aveti copii ? Câți ?

5.Casatoriti ?

6.Care este situația dumneavoastră financiara ?

7.Conditiile de locuit sunt corespunzătoare ? Sunteți mulțumit ?

8. Care este afecțiunea de care suferiți?

9. Ați mai beneficiat de alte servicii sociale înainte de a opta pentru instituționalizare?

10. Cum caracterizați starea dvs de sănătate?

Operaționalizarea conceptelor

Acestea oferă materialul (itemi întrebările) din care vor fi constituite instrumentele de lucru (ghidul observației, ghidul de interviu, întrebări pentru chestionare) valoarea investigației este funcție de valoarea instrumentelor de lucru.

Probleme organizării cercetării presupune dimensionarea faptelor, a alegerii variabilelor de cercetare, a relației intre variabile indici și indicatori.

Variabila este o determinantă a vieții sociale care caracterizează fenomenul supus cercetării.

De exemplu, internarea în spital și pensionarea pot fi caracterizate prin următoarele variabile principale:

-structura demografică

-nivelul dezvoltări economice

-nivelul de cultura și învățământ

-dotarea și echiparea spitalului

-vârstă

-sex

Indici se deosebesc de variabile prin faptul ca sunt perceptibili, deci măsurabili cantitativ. La rândul lor indicii se divid în indicatori pentru a deveni și operaționali. Operaționalizarea conceptelor este o etapa absolut necesară în desfășurarea unor cercetări

Interpretarea datelor

În cadrul anchetei întreprinse la Caminul de bătrâni , asupra unei eșantion de 30 persoane, ancheta urmărind implicațiile psiho-sociale ale internării în cămine a bătrânilor, s-au constatat reacții diferite în funcție de nivelul socio-cultural deținut de pensionari cât și de mediul de proveniență.

La prima intrebare „Ce vârstă aveți" se poate observa că majoritatea persoanelor chestionate au vârsta cuprinsă între 70 și 79 de ani, aceasta constituind un procentaj de 62, 5%.

Populația de vârstă între 60-65 de ani, se situeză la polul opus având un procentaj mai mic, acesta fiind de 2,50%. Această grupă de vârstă este cea ai redusă în cadrul azilului de bătrâni.

Din datele oferite de personalul calificat al instituției persoanele cuprinse în acest interval de vârstă se află într-o stare de sănătate care necesită îngrijiri medicale mai speciale, iar instituționalizarea lor s-a realizat tocmai din aceste motive, dar și datorită lipsei unui suport familial care să îi sprijine.

Aceasta semnifică faptul că, grupa de vârstă cuprinsă între: 70-79 de ani, bătrânii se află într-un număr mai mare, după care numărul începe să descrescă simțitor datorită incidenței decesului; vârstnicii au o stare de sănătate precară, dar ținută sub control de către personalul medical calificat, care le acordă îngrijirea necesară.

În ceea ce privește sexul persoanelor instituționalizate am regăsit un număr de 18 de bărbați și 12 de femei. Numărul bărbaților este mai mare decât al femeilor, deoarece aceștia sunt cu precădere neajutorați în comparație cu sexul feminin, în ceea ce privește satisfacerea unor nevoi casnice: spălare, mâncare, cutațenie. Din acest punct de vedere bărbații solicită într-un număr mai mare instituționalizarea într-un cămin de bătrâni, comparativ cu femeile.

Se observa în urma cercetării efectuate o diferență de 6 de sex masculin în plus față de cele de sex feminin.

Se poate observa în mod cert că populația care apelează la instituționalizare este formată cel mai adesea din vârstnicii rămași fără soț, soție. Rămași fară unul dintre partenerii de viață și neavând copii, ori rude care să le poată acorda sprijinul necesar unui bătrân, aceștia apelează în ultimă instanță și ca la o ultimă soluție, la instituționalizare.

Persoanele văduve instituționalizate, se găsesc într-un procentaj de 61,25%. Persoanele divorțate, cât și cele necăsătorite de asemenea optează pentru instituționalizare, aceste două categorii de persoane aflându-se la procentaje apropiate. Pentru persoanele necăsătorite procentajul este de 17, 50%, iar pentru cele divorțate este de 18, 75%.

Persoanele vârstnici instituționalizați care se află într-o situație maritală constituie un procentaj redus, acesta fiind de 2, 5%.

În urma vizitelor repetate la azilul de bătrâni am putut lua informația că aceste persoane deși căsătorite, nu mai locuiesc de foarte mult timp cu persoana căsătorită, relațiile dintre cei doi fiind rupte de mult, însă nu și pe linie legală, prin divorț. Aceștia nu au mai locuit împreună, însă nu s-au despărțit și pe cale legală, au rupt relațiile, ori au relații conflictuale, neprimind vizite, telefoane, ori pachete.

Într-un număr de 30 de persoane au venitul în urma pensiei de vârstă ca urmare a faptului că au avut o viață activă social, un număr de șaisprezece persoane sunt întreținute de către copii ori rude, iar cinci persoane au refuzat răspunsul la această întrebare.

Cele mai multe persoane aflate în azilul de bătrâni au o perioadă de locuire în această instituție de peste cinci ani. Acestea se regăsesc într-un număr de 30 de persoane. La polul opus se află perioada de locuire ce cuprinde câteva luni, astfel că în ultimele luni au fost instituționalizate doar două persoane, deși cererea de instituționalizarea din partea vârstnicilor este mult mai mare, însă datorită numărului de locuri disponibile la cifra de optzeci, se admit dosarele persoanelor care prezintă dificultăți, iar vârstnicii nu au o altă opțiune.

Această situație este destul de dificilă deoarece rămân un număr foarte mare de vârstnici care au probleme de sănătate și care se află în imposibilitatea de a-și realiza singuri nevoile zilnice, de hrană, cumpărături, etc.

La această întrebare un număr de 27 de persoane au răspuns că nu au apelat înainte instituționalizare și la alte servicii sociale de îngrijire și au apelat la această formă a serviciilor sociale ca la o primă și ultimă soluție de rezolvare a problemelor lor. Acest număr corespunde în procente unui procentaj de 86,25 %. Trei persoane au beneficiat de serviciile centrelor de zi, iar 3 persoane au beneficiat de serviciile de îngrijire la domiciliu, după care dosarele le-au fost admise pentru instituționalizare.

Cele 30 de persoane chestionate care nu au beneficiat de alte servicii de îngrijire, înainte de instituționalizare au probleme de sănătate care necesită în fiecare zi supraveghere din punct de vedere medical, injecții, ori pastile care trebuie luate cu regularitate, ceea ce implică o masă regulată, iar în afara instituționalizării, aceste persoane se aflau în imposibilitatea de a-și prepara singure hrana.

Din totalul vârstnicilor instituționalizați doar două persoane au răspuns că au o stare de sănătate foarte bună, însă în urma întrevederii cu personalul medical am obținut informația că aceste persoane au probleme de comportare, având anumite disfuncțiuni la nivel mintal, ceea ce implică posibilitatea ca la momentul aplicării chestionarului acestea nu să acorde un răspuns obiectiv în privința sănătății sale.

Cinci persoane, care semnifică un procentaj de 6,25% din totalul numărului de persoane chestionat, susțin că starea lor de sănătatea este bună. La polul opus se află vârstnicii care au răspuns într-un număr foarte mare că au o stare de sănătatea proastă 43,75%, respectiv foarte proastă cu un procentaj de 47,50.

Raportând datele analizei mele la cercetări anterioare privind starea de sănătate, am putut observa că la nivelul României, populația vârstnică declara în 2000 în proporție de „59,1% că nu este mulțumită de propria stare de sănătate. În 2001, proporția nemulțumiților față de starea de sănătate este de 65,7%.

La întrebarea „Care este afecțiunea de care suferiți?”, au fost acumulate mai multe răspunsuri.

Cea mai mare parte a vârstnicilor au probleme cardiace, numărul persoanelor care au astfel de afecțiuni, constituie un procent de 31,25%, urmat de persoanele care au probleme diabetice, într-un procent de 11,25%.

In România, conform datelor Institutului Național de Statistică, bolile cronice afectează , jumătate dintre persoanele de peste 50 de ani. Din totalul populației, una din cinci persoane declară că suferă de o boală cronică. Principala boală cronică este cea de inimă (87%)".

Rata îmbolnăvirilor este mai mare la persoanele vârstnice, astfel persoanele vârstnice au tendința de a fi mai des bolnave decât celelalte categorii de vârstă.

Există boli care se întâlnesc preponderent la vârstnici: boli cardio-vasculare, infirmități fizice, tulburări mentale.

Studii recente arată însă că riscul de boală sau de îngrijiri de sănătate este descris de o curbă a cărei inflecsiuni începe cu mult înainte de vârsta a treia sau a patra, cel puțin pentru o boală care implică incapacitate, iar riscul de incapacitate este descris de o curbă a cărei inflecsiune începe de la 50-59 de ani.

In ce măsură vă simțiți dependent de personalul instituției?

La această întrebare vârstnicii au răspuns într-un procent de 40% că se simt „foarte

40,0%

0.0%

dependenți" de personalul instituției, care îi îngrijește, le evaluează în mod constant starea de sănătate. Aceștia au nevoie de îngrijiri medicale zilnice, în fiecare zi le este luată tensiunea arterială, majoritatea având probleme cardiace și diabetice. Astfel că vârstnicii se află sub medicamentație și consult zilnic, ori periodic.

Starea lor de sănătate fiind precară, resimt în mod acut necesitatea personalului de îngrijire, care să le fie mereu în preajmă pentru a le solicita ajutorul în diferitele probleme.

Într-un procent de 37,5%, vârstnicii au răspuns în favoarea variantei doi, ceea ce înseamnă „destul de dependent".

În această situație se poate concluziona că vârstnicii instituționalizați sc află într-o stare de dependență ridicată față de personalul azilului, care îi are pe aceștia sub supraveghere.

Deloc dependenți au răspuns doar 2,5% dintre vârstnicii chestionați. Vârstnicii care resimt dependența mai redusă față de personalul instituției se află într-un procent de 7.5%. Aceștia au o stare de sănătate relativ bună, ceea ce înseamnă că își pot satisface în mod autonom problemele de bază, de curățenie, de igienă, etc.

La mijlocul balanței scalare, însemnând cifra cinci, au răspuns un procent de 3.8% îngrijirile de lungă durată rezidă în asistența persoanelor vârstnice persoanelor incapabile de a trăi în mod autonom și care depind de ajutorul celorlalți, astfel că persoanele instituționalizate se simt în mare măsură dependente de serviciile persoanelor specializate. Instituționlizarea este preferată pentru ca vârstnicul să poată să-și asigura nevoile, pe care singur nu ar fi putut să le întreprindă datorită incapacităților generate de vârsta înaintată.

La întrebarea legată de sentimentele trăite în cadrul instituției, vârstnicii au răspuns într-un procentaj de 33,75% , ceea ce semnifică un număr de 27 de respondenți, care consideră că instituționalizarea le produce atât sentimentul securității privind propria persoană, dar în același timp și lipsa ocupației, sau rutina efectuării acelorași activități, care le produce plictiseală.

Un număr de 20 de respondenți se simt protejați în instituție; 13 vârstnici resimt sentimentul inutilității, un număr de 12 persoane de asemeni susțin că se plictisesc, iar timpul îl percep ca trecând greu datorită lipsei unor activități care să le solicite interesul.

Un număr foarte mare de vârstnici nu mai au rude din partea cărora să primească vizite, nu ies la plimbare în afara instituției, nu fac alte activități în afara celor cotidiene: privitul la televizor, discuțiile cu celelalte persoane instituționalizate, lectura.

În afara instituției vârstnicii, ies doar cu ocazia de a merge la biserică, care este situată lângă azil, astfel că bătrânii instituționalizați merg regulat la slujbele bisericești, aceasta fiind activitatea principală realizată în afara instituției.

Îngrijirea în instituțiile specializate reprezintă deseori o sursa de anxietate pentru pacienți vârstnici, care trăiesc sentimentul dependenței, pierderea siguranței de sine, se simt marginalizați, și nestimați.

Condițiile de locuit împreună cu celelalte persoane, creează în unele situații disconfort, deoarece camerele au câte cinci paturi și nu sunt din toate punctele de vedere foarte apreciate de vârstnicii care locuiesc în azil. Cu toate acestea într-un procent de 40% bătrânii răspund că locuirea cu celelalte peroane le produce o dispoziție spre comunicare. Acest fapt este recunoscut și de către specialiști și anume că persoanele vârstnice simt nevoie de comunicare mai mult decât celelalte categorii de vârstă.

Buna dispoziție ca și consecință a traiului în comun este resimțită într-un procentaj de 13.8%. Acest fapt explică mulțumirea vârstnicului de a nu simți singurătatea, de a nu se simți izolat într-un apartament, unde probabil nu ar fi primit nici o vizită și nu ar fi avut cu cine să comunice deloc.

Astfel, că în ciuda faptului că sunt instituționalizați, iar azilul este defapt considerat,, acasă", vârstnicii sunt mai mulțumiți cu traiul în comun decât să locuiască singuri si să nu aibă cu cine să interacționeze.

Traiul în comun însă produce și disconfort, deoarece vârstnicii, au personalități diferite, moduri de trai diferite, tabieturi și obiceiuri diferite, ei sunt nevoiți să se alinieze și să se tolereze unii pe alții pentru a viețui în bune condiții.

Pensionarea

S-au delimitat trei tipuri de reacții în cadrul confruntării cu retragerea din activitate:

-reacții echilibrate de acceptare fireasca, oarecum resemnată (33,2 %)

-reacții optimiste-pensionarea era acceptata și dorită (39,6 %)

-reacții pesimiste-pensionarea „catastrofa”, perspectiva de viitor- moartea (20 %).

Urmărind efectele pensionarii au fost puse întrebările de genul: „Ce așteptați cel mai mult de la pensionare, Ce apreciați în mod deosebit ?”. Unii au răspuns : „Nimic” 10 %, alții „Odihna” 30 %, iar alții „Posibilitatea de a dispune în mod liber de timpul nostru” 40 %. Varietatea răspunsurilor a dovedit faptul ca adaptarea la pensionare nu depinde de situația sociala- economica și familial în plus se adăuga și comportamentele ambivalente existente la fiecare individ. S-a constatat ca numărul persoanelor care și-au făcut planuri concrete pentru retragerea din activitate este sub 10 % ceea ce ar însemna ca pregătirea pentru pensionare este legată de atitudinea negativă sau ambivalentă față de aceasta.

S-a observat de asemenea ca tulburările din sindromul de retragere la bărbați au o frecventa mult mai mare, fiind analoage cu cele provocate de menopauza la femei.

Aceasta se explica prin faptul ca bărbații sunt mai mult și mai total angajați în activitatea profesională comparativ cu femeile care sunt angajate în paralel în activități casnice în care se transfera total și după încetarea activității profesionale.

Pentru bărbați pensionarea înseamnă o schimbarea a statuturilor și rolurilor acestora iar pierderea este cu atât mai dureros resimțita cu cât autoritatea lor profesionala, rolul lor social este mai mare (directori de întreprinderi de exemplu).

Se produc și tulburări de echilibru și datorită faptului ca pierderea acestor roluri se face brusc.

Având în vedere mediul de proveniența al bătrânilor pensionari intrați în cămin și anume: din mediul urban (39,6 %) trebuie luate în considerare profesia executată de către aceștia până la data pensionarii lor și legate de aceste , influențe ale mediului rural sau urban.

În mediul rural se păstrează o serie de caracteristici ale societății de tip tradițional. Din acest motiv în mediul rural ,stresul încetării activității este atenuat sau nu acționează practic.

Statutul persoanelor vârstnice din mediul rural se păstrează și este justificat prin respectul acordat de către persoanele tinere motivat de contribuția bătrânilor la dezvoltarea comunității, la care se adaugă și gradul de control asupra resurselor pe care îl dețin bătrânii asupra moștenirii și descendenților de unde rezultă și stima de sine care este asigurată în plus și de activitatea religioasa care conferă un sens vieții lor. La aceasta se adaugă și munca pământului.

În mediul urban aportul adus de vârstnici la dezvoltarea comunității scade. Ei s-au identificat cu activitatea pe care au desfășurat-o neavând activități extraprofesionale, suporta greu pensionarea prezentând tulburări de adaptare..

S-a constatat ca bătrânii provenind din mediul rural suportă mai bine s-au se adaptează mai repede la situația internării în cămin decât cei proveniți din mediul urban.

Văduvia

Un alt aspect ce trebuie luat în considerare este cel al văduviei. S-a constatat din punct de vedere statistic ca un număr tot mai mare de vârstnici în special femei se confruntă cu acest statut.

Caracteristicile vaduviei sunt:

-1. Recunoașterea oficiala a evenimentului. Acest fapt se referă la funerarii și modul oficierii lor conform obiceiurilor.

-2. Separarea temporara și menajarea în activitatea sociala. Persoana care trăiește evenimentul are tendința de a se retrage din câmpul activităților sociale trăind șocul pierderii partenerului de viață. Orice activitate sau relație cu mediul extern ii apare fără rost, lipsit de sens.

-3. Restabilirea care presupune conștientizarea stării în care se afla dar care nu înseamnă și rezolvarea problemelor (anxietate provocata de singurătate, reducerea venitului financiar).

Reducerea impactului văduviei se produce ca efect. Asistentul social trebuie să manifeste în acest sens înțelegerea dramei pe care o suferă persoana văduvă și s-o ajute în a-și conduce văduvia conform filozofiei proprii.

Se poate ca rezultatul văduviei să se asocieze uneori cu exprimarea sentimentelor de inferioritate și cu pierderea stimei de sine. Pentru bărbați dorința de recăsătorie poate însemna dorința de a fi îngrijit , iar pentru femei recăsătoria ar putea fu asociata cu calitatea locuinței și poziția financiară și mai puțin cu starea de sănătate.

În cazul subiecților anchetați la cămin, a reieșit ca 90 % dintre bătrâni sunt văduvi, o cifră care demonstrează rata crescută a văduviei dintre aceștia aproximativ 14 % fiind puternic afectați de acest eveniment. În ceea ce privește subiecții căsătoriți (10%), doar 1,5 % sunt recăsătoriți.

Se observă de asemenea că rata văduviei este mai mare, aproape dublă în rândul femeilor 13,4 %.

Din punct de vedere statistic piramida socială (variabila vârstei) a României indică existența unui procent însemnat al populației în vârstă în numărul total al populației (rezultatele recensământului populației și imobilelor din România în anul 1992).

Statistică medicală

Statistic s-a constatat ca o parte din bătrânii vizitați atestă boli ale analizatorilor ale organelor de simț adică un procent de 25% și 15% atestă boli ale aparatului genital. Tot 15 % din cei anchetați suferă de boli ale sistemului nervos central și ale aparatului respirator.

În ordinea descrescătoare a procentului pe boală:

-12,4 % bătrâni au boli ale aparatului renal

-12,4 % bătrâni prezintă etilism

-5,2% bătrâni au boli dermatologice

Raportul pensionare – familie

În ceea ce privește relațiile bătrânului cu familia după pensionare impactul retragerii din activitate asupra acestor relații a fost destul de puternic după cum reiese din răspunsurile obținute prin chestionar la aceasta întrebare. La 20% dintre bătrâni relația cu familia s-a modificat în mare măsura, la 30% în mica măsura iar la 50% neschimbându-se nimic. Cum este interpretat acest lucru ? Odată cu înaintarea în vârstă persoana suferă anumite modificări morfofuncționale.

Familia în special generația tânără, copii devin adulți observă modificările și le denumesc ironic „ramolism”. În schimb atât timp cât bătrânul se întreține singur, se alimentează singur, aceste modificări (auzul de exemplu) pot fi trecute cu vederea. În momentul pensionarii însă intervine scăderea stării materiale la care se adăugă prezența zilnică a bătrânului în gospodărie. Treptat, de la mici certuri acestea se intensifică și se ajunge în final la instituționalizarea bătrânului. Relațiile bătrânului cu familia după internarea acestuia se schimbă dar intr-o mică măsură 40% din bătrâni reclama o schimbare mai accentuata –este cazul bătrânilor în instituții pe termen lung sau nelimitat-iar restul de 60% dintre bătrâni susțin ca nu exista nici o schimbare fiind din contra mulțumiți de grija acordată or de către cei tineri.

În final bătrânii au fost rugați să spună ce așteaptă de la pensionare. La această întrebare 20 % au răspuns „liniște” 30 % au răspuns „odihnă”, 10 % nu așteaptă nimic iar restul au dat diferite răspunsuri. Acest lucru demonstrează că sunt foarte puțini cei ce și-au făcut planuri în ceea ce privește viitorul ca pensionar.

Raportul pensionare – integrare în cămin

Din analiza datelor deținute cu ajutorul chestionarului, vizând raporturile dintre retragerea din activitate și internarea în cămin a vârstnicilor au reeșit aspecte importante pe baza răspunsurilor obținute la întrebările chestionarului.

S-a constatat că 73 %, ceea ce reprezintă majoritatea se încadrează în limitele norme de pensionare (51-65 ani). Din cei 30 de bătrâni 60 % s-au pensionat în baza limitei de vârstă, 20 % pe caz de boală (s-au invaliditate), iar 20% reprezentând procentul cu alte tipuri de pensie (de urmaș) și a celor care nu au răspuns la aceasta întrebare. S-a constatat din punct de vedere ale activității profesionale exercitate înainte de pensionare ca; ponderea cea mai mare o dețin muncitorii (foști) de 32 % după care urmează intelectualii cu un procent de circa 28 % ceea ce demonstrează ca atât munca fizică cât și cea intelectuală produc aproximativ în aceeași măsura uzura fizică și psihică a organismului.

După pensionare, după cum rezultă din chestionare 95% din pensionari nu exercita nici o activitate iar 5% își executa meseria sau pe altă în unități particulare, în unități de stat sau în gospodarii sub formă de prestații ziliere. Acest lucru demonstrează lipsa de ocupare, fiind în strânsă legătura cu tendința bătrânilor de izolare. În aceasta direcți un rol deosebit îl are pregătirea pentru îmbătrânire. Aceasta poate fi făcută printr-o educație a sensului îmbătrânirii asupra populației în general și celor chemați prin specificul profesiilor să îngrijească, să asiste bătrânii aflați în situații dificile. Sub aspectele generate de retragerea din activitate 32 % dintre pensionari susțin ca retragerea lor din activitate nu a avut nici un efect fiind pregătiți pentru acest lucru. În ordinea prioritarilor 26,4 % dintre pensionari reclama afectarea stării financiare după retragerea din activitate; 20 % reclama stresul, negăsindu-și locul s-au neavând nici o preocupare; 6,8 % reclama anxietatea iar 6,4 % plictiseala.

Daca se corelează stresul și anxietatea rezulta un procent de 26,8 % care exprima destul de limpede ca retragerea din activitatea profesională are consecințe negative la un număr destul de mare de bătrâni. Măsura în care internarea în cămin a avut efect asupra bătrâneții rezultă din răspunsurile date la această întrebare. Din aceasta a reieșit ca 23,6 % dintre bătrânii nu au fost afectați în nici o măsură de internare, 50 % au fost afectați intr-o mică măsură iar 26,4 % au fost afectați în mare măsură de internarea în cămin aceasta sporindu-le anxietatea și teama ( de moarte, de a nu fi părăsiți de familiile lor).

CONCLUZII

Identificarea și evaluarea exactă a problemelor bătrânilor, contactarea persoanelor și instituțiilor interesate de acestea, elaborarea unui plan de investiții, implementarea acestui program și urmărirea efectelor sale reprezintă etape ce pot contribuii la focalizarea politicilor sociale pe arii problematice aflate sub incidența îmbătrânirii. Măsurile pot fi elaborate în funcție de consistența băncilor de date referitoare la nevoi semnalate, resurse existente, priorități și fonduri. E greu de realizat un program ideal datorită diferitelor interese, a suportului financiar adecvat, a lipsei de abilități și pregătire a persoanelor angajate.

Alături de sexism, rasism, bătrânismul reprezintă alt „ism” ce reflectă perceperea acestei categorii de populație prin prisma unor prejudecăți și abordări discriminatorii. Uneori aceasta se imprimă în mentalitatea unui popor astfel încât comportamentul este marcat de stereotipii și șabloane în gândire prin care se lovește în demnitatea și necesitățile celor în vârstă. Efectul se propagă rapid fiind observat și la nivelul priorităților pentru acordarea serviciilor da protecție socială.

Tentația multora dintre noi este de a alimenta aceste șabloane perceptive prin intermediul unor elemente ca: putere de concentrare a bătrânilor redusă, randament intelectual redus.

După cum rezultă din cercetările gerontologice, psiho-sociale și de asistență socială, organismul uman suportă transformări generate de parcurgerea perioadei de vârstă, dar performanțele intelectuale, fizice nu trebuie minimalizate.

Înregistrarea corecta a datelor despre bătrâni și îmbătrânire, demonstrează ca utilizăm multe scheme imobile de gândire. Acestea împiedică elaborarea unor proiecte, acordarea unor fonduri în mod special persoanelor de vârstă a III-a.

Dacă ne gândim la faptul că vigoarea și buna stare a vârstnicului nu înseamnă foarte puțin pentru el, dacă energia și timpul sau nu pot fi folosite intr-o activitate cu scop și dacă ocupă o poziție semnificativă în societate putem modifică aceasta stere de lucruri. La bătrânii cu funcții afectate de boală, acest lucru se poate înfăptui prin reabilitare, pentru ca trebuie ținut cont de faptul că orice pacient, indiferent de gradul atingerii fizice, mentale, posedă încă resurse fizice, emoționale de a-și recâștiga independenta. Prin reactivarea, reinserția socială și reintegrare se poate atinge o reabilitare sociala a bătrânului, conferindu-i acestuia starea de siguranța pe care și-o dorește și de care are o atât de mare nevoie.

Viata oferă tuturor, posibilități de angajare în activități de comunicare, culturale, sportive, gospodărești-artizanale, depinde doar de receptivitatea proprie și de inițiativa insului în cauză, acestea putând fi însă formate, modelate, stimulate.

Ființa umana și cu atât mai mult cea ajunsă la vârstă a III-a include în complexitatea să , componente psiho-socio-culturale: iar dacă acestea pot fi revendicate și în determinismul unor tulburări sau îmbolnăviri este rațional și uman să le căutam și remediile în același perimetru psiho-socio-culatural.

BIBLIOGRAFIE