125Aspects of Comparative Law regarding the Civil [603316]

125Aspects of Comparative Law regarding the Civil
Service and the Status of the Civil Servants
Abstract
By analyzing the main body of regulations on
public service and on the status of civil servants
from different member states of the EU, we can
identify several similarities, as well as signi ficant
differences. Comparisons among the different
ways the states choose to regulate civil service
makes us raise the question if there is an ideal
model for such regulation of the civil service,
model that could be applied in as many European
administrative systems as possible, especially
those systems that are reforming their civil service.
In this article, I try to identify several relevant
similarities and differences that characterize the
administrative systems of some European states.
Other provisions regarding the public service are
analyzed, especially those regulations that refer
to the civil servants career (structure, access
conditions, selection and promotion), their rights
and obligations, classi fications inside the public
service and civil servants’ accountability.
Key words: civil service, civil servants
status, comparative law, public administration,
civil servants careerASPECTE DE DREPT
COMPARAT REFERITOARE LA FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARII PUBLICI
Ana Elena RANTA
Ana Elena RANTA
Asist. univ. drd., Departamentul de Administra ție Publică,
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunic ării,
Universitatea Babe ș-Bolyai, Cluj-Napoca, România
Tel.: 0040-264-431.361E-mail: [anonimizat]
Revista Transilvan ă
de Științe Administrative
2 (26)/2010, pp. 125-134

1261. Considera ții introductive – clarific ări conceptuale privind noțiunea de
funcție publică
Cu toate că definirea noțiunii de funcție publică este aparent u șoară oprindu-ne
asupra noțiunilor utilizate în diferite sisteme de drept, se poate observa c ă este dificil
de identificat expresii prin care s ă traducem cu exactitate aceast ă noțiune. Spre
exemplu, noțiunea de fonction publique (funcția publică) în Franța este explicat ă
prin noțiunea de civil service (serviciu civil, în traducere literar ă) în Marea Britanie
și prin cea de offentlicher Dienst (serviciu public, în traducere literar ă) în Germania.
Cu toate că aceste expresii nu corespund perfect de la o țară la alta, în aceste trei țări,
termenii amintiți sunt utilizați pentru a ne referi la func ționarii publici, devenind
sinonime cu administrația în limbajul curent (Ziller, 1993, p. 349).
Funcția public ă este aproape sinonimă cu personalul administrativ , în Belgia,
Grecia, Spania, Franța, Olanda, Irlanda și Portugalia. În alte state, cum sunt Germania
și Luxemburg, există o delimitare între func ționarii cu statut de drept public, pe
de-o parte, și angajații și lucrătorii din administrație, ce se supun regulilor dreptului
muncii, pe de altă parte. În Marea Britanie func ția publică se rezumă doar la agenții
civili ai statului reprezentând doar o mic ă parte din personalul administrativ (Apostol
Tofan, 2006, p. 156).
La fel de clar ă este și situația din Italia, în special în ultimele dou ă decenii,
astfel că doar un procent mic din administra ția de stat poate fi încadrat în categoria
funcționarilor publici, în sensul restrâns al noțiunii. În Italia, în 1993, a fost adoptat ă
o reglementare privind privatizarea func ției publice, reglementare al c ărei scop a fost
acela de a reglementa raporturile de munc ă ale funcționarului public, în concordanță
cu respectarea regimului autonomiei locale a regiunilor și provinciilor, dar și cu
principiile dreptului comunitar. Astfel, reglementarea î și propunea raționalizarea
costului activității publice și introducerea disciplinei activit ății publice în sectorul
activităților cu caracter privat.
Analizând principalele reglement ări referitoare la func ția publică și funcționarii
publici din diferite state ale Europei, observ ăm că putem identifica o serie de asem ănări,
dar și deosebiri semnificative. Realizarea unor compara ții între modalitățile în care
statele înțeleg să instituie norme aplicabile funcției și funcționarilor publici, ne obligă
să ne întrebăm dacă există un model ideal de a reglementa func ția publică, model care
să fie aplicat în cât mai multe sisteme administrative europene, în special în acele
sisteme care î și propun să realizeze reforme în domeniul func ției și funcționarilor
publici. În cele ce urmeaz ă vom încerca s ă amintim doar câteva dintre deosebirile
și asemănările care caracterizeaz ă sistemele administrative ale unor state europene.
2. Modelul statutului bazat pe dreptul public vs. modelul contractual
Profesorul Antonie Iorgovan remarca faptul c ă, și în prezent, în țările Uniunii
Europene se men ține o mai veche dispută între concep ția care porne ște de la existența
statutului legal al funcției publice, concepție care st ă la baza unui regim unilateral
de drept public, și concepția statutului contractual, care genereaz ă un regim juridic
de drept privat (Iorgovan, 2005, p. 580).

127Natura contractual ă a funcției publice a fost pusă în discuție în mai multe țări,
dar mai ales în Fran ța. Astfel, prin jurisprudența sa, Consiliul de Stat a stabilit
modul de determinare a caracterului administrativ al contractelor de angajare a
personalului din administrație. Prin două decizii celebre din 1954 s-a statuat c ă au
caracter administrativ și determină calitatea de agent public acele contracte prin care
se confer ă personalului angajat func ția de „a participa direct la executarea sau de a
executa propriu-zis serviciul administrativ” sau, potrivit doctrinei, este vorba despre
contracte care încredin țează agenților respectivi „func ții corespunzând specialității
serviciului public respectiv” (Vedina ș, 1998, p. 84).
În Franța, deși tradițiile privitoare la funcția publică sunt anterioare Revolu ției de
la 1789, iar Camerele Parlamentului au examinat de-a lungul vremii diferite propuneri
legislative, primul mare Statut al func ției publice a fost adoptat abia în anul 1946
(Apostol Tofan, 2006, p. 163).
Germania se caracterizeaz ă printr-o situație aparte, fiind un stat federal, în care
doar unul din patru funcționari publici este angajat la nivelul guvernului federal
sau în agențiile federale. Privatizarea c ăilor ferate, a po ștei și a telecomunica țiilor a
redus și mai mult această proporție (Gross, 2002, p. 17). În Germania se face în mod
tradițional distincția între funcționarii supuși unui statut de drept public unilateral
și angajații și lucrătorii pe bază de contract. Distincția se bazeaz ă pe diferența dintre
funcții: în principiu, doar funcționarii pot exercita prerogative de putere public ă
sau atribuții de satisfacere a interesului general, func ții care trebuie asumate de
funcționari, odată ce activitatea pe care o realizeaz ă prezintă un caracter permanent
(Apostol Tofan, 2006, p. 163).
În Olanda există două categorii de agen ți publici: funcționarii numiți printr-un
act unilateral, dispunând de un statut public, și contractualii, care beneficiaz ă de un
contract de drept privat. În general, cel interesat este, înainte de a deveni func ționar,
agent contractual. Nu sunt considera ți funcționari de stat, în sensul strict al noțiunii,
cadrele didactice, polițiștii, magistrații și militarii (Bodiguel, 1994, p. 140).
Se poate afirma c ă un statut juridic particular funcționarilor, statut supus regulilor
dreptului public cu caracter unilateral, con ținând dispozi ții legislative și regulamentare,
se regăsește în oricare țară a Uniunii Europene, alcătuind un drept al funcției publice,
distinct de dreptul muncii (Apostol Tofan, 2006, p. 158).
Și în doctrina românească, referitor la raportul de serviciu (obiectul de reglementare
al statutului funcționarului public), a fost discutată natura juridică a acestuia.
Astfel, specialiștii de dreptul muncii consideră c ă raportul de serviciu este tot o
formă a raportului juridic de dreptul muncii și nu un raport de drept administrativ
(Beligrădeanu, 2000, pp. 7-14). Autorii de drept administrativ consider ă că natura
juridică a raportului de serviciu trebuie stabilit ă în funcție de specificul elementelor
acestui raport juridic, respectiv: p ărțile, conținutul și obiectul său (Trăilescu, 2000,
p. 217). Astfel, în opinia majorit ății autorilor de drept administrativ, raportului de
serviciu i se aplică regimul juridic de drept public, fiind un raport juridic de drept administrativ.

128Alte prevederi din domeniul func ției și funcționarului public, vis-a-vis de care
putem identifica asemănări și deosebiri, sunt acele reglement ări care se refer ă la
cariera func ționarului public (structură, condiții de acces la funcția publică, selectare,
promovare), la drepturile și obligațiile funcționarilor publici, la categoriile de func ții
publice și funcționari, precum și la răspunderea disciplinară a acestora.
3. Noțiunea de funcționar public. Clasificarea funcțiilor publice. Aplicarea
statutului funcționarilor publici
Dreptul german este singurul, în prezent, care adaug ă un element important la
definiția funcționarului public. Astfel, prin Statutul funcționarilor publici se precizeaz ă
că aceast ă calitate nu poate fi acordat ă decât pentru exercitarea „prerogativelor de
putere publică sau a prerogativelor care, pentru ra țiuni ce țin de necesitatea asigur ării
bunei funcționări a Statului sau a vieții publice, nu pot fi încredințate exclusiv unor
persoane de drept privat (Ziller, 1993, p. 362).
În perimetrul european, din perspectiva integr ării europene, analizând modelele
care au stat la baza organiz ării administrației comunitare, au fost identificate trei
modele existente principale, și anume: modelul englez, modelul francez și modelul
german (Alexandru, 1997, pp. 114-115).
Modelul englez are ca și caracteristic ă principală existența unui nivel superior
alcătuit din secretarii permanen ți, cu un nivel înalt de pregătire, bine retribui ți, dar
a căror arie de ac țiune este restrâns ă. Și modelul francez cunoa ște un astfel de nivel,
funcționarilor cerându-li-se, pe lâng ă o înaltă pregătire în domeniul administrației
publice, și o prezență politică remarcabil ă. Modelul german cunoaște două niveluri
și anume, nivelul funcționarilor politici cu un înalt statut a căror stabilitate este
redusă și funcționarii civili de carieră care au stabilitate în func ție, dar ocupă poziții
mai puțin importante.
Spre exemplu, în dreptul francez, stagiarii nu sunt func ționari, în sensul că lor nu
li se aplică un statut general al funcției publice, ci doar unele reguli speciale. No țiunea
de stagiar nu este însă specifică doar dreptului francez, în majoritatea țărilor Uniunii
Europene fiind necesar ă pentru funcționari o perioadă de stagiu înainte de a fi efectiv
numiți, perioadă care variaz ă de la 6 luni în Belgia, pân ă la maxim 5 ani în Germania
(Apostol Tofan, 2006, p. 164). În majoritatea țărilor europene, cu excep ția Spaniei,
Franței și Portugaliei, stagiarii sunt considera ți funcționari, beneficiind de prevederile
statutului, mai puțin în ceea ce prive ște garantarea func ției (Ziller, 1993, p. 371).
În Germania există, sub aspect formal, atâtea tipuri de func ții publice câte Landuri
sunt, cărora li se adaugă o funcție publică federală. Totuși, există o mare similitudine
între statutul func ției publice federale și dispozi țiile legii-cadru cărora li se conformeaz ă
statutele Landurilor. La rândul lor, func ționarii locali se integreaz ă, sub aspect juridic,
funcției publice din Landul căruia îi aparțin (Apostol Tofan, 2006, p. 165).
În Franța, vom distinge între funcția publică propriu-zisă, ce se supune legii privind
drepturile și obligațiile funcționarilor publici, pe de-o parte, și militarii și magistrații,
pe de altă parte, supuși fiecare unor reglement ări specifice. Statutul func ției publice

129în Franța reprezint ă o codificare de principii. Existența unui statut evită confuzia
între agent și funcția pe care o exercit ă (Ziller, 1993, p. 373).
În Franța și Spania, ansamblul func ției publice se divide nu doar în trei sau patru
categorii orizontale ci, de asemenea, în mai multe sute de corpuri și tipuri de funcții.
Statutele particulare con țin reguli specifice, completând Statutul general al func ției
publice. Anumite statute particulare con țin și reguli derogatorii de la principiile
generale ale statutului func ției publice. Astfel, orice func ționar public spaniol sau
francez, se supune la dou ă tipuri de reglement ări suprapuse, și anume, celor din
statutul special aplicabil corpului din care acesta face parte și cele din statutul general.
Funcționarii din alte țări, de regulă, se supun dispozi țiilor unui singur statut (Apostol
Tofan, 2006, p. 167).
4. Modalități de recrutare
Administrația trebuie s ă execute deciziile puterii politice. Mult ă vreme aceast ă
apreciere a p ărut atât de important ă încât se considera c ă agenții publici trebuie aleși
în funcție de criterii politice. Astfel, în Fran ța, până în jurul anului 1844, func ționarii
s-au aflat în întregime la discre ția miniștrilor. Atât în Fran ța cât și în Marea Britanie
a apărut necesitatea de a asigura func ționarul împotriva abuzurilor politice, de a-i
garanta o anumit ă siguranță a muncii; pe de altă parte, dezvoltarea ideilor democratice
și a principiului liberului acces la funcția publică a dus la recrutarea func ționarilor
mai degrabă după criteriul capacit ății și în mult mai mic ă măsură după criterii politice
(Apostol Tofan, 2006, p. 170).
În Germania, la nivelul statului federal și al landurilor, numirea și promovarea
funcționarilor rămâne o prerogativ ă a fiecărui ministru, potrivit principiului autonomiei
ministeriale. În realitate, decizia este adesea rezultatul unui acord între partidele
de guvern ământ. Sub nivelul secretarilor de stat, ministrul nu dispune, în practic ă,
de libertatea de a alege. Leg ăturile cu partidul care îl susține sunt de fapt atât de
puternice, încât numirile pe care le va face vor depinde de acordul acestui partid
(Bodiguel, 1994, p. 19).
În Belgia, cele trei mari „clivaje” ale societ ății (limbă, religie și politică) au fost
transpuse în cadrul func ției publice și par să domine sistemul de merit, bazat pe
capacitatea candidatului, diplome și aptitudini. Principalele probleme rezidă într-o
ierarhie rigid ă a gradelor care frâneaz ă mobilitatea, o ierarhie a salariz ării care nu
permite organizarea unei veritabile cariere pentru agen ții ce ocupă funcții specializate,
un sistem de notare care nu este foarte eficient, dar și o puternică politizare (Bodiguel,
1994, p. 20).
5. Condi ții de acces în funcția publică
În fiecare stat din Uniunea European ă, pot fi identificate o serie de condi ții de
acces în func ția publică. Având în vedere că noțiunea de funcție publică semnifică o
profesie, iar cel care o ocup ă are drept la carier ă, putem să distingem două categorii de
condiții: condiții generale, impuse pentru ocuparea oric ărei funcții publice, și condiții

130specifice, impuse pentru ocuparea anumitor func ții, din sfera justiției, legislativului
etc. (Iorgovan, 2005, p. 599).
Modalitățile de verificare a îndeplinirii acestor condi ții variază mult de la o țară
la alta, atât în ceea ce prive ște autorit ățile cu atribuții în acest domeniu, cât și în ceea
ce privește forma și momentul la care se realizeaz ă. În Germania și Olanda, unde
recrutarea este realizat ă în întregime de c ătre administrație, aceasta este cea care
procedeaz ă la verificare. Spre exemplu, în Germania, recrutarea este l ăsată la alegerea
administrației, iar numirea este considerat ă un act discreționar (Bodiguel, 1994, p. 22).
În Franța, Italia și Spania, autoritatea care realizeaz ă selecția este diferit ă de
autoritatea care pronun ță numirea și, cu toate acestea, cea din urm ă este cea care
verifică îndeplinirea condițiilor. În Belgia, acest rol revine, în principiu, Secretariatului
permanent al recrut ării (Bodiguel, 1994, p. 34).
În ceea ce prive ște modalitatea de selectare și recrutare oricare sistem cunoa ște
o serie de formalit ăți prin care delimităm funcția publică de diferitele poziții din
sectorul privat; gradul de formalism difer ă de la un stat la altul, astfel încât se pot
distinge patru modele distincte, și anume: 1) un model potrivit c ăruia este nevoie de
un set minim de formalități care presupun publicarea posturilor vacante (întâlnit în
Olanda și Danemarca); 2) alt model este modelul german caracterizat prin selec ția
pe etape și recrutarea liber ă (sistemul de selectare german men ține, în practică,
monopolul juriștilor în funcțiile publice de conducere; statutul prevede posibilitatea
de recrutare și a altor tipuri de candidați, dar nu pentru a face carier ă); 3) modelul
englez se caracterizeaz ă prin recrutarea realizat ă de către o comisie independentă; 4)
modelul francez presupune recrutarea prin organizarea de concursuri și absolvirea
unor școli de formare profesional ă (Ziller, 1993, pp. 392-393).
Fiecare țară promovează prin statut o serie de principii care stau la baza recrut ării
funcționarilor. În Olanda, spre exemplu, recrutarea se bazeaz ă pe principiul
nediscriminării cu două particularități: obligația de a recruta un procent de 2%
persoane cu handicap și obligația de a alege o femeie atunci când șeful de serviciu
trebuie să aleagă între doi candidați de sex opus, dar dispunând de aceea și competență.
Recrutarea nu este posibil ă decât pe baza unei descrieri a func ției care precizeaz ă
condițiile de pregătire, de experien ță și personalitatea cerut ă candidaților. Selecția va
fi precedat ă de o preselec ție pe baza unui dosar; interviurile cu candida ții, referin țele
și informațiile sunt adeseori completate cu teste psihologice (Bodiguel, 1994, p. 143).
Sistemul de recrutare a func ționarilor prin concurs se întâlne ște în majoritatea
statelor Uniunii Europene, precum: Belgia, Spania, Fran ța, Italia, Portugalia, Marea
Britanie etc. (Ziller, 1993, p. 399).
6. Drepturi și obligații
În Belgia, funcționarii superiori acord ă anumitor factori o importan ță specială
în ceea ce prive ște promovarea, evocând în acest sens: apartenen ța la un cabinet
ministerial, existența unor legături cu partidele politice, existen ța unei diplome
universitare, existen ța unor rela ții cu organisme sindicale (Bodiguel, 1994, pp. 34-35).

131În Spania, legislația și doctrina utilizează noțiunile de „funcții politice” și „funcții
de liberă desemnare” ale c ăror titulari sunt ale și dintre funcționari. În doctrina
occidentală se susține că exerci țiul dreptului la opinie al funcționarilor publici ar
trebui circumstan țiat, după cum funcționarul se află în timpul serviciului sau în afara
orelor de serviciu (Apostol Tofan, 2006, p. 180).
În Germania, funcționarii pot participa la activități politice care nu sunt contrare
„ordinii fundamentale democratice și liberale” și pot candida la alegeri, fără a demisiona.
Dacă urmează s ă exercite un mandat electiv, func ționarii își regăsesc vechea func ție
administrativă, dup ă expirarea mandatului (Bodiguel, 1994, p. 92).
În Franța, funcționarilor le este recunoscut ă libertatea de opinie, care este absolut ă,
în sensul că funcționarii nu pot fi recrutați, apreciați sau demiși în funcție de opiniile
lor. În dosarul personal nu se poate face men țiune despre opiniile politice, religioase,
etc. Însă, libertatea de opinie nu poate fi confundat ă cu libertatea de exprimare a
opiniilor. Această din urmă libertate este limitat ă deoarece formele sale de exprimare
pot avea conota ții politice (Apostol Tofan, 2006, p. 181).
În ceea ce prive ște dreptul la grev ă, în Franța, înainte de 1946 func ționarii nu
aveau dreptul la grev ă, deoarece se considera c ă greva ducea la înc ălcarea necesit ății
de asigurare a continuit ății serviciilor publice, a subordonării ierarhice, putând fi
considerat ă chiar un act de rebeliune împotriva statului. Func ționarul care f ăcea
grevă comitea o gre șeală profesională gravă (Peiser apud Apostol Tofan, 2006, p. 181).
Și în Olanda, dreptul la grevă nu este recunoscut, dar nu este formal interzis decât
înalților funcționari și personalului căilor ferate. Cu toate acestea, greve au loc, dar
ele se lovesc de reac ția negativă a opiniei publice, iar recurgerea la justi ție conduce
de obicei la identificarea altor mijloace de ac țiune (Bodiguel, 1994, p. 146).
În prezent, greva r ămâne interzis ă funcționarilor publici, în sens strict, în Danemarca
și Germania. Trebuie îns ă amintit că această interdicție nu are în vedere decât
funcționarii în sens strict, care se afl ă în minoritate în majoritatea serviciilor publice
daneze, precum și într-un număr de servicii publice germane (Apostol Tofan, 2006, p.
181). În Spania, Fran ța și Italia, dreptul la grevă este recunoscut func ționarilor, chiar
dacă anumite corpuri (precum poli țiștii) sau funcții sunt excluse de la exercitarea
acestui drept. Reglementarea dreptului la grev ă se întâlnește relativ frecvent.
În realitatea juridic ă, drepturile și obligațiile nu sunt independente unele de altele,
astfel că fiecărui drept îi corespunde o obligație corelativ ă, iar fiecare obliga ție naște
la rândul ei un drept. Din această perspectivă, drepturilor func ționarilor publici le
corespund o serie de îndatoriri, decurgând, de regul ă, din Statutul acestora (Vedina ș,
2002, p. 163).
Cea mai importantă îndatorire este desigur aceea de a servi interesul public, aspect
care presupune o serie întreag ă de obligații ce constau în necesitatea de a asigura
supunerea func ționarului în raport cu dispozițiile legale.
Mai dificil ă este însă prevenirea conflictului de interese, care poate rezulta din-
tr-un cumul cu o activitate desfășurată în sectorul privat, cu excep ția unor țări precum
Italia sau Portugalia, și, cu unele excepții tradiționale, precum calitatea de cadru
didactic universitar, cumulul este interzis (Vedina ș, 2002, p. 38).

132În ceea ce prive ște delictul de ingerin ță, acesta presupune diferite aspecte. Spre
exemplu, în Franța, potrivit unor dispoziții conținute în Codul penal, îi este interzis
funcționarului public ca timp de cinci ani de la data încet ării activității sale în această
calitate, să se angajeze într-o întreprindere privat ă cu a cărei supraveghere sau control
fusese însărcinat sau cu care fusese în leg ătură în timpul exercitării atribuțiilor de
funcție publică.
O altă categorie de obliga ții privește raporturile func ționarilor publici cu publicul,
fiind vorba de discreția profesională, care trebuie conciliat ă cu regulile privind
transparen ța administrativă, în vigoare în cea mai mare parte a statelor Uniunii
(Apostol Tofan, 2006, p. 183).
7. Răspunderea juridică a funcționarilor publici
Regimul juridic al funcției publice include și problematica răspunderii juridice a
funcționarilor publici. Legislațiile din toate statele Uniunii Europene permit înlăturarea
funcționarilor publici definitivi. În toate statele, respectarea obliga țiilor de către
funcționarii publici este asigurat ă prin existența sancțiunilor disciplinare, cum ar fi:
votul de blam, avertismentul, retrogradarea, diminuarea remunera ției, revocarea din
funcție (Apostol Tofan, 2006, p. 184).
În general, exist ă în toate statele sisteme de sanc țiuni disciplinare aplicabile în
cazul abaterilor s ăvârșite, cea mai grav ă fiind eliberarea din func ție (uneori chiar
suprimarea dreptului la pensie, în Franța). În toate statele Uniunii Europene, sistemul
disciplinar presupune respectarea unor principii fundamentale: dreptul la ap ărare,
funcționarul trebuind informat și, dacă dorește, să fie asistat de un apărător, și
posibilitatea unui recurs în fa ța unui tribunal independent și imparțial. Aplicarea
răspunderii disciplinare presupune implicarea unui organ colegial în procedura de
tragere la r ăspundere a funcționarului public.
Spre exemplu, în Franța, Consiliul de Stat a decis încă din anul 1957 c ă toate
sancțiunile cu excepția avertismentului și a blamului (echivalentul mustrării din
sistemul românesc), vor fi pronun țate numai după emiterea avizului consiliului de
disciplin ă (Vedinaș, 2002, p. 329).
În Germania a fost instituită o procedură disciplinară cu caracter jurisdic țional: cu
excepția sancțiunilor minore, decise de autoritatea ierarhic ă, aceasta trebuie s ă sesizeze
o jurisdicție disciplinară care presupune magistra ți profesioniști și reprezentan ți ai
personalului, ce va stabili o sanc țiune ca un adevărat tribunal; în egal ă măsură, ea
poate fi sesizat ă de un procuror disciplinar federal, care joac ă în acest caz acela și rol
ca un procuror obi șnuit în materie penală (Apostol Tofan, 2006, p. 186).
8. Aspecte privind funcția și funcționarul public în România. Concluzii
Aspectele privind func ția și funcționarul public caracteristice altor sisteme de drept
europene constituie adev ărate modele pentru procesul de reform ă și modernizare a
funcției și funcționarului public din sistemul românesc. În sistemul românesc principale
măsuri de reform ă în ceea ce prive ște funcția publică și funcționarul public, dar nu
numai, dup ă 1989, s-au axat în principal pe crearea cadrului legal (adoptarea de acte

133normative), având în vedere lipsa reglement ărilor care s ă surprindă noile realități în
acest domeniu, și completarea acestuia, acolo unde a fost cazul.
Măsurile de reform ă în domeniul funcției și funcționarului public au vizat realizarea
următoarelor obiective: elaborarea cadrului legal în domeniu, completarea cadrului
legal în domeniu în privin ța aspectelor care necesitau revizuire, dezvoltarea resursei
umane prin asigurarea stabilit ății și depolitizării funcției publice, crearea unui corp
de funcționari publici profesioniști, crearea unui sistem de dezvoltare a carierei
funcționarului public și a unui sistem de formare continuă și de specialitate, precum
și salarizarea adecvat ă a funcționarilor publici, crearea unor mecanisme și instituții de
control ale aplicării legislației în domeniu de către institu țiile și autoritățile publice;
asigurarea transparen ței decizionale în activitatea administrativ ă. Până în prezent,
după cum se reflect ă aceasta din Rapoartele de țară elaborate de c ătre Comisia Uniunii
Europene, reforma administra ției publice și implicit a reformei func ției publice nu
a constat doar în schimbarea legisla ției, în crearea unor departamente europene sau
suprimarea altora. Cea mai important ă parte din această reform ă constă în schimbarea
mentalităților, a viziunii funcționarilor publici în ceea ce prive ște rolul lor în societate.
Procesul de reform ă a administrației publice s-a desfășurat în vederea cre ării
unui corp de funcționari publici profesionist, sau mai precis în vederea atragerii
tinerilor profesioni ști bine pregătiți în administrația publică din România. În
îndeplinirea acestui scop s-a luat măsura cre ării unei noi funcții publice specifice
cu statut special, denumită manager public, care s ă beneficieze de un sistem de
promovare special ă și un nivel de salarizare motivant, a cărui componentă esențială
o reprezint ă înființarea și dezvoltarea unui corp profesionist de func ționari publici,
neutru și comparabil cu cel existent în țările Uniunii Europene.
Progresul reformei este lent, iar impactul s ău în termeni practici este adesea
contestat. Schimbarea î și va atinge scopul doar dacă angajamentele factorilor de decizie
de a susține reforma vor fi de durat ă. România trebuie s ă aibă un sistem administrativ
competitiv pentru a se ridica la nivelul celorlalte state membre ale Uniunii Europene,
de aceea reforma administra ției publice și implicit reforma funcției publice este mereu
un obiectiv important al fiec ărui Guvern, iar aceast ă reformă este limpede că trebuie
să înceapă cu cei care fac administra ție, respectiv cu func ționarii publici.
Bibliografie:
1. Alexandru, I., „Administrația publică și integrarea european ă”, 1997, Revista de
drept public , nr. 1-2.
2. Apostol Tofan, D., Instituții administrative europene , București: CH Beck, 2006.
3. Beligrădeanu, Ș., „Considerații teoretice și practice în leg ătură cu Legea 188/1999
privind statutul funcționarilor publici”, 2000, Revista Dreptul , nr. 2.
4. Bodiguel, J.L., Les function publiques dans I’Europe des Douze , Paris: L.G.D.J., 1994.
5. Vrabie, G. (coord.), Les regimes politiques des pays de l’U.E. et de la Roumanie ,
București: Editura „Monitorul Oficial”, 2002.

1346. Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ , vol. I, edi ția a 4-a, Bucure ști: All Beck,
2005.
7. Trăilescu, A., „Un alt punct de vedere asupra naturii juridice a raportului de
serviciu”, 2000, Juridica , nr. 6.
8. Vedinaș, V., „Câteva aspecte legate de privatizarea func ției publice”, Analele
Universit ății din Bucure ști, seria Drept, Bucure ști, 1998.
9. Ziller, J., Administrations comparees. Les systemes politico-administratifs de l’Europe
des Douze , Paris: Editions Montchtrestien, 1993.