1.2 Tipuri de guverne contemporane
Cuprins
1. Guvernul
1.1 Guvernul…
1.2 Tipuri de guverne contemporane
1.3 Formarea guvernului
1.4 Remaniere guvernamentală
1.5 Funcțiile guvernului
1.6 Relația dintre guvern și parlament
1.7 Puterea executivă în România
2. Guvernul României
2.1 Rolul și funcțiile Guvernului
2.2 Componența Guvernului
2.3 Atribuțiile Guvernului
2.4 Primul-ministru
2.5 Organizarea aparatului de lucru al Guvernului
2.6 Funcționarea Guvernului
2.7 Raporturile Parlamentului cu Guvernul
2.8 Răspunderea membrilor Guvernului
2.9 Structura Guvernului
3. Configurația actuală a guvernului
3.1 Ministerul Afacerilor Interne
3.2 Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice
3.3 Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale
3.4 Ministerul Afacerilor Externe
3.5 Ministerul Apărării Naționale
3.6 Ministerul Finanțelor Publice
3.7 Ministerul Economiei
3.8 Ministerul Justiției
3.9 Ministerul Transporturilor
3.10 Ministerul Sănătății
3.11 Ministerul Educației și Cercetării Științifice
3.12 Ministerul Tineretului și Sportului
3.13 Ministerul Culturii
3.14 Alte ministere
4. Actele guvernului
5. Atributiile guvernului
6. Concluzii
7. Bibliografie
Guvernul
1.1 Guvernul….
Prin conținutul, trăsăturile și atributele sale guvernul reprezintă una dintre cele mai importante și distincte instituții ale statului. Importanță acestei puteri decurge din faptul că ea este cea care organizează și conduce efectiv societatea. Drept urmare, ea se află cel mai mult și cel mai direct în legătură cu cetățeanul. Din această cauză, guvernul sau executivul îi interesează în cea mai mare măsură pe cetățeni, întrucât de activitatea și eficiența acestuia se leagă în mare măsură realizarea aspirațiilor și intereselor lor.
În teoria și practica politică această instituție este cunoscută sub denumirea de executiv, fapt aflat în legătură directă cu separarea puterilor în stat sau mai nou de "administrație de stat", "autoritate administrativă", "administrație politică", etc. În conștiința și practica politică curentă, această instituție este cunoscută sub numele de guvern, în cele mai multe cazuri, consiliul de miniștri,cabinet etc. Denumirea sa este în mare măsură determinată de sistemul constituțional, de structura sa, sau de anumite tradiții istorice.
În cele mai multe cazuri, guvernul este constituit din două componente distincte:
a)șeful guvernului, care poartă diferite denumiri: prim-ministru, președinte, șeful cabinetului, premier;
b)guvernul propriu-zis, format din miniștri, secretari de stat, etc.
1.2 Tipuri de guverne contemporane
În lumea contemporană există o multitudine și o mare varietate de forme pe care le poate îmbrăca și exprima în practica vieții politice guvernul. În știința politologică tipologizarea acestora, are în vedere, în principal două criterii esențiale:
A. Calitatea membrilor în guvern.
B. Numărul partidelor politice ce formează guvernul.
A. După calitatea pe care o au în guvern membrii acestuia, pot fi:
1)guverne politice
2)guverne tehnocratice
3)guverne militare
A1) Guvernul politic
În desemnarea membrilor unui asemenea guvern primează componența politică, aceștia fiind membrii marcanți ai partidului sau formațiunii politice aflate la putere. Ei sunt prin excelență oameni politici, fiind numiți miniștri.
Calitatea de membru într-un asemenea guvern înseamnă o dublă responsabilitate: una profesională, ce decurge din gestionarea și administrarea treburilor ministerului și a guvernului; cealaltă politică, ea fiind în legătură directă cu partidul sau formațiunea politică cărei îi aparține și o reprezintă. În multe situații responsabilitatea politică este mai pregnantă, decât cea profesională.
Susținerea politică a unui asemenea guvern este foarte clară, ea vine numai din partea partidului sau a forțelor care dețin majoritatea în parlament, deci a puterii. Este o susținere prin excelență politică.
Aceleași conotații politice le capătă și programul unui guvern politic. El va reflecta și promova interesele, opțiunile, aspirațiile forței politice susținătoare. Va fi principalul sau instrument în realizarea și aplicarea propriei sale politici. În practica politică, guvernele politice sunt cele mai dese tipuri întâlnite, uzitate.
A2)Guvernul tehnocratic
Sunt tipuri de guverne relativ noi apărute în practica politică. Ele se constituie în situații deosebite cum ar fi:
-o criză politică prelungită și acută care face imposibilă susținerea în continuare a unui guvern politic. În această situație se apelează la un guvern de specialiști, neinregimentati politic, fie pentru a continua guvernarea în vechea structură politică, fie în cele mai multe cazuri pentru a gestiona treburile politice până la constituirea noului guvern și a pregăti și realiza alegerile generale anticipate sau la termen. Asemenea guverne se numesc tehnocrate, iar membrii lor specialiști sau tehnocrați. Ele se deosebesc de guvernele politice prin următoarele elemente:
-membrii acestor guverne nu sunt oameni politici ci specialiști în domeniile vieții sociale, economice, culturale și politice;
-nefiind înregimentați politic, membrii unui asemenea guvern nu sunt purtătorii unei responsabilități politice, ci numai a uneia profesională, aceasta decurgând din gestionarea și administrarea corectă și eficientă a obligațiilor ce le revin din calitatea lor de membrii ai guvernului;
-neavând coloratură politică, membrii guvernului tehnocratic nu vor promova un anume program politic. Programul politic al unui asemenea guvern nu va fundamenta și promova interesele unui anumit emitent politic, ci acesta se va limita la interesele generale de moment, la atribuțiile și competențele cu care a fost investit și abilitat;
-neangajarea politică a guvernului tehnocrat va face ca susținerea să nu vină numai dintr-o anumită parte a parlamentului, ci această va fi corelată cu interesele imediate sau de perspectiva ale forțelor politice parlamentare, ale modului cum deciziile, măsurile întreprinse și aplicate de respectivul guvern vor corespunde cu interesele particulare ale partenerilor politici și generale ale societății.
Astăzi, într-o lume dominată de politic și mai ales de interese politice, durabilitatea, viabilitatea unor asemenea guverne este foarte mică.
Și în România postdecembristă în cursul anului 1992 a funcționat un asemenea guvern condus de Theodor Stolojan.
A3) Guvernele militare
Sunt instalate de grupuri ale armatei. De regulă acestea se impun prin forță, în urma unei lovituri de stat. Șeful guvernului și membrii acestuia sunt ofițeri, ei dețin și exercită puterea în numele armatei. În cele mai multe cazuri se instaurează un regim nedemocratic, dictatorial. Constituția, activitatea partidelor politice și altor instituții democratice este suspendată. Are loc o gravă limitare sau lichidare a drepturilor și libertăților cetățenești. Guvernarea se realizează prin mijloace militare, decrete, ordonanțe, instituții. În istorie au fost însă și cazuri când unele guverne militare au întreprins măsuri democratice: naționalizare, reforme agrare, limitări ale capitalului străin, încurajări ale celui autohton, etc.
B.După numărul partidelor politice care participa la formarea guvernului, acesta poate îmbracă următoarele tipuri:
B1) Guvern monocolor format din reprezentanții unui singur partid politic, cel care deține majoritatea în parlament și puterea. De regulă aceste guverne sunt caracteristice regimurilor totalitare dar nu puține au fost cazurile când asemenea guverne s-au constituit în anumite perioade și în societățile democratice.
B2) Guvernele de coaliție sunt constituite din reprezentanții mai multor partide politice, care fie că au format o coaliție electorală și au câștigat alegerile sau pentru a obține majoritatea în parlament și a forma guvernul, sunt nevoite să se alieze.
Pentru o bună și eficientă funcționare a guvernelor de coaliție, este nevoie de o apropiere doctrinară și pragmatică. În caz contrar, acolo unde se întâlnesc și se întrepătrund opțiuni, interese ideologice și politice diferite , are de suferit programul de guvernare și mai ales realizarea sa în practică. Asemenea guverne de coaliție au funcționat și în România postdecembristă, în perioada 1992-1996 și 1996-2000.
B3) Guverne de uniune națională
Asemenea guverne se formează în situații cu totul deosebite:
– o criză politică acută care nu da posibilitate la constituirea unui alt tip de guvern;
– stare de război, mari tensiuni și conflicte sociale, calamități naturale etc.
– Guvernele de uniune națională se formează din reprezentanții celor mai importante partide și formațiuni politice ale societății.
Durata mandatului unor asemenea guverne este în legătură directă cu perioada crizei care a generat necesitatea instaurării lor. Sunt guverne impuse de situații și stări excepționale, ele nu sunt caracteristice unei dezvoltări normale și democratice.
1.3 Formarea guvernului
Acest proces este specific fiecărei societăți în parte, dar el se află sub acțiunea unor factori, cum ar fi :
– natura regimului politic și a sistemului constituțional;
– forma de guvernământ;
– locul și rolul, atribuțiile și prerogativele celorlalte instituții ale puterii de stat în sistemul vieții politice, în principiu al parlamentului și instituției șefului statului.
În cazul regimurilor totalitare, guvernul este principalul instrument de executare a puterii și de aceea, atât formarea, cât și activitatea sa este total dependentă de cei care dețin puterea.
În societățile democratice, deși guvernul este expresia indirectă a voinței electoratului, a majorității acestuia, acest fapt trebuie relevat chiar din momentul constituirii sale. În cadrul acestui proces, un rol important îl joacă forma de guvernământ: monarhică, prezidențială sau parlamentară. Așa de exemplu, în formaa de guvernământ monarhică, unde monarhul deține importante prerogative executive și legislative, el poate avea un rol major în formarea guvernului, în desemnarea șefului acestuia și a membrilor săi, fapt realizat de regulă printr-un decret regal. Un asemenea mod de formare a executivului face ca acesta să fie total sau în cea mai mare parte aservit monarhului, constituind un important instrument în mâna acestuia de expunere și realizare a propriilor interese sau a celor din jurul sau. O consecință directă a unui asemenea fel de constituire a guvernului, este aceea că monarhul poate oricând revoca, suspenda atât pe șeful guvernului, cât și pe membrii acestuia, având astfel un control direct și permanent asupra executivului.
Asemenea situații se întâlnesc în monarhiile din Maroc, Iordania, Arabia Saudită etc.
În schimb, alta este situația în constituirea guvernului, acolo unde forma de guvernământ este republica prezidențială, parlamentară sau unde monarhul domnește, dar nu guvernează. În aceste societăți democratice vom întâlni o diversitate de situații, roluri ale șefului statului și parlamentului în constituirea guvernului. Principiul, de la care se pornește este acela că el trebuie să exprime voința majorității politice din parlament, iar pentru a guverna trebuie să aibă sprijinul acestei majorități parlamentare.
În unele republici parlamentare, legislativul are un rol major în desemnarea șefului executivului și a celorlalți membri ai guvernului. Așa este situația în Germania, Italia sau monarhiile parlamentare din Anglia, Olanda, Belgia, Suedia, Japonia, etc.
În unele republici prezidențiale, ca Franța, Rusia, S.U.A., șeful statului exercită un rol important în construirea și funcționarea guvernului, fără ca aceasta să însemne eludarea sau încălcarea a puterii legislativului. Mai mult, în S.U.A., președintele este și șeful executivului, el formează echipa și conduce guvernul.
Procesul constituirii guvernului până la exercitarea atribuțiilor sale cunoaște mai multe momente:
a)desemnarea șefului executivului și constituirea echipei guvernamentale;
b)elaborarea programului de guvernare;
c)obținerea votului de investitură din partea parlamentului;
d)i democratice vom întâlni o diversitate de situații, roluri ale șefului statului și parlamentului în constituirea guvernului. Principiul, de la care se pornește este acela că el trebuie să exprime voința majorității politice din parlament, iar pentru a guverna trebuie să aibă sprijinul acestei majorități parlamentare.
În unele republici parlamentare, legislativul are un rol major în desemnarea șefului executivului și a celorlalți membri ai guvernului. Așa este situația în Germania, Italia sau monarhiile parlamentare din Anglia, Olanda, Belgia, Suedia, Japonia, etc.
În unele republici prezidențiale, ca Franța, Rusia, S.U.A., șeful statului exercită un rol important în construirea și funcționarea guvernului, fără ca aceasta să însemne eludarea sau încălcarea a puterii legislativului. Mai mult, în S.U.A., președintele este și șeful executivului, el formează echipa și conduce guvernul.
Procesul constituirii guvernului până la exercitarea atribuțiilor sale cunoaște mai multe momente:
a)desemnarea șefului executivului și constituirea echipei guvernamentale;
b)elaborarea programului de guvernare;
c)obținerea votului de investitură din partea parlamentului;
d)depunerea jurământului de credință.
a)În cele mai multe sisteme constituționale, șeful statului după discuții cu liderii partidelor parlamentare, la propunerea partidului sau formațiunii politice ce deține majoritatea parlamentară, desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru sau șef al executivului.
Acesta, la rândul sau, într-un termen limitat de cele mai multe ori de 15 zile, își va forma echipa guvernamentală, desemnându-și miniștrii. În cazul guvernelor de coaliție, desemnarea miniștrilor se face în funcție de procentul obținut de fiecare partid în parte, în alegerile parlamentare, după un algoritm matematic sau în baza unei anumite înțelegeri politice. Nu puține sunt cazurile când partidele din coaliție impun peste voința premierului anumiți candidați la portofoliile ministeriale.
În România calitatea de membru al guvernului este reglementată de legea 37/1990 și Constituția din 1991. Potrivit acestora poate fi membru al guvernului persoanele care au cetățenia română, domiciliază în România și se bucură de exercițiul drepturilor electorale.
b)Programul de guvernare exprimă coordonatele generale, strategice de politică internă și externă pe care le va adopta, urma și realiza guvernul, opțiunile, soluțiile, direcțiile majore în care acesta va orienta și conduce viață socială. Orice program de guvernare va reflecta opțiunile ideologice și doctrinare, interesele și aspirațiile forței politice aflate la putere, făcându-se purtătorul și realizatorul acestora.
c)Votul de învestitură
Pentru a fi legal constituit, a putea să funcționeze și a avea autoritate, guvernul și programul sau trebuie să obțină votul de învestitură sau de încredere din partea parlamentului. În cele mai multe situații acest vot se acordă cu majorități simple, adică 51% din votul parlamentului.
În caz de abținere, guvernul este legal constituit. În caz contrar candidatul la șefia executivului va depune mandatul șefului statului și se va relua procesul formării guvernului.
Jurământul de credință se depune de șeful guvernului și membrii săi în față șefului statului sau a celei mai înalte autorități în stat. El simbolizează momentul când guvernul în întregul sau își începe executarea efectivă a mandatului. El este mai mult un simbol de credință al acestuia față de națiune.
Durata mandatului guvernului diferă de la un sistem constituțional la altul. Fiind emanația parlamentului susținut de acesta, în mod normal durata mandatului guvernului trebuie să fie corelat cu cel al legislativului. Acest lucru este determinat și de faptul că deși cele două puteri sunt separate, în actul conducerii ele se află într-o relație de interdependență, de interconditionare, fără existența și funcționalitatea unuia nu este posibilă existența celuilalt. Fără această corelație și relație de interconditionare reciprocă, nu se poate realiza actul de conducere social-politic. În cele mai multe cazuri durata mandatului executivului este de patru sau cinci ani, sunt însă și excepții de șase sau chiar șapte ani că în Franța. Se înțelege prin durata mandatului guvernului acea perioada de timp scursă din momentul depunerii jurământului de credință de către acesta, până la depunerea jurământului de următorul guvern.
În situații deosebite, stare de război, mari calamități și tensiuni sociale, printr-o lege specială emisă de legislativ, durata mandatului executivului poate fi prelungită.
1.4 Remaniere guvernamentală
În cursul unui mandat, unul sau mai mulți membri ai guvernului pentru activități necorespunzătoare, ineficientă, abuz de putere, depășire de atribuții, compromitere morală, civică, politică pot fi înlocuiți cu alți miniștri. Acest proces poartă numele de remaniere guvernamentală.
Calitatea de membru al guvernului poate înceta și din alte cauze: îmbolnăvire gravă, demisie, deces, incompatibilitate, condamnare definitivă și irevocabilă etc.
1.5 Funcțiile guvernului
Guvernul își înfăptuiește programul de guvernare, atribuțiile și prerogativele sale printr-o serie de funcții.
1.El organizează, coordonează și conduce politica internă și externă a țării, exercitând în această calitate rolul de administrator general al treburilor publice.
Realizarea în practică a acestei funcții se face de guvern prin organele sale centrale: ministere cu miniștri, miniștrii de stat, secretari de stat, instituțiile politice ale administrației locale (prefecturi-prefect, consilii județene, primari, consiliile locale) precum și prin instituțiile descentralizate de la nivelul fiecărui județ.
Miniștrii de stat
Alături de primul-ministru, miniștrii de stat au rol important în realizarea politicii generale a guvernului într-o ramură sau domeniu de activitate. Numărul acestora variază într-un guvern, ei fiind desemnați dintre ministerele cele mai importante (apărare, externe, finanțe, industrie).
Miniștrii sunt cei ce realizează politica guvernului într-un domeniu, ramură de activitate, minister. Ministerele sunt structurate în departamente care au în fruntea lor secretari de stat, care promovează și aplică politică guvernului, a ministerului în segmentul respectiv. Numărul departamentelor ministerelor variază în funcție de minister, de modul sau de constituire și structurare, de importantă sa.
Mijlocul principal prin care guvernul își exercită atribuțiile centrale și locale îl constituie aplicarea și exercitarea legilor. Acest fapt se face atât la nivel central prin ministere cât și în plan local prin autoritățile publice teritoriale-prefect, consiliul județean, prin instituțiile descentralizate, primar, consilii locale,
Aplicarea în practică a legilor de către guvern se face prin actele normative care însoțesc legea sau prin elaborarea unor hotărâri de guvern.
Organizarea, coordonarea și conducerea activității sociale de către guvern, se face nu numai prin aplicarea și executarea legii, ci și prin îndrumarea și controlul modului de aplicare, de execuție a acesteia. În acest sens un rol major îl are instituția prefecturii, unde prefectul este reprezentantul guvernului în teritoriu. Competențele sale pot merge până la anularea măsurilor sau a actelor care nu sunt conforme cu legea.
2.Inițiativa legislativă
Guvernul nu este numai un simplu executant al politicii parlamentului, ci el însuși participa la elaborarea și realizarea politicii statale. Acest fapt se realizează prin inițiativa legislativă. Inițiativa legislativă a guvernului este firească, normală și chiar obligatorie în condițiile când alături de parlament, guvernul este cel mai important partener în actul conducerii sociale. Prin inițiativa legislativă guvernul își pune în practică programul de guvernare, politica sa generală.
Inițiativa legislativă a guvernului constă atât în modificarea, eliminarea sau completarea unor prevederi ale legilor existente, dar mai ales în elaborarea unor noi proiecte legislative. Aceasta se face de fiecare ministru, membru al guvernului în parte dar și de guvern în ansamblul sau. Orice inițiativa legislativă este dezbătută și aprobată de guvern, iar după ce s-au luat toate aprobările și avizele necesare și s-au făcut corelațiile cu legile existente, însoțit de expunerea de motive, proiectul este înaintat parlamentului. Inițiativa legislativă este întâlnită în toate sistemele constituționale, diferența constând în gradul de implicare. În Franța, 90% din legile adoptate au la baza inițiativa guvernului.
3.Emiterea de ordonanțe
Constituie un atribut important al guvernului în înfăptuirea actului de conducere social. Ea reprezintă o delegare, pe care legislativul o face către guvern, o prelungire a activității acestuia în domeniul legislativ. Motivația emiterii de ordonanțe de către guvern rezidă în următoarele cauze:
-înfăptuirea programului guvernamental;
-fluidizarea activității legislative sau completarea ei cu noi acte normative mai ales într-o perioada de tranziție de la un sistem social la altul;
-rezolvarea unor probleme curente ce nu suportă amânare pe timpul vacanței parlamentare (notificarea unor tratate, acorduri încheiate cu alte state sau instituții internaționale);
-situații excepționale.
Nici în cadrul acestei activități guvernul nu este independent, ci el este controlat de legislativ printr-o serie de pârghii cum ar fi:
-delegarea guvernului în vederea emiterii ordonanțelor se face de către parlament printr-o lege specială în care este prevăzut domeniul, perioada emiterii ordonanțelor;
-orice ordonanță emisă de guvern, indiferent de forma ei este supusă aprobării parlamentului;
-ordonanțele emise nu privesc domenii ale legilor organice, deci legi de importantă majoră;
În practica social-politică se cunosc două tipuri de ordonanțe guvernamentale: ordonanțe simple și ordonanțe de urgență.
Între aceste tipuri de ordonanță există o deosebire clară: ordonanțele simple se depun la parlament și intră în aplicare în momentul când ele au fost dezbătute și aprobate de acesta; ordonanțele de urgență intră în vigoare, au efect din momentul în care au fost depuse spre aprobare la parlament.
Aprobarea sau respingerea de către parlament a ordonanței se face tot printr-o lege. În cazul în care o ordonanța de urgență a fost respinsă de către parlament, ea își încetează acțiunea și efectele sau, dacă a fost aprobată cu modificări, ea se aplică așa cum a fost aprobată, celalalte aspecte neaprobate incetandu-și efectul.
Indiferent de tipul lor, ordonanțele constituie o importantă pârghie de care dispune guvernul pentru a înfăptui politica. Important este să nu se abuzeze de acest atribut, întrucât ar putea da naștere la tensiuni cu legislativul, la subordonarea sau subminarea atributelor acestuia și ar putea deschide calea, posibilitatea instaurării unei dictaturi sau a unor regimuri nedemocratice, neconstituționale.
Și în România post decembristă toate guvernele, mai mult sau mai puțin justificat, s-au folosit de această prerogativa, în special guvernele din perioada 1996-2000, Victor Ciorbea, Radu Vasile.
4.Asumarea răspunderii
Această funcție, deși este destul de des întâlnită, nu este prevăzută în toate sistemele constituționale. În esență, ea constă în angajarea răspunderii guvernului față de parlament asupra unui program de politică generală, a unui proiect legislativ sau a unui pachet de proiecte legislative.
Dacă parlamentul sau 1/3 din membrii săi nu depun moțiune de cenzură la asumarea răspunderii de către guvern sau, dacă respectiva moțiune este respinsă de parlament, asumarea de răspundere sau proiectul legislativ se consideră adoptat.
În cazul în care, în termen de trei zile de la asumarea răspunderii de către guvern, se depune moțiune de cenzură și aceasta trece, adică este votată de majoritatea parlamentară, guvernul este demis.
5.Promulgarea legii
Este momentul final al vastului și complexului proces de elaborare a legii. Ea aparține executivului. În cazul în care șeful executivului este șeful statului (președinte, monarh) promulgarea legii se face de către acesta (ex. S.U.A., Franța, Rusia, România, etc.). În situația când șeful executivului este primul-ministru sau monarhul a renunțat la această prerogativa (ex. Anglia, Olanda, Belgia, Suedia, Japonia), promulgarea legii îi revine primului – ministru.
Această competență de promulgare a legii de către șeful guvernului este întâlnită acolo unde președintele sau monarhul are numai un rol decorativ, reprezentativ.
În România, președintele în calitatea sa de șef al statului promulga legea. El se poate opune acesteia, poate propune modificări ale ei și o poate returna parlamentului. Parlamentul poate sau nu să țină cont de sugestiile președintelui, iar dacă este votată din nou de parlament în termen de 10 zile, chiar dacă nu este promulgată de președinte ea se promulga automat.
Promulgarea legii de către șeful guvernului acolo unde se realizează, constituie un important mijloc al executivului de orientare a politicii și de înfăptuire a acesteia.
1.6 Relația dintre guvern și parlament
Relația dintre guvern și parlament este extrem de complexă, ea este nu numai de interacțiune, complementare reciprocă, ci și de control. Sensul, direcția acestui control este dinspre parlament spre guvern. Acest fapt este normal, întrucât parlamentul este expresia voinței națiunii, ori această expresie trebuie să se regăsească și asupra executivului.
Parlamentul dispune de numeroase mijloace prin care controlează, direcționează existența și activitatea guvernului, cum ar fi:
-votul de învestitură dat executivului la formarea acestuia, precum și a programului sau de guvernare;
-moțiunile de cenzură ale parlamentului care pot demite guvernul;
-legile elaborate de legislativ și impuse guvernului spre aplicare și executare;
-bugetul, acesta deși este elaborat de guvern el este însă votat de parlament;
-interpelările orale, scrise ale parlamentarilor la adresa membrilor guvernului, a acestuia în ansamblu;
-comisiile de anchetă ale parlamentului.
Cu toate acestea, astăzi în lumea politică modernă se constată un proces de creștere a rolului executivului. El nu este întâmplător sau subiectiv, ci ține de o serie de factori ca:
-complexitatea și dinamica vieții sociale contemporane. Acest fenomen impune luarea unor decizii rapide și pertinente, pe care parlamentul prin mecanismul sau greoi și de durata nu este în măsură să le înfăptuiască;
-inițiativa legislativă ca și posibilitatea de emitere de ordonanțe face din guvern un partener important și în acest domeniu de conducere. Prin aceste posibilități guvernul este în măsură să impună, să dea o anumită orientare, tentă politicii generale a societății;
-creșterea rolului partidelor politice în viață politică. Partidul este atât cel ce creează instituțiile statului, ale parlamentului și indirect ale guvernului, asigurându-i totodată și funcționalitatea. Orice partid politic, ce a câștigat alegerile și deține puterea este interesat să promoveze un guvern puternic și profesional, întrucât prin acesta el își realizează propriul program și politica, își formează și promovează imaginea de forță politică capabilă să guverneze;
-prin natura activității sale, prin raportul direct cu realitatea socială, guvernul este în măsură să sesizeze eventualele cerințe, necesități, disfuncționalități și să intervină prin măsuri, decizii rapide și pertinente în rezolvarea sau deblocarea lor.
Deși este o caracteristică a dezvoltării contemporane, creșterea rolului executivului în conducerea socială, trebuie să rămână în cadrul legal, orice depășire sau încălcare a acestuia putând genera efecte sau consecințe negative pentru viața democratică.
1.7 Puterea executivă în România
Guvernul este una dintre cele mai vechi instituții politice românești, rădăcinile ei putând fi regăsite încă din perioada feudală, evident cu alt rol, semnificație și statut în societate. Divanurile boierești formate din reprezentanții marii boierimi,care aveau rolul de a-l sfătui și ajuta pe domn în guvernare, pot fi consacrate primele ''guverne'' românești.
În sensul modern al termenului și ca o realitate a participării politice, apariția guvernului în societatea românească este legată de aplicarea începând cu 1831, 1832 a regulamentelor organice în cele două principate, Țară Românească și Moldova când puterea executivă era împărțită între domn și guvern.
O conturare mult mai clară și consistentă, apropiată de instituția politică modernă, este cea a guvernului în timpul domniei lui A.I.Cuza.
De-a lungul timpului executivul din România a cunoscut mai multe denumiri, de guvern cea mai des uzitată, folosită și astăzi, de Consiliul de Miniștri, în perioada comunistă.
În România de azi, guvernul este rezultatul voinței parlamentului, expresia raportului de forțe politice din cadrul sau, a majorității parlamentare.
Președintele României, în calitatea lui de șef al statului după consultări cu liderii partidelor politice parlamentare, la propunerea partidului sau a forțelor politice care dețin majoritatea parlamentară, desemnează un candidat la funcția de prim-ministru. Acesta în timp de zece zile după discuții, în special cu majoritatea parlamentară, formează guvernul și elaborează programul de guvernare.
Lista cu membrii guvernului și programul de guvernare se dezbat de către Camera Deputaților și Senat în ședința comisiei. Pentru a fi legal constituit și a funcționa, guvernul și programul sau trebuie să obțină votul de învestitură sau de încredere din partea Parlamentului care se acordă de către acesta cu majoritatea simplă a deputaților și a senatorilor . După obținerea votului, guvernul depune în fața președintelului jurământul de credință ce semnifică intrarea acestuia în funcție și un jurământ către națiune.
Durata mandatlui este de 4 ani. Pe perioada acestuia primul ministru poate propune președintelui schimbarea unuia sau mai multor membrii ai guvernului, adică remanierea acestuia.
În România potrivit Constituției, funcția de membru al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar.
Acest fapt al dualității de calitate, de membru al guvernului și de parlamentar, a creat în literatura politologică și juridică poziții diferite pro și contra, argmente pro.
Atât majoritatea parlamentară cât și guvernul , membrii acestuia au aceeași sursă a legitimității voinței majorității electorale.
Dualitatea celor două funcții ar permite o mai bună cunoaștere a problemelor legislativului dar mai ales a executivului și ar asigura operativitate, eficientă în realizarea obiectivelor comune din planul de guvernare și politică parlamentului.
Pe de altă parte îndeplinirea simultană a celor două funcții de ministru și parlamentar ar contraveni principiul separației puterilor, ar fi o încălcare a acestuia, fiind vorba de două instituții politice separate și distincte ale statului. De asemenea, ar fi o cale de concentrare a puterii în mâinile executivului, sau de dirijare a acestuia de parlament. O asemenea soluție ar face ca, în practică, controlul parlamentului asupra guvernului să devină ineficient, întrucât acești membri s-ar autocontrola.
Situația din România, a dublei calități de membru al Guvernului și parlamentar, este una din cele trei soluții existente în practica politică contemporană. În sistemele constituționale din SUA și Franța calitatea de membru al guvernului este incompatibilă cu cea de parlamentar. Un alt sistem de mijloc sunt societățile unde membrii nu sunt oligtati să fie parlamentari. De regulă, prezența sistemului cumulării obligatorie sau a dublei calități de membru al guvernului și de parlamentar sunt situații destul de rar întâlnite. Argumentele sunt atât pro cât și contra pentru un sistem sau altul.
Guvernul României își desfășoară activitatea în stransa legătură și colaborare cu parlamentul, dar se află sub controlul acestuia. Cu toate acestea, el este un partener major și important al parlamentului la actul de conducere social-politică.
Guvernul României
Guvernul României reprezintă, conform Constituției, puterea executivă în România împreună cu președintele. Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, având la baza un program de guvernare acceptat anterior de către parlament.
Guvernul se compune din un lider numit prim-ministru și un număr variabil de miniștri care conduc ministere specializate pe anumite domenii, cu numeroase agenții și instituții cu diferite grade de subordonare în cadrul executivului. Guvernul României ocupă în București, ca sediu al activităților sale Palatul Victoria.
Numirea guvernului se face de Președintele României pe baza votului de încredere acordat de către parlament. Nominalizarea candidatului pentru postul de premier se face de către președinte după consultări cu partidul ori coaliția care deține majoritatea în parlament. După nominalizarea acestuia, candidatul trebuie într-un termen de 10 zile să propună un program de guvernare și o lista completă de propuneri pentru posturile ministeriale. Odată aceste sarcini îndeplinite premierul desemnat solicită Parlamentului, în ședința comună, votul de încredere. După consultarea președinților celor două camere și a liderilor grupurilor parlamentare, președintele poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări.
Când Parlamentul își acordă votul de încredere, programul de guvernare devine oficial, membrii își încep mandatul conform legii după depunerea jurământului de loialitate față de țară.
2.1 Rolul și funcțiile Guvernului
Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.
Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale.
Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament.
Numirea Guvernului se face de Președintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament și exprimat prin Hotărârea Parlamentului.
2.2 Componența Guvernului
Potrivit art. 2 al Legii nr. 90/2001, pot fi membri ai Guvernului persoanele care:
• au numai cetățenia română și domiciliul în țară;
• se bucură de exercițiul drepturilor electorale;
• nu au suferit condamnări penale și nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate.
Guvernul este alcătuit din primul-ministru și miniștri. Din Guvern pot face parte și miniștri-delegați, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru votul de încredere.
Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care deține majoritatea absolută în Parlament, ori dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
Candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului.
Programul și lista Guvernului se dezbat de către Camera Deputaților și Senat, în ședință comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor. Pe baza votului de încredere acordat de către Parlament, Președintele României numește Guvernul.
Primul-ministru și ceilalți membri al Guvernului depun individual, în fața Președintelui României, jurământul de credință față de țară și popor. Guvernul în întregul său și fiecare membru în parte își exercită mandatul, începând de la data depunerii jurământului.
Conflictul de interese în cazul membrilor Guvernului
Conform art 70 și 71 din Legea 161/2003 prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative. Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public.
Persoana care exercită funcția de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I. (art.72, Legea nr.161/2003).
Încetarea funcției de membru al Guvernului
Funcția de membru al Guvernului încetează în urma:
• demisiei;
• revocării;
• pierderii drepturilor electorale;
• stării de incompatibilitate;
• decesului;
• demiterii.
Demisia din funcția de membru al Guvernului se anunță public, se prezintă în scris
primului-ministru și devine irevocabilă din momentul în care s-a lua act de depunerea ei, darnu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.
Revocarea din funcția de membru al Guvernului se face de Președintele României, prin decret, la propunerea primului-ministru. Revocarea are loc în caz de remaniere guvernamentală.
Atribuțiile Guvernului
Guvernul, ca de altfel întreaga administrație publică, are sarcina de a aduce la îndeplinire politica internă și externă a statului.
În vederea realizării acestei sarcini, Guvernul exercită o serie de atribuții, care pot fi grupate în două categorii:
Atribuții generale
• exercită conducerea generală a administrației publice;
• asigură executarea de către administrația publică, în accepțiunea de sistem de
organe, adică în sens organizatoric, a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în
aplicarea acestora;
• conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale
precum și ale autorităților locale ale administrației publice;
• asigură administrarea proprietății publice și private a statului.
Atribuții de specialitate
a) Atribuții în domeniul normativ
b) Atribuții în domeniul economic
c) Atribuții în domeniul social
d) Atribuții în domeniul legalității și apărării țării
e) Atribuții în domeniul relațiilor externe
Pentru rezolvarea unor probleme din competența sa, Guvernul poate constitui organisme cu caracter consultativ. În scopul elaborării, integrării, corelării și monitorizării de politici, Guvernul poate constitui consilii, comisii și comitete interministeriale.
2.4 Primul-ministru
Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor legale care le revin.
Primul-ministru reprezintă Guvernul în relațiile acestuia cu Parlamentul, Președintele României, Curtea Supremă de Justiție, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorități și instituții publice, partidele și alianțele politice, sindicatele, cu alte organizații neguvernamentale, precum și în relațiile internaționale.
Primul-ministru este vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și exercită toate atribuțiile care derivă din această calitate.
Primul-ministru numește și eliberează din funcție:
a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepția
persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;
b) secretarul general și secretarii generali adjuncți ai Guvernului, în cazul utilizării
acestor funcții;
c) personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru;
d) secretarii de stat;
e) alte persoane care îndeplinesc funcții publice, în cazurile prevăzute de lege.
Primul-ministru prezintă Camerei Deputaților și Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului și răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către deputați sau senatori.
Primul-ministru poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările și interpelările adresate Guvernului de către deputați sau senatori, în funcție de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.
Primul-ministru contrasemnează decretele emise de Președintele României, în cazul în care Constituția prevede obligativitatea contrasemnării acestora.
În scopul rezolvării unor probleme operative, primul-ministru poate constitui, prin decizie, consilii, comisii și comitete interministeriale.
2.5 Organizarea aparatului de lucru al Guvernului
Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din aparatul de lucru al primului ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente și alte asemenea structure organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Aparatul de lucru al primului-ministru este alcătuit din:
a) corpul de consilieri ai primului-ministru;
b) corpul de control al primului-ministru;
c) aparatul tehnic al corpului de consilieri;
d) cabinetul primului-ministru;
e) cancelaria primului-ministru;
f) compartimentul cu probleme speciale;
g) compartimentul documente secrete;
h) compartimentul care asigură protocolul primului-ministru.
Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulți secretari generali adjuncți, care pot avea rang de secretar de stat, numiți prin decizie a primului-ministru.
Secretariatul General face parte din aparatul de lucru al Guvernului și asigură derularea operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului, precum și reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești.
Secretariatul general al Guvernului asigură, prin aparatul propriu, continuitatea derulării operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, constituind elementul de legătură și stabilitate al guvernării.
Departamentul este o structură organizatorică fără personalitate juridică și fără unități în subordine, subordonat primului-ministru, având rolul de coordonare și sinteză în domenii de interes general, în conformitate cu atribuțiile Guvernului.
Departamentul este condus de un demnitar. În exercitarea atribuțiilor ce îi revin conducătorul departamentului emite ordine cu caracter individual.
2.6 Funcționarea Guvernului
Guvernul se întâlnește, de regulă, săptămânal sau ori de câte ori este nevoie, la convocarea primului-ministru.
Președintele României poate participa la ședințele Guvernului care au ca obiect probleme de interes național privind politica externă a Guvernului, apărarea țării, asigurarea ordinii publice.
2.7 Raporturile Parlamentului cu Guvernul
Primul-ministru prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate. Totodată, Guvernul și celelalte autorități ale administrației publice sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de către comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora.
Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezența, participarea lor este obligatorie.
Guvernul și fiecare dintre membrii săi sunt obligați să răspundă la întrebările și interpelările formulate de deputați sau de senatori.
Camera Deputaților sau Senatul pot adopta o moțiune prin care să-și exprime poziția cu privire la problemele ce au făcut obiectul interpelării.
Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia. Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege (art.114 din Constituție).
Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității deputaților și senatorilor (art.113 din Constituție).
Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege.
Dacă acestea sunt respinse printr-o moțiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege, Guvernul se consideră demis, urmând să fie desemnat un nou prim-ministru și să fie ales un nou Guvern.
Dacă moțiunea de cenzură este respinsă, proiectul de lege prezentat este socotit ca fiind adoptat, iar programul sau declarația de politică generală devine obligatoriu pentru Guvern.
În situația în care Președintele României cere reexaminarea legii adoptate, dezbaterea acesteia se face în ședință comună a celor două Camere.
2.8 Răspunderea membrilor Guvernului
Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție.
Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție.
Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea acestuia din funcție, de către Președintele României.
Cazurile de răspundere și pedepsele ce se pot aplica membrilor Guvernului sunt reglementate prin Legea responsabilității ministeriale nr. 115/1999, modificată prin Legea
31/200127.
2.9 Structura Guvernului
Constituția stabilește pozițiile de Prim-ministru al României și cea de Ministru. Alte funcții din cadrul aparatului executiv sunt stabilite prin legi organice. Aceste legi permit existența unor funcții că vicepremier, ministru de stat, ministru-delegat.
Primul-Ministru este liderul guvernului și coordonează activitatea acestuia. Aparatul de lucru al Guvernului constă din:
Aparatul propriu de lucru al Guvernului-României, compus din:
Cancelaria Primului-Ministru
Secretariatul General al Guvernului
Departamentul pentru Relația cu Parlamentul
Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public-Privat și Promovarea Exporturilor
Departamentul pentru Lupta Antifraudă – DLAF
Corpul de control al primului-ministru
Departamentul pentru Relații Interetnice
Structurile,organele de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice coordonate de Secretariatul General al Guvernului
Agenția Națională Anti-Doping
Agenția Națională pentru Romi
Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților
Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor
Comisia Națională de Acreditare a Spitalelor
Departamentul pentru Investiții Străine și Parteneriat Public-Privat
Departamentul pentru Lupta Antifraudă
Departamentul pentru Relația cu Parlamentul
Departamentul pentru Relații Interetnice
Institutul Național de Statistică
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”
Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc
Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat
Secretariatul de stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989
Structurile, organele de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice finanțate prin bugetul Secretariatului General al Guvernului
Aparatul propriu de lucru al primului-ministru
Aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului
Departamentul pentru Relația cu Parlamentul
Departamentul pentru Afaceri Europene
Corpul de Control al Primului-Ministru
Departamentul pentru Lupta Antifraudă – DLAF
Departamentul pentru Relații Interetnice
Oficiul Român pentru Adopții
Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice
Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc
Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale
Agenția Națională Anti-Doping
Comisia Națională de Acreditare a Spitalelor
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
Agenția Națională pentru Resurse Minerale
Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei
Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare
Centrul pentru Artele Spectacolului "Sala Palatului"
Configurația actuală a guvernului
Guvernul se compune din un lider numit prim-ministru și un număr variabil de miniștri care conduc ministere specializate pe anumite domenii, cu numeroase agenții și instituții cu diferite grade de subordonare în cadrul executivului.
3.1 Ministerul Afacerilor Interne
Ministerul Afacerilor Interne este unul din ministerele care fac parte din Guvernul României. A fost fondat la dată de 20 iulie 1862, primul deținător al funcției de ministru fiind Barbu Catargiu. Ministrul actual este, Gabriel Oprea.
Scurt istoric
Instituția prin care au fost administrate afacerile interne din Țările Române în perioada Regulamentului Organic s-a numit Vornicia din Lăuntru, predecesoarea ministerului de interne. La data de 20 iulie 1862, prin decretul 495 semnat de Alexandru Ioan Cuza, a luat naștere Ministerul de Interne unic, cu sediul la București, ca urmare a desființării a „Directoriatul Ministerului de Interne de la Iași” și a unificării administrative a departamentelor din Moldova și Țara Românească. La 20 iulie 1864, Ministerul de Interne s-a unit cu Ministerul Lucrărilor Publice sub numele de „Ministerul de Interne, Agriculturii și Lucrărilor Publice”.
La 20 iunie 1913 Ministerul de Interne s-a reorganizat, în compunerea acestuia intrând serviciile centrale și serviciile speciale. Printre aceste servicii se numărau și „Direcțiunea Generală a Serviciului Sanitar”, „Direcțiunea Generală a Telegrafelor, Poștelor și Telefoanelor”, „Direcțiunea Generală a Închisorilor”, „Monitorul Oficial” și „Imprimeria Statului”. Prin intermediul unui decret-lege, ca urmare a Marii uniri din 1918, la data de 22 iunie 1919, structurile ministerului s-au extins la nivelul României Mari. Prin „Legea ministerelor” aprobată la data de 2 august 1929, ministerul s-a reorgnizat, principalele sale atribuții fiind: conducerea administrației generale a țării, ordinea și siguranță statului și controlul administrațiilor locale. „Legea de organizare a Ministerului Internelor” din data de 4 ianuarie 1936 prevedea o dublă misiune pentru minister: administrarea generală a țării și apărarea ordinii publice și siguranței statului, însă i s-au atașat unele instituții noi: „Oficiul Național de turism”, „Oficiul Național pentru Apărarea populației contra atacurilor aeriene”, „Oficiul emisiunilor radiofonice și al cinematografiei” și „Institutul General de Statistică”. În 1941, denumirea ministerului a fost schimbată în Ministerul Afacerilor Interne.
Organizare
Aparatul central
Corpul de Control al Ministrului
Direcția Generală Audit Intern
Direcția Generală Juridică
Direcția Generală Financiară
Direcția Generală Management Resurse Umane
Direcția Generală pentru Comunicații și Tehnologia Informației
Direcția Generală Management Operațional
Unitatea Centrală pentru Reforma Administrației Publice
Direcția pentru Dezvoltarea Capacității Administrative
Direcția pentru Politici Fiscale și Bugetare Locale
Direcția Generală pentru Relațiile cu Instituțiile Prefectului
Direcția Generală pentru Relația cu Comunitățile Locale
Direcția Generală Afaceri Europene și Relații Internaționale
Direcția Medicală
Direcția Generală Logistică
Direcția Informare și Relații Publice
Secretariatul General
Structuri subordonate
Direcția Generală de Informații și Protecție Internă
Direcția Generală Anticorupție
Centrul Informatic Național al Ministerului Administrației și Internelor
Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Centrul Național SIS
Casa de Pensii Sectorialã a Ministerului Administrației și Internelor
Direcția Generală de Pașapoarte
Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a vehiculelor — DRPCIV
Inspectoratul General pentru Situații de Urgență
Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date
Oficiul Român pentru Imigrări
Arhivele Naționale
Academia de poliție „Alexandru Ioan Cuza”
Inspectoratul General al Poliției Române
Jandarmeria Română
Poliția de Frontieră Română
Inspectoratul General de Aviație
Clubul Sportiv „Dinamo” București
Unitatea de Politici Publice
Oficiul Responsabilului cu Protecția Datelor Personale
3.2 Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice
Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice este un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, care se organizează și funcționează în subordinea Guvernului României, din data de 22 decembrie 2012. Ministerul a fost înființat prin reorganizarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului și prin preluarea activității în domeniul administrației publice, a structurilor și a instituțiilor specializate în acest domeniu de la Ministerul Administrației și Internelor conform Ordonanței de urgență nr. 96 din 22/12/2012.
Activitatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (MDRAP) se concentrează pe următoarele domenii:
dezvoltare regională,
coeziune și dezvoltare teritorială,
cooperare transfrontalieră, transnațională și interregională,
construcții – disciplina în construcții,
amenajarea teritoriului, urbanism și arhitectură,
lucrări publice: locuințe, reabilitarea termică a clădirilor, gestiune și dezvoltare imobiliar-edilitară,
administrație publică centrală și locală: descentralizare, reformă și reorganizare administrativ-teritorială, fiscalitate și finanțe publice regionale și locale, dialogul cu structurile asociative ale autorităților administrației publice locale, dezvoltarea serviciilor publice comunitare, ajutor de stat acordat de autoritățile administrației publice locale, parcuri industriale, gestiunea funcției publice,
programarea, coordonarea, monitorizarea și controlul utilizării asistenței financiare nerambursabile acordate României de către Uniunea Europeană pentru programele din domeniile sale de activitate.
Programe finanțate din fonduri europene:
Regio-Programul Operațional Regional,
programe de cooperare teritorială europeană,
programe PHARE-Coeziune economică și socială, programe PHARE-Cooperare transfrontalieră,
Programe cu finanțare guvernamentală: Programul Național de Dezvoltare Locală (PNDL), programe pentru dezvoltare teritorială, construirea de locuințe, reabilitarea termică a blocurilor de locuit, consolidarea clădirilor cu risc seismic, dezvoltarea infrastructurii rurale, construirea de săli de sport, bazine de înot și cămine culturale.
3.3 Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) este organul de specialitate al administrației publice centrale care are rolul de a elabora, implementa și monitoriza politicile și strategiile în domeniile agriculturii, gestiunii durabile a pădurilor și dezvoltării spațiului rural, de a asigura modernizarea și dezvoltarea activităților sectoriale și de a garanta transparența și eficiența în utilizarea fondurilor alocate. Sediul instituției se află în Palatul Ministerului Agriculturii.
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale are în subordine următoarele agenții:
Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură — APIA
Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit — APDRP
Agenția Națională de Consultanță Agricolă — ANCA
Agenția Domeniilor Statului — ADS
Administrația Națională a Îmbunătățirilor Funciare — ANIF
Regia Națională a Pădurilor Romsilva — RNP
Institutul de Bioresurse Alimentare — IBA
Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor — ISTIS
Inspecția Națională pentru Calitatea Semințelor — INCS
Agenția Națională pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie — ANARZ
Autoritatea Hipică Națională — AHN
Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură — ANPA
Oficiul Național al Viei și Vinului — ONVV
Oficiul Național al Denumirilor de Origine pentru Vinuri — ONDOV
Rețeaua Națională de Dezvoltare Rurală – RNDR
Prin hotărâre de guvern, la începutul lunii mai 2004 au fost înființate Direcții Teritoriale de Regim Silvic și Vânătoare (DTRSV), direcții organizate regional și care aveau în subordine fondurile forestiere și cinegetice din mai multe județe. Acestea aveau și au în sarcină, în principal, reglementarea și supravegherea regimului în care se taie și se comercializează materialul lemnos, precum și regimul vânătorii și al vânatului.
3.4 Ministerul Afacerilor Externe
Ministerul Afacerilor Externe (MAE) este unul din ministerele care fac parte din Guvernul României. Înființat la data de 20 iulie 1862, sub denumirea "Ministerul Afacerilor Străine", a fost condus de Apostol Arsache, primul ministru al afacerilor străine al României moderne. Denumirea de Ministerul Afacerilor Străine (MAS) s-a păstrat până la declararea Republicii Socialiste Române, când a fost modificată în Ministerul Afacerilor Externe (MAE), denumire care se păstrează și în prezent. Actaualul ministru de externe al României este Bogdan Aurescu.
Instituțiile a căror finanțare este asigurată și prin bugetul Ministerului Afacerilor Externe:
I. Instituții finanțate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Afacerilor Externe:
1. Comisia Fulbright Româno-Americană.
II. Instituții finanțate din venituri proprii și din subvenții de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Afacerilor Externe:
1. Institutul Diplomatic Român;
2. Institutul "Eudoxiu Hurmuzachi" pentru românii de pretutindeni;
3. Institutul European din România.
III. Instituții cu preocupări în domeniul relațiilor internaționale sprijinite de către Ministerul Afacerilor Externe:
1. Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale;
2. Asociația Internațională de Studii Sud-Est Europene;
3. Casa Americii Latine.
3.5 Ministerul Apărării Naționale
Ministerul Apărării Naționale (MApN) este organul de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului României, prin care este condusă activitatea în domeniul apărării naționale, potrivit prevederilor legii și strategiei de securitate națională, pentru garantarea suveranității, independenței și unității statului, integrității teritoriale a țării și democrației constituționale.
Ministerul Apărării Naționale răspunde în fața Parlamentului, a Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru modul de aplicare a prevederilor Constituției, a celorlalte acte normative în vigoare, a hotărârilor Guvernului și ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării, precum și ale tratatelor internaționale la care România este parte, în domeniul său de activitate.
În iunie 2010, Ministerul Apărării avea 83.104 angajați, militari și civili.
Următoarele instituții sunt subordonate Ministerului Apărării:
Oficiul Național pentru Cultul Eroilor
Colegiul Național de Apărare
Universitatea Națională de Apărare
Institutul Național de Medicină Aeronautică și Spațială
Regia Autonomă Compania Română de Aviație "Romavia"
Muzeul Militar Național
Biblioteca Militară Națională
Cercul Militar Național
Compania Națională "Romtehnica"
Inspectoratul Muzicilor Militare
3.6 Ministerul Finanțelor Publice
Ministerul Finanțelor Publice (MFP) este unul din ministerele care fac parte din Guvernul României. Ministerul Finanțelor Publice aplică strategia și Programul de guvernare în domeniul finanțelor publice.
La data de 5 aprilie 2007, Ministerul Finanțelor Publice a fost comasat cu Ministerul Economiei și Comerțului, rezultând Ministerul Economiei și Finanțelor, la conducerea căruia a fost numit Varujan Vosganian.
La data de 22 decembrie 2008, Ministerul Finanțelor Publice a fost reînființat, odată cu constituirea Guvernului Boc.
Unități care funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice:
Cu finanțare de la bugetul de stat:
Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), în subordinea căreia funcționează:
Garda Financiară
Autoritatea Națională a Vămilor (ANV)
Direcțiile generale ale finanțelor publice județene în subordinea cărora funcționează administrațiile finanțelor publice municipale, administrațiile finanțelor publice pentru contribuabili mijlocii, administrațiile finanțelor publice orășenești și administrațiile finanțelor publice comunale; Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în subordinea căreia funcționează administrațiile finanțelor publice ale sectoarelor municipiului București
Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP)
Comisia Națională de Prognoză (CNP)
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România
Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România
Activități care funcționează pe lângă Ministerul Finanțelor Publice:
Tipărirea și difuzarea publicației „Revista Finanțe Publice și Contabilitate”
Consiliul Contabilității și Raportărilor Financiare
Companii naționale aflate sub autoritatea Ministerului Finanțelor Publice, la care acesta exercită calitatea de reprezentant al statului ca acționar:
Compania Națională „Imprimeria Națională”
Compania Națională „Loteria Română”
3.7 Ministerul Economiei
Ministerul Economiei din România se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, care aplică strategia și Programul de guvernare în domeniul economiei și finanțelor publice.
De-a lungul timpului, Ministerul a avut mai multe denumiri:
Ministerul Industriilor și Comerțului
Ministerul Economiei și Comerțului
Ministerul Economiei și Finanțelor (de la 5 aprilie 2007)
Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri
Ministerul Economiei (de la 21 decembrie 2012)
Instituții subordonate direct MEF:
Agenția Națională de Administrare Fiscală — ANAF
Garda Financiară
Autoritatea Națională a Vămilor
Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților — ANRP
Comisia Națională de Prognoză — CNP
Agenția Nucleară — AN
Agenția Română pentru Dezvoltarea Durabilă a Zonelor Industriale — ARDDZI
Centrul Român pentru Promovarea Comerțului — CRPC
Unități care funcționează în coordonarea Ministerului Economiei și Finanțelor:
Asociația de Standardizare din România — ASRO
Asociația de Acreditare din România — RENAR
Companii naționale aflate sub autoritatea Ministerului Economiei și Finanțelor, la care acesta exercită calitatea de reprezentant al statului ca acționar:
Compania Națională "Imprimeria Națională" — CNIC
Compania Națională Loteria Română — CNLR
Unități care funcționează sub autoritatea Ministerului Economiei și Finanțelor:
Societatea Națională de Gaze Naturale "Romgaz" – S.A. Mediaș
Societatea Națională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" – S.A. Mediaș
Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice și Termice "Termoelectrica" – S.A. București, cu filialele societăți comerciale
Societatea Comercială "Electrocentrale" București – S.A.
Societatea Comercială "Electrocentrale" Deva – S.A.
Societatea Comercială "Electrocentrale" Galați – S.A.
Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice "Hidroelectrica" – S.A. București, cu filialele societăți comerciale
Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" – S.A. București, cu filialele societăți comerciale și societățile comerciale pentru servicii
Societatea Națională "Nuclearelectrica" – S.A. București
Compania Națională a Uraniului – S.A. București
Regia Autonomă de Activități Nucleare Drobeta-Turnu Severin
Societatea Comercială de Conservare și Închidere a Minelor "Conversmin" – S.A. București
Societatea Comercială pentru Închiderea-Conservarea Minelor – S.A. Târgu Jiu
Compania Națională a Cuprului, Aurului și Fierului "Minvest" – S.A. Deva, cu filialele societăți comerciale și societățile comerciale pentru servicii
Compania Națională a Metalelor Prețioase și Neferoase "Remin" – S.A. Baia Mare, cu filiala societate comercială]
Societatea Comercială "Minbucovina" – S.A. Vatra Dornei
Compania Națională a Huilei – S.A. Petroșani
Societatea Națională a Lignitului "Oltenia" – S.A. Târgu Jiu
Societatea Națională a Cărbunelui – S.A. Ploiești, cu filialele societăți comerciale
Societatea Comercială Minieră "Banat Anina" – S.A.
Societatea Comercială "Moldomin" – S.A. Moldova Nouă
Societatea Comercială "Băița" – S.A. Ștei
Societatea Comercială "Cupru Min" – S.A. Abrud
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Securitate Minieră și Protecție Antiexplozivă "INSEMEX" Petroșani
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Metale și Resurse Radioactive ICPMRR București
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Ecologie Industrială ECOIND București
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare și Încercări pentru Electrotehnică ICMET Craiova
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Sudură și Încercări de Materiale ISIM Timișoara
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Metale Neferoase și Rare IMNR
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Mecanică Fină I.N.C.D.M.F. București
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Chimie și Petrochimie ICECHIM București
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Utilaj Petrolier IPCUP Ploiești
3.8 Ministerul Justiției
Ministerul Justiției Ministerul Justiției contribuie la buna funcționare a sistemului judiciar și la asigurarea condițiilor înfăptuirii justiției ca serviciu public, apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenești. (Art. 2, din Hotărârea Guvernului României nr. 652 din 29 iunie 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, așa cum a fost modificat de art. 5 și art. 16 lit. h din OUG 115/2009. Ministrul actual (iulie 2013) al justiției este Robert Cazanciuc. În perioada 22 decembrie 2008 – 23 decembrie 2009, s-a numit Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești (MJLC).
Următoarele instituții sunt subordonate Ministerului Justiției:
Direcția Generală a Penitenciarelor
Administrația Națională a Penitenciarelor
Oficiul Național al Registrului Comerțului
Institutul Național de Expertize Criminalistice
Regia Autonomă Multiproduct
Autoritatea Națională pentru Cetățenie
3.9 Ministerul Transporturilor
Ministerul Transporturilor (MT) este organul de specialitate al administrației publice centrale care stabilește politica în domeniul transporturilor la nivel național, elaborează strategia și reglementările specifice de dezvoltare și armonizare a activităților de transport în cadrul politicii generale a Guvernului și îndeplinește rolul de autoritate de stat în domeniul transporturilor.
Ministerul Transporturilor reprezintă autoritatea de stat în domeniul transporturilor, pe care o exercită direct sau prin organisme tehnice specializate, instituții publice subordonate, unități care funcționează sub autoritatea ori coordonarea sa sau societăți comerciale autorizate.
În mai 2008 Ministerul Transporturilor a demarat procedura pentru reorganizarea societăților ce vor fi listate la Bursa de Valori București. Cele opt societăți din subordinea ministerului care vor fi listate la Bursă sunt: Compania Națională Aeroportul Internațional Henri Coandă – București, Compania Națională Aeroportul Internațional București – Băneasa – Aurel Vlaicu, Aeroportul Internațional Mihail Kogălniceanu – Constanța, Aeroportul Internațional Timișoara – Traian Vuia, Administrația Canalelor Navigabile Constanța, Administrația Porturilor Dunării Maritime – Galați, Administrația Porturilor Maritime Constanța și Administrația Porturilor Dunării Fluviale – Giurgiu.
3.10 Ministerul Sănătății
Ministerul Sănătății reprezintă autoritatea de stat în domeniul sănătății publice. Ministrul actual al sănătății este Nicolae Banicioiu.
Următoarele unități se află în subordinea Ministerului Sănătății Publice:
Agenția Națională a Medicamentului București (ANM)
Centrul Național de Perfecționare in Domeniul Sanitar București
Compania Națională Unifarma S.A. București
Societatea Comercială Sanevit 2003 S.A. București
Scoala Națională de Sănătate Publică și Management Sanitar București (SNSPMS)
Oficiul Tehnic De Dispozitive Medicale București (OTDM)
Direcțiile de sănătate publică județene, respectiv a municipiului București, servicii publice deconcentrat
3.11 Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Ministerul Educației Naționale este organismul Guvernului României care coordonează sistemul de învățământ din România, stabilește obiectivele sistemului de învățamânt în ansamblul său, precum și obiectivele educaționale pe niveluri și profiluri de învățământ.
În exercitarea atribuțiilor sale, Ministerul Educației consultă, după caz, societățile științifice naționale ale cadrelor didactice, federațiile sindicale reprezentative la nivel de ramură, structurile asociative ale autorităților administrației publice locale, ca parteneri sociali, și organizațiile studențești și de elevi, recunoscute pe plan național.
Ministerul Educației decide anual prin ordin al ministrului structura anului de învățământ din România.
La data de 15 ianuarie 2010, Ministerul Educației și Cercetării a preluat atribuțiile Ministerului Tineretului și Sportului și s-a transformat în Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. După preluare, Ministerul Educației avea șase secretari de stat și 691 posturi, pe lângă demnitarii și posturile aferente cabinetului ministrului.
La data de 21 decembrie 2012 Ministerul Educației, Cercetării,Tineretului și Sportului se sparge în Ministerul Tineretului și Sportului și Ministerul Educației Naționale, acesta din urmă preluând cea mai mare parte din fostul minister.
3.12 Ministerul Tineretului și Sportului
La sfârșitul anului 2008 a fost înființat Ministerul Tineretului și Sportului iar la conducerea lui a fost numită democrat liberala Monica Iacob Ridzi. Însă în urma unui scandal cu bani publici în care a fost implicată, Ridzi și-a dat demisia, iar locul ei a fost preluat de senatorul Sorina Luminița Plăcintă.
La data de 15 ianuarie 2010, Ministerul Tineretului și Sportului a fost desființat, atribuțiile acestuia fiind preluate de Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret (ANST), aflată în subordinea Ministerului Educației, care a devenit la acea dată Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
La data de 21 decembrie 2012, Ministerul Educației, Cercetării,Tineretului și Sportului se sparge în Ministerul Tineretului și Sportului și Ministerul Educației Naționale.
3.13 Ministerul Culturii
Ministerul Culturii este organul de specialitate al Guvernului României, care elaborează și asigură aplicarea strategiilor și politicilor în domeniile culturii și artei, cultelor și cinematografiei, și care elaborează, în colaborare cu Consiliul Național al Audiovizualului, strategia în domeniul audiovizualului.
Ministerul Culturii are sediul în municipiul București, Bulevardul Unirii nr. 22, sectorul 3.
3.14 Alte ministere
Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mediului de Afaceri
Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice
Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice
Ministerul pentru Societatea Informațională
Ministerul Fondurilor Europene
Actele Guvernului
4.2.7. Actele Guvernului
Guvernul emite două categorii de acte:
• hotărâri;
• ordonanțe.
Actele specifice activității Guvernului sunt hotărârile, prin care acesta pune în
executare legile adoptate de către Parlament.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, ceea ce înseamnă că nu pot
cuprinde reglementări primare ale relațiilor sociale, hotărârile având un caracter secundum
legem.
Prin urmare, publicarea constituie o condiție de validitate a actului, în sensul că
hotărârea sau ordonanța, chiar legal adoptate sunt valabile și pot fi aplicate numai după
îndeplinirea procedurii publicării.
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite
ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, procedând la ceea ce se numește
delegarea legislativă (art.115 din Constituție).
Legea de abilitare trebuie să stabilească în mod obligatoriu, domeniul și data până la
care se pot emite ordonanțe. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării
32
Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare.
Nerespectarea termenului atrage caducitatea și încetarea efectelor ordonanței.
Din punct de vedere tehnic legislativ, Ordonanța de urgență intră în vigoare numai
după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie
sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în
sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere.
Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra
ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide de
asemenea în procedură de urgență. Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul
legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de
trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
Ordonanțele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege.
Guvernul își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul țării în toate ramurile și domeniile de activitate ale administrației publice el având, deci, o competență materială generală.
În exercitarea atribuțiilor sale, Guvernul adopta hotărâri și ordonanțe.
Hotărârile Guvernului se adopta pentru organizarea executării legilor, și, deci, trebuie să fie conforme acestora. Ele pot avea caracter normativ sau individual.
Ordonanțele se adopta de către Guvern în temeiul unei legi de abilitare în domenii care nu fac obiectul legilor organice1 [art. 107 alin.(3) coroborat cu art. 114 alin. (1) din Constituție]. Legea de abilitare-trebuie să prevadă, în mod obligatoriu, domeniul și dată până la care se pot adopta ordonanțe. Ordonanțele se adopta în limitele și condițiile stabilite de legea de abilitare. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea acestui termen atrage încetarea efectelor ordonanțelor.
Spre deosebire de hotărârile Guvernului, care sunt adoptate în vederea organizării executării și executării în concret a legilor, ordonanțele sunt reglementări cu putere de lege prin care Guvernul 'legiferează', putând modifică sau abrogă legile ordinare.
Până la aprobarea lor de către Parlament, ordonanțele pot fi modificate, revocate sau înlocuite de către Guvern, întrucât până la acea dată ele își păstrează caracterul de acte administrative (cu putere de lege). Dacă ordonanțele sunt aprobate de către Parlament, cu sau fără modificări sau completări, ele devin legi. în caz contrar, ordonanțele își încetează aplicabilitatea.
În situații excepționale, Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență, fără abilitarea Parlamentului. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor, spre aprobare, la Parlament [art. 114 alin. (4)1 din Constituție]. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.
Ordonanțele Guvernului au întotdeauna caracter normativ.
Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru și se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare.
Hotărârile și ordonanțele se publică în Monitorul Oficial al României, sub sancțiunea inexistenței acestor acte [art. 107 alin. (4) din Constituție]. Hotărârile cu caracter militar se comunica instituțiilor militare interesate.
Guvernul adopta și acte politice care nu produc efecte juridice. Prin aceste acte, Guvernul își exprimă față de anumite evenimente interne sau internaționale, punctul de vedere.
Astfel, potrivit art. 108 alin.1 din Constituția republicată, „(1) Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. (2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. (3) Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. (4) Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței. Hotărârile care au caracter militar se comunică instituțiilor interesate”.
Ca principiu general, hotărârile guvernamentale se adoptă pentru organizarea executării legilor (art. 108 alin. 2 din Constituție). Prin hotărâre de Guvern, legile sunt detaliate, facilitându-se aplicarea lor corectă, și nu completate. Hotărârea reprezintă prin excelență actul prin care Guvernul își realizează rolul de exercitare a conducerii generale a administrației publice, reglementând relații sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanță față de cele reglementate de lege. O hotărâre guvernamentală nu poate adăuga la lege .
Din punct de vedere al efectelor pe care le produc, hotărârile și ordonanțele pot avea caracter normativ sau individual (potrivit Constituției României, ordonanțele Guvernului nu pot avea caracter individual, deși în practică întâlnim uneori astfel de acte ), pentru toate existând obligația publicării, cu excepția hotărârilor cu caracter militar, care se comunică doar instituțiilor interesate.
Termenul de ordonanță este utilizat expres în Constituție, în art. 108, 115 și 146 lit.d. Spre deosebire de hotărâri, care se adoptă pentru organizarea executării legilor, ordonanțele se adoptă în baza unei delegări legislative, procedură văzută ca o intruziune a executivului, în special a Guvernului, în domeniile legislativului .
Potrivit unei clasificări fundamentată în literatura de specialitate , ne aflăm în fața unei delegări legislative legale, atunci când Parlamentul adoptă o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe, și a unei delegări legislative de ordin constituțional, în cazuri excepționale, ce fac imposibilă adoptarea legii de abilitare, reclamând adoptarea unor ordonanțe de urgență.
Cu ocazia revizuirii Constituției din octombrie 2003, s-a intervenit în special în ce privește regimul constituțional aplicabil ordonanțelor de urgență, precizându-se că „Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare (s.n.) a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora”. Se constată astfel că formularea inițială „cazuri excepționale” a fost înlocuită cu sintagma „situații excepționale”, concept juridic nedeterminat, lăsat în continuare la discreția Guvernului.
În plenul său, Guvernul mai adoptă și acte politice prin care își exprimă poziția față de anumite evenimente interne și internaționale, cum sunt, de pildă, declarațiile, dar care nu produc efecte juridice, ci numai consecințe politice datorită poziției și prestigiului autorității de la care provin.
O importantă categorie de acte având o natură dublă, politico-juridică, o reprezintă actele de drept internațional cum sunt, de pildă, acordurile, convențiile și alte înțelegeri internaționale care pot fi negociate și semnate de Guvern.
Atribuțiile Guvernului
Potrivit art. 11 din Legea nr. 90/2001, Guvernul îndeplinește următoarele atribuții principale:
– exercită conducerea generală a administrației publice, adică atât a administrației publice centrale, cât și a administrației publice locale;
– inițiază proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului. Astfel, potrivit art. 73 alin. (4) din Constituție, Guvernul își exercită inițiativa legislativă prin transmiterea proiectelor de lege către una din Camerele Parlamentului;
– emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul legii de abilitare și ordonanțe de urgență, potrivit Constituției;
– asigura executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte acte normative date în aplicarea acestora;
– elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și le supune spre adoptare Parlamentului. Aceste proiecte de lege pot fi inițiate numai de către Guvern, spre deosebire de alte proiecte legislative, care pot fi inițiate și de către
deputați sau senatori ori chiar de către cetățeni 2 [art. 73 alin. (1) din
Constituție];
– aprobă strategiile și programele de dezvoltare economico-socială a țării, pe ramuri și domenii de activitate. Aceste strategii și programe fac parte din Programul de guvernare aprobat de către Parlament, o dată cu acordarea votului de încredere a Guvernului;
– asigura realizarea politicii în domeniul social, potrivit Programului de guvernare;
– asigura apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și a siguranței cetățeanului, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile prevăzute de lege. Aceste atribuții se exercită prin intermediul autorităților și instituțiilor publice de specialitate din subordinea
Guvernului și a administrației publice centrale și locale;
– aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării și, în acest scop, organizează și înzestrează forțele armate;
– asigura realizarea politicii externe a țării și, în acest cadru, integrarea României în structurile europene și internaționale;
– negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează statul român;
– negociază și încheie, m condițiile legii, convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental. Potrivit art. 91 alin. (1) din Constituție, tratatele internaționale se încheie în numele statului român de către Președintele României, după ce acestea au fost negociate de Guvern cu guvernele statelor părți în acele tratate. Președintele României supune tratatele încheiate spre ratificare Parlamentului, în termen rezonabil. Celelalte convenții și înțelegeri interguvernamentale se negociază și se încheie direct de către Guvernul României;
– conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte
organe de specialitate din subordinea să;
– asigura administrarea proprietății publice și private a statului;
– acordă și retrage cetățenia română și aprobă renunțarea la cetățenia română, în condițiile legii;
– înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea să;
– cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale;
– îndeplinește orice ale atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului;
Admin publica
4.3. Administrația publică centrală de specialitate în România
Constituția României reglementează această materie în Secțiunea I, a cap. V
Administrația publică, din cadrul Titlului III – Autoritățile publice (art.116-119).
27 Publicată În Monitorul Oficial nr. 116 din 7/03/2001
34
In sistemul constituțional actual, administrația publică centrală de specialitate are două
componente, și anume:
• administrația publică subordonată Guvernului, alcătuită din structuri
administrative subordonate direct acestuia sau aflate în subordinea ministerelor;
• autoritățile administrative autonome, constituite conform art.116 alin.3 din
Constituție.
Administrația ministerială desemnează structurile administrative subordonate direct
Guvernului, numite ministere sau purtând alte denumiri: agenții, departamente, oficii, comitete,
consilii etc., indiferent dacă cei care le conduc fac sau nu parte din Guvern (potrivit art.101
alin.(3) din Constituție, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți
prin lege organică).
În Capitolul V al Titlului III din Constituție sunt avute în vedere autorități publice care
desfășoară exclusiv o activitate de natură administrativă. Așa cum s-a arătat, Guvernul, emite
pe lângă acte de guvernare specifice executivului, și acte administrative, realizând administrație
statală, ca dimensiune a administrației publice.
Administrația publică centrală de specialitate se realizează numai ca administrație
statală, iar structura acesteia cuprinde autorități guvernamentale subordonate și autorități
autonome. Cele guvernamentale, la rândul lor, se împart în două categorii, după cum raporturile
de subordonare față de Guvern sunt directe sau indirecte (prin intermediul unui minister).
Oricât de multă autonomie ar avea autoritățile administrative autonome centrale, acestea
fiind autorități de stat, actele lor fac obiectul acțiunii în justiție, conform dispozițiilor art. 52
din Constituție și ale Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.
4.3.1. Ministerele
Ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care
realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora.
Ministerele se organizează și funcționează numai în subordinea Guvernului, potrivit
prevederilor Constituției și Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului
României și a ministerelor.
Numărul, denumirea și competența ministerelor nu sunt stabilite în mod expres nici prin
Constituție și nici printr-o lege cadru. De la un guvern la altul acestea pot să varieze, în funcție de
obiectivele urmărite de guvernul respectiv, de cerințele sociale pe care trebuie să le satisfacă
statul în acea perioadă.
35
Ministerele și miniștrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere
asupra Programului de guvernare și întregii liste a Guvernului, la învestitură.
Primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin
înființarea, desființarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere. Ministerele au
personalitate juridică și au sediul în municipiul București.
4.3.2. Organizarea ministerelor
Rolul, funcțiile, atribuțiile, structura organizatorică și numărul de posturi ale ministerelor
se stabilesc în raport cu importanța, volumul, complexitatea și specificul activității desfășurate și
se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
În fiecare minister se organizează cabinetele demnitarilor, cu personal propriu, căruia nu i
se aplică prevederile legii privind statutul funcționarului public. Ministerele pot înființa în
subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curții de Conturi.
Ministerele pot avea în subordinea lor servicii publice, care funcționează în unitățile
administrativ-teritoriale.
Înființarea sau desființarea serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale
celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate, structura
organizatorică, numărul și încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor
și funcțiile de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al
conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia aceste servicii sau organe își
desfășoară activitatea.
Ministrul numește și eliberează din funcție conducătorii organelor de specialitate din
subordinea ministerului. Conducătorii serviciilor publice descentralizate se numesc și se
eliberează din funcție de către ministru, cu avizul consultativ al prefectului.
4.3.3. Atribuțiile generale ale miniștrilor
Miniștrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate, următoarele atribuții generale:
a) organizează, coordonează și controlează aplicarea legilor, ordonanțelor și hotărârilor
Guvernului, a ordinelor și instrucțiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de
autoritate și a principiului autonomiei locale a instituțiilor publice și a agenților economici;
b) inițiază și avizează proiecte de lege, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, în condițiile
stabilite prin metodologia aprobată de Guvern;
36
c) acționează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de
dezvoltare economico-socială a Guvernului;
d) fundamentează și elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează
Guvernului;
e) urmăresc proiectarea și realizarea investițiilor din sistemul ministerului, în baza
bugetului aprobat;
f) reprezintă interesele statului în diferite organe și organisme internaționale, în
conformitate cu acordurile și convențiile la care România este parte și cu alte înțelegeri stabilite
în acest scop, și dezvoltă relații de colaborare cu organe și organizații similare din alte state și
cu organizații internaționale ce interesează domeniul lor de activitate;
g) inițiază și negociază, din împuternicirea Președintelui României sau a
Guvernului, în condițiile legii, încheierea de convenții, acorduri și alte înțelegeri
internaționale propun întocmirea formelor de aderare la cele existente;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: 1.2 Tipuri de guverne contemporane (ID: 128014)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.