115sECEsiuNEA și DrEpTuL LA AuTODETErMiNArE [615282]

115sECEsiuNEA și DrEpTuL LA AuTODETErMiNArE
Andrei CURăRARU , doctorand: [anonimizat], conservativă constă în consfințirea funcționalității instituției statale. Această dualitate este reflectată în reglementarea juridică a secesiunii. Cu mici excepții, secesiunea este interzisă de dreptul internațional și, în mod normal, de majoritatea constitu-țiilor statelor lumii.Cuvinte cheie: secesiune, autoderminare, constituție, stat
Right to Self-determination and Secession
Secession is one of the most revolutionary institutions in the conservative field of constitutional law. Its revolutionary character is determined by the fact that it is a challenge to the sovereignty of the state is sanctioning functionality conservative institutions. This duality is reflected in the legal regulation of secession. With few exceptions, secession is prohibited by international law, and normally most constitutions states of the world. However, a state created after the successful completion of a secessionist project has a real chance of recognition by international organizations and the international community.Key words: secession, self-determination, state, constitution.
Secesiunea este una dintre cele mai revoluționare instituții în domeniul con –
servator al dreptului constituțional. Caracterul său revoluționar este determinat de
faptul că reprezintă o provocare la adresa suveranității statului, conservativă constă
în consfințirea funcționalității instituției statale.1 A ceastă d uali ta t e est e r efl ecta tă
în reglementarea juridică a secesiunii. Cu mici excepții, secesiunea este interzisă de
dreptul internațional și, în mod normal, de majoritatea constituțiilor statelor lumii.
Totuși, un stat creat în urma realizării de succes a unui proiect secesionist are șanse reale de recunoaștere de către organizațiile internaționale și comunitatea internați –
onală. De multe ori, în acest context termenului de „secesiune“ este substituit prin
termenul „disoluție“ (Iugoslavia) sau „dezasociere voluntară“ (Bangladesh, Eritreea,
Cehoslovacia, URSS). Astfel, devine clar că reglementarea juridică a secesiunii tinde să îi disimuleze caracterul voluntar, legitimizându-i dimensiunea conservativă în contextul creării unei noi entități suverane.
1 Mancini, Susanna. „Secession and Self-Determination.“ (2012): 1057.

116Crearea statelor conform doctrinei juridice contemporane implică secesiunea
definită de dreptul internațional ca și crearea unui nou stat pe un teritoriu care con –
stituia anterior o parte integrantă dintr-un alt stat. Unii teoreticieni reduc termenul
de secesiune la efectul său, alții, însă, percep secesiunea ca un proces care duce la crearea unui nou stat. Indiferent cât de largă este definiția, secesiunea nu este un proces care să provoace noțiunile de statalitate, cetățenie sau suveranitate, ci, viceversa,
se axează pe sistemul westphalian de state: monopolul statului asupra teritoriului și
poporului său, în congruența termenelor de stat, popor și națiune.
Secesiunea poate fi interpretată drept mijlocul unei separări politico-juridice din
cadrul unui stat multinațional, o „posibilitate“ care, însă, nu implică în mod necesar
crearea unui nou stat. Astfel, analiza juridică a secesiunii se integrează logic în com –
partimentul dreptului constituțional ce ține de drepturile minorităților și cetățenia
în societățile multinaționale. Această abordare are două avantaje majore. În primul rând, se determină coerent locul secesiunii în doctrina dreptului constituțional. De
cele mai multe ori, mișcările secesioniste operează în contextul statelor multinați –
onale reprezentând minorități autohtone concentrate teritorial care sunt reunite de
o identitate națională sau quasi — națională. Astfel, secesiunea nu este un fenomen izolat, ci una dintre manifestările juridice ale relației dintre state și comunitățile sale
subnaționale. În acest context, drepturile minorităților și dreptul la secesiune cad în
aceeași categorie, deoarece au la bazăaceleași premise morale, politice și juridice, legate de dificultatea de reconciliere în domeniul cetățenie și naționalism, autodeterminare și suveranitate. Analogic, în dreptul internațional, problema care apar în legătură cu protecția minorităților au fost intercalate cu ce țin de statalitate.Cel de-al doilea avantaj
al acestei abordări comprehensive constă în faptul că acest concept este flexibil și
multi-funcțional, în dependență de contextul în care operează.O considerație generală în problematica secesiunii, indiferent de natura pretențiilor secesioniste, secesiunea nu este dezirabilă prima facie, deoarece acestea destabilizează stabilitatea mondială.
Totuși, interzicerea categorică a secesiuniide multe ori contribuie la radicalizarea
pretențiilor secesioniste. Pe de altă parte, dacă secesiunea este una dintre opțiunile disponibile minorităților, există posibilitatea de a se renunța la aceasta.Pretențiile
secesioniste sunt de multe ori bazate pe criterii ideologice, dar, dacă secesiunea este
„normalizată“ și subiect al reglementării juridice, dacă este raționalizată poate să-și piardă puterea evocativă și să reorienteze spre obiective costructive.
Partea negativă constă în faptul că reglementarea juridică a dreptului la secesiune
într-un stat multinațional, poate provoca o reacție mai serioasă din partea statului la pretențiile secesioniste și cele legate de drepturile minorităților. Astfel, pretențiile secesioniste pot contribui la soluționarea diferendelor în interiorul statului. Totuși, este necesară o atitudine precaută față de integrarea în sistemul constituțional apretențiilor
secesioniste, chiar dacă aceasta s-ar putea dovedi benefică pe termen scurt.
O teorie comprehensivă a secesiunii, spre deosebire de cea tradițională, bazată
pe rezultat, solicită o reconceptualizare a conceptelor tradiționale de statalitate, suveranitate și cetățenie. Prin recunoașterea secesiunii drept unul dintre drepturile

117minorităților, se provoacă monopolul puterii de stat, supremația dreptului statal,
prin asumarea entităților sub-statale a unor forme de suveranitate pasivă, care poate
fi activată în anumite condiții.
Această abordare pune în discuție noțiunea de perpetuare ca element structural
al statului și împotriva indivizibilității suveranității. Astfel, o teorie comprehensivă
a secesiune prin implicarea unei dimensiuni voluntariste (confederale) în consti –
tuirea statului tinde să reducă delimitarea clară dintre dreptul constituțional și cel internațional.
Există două tipuri pricipiale de teorii privind dreptul la secesiune: Teoria dreptului
primar și Teoria dreptului de remediere. Cea din urmă definește dreptul de secesiu-
nedrept remediu pentru injustiții, adică drept rezultat al violării unor drepturi. Prima
teorie, dimpotrivă, stabilește un drept unilateral de secesiune per se, independent de
violarea altor drepturi. Teoriile drepturilor primare sunt de două tipuri: naționaliste și democratice. Teoriile naționaliste ale secesiunii sunt construite pe premisa că există o valoare morală intrinsecă a națiunii, adică, în legătură cu apartenența la o comunitate
culturală omogenă. Această prezumție poate fi, desigur, apărată pe baze teoretice și
ideologice. Teoriile naționaliste se bazează pe ideea că premisa funcționării eficiente a unei entități statale este națiunea, iar statele vor tind să se formeze în jurul acesteia. Statele multinaționale sunt supuse astfel prin definiție riscului de secesiune.
Cel de-al doilea tip de teorii ale dreptului primar de secesiune pot fi definite ca
fiind „democratice“. Teoreticienii acestora, Robert McGee, Christopher Wellman, Daniel Philpott și Harry Beran afirmă că libertatea de asociere și democrația tre –
buie, cel puțin în principiu, să se aplice delimitării frontierelor statale și că dreptul
la secesiune derivă din dreptul individual de asociere voluntară.
2 Se pune accentul
nu pe autonomia colectivă a națiunilor, ci, preponderent, pe autonomia individuală a membrilor grupului. Autonomia individuală este valoare fundamentală care jus –
tifică pretențiile secesioniste, deoarece aceasta constituie legitimitatea guvernării.
Consensul este o premisă a legitimității a autorității juridico-politice, deoarece de –
mocrația se bazează pe consimțământul popular și calitatea voluntară de membru.
Guvernările democratice iau decizii pe baza susținerii populare, indiferent dacă le
acceptă sau nu. Astfel, pentru ca un stat să fie legitim, cetățenii trebuie, cel puțin, să accepte calitatea de cetățean și un set minim de reguli juridice. Dacă indivizii care fac parte dintr-un stat nu mai acceptă autoritatea acestuia, ei trebuie să beneficieze
de dreptul la secesiune. Autonomia și libertatea de asociere conferă, de fapt, tuturor
indivizilor dreptul la asociere, dar și la retragere dintr-o asociație, inclusiv și din asociația politico — juridică prin excelență, statul. Conform prezentei teorii, dreptul
de secesiune trebuie garantat indiferent de omogenitatea culturală sau etnică sau
delimitarea teritorială a grupului separatist. Criteriul determinant fiind abilitatea reală și tendința grupului de a crea propriul stat.
2 McGee, Robert W . „Theory of Secession and Emerging Democracies: A Constitutional Solu-
tion, The.“ Stan. J. Int’l L. 28 (1991): 451.

118Teoriile dreptului remedial de secesiune, spre deosebire de autodeterminarea
națională și teoria democratică a dreptului la secesiune, se bazează pe premisa că
secesiunea nu este un drept primar, ci un drept de remediere care se aplică în anumite
circumstanțe strict limitate, atunci când unele condiții sunt întrunite.
Teoria cauzei juste (Allen Buchanan și Wayne Norman) presupune că un stat
trebuie să ofere proceduri suficiente pentru luarea unor deciziii colective și să dea
fiecărui individ sau grup dreptul de reprezentare, eliminând necesitatea de un drept
primar de secesiune.3 Conform acestei teorii, secesiunea trebuie să intervină atunci
când un grup este discriminat în cadrul statal existent. Injustițiile pot rezulta dintr-o
anexare anterioară fără de acordul grupului (de exemplu, anexarea statelor baltice de
către URSS) sau datorită unui tratament injust de către guvern a locuitorilor unor unități teritoriale: lipsa protecției drepturilor lor fundamentale și securității lor, in-capacitatea de a asigura interesele politice și economice ale regiunii sau realizând o distribuire discriminatorie. Rainer Bauböck adaugă la această listă încălcările acor –
durilor federale și ale drepturilor colective distincte.
4
În dreptul internațional, autodeterminarea este libertatea tuturor popoarelor
de a decide regimul lor politic, economic și social. Ca urmare, aceasta reprezintă
un drept colectiv al poporului de a decide asupra regimului politic, dar și un
drept individual de a participa liber și plenipotențiar în procesul politic, Mai mult decât atât, autodeterminarea combină elementele de naționalism și demo-crație: popoarele pot invoca dreptul de autodeterminare fie pentru a secesiona
și a crea un stat nou, fie pentru a realiza alte obiective, de exemplu, realizarea
unor unități autonome în cadrul statal existent. Dreptul internațional și practica comunității internaționale nu au asigurat un cadru coerent pentru a reacționa tensiunile autodeterminării. În special, definirea termenului de popor este una
dintre problemele evidențiate, care ar asigura ca acest principiu să nu fie utilizat
cu scopul de secesiune.
Autodeterminarea intră în circuitul internațional la începutul secolului XX,
după Primul Război Mondial. După opinia lui Lenin, autodeterminarea era criteriul
general pentru eliberarea popoarelor asuprite, care, în schimb, trebuiau să contribuie
la revoluția socialistă. Din perspectica lui Lenin, cauza socialistă avea prioritate asupra principiului autodeterminării pe care l-a promovat strategic doar în contextul „luptei
de clasă“. Președintele SUA Woodrow Wilson, pe de altă parte, percepea autodetermi –
narea drept un corolar al suveranității populare și respectiv ca dreptul popoarelor de
a alege propria conducere. La nivel intern, aceasta se manifestă prin autoguvernare, la nivel internațional, Wilson înțelege autodeterminarea drept criteriul just pentru
a determina modificările teritoriale și, în particular, diviziunea Imperiilor Otoman
și Austro–Ungar. Wilson recomanda utilizarea autodeterminării drept principiu în
3 Buchanan, Allen. „Justice as reciprocity versus subject-centered justice.“ Philosophy & public
affairs 19.3 (1990): 227-252.
4 Bauböck, Rainer. „ Why secession is not like divorce.“ Nationalism and Internationalism in the
Post-Cold War Era, UCL Press, London 2000 (2000): 216-243.

119soluționarea disputelor coloniale, însă considera că autodeterminarea trebuia să fie
reconciliată cu interesele puterilor coloniale.5
Idealurile wilsoniene prevalează în reglementarea de după Primul Război Mon –
dial, când „popoarele“ îndreptățite la statalitate, cel puțin, în principiu, în toate
comunitățile naționale sau etnice. Wilson recunoaște dreptul grupurilor naționale/
etnice de a forma state pe teritoriul pe care îl ocupă, indiferent de frontierele existente și respinge subordonarea intereselor unor astfel de interese limitelor teritoriale. În practică, totuși, imposibilitatea de a fonda un stat-națiune pentru toate naționali –
tățile și de a fonda state-națiune omogene din punct de vedere etnic pe teritoriul fostelor imperii multietnice, a obligat aliații să adreseze problema în termeni de protecție a drepturilor minorităților. Acest deziderat a fost realizat prin Convenția Ligii Națiunilor și tratatele asupra minorităților. Sistemul Ligii Națiunilor nu a rea –
lizat un standard minim pentru protecția tuturor minorităților europene, deoarece
obligațiile erau impuse doar pentru noile state independente create, cu condițiai
respectării drepturilor minorităților. Protecția minorităților reprezenta respectiv o limitare a autodeterminării pentru noile state și era conexată creșterii expansioniste și iredentiste.
Liga Națiunilor s-a confruntat direct cu problema secesiunii în cazul Insulelor
Åland. Consiliul Ligii a adoptat poziția că autodeterminarea este o regulă pozitivă în cadrul dreptului internațional și că, în particular, „grupurile naționale“ nu aveau dreptul la secesiune unilaterală.
6
Însă, Liga Națiunilor nu a exclus definitiv posibilitatea de secesiune. Disputa
a fost soluționată, de fapt, prin obligarea Finlandei să asigure garanții Insulelor. În
eventualitatea în care Finlanda refuza să garanteze populației Åland astfel de garanții,
Liga ar fi sprijinit separarea Insulelor față de Finlanda. Astfel, Liga a construit un precedent de autodeterminare interconectat cu autonomia teritorială și drepturile minorităților și a conceptualizat secesiunea ca un drept remedial de facto.
După cel de-al Doilea Război Mondial, a prevalat o nouă concepție universală
și individuală asupra drepturilor omului. În comparație cu perioada de după Pri –
mul Război Mondial, problema minorităților a fost tratată cu o mai mare rezervă, datorită diverselor transferuri de populație, care au avut loc și datorită modificărilor
frontierelor. Lupta pentru independență care a dus la Primul Război Mondial ținea
și de problematica minorităților sau statelor mici precum Serbia sau Belgia. Atfel, drepturile colective ale minorităților au decăzut de pe agenda internațională datorită
potențialului de conflict. Astfel, Carta ONU și Declarația Universală a Drepturilor
Omului din 1948 nu protejează explicit drepturile minorităților. Convenția Inter –
națională cu privire la Drepturile Civile și Politice (CIDCP) din 1966 în articolul 27 conține o clauză referitoare la protecția minorităților, care este însă foarte limitată
5 Heater, Derek Benjamin. National self-determination: Woodrow Wilson and his legacy. New
Y ork: St. Martin’s Press, 1994.
6 Seyersted, Finn. „Aland Autonomy and International Law, The.“ Nordisk Tidsskrift Int’l Ret
51 (1982): 23.

120ca scop și structurată în termeni individuali. Același act, însă, în articolul 1, con –
ține reglementarea faptului că toate popoarele au dreptul la autodeterminare, prin
determinarea statutului lor politic și dezvoltare economică, socială și culturală.7
CIDCP nu conține o definiție clară a celor două categorii. touși, în cadrul discuțiilor care au avut loc în cadrul Comisiei pentru Drepturile Omului, majoritatea statelor
delegate au căzut de acord că drepturile minorităților nu pot fi internpretate în sen –
sul autorizării unui grup ce ocupă o porțiune din teritoriul unui stat să constituie comunități capabile să pună în pericol unitatea națională sua securitatea statului.
Astfel, minoritățile, indiferent de criteriul de formare a acestora, nu beneficiază de
un drept la autodeterminare. Totuși, faptul că statele au specificat explicit interdicția în cauză dă dovada că există o bază de tratament specific diferențiat dintre cele două categorii sus — menționate.
Actul Final al Conferinței de Securitate și Cooperare în Europa din 1975
8
conține o dihotoie similară. Pe de o parte, acesta confirmă dreptul tuturor po-
poarelor la autodeterminare, în termeni larg, care întrunesc atât dimensiunea
internă, cât și cea externă. Actul nu definește popoarele, dar, în legătură cu faptuil că semnatarii Actului sunt state europene, nu poate fi problema referirii doar la „popoarele coloniale“. Mai mult decât atât, conform Actului, statele participante
vor respecta drepturile egale ale popoarelor și dreptul lor la autodeterminare,
fapt care sugerează că popoarele pot să nu coincidă cu determinarea lor consti-tuțională. Singura categorie posibilă în acest sens în context european ar putea fi minoritățile naționale. Actul, însă, exclude minoritățile din exercitarea dreptului
la autodeterminare, deoarece grupurile minoritare etnice sun reglementate similar
față de art. 7 al CIDPC. Actul Final de la Helsinki nu face încercări definitorii de a clarifica care trăsături ale minorității o delimitează de popor și o exclude de la exercitarea dreptului la autodeterminare.
Astfel, în sistemul de drept internațional de după cel de-al doilea Război Mondial,
autodeterminarea era construită ca un drept al popoarelor, fapt care nu era prezent în perioada Ligii Națiunilor.
Totuși, ambiguitatea cu privire la beneficiarii și atitudinea negativă față de
secesiune care s-au statornicit în practica dreptului internațional, au neutralizat acest mecanism, trasnformându-l în ficțiune. Dreptul deautodeterminare externă era garantat doar pentru „popoarele colonizate“ care nu erau definite după criteriul
etnic sau național, ci după criteriile politic sau teritorial, de exemplu, majoritățile
politice formate de popoare multietnice sub conducere colonială. Multe modificări teritoriale au fost realizate sub egida ONU, fără consultarea (individuală sau co –
lectivă) a popoarelor afectate direct de aceste schimbări (de ex., Rwanda, Burundi,
Camerun-ul britanic, Federația Etiopiei și Eritreii, Palestina etc.).
7 „International Covenant on Civil and Political Rights.“ 2007. 28 Nov. 2012 <htt p://www 2.
ohch r.org/englis h/law/ccpr.htm>
8 „CONFERENCE ON SECURITY AND CO-OPERATION IN EUROPE …“ 2011. 28 Nov.
2012 <htt p://www .osce .org/mc/39501? download =true>

121Pentru popoarele „necoloniale“, dreptul tuturor popoarelor la autodeterminarea
fost redus la dimensiunea „internă“, accentul fiind pus pe dimensiunea „democratică“,
în defavoarea dimensiunii „naționaliste“ a acestui drept.
Principiile internaționale conservatoare prevalează asupra dreptului la secesiune,
în special, referindu-ne la inimixtiunea în treburile interne ale unui stat și inviola –
bilitatea frontierelor; independența politică și interzicerea intervenței internaționale împotriva integrității teritoriale.
Astfel, statele trebuie să realizeze obligațiile asociate cu dreptul la autodeterminarea
popoarelor, indiferent de mărimea sau natura acestoa, prin protecția patrimoniului
lor lingvistic, etnic și cultural, prin garantarea realizării drepturilor lor fundamentale,
precum și prin posibilitatea de acces la guvernare pe picior de egalitate cu majoritatea
populației. Astfel, definindu-se un drept de particiare politică colectivă. Dreptul la autodeterminare protejează indivizii care formează grupul minoritar, care nu poate fi exclus din participarea politică, de exemplu, prin interdicția de exercitare a dreptului de vot. Doar în cazurile în care aceste garanții lipsesc sau sunt drastic limitate se poate
purcede la dimensiunea internațională a dreptului la autodeterminare, adică dacă
grupul este supus unor încălcări grave a drepturilor lor fundamentale, reprezentanții minorității pot solicita constituirea unui stat independent și suveran.
Între 1947 și 1991, secesiunea a avut loc doar în cazul Bangladesh-ului, deoarece
dreptul internațional consfințea frontierele drept element permanent al sistemului internațional de state și practica statelor și cea ONU prevenea dimensiunea externă a dreptului la autodeterminare.
În plus, chiar și în context colonial, modificările teritoriale erau condiționate de
aprecierea oportunității și acptării de către „mairle puteri“. De exemplu, tentatitva de secesiune a regiunii Katanga din Congo a fost considerată inițial de relevanță internă și a fost tratată în baza principiului non — intervenției cu scopul păstrării integrității teritoriale și independenței Congo. Odată ce pericolul secesiunii a trecut
Secretarul General al ONU a declarat că organizația nu a aceptat niciodată, nu acceptă
și nu va accepta secesiunea dintr-un Stat Membru.
9 La fel, mișcare minorității Ibo
din Biafra a necesitat acuzarea de genocid din partea guvernului nigerian înainte
de intervenția internațională sub egida ONU. ONU nu s-a opus aboliției unilaterale
a statutului de subiect al federației a Eritreiei în 1952, datorită poziției de susținere a URSS și a Cubei.
O schimbare dramatică a avut loc odată cu sfârșitul Războiului Rece, dezin –
tegrarea federațiilor socialiste și „renașterea etnică“ care s-a extins rapid. În aceste condiții caracterul democratic al statului a devenit o obligație legală a statului, iar comunitatea internațională poate să se preocupe cu procedurile și substanța deci –
ziilor democratice referitoare la grupurile etno-culturale. Drept consecință, drep –
turile minorităților, autodeterminarea și secesiunea au recâștigat o poziție centrală
9 Blum, Y ehuda Z. „Reflections on the Changing Concept of Self-determination.“ Isr. L. Rev.
10 (1975): 509.

122în preocupările dreptului internațional. Democratizarea care a urmat în anii ‘90 a
exacerbat o serie de conflicte etnice. Dacă democrația nu este definită drept guver –
narea majorității, conflcitele de natură culturală în statele democratice trebuiesc soluționate în mod amiabil pentru toți cetățenii și grupurile din stat. Practica în statele post-totalitare, însă, este defectuoasă în acest sens. Pe termen lung, principi –
ile constituționalismului, inclusiv protecția drepturilor fundamentale, ameliorează
riscurile inerente în procesul de democratizare. Implementarea acestora însă necesită
timp, pe când regula dominării majorității poate fi implementată imediat, în defa –
voarea grupurilor minoritare.
După o perioadă lungă de stabilitat pe continentul european, colapsul Iugoslaviei
și a URSS a pus problema recunoașterii rapide a noilor state create. Uniunea Europeană elaborează „Orientările pentru recunoașterea noilor state în Europa de Est și Uniunea Sovietică“,
10 care stipulează, inter alia, democrația, statul de drept, drepturile omului,
drepturile minorităților și obligația de respectare a inviolabilității frontierelor și de
soluționare pașnică a conflictelor, pe lângă elementele clasice pentru recunoașterea
noilor state. SUA a creat documente de politici analogice. Aceste orientări nu s-au dezvoltat în documente internațională cu forță juridică obligatorie. În special, trebuie de menționat că sistemul european nu acordă standarde universale de portecție a mi –
norităților, statele europene fiind obligate doar în baza principiului non-discriminării.
În Franța, spre exemplu, Consiliul Constituțional a declarat Carta Europeană a Lim –
bilor Regionale ca fiind contrară Constituției statului, deoarece ea conferă drepturi specifice pentru vorbitorii limbilor minoritare sau regionale în cadrul teritoriilor
pe care aceste limbi sunt vorbite.
11 Astfel, se poate afirma că în perioada de după
Războiul Rece reglementarea juridică a fenomenului se aseamănă cu situația de după Primul Război Mondial, actorii dominanți pe arena internațională impun o
protecție juridică adecvată minorităților în statele nou-create pentru a limita miș –
cările secesioniste. Astfel, protecția drepturilor minorităților reprezintă o limitare eficientă a secesiunii și contribuie la stabilitatea statului. Pe de altă parte, dezvoltara
unor criterii noi de recunoaștere a statelor și a extins seminificația auto-determinării
și secesiunii. Această concepție este reflectată de opiniile expuse de Comisia de Ar –
bitraj a Conferinței pentru Iugoslavia (Comisia Badinter).
12 Conform acestora, prin
tinermediul autodeterminării, fiecare entitate umană poate să indice apartenența
sa la comunitate prin alegerea sa liberă. Aceasta inseamnă că fiecare individ poate
să apleze la dreptul la autodeterminare pentru a-și alege grupul de apartenență. În contextul specific al fostei Iugoslavii, acest fapt a fost realizat prin obligarea statelor vizate să acorde sârbilor din Bosnia-Herțegovina și Croația, opțiunea de a-și alege
10 „Recognition of States — Annex 1 — The European Journal of …“ 2006. 28 Nov. 2012
<http://207.57.19.226/ journa l/Vol4/No1/art6.html>
11 „European Charter for Regional or Minority Languages.“ 2004. 30 Nov. 2012 <htt p://conven-
tions.coe.int/Treat y/en/Treatie s/Htm l/148. htm>
12 Pellet, A. „The Opinions of the Badinter Arbitration Committee A Second Breath …“ 2009. <http://www .ejil.org/pdfs /3/1/1175. pdf>

123cetățenia. Acest concept este reflectat în opiniile exprimate de Comisia de Arbitraj
a Conferinței privind Iugoslavia (“Comisia Badinter“). Potrivit Comisiei, în virtutea
dreptului la auto-determinare, „fiecare persoană își poate determina apartenența față
de o comunitate prin alegerea proprie.“ Aceasta semnifica că fiecare individ poate să aplice dreptul la autodeterminare pentru a alege grupul său de apartenență. În con –
textul specific al fostei Iugoslavii, aceasta s-a reflectat în obligația statelor de a acorda
sîrbilor din Bosnia-Herțegovina și Croația, la alegere, naționalitatea după alegerea
lor. Aceasta sugerează că Comisia recunoaște existența distincției dintre naționalitate și cetățenie la fel ca în Tratatul de la Maasticht.
13 Totodată, Comisia Badinter pune
accentul pe aspectul democratic al procesului care duce la independență, solicitând
petrecerea referendumurilor ca și condiție de recunoaștere a independenței. Tendința
de a legitimiza secesiunea sub condiția respectării unor condiții procedurale și sub –
stanțiale a fost confirmată ulterior de cazurile mai recente ale Muntenegru și Kosovo.
În 2003, Republica Federală a Iugoslaviei s-a transoformat în Uniunea Statală a Serbiei și Muntenegru. În pofida deficiențelor geografice, transformarea a fost promovată
de către Uniunea Europeană. Carta Constituțională a fost adoptată în conformitate
cu procedura prevăzută de Constituția Republicii Federale a Iugoslaviei din 1992,
14
fără o discontinuitate în procesul constituțional. Articolul 60 din noua Constituție
conținea o clauză de secesiune care prevedea că după expirarea unei perioade de 3 ani,
un stat membru are dreptul să inițieze procedura de retragere din Uniune. Această decizie trebuia luată prin referendum, care trebuia petrecut în baza legii cu privire la referendum care trebuia aprobată de fiecare dintre statele membre. Astfel, statele
membre controlau organizarea referendumului, cu respectarea standardelor demo –
cratice recunoscute. Uniunea Europeană a recunoscut noua Constituție din 2003
15
și procesul secesionist din 2006. Astfel, pentru retragere din Uniune era necesară o majoritate de 55% din populația Muntenegru. Urmând procedura, Muntenegru a
obținut independența, recunoscută ulterior la nivel internațional.
Kosovo și-a declarat unilateral independența față de Republica Sârbă pe 17 fe –
bruarie 2008.
16 Aproape 10 ani Kosovo a fost administrată de o autoritate provizională
ONU, Misiunea Națiunilor Unite în Kosovo (UNMIK).17 Pînă în 2008, r ep r eze n –
tanții autorităților kosovare împreună cu cei ai autorităților sârbe și reprezentanții
ONU și UE au dus numeroase runde de negocieri care nu au ajuns la un rezultat
de succes. Ca urmare, declarația de independență din 2008 include reglementarea
13 „TRATATUL DE LA MAASTRICHT — Europa.“ 2008. 9 Jan. 2013 <htt p://ec.europ a.eu/
romani a/documents /eu_romani a/tema_21.pdf>
14 „Constitution of the Federal Republic of Yugoslavia — UNHCR.“ 2008. 9 Jan. 2013 <htt p://
www .unhc r.org/refworl d/countr y,,NATLEGBO D,,MNE ,,3ae6b54e10,0. html>
15 „Constitutional Charter of the State Union of Serbia and Montenegro.“ 2006. 9 Jan. 2013
<http://www .worldstatesmen .org/SerbMon t_Cons t_2003. pdf>
16 „Kosovo Declaration of Independence.“ 2008. 9 Jan. 2013 <htt p://www .assembl y-kosov a.
org/?cid=2,128,1635 >
17 „unmik.“ 2002. 9 Jan. 2013 <htt p://www .unmikonlin e.org/>

124potrivit căreia este acceptată pe deplin reglementarea statutului Kosovo propusă de
trimisul special al Secretarului General ONU. Acaesta include respectarea princi –
piilor democratice, statului de drept și drepturilor fundamentale ale persoanei și ale minorităților. Reprezentanții autorităților kosovare, ca și cei ai Muntenegrului au pus la baza secesiunii democrația și protecția drepturilor minorităților, implicit, recunoscând legitimitatea implicării comunității internaționale în elaborarea unui
cadru constituțional al statelor nou-create. Declarația unilaterală de independență
a Kosovo a fost declarată legală în baza dreptului internațional de către Curtea Internațională de Justiție,
18 car e, im p li ci t, d e m o nstr ează l egi timi ta t ea un ui p r oces
democratic și gradual de secesiune, care implică activ autoritățile regionale și/sau
internaționale.
Dintre cele 70 de mișcări secesioniste care există în lume, aproximativ 12 sunt
active, preponderent pe continentul european și pe cel asiatic, 7 dintre care sunt
violente. Aproximativ, 25 de state noi au fost create în secolul XX, în urma secesi –
unii, în special, datorită destrămării URSS și Iugoslaviei. Jumătate dintre cazurile
descrise mai sus au fost însoțite de mișcări violente. Numărul statelor lumii nu a
fost nicioadată stabil. Astfel, ONU la constituire a fost alcătuit din 51 membri (1941), iar la moment, 192 de membri.
19 Entitățile secesioniste pot fi de nivelul zecilor de
mii: Osetia de Sud, regiunea separatistă din Georgia numără nu mai mult de 70.000
populație și pot ajunge până la nivelul milioanelor, în lume există cca 25 de milioane
de kurzi. Secesionismul poate lua forme pașnice, precum în Scoția sau Quebec sau forme violente ca în Israel sau Pakistan.
Secesionismul poate provoca serioase reacții la nivel internațional, astfel cazul
Kosovo a cerut implicarea întregii comunități internaționale.
20 O serie de convenții
internaționale garantează dreptul la autodeterminare, însă, în același timp, recon –
firmă principiul integrității teritoriale — dreptul statelor existente de a preveni secesiunea regiunilor lor. Thomas Grant afirmă că dreptul internațional se formează prin practică, iar situațiile legale, de multe ori, se conformează situațiilor de facto.
21
Drept consecință, reacțiile comunității internaționale la secesionism de facto varaiză
de la caz la caz. De exemplu, comunitatea internațională refuză recunoașterea părții
de nord a Ciprului, care se află sub un embargou economic din 1973, când trupele turcești au invadat Ciprul și au ocupat regiunea de nord a acestui stat, creînd o enti –
tate de facto acolo.
22 În afară de aceasta, comunitatea internațională nu a întreprins
18 „Accordance with international law of the unilateral declaration.“ 2011. 9 Jan. 2013 <htt p://
www .icj-cij.org/docke t/index .php?p1=3& p2=4& code =kos&slu>
19 Fără a include Kosovo.
20 Falk, Richard A. „Kosovo, world order, and the future of international law.“ American Journal
of International Law (1999): 847-857.
21 „Sudan Priority Grants: North-South Border Initiative | United States …“ 2011. 26 Nov. 2012
<http://www .usip.org/node/6899 >
22 „Turkish Cypriots under… — Embargo! Time to end the unjust …“ 2005. 26 Nov. 2012
<http://www .embargoe d.org/embargoe s.php>

125nimic în legătură cu represiunea brutală a încercării de secesiune a Ceceniei din
cadrul Federației Ruse, în afară de condamnarea încălcărilor drepturilor omului.23
Deși, în anii 90, secesioniștii au obținut controlul regiunii, autoritățile federale au
suprimat ulterior mișcarea, care, totuși, mai continuă.
ONU nu are o subdiviziune specifică care ar trata fenomenului secesiunii. În
schimb, de regulă, se așteaptă escaladarea conflictului și se trimite o misiune de
pacificare pentru restaurarea ordinii legale. ONU are o atitudine precaută față de
mișcările secesioniste datorită faptului că acestea pot avea efecte nefaste asupra
întregii organizații.24
La moment, întâietatea o deține principiul integrității teritoriale, însă Kosovo poate
fi un precedent care să schimbe practica internațională în domeniul secesiunii.
Unele mișcări separatiste au fost de succes. De exemplu, țările baltice și-
au liberalizat și crescut economia, și-au consolidat democrația și s-au alătu –
rat Uniunii Europene și NATO. Seth D. Kaplan, specialist în conflictologie afir –
mă că pentru menținerea integrității statele trebuie să întărească coeziunea socială, să realizeze o identitate comună și să minimalizeze inechitățile sociale.
25
Dreptul la autodeterminare este, de multe ori, asimilat dreptului la secesi –
une și la declararea independenței. Însă, acesta poate lua forma autonomi –
ei locale, ca, de exemplu, în cazul regiunii Quebec din Canada sau a unui sis –
tem federal cu un guvern puternic care să protejeze drepturile minorităților.
Capacitatea statului de a oferi anumite niveluri de autonomie, de regulă, determină
caracterul pretențiilor grupului minoritar. Marino Busdachin, secretarul general al
Organizației Națiunilor și Popoarelor Nereprezentate, care reunește 70 de mișcări non — violente care caută autodeterminare afirmă că dreptul la autodeterminare în versiunea ONU este o capcană, deoarece nu poate fi aplicat, datorită blocării
din partea statelor-membre ale ONU.
26 El afirmă că autodeterminarea nu trebuie
confundată cu secesiunea și că 90% dintre mișcările de autodeterminare nu se ori –
entează la independență.
Diane Orentlicher afirmă că, deși, ONU a consacrat dreptul la autodeterminare,
această organizație nu a sprijinit niciodată secesiunea și niciun stat nu recunoaște un
23 „Human rights violations in Chechnya and Ingushetia.“ 2004. 26 Nov. 2012 <htt p://www .
wsws .org/articles /2004/ may2004/ chec-m03.shtm l>
24 From, CQ. „Angry protesters hurling rocks at security forces; hotels, shops and restaurants
torched; a city choked by teargas. The violent images that began flashing around the world on
March 14 could have been from any number of tense places from Africa to the Balkans. But the scene took place high in the Himalayas, in the ancient Tibetan capital of Lhasa. Known for its red-robed Buddhist monks, the legendary city was the latest flashpoint in Tibetan se-paratists’ ongoing frustra-tion over China’s continuing occupation of their homeland.“ Issues
in Peace and Conflict Studies: Selections From CQ Researcher (2010): 27.
25 Kaplan, Seth D. Fixing fragile states: a new paradigm for development. Greenwood Publishing
Group, 2008.
26 „Should Nations Have a Right to Self-Determination? — UNPO.“ 2010. 26 Nov. 2012 <htt p://
www .unpo.org/articl e/8023 >

126astfel de drept, care ar fi periculos, deoarece ar permite minorităților să subversioneze
voința majorității, sub amenințarea secesiunii.27
Precedentul Kosovo, pe de altă parte, în conformitate cu doctrina legală in –
ternațională a recunoscut dreptul la autodeterminare, fără a recunoaște dreptul la
secesiune, în legătură cu „dizolvarea“ Iugoslaviei.28
Profesorul Kaplan consideră separatismul motivat în câteva cazuri, precum Ko –
sovo și Somaliland, însă, afirmă la fel că comunitatea internațională are dreptul de a se opune inițial separatismului și că acesta poate fi acceptat în cazuri excepționale
de încălcări grace a drepturilor omului, genocid și alte cazuri limitative, regula fiind păstrarea integrității statului.
29 A ceasta est e ra ți un ea po tri vi t căr e ia al b an ezii din
Macedonia nu au dreptul la secesiune. Modalitatea adecvată de realizare a dreptului lor de autodeterminare, în condițiile în care drepturile omului se respectă în regiune este dreptul la autonomie.
Secesiunea poate fi problematică și datorită faptului că minoritatea din regiunea
secesionistă va fi supusă opresiunii. Secesiunea nu creează un stat succesor omogen, iar garantarea protecției minorităților în regiunea secesionistă va fi iluzorie, o bună
parte dintre mișcările secesioniste au drept scop expulzarea sau subordonarea mi –
norităților din regiune.
30
Unii doctrinari sunt de opinia că mișcările separatiste nu au o bază legală de –
oarece aceștia și-au exercitat dreptul la autodeterminare la momentul constituirii statului din care fac parte. Jerry Hyman, consultant de guvernare la Centrul pentru
Studii Strategice și Internaționale evidențiază o poziției deseori neglijată: viabilitatea economică a regiunilor precum transnistria, însă dacă aceasta nu se ia în calcul, regiunea poate ajunge ca și Timorul de Est, într-o dependență extremă de finanțarea
din partea comunității internaționale.
31
27 Orentlicher, Diane F. „Separation Anxiety: International Responses to Ethno-Separatist Claims.“
Yale J. Int’l L. 23 (1998): 1.
28 Pavlowitch, Stevan K. „ Who Is“ Balkanizing“ Whom? The Misunderstandings between the
Debris of Yugoslavia and an Unprepared West.“ Daedalus (1994): 203-223.
29 Kaplan, Seth. „A new US policy for Syria: fostering political change in a divided state.“ Middle
East Policy 15.3 (2008): 20.
30 Horowitz, Donald L. „The cracked foundations of the right to secede.“ Journal of Democracy
14.2 (2003): 5-17.
31 „Issues in Peace and Conflict Studies: Selections from CQ Researcher.“ 26 Nov. 2012 <htt p://
book s.googl e.com/book s?id=tdD-KhZ2brsC&pg=PA36&lpg=PA36&dq=jerry+hyma n+If+the
y+are+not+viabl e,+they+will+end+up+like+East+Timo r,+relyin g+on+the+internationa l+com
munit y+financiall y&sourc e=bl&ots=0jubApebt T&sig=U3n_bi26_ha4Gmav p0CFvzV C0Is>