1.1. Turismul viti-vinicol – o abordare conceptuală 1.2. Turismul viti-vinicol – un parteneriat profitabil între viticultură și turism 1.3. Geneza și… [301507]

CUPRINS

INTRODUCERE

1. CADRUL CONCEPTUAL

1.1. [anonimizat] – o abordare conceptuală

1.2. [anonimizat] – un parteneriat profitabil între viticultură și turism

1.3. [anonimizat]

1.3.1. Modele de dezvoltare a [anonimizat]

1.3.1.1. [anonimizat]-vinicol bazat pe patrimoniu

1.3.1.2. Modelul ”Lumii Noi” – [anonimizat]

1.4. [anonimizat]

1.2. [anonimizat]

6.3.1. Producătorii de vin / vinificatorii

6.3.2. Operatorii din turism

6.3.3. [anonimizat]

6.3.3. Comunitatea locală

6.3.3. Turiștii

2. STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR

2.1. [anonimizat]

2.2. Podgoriile din vestul româniei în literatura științifică de specialitate

3. OBIECTIVELE ȘI ETAPELE CERCETĂRII

3.1. Obiectivele cercetării și actualitatea temei abordate

3.2. Etapele cercetării în elaborarea lucrării

3.2.1. Etapa pregătitoare

3.2.2. Etapă analitică si de prelucrare a datelor

3.2.3. Etapa deliberativă

4. CADRUL METODOLOGIC

4.1. Principii metodologice de cercetare

4.2. Metode de cercetare

4.2.1. Metodologia privind evaluarea potențialului turistic

4.3. Tehnici/procedee de cercetare

4.4. Mijloace (instrumente) de cercetare

5. POTENȚIALUL VITIVINICOL AL ROMÂNIEI

5.1. Scurt istoric al viticulturii și vinificației în România

5.2. Patrimoniul viticol al României

5.2.1. Regiunile viticole ale României

5.2.2. Situația actuală a viticulturii și a vinificației în România

5.2.3. Sortimentul viticol al României

5.3. Importanța viticulturii și vinificației în România

5.4. Aspecte privind legislația și principalele organisme instituționale și profesionale din domeniul vitivinicol

6. [anonimizat]

6.1. [anonimizat]

6.1.2. [anonimizat]

6.1.2.1. Podgoria Aradului

6.1.2.1.1. Centrul viticol Miniș

6.1.2.1.2. Centrul viticol Măderat

6.1.2.2. Podgoria Timișului

6.1.2.2.1.Centrul viticol Recaș

6.1.2.2.2. Centrul viticol Silagiu

6.1.2.2.3. Centrul viticol Teremia

6.1.2.2.4. Centrul viticol Jamu Mare

6.1.3. Repere istorice ale viticulturii și vinificației în podgoriile din vestul României

6.2. Suprafața viticolă a podgoriilor din vestul României

6.3. Sortimentul viticol al podgoriilor din vestul României

6.3.1. Soiurile de viță de vie originare din podgoriile din vestul României

6.3.2. Delimitarea arealelor viticole cu denumire de origine controlată (DOC) și cu indicație geografică (IG)

6.4. [anonimizat]

6.5. Caracteristicile factorilor ecologici în podgoriile din vestul României

6.5.1. Factorii climatici

6.5.1.1. Indicatori climatici cu caracter sintetic

6.5.2. Factorii pedologigi

6.5.3. Factorii geomorfologici

7. [anonimizat]

7.1. Caracteristi generale ale potențialului turistic din județele Timiș și Arad

7.2. [anonimizat]

7.2.1. Vinul – un atu pentru turism

7.2.1.1. Caracteristicile organoleptice ale vinurilor din podgoriile Timișului și Aradului

7.2.2. Peisaje viticole

7.2.2.1. Tipologia peisajelor viticole

7.2.2.2. Valorificarea peisajelor viticole

7.2.3. Construcții vinicole

7.2.4. Muzee ale viei și vinului

7.2.5. Festivaluri și sărbători dedicate vinului

7.2.6. Saloane profesionale, târguri, expoziții și alte activități viti-vinicole

7.3. Infrastructura turistică

7.3.1. Căile și mijlocele de acces

7.3.2. Bazele de cazare și alimentație publică

7.3.3. Dotări pentru agreement

7.4. Tipologia produselor turistice viti-vinicole

7.4.1. Trasee turistice în regiunile vitivinicole – Drumul vinului

7.4.1.1. Drumul vinului – aspecte teoretice și practice

7.4.1.1.2. Drumul vinului în podgoria Aradului

7.4.1.1.3. Drumul vinului în podgoria Timișului

3.4.4.2. Tururi organizate și sejururi în podgorii

7.5. Promovarea produsului turistic viti-vinicol

7.6. Tipuri de turism și relația dintre acestea și turismul viti-vinicol

7.6.1. Vinul și turismul rural

7.6.2. Vinul și gastronomia

7.6.3. Vinul și turismul cultural

7.6.4. Vinul și turismul urban

7.6.5. Vinul și turismul industrial

7.6.6. Vinul și festivalurile

7.6.7. Vinul și sănătatea

7.7. Tipologia turiștilor

7.7.1. Comportamentul de consum al turiștilor

7.7.2. Modele de comportament – profilul turistului interesat de vin

8. Analiza SWOT a turismului vitivinicol

9. Recomandări privind dezvoltarea durabilă a turismului vitivinicol

CONCLUZII ȘI DIRECȚII DE CERCETARE VIITOARE

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

CAPITOLUL I

CADRUL CONCEPTUAL

Orice demers de cercetare științifică, indiferent de domeniu, trebuie să-și fundamenteze baza conceptuală de la care pornește și cu care operează, pentru evitarea unor confuzii sau o abordare greșită a termenilor de specialitate.

Studiul de față, fiind unul interdisciplinar, axat pe problematica turismului viti–vinicol a avut în vedere fixarea unor termeni și terminologii, atât din geografie, cât și din alte domenii conexe, precum: economie, marketing, sociologie, oenologie, viticultură. Delimitarea conceptuală s-a făcut pornind de la definițiile regăsite în lucrările de specialitate ale diverșilor autori din domeniile menționate, urmărindu-se firul cronologic al evoluției acestora în pas cu evoluția cercetărilor pe această temă.

1. 1. Turismul viti–vinicol – o abordare conceptuală

În literatura de specialitate cu privire la problematica turismului viti-vinicol sunt utilizați mai mulți termeni pentru definirea acestei forme de turism, respectiv: turism viti-vinicol, turismul vinului, oenoturism, turism de terroir, turism enotehnic.

Sintagma „turism viti–vinicol” reflectă cel mai bine legătura dintre turism, produs, funcții și peisajul viti-vinicol, întrucât asociază doi termeni: „viticol” și „vinicol”, ce rezultă din două ramuri de activitate: viticultura și vinificația de a căror teoretizare se ocupă două științe: viticultura și oenologia. Produsul lor, valorificat prin prisma activităților turistice, este vinul, însă și vița de vie prin multitudinea de funcții pe care le îndeplinește (estetică, patrimonială, economică, socială).

Termenul de “viticultură” derivă din cuvintele latine „vitis“ (viță de vie) și „cultura“ (îngrijire,cultivare). Viticultura este o știință aplicativă care studiază însușirile biologice, ale viței de vie în vederea satisfacerii lor pe calea îmbunătățirii tehnologiilor actuale și a elaborării de noi tehnologii, cu scopul de a obține producții ridicate, relative stabile, economice și de calitate superioară, corespunzătoare nevoilor omului și ale industriei vinicole (Marin, 1972).

Vinul, etimologic, își are rădăcinile în latinescul “vinum” și este o băutură obținută exclusiv prin fermentația alcoolica totală sau parțială a strugurilor proaspeți, zdrobiți sau nu, sau a mustului de struguri.

Sintagma „turismul vinului” este utilizată de țările anglo-saxone și simplifică mult conceptul ca nivel de înțelegere, însă considerăm că nu este suficient de relevant în ceea ce privește resursele exploatate turistic, deoarece asociază doar „vinul”, nu și „vița de vie”.

Termenul de oenoturism este considerat mai accesibil din punct de vedere al înțelegerii și recunoașterii internaționale, decât cel de turism viti-vinicol sau turismul vinului. Oenoturismul înglobează doi termini: “oenos”, de origine greacă, care înseamnă “vin” și turism.

Oenologia este știința care se ocupă cu studiul și procedeele de obținere, îngrijire și păstrare a vinurilor și a altor produse derivate din struguri, must sau vin; în sens mai larg, este ”știință vinificației”.

În practica și în literatura internațională sunt utilizați, cel mai adesea, doi termeni: oenoturismul și turismul vinului, însă noi considerăm că noțiunea de „turism viti-vinicol” reflectă cel mai bine resursele turistice valorificate prin prisma acestei forme de turism.

Cele mai multe încercări de definire a turismului viti–vinicol aparțin cercetătorilor din domeniul marketingului turistic și se bazează în special pe experiența și motivația turistică.

Prima definiție a turismului viti–vinicol îi aparține lui Hall (1996), ea fiind preluată apoi de majoritatea cercetătorilor care au abordat acest subiect din diferite perspective (Peters, 1997; Hall și Macionis, 1998; Foo, 1999; Cambourne și colab., 2000; Dodd, 2000; Getz, 2000; Hall și colab., 2000; Mitchell și colab., 2000; Charters și Ali – Knight, 2002; Alant și Bruwer, 2004; Mitchell și Hall, 2004; Tassiopoulos și colab., 2004; etc.) și se axează pe motivațiile și experiențele turiștilor de a vizita o regiune viticolă. Astfel, Hall (1996), definește turismul viti–vinicol ca: vizitarea podgoriilor, a unităților de producție a vinului, a festivalurilor de vin și a prezentărilor de vin, pentru care degustarea de vinuri și/sau experimentarea atributelor unei regiuni viti-vinicole sunt principalii factori motivaționali pentru vizitatori (Hall, 2000, p.3).

Această definiție este restrictivă în ceea ce privește motivațiile turiștilor, deoarece sunt și alți factori care pot atrage turiștii într-o regiune viticolă, precum: cultura, peisajul, sportul, gastronomia tradițională etc. De asemenea, nu face nicio referire cu privire la durata șederii, turismul viti-vinicol implicând atât excursii de o zi, cât și sejururi de mai multe zile, această caracteristică fiind evidențiată mai târziu în definiția dată de Gießler (2007) și preluată apoi de Pikkemaat (2009).

Definiția dată de Hall (1996) identifică locațiile cheie în care se desfășoară turismul viti-vinicol și distinge în mod clar că vizita poate fi motivată, în special, de “vin” sau, în general, de “atributele unei regiuni viti-vinicole”, denumită uneori sintetic ca peisaj vinicol (“winescape”) (Peters, 1997; Charmichael, 2005; Bruweer, 2009) sau turism vinicol de terroir (“wine tourism terroir”) (Hall, 2002; Mitchell, 2005).

Geografii sunt cei care introduc dimensiunea peisajului în definirea turismului viti-vinicol și, de asemenea, conceptul de „terroir”, atât de discutat în podgoriile din întreaga lume. Conceptul de „peisaj vinicol” (winescape) a fost propus pentru prima dată de Peters (1997) și se referă, în general, la atributele unei regiuni viticole (podgorii, crame, vinuri). Ulterior, acesta a fost utilizat la scară largă în literatura de specialitate cu privire la problematica turismul viti-vinicol (Getz, 2000; Hall, 2000; O’Neill, 2002; Sparks, 2007). În accepțiunea lui Johnson și Bruwer (2007, p. 277), peisajul viticol încorporează „podgorii, crame și alte structuri fizice, vinuri, peisaje naturale, oameni, patrimoniu, așezările și arhitectura lor”. Hall (2000) și Carlsen (2006) concluzionează în studiile lor că peisajul viticol este cel care îi motivează pe turiști, în primul rând, și le determină comportamentul.

Hall și Mitchell (2002) folosesc termenul de „terroir turistic” pentru a ilustra combinația de elemente culturale, naturale și sociale care conferă fiecărei regiuni un caracter distinctiv. Ulterior, termenul a fost extins pentru a defini „turismul de teroir”.

Johnson (1998) a definit turismul vinului ca „vizite la podgorii, unități de producere a vinului, festivaluri și spectacole dedicate vinului, în scopul recreerii”. Această definiție este limitativă, deoarece subliniază doar caracterul recreativ al vizitei și nu include componentele peisajului cultural viti-vinicol.

O abordare bazată pe produs este exemplificată în definiția dată de
Federația Vinificatorilor din Australia (1998 ), preluată de Getz (2000, p. 3) și Alant, (2004, p. 27-28): vizite la vinarii și regiuni viticole, pentru a experimenta calitățile unice ale stilului de viață contemporan australian, asociate cu bucuria de a consuma vin direct de la sursă – incluzând asocierea vinului cu preparatele culinare, peisajele și activitățile culturale 27-28). Această abordare a dat naștere la o serie de studii cu privire la produse și destinații turistice viti-vinicole (Carlsen și Dowling, 1999; Getz, 2000, 2002; Hall, 2000; Dodd și Beverland, 2001; Telfer, 2001; Williams, 2001; Lane și Brown, 2004; Loubser, 2004; Roberts și Deery, 2004; Sanders, 2004; Sparks și Malady, 2004).

Conform definițiilor de mai sus, turismul viti-vitivinicol este caracterizat de „activități” și „destinații” (fig.1).

Fig. 1. Caracteristicile turismului viti-vinicol

Sursa: adaptare după: Butler (1997, p. 199).

Getz (2000) și Frochot (2000) identifică și alți factori motivaționali, cum ar fi: cultura, peisajul și sportul. Ca urmare, turiștii pot fi interesați nu doar de degustarea vinurilor, ci și de procesul de producție, de condițiile de depozitare și înnobilare a vinului sau de unele activități conexe, cum ar fi colecția unor obiecte legate de vin (dopuri, etichete, recipiente etc.), vizitarea unor expoziții de pictură cu tematică viticolă sau vinicolă etc.

Getz (2000), citat de Charters și Ali-Knight (2002) consideră că pentru definirea acestui concept trebuie avute în vedere trei perspective majore, și anume: producători de vin, agenții din turism și consumatorii. El susține că turismul viti-vinicol este o formă a comportamentului consumatorului, o strategie de dezvoltare a destinațiilor turistice și de promovare a imaginii regiunii viticole din care acestea fac parte, precum și o oportunitate de marketing pentru producătorii de vin de a-și vinde produsele direct către consumatori.

Pentru industria vinului, în special pentru marii producători, turismul viti-vinicol reprezintă o modalitate foarte importantă de a construi relații cu clienții, în timp ce pentru micii producători, vânzarea vinului la vizitori, direct la ușa pivniței, este esențială pentru succesul afacerii lor (Hall și colab., 2000, p.1). Plecând de la acest considerent, Getz (2000), definește turismul viti-vinicol din perspectiva marketingului, astfel: călătorie în arealele de producere a vinului cu denumire de origine, o formă a marketingului de nișă și de dezvoltare a destinației și o oportunitate pentru industria vinului de a crește vânzările directe (Getz, 2000). Procesul de vânzare a vinurilor este asistat de diverse strategii de marketing și de servicii, cum ar fi: activități de promovare, trasee de vin și festivaluri bazate pe vin și produse culinare.

Din aceste definiții, putem observa care sunt elementele importante în definirea turismului viti-vinicol din persepectiva marketingului, și anume: consumatorii cu motivațiile și experiențele lor, imaginea regiunii viticole și strategia producătorilor de a vinde produsul direct.

Bruwer (2002) consideră că pentru a defini conceptul de turism viti-vinicol, mai întâi trebuie aflate motivele reale care stau la baza deciziei turiștilor de a vizita o unitate de producere a vinului. Identificarea motivațiilor este esențială, deoarece acestea ar trebui să sprijine realizarea unor strategii de promovare cu scopul de a atrage mai mulți turiști. În opinia lui Bruwer (2002), principalele motive ale turiștilor pentru a vizita rutele vinului dintr-o regiune viticolă sunt următoarele:

– cumpărarea de vinuri;

– degustări de vinuri;

– peisajul regiunii/viticol;

– tururi viticole și vinicole;

– dobândirea unor cunoștințe despre vin și vinificație;

– întâlnirea cu vinificatorul;

– socializare cu familia și prietenii;

– festivaluri sau evenimente legate de vin;

– posibilitatea de a lua masa în cadrul unităților de producere a vinului (restaurant/cafenea);

– divertisment.

Getz și Brawn (2006b, p. 79), abordează turismul viti-vinicol din perspectiva marketingului, definindu-l astfel: „dezvoltarea și promovarea unităților de producere a vinului ca locuri de vizitare și ca destinații bazate pe denumirea de origine a vinului”.

VINTUR – Spațiul European al Turismului Vitivinicol (The European Space of Wine Tourism) – oferă o definire foarte vagă a turismului viti-vinicol, respectiv: produs viti-vinicol care presupune integrarea sub acelasi concept tematic a resurselor și serviciilor turistice de interes, existente sau potențiale, dintr-un areal viticol. În opinia lui Castaing (2007), această definiție stabilește doar cadrul turismului viti-vinicol, fără a oferi esența sa, pentru care acesta există.

Dubrule P. (2007), proprietarul unei podgorii din sud-estul Franței, fost președinte al Consiliului Turismului Vitivinicol din Franța, consideră că turismul viti-vinicol sau oenoturismul poate fi definit ca ansamblul serviciilor oferite turiștilor pe durata sejurului din regiunile viticole: tururi vinicole, degustări de vin, cazare, alimentație și activitățile auxiliare care au legătură cu vinul, produsele locale și tradițiile regionale. Această definiție oferă o listă a produselor care au legătură cu vinul. Cu toate acestea, peisajul viticol și valorile sale intangibile sunt lăsate deoparte.

O altă definiție, mult mai complexă, abordată din prisma experiențelor turiștilor, ne este oferită de Geißler (2007), citat de Pikkemmat (2009), care susține că turismul viti-vinicol include o gamă largă de experiențe construite cu ocazia vizitelor pe care turiștii le efectuează la producătorii de vin, în regiunile viticole sau cu ocazia paricipării la evenimente și spectacole legate de vin – incluzând degustări de vin, vinul asociat cu produse alimentare, plăcerea de a descoperi împrejurimile regiunii, excursii de o zi sau excursii de recreere pe temen mai lung și experiența unei game de activități culturale și stiluri de viață.

În raportul prezentat Ministrului Agriculturii din Franța, intitulat „Planul strategic de valorificare a filierei viti-vinicole franceze, până în 2020”, M. Roumegoux (2008), susține că turismul viti-vinico este una dintre principalele metode de evaluare a vinului, prin facilitarea întâlnirii dintre producător și consumatorul aflat în vacanță, care este curios, disponibil și receptiv; inițiat, el devine cel mai bun ambasador al vinului.

Sophie – Lignon Darmaillac (2009) este de părere că turism viti-vinicol se bazează pe atractivitatea patrimoniului construit în societățile rurale specializate în viticultură. Ea definește turismul viti-vinicol ca ansamblul tuturor activităților turistice, de agrement și de timpu liber, dedicate descoperirii culturale și oenofile a vinului, viei și terroirului său.

O definiție mai cuprinzătoare a turismului viti-vinicol ar fi aceasta: o formă de turism care se bazează pe patru factori principali, reprezentați de: producătorii de vin (care au grijă ca produsul – vinul – să fie de calitate și să includă toate caracteristicile de „terroir”), care se vor baza pe oportunitățile de marketing; actorii din sectorul turistic – agenții de turism, care au rolul de a promova cultura vinului; consumatorii – adică turiștii vinului, care sunt caracterizați de comportamente și motivații; imaginea regiunii, de care depinde alegerea consumatorilor pentru o regiune viticolă.

De fapt, se pare că turismul viti-vinicol acoperă o gamă largă de caracteristici, și anume: experimentarea unui anumit stil de viață, o trăsătură educațională, legături cu arta, vinul și gastronomia, o destinație turistică încorporată și o oportunitate de marketing pentru ca o regiune să-și dezvolte valorile sale economice, sociale și culturale.

Indiferent de definițiile date turismului viti-vinicol, trebuie subliniate următoarele aspecte:

– activitățile legate de turismul viti-vinicol stimulează dezvoltarea unor areale izolate;

– promovează conservarea patrimoniului cultural prin dezvoltarea unor destinații turistice în regiunile viti-vinicole;

– are un efect multiplicator prin apariția cererii pentru facilități de cazare, masă, agrement;

– promovează tradiții și meșteșuguri legate de cultura viei și de producerea vinului, de care beneficiază comunitatea locală;

– valorifică muzee și colecții publice cu tematică viticolă și vinicolă;

– valorifică bucătăria locală tradițională.

Concluzionând, putem spune că turismul viti-vinicol este, prin urmare, un vector de a descoperi peisajul viticol, produsele turistice vinicole și cultura vinului.

În scopul de a facilita înțelegerea conceptului, am ales o reprezentare schematică care sintetizează definițiile descrise mai sus.

Fig. 2. Schema turismului viti-vinicol.

1.2. Turismul viti-vinicol – un parteneriat profitabil între viticultură și turism

Turismul viti–vinicol reprezintă o componentă semnificativă, atât a industriei vinului, cât și a celei turistice, fiecare din cele două industrii având un impact enorm asupra dezvoltării economice naționale, regionale și locale. Carlsen, (2004) remarcă faptul că industria vinului și cea a turismului sunt, în esență, la capetele opuse ale spectrului industrial, precum și caracteristicile fiecărei activități sunt, în esență, diferite în sens microeconomic. Cu toate că între cele două industrii există o relație puternică de mai mulți ani, doar recent a fost recunoscută în mod explicit de către guverne, cercetători și industriile înseși.

Pentru industria turismului, vinul este o componentă semnificativă de atractivitate a unei destinații și poate fi un factor major de motivare pentru turiști.

Pentru industria vinului, în special pentru marii producători, turismul viti-vinicol reprezintă o modalitate foarte importantă de a construi relații cu clienții, în timp ce pentru micii producători, vânzarea vinului la vizitori, direct la ușa pivniței, este esențială pentru succesul afacerii lor (Hall, 2006).

Începând cu mijlocul anilor ”90, cercetatorii au subliniat beneficiile pe care industria vinului le-ar putea avea prin dezvoltarea unei relații de parteneriat cu cea a turismului (Dodd, 1995; 1997; Macionis, 1996; 1997; Getz, 1998; 1999; 2000; Hall, 1996; 1997; 2000; etc.). Aceste beneficii presupun: creșterea vânzărilor de vin, promovarea loialității față de marcă și obținerea de profituri mai mari din vânzarea vinurilor (Hall, 2000; Getz, 2000; Roberts, 2006).

Dodd (1995) considera că natura însăși a industriei vinului permite crearea de relații cu industria turismului, deoarece vinul este adesea asociat cu relaxarea, comunicarea, gastronomia, ospitalitatea, descoperirea de locuri noi etc., necesități pe care turiștii încearcă să și le satisfacă în timpul vacanței. Mai mult decât atât, după cum a menționat Sharples (2002), vinul și gastronomia ar putea fi principalul motiv pentru ca turiștii să viziteze anumite țări sau regiuni din întreaga lume și că activitățile care au la bază vinul și gastronomia pot fi o parte importantă a experienței turistului.

Este general acceptat faptul că turismul viti-vinicol este important pentru dezvoltarea unor destinații turistice, deși este discutabil care dintre cele două industrii, cea a vinului sau cea a turismului, este beneficiarul principal.

Relația dintre viti-vinicultură și turism – turismul viti-vinicol – contribuie, fără îndoială, la îmbunătățirea imaginii unei destinații turistice, la diversificarea ofertei turistice dintr-un areal, la crearea de noi locuri de muncă, la creșterea vânzărilor de produse locale, la conservarea peisajului rural și a tradițiile sale, ca aspecte-cheie indispensabile pentru dezvoltarea unui turismul durabil.

Dezvoltarea produsului turistic viti-vinicol implică cooperarea părților interesate din ambele sectoare de activitate: turismul și industria vinului (Charvet, 1995).

În prezent, există două abordări diferite în ceea ce privește turismul viti-vinicol (Desplat, 1996). Într-o primă abordare, acesta este considerat un instrument de valorificarea a vinului, care permite deschiderea unor noi oportunități pe plan local. Cealaltă abordare consideră că vinul poate fi utilizat ca un catalizator pentru construirea identității turistice a regiunii sale de origine, în cazul unor branduri puternice. Aceste două abordări nu se exclud reciproc și sunt utilizate pentru a determina beneficiile cooperării între părțile interesate de dezvoltarea turismului viti-vinicol: sectorul viticol și cel turistic. Kapferer (citat de Debos, 2008), susține că este esențială dezvoltarea unei identități de brand a produselor turistice viti-vinicole pe care să se poată baza o politică coerentă de comunicare instituțională și comercială. Pentru aceasta, se va lua în considerare caracteristicile produsului (soiuri, soluri, metode de producere a vinului, de distilare și de învechire), dar și caracteristicile geografice ale regiunii în cauză. Un areal viticol cu denumire de origine controlată sau indicație geografică, constituie o dovadă certă a calității, caracterul specific și original al produsului în cauză (Balfet, 1997).

Poziționarea produsului față de întreaga ofertă turistică a regiunii este, de asemenea, esențială. Se pare că valorificarea turistică a unui produs se bazează pe o economie puternică în raport cu investițiile financiare importante de care acesta are nevoie. Pentru a deveni o sursă reală de dinamism economic, oferta turistică trebuie să fie structurată și scalabilă. În cazul în care regiunea respectivă este în dificultate economică, va fi mult mai dificil de a dezvolta o ofertă turistică atractivă, cu excepția ajutorului străin (fonduri europene sau sponsori privați). În cele din urmă, este important să se sublinieze necesitatea pentru o cooperare eficientă a părților interesate din ambele sectoare, prin punerea în comun a competențelor și a resurselor acestora, în ceea ce privește managementul și cazarea turiștilor (Debos, 2008).

Majoritatea definițiilor date pentru a descrie turismul viti-vinicol sunt formulate din perspectiva cererii, fiind bazate pe motivațiile turiștilor. Cu toate acestea, turismul viti-vinicol nu este doar o practică orientată spre consumator, ci și o strategie de marketing pentru companiile vinicole (Getz, 1999, p. 20). Prin urmare, trebuie mai întâi definit tot ceea ce constituie oferta turismului viti-vinicol, respectiv: toate atracțiile turistice asociate viei și vinului, care pot motiva vizitarea lor, inclusiv întreprinderile și instituțiile care transformă aceste atracții într-un produs turistic viti-vinicol.

Produsele oferite de industria turismului includ: tururi organizate în podgorii și vinării, facilități de cazare și de servire a mesei (Hall, 2000). De asemenea, peisajul viticol, preparatele din bucătăria locală și componentele sociale și culturale ale regiunii viticole sunt parte a ofertei turistice viti-vinicole. Mai mult decât atât, sunt implicate organismele instituționale, deoarece reglementările, legislațiile și cadrele de planificare afectează turismul viti-vinicol. De fapt, rolul pe care guvernul îl are în dezvoltarea turismului viti-vinicol în diferite părți ale lumii este un factor determinant atunci când vine vorba de crearea unor denumiri de origine controlată, precum și în ceea ce privește reglementările de planificare referitoare la construirea de facilități în anumite locații (Hall, 2000).

Turismul are întotdeauna o componentă teritorială, deoarece presupune deplasarea, și, prin urmare, teritoriul este un factor de diferențiere. În Europa, acestă diferențiere este cauzată, în mod tradițional, de două elemente: patrimoniul cultural, reflectat în principalele branduri teritoriale, precum și denumirile de origine, ca o formă de garanție a autenticității resurselor teritoriale. Calitatea vinurilor depinde de locul de origine, iar acest lucru ar trebui să fie o garanție suficientă a calității.

În țările din “Lumea Nouă” (SUA, Australia, Noua Zeelandă etc.), teritoriul este doar substratul material pentru producția agricolă de vin. Cultura vinului era un atribut al Europei, până când s-a constatat că terenul, prin caracteristicile sale ecopedologice, nu este neapărat un garant al calitătii, dar poate să o susțină prin utilizarea unor tehnici de cultură și producție adecvate. Acesta este motivul pentru care s-a trecut la producerea unor vinuri de calitate, concomitent cu dezvoltarea unor facilități de recreere concepute pentru a educa publicul în ceea ce privește produsul, și, în cele din urmă, pentru a vinde produsul. Astfel, strategia țărilor din categoria „noilor producători”, are o componentă adăugată, cea a creativității: ei au fost nevoiți să inventeze cultura vinului, moștenirea sau patrimoniul. În contrast, Europa rămâne mult mai atașată de patrimoniul tradițional care, de fapt, este tocmai ceea ce o distinge ca model de dezvoltate a turismului viti-vinicol. Activitățile și evenimentele asociate turismului viti-vinicol, nu au ca scop principal crearea de noi piețe și atragerea de noi consumatori, ci de protejare și consevare a patrimoniului viti-viticol, incluzând aici: pivnițele, împrejurimile lor, obiceiurile asociate cu vinul sau chiar întreagul peisajul cultural al unei regiuni viticole. În Europa, nu pot fi găsiți noi consumatori, de aceea provocarea este de a menține nivelul de consum ridicat și loialitatea cliențior care sunt tot mai tentați de ofertele de vinuri din alte surse. Prin urmare, strategiile de comunicare ale vinificatorilor tradiționali sunt menținute și se încearcă integrarea celor care au avut succes în țările „lumii noi”, dar întotdeauna se pune accentul pe caracteristicile specifice fiecărui teritoriu în parte.

În conformitate cu Elías Pastor (2006), turismul viti-vinicol este un element de competitivitate a unui teritoriu, fiind extrem de importantă capacitatea acelui teritoriu de a utiliza resursele vitivinicole ca un catalizator pentru strategia de dezvoltare generală a unei regiuni, în funcție de caracteristicile specifice ale teritoriului și de parteneriatele care implică societatea civilă.

Valorificarea viticulturii, nu poate fi redusă la vânzarea de produse; ea rezultă din calitatea terroirului, soiurile de struguri, cunoașterea corectă a vinificației, din marketing, dar, de asemenea, din întregul mediu al viei și vinului: imagine, statut social, prietenie, dimensiunea culturală, patrimonială și turistică, calitatea vieții, stil de viată, teritoriu și oameni.

Dezvoltarea turismului viti-vinicol se sprijină pe o infrastructură turistică specifică (căi de acces speciale, baze de cazare și alimentație publică etc.), deoarece turismul viti-vinicol în sine presupune petrecerea a cel puțin 24 ore în afara reședinței, dar, în acest caz, într-o vie sau podgorie, astfel că unități de cazare sunt o condiție sine qua non pentru ca această formă de turism să se dezvolte și să fie durabilă. Deficiența de cazare în arealele viticole este cauza principală a nivelului scăzut de dezvoltare a acestei forme de turism în unele țări europene, printre care se numără și România.

Dodd (1995) și Hall (2000) au identificat unele avantaje și dezavantaje ce rezultă din activitățile turismului viti-vinicol, pentru producătorii de vin. În ceea ce privește avantajele, acestea pot fi:

–  mai mulți clienți potențiali și mai multe oportunități pentru producătorii de vin pentru a-și testa produsele lor;

– un grad mai mare de conștientizare și loialitate a clienților față de produsele lor, prin contactul direct dintre consumator și producător;

– creșterea volumului de vânzări directe la ușa pivniței, deoarece costul intermediarului nu este transferat clientului;

– un punct suplimentar de vânzare sau, pentru micii producători de vin, care nu pot garanta un volum suficient de produse, singurul punct posibil de vânzare.

– obținerea unor informații valoroase despre produsele lor, direct de la consumatori, în ceea ce privește prețul, calitatea produsului etc.

– creșterea consumului de vin în urma vizitelor organizate la fabricile de vin;

Pe de altă parte, turismul viti-vinicol nu aduce doar beneficii fabricilor de vin, producătorii de vin fiind adesea sceptici față de avantajele scontate din colaborarea cu industria turismului. Dod (1995) și Hall (2000) au identificat următoarele dezavantaje pentru producătorii de vin:

– creșterea costurilor și a timpului cu gestionarea turiștilor;

– amenajarea și gestionarea unei săli de degustare este adesea costisitoare și este posibil să nu aducă profit;

– necesitatea unor investiții substanțiale de capital pentru amenajarea unor facilități turistice de cazare, masă, agrement etc.

Producția de vin și turismul sunt, în esență, la capetele opuse ale spectrului industrial, caracteristicile fiecărei activități fiind diferite în sens microeconomic. Producția de vin este în principal o activitate specifică sectorului primar și parțial celui industrial, caracterizate de minimizarea costurilor, aprovizionare, produse standardizate și omogene etc. La celălalt capăt al spectrului industrial, turismul, ca industrie a serviciilor, este caracterizat de cerere și ofertă, de eterogenitatea produselor, de maximizarea profitului etc. Trebuie înțeles modul în care aceste două industrii converg într-o serie de factori economici, tehnici, culturali, geografici și profesionali. În prezent, cercetătorii pun accent pe identificarea modului în care cele două industrii pot fi complementare (Carlsen, 2004).

Kirkman (2010) analizează rolul pe care turismul viti-vinicol îl joacă în prezent, în cadrul strategiilor de marketing ale fabricilor de vin înscrise în programul „Drumul Vinului” din regiunea viticolă Stellenbosch, Africa de Sud. Autorul evidențiază faptul că producătorii de vin consideră turismul viti-vinicol o activitate secundară de marketing. În studiul său, Kirkman a utilizat lanțul de valori a lui Porter (1985) pentru a ne demonstra care sunt domeniile în care turismul viti-vinicol poate contribui la creșterea lanțului de valori al unei companii vinicole. Conform acestuia, unele activități, cum ar fi: festivalurile de produse alimentare și de vin, vânzărilele de la ușa pivniței, promovarea unui traseu vinicol, degustarea de vinuri și excursiile educaționale vinicole, sunt toate funcții sau activități caracteristice turismului viti-vinicol.

Prin urmare, se poate concluziona că turismul viti-vinicol poate adăuga valoare industriei vinului în ultimele trei verigi ale lanțului valoric, respectiv: logistică, marketing și vânzări și servicii.

În orice caz, literatura de specialitate luată în considerare în acest proiect de cercetare subliniază faptul că difuzia contemporană a turismului și mobilitatea sa în toate aspectele vieții a transformat turismul vinului, sau turismul viti-vinicol, într-un instrument de integrare a politicilor sectoriale, turistice și rurale. Se presupune că turismul viti-vinicol poate fi considerat ca o activitate care implică noi oportunități de dezvoltare și este condus din cadrul sectorului viti-vinicol, în sectorul turistic, în încercarea de a diversifica oferta, guvernul implicându-se în această acțiune prin diferite programe de sprijin.

Lewi (2003) și Kapferer (2007) consideră că dinamica actuală a turismului viti-vinicol poate fi explicată, în mare parte, de așteptările turiștilor, care doresc să afle mai multe despre vin din plăcerea de a achiziționa produse cu o valoare emoțională puternică, precum și din dorința de a experimenta un anumit stil de viață. În urma cercetărilor efectuate, Pinne (1999), Cambourne (2000), Carmichael (2005) și Pikkermaat (2009), au ajuns la concluzia că „livrarea” unor experiențe unice în legătură cu vinul va fi de o importanță tot mai mare în viitor pentru turiștii vinului. Aceste experiențe, asociate vinului, pot fi generate de: produse alimentare specifice regiunii viticole, arhitectură, mediul înconjurător, personalul angajat la unitatea de producție a vinului sau la cramă, alți vizitatori cu care turistul intră în contact, farmecul regiunii viticole, festivaluri și evenimente legate de vin, caracteristicile patrimoniului cultural etc. (Mitchell, 2004).

Turismul viti-vinicol s-a dezvoltat sub diferite forme în regiunile viticole, de la simple vizite la fabricile de vin, la agroturism, trecând prin rutele de vin sau festivalurile tradiționale (Hall, 2000; Charters, 2009; Lignon-Darmaillac, 2009). Indiferent de forma sa, rolul profesioniștilor din sectotul vitivinicol este esențial (Cambourne, 2000; Alant, 2004), ceea ce ne face să credem că apariția turismului viti-vinicol este în mare parte determinată de strategiile lor.

Dezvoltarea turismului viti-vinicol poate avea un impact considerabil asupra economiei locale, motiv pentru care este important să evidențiem beneficiile pe care acesta le poate aduce economiei regionale (Correia, 2006).

Gatti (2003) consideră că turismul viti-vinicol acționează pozitiv în toată structura socio – economică a mediului rural unde, de obicei, se practică, adăugând un plus de valoare regiunii, generând oportunități de angajare și, prin urmare, o creștere a veniturilor la nivel regional.

În conformitate cu Macionis (1998) și Szivas (1999), beneficiile turismului viti-vinicol sunt următoarele:

– contribuie la dezvoltarea turismului, în general, într-o destinație;

– atrage vizitatorii care sunt interesati de vin și, prin urmare, diversifică oferta turistică a unei țări sau regiuni;

– îmbunătățește imaginea unei destinații turistice în care vinul și gastronomia locală sunt parte a acestei imagini;

– integrează în circulația turistică areale mai puțin dezvoltate economic, în special mediul rural;

– contribuie la creșterea vizibilității și a imaginii vinului dintr-un anumit areal;

-contribuie la creșterea potențialului comercial al fabricilor de vin prin intermediul vânzărilor directe de la ușa pivniței și alte canale de distribuție;

–  pune în valoare peisajele, gastronomia și cultura locală din mediul rural;

– oferă oportunități de dezvoltare în arealele rurale defavorizate, care au nevoie de un stimul economic.

În ciuda faptului că industria vinului și cea a turismului sunt caracterizate de activități economice diametral opuse (Carlsen, 2004), aceste două sectoare economice au reușit să creeze acțiuni sinergice de care beneficiază ambele industrii. Cea mai mare parte a literaturii de specialitate (Hall, 2000; Charters, 2002; Carlsen, 2004) subliniază două mari avantaje ale turismului viti-vinicol: contribuția la dezvoltarea economică a arealelor rurale defavorizate și creșterea veniturilor pentru unitățile de producție a vinului..

Butler (1997) consideră că turism viti-vinicol contribuie la dezvoltarea economică a mediului rural. Datorită lipsei locurilor de muncă, regiunile rurale se confrumtă cu problema migrației forței de muncă spre orașe. În conformitate cu Europäische Weinstrassen (1999), dezvoltarea turismului viti-vinicol este una dintre cele mai bune soluții pentru a inversa această tendință, prin crearea de locuri de muncă în mediul rural, determinând astfel dezvoltarea culturală și economică a acestuia. De asemenea, dezvoltarea turimului viti-vinicol stimulează cooperarea între guverne, întreprinderi private și asociații viti-vinicole, industria turismului și consiliile locale.

Cooperarea dintre industria vinului și cea a turismului oferă posibilitatea dezvoltării unor noi regiuni turistice, valorifică peisajul, cultura și gastronomia și promovează mediul rural și tradițiile caracteristice acestuia. Este un mijloc de a învăța, deoarece permite turiștilor să descopere altfel vinul, prin cunoașterea procesului de producție, a caracteristicilor fiecărui soi, a condițiilor de depozitare, a diferențelor dintre vinuri etc. Acest fapt adaugă un plus de valoare la imaginea și reputația vinurilor, precum și la creșterea vânzărilor. De asemenea, contactul dintre producătorii de vin și turiști, permite realizarea unui feedback direct, în ceea ce privește caracteristicile vinurilor, dar și mărirea bazei de date a clienților (Novelli, 2005) .

Din cele evidențiate mai sus, putem afirma că turismul viti-vinicol se bazează pe patru factori principali, reprezentați de:

– producătorii de vin (care au grijă ca produsul lor – vinul – să fie de calitate și să includă toate caracteristicile de „terroir”), care se vor baza pe oportunitățile de marketing;

– actorii din sectorul turistic – agenții de turism, care au rolul de a promova cultura vinului;

– consumatorii – adică turiștii, care sunt caracterizați de comportamente și motivații;

– imaginea regiunii, de care depinde alegerea consumatorilor pentru a vizita o regiune viticolă.

Concluzionând, putem spune că turismul viti-vinicol este, prin urmare, un vector de a descoperi peisajul viticol, produsele turistice vinicole și cultura vinului.

1.3. Geneza și evoluția turismului viti-vinicol

Turismul viti-vinicol a apărut după cel de-Al Doilea Război Mondial, cu vizite la crame și vinării, însă abia pe la mijlocul anilor ’90, fenomenul capătă amploare devenind o formă importantă de turism (Cavaco, 2010), când s-a putut observa o creștere constantă de turiști interesați de vin, care afișau o putere relativ mare de cheltuieli (Getz, 2006).

În Europa, unele activități turistice centrate pe vin au fost dezvoltate în arealele tradiționale de producție, care implică, de asemenea, un patrimoniu tangibil de mare valoare artistică și culturală. Urbanizarea tot mai accentuată a Europei a produs o oarecare nostalgie pentru produsele din mediul rural și valoarea lor autentică, care este susținută de politicile de dezvoltare rurală și de promovarea denumirilor de origine. Toate acestea au generat o creștere a vânzărilor directe de către producători, fie prin intermediul site-urilor de pe Internet, fie prin intermediul unor magazine specializate, numite agro-buticuri.

Tradiția, cunoașterea, inovarea și experiența unui model de turism distinct, axat pe orașe și pe sate, au stabilit forme particulare de dezvoltare a turismului viti-vinicol, în cele mai multe cazuri fiind perceput ca o completare la alte modele de turism.

În SUA, chiar dacă nu a existat o tradiție a culturii vinului (Silverstein, 2002; Sáez, 2007), situația a fost diferită, deoarece a axistat o cerere de consum foarte mare care s-a axat în principal pe produsele din Europa. Întrebarea, care preocupă cercetarea noastră, este dacă putem stabili o relație între modelele de producție și modul în care a fost dezvoltat turismul viti-vinicol. De fapt, ne confruntăm cu o situație fără precedent a industriei vinului. Suprafața mondială aferentă cultivării viei este în creștere, în timp ce consumul vinului este în scădere în mai multe areale tradiționale de cultură și în creșterea în altele, în special în țările mai dezvoltate, din mai multe motive.

1.3.1. Modele de dezvoltare a turismului viti-vinicol

Noi vă vom prezenta în această lucrare câteva date generale, care ilustrează diferitele modele de dezvoltare a turismului viti-vinicol. Această analiză va trebui tratată în detaliu în alte proiecte de cercetare.

Diferitele forme și intensități de dezvoltare a turismului viti-vinicol în întreaga lume sunt determinate de factori structurali, respectiv de caracteristicile pieței și ale arealelor producătoare de vin, care, împreună cu condițiile istorice, au generat două modele de valorificare a turismului vitivinicol:

– modelul anglo-saxon (sau al noilor producători: SUA, Australia, Noua Zeelandă etc.);

– modelul european.

Aceste două modele, asociate noilor producători de vin (SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă etc.) și producătorilor tradiționali (Franța, Spania, Italia, Portugalia etc.), prezintă o diviziune simplistă (Elias, 2008), pentru că în contextul actual al globalizării, experiențele de succes sunt imediat copiate și adoptate.

Cu toate acestea unii cercetători încearcă să găsească un răspuns la întrebarea: de ce sunt atât de diferite cele două modele de dezvoltare a turismului viti-vinicol? Cele mai multe cercetări utilizează studii de caz pentru a descrie și a analiza caracteristicile modelelor. Accentul este pus pe efectele generate de companiile vinicole asupra dezvoltării locale, cu privire la contribuția pentru vânzări directe, chiar și pe profitabilitatea pentru turism, precum și cu privire la modul în care se poate dezvolta loialitatea clienților (Hall, 2000; Dodd, 2000; Skinner, 2000; O'Neill, 2007; Sparks, 2007).

1.3.1.1. Modelul european – turismul viti-vinicol bazat pe patrimoniu

Este definit ca model european, fiind strâns legat de tradiție și de peisajul cultural. Deoarece aceasta se referă la țările cu tradiție în ceea ce privește exportul de vin, turismul generează o imagine externă în colaborare cu patrimoniul, peisajul, cultura și arhitectura. Acesta generează imaginea internă astfel, încât să mențină nivelul de consum ridicat și să asigure protecția față de interferențele din străinătate. De asemenea, încurajează legăturile cu regiunea chiar și atunci când sunt impuse branduri. Acest model este strâns legat de dezvoltarea locală și promovează participarea micilor producători pentru a spori autenticitatea produsului. Este promovat de instituțiile regionale și se bazează pe rețele locale pentru promovarea sa. Modelul presupune o adaptare a sectorului de producție tradițional la inițiativele turismului viti-vinicol.

Vinul este parte integrantă a mai multor culturi europene, cu o istorie ce se întinde până în vremurile Imperiului Roman și chier dincolo de el. Până de curând ideea vinului bun era asociată cu Franța, Italia sau Germania, iar turismul viti-vinicol, nu își avea sensul în altă parte, adică era asociat cu țările europene, cu tradiție în viticultură. Europa deține cele mai multe destinații propice turismului viti-vinicol, în mare parte datorită pieței captive (circa 300 milioane de rezidenți în arealele viticole), precum și faptului că Europa este o destinație turistică pentru turiști veniți din alte țări din afara spațiului european.

Turismul viti-vinicol a evoluat diferit în Europa, față de experiența ”Lumii Noi”, datorită numărului foarte mare al micilor producători de vin și a dominației câtorva state în domeniul viti-vinicol. Marile domenii viticole din Franța, care dețin castele, nu au simțit nevoia de a intra în industria turismului viti-vinicol, ignorând potențialul acestui segment de turiști. Producătorii de vin, nu vând vin turiștilor direct la ușa pivniței, așa că, în cea mai mare parte, aceștia doresc doar să-și promoveze imaginea și să își consolideze relația cu clienții. Experiența turismului viti-vinicol în Europa rămâne, în sens larg, doar un exercițiu al turismului cultural. Turiștii, individual sau în grupuri mici (familie, prieteni), vizitează arealele rurale cu automobilul propriu, ”sorbind” din atmosfera specifică satelor viticole, iar cei interesați de vin își achiziționează vinul preferat din magazinele deschise publicului. În anumite areale din Franța, acolo unde vinurile au o mare reputație, și se vând constant în fiecare an, mulți dintre producători nu au vizitatori care să solicite cazare. Robinson (2006), menționează că regiunea Bordeaux avea o slabă dezvoltare a turismului viti-vinicol, iar în Medoc nu era un hotel sau sau mai mult de un restaurant potrivit pentru vizitatorii internaționali, până în anul 1980. Marea majoritate a cramelor și a podgoriilor din Franța nu sunt deschise publicului, cel puțin fără programare prealabilă. Acest aspect reflectă numărul foarte mare de mici întreprinzători sau asociații familiale, precum și faptul că producătorii renumiți, nu au fost nevoiți să-și facă griji cu privire la vânzarea produselor lor. În ultimul timp însă, se acordă o atenție din ce în ce mai mare cu privire la potențialul turismului viti-vinicol.

Thevenin (1996) menționează apariția a două tipuri de turism viti-vinicol în Franța: primul implică investiții masive în infrastructură (muzee ale vinului, centre de cercetare, drumuri ale vinului, restaurante, posibilități de cazare, ateliere de lucru etc.), citând ca prim exemplu regiunea viticolă Beaujolais (Burgundia); al doilea tip de turism implică asociații sau cluburi ale producătorilor pentru comercializarea vinurilor către turiști.

Alsacia are 185 puncte viticole de vizitare și 12 muzee ale viei și vinului, multe conectate la drumul vinului. În Burgundia, doar 260 din 5000 de producători sunt implicați în turism. În Bordeaux, sunt 260 de crame deschise publicului, care atrag peste 70 000 de vizitatori anual (Choisy, 1996). Regiunea Cognac, folosește turismul viti-vinicol ca prim instrument de comunicare și comercializare a renumitelor sale produse. Se regăsește aici o infrastructură foarte dezvoltată, care include camere de degustare, personal bilingv, expoziții, tururi de vizitare ghidate etc. (Desplats, 1996). Vizitatorii pot merge pe ”Marele drum al vinului alb din Burgundia”, în timp ce caută cel mai bun Chardonnay. Punctul de plecare este la Marsault, turul având la bază descoperirea ”grand cru” și ”premier cru”, binecunoscutele clase franțuzești de desemnare a vinurilor de calitate franțuzești. Popularele barje ce navighează pe canalele Burgundiei, oferă tururi de agrement împreună cu posibilitatea de a degusta vinuri locale, asociate cu preparate culinare. Opțional, se poate folosi bicicleta de-a lungul canalului, ceea ce adaugă o notă dinamică experienței descoperirii acestei regiuni viticole

Unele branduri vinicole, precum Don Perignon, sunt ele însele destinații turistice majore, fără a fi înscrise neapărat pe o rută a vinului. Don Perignon este un simbol al regiunii Campagne, în mare parte datorită producătorului Moet & Chandon care, în prezent, are deschise magazine de prezentare în Victoria (Australia), în Napa Valley (California, SUA) și în Argentina.

În alte țări europene cu tradiție în viticultură, precum Italia, turismul viti-vinicol a început să prindă contur începând cu anul 1993, odată cu apariția unei asociații a producătorilor de vin, numită “Mișcarea Turismului Viti-vinicol”, care a creeat ideea de “cramă deschisă” pentru turiștii interesați de degustarea vinului (Valduga, 2008). Scopul acestei asociații era de a promova vinul ca o experiență culturală și ca o specializare a turismului. A cunoscut rapid o dezvoltare puternică în majoritatea regiunilor viti-vinicole, impulsionând creșterea competitivității și diferențierea între destinații, prin diversificarea și complementaritatea cu oferte de produse din fiecare domeniu (Pastor, 2006).

În Anglia, turismul viti-vinicol este un fenomen nou și o prerogativă pentru grupurile socio-economice cu un nivel ridicat de venituri și un anumit statut social. Howley și Van Wastering (1999) caracterizează turismul viti-vinicol din Europa și din afara ei, prin prisma excursiilor cu tematică viticolă/gastronomică, dar menționează, totodată, că majoritatea excursiilor din interiorul Europei sunt parte a unei ieșiri de o zi. Cu ajutorul oficiilor locale de promovare a turismului viti-vinicol, acesta este făcut cunoscut, dar oficial rutele viticole (Drumul Vinului) au avut un succes moderat în Anglia. În schimb, Festivalul Anual al Vinului Englez din Sussex atrage un număr impresionant de turiști, așadar, este evident că există o piață a turismului viti-vinicol. De asemenea, o serie de amenajări turistice cu scop de recreere, atrag anual numeroși vizitatori. Spre exempu, ferma viticolă ”Denbies Wine Estate – Sussex”, pune la dispoziția turiștilor interesați de cultura vinului, un adevărat complex tuistic (aproximativ 200 000 de turiști anual). Complexul este constituit dintr-un centru viticol, restaurant, teatru și tur cu trenul în interior. Și alți întreprinzători din domeniul viticol și-au completat oferta turistică prin construirea de restaurante, cu scopul de a atrage în acest fel un număr tot mai mare de turiști.

În Spania, turismul viti-vinicol, incluzând aici vinul și gastronomia, este considerat parte integrantă a patrimoniului cultural (Gilbert, 1990). Cea mai cunoscută regiune viticolă este Rioja, aflată în nordul peninsulei, cu un potențial de dezvoltare a turismului viti-vinicol bazat pe poziția sa geografică, acccesibilitate și preservarea peisajului și a mediului natural. Pentru aceasta a fost necesară o mai bună informare a turiștilor, îmbunătățrea infrastructurii, dezvoltarea metodelor de control și coordonare în strategia de comercializare, precum și creșterea calității vinurilor. Strategia de dezvoltare a turismului viti-vinicol a inclus renovarea unor cădiri în care să se desfășoare cursuri despre vin, introducerea unor meniuri speciale în restaurante, amenajarea unor muzee ale viei și vinului, amplasarea de indicatore rutiere spre vinării etc.

În Portugalia, turismul vitivinicol este asociat, de asemenea, cu ideea de patrimoniu, de altfel plantațiile viticole din orașul Oporto sunt incluse în lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Turismul viti-vinicol este valorificat prin prisma rutelor vinului. ”Port Wine Route” a fost înființat în anul 1996, la inițiativa celor de la Douro Valley Port Region, din nordul Portugaliei, și oferă turiștilor 54 de opriri, la diverse moșii/domenii viticole, îmbuteliatori și baruri de vin.

În Germania, patrimoniul viticol este valorificat, în general, prin prisma rutelor vinului. Turiștilor care doresc să descopere Germania din perspectivă viti-vinicolă, le este recomandat ghidul ”Vinurile Germaniei”, o enciclopedie bine ilustrată cu fiecare areal viticol al acestei țări. Este explicat atât sistemul de clasificare a vinurilor, cât și diversele soiuri de vin și procese de vinificație. Ghidul este însoțit de o hartă completă cu fiecare sat viticol și regiune viticolă. Satele sunt cele care dau numele vinurilor. Vinurile produse trebuie să îndeplinească serie de standardizări ridicate pentru a primi distincția de ” vin de calitate”, sau de ”vin de calitate cu însușiri speciale”. Sistemul de clasificare nemțesc contrastează cu cel franțuzesc, unde podgoriile individuale sunt catalogate calitativ. Ghidul Vinurile Germaniei acoperă ”locurile și frumusețile Germaniei viticole. Include sfaturi cu privire la ce e de văzut și descrie rutele viticole recomandate de autoritățile regionale, în așa fel încât să poți lua contact cu mediul rural și oamenii aflați mai departe de drumurile principale” (Getz, 2000, p. 22). De exemplu, turiștii pot utiliza ghidul pentru a descoperi una dintre cele mai frumoase rute viticole din lume: ”Mosel Weinstrasse”. Aceasta pleacă din Koblanz către Perl, care se regăsește în partea de sus a Trierului, oferind turistului acces la peisaje rurale viticole europene și la istoria arealului respectiv. De-a lungul rutei pot fi vizitate orașe medievale cu construcții din lemn, biserici vechi, mănăstiri și catedrale (Bremm, Trier, Enkirch), terase cu viță de vie, precum și o multitudine de vinării care au amenajate camere de degustare. Întreaga arie este încărcată de istorie, incluzând situri romane, vestigii arheologice (excavațiile de la St. Aldegund), muzee ale vinului (Bernkastel – Kues găzduiește muzeul vinului din Mosel) etc.

Primul ”Drum al vinului” din Germania a fost stabilit cu circa 70 de ani în urmă, prin regiunea Pfalz. ”Sachsen Wine Route” urmează cursul râului Elba, conectează 13 orașe și sate, și 27 de hanuri ce servesc mâncare autentică și vinuri regional.

În concuzie, turismul viti-vinicol european se axează, în general pe valorificarea patrimoniului cultural, a peisajelor viticole rurale și, nu în ultimul rând, a vinurilor de calitate.

1.3.1.2. Modelul ”Lumii Noi” – turismul bazat pe educare și recreere

Acesta este modelul dezvoltat de noii producători mondiali ai vinului, respectiv de țările ce aparțin așa-zisei ”lumi noi”. A fost creeat pentru a genera noi clienți și s-a adaptat mai bine turismului viti-vinicol, deoarece a fost dezvoltat în paralel cu crearea de noi piețe. Structura de producție de dimensiuni mari facilitează furnizarea de produse pe bază de vin pentru contingente mari. Principala provocare ține de modul în care se va reuși încorporarea autenticității teritoriului într-un model dominat de branduri. Teritoriul este conectat la ariile naturale protejate pentru a oferi valoare propriului substrat material.

În America de Nord, turismul viti-vinicol este practic sinonim cu California, Napa Valley. Nicăieri în lume, turismul viti-vinicol nu a avut o evoluție ca aici, chiar dacă industria viticolă este relativ nouă. Combinația dintre stilul de viață, resursele naturale, vinurile de calitate, promovarea adecvată, vecinătatea unei populații numeroase a creat mixtul perfect pentru ca turismul viti-vinicol să evolueze atât de bine. În alte părți ale SUA, regiuni viticole mai mici încearcă la rândul lor să atragă turiștii, dar nu ating cotele turismului din Napa.

Popularitatea vinului în America de Nord, respectiv în SUA, a atins cel mai înalt nivel în 1990, odată cu apariția a peste 1000 de mici magazine de vin. Ferma viticolă tipic americană, în special în Napa și Sonoma, deținea o suprafață mică de vie pe care erau plantate câteva varietăți selecționate Vinifera. Ferma avea o arhitectură impecabilă și era centrată pe o tehnologie avansată de producție (Wine, 1997). Plantații viticole au fost create în fiecare stat, având ca rezultat dezvoltarea, câteodată chiar agresivă, a turismului viti-vinicol.

În Napa Valley, capitala neoficială a turismului viti-vinicol, ”5 milioane de turiști pe an roiesc din oraș în oraș, lăsându-se pradă razelor de soare, podgoriilor și degustărilor de vin” (Shapiro, 1998, p. 74, citat de Getz, 2000, p. 23). Una dintre cele mai importante atracții turistice din Napa este reprezentată de crama Mondavi (circa 300 000 de vizitatori anual), a cărui proprietar, legendarul Robert Mondavi, a ajutat la dezvoltarea culturii vinului în America, construind Centrul American pentru Vin, Gastronomie și Artă (”American Center for Wine, Food and the Arts”), în orașul City of Napa. În cadrul centrului se organizează expoziții, seminarii, ateliere de lucru etc., toate fiind puse la dispoziția publicului larg. Acesta are un impact pozitiv asupra orașului care, datorită populației sale de 65 000 de locuitori, tinde să fie ignorat în favoarea ariilor rurale sau a altor orașe mai mici. Funcționează ca o organizație educațională non-profit, condusă de un consiliu de administrație prestigios (Eilender, 1998, citat de Getz, 2000).

În Canada, turismul viti-vinicol atrage anual peste 300 000 de vizitatori doar în regiunea viticolă Niagara (Chidley, 1998). În anul 1989, regiunea Niagara avea 15 vinării, iar în anul 2000 numărul lor era de 50. Același trend l-a urmat și regiunea British Columbia, între anii 1990 – 1997 numărul vinăriilor dublându-se (21 de vinării). Perspectiva viticolă a Canadei s-a schimbat începând cu anul 1980, datorită condițiilor de piață liberă (comerț netaxabil), fapt ce a forțat industria locală să apeleze la varietăți europene de struguri. Cu toate că cetățenii canadieni nu sunt băutori de vin, conform standardelor internaționale (10 l / an / pers.), ci mai degrabă consumatori de bere (83 l / an / pers.) (Chidley, 1998), turismul viti-vinicol înregistrează o dezvoltare din ce în ce mai pronunțată, producătorii fiind interesați să-și promoveze vinurile și crama sau să-și sporească vânzările. Datorită distanțelor foarte mari dintre complexele de vinificație, în anul 2000 a fost inaugurat un ”tren al vinului”, între Kelowna și Vernon, denumit ”Okanagan Wine Train” , bazat pe recondiționarea vagoanelor ”Super Continental Train” din anii 1950-1960. Turul durează 90 de minute, pe sens. În general, Canada încearcă să valorifice vinurile de bună calitate, patrimoniul cultural și natural, oferta turistică încluzând tururi viticole, vizite la unități de vinificație, degustări de vinuri însoțite de mâncăruri (Getz, 2000).

În Australia, fiecae stat are cel puțin o podgorie, însă producția de vin este concentrată în sudul temperat (55 %, din care 24 % în Victoria și 18 % în New South Wales). Australienii acordă o mare importanță exportului de vin, care a crescut de 20 de ori în ultimii 20 de ani, precum și turismului viti-vinicol,văzut ca o prioritate la toate nivelurile. Această țară conduce indubitabil la nivel mondial în ceea ce privește dezvoltarea turismului viti-vinicol din perspectiva strategiei și a planificării inițiativelor turistice. Conform lui Delroy (1998), industria viticolă din Australia este extrem de concentrată, existând peste 1000 de podgorii, dar 10 companii domină industria vinului, având împreună 84% cotă de piață (Rees, 1998). Majoritatea producătorilor de vin, în special cei mici, se bazează pe vânzarea la ușa pivniței. Vinul, implicit turismul viti-vinicol, se bazează pe o strategie de marketing foarte eficientă care presupune, în esență, ”consolidarea unui stil de viață”. Așadar, imaginea vinuluia a fost transformată, din imaginea unei băuturi alcoolice în imaginea unui stil de viață; similar, turismul s-a schimbat din conceptul de odihnă, recreere, admirare peisaje în consolidarea unui anume stil de viață.

Noua Zeelandă are o înaltă reputație în ceea ce privește turismul viti-vinicol, vinurile sale câștigând din ce în ce mai multă popularitate. Aproximativ 13% din turiștii străini care vizitează Noua Zeelandă au ales un ”drum al vinului” sau au vizitat o vinărie/cramă în timpul șederii lor (New Zeeland Tourism Board, 1996). Turismul viti-vinicol din Noua Zeelandă se bazează pe vizite la crame, drumuri ale viului, festivaluri ale vinului și pe degustări de vin la care se asociază preparate culinare

Majoritatea regiunilor viticole și-au publicat ghiduri turistice viti-vinicole sau au tipărit diverse hărși cu ”drumul vinului”, pentru vizitatori. Câteva agenții de turism interne promovează tururi viticole, dar abordarea din această perspectivă este încă la început.

Alte țări, precum Argentina, încearcă să importe modelul european, mai ales cel francez, deoarece există mai multe similarități, precum: tradiția îndelungată a consumului de vin și fragmentarea sectorului productiv. Alte țări, cu un sector de producție mai concentrat și un consum intern mai slab, încearcă să urmeze experiențele din țările anglo-saxone și modelul lor de dezvoltare a turismului viti-vinicol. În orice caz, capacitatea economică și volumul consumului intern sunt condiționate de dezvoltarea unui model specific de turism viti-vinicol.

1.4. Turismul viti-vinicol în România

Dacă în unele țări europene, precum Franța, Italia, Spania sau Germania, turismul vitivinicol este un concept care funcționează foarte bine, România este la început, în ciuda potențialului existent. Lipsa de vizibilitate a ofertei turistice, a unor branduri viticole, reticența unor producători de vin în a-și deschide ușa pivnitei, turiștilor dornici să o viziteze, lipsa unor facilități de primire a turiștilor în podgorii etc., coroborat cu lipsa de promovare a acestei forme de turism, sunt motive care stau în calea dezvoltării cu succes a turismului vitivinicol. O soluție ar fi organizarea unui festival al vinului la nivel național, așa cum există în Republica Moldova și atrage anual mii de turiști din întreaga lume (circa 130 000 de vizitatori anual) (sursa: http://www.tur.md).

O altă posibilitate de dezvoltare a turismului viti-vinicol presupune includerea traseelor turistice (”Drumul vinului”) în programele de promovare a turismului din România. De asemenea, este extrem de importantă dezvoltarea infrastructurii de acces din arealele rurale, astfel încât turișii să poate ajunge la podgorii și vinării.

Potrivit ANAT (Asociatia Nationala a Agențiilor de Turism), primii care și-au manifestat interesul pentru petrecerea unei vacanțe in podgoriile românești au fost turistii străini. Astfel, turismul viti-vinicol este destinat în primul rând pentru cunoscatorii de vin și pentru turiștii străini care doresc să cunoască locuri noi și să deguste vinuri de calitate (românii, de obicei, vizitează o podgorie doar în condițiile în care sunt în vacanță, în apropierea unei podgorii/vinării).

Cu toate că unii producători de vin oferă cazare și masă oaspeților în pensiunea proprie, amplasată în podgorie, numărul de turiștii care vizitează podgoriile și cramele românești este foarte mic. Chiar dacă numărul de turiști crește în fiecare an, aceștia vizitează podgoria/crama, în principal, pentru a-și satisface curiozitatea, și nu din pasiunea pentru vin. Cheia acestui tip de turism este promovarea, care lipsește în cazul României. Este necesar ca guvernul, împreună cu întreprinderile vinicole private, să dezvolte o strategie națională de promovare, așa cum există în Australia. Un alt aspect important privește investițiile în infrastructură.

În anul 2011, în județul Buzău (podgoria Dealu Mare), s-a inaugurat Crama Lacerta Winery, investiția însumând 8 milioane de euro (sursa: http://www.wall-street.ro). De asemenea, tot în anul 2011, s-au investit 61 milioane de lei pentru reabilitarea a 20 km de drum județean pe care se va desfășura ”Drumul vinului” din județul Arad (Ghinda, 2011). Această investiție implică efecte economice benefice la nivel național, cum ar fi crearea de locuri de muncă, dezvoltarea turistică a localităților rurale incluse pe ”Drumul vinului”, promovarea vinurilor din podgoriile aflate pe traseul vinului etc. Ambele investiții au fost făcute prin accesarea fondurilor europene. Reconversia viilor din România și dotarea cu tehnologie modernă a vinăriilor au fost finanțate din fonduri europene.
Romania este o țară cu o producție importantă de vin, cu reputație internațională tot mai mare si vanzări la export aflate într-un trend pozitiv (fig.10 ).

Fig. 10. Exportul de vin al României în perioada 2002 – 2011

(sursa datelor: http://www.dce.gov.ro/).

Patrimoniul viticol al României este structurat în opt regiuni viticole: Podisul Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei si Olteniei, Dealurile Banatului, Dealurile Crisanei si Maramuresului, Dealurile Dobrogei, Terasele Dunării și Nisipurile și alte terenuri favorabile din sudul țării, care însumează 37 de podgorii și 171 de centre viticole în care se produc vinuri de calitate cu denumire de origine controlată (DOC) și indicație geografică (IG). Atât marii producători de vin din cadrul acestor regiuni, cât și cei mici si-au creat creeat strategii de marketing pentru promovarea propriilor branduri. Una dintre modalitățile de promovare a ofertei vinicole se bazează și pe dezvoltarea segmentului de turism. În acest sens, și-au creat o ofertă proprie, bazată pe produse turistice mai mult sau mai puțin complexe, care include: degustări de vinuri însoțite de preparate culinare, tururi ale podgoriei/cramei, expoziții cu vânzare de vinuri, manifestări științifice pe tematică viti-vinicolă, servicii de cazare, masă, precum și o serie de activități cu caracter recreativ. În acest sens, pot fi exemplificate inițiativele celor de la Cramele Halewood (amenajarea Conacului Urlățeanu), Pivnițele Rhein, Azuga ( cramă, pensiune, restaurant, facilități de agrement), Crama Murfatlar (cazarem masă, degustăroi de vinuri etc.), Cornari (vizitarea hrubelor, degustări de vinuri, tururi în podgorie), Jidvei (amenajarea castelului de la Cetatea de Baltă, degustări de vinuri, tururi ale podgoriei) etc.

Turismul viti-vinicol valorifică atât resursele turistice asociate în mod direct viei și vinului, cât și celelalte tipuri de resurse, naturale și antropice, dintr-un areal viticol. Din categoria resurselor turistice antropice, muzeele vinului sunt cele care pun în valoarea tradiția viticulturii dintr-un areal viticol. În România, există muzee ale vinului la: Murfatlar, Drăgăsani, Stefănesti (Golesti-Arges), Husi, Odobesti, Minis, Harlău etc.

Pentru dezvoltarea turismului viti-vinicol, inițiativele producătorilor de vin trebuie susținute și de organismele guvernamentale sau alți factori de decizie implicați în dezvoltarea turismului, prin elaborarea unei strategii la nivel național. În acest sens, pot fi avute în vedere inițiativele unor țări europene, sau chiar din afara Europei, precum Franță (Plan Strategic de valorificare a filierei vitivinicole franceze până în anul 2020; Maison de la France) și Australia (Strategia Națională a Turismului Viti-vinicol).

În România, Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Național 2007 – 2026 (http://www.mdrl.ro), turismul viti-vinicol este caracterizat de trei mari componente:

– Vizite ale cunoscătorilor de vinuri si cumpărătorilor la anumite plantații viticole in scop stiințific si de cumpărare – turism de afaceri;

– Vizite ale turiștilor, in general, la plantații viticole in scop de cunoastere a procesului de producere a vinului si de degustare de vinuri. Aceasta este considerată o activitate de publicitate prin autofinanțare, realizată de producători pentru a incuraja vanzarea pe loc si fidelizarea clienților pe termen lung;

– Itinerarii vinicole prin areale cu plantații viticole care fac legătura intre diferite podgorii (sursa: http://www.mdrl.ro/).

În România, până în prezent, singura inițiativă cu privire la dezvoltarea turismului viti-vinicol este cea elaborată de Ministerul Turismului și Dezvoltării Regionale, în anul 2003, în cadrul programului turistic ”România – Țara Vinului”. Programul se referă la crearea unor trasee turistice ale vinului, denumite „Drumul vinului” și a fost lansat la începutul anului 2003. Acesta străbate podgoriile renumite ale judetelor Buzău, Prahova, Bacău, Iasi, Vrancea, Vâlcea, Alba, Arad etc. Scopul acestor programe este dezvoltarea turismului viti-vinicol, cu toate investitiile si beneficiile pe care acest tip de turism le implica in mod direct si indirect.

În prezent sunt 11 drumuri ale vinului, însă pentru nici unul dintre ele nu exista o structură sau o schemă de funcționare bine pusă la punct. Drumul vinului din județul Buzău are o lungime de 60 de km și pleacă din DN 10 către Pietroasele și Monteoru. Cu mici abateri turistii pot ajunge la Vulcanii Noroioși și la Măgura. Investiția a costat de 24 milioane de euro, bani proveniți din fonduri europene. În județul Prahova, drumul vinului, deși mai bine conturat, se transformă destul de repede într-o aventură pe două sau pe patru roți. De la Florești până la Tohani, acest drum ar fi trebuit să ne poarte prin 11 domenii viticole și nu mai puțin de 20 de alte obiective turistice, însă cu excepția a 4 crame, nimic altceva nu se poate încadra în cerințele turismului contemporan. Totuși, inițiativa privată ia avânt si există niste semne concrete de revenire. Halewood, prin Conacul Urlățeanu din Urlați și prin Pivnițele Rhein din Azuga, contorizeaza anual aproximativ 13 000 de turiști (sursa:www.vintest.ro/category/turism-viticol/).

LaCerta, un domeniu viticol nou în Dealul Mare deține una dintre cele mai spectacuoase crame din România. În vestul țării, Cramele Recaș fac pași curajoși în ceea ce înseamnă integrarea în circuitul turistic a propriei podgorii.

Murfatlarul are o tradiție îndelungată și situarea sa aproape de litoral face ca numărul vizitatorilor să fie în fiecare an, de aproape de 10 000 de turiști (sursa: www.vinland.ro/prin-lumea-vinurilor/drumurile-vinului/).

Circuitul turistic din podgoria Dealul Mare presupune vizitarea a  patru crame: LaCerta, Crama SERVE Ceptura, Crama Basilescu și Domeniile Săhăteni; fiecare cramă organizează degustări de vinuri, pachetul turistic incluzănd 2 nopți de cazare cu pensiune completă și transport. Prețul ar fi de 390 lei/persoană (http://www.vinland.ro/). Acest gen de initiativă este una dintre cele mai eficiente modalități de dezvoltare a turismului viti-vinicol, există însă, în prezent, o discrepanță între ceea ce își dorește turistul (mulți dintre potențialii turiști, deși ar fi încântați de  o asemenea excursie, ba ar vrea să fie gratis, ba ar vrea sa fie organizată fără o programare prealabilă) și ceea ce oferă producătorul sau agenții din turism (http://www.asociatiaturismprahova.ro/).

O altă inițiativă privind dezvoltarea turismului viti-vinicol aparținre factorilor de decizie de la nivel local, respectiv consiliilor județene, în colaborare cu organizațiile din industria viti-vinicolă, implicit producătorii de vin, și presupune oganizarea de evenimente culturale ce au ca scop promovarea vinurilor locale, a unor destinații turistice rurale cu potențial viticol. Acest tip de evenimente sunt denumite ”Festivalul Vinului” sau ”Sărbătoarea Vinului” și se desfășoară, în special toamna, în perioada de maturare a strugurilor sau după culesul recoltei și producerea mustului. Au loc în aproape toate podgoriile renumite ale țării: Miniș-Măderat, Cotnari, Dealu Mare, Drăgășani etc.

În plus față de inițiativele menționate mai sus, turismul viti-vinicol este valorificat și prin prisma unor inițiative ale producătorilor de vin, respectiv: organizarea de degustări de vinuri în saloanele amenajate în incinta cramei, sau chiar în pivnițele vinăriei, tururi ghidate, viticole și vinicole, saloane și expoziții pe tematică viticolă etc.

Turismul viti-vinicol poate aduce beneficii economice în România în cazul în care se va elabora o strategie de dezvoltare pe termen lung, la nivel național. România are un mare potențial în ceea ce privește dezvoltarea turismului viti-vinicol, deoarece beneficiază de condiții climatice favorabile, de istorie și tradiție în vinificatie, de o veche cultură a vinului și de peisaje viticole deosebit de atractive.

CAPITOLUL II

STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR

2.1. Istoricul cercetărilor și stadiul actual al cunoașterii în domeniul turismului viti-vinicol din literatura științifică de specialitate la nivel internațional și național

Cu toate că în Europa, țări precum Franța, Spania, Italia, Portugalia sunt cunoscute ca țări viti-vinicole cu tradiție, cercetarea turismului viti-vinicol a debutat la începutul anilor ”90 în unele țări anglo-saxone, precum Australia, Noua Zeelandă, SUA etc. În anul 1998 a avut loc în Australia prima conferință a cărei tematică s-a axat pe turismul viti-vinicol. Lucrările prezentate în cadrul conferinței au fost studii comparative cu caracter descriptiv, care au subliniat necesitatea de a studia această nouă formă de manifestare a turismului.

Preocupările pe această temă nu au întârziat însă să apară, fiind abordate de cercetători din întreaga lume, precum: Dodd (1995, 2000), Peters (1997) și Skinner (2000) – în Statele Unite ale Americii; Thevenin (1996), Frochot (2000), Castaing (2007), Debos (2008) și Sophi Lignon-Darmaillac (2009, 2011) – în Franța; Beverland (1998a, 1998b, 2000, 2005, 2006), Johnson (1998), Mitchell și Hall (2001a, 2001b, 2001c, 2004, 2006) – în Noua Zeelandă; Macionis (1997, 1998), Dowling și Carlsen (1999, 2004, 2006) – în Australia; Preston-Whyte (2000), Bruwer (2002, 2009) – în Africa de Sud; Sharples (2002) – în Chile; Gilbert (1992) – în Spania; Hackett (1998), Williams și Kelly (2001), Telfer (2001), Williams (2001), Carmichael (2005) – în Canada; Pavan (1994) – în Italia; Sessa (1983), Valduga (2007) – în Brazilia; Szivas (1999) – în Ungaria; Mândru (2010), Sineavscaia (2010) și Mihailuc (2011) – în Moldova; Soare (2010), Manea (2013) – în România și alții.

Pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra stadiului actual al cercetărilor în domeniul turismului viti-vinicol am analizat peste 150 de referințe bibliografice din literatura științifică internațională, cu referire la turismul viti-vinicol și doar 10 din cea autohtonă, datorită stadiului incipient în care se află cercetarea acestui fenomen, în România; referințele din literatura internă sunt articole publicate în reviste științifice de profil, cu tematică turistică sau de marketing.

Trebuie remarcat faptul că din cele peste 150 de referințe, doar 18 sunt lucrări academice a căror tematică abordează turismul viti-vinicol, fie din perspectiva marketingului, fie din cea a turismului, restul fiind articole științifice publicate în diverse reviste de specialitate turistică sau de marketing. Lucrările analizate reflectă gradul mare de interdisciplinarite a temei aflate în studiu, respectiv turismul viti-vinicol, motiv pentru care le-am grupat în patru mari categorii: prima cuprinde teme din domeniul geografiei, cu predilecție axate pe cercetarea patrimoniului cultural viti-vinicol (conservare, cultură și autenticitate); a doua, include teme din domeniul economiei, cum ar fi: comercializarea, dezvoltarea, managementul, impactul economic, turismul internațional, prognoze și analize cost-beneficiu; a treia, cuprinde teme din domeniul marketingului turistic (destinațiile turistice viti-vinicole, studii de piață, promovare, imagine, brand, atractivitate, identitate, percepție, distribuție etc.), iar a patra cuprinde teme din domeniul sociologiei, care au ca obiectiv studierea comportamentului turiștilor vinului (consumul de vin, frecvența vizitelor, factorii care determină luarea deciziei, motivațiile, cheltuielile, experiențe, preferințe etc.). Aceste teme generale și integrative sunt importante pentru înțelegerea problemelor teoretice și practice, asociate turismul viti-vinicol, iar literatura de specialitate din acest domeniu este din ce în ce mai numeroasă.

Primele studii au asociat turismul viti-vinicol cu turismul rural, evidențiind contribuția acestuia la diversificarea economică în mediul rural (Charvet, 1995). Studiile care au urmat s-au axat, în general, pe descrierea produsului turistic viti -vinicol și a rutelor vinului (Cambourne, 2000; Hall, 2000; Telfer, 2001b; Preston-White, 2002; Bruwer, 2003; Hashimoto, 2003) sau pe caracteristicile demografice ale turiștilor care vizitează unitățile de producere a vinului (Dodd și Bigote, 1995; 1997; Hall și colab., 1997; 1998; Hall și Macionis, 1998; Johnson, 1998; Williams și Kelly, 2001; Charters, 2002). Tot în această primă etapă a cercetării turismului viti-vinicol, apar o serie de lucrări, mai mult cu caracter generic, privind segmentarea pieței și poziționarea pe piață a produsului turistic viti-vinicol (Hall, 2000; Getz, 2000; Kotler, 2003). În ambele cazuri, cele mai importante contribuții științifice apar din lumea anglo-saxonă, care se află în contrast remarcabil cu tradiția istorică a producției de vin din țările mediteraneene. Această situație a determinat apariția a două modele diferite de dezvoltare a turismului viti-vinicol (abordate mai târziu în profunzime): modelul european, caracterizat prin numărul mare de producărori și o istorie îndelungată și modelul „lumii noi”, caracterizat printr-o traiectorie istorică scurtă și un sector de afaceri foarte concentrat. Paradoxul este și mai evident, ținând cont de faptul că cercetarea turismul viti-vinicol nu a debutat în țările viticole cu tradiție în vinificație, ci în arealele noi de producție a vinului, acestea fiind în prezent și principalele centre de consum. Primele lucrări științifice europene pe această temă acordă un interes mai mare studiilor statistice privind regiunile viticole și producția lor. Creșterea numărului de lucrări pe acest subiect s-a făcut paralel cu creșterea cererii pentru turism viti-vinicol, studiile fiind documentate în Australia, Canada, Chile, Ungaria, Italia, Noua Zeelandă, Portugalia, Africa de Sud, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Spania. Aceste studii au apărut în universitățile din Canada, SUA, Australia și Noua Zeelandă, contribuțiile acestora la cercetarea turismului viti-vinicol fiind remarcabilă.

O mare parte a cercetătorilor, care studiază problematica turismului viti-vinicol se concentrează pe aspectele economice ale regiunilor de vin și pe modul în care turismul contribuie la creșterea vânzărilor de vin, dar și pe comportamentul și caracteristicile demografice ale turiștilor. În acest sens, referințele academice fac trimitere, de cele mai multe ori, la doi profesori de talie mondială, unul din domeniul turismului și celălalt din domeniul marketingului, respectiv Donald Getz (Universitatea din Calgary, Canada; Universitatea Queensland, Australia; Universitatea Stavanger, Norvegia) și Michael C. Hall (Universitatea din Canterbury, Noua Zeelandă).

La nivel global, sunt utilizate frecvent patru lucrări academice, ca referințe de bază pentru studierea tendințelor actuale în turismul viti-vinicol: Wine Tourism Around the World: development, management and markets (Turismul vinului în jurul lumii: dezvoltare management și marketing), Michael Hall și colab., 2000; Explore Wine Tourism: Management, Development and Destination (Explorează Turismul Vinului: Management, Dezvoltare și Destinație), Donald Getz, 2000; Global Wine Tourism. Research, Management and Marketing (Turismul vinului la nivel global: cercetare, management și marketing), Jack Carlsen și Stephen Charter, 2006 și L’oenotourisme en France. Nouvelle valorization des vignobles. Analise et bilan (Oenoturism în Franța. Valorificarea noilor podgorii. Analiză și bilanț), Sophi Lignon-Darmaillac, 2009.

Prima lucrare de referință în problematica turismului viti-vinicol este Turismul vinului în jurul lumii: dezvoltare management și marketing (Hall și colab., 2000), elaborată de un grup de cercetători de la universități de prestigiu din Noua Zeelandă, Australia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, SUA, Canada și Republica Africa de Sud. În cele 16 capitole ale acestei lucrări, autorii se axează, în general, pe studii de caz privind dezvoltarea turismului viti-vinicol în diferite țări sau regiuni viticole de pe glob (Africa de Sud, Australia, Ungaria, SUA, Canada, Franța etc.), studii de marketing privind analiza produsului turistic viti-vinicol, a cererii și a ofertei, a comportamentului consumatorilor, etc., dar și pe conceptualizarea unor termini, precum: turismul vinului, turistul vinului și drumul vinului.

O contribuție semnificativă la cercetarea turismului viti-vinicol, o au Jack Carlsen și Steve Charters, care publică în anul 2004, lucrarea Explorează Turismul Vinului: Management, Dezvoltare și Destinație. Acestă lucrare este prima contribuție semnificativă în literatura de specialitate cu referire la turismul viti-vinicol, după activitatea inițială de Getz (2000) și Hall (2000), în ciuda proliferării interesului față de acest subiect. Lucrarea reunește 18 studii de caz, semnate de diverși autori preocupați de cercetarea turismului viti-vinicol, unele dintre acestea fiind prezentate la prima Conferință Internațională a Turismului Viti-vinicol, care a avut loc la Margaret River (Australia), în mai, 2004 (Carlsen, 2004).

Este prima lucrare din literatura de specialitate care analizează legăturile existente între turismul viti-vinicol și dezvoltarea durabilă a regiunilor, politica de utilizare a terenurilor, marketingul destinației și caracteristicile demografice ale turiștilor vinului. Până la apariția acestei lucrări, majoritatea studiilor se axau pe definirea conceptului de turism viti-vinicol sau pe studii de caz care investighează acest fenomen în diverse regiuni viticole ale lumii. Spre exemplu, Jennings (2001) constată că cele mai multe cercetări utilizează o abordarea descriptivă în încercarea de a răspunde la întrebări de bază – „cine” și „ce” – , legate de problematica turismului viti-vinicol, fără însă a lămuri „cum” și „de ce” – întrebări a căror elucidare necesită o abordare mai complexă (cauzală, comparativă, evaluativă sau predictivă). Legat de acest aspect, în literatura de specialitate există două încercări de a încadra cercetarea turismului viti-vinicol. Prima îi aparține lui Getz (1998, 2000), care oferă trei perspective pentru analiza turismului vitivinicol, pe care le poziționeză în contextul managementului strategic:

– turismul viti-vinicol poate fi o strategie de dezvoltare a destinațiilor și de valorificare a atracțiilor turistice asociate vinului. În acest sens, putem exemplifica contribuțiile unor cercetători, precum: Hall (2000), Williams (2001) și Wargenau (2006), care au analizat potențialul turistic viti-vinicol al unor regiuni cu scopul de a repoziționa pe piată destinații turistice sau pentru diversificarea portofoliului de produse turistice.

– turismul viti-vinicol poate fi interpretat ca o formă a comportamentului de consum, care motivează iubitorii de vin și pe cei interesați de regiunile viticole să călătorească în destinațiile viticole preferate. Această perspectivă a fost abordată de numeroși cercetători, precum: Mitchell și colab. (2004), Tassiopoulos și colab. (2004), O’Neill (2007), Sparks (2007), Thach (2007), Costa (2008), Getz (2008), Cohen (2009).

– turismul viti-vinicol poate reprezenta o oportunitate pentru producătorii de vin de a-și vinde produsele direct consumatorilor/turiștilor. În acest sens, cele mai multe studii s-au făcut în regiunile viticole din Noua Zeelandă, SUA și Australia, de către Dood (2000), Charters și O’Neill (2000, 2007) și Alant (2004 ).

Plecând de la încadrarea făcută de Getz (1998), King (1998) evidențiază faptul că Australia, care este un pionier în acest domeniu, a dezvoltat o strategie națională pentru dezvoltarea turismului viti-vinicol, pe care, în prezent, o pune în aplicare. Williams (2001) face o analiză SWOT a actorilor implicați în dezvoltarea turismului viti-vinicol din Okanagan Valley, British Columbia (Canada) și constată că acesta a devenit o problemă strategică la nivel national.

P. Dubrule (2007) face prima analiză compleză a potențialului viti-vinicol francez și a ofertei turistice, la solicitarea Ministerului Agriculturii și Pescuitului și a Ministerului Turismului. În lucrarea sa, intitulată L’oenotourisme: une valorisation des produits et du patrimoine vitivinicole, autorul propune adoptarea conceptului de oenoturism, considerat mai accesibil din punct de vedere al înțelegerii și recunoașterii internaționale, decât cel de turism viticol sau de turism vinicol. În raportul său, acesta recomandă celor două ministere crearea unui parteneriat în vederea elaborării unei strategii la nivel național de dezvoltare a turismului viti-vinicol, prin valorificarea tuturor resurselor patrimoniale asociate viei și vinului, efectuarea unor studii de piață axate pe comportamentul consumatorilor, pentru identificarea motivațiilor turiștilor de a vizita o regiune viticolă sau o rută a vinului.

Sophie – Lignon Darmaillac (2009) încearcă să identifice o strategie viabilă de valorificare a ofertei turistice viti-vinicole din Franța, după ce face o analiză inedită asupra practicilor de succes la nivel mondial. Ea scoate în evidență situația paradoxală în care se află Franța, precum și alte țări europene cu tradiție în vinificație, comparativ cu dezvoltarea puternică a sectorului viticol din așa-zisa „Lume Nouă”, aceasta fiind de fapt o problemă abordată la scară largă de cercetătorii din întreaga lume din domeniul turismului și marketingului. Prin numeroase hărți, grafice și fotografii, autoarea prezintă o tipologie a rutelor vinului și a oferte specifice turismului viti-vinicol francez care reflectă de multe ori interesul inegal al actorilor locali, regionali și naționali. Studiul său poate fi un instrument util pentru toți profesioniștii din filiera viti-vinicolă și cea turistică.

Cea doua abordare recomandată de Getz (2000), privind studierea comportamentului de consum al turiștilor, este esențială pentru elaborarea unor strategii de dezvoltare a turismului viti-vinicol. În acest sens, cercetătorii din domeniu științelor sociale au descoperit în ultimul deceniu, un domeniu de cercetare în turismul viti-vinicol. Cele mai multe studii sociologice sunt axate pe cercetarea consumatorilor de vin, în special a turiștilor care beneficiază de facilitățile de cazare ale fabricilor de vin sau a celor care achiziționează vin în timp ce călătoresc. S-a constatat, că principalul factor de motivație al turiștilor pentru a vizita o anumită destinație turistică viticolă este vinul, asociat cu servicii suplimentare (cazare, masă, activități recreative). Frecvent, vinul este integrat într-o varietate de evenimente (festivaluri, târguri, conferințe etc.) și atracții turistice (castele, beciuri sau pivnițe, muzee ale viei și vinului etc.) sau într-un pachet de servicii turistice al unei destinații viticole (Frochot, 2000; Correia, 2004; Mănilă, 2012; Manea 2013). De asemenea, tot mai mulți turiști sunt interesați de autenticitate, unicitate, contact social, noutate și educație, când aleg să viziteze o destinație turistică viti-vinicolă (Hall, 2000).

Beames (2003) consideră că schimbarea tendințelor și a motivațiilor de a călători au condus la perceperea turismului viti-vinicol ca un stil de viață sau o experiență de dezvoltare personală, decât ca o preocupare primară de agrement. Deși există asemănări în ceea ce priveste motivațiile turiștilor, au fost identificate segmente distincte, din punct de vedere geografic, socio – economic și comportamental (O Neill, 2000; Mitchell, 2001a,b,c). Cercetatorii au solicitat o analiză mai aprofundată a comportamentului de consum, prin investigarea motivațiilor interne ale turiștilor (ex. dorința de a afla mai multe despre vin), pentru a identifica acele segmente de piață unice și utile ale turismului viti-vinicol.

Hall (1996), consideră că pentru a avea o idee clară despre activitatea turismului viti-vinicol, trebuie mai întâi construit un profil al turistului interesat de activitățile specifice acestei forme de turism. Până în prezent, sunt puține studii și informații cu privire la profilul acestui tip de turist. Foarte mulți cercetători, în special din domeniul marketingului turistic, sunt preocupați de această problemă și au dezvoltat unele puncte de vedere generale. Astfel, Dodd și Bigotte (1997), susțin că venitul este principalul factorul care determină consumul de vin și, prin urmare, turistul nu va alege oferte speciale de vin. Aceștea sunt turiștii care au un nivel mai ridicat din punct de vedere financiar și educațional.

Preocupându-se de acest aspect, Hall (2000) consideră că datele demografice reprezintă un instrument simplu de segmentare pentru a realiza profilul turistului, în timp ce datele psihologice, care se referă la valori, stil de viață, atitudini și interese, includ mai multe informații importante pentru cercetatori, vinul având un rol important în stilul de viață al consumatorilor. Nu putem vorbi însă, de o tipologie unanim acceptată a turiștilor interesați de activitățile specifice turismului viti-vinicol. Cu toate acestea, există o segmentare a acestora din punct de vedere al motivației lor. Astfel, Hall (2000) identifică trei segmente de piață, și anume: iubitorii de vin, interesații de vin și turiștii curioși. Aceste segmente sunt caracterizate, astfel:

Iubitorii de vin – sunt extrem de interesați de vin și de procesul de vinificație și, probabil, singurul scop al vizitei lor la o destinație turistică este vinul. De obicei, aceștea sunt angajați în sectorul viti-vinicol și în industria alimentară și sunt persoane cu un nivel ridicat de educație și cu un venit mare. Ei sunt cumparatori constanți de reviste cu tematică oenologică sau gastronomică, iar când vizitează destinații viti-vinicole, achiziționează vin.

Interesații de vin: sunt, bineînțeles, foarte interesați de vin, dar acesta nu este singurul scop al vizitei lor la o destinație viticolă. Au venituri între medii și ridicate și tind să aibă o educație în sectorul terțiar. Este posibil ca ei să fi vizitat și alte destinații turistice viticole și sunt familiarizați cu procesul de producere a vinului. Persoanele interesate de vin sunt cititori ocazionali de reviste oenologice și gastronomice și, de asemenea, este foarte posibil ca ei să cumpere vin în timpul vizitelor la unitățile de producție a vinului.

Turiștii curioși: au un nivel de educație și de venit moderat și afișează un interes scăzut față de vin; nu sunt familiarizați cu procesul de vinificatie, iar scopul vizitei lor într-un areal viticol nu este orientat spre vin, ci spre vizitarea altor destinații turistice vitivinicole. De asemenea, este posibil ca un alt motiv al vizitei lor să rezulte din faptul că excursia în regiunea viticolă a fost parte dintr-o promovare generală a turismului.

Este evident faptul că cele trei segmente diferă în ceea ce privește așteptările și preferințele lor. Cunoașterea acestor diferențe este foarte importantă pentru destinațiile care încearcă să atragă un segment de piața al turiștilor.

Bazându-se pe aceeași metodă, Charters și Ali – Knight (2002) aprofundează cercetarea făcută de Hall (2000) și clasifică turiștii vinului în cinci segmente: „iubitorii de vin”, „cunoscatorii de vin” (un sub – segment al iubitorilor de vin), „interesații de vin”, „neinițiații vinului” și „ neinteresații de vin” (cei care vizitează o fabrică de vin ca parte dintr-un grup care a decis să meargă acolo, neavând nici un interes pentru vin). Fiecare dintre aceste cinci categorii are motive specifice pentru a vizita o unitate de producere a vinului. Spre exemplu, „iubitorii de vin” sunt acei turiști care vizitează o podgorie sau o fabrică de vin, în primul rând, pentru a degusta și a cumpăra vin, dar și pentru a afla mai multe despre acesta (cum se aleg strugurii, cum se produce vinul etc.). Cunoscătorii de vin sunt o subcategorie a iubitorilor de vin, diferențiindu-se de aceștea doar prin cunoștințele avansate despre vin. Interesații de vin au o experiență anterioară în degustări și sunt interesați să cunoască mai multe cu privire la depozitarea și procesul de îmbatranire a vinului; sunt mai putin interesați de legăturile existente între gastronomie și vin. „Neinițiații vinului” este categoria denumită de Hall (1996), „turiștii curioși” și îi include pe cei care ar fi participat la degustari de vinuri înainte să viziteze o fabrică de vin, dar nu au nicio altă educație în acest domeniu. Se consideră că, pentru a vizita o unitate de producere a vinului, aceștea sunt atrași de activitățile secundare oferite de vinificatori, cum ar fi: excursii organizate în vie, servirea mesei la restaurant sau în pivnița cu vinuri. Turiștii din categoria celor neinteresați de vin se consideră că vizitează o fabrică fără a fi interesați de vin, ci ca parte dintr-un grup care a decis să viziteze regiunea viticolă.

Există și alte încercări de clasificare a turiștilor vinului, însă de cele mai multe ori, eșantionul studiat nu este relevant, motiv pentru care nu poate fi luat în calcul. Spre exemplu, Alebaki și Iakovidou (2010) au organizat un sondaj pe un eșantion de 133 de turiști care au vizitat fabrici de vin din nordul Greciei.

Până în prezent, literatura de specialitate din sfera turismului viti-vinicol indică opinii relativ contrare în rândul cercetătorilor, în ceea ce presupune profilul vizitatorilor din regiunile viticole. Această divergență de opinii este atribuită de către Getz și Brown (2006), faptului că produsul turistic viti-vinicol nu poate fi încă evaluat, deoarece, examinarea factorilor care modelează în compun experiența și cererea pentru turismul viti-vinicol, este încă în curs de cercetare. Mai mult decât atât, trebuie ținut cont de faptul că profilul vizitatorilor dintr-o regiune viticolă a unei țări, sau chiar dintr-o țară, nu ar trebui să fie în mod automat considerat a fi identic cu altul, din altă țară sau regiune (Bruwer, 2002). Charter și Ali – Knight (2000) au ajuns la aceeași concluzie, după o analiză comparativă între două regiuni din Australia de Vest.

Făcând o analiză sintetică a studiilor anterioare, Hashimoto și Telfer (2003) consideră că turistul vinului aparține segmentului de vârstă de 30–50 ani, are venituri medii, iar aria de proveniență este cea din imediata apropiere a regiunii viticole. Se pare, că decizia de a vizita o destinație turistică viti-vinicolă este rareori ocazională, ea fiind influențată atât de motivațiile interne, cât și cele externe (Yuan, 2005). La rândul său, Charters (2009, p.131) susține că înțelegerea preferenților și experiențelor turiștilor în sala de degustare este foarte importantă, deoarece permite managerului fabricii de vin să răspundă mai bine așteptărilor acestora.

Indiferent de încadrările tipologice enunțate, putem afirma că orice turist care vizitează unitățile de producere a vinului și / sau participă la alte activități legate de vin în timpul șederii sale într-o regiune viticolă, indiferent de scopul principal al vizitei sale, poate fi considerat un „turist al vinului”.

Având în vedere cele sus-menționate, considerăm că cercetarea pieței turismului viti-vinicol, pentru identificarea segmentelor de piață ale turiștilor vinului, ar trebui să se bazeze pe metode științifice de analiză a pieței mai complexe, precum metoda cartografică pentru a reprezenta distribuția spațială a segmentelor de piață și a analiza comparativ diverse aspecte legate de această problemă (aria de proveniență a fiecărui segment, mijloacele de transport utilizate, cheltuieli cu achiziționarea vinului etc.). În cazul anchetelor, este imperios necesară respectarea criteriilor de stabilire a eșantioanelor, altfel analizele efectuate nu au nicio relevanță.

Este general acceptat faptul că turismul viti-vinicol este important pentru dezvoltarea unor destinații turistice, deși este discutabil care dintre cele două industrii, cea a vinului sau cea a turismului, este beneficiarul principal.  Dodd (1995) și Hall (2000) au identificat unele avantaje și dezavantaje ce rezultă din activitățile turismului viti-vinicol, pentru producătorii de vin. În ceea ce privește avantajele, acestea pot fi:

–  mai mulți clienți potențiali și mai multe oportunități pentru producătorii de vin pentru a-și testa produsele lor;

– un grad mai mare de conștientizare și loialitate a clienților față de produsele lor, prin contactul direct dintre consumator și producător;

– creșterea volumului de vânzări directe la ușa pivniței, deoarece costul intermediarului nu este transferat clientului;

– un punct suplimentar de vânzare sau, pentru micii producători de vin, care nu pot garanta un volum suficient de produse, singurul punct posibil de vânzare.

– obținerea unor informații valoroase despre produsele lor, direct de la consumatori, în ceea ce privește prețul, calitatea produsului etc.

– creșterea consumului de vin în urma vizitelor organizate la fabricile de vin;

Pe de altă parte, turismul viti-vinicol nu aduce doar beneficii fabricilor de vin, producătorii de vin fiind adesea sceptici față de avantajele scontate din colaborarea cu industria turismului. Dod (1995) și Hall (2000) au identificat următoarele dezavantaje pentru producătorii de vin:

– creșterea costurilor și a timpului cu gestionarea turiștilor;

– amenajarea și gestionarea unei săli de degustare este adesea costisitoare și este posibil să nu aducă profit;

– necesitatea unor investiții substanțiale de capital pentru amenajarea unor facilități turistice de cazare, masă, agrement etc.

Waller, Delphine (2006) consideră că producătorii tradiționali de vin (Franța, Spania, Italia) pot utiliza turismului viti-vinicol ca pe un instrument de marketing pentru promovarea vinurilor lor, precum și ca un avantaj competitiv pentru a contracara concurența noilor producători de pe piața mondială a vinului (SUA, Chile, Australia sau Africa de Sud). Studiul său se concentrează pe analiza detaliată a ofertei turistice viti-vinicole din Alsacia și constată că există o lipsă de cooperare și organizare la nivelul instituțiilor implicate în coordonarea activităților turistice.

A două încercare de încadrare a cercetărilor din domeniul turismului viti-vinicol îi aparține lui Charlsen și Dowling (1994). Aceștea propune un cadru macroeconomic, ierarhic, pentru strategiile de cercetare a turismului viti-vinicol la nivel național și regional. Ei identifică următoarele probleme strategice de cercetare:

– cercetarea turismului viti-vinicol la nivel național – marketing și branding, venituri din export, tendințe ale turismului, impozitare și reglementare, finanțare și integrare a industriei, acreditare și premii.

– cercetarea turismului viti-vinicol la nivel regional – identitate regională, imagine și branding, marketing și facilități de audit, infrastructură, cheltuieli turistice și rolul administrației locale.

Această abordare ierarhică a fost utilă în comunicarea problemelor turismului viti-vinicol către guverne și grupuri industriale, dar nu s-a extins și la nivel microeconomic (producătorii de vin și consumatorii).

În abordarea sugerată de Carlsen (2004) se recunoaște faptul că producția de vin și turismul sunt, în esență, la capetele opuse ale spectrului industrial, caracteristicile fiecărei activități fiind diferite în sens microeconomic. Producția de vin este în principal o activitate specifică sectorului primar și parțial celui industrial, caracterizate de minimizarea costurilor, aprovizionare, produse standardizate și omogene etc. La celălalt capăt al spectrului industrial, turismul, ca industrie a serviciilor, este caracterizat de cerere și ofertă, de eterogenitatea produselor, de maximizarea profitului etc. Trebuie înțeles modul în care aceste două industrii converg într-o serie de factori economici, tehnici, culturali, geografici și profesionali. În prezent, cercetătorii pun accent pe identificarea modului în care cele două industrii pot fi complementare.

Dodd și Beverland (2001) propun un model de cercetare la nivel microeconomic, bazat pe ciclul de viață al turismului dezvoltat la unitățile de producție a vinului, pentru a identifica cele mai de succes strategii de dezvoltare a acestuia. În studiile de caz efectuate la trei vinării din Australia, Noua Zeelandă și Texas, ei au identificat cinci etape care definesc ciclul de viață al turismului dezvoltat la unitățile de producție a vinului: înființarea unității; aprecierea/recunoașterea unității; importanța regională; maturitatea; declinul turismului. Factorii analizați pentru caracterizarea fiecărei etape au fost: tipurile de vizitatori, facilitățile oferite, vânzări și prețuri, conștientizarea brandului, dimensiunea și volumul procesului și acoperirea mass-media pe tot lanțul de producție, distribuție și promovare, până la producător. Acest model s-a considerat că nu poate fi generalizat, deoarece unele fabrici de vin ar putea avea căi de dezvoltare unice în funcție de mărimea lor, recomandându-se testarea în continuare a modelului.

Tot din perspectiva marketingului, Kirkman A. (2010), analizează rolul pe care turismul viti-vinicol îl joacă în prezent, în cadrul strategiilor de marketing ale fabricilor de vin înscrise în programul „Drumul Vinului” din regiunea viticolă Stellenbosch, Africa de Sud. Autorul evidențiază faptul că producătorii de vin consideră turismul viti-vinicol o activitate secundară de marketing. În studiul său, Kirkman a utilizat lanțul de valori a lui Porter (1985) pentru a ne demonstra care sunt domeniile în care turismul viti-vinicol poate contribui la creșterea lanțului de valori al unei companii vinicole. Conform acestuia, unele activități, cum ar fi: festivalurile de produse alimentare și de vin, vânzărilele de la ușa pivniței, promovarea unui traseu vinicol, degustarea de vinuri și excursiile educaționale vinicole, sunt toate funcții sau activități caracteristice turismului viti-vinicol. Prin urmare, se poate concluziona că turismul viti-vinicol poate adăuga valoare industriei vinului în ultimele trei verigi ale lanțului valoric, respectiv: logistică, marketing și vânzări și servicii.

În orice caz, literatura de specialitate luată în considerare în acest proiect de cercetare subliniază faptul că difuzia contemporană a turismului și mobilitatea sa în toate aspectele vieții a transformat turismul vinului, sau turismul viti-vinicol, într-un instrument de integrare a politicilor sectoriale, turistice și rurale. Se presupune că turismul viti-vinicol poate fi considerat ca o activitate care implică noi oportunități de dezvoltare și este condus din cadrul sectorului viti-vinicol, în sectorul turistic, în încercarea de a diversifica oferta, guvernul implicându-se în această acțiune prin diferite programe de sprijin.

Diferitele forme și intensități de dezvoltare a turismului viti-vinicol în întreaga lume sunt determinate de factori structurali, respectiv de caracteristicile piaței și ale arealelor producătoare de vin, care, împreună cu condițiile istorice, au generat două modele de valorificare a turismului vitivinicol: modelul anglo-saxon (sau al noilor producători: SUA, Australia, Noua Zeelandă etc.) și modelul european.

Aceste două modele, asociate noilor producători de vin (SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă etc.) și producătorilor tradiționali (Franța, Spania, Italia, Portugalia etc.), prezintă o diviziune simplistă (Elias, 2008), pentru că în contextul actual al globalizării, experiențele de succes sunt imediat copiate și adoptate.

Cu toate acestea unii cercetători încearcă să găsească un răspuns la întrebarea: de ce sunt atât de diferite cele două modele de dezvoltare a turismului viti-vinicol? Cele mai multe cercetări utilizează studii de caz pentru a descrie și a analiza caracteristicile modelelor. Accentul este pus pe efectele generate de companiile vinicole asupra dezvoltării locale, cu privire la contribuția pentru vânzări directe, chiar și pe profitabilitatea pentru turism, precum și cu privire la modul în care se poate dezvolta loialitatea clienților (Hall, 2000, p. 81-101; p. 115-135; Dodd, 2000, p. 136-149; Skinner, 2000, p. 283-296; O'Neill, 2007, p. 161-176; Sparks, 2007, p. 68-74).

Lewi (2003) și Kapferer (2007) consideră că dinamica actuală a turismului viti-vinicol poate fi explicată, în mare parte, de așteptările turiștilor, care doresc să afle mai multe despre vin din plăcerea de a achiziționa produse cu o valoare emoțională puternică, precum și din dorința de a experimenta un anumit stil de viață. În urma cercetărilor efectuate, Pinne (1999), Cambourne (2000), Carmichael (2005) și Pikkermaat (2009), au ajuns la concluzia că „livrarea” unor experiențe unice în legătură cu vinul va fi de o importanță tot mai mare în viitor pentru turiștii vinului. Aceste experiențe, asociate vinului, pot fi generate de: produse alimentare specifice regiunii viticole, arhitectură, mediul înconjurător, personalul angajat la unitatea de producție a vinului sau la cramă, alți vizitatori cu care turistul intră în contact, farmecul regiunii viticole, festivaluri și evenimente legate de vin, caracteristicile patrimoniului cultural etc. (Mitchell, 2004).

Turismul viti-vinicol s-a dezvoltat sub diferite forme în regiunile viticole, de la simple vizite la fabricile de vin, la agroturism, trecând prin rutele de vin sau festivalurile tradiționale (Hall, 2000; Charters, 2009; Lignon-Darmaillac, 2009). Indiferent de forma sa, rolul profesioniștilor din sectotul vitivinicol este esențial (Cambourne, 2000; Alant, 2004), ceea ce ne face să credem că apariția turismului viti-vinicol este în mare parte determinată de strategiile lor.

Dezvoltarea turismului viti-vinicol poate avea un impact considerabil asupra economiei locale, motiv pentru care este important să evidențiem beneficiile pe care acesta le poate aduce economiei regionale (Correia, 2006).

Gatti (2003) consideră că turismul viti-vinicol acționează pozitiv în toată structura socio – economică a mediului rural unde, de obicei, se practică, adăugând un plus de valoare regiunii, generând oportunități de angajare și, prin urmare, o creștere a veniturilor la nivel regional.

În conformitate cu Macionis (1998) și Szivas (1999), beneficiile turismului viti-vinicol sunt următoarele:

– contribuie la dezvoltarea turismului, în general, într-o destinație;

– atrage vizitatorii care sunt interesati de vin și, prin urmare, diversifică oferta turistică a unei țări sau regiuni;

– îmbunătățește imaginea unei destinații turistice în care vinul și gastronomia locală sunt parte a acestei imagini;

– integrează în circulația turistică areale mai puțin dezvoltate economic, în special mediul rural;

– contribuie la creșterea vizibilității și a imaginii vinului dintr-un anumit areal;

-contribuie la creșterea potențialului comercial al fabricilor de vin prin intermediul vânzărilor directe de la ușa pivniței și alte canale de distribuție;

–  pune în valoare peisajele, gastronomia și cultura locală din mediul rural;

– oferă oportunități de dezvoltare în arealele rurale defavorizate, care au nevoie de un stimul economic.

În ciuda faptului că industria vinului și cea a turismului sunt caracterizate de activități economice diametral opuse (Carlsen, 2004), aceste două sectoare economice au reușit să creeze acțiuni sinergice de care beneficiază ambele industrii. Cea mai mare parte a literaturii de specialitate (Hall, 2000; Charters, 2002; Carlsen, 2004) subliniază două mari avantaje ale turismului viti-vinicol: contribuția la dezvoltarea economică a arealelor rurale defavorizate și creșterea veniturilor pentru unitățile de producție a vinului..

Butler (1997) consideră că turism viti-vinicol contribuie la dezvoltarea economică a mediului rural. Datorită lipsei locurilor de muncă, regiunile rurale se confrumtă cu problema migrației forței de muncă spre orașe. În conformitate cu Europäische Weinstrassen (1999), dezvoltarea turismului viti-vinicol este una dintre cele mai bune soluții pentru a inversa această tendință, prin crearea de locuri de muncă în mediul rural, determinând astfel dezvoltarea culturală și economică a acestuia. De asemenea, dezvoltarea turimului viti-vinicol stimulează cooperarea între guverne, întreprinderi private și asociații viti-vinicole, industria turismului și consiliile locale. Cooperarea dintre industria vinului și cea a turismului oferă posibilitatea dezvoltării unor noi regiuni turistice, valorifică peisajul, cultura și gastronomia și promovează mediul rural și tradițiile caracteristice acestuia. Este un mijloc de a învăța, deoarece permite turiștilor să descopere altfel vinul, prin cunoașterea procesului de producție, a caracteristicilor fiecărui soi, a condițiilor de depozitare, a diferențelor dintre vinuri etc. Acest fapt adaugă un plus de valoare la imaginea și reputația vinurilor, precum și la creșterea vânzărilor. De asemenea, contactul dintre producătorii de vin și turiști, permite realizarea unui feedback direct, în ceea ce privește caracteristicile vinurilor, dar și mărirea bazei de date a clienților (Novelli, 2005) .

În România, cercetarea acestui domeniu este încă într-un stadiu incipient, la fel ca și dezvoltarea acestei noi forme de turism. În prezent, există un număr impresionant de articole științifice care abordează diverse aspecte ale acestei activități sub forma sudiilor de caz, majoritatea fiind publicate în limba engleză. Lipsesc însă lucrările academice, care să ne ofere o imagine sintetică, de ansamblu, asupra patrimoniului turistic viti-vinicol la nivel regional și național, analiza cererii și ofertei pentru produsele turistice viti-vinicole, impactul asupra economiei locale, regionale și naționale.

Majoritatea studiilor au un caracter descriptiv (Popescu și colab, 2000), fiind în general axate pe descrirea obiectivelor înscrise pe traseul turistic Drumul Vinului dintr-o regiune viticolă sau dintr-o podgorii. Altele în schimb sunt axate pe analiza potențialului cultural viticol și a turismului viti-vinicol la nivel național. În acest sens, Soare și colab. (2010), identifică câteva probleme cu care se confruntă în prezent dezvoltarea turismului viti-vinicol în România (Soare și colab., 2010), respectiv: lipsa unei promovări susținute la nivel național a unor evenimente sau acțiuni legate de vin, cooperarea între organismele direct implicate în această activitate (companiile viticole, agențiile de turism, consilii locale, agenții de promovare, ministere etc.). De asemenea, autorul vine cu propuneri privind valorificarea potențialului turistic viti-vinicol, respectiv: organizarea unor evenimente (festivaluri, sărbători) bazate pe calendarul recoltei (maturarea strugurilor, culegerea recoltei, producerea mustului etc.) și integrarea tuturor evenimentelor desfășurate în prezent la nivel local, într-un festival unic, național, pentru o promovare mai eficientă; promovarea eco-gastronomiei, prin organizarea unor tabere școlare în cadrul cărora se vor organiza acțivități educaționale privind alimentația sănătoasă.

În concluzie, putem spune că cercetarea turismului viti-vinicol în România, în pofida proliferării interesului față de acest subiect, se află încă într-un stadiu de pionierat.

2.2. Podgoriile din vestul româniei în literatura științifică de specialitate

CAPITOLUL III

OBIECTIVELE ȘI ETAPELE CERCETĂRII

3.1. Obiectivele cercetării și actualitatea temei abordate

Turismul, sub diferitele sale forme, a cunoscut о dezvoltare și o diversificare accentuată în ultimele decenii astfel încât, la începutul secolului al XXI-lea este considerat ca unul dintre cele mai dinamice domenii de activitate ale civilizației actuale. Argumentul principal îl reprezintă permanenta transformare, ca urmare a adaptării fenomenului turistic la cerințele economice mondiale de globalizare și dezvoltare durabilă a sectorului serviciilor.

Importanța economică, socială și politică a turismului, contribuția sa la dezvoltarea economiei naționale, în ansamblu, a determinat efectuarea unui studiu privind posibilitățile de dezvoltare a turismului viti-vinicol în podgoriile din vestul României.

Turismul viti-vinicol reprezintă una dintre formele de turism care s-a integrat și adaptat rapid cerințelor pieței turistice mondiale în actualul context. Necesitatea cunoașterii și analizei turismului viti-vinicol a apărut ca urmare a modificării cererii turistice în favoarea practicării turismului în mijlocul naturii și a dorinței de a descoperiri tradițiile locale alături de degustarea vinurilor și cunoașterea tehnologiilor de preparare a acestora.

În podgoriile din vestul României sunt numeroase resurse turistice viti-vinicole de mare atractivitate: castele, muzee ale viei și vinului, pivnițe și beciuri care poartă pecetea unei istorii îndelungate, peisaje viticole deosebit de pitorești etc. Luând în considerație interesul crescut pentru cercetarea acestei problematici pe plan internațional și lipsa unei lucrări științifice în literature de specialitate turistică din România, cu referire la turismul viti-vinicol, ne-am propus ca obiectiv de cercetare analiza turismului viti-vinicol în podgoriile din vestul României. Abordarea este complexă, deoarece supune analizei diverse aspecte ale viticulturii și vinificației din arealul analizat și a activităților turistice generate de patrimoniul cultural al viei și vinului.

Obiectivul de bază al tezei de doctorat este: identificarea, inventarierea și evaluarea potențialului turistic viti-vinicol din podgoriile situate în vestul României și identificarea unor soluții privind valorificarea durabilă a acestuia, având în vedere practicile de succes la nivel mondial.

De asemenea, pentru a afla mai multe informații relevante cu privire la tema de cercetare am stabilit câteva obiective specifice:

– identificarea și evaluarea potențialului turistic viti-vinicol din arealul supus analizei, în vederea evidențierii principalelor caracteristici ce ar putea conduce la dezvoltarea turismului viti-vinicol;

– identificarea gradului actual de valorificare a patrimoniului viti-vinicol din punct de vedere turistic;

– studierea comportamentului de consum al turiștilor (motivația turiștilor pentru a vizita o anumită destinație turistică viticolă);

– identificarea și propunerea unor soluții pentru o valorificare eficientă a patrimoniului turistic viti-vinicol.

Pentru realizarea acestor obiective se va pleca de la următoarele ipoteze:

– arealul analizat dispune de un bogat patrimoniu viticol care, prin amenajări și dotări specifice, ar putea fi valorificat turistic;

– activitățile legate de turismul viti-vinicol stimulează dezvoltarea unor areale rurale;

– promovează conservarea patrimoniului cultural prin dezvoltarea unor destinații turistice în regiunile viti-vinicole;

– are un efect multiplicator prin apariția cererii pentru facilități de cazare, masă, agrement;

– promovează tradiții și meșteșuguri legate de cultura viei și de producerea vinului, de care poate beneficia comunitatea locală;

– valorifică o gamă diversă de obiective turistice: muzee și colecții publice cu tematică viticolă și vinicolă, peisaje viticole, castele, crame, arhitectura rurală tradițională, manifestări etno-culturale etc.

– valorifică bucătăria locală tradițională,

– promovează valorile economice, sociale și culturale ale unei regiuni.

Îndeplinirea obiectivelor specifice va viza activități concrete care vor fi întreprinse în vederea realizării scopului final al lucrării: identificarea, inventarierea, evaluarea, evidențierea, cuantificarea patrimoniului viti-vinicol și valorificarea sa sub aspect turistic.

Studiul va fi unul comparativ, între podgoriile din vestul României, respectiv podgoriile din județele Timiș și Arad, pentru a scoate în evidență elementele de distinctivitate și rolul lor în crearea unor produse turistice unice sau complementare, după caz.

3.2. Etapele cercetării în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea lucrării ”Turism viti-vinicol în podgoriile din vestul României” mi-am propus parcurgerea a trei etape de cercetare cu specific geografic și aplicate în Geografia turismului: o etapă pregătătitoare, o etapă analitică si de prelucrare a datelor și o etapă deliberativă, de finalizare a cercetării.

3.2.1. Etapa pregătitoare

Această etapă se bazează pe acumularea informațiilor necesare elaborării demersului științific și presupune o documentare bibliografică riguroasă. Acumularea informației prin documentare bibliografică vizează abordarea lucrărilor din literatura de specialitate străină și autohtonă, într-o manieră critică și analitică, dar și colectarea informațiilor și din alte surse decât cele bibliografice.

Consultarea bibliografică a inclus diferite tipuri de lucrări, atât cu caracter geografic, cât și din alte domenii sau discipline: viticultură, ampelografie, oenologie, sociologie, economie, istorie etc., cu scopul de a avea o înțelegere cât mai bună asupra patrimoniului viti-vinicol din arealul supus analizei, precum și a fenomenului turistic în ansamblul său.

Documentarea bibliografică a avut ca prim scop fixarea unor termeni și terminologii, atât din geografie, cât și din alte domenii, precum: economie, marketing, sociologie, oenologie, viticultură. Delimitarea conceptuală s-a făcut pornind de la definițiile regăsite în lucrările de specialitate ale diverșilor autori din domeniile menționate, urmărindu-se firul cronologic al evoluției acestora în pas cu evoluția cercetărilor pe această temă. În primul rând am consultat lucrări de specialitate ce caută să edifice terminologia de specialitate cu aplicabilitate în realizarea demersului științific.

Raportat la problematica turismului viti-vinicol, am analizat peste 150 de referințe bibliografice din literatura științifică internațională, cu referire la turismul viti-vinicol și doar 10 din cea autohtonă, datorită stadiului incipient în care se află cercetarea acestui fenomen în România. Lucrările analizate reflectă gradul mare de interdisciplinarite a temei aflate în studiu, respectiv turismul viti-vinicol, motiv pentru care le-am grupat în patru mari categorii: prima cuprinde teme din domeniul geografiei, cu predilecție axate pe cercetarea patrimoniului cultural viti-vinicol (conservare, cultură și autenticitate); a doua, include teme din domeniul economiei, cum ar fi: comercializarea, dezvoltarea, managementul, impactul economic, turismul internațional, prognoze și analize cost-beneficiu; a treia, cuprinde teme din domeniul marketingului turistic (destinațiile turistice viti-vinicole, studii de piață, promovare, imagine, brand, atractivitate, identitate, percepție, distribuție etc.), iar a patra cuprinde teme din domeniul sociologiei, care au ca obiectiv studierea comportamentului turiștilor vinului (consumul de vin, frecvența vizitelor, factorii care determină luarea deciziei, motivațiile, cheltuielile, experiențe, preferințe etc.). Aceste teme generale și integrative sunt importante pentru înțelegerea problemelor teoretice și practice, asociate turismul viti-vinicol, iar literatura de specialitate din acest domeniu este din ce în ce mai numeroasă.

Dintre lucrările științifice analizate, patru dintre ele au stat la baza realizării acestui demers științific, ca referințe de bază pentru studierea tendințelor actuale în turismul viti-vinicol: Wine Tourism Around the World: development, management and markets (Michael Hall și colab., 2000); Explore Wine Tourism: Management, Development and Destination (Donald Getz, 2000); Global Wine Tourism. Research, Management and Marketing (Jack Carlsen și Stephen Charter, 2006) și L’oenotourisme en France. Nouvelle valorization des vignobles. Analise et bilan (Sophi Lignon-Darmaillac, 2009).

După această primă etapă de consultare a bibliografiei de specialitate pentru clarificarea noțiunilor și a conceptelor cu care se operează în domeniul turismului, în general, și a turismului viti-vinicol, in special, s-a trecut la documentarea bibliografică privind patrimoniul viticol național (regiuni viticole, podgorii, centre viticole, plaiuri viticole, fabrici de vin, crame, soiuri de vie, sortimente de vinuri). In acest sens au fost analizate lucrări de referință din domeniul viticulturii, ampelografiei și a oenologiei, cu caracter teoretic și aplicativ, dintre care enumerăm: Athanasie Bulencea – "Viticultura" (1955), "Viile și vinurile Transilvaniei" (1975), Gherasim Constantinescu (1958) – "Ampelografia", Teodor Martin (1972) – "Viticultură generală", Atanasiu și colab. (1977) – "Viticultura și vinificația", Oșlobeanu și colab. (1991) – "Zonarea soiurilor de viță-de-vie în Romănia", Liviu Coriolan Dejeu (2010) – "Viticultură", Petre Baniță (1983) – "Viticultura pe nisipuri", Valeriu Cotea – "Viticultură, ampelografie și oenologie" (1996), "Podgoriile și vinurile României" (2003), "Tehnologii de producere a vinurilor" (2006), Olteanu și colab. (2002), "Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice", Ion Pușcă (2006) – "Vechi soiuri românești de viță de vie" etc.

Cunoașterea condițiilor eco-geografice în relația cu vița de vie a presupus studierea bibliografiei din domeniul geografiei și a unor științe înrudite cu aceasta (pedologia, meteorologia agricolă, morfologia, ecologia). În acest sens, enumerăm câteva din lucrările studiate: Gheorghe Calistru și Elena Socor (1980) – "Cartarea microclimatică a centrului viticol Miniș, în relație cu cerințele viței de vie", Teodorescu și colab. (1987), "Oenoclimatul României", Savu Georgeta (2006) – "Evaluarea multicriterială a ecoclimatului din regiunea viticolă a Dealurilor Crișanei și Maramureșului", Contoman, Maria (2007) – "Ecopedologie", Liviu Irimia (2012) – "Biologia, ecologia și fiziologia viței de vie" etc.

Bibliografia consultată vizează în mod direct sau indirect problemele abordate în lucrare, fiind consultate atât lucrări din literatura română, cât și din cea străină. Abordarea acestora s-a făcut într-o manieră critică, analitică și cu profunzime științifică.

Tot în această etapă a fost delimitat arealul de studiu, s-au stabilit traseele, punctele de observație și etapele de documentare în teren. Au fost realizate modele de chestionare, fișe de anchetă și interviu, pentru preluarea datelor privind anumite elemente sau aspecte ale turismului din arealul în studiu.

Pregătirea pentru etapa de teren a presupus, în prealabil, realizarea unei observări indirecte, bazată pe deducția logică, prin întocmirea unor schițe de hărți a traseelor ce urmau a fi efectuate. Observația în teren s-a efectuat în diverse momente ale anului, pentru a surprinde o serie de aspecte privind circulația turistică, tipologia turiștilor, gradul și modul de valorificare turistică a unor etape agrotehnice ce privesc culesul strugurilor, obținerea mustului, depozitarea vinului etc.

Tot în etapa de teren au fost utilizate hărți topografice, ortofotoplanuri, hărți turistice, care au servit la identificarea și localizarea obiectivelor de interes turistic, a arealelor viticole, a cramelor sau a centrelor de vinificație, a traseelor turistice denumite Drumul vinului etc. Pentru inventarierea corectă a obiectivelor de interes turistic s-a efectuat cartarea pe teren, aspectele identificate fiind cuprinse în cartograme pentru a ilustra în mod eficient realitatea din teren

Dintre metodele utilizate în documentarea de teren, amintim: observația și ancheta. Pentru efectuarea anchetei, un punct esențial l-a reprezentat stabilirea eșantionului care urma a fi supus investigației. În acest sens au fost consultate o serie de lucrări științifice din domeniul științelor socio-umane, în special studii de sociologie, dintre care enumerăm: Statistica aplicată în științele socio-umane (Opariuc, 2009), Metode statistice aplicate în științele sociale (Rotariu și colab. 2006). Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică (Rotariu și Iluț, 2006) și Practica cercetării sociale (Babbie, 2010). Instrumentul de lucru utilizat în cadrul anchetei a fost chestionarul. Utilizarea chestionarului a permis intervievarea subiecților care definesc eșantionul. Chestionarul a fost astfel conceput încât să conțină întrebări clar formulate, care să permită identificarea subiectului intervievat. Aplicarea chestionarului și interviurile directe realizate cu diverși actori (manageri de companii viticole, agenți de turism, manageri ai unităților turistice cu funcție de cazare și alimentație etc.), din arealul de studiu, au condus la obținerea unor informații privind acțiunile întreprinse pentru fidelizarea turiștilor, proiectele aflate în derulare cu privire la amenajările pentru primirea turiștilor (cazare,alimentație, agrement), motivația actului turistic, destinațiile viticole care atrag cel mai mare număr de turiști etc.

Descinderile în teren au permis obținerea de la diverse instituții sau organizații locale (primării, consilii județene, direcții județene de statistică, asociații județene ale producătorilor de vin, direcții județene de agricultură etc.) a unor informații de ultimă oră despre proiectele derulate de autorități cu privire la dezvoltarea turismului viti-vinicol, obstacolele din calea dezvoltării acestuia, suprafața viticolă, tipuri de proprietate, promovarea produselor turistice viticole, circulația turistică.

Metodele de cercetare utilizate în această primă etapă sunt: observația și ancheta, iar ca instrumente/mijlace de cercetare s-a utilizat chestionarul, fișa de observație și harta.

Informațiile și datele obținute prin documentarea bibliografică și de teren au permis construirea unei baze de date care, apoi, a fost supusă analizei, sintezei și interpretării, prin utilizarea unor tehnici sau procedee alese în vederea realizării temei de cercetare.

3.2.2. Etapa analitică și de prelucrare a datelor

Această etapă vizează sistematizarea datelor obținute prin consultarea resurselor bibliografice, completarea bazei de date cu informații noi și de natură statistică tocmai pentru a scoate în evidență importanța fenomenului turistic în arealul care face obiectul de studiu al tezei de doctorat, dar și analiza și interpretarea acestora.

Etapa de analiză și prelucrare a datelor a urmat etapei pregătitoare, de acumulare a informațiilor. Astfel, volumul de date obținut a fost supus procesării. Pentru cuantificarea lor au fost utilizați diverși indicatori, respectiv:

– indicatori de evaluare a potențialului turistic;

– indicatori de evaluare a stadiului actual de dezvoltare turistică;

– indicatori de evaluare a rentabilității economice a activității turistice etc.

3.2.3. Etapa deliberativă

Este specifică oricărui demers geografic și se va cristaliza prin realizarea în sine a lucrării de doctorat. Aceata presupune următoarele acțiuni: elaborarea textului, realizarea hărților, formularea concluziilor și a soluțiilor de intervenție acolo unde este necesar.

Redactarea lucrării trebuie realizată într-o formă concisă și clară, iar textul se ilustrează cu material cartografic și imagini fotografice caracteristice. În încheierea lucrării vor fi formulate concluziile de ordin științific sau practic și vor fi trasate direcțiile de cercetare viitoare.

CAPITOLUL IV

CADRUL METODOLOGIC

În elaborarea studiului Turism viti-vinicol în podgoriile din vestul României s-a utilizat o gamă largă de metode, procedee/tehnici și mijloace de cercetare specifice Geografiei, în general și Geografiei Turismului, în special (fig. 1). Etapele cercetării au fost raportate și orientate după principiile de bază care jalonează studiul geografiei: principiul repartiției spațale, principiul cauzalității, principiul integrării geografice, principiul istoricismului, principiul regionalismului, principiul sociologic.

Fig. 1. Principii, metode și mijloace de cercetare în Geografia Regională

(sursa: Cocean, 2002).

Având în vedere că în activitatea științifică se folosesc metode de cercetare comune, geografia dispune de o parte din acestea, dar pentru anumite ramuri, ea are la bază metode specifice. Astfel, Glăvan (2005) consideră că geografia turismului, ca ramură a geografiei, utlizează metodologia de cercetare specifică acesteia, dar și unele metode, tehnici/procedee și mijloace folosite în alte științe care studiază fenomenul turistic.

4.1. Principii metodologice aplicate studiului

Principiul metodologic reunește normele sau regulile care se impun a fi respectate pe parcursul cercetării. El mai poate reda și o lege cu caracter foarte general, greu de demonstrat, dar verificabilă în fapt prin consecințele pe care le impune (de exemplu, principiul cauzalității) (Armaș, 2006).

Folosirea principiilor facilitează dezvoltarea metodelor științifice. Fiecare știință sau disciplină, fiecare cercetător conturează propriile principii de urmat în activitatea de cercetare științifică, principii care se alătură celor generale, unanim valabile.

Principiile care stau la baza acestui demers științific sunt:

Principiul repartiției geografice, numit și "principiul extensiunii", al ”spațialității”, al "arealului" sau al "suprafeței", a fost fundamentat de Karl Ritter, plecând de la adevărul că orice fenomen are o anumită poziție și repartiție spațială, determinând legături cauzale cu fenomene învecinate, cât și influențe la nivel global. Marele geograf Vintilă Mihăilescu susținea în anul 1968, în lucrarea intitulată Geografie teoretică, faptul că acesta "este cel mai vechi și cel mai necontestat principiu metodologic propriu geografiei (p. 142). Esența acestui principiu constă în reprezentarea pe hartă și în descrierea geografică a extensiunii spațiale a diferitelor fenomene, precizându-le poziția geografică, localizarea geografică, repartiția geografică și suprafața pe care se întâlnesc (Popovici, 1973). Așadar, forma care concretizează principiul repartiției spațiale este harta, iar în ultimul timp unele modele matematice.

Geografia turismului nu poate fi concepută în afara repartiției teritoriale a activității turistice. În elaborarea demersului științific, utilizarea acestui principiu oferă posibilitatea studierii repartiției geografice a resurselor turistice, a formelor de turism cu activitățile specifice, a fluxurilor turistice etc. Constă în reprezentarea pe hartă și în descrierea geografică a repartiției spațiale a turismului, precizându-se poziția și extinderea fiecărei componente a acestuia. Practic, în baza acestui principiu, obiectivele turistice, infrastructura turistică, fluxurile turistice, unitățile teritoriale turistice, activitațile turistice etc., au o localizare și o anumită extindere spațială. În acest sens vor fi precizate: așezarea geografică în teritoriu prin anumite coordonate geografice; poziția în raport cu regiunile/arealele din jur; căile de comunicație; arealele emitente de turiști; puncte de frontieră; centre administrative etc. Scopul final este acela de a evidenția relațiile care stau la originea și caracteristicile fenomenului turistic din arealul în studiu în raport cu situația din alte areale turistice cu potențial viticol.

Conform principiului repartiției geografice, cercetarea fenomenului turistic utilizează ca metodă de bază observația, iar ca mijloc de redare, descrierea geografică. Finalitatea acestui demers se concretizează în elaborarea modelului descriptiv, utilizat la scară largă în practica turistică de infomare și popularizare a vizitatorilor (Cocean, 1993). Ancheta este o metodă de investigație care uzitează și ea de acest model în reliefarea unor elemente calitative ale fenomenului turstic, dificil de estimat cantitativ si de integrat în formule statistico-matematice.

Principiul integrării geografice a fost introdus de Karl Ritter, arătând că fiecare obiect, proces, fenomen, fapt geografic trebuie raportat la întregul teritorial, la sistemul din care face parte, evidențiindu-se rolul său în sistem și interacțiunile ce se stabilesc între acesta și celelalte componente ale sistemului (Armaș, 2006). Faptele particulare trebuie continuu raportate la întreg, atât sub aspect funcțional, cât și teritorial. Vintilă Mihăilescu (1968) afirma că "este cel mai specific principiu al geografiei, pentru că arată calea care duce la atingerea scopului geografiei: descrierea și explicarea întregului teritorial" (p. 143).

Geografia turimului apelează frecvent la acest principiu pentru integrarea fenomenelor proprii în structuri logice menite a surprinde aspecte obiective, legice. În teza de doctorat, integrarea funcțională a vizat stabilirea locului și a rolului pe care îl au obiectivele turistice, activitățile turistice sau alte subsisteme turistice (căi de comunicație, rețele turistice de cazare, agrement etc.) în sistemul funcțional din care fac parte, iar integrarea spațială, în sistemul teritorial și regional, alături de alte subsisteme turistice și factori de mediu cu care se influențează reciproc. Fără această integrare, funcțională și spațială, obiectivele turistice și subsistemele activității turistice, luate izolat, nu pot fi explicate, monitorizate și exploatate durabil din punct de vedere turistic.

Metoda de cercetare utilizată este cea a sintezei, iar prin reprezentări grafice se ajunge la elaborarea modelului cartografic, ca etapă finală a oricărui demers științific.

Principiul cauzalității a fost fundamentat de Alexander von Humboldt (1769-1859) și pune accent pe explicarea cauzală și pe legăturile cauzale ale obiectului cercetat cu alte obiecte/procese/fenomene în anumite condiții de loc și timp (Neacșu și colab., 2011). Altfel spus, orice fenomen sau proces are la bază o cauză generatoare, putând fi, la rândul sau, factor generic pentru altele.

În cercetarea geografică, acest principiu permite înțelegerea mai profundă a interacțiunii faptelor geografice, dintre care unele au rol de cauză și altele de efect; ceea ce apare ca efectul unei cauze poate acționa drept cauză a unui alt efect. Astfel se realizează legături strânse între diverse fapte, manifestându-se interdependența sau legătura universală care exprimă raporturile variate ce există între toate obiectele, procesele și fenomenele (Donisă, 1977).

În geografia turismului, acest principiu are o mare aplicativitate; are menirea de a elucida condițiile genezei, afirmării și evoluției fenomenelor turistice. În teza de doctorat, principiul cauzalității este utilizat pentru explicarea raportului de cauzalitate dintre motivațiile turistice și factorii de declanșare a fenomenului turistic și necesitatea satisfacerii acestora.

Pentru descoperirea legăturilor cauzale, metoda de cercetare utilizată cel mai adesea este analiza detaliată a fenomenelor turistice, realizată (ca mijloc) prin explicație ce poate îmbrăca forma unui model matematic în argumentarea demersului științific (formulă, ecuație etc) (Cocean, 1993).

Principiul regionalismului decurge din realitatea că obiectul cercetării geografice este un teritoriu concret, care rezultă din interacțiunea specifică a elementelor naturale, sociale, economice și culturale, conturându-se sisteme teritoriale unice (Donisă, 1977). De aici se desprinde necesitatea delimitării și a ierarhizării acestor unități teritoriale, ca întreguri regionale, pentru ca ele să poată fi analizate complex și interdependent, în vederea susținerii dezvoltării lor durabile. Un rol important în constituirea acestui principiu l-a avut cartografia, care s-a preocupat întotdeauna de reprezentarea combinațiilor complexe a faptelor de pe teritoriul reprezentat pe hartă.

Principiul regionalismului se impune în cercetarea geografică de profil prin identificarea, delimitarea și caracterizarea unor unități turistice teritoriale (regiuni, areale, centre, localități, stațiuni turistice etc.), în scopul valorificării și integrării lor în sistemul turistic spațial și funcțional al teritoriului (Neacșu, 2011). Cu alte cuvinte, acest principiu vizează delimitarea unor entități teritoriale geografico-turistice care se intercondiționează și se raportează la întregul teritorial (național, regional, local).

Principiul istoricismului se impune în cercetarea geografico-turistică prin identificarea originii și evoluției în timp a fenomenului turistic. Prin modul de abordare a fenomenului turistic, acest principiu se leagă cu principiul integrării, deoarece vizează integrarea temporală pe scară evolutivă a dezvoltării turismului într-un anumit teritoriu, dar și cu principiul cauzalității, prin cercetarea cauzelor care stau la baza originii și schimbării în timp a fenomenului turistic. La baza acestui principiu se află metoda istorică. Aceasta va fi utilizată în teza de doctorat pentru a evidenția originea și evoluția în timp a unor aspecte ce caracterizează fenomenului turistic.

Principiul sociologic constă în examinarea rolului pe care îl joacă factorii sociali în influențarea faptelor geografice. Acest principiu se impune în turism prin: cercetările motivaționale pentru călătoria turistică; rolul turismului în dezvoltarea socio-economică a unui areal; contribuția socială a turismului la satisfacerea unor nevoi materiale, spirituale, educaționale etc.

4.2. . metode de cercetare

Principalele metode de cercetare utilizate în elaborarea acestui demers științific sunt: metoda observației, metoda inductivă, metoda deductivă, metoda analizei, metoda, sintezei, metoda cartografică, metoda cantitativă (statistico- matematice), metoda comparativă, metoda geografică și metoda modelizării.

Metoda observației a fost utilizată pentru a surprinde diferite aspecte ale fenomenului turistic din arealul analizat, precum: atitudinea sau receptivitatea managerilor de companii viticole față de turiștii care doreau să viziteze crama, fără o programare prealabilă, disponibilitatea și capacitatea acestora de a răspunde cerințelor turiștilor în ceea ce privește degustarea de vinuri, organizarea unor tururi pentru vizitarea podgoriei/plaiului viticol, cramei, unității de vinificație etc.

Metoda inductivă reprezintă drumul de la particular la general. Este metoda de început în oricare domeniu științific, când este necesară acumularea materialului faptic, pe baza observației și a tatonării empirice. Ea connstă în "abordarea realității prin studiul singularului, particularului și găsirea acelor trăsături comune care exprimă generalul" (Donisă, 1977, p. 110). În lucrarea de față aceasta metodă ajută la clasificarea, ordonarea și abstractizarea materialul faptic. Materialul faptic reprezintă totalitatea cunoștințelor despre o anumită fațetă a realității, pe care le deține o anumită perioadă istorică.

Metoda deductivă a permis ca imensul material faptic, "condensat" în noțiuni și legi, să devină operativ.

Analiza este o metodă obligatorie și o etapă importantă în demersul cercetării, fiind cea care duce spre evidențierea relațiilor cauză-efect. Prin această metodă s-au prelucrat datele primare, brute, obținute atât din cercetarea de teren, cât și din studiul documentelor și al bibliografiei, transformând datele brute în ipoteze de lucru și direcții de cercetare. Analiza a urmat permanent toate etapele cercetării, de la colectarea datelor și până la redactarea finală a lucrării, fiind una dintre cele mai importante metode de cercetare științifică.

Ca metode analitice specifice în cercetarea geografică, amintim analiza hărților generale și a celor tematice.

În elaborarea tezei de doctorat, metoda analizei a constituit punctul de plecare, deoarece informațiile culese prin consultarea materialelor bibliografice, ori ca urmare a ,,descinderii în teren”, au fost supuse unei analize riguroase, interpretate și sintetizate într-o reprezentare unitară ce a avut ca scop evidențierea complexității fenomenului turistic din arealul de studiu. Spre exemplu, analiza structurilor de primire cu funcție de cazare și alimentație din arealul cercetat s-a făcut pe baza datelor statistice înregistrate de Direcțiile Județene de Statistică și a informațiilor existente pe site-ul Agenției Naționale pentru Turism (ANT), ultima actualizare fiind efectuată în luna februarie, anul 2012. Cercetările efectuate în teren au relevat mari diferențe intre statistica oficială și realitatea din teren.

Analiza activității de turism în toată complexitatea sa trebuie să fie mentală și materială, pentru a putea cunoaște esența întregului fenomen turistic, a relațiilor dintre părțile componente ale turismului și înțelegerea dezvoltării acestuia. În acest sens, analiza geografică trebuie să fie inductivă, deductivă, statistică, ecologică, funcțională (de la general la particular, de la sistem la subsistem) și cartografică.

Sinteza este etapa următoare obsevației și analizei. Și anume, după ce s-au strâns datele, s-au detectat cauze și efecte, trebuie să li se dea un contur, o esență, aici intervenind sinteza, cu ajutorul careia se evită frazele goale, lipsite de sens sau de valoare științifică. Astfel, după o analiză detaliată a componentelor activității de turism (resurse turistice, servicii turistice, tipuri și forme de turism etc.) la nivel regional sau local, se impune adunarea informațiilor într-o integrare unitară, pentru a evidenția complexitatea fenomenului turistic analizat. Pentru a evidenția acest aspect se pornește de la ideea conform căreia activitatea de turism este un sistem unitar complex, teritorial și funcțional. Bineînțeles că, sinteza datelor nu a fost posibilă fără o reprezentare grafică a fenomenului turistic redat prin hărți, diagrame, grafice etc.

Metoda comparativă a fost utilizată pentru a evidenția diverse aspecte ale fenomenului turistic și a componentelor sale (resurse turistice, echipamente, fluxuri turistice etc.) din mai multe teritorii, relativ comparabile, cu scopul de a stabili, prin asemănările și deosebirile ce se evidențiază, măsurile ce trebuie luate pentru dezvoltarea turismului viti-vinicol.

Metoda cantitativă (statistico-matematică) a fost folosită la culegerea informațiilor statistice pentru a fi mai departe folosite în metodele comparativă, a analizei și a sintezei dar și în cea a modelizării și cartografică.

Datele prezentate sintetic, sub raport matematic pot să scoată în evidență aspecte care nu le poți sesiza pe teren, fiind complementare și foarte importante pentru a putea emite o diagnoză exactă a unui fenomen. Datele de natura statistică, privind potențialul turistic, bazele de cazare, fluxurile turistice etc., au fost prelucrate și reprezentate grafic spre a se emite concluzii în ceea ce privește activitatea turistică, aspect ce presupune apelelarea la metodele matematice. Trăsăturile esențiale ale fenomenului turistic din spațiile turistice delimitate vor fi prezentate sub forma unor modele simplificate (bilanț ori grafuri, spre exemplu).

Metoda modelării a fost folosită la redarea mai sugestivă a unor aspecte și particularități ale activității de turism din arealul analizat, prin modele grafice sau cartografice, inclusiv prin folosirea tehnicilor de prelucrare în G.I.S.

Această metodă este foarte importantă deoarece redă sintetic și sugestiv o cantitate foarte mare de date, un model poate să valoreze cât o mie de cuvinte, mai ales unul cartografic, nu degeaba se spune că harta este a doua limbă a geografiei. Modelul reprezintă cea mai bună expresie vizuală a sintezei.

Metoda geografică s-a impus ca o metodă specifică geografiei prin faptul că cercetarea urmărește aspectele spațiale legate de poziția geografică, suprafața, forma arealului și raporturile spațiale cu alte unități geografice. Un alt specific al acestei metode este dat de plasarea în centrul atenției a relațiilor dintre societatea umană și natură.

Astfel, folosind această metodă holistică s-a putut face o abordare complexă, sintetică, a fenomenului turistic în teritoriul analizat, pornind de la existența obiectivelor turistice și a activității de turism în complexitatea sa, precum și de la faptul că turismul se desfășoară în mediul înconjurător, mai mult sau mai puțin umanizat și care reprezintă suportul și "materia primă" pentru acesta și cu care este în strânsă intercondiționare (Neacșu, 2011).

Metoda geografică se bazează pe principiul repartiției spațiale și pe cel al integrării geografice, proprii geografiei ca știință. În acord cu această metodă, toate informațiile oferite de specialiștii în domeniul turismului sunt dispersate, dar vederea de ansamblu a fenomenului turistic rezultă numai din sistematizarea cunoștințelor și integarea lor geografică și economică într-un sistem teritorial și funcțional turistic (Glăvan, 2005).

Metoda istorică a fost utilizată pentru a evidenția originea și evoluția în timp a unor aspecte ce caracterizează fenomenul turistic în arealul supus analizei, la evoluția în timp a unor concepte cu care am operat pe parcursul cercetării etc. Redarea spațială și temporală a fenomenului turistic (hărți, diagrame, grafice, cartograme) va fi o urmare a inventarierii tuturor componentelor turistice (resurse turistice, infrastructură generală și specifică, circulația turistică etc.), compararea informațiilor rezultate în urma inventarierii, generalizarea și delimitatea arealelor și va culmina cu transpunerea cartogafică. Diagramele, graficele, cartogramele etc. au un caracter analitic și redau evoluția și structura fenomenului turistic, în timp ce harta reprezintă o sinteză spațială și temporală a acestuia.

Având în vedere faptul că teza de doctorat va surprinde analiza fenomenului turistic în posgoriile din vestul României, se va impune și analiză comparativă între arealele turistice delimitate. În acest sens vor fi elaborate hărți ale potențialului turistic viti-vinicol, ale fluxurilor turistice, ale potențialului turistic natural și antropic, bazei tehnico-materiale etc. Toate aceste aspecte ale fenomenului turistic vor fi combinate și reprezentate pe hărți turistice pentru a evidenția arealele de maximă concentare a resurselor turistice viti-vinicole în vederea implementării unor strategii de valorificare integrată a acestora.

O altă metodă utilizată în prezentul demers științific este ancheta sociologică, o metodă de cercetare proprie științelor socio-umane. Aceasta presupune culegerea de informații prin tehnici (chestionar, interviu), procedee (chestionarul autoadministrat, chestionarul/interviul administrat prin operator) și mijloace specifice (chestionar), de la persoanele la care se raportează obiectivele cercetării (Rotariu, 2006).

Ancheta sociologică este poate una dintre metodele cantitative cel mai des utilizate în cercetarea de teren, fiind puternic orientată spre empiric, spre eficiența practică directă, în care obiectivele teoretice și metodologice trec pe plan secundar. Pentru a se asigura o reprezentativitate satisfăcătoare, ancheta se realizează, de regulă, pe eșantioane mari, iar concluziile unei anchete se întemeiază pe legile statisticii matematice și ale teoriei probabilităților (chiar si atunci când eșantionul nu respectă întocmai cerințele probabilistice) (Opariuc, 2009).

În lucrarea de doctorat, ancheta sociologică a fost realizată pe mai multe tematici: calitatea serviciilor turistice și diversificarea lor, tipologia turiștilor interesați de activitățile specifice turismului viti-vinicol, comportamentul de consum al turiștilor interesați de vin, motivațiile turiștilor în alegerea unei destinații viticole etc. Informațiile obținute prin utilizarea acestei metode vor fi analizate critic și apreciate comparativ.

4.2.1. Metodologia privind evaluarea potențialului turistic

Stabilirea importanței turistice pentru o localite, o regiune turistică, o axă turistică etc., este o necesitate în contextul stabilirii unei ierarhii valorice și economice a acestora.

Metodele de estimare cantitativă a potențialului turistic al unui areal sunt numeroase, dar rezultatele obținute au grad pronunțat de relativitate deoarece, după cum preciza Pompei Cocean (2001), "este extrem de dificil de a găsi expresia cantitativă a unor calități (frumusețea peisajului, gradul de inedit al unor obiective, incitația exercitată de un anumit tip de atracții asupra vizitatorilor, atât de diferiți ca mentalitate, grad de cultură, comportament, vârstă), subiectivismul percepției atingând amplitudini notabile de la un individ la altul" (p. 41-42).

Analiza structurii potențialului turistic al unui teritoriu este abordată, în general, doar din perspectiva criteriului genetic. Modelul de cercetare propus de M. Grigore (1974 – citat de Melinda Cândea, 2006) pentru potențialul turistic natural vizează o arie mai extinsă a modului cum sunt structurate elementele care definesc un anumit teritoriu.

Formula propusă de autorii M. Ielenicz și Laura Comănescu (2009, p. 415) pentru evaluarea potențialului turistic al unei anumite destinații, urbane sau rurale, este următoarea:

P = dt + n + m + d + s , unde:

P – potențial turistic; dt – suma valorilor obiectivelor turistice; n – indicele numărului de obiective de interes internațional și național; m – indicele gradului de modernizare al rețelei de comunicație; d – indicele distanței față de ariile de concentrare mare a populației (peste 100 000 locuitori); s – indice al calității serviciilor ce pot fi asigurate.

Una dintre metodele cele mai complexe de estimare valorică a potențialului atractiv este cea propusă de Ciangă Nicolae (1997). Autorul ia în calcul întregul ansamblu de condiționări turistice, calculându-le prin formula:

Vt = ∑ 1 + ∑ 2 + ∑ 3 + ∑ 4 + ∑ 5 + ∑ 6 + ∑ 7 + ∑ 8 = 100

ˉˉˉˉ ˉˉˉˉ ˉˉˉˉ ˉˉˉˉ ˉˉˉˉ ˉˉˉˉ ˉˉˉˉ ˉˉˉˉ

0 – 16 0 – 5 0 – 18 0 – 8 0 – 10 0 – 8 0 -24 0 – 11

în care:

Vt = valoarea turistică;

∑ 1 = fondul morfoturistic;

∑ 2 = fondul climatoturistic;

∑ 3 = fondul turistic hidrogeografic;

∑ 4 = fondul turistic biogeografic;

∑ 5 = fondul turistic cultural – istoric;

∑ 6 = fondul turistic etnografic și folcloric;

∑ 7 = baza materială;

∑ 8 = potențialul de comunicație.

Prin cumularea valorilor atribuite fiecărei grupe de elemente se stabilesc rangurile de mărime a potențialului. După calcularea expresiilor valorice ale tuturor obiectivelor din arealul analizat se obține o ierarhie la nivelul fiecărui tip de resurse (castele, cetăți, crame, chei, peșteri), iar prin însumare se obține potențialul de atractivitate global.

Dintre numeroasele metode propuse de diverși specialiști și cercetători din domeniul Geografiei turismului, considerăm că maniera de studiu abordată de Ielenicz și Laura Comănescu (2009) este cea mai obiectivă în aprecierea potențialului turistic al unei localități, urbane sau rurale, dar și a unui spațiu geografic extins pe o suprafață mai mare, cum este, de pildă, arealul viticol din vestul României.

4.3. Tehnici (procedee) și mijloacele de cercetare aplicate studiului

Tehnicile și mijloacele de cercetare științifică sunt selectate în concordanță cu obiectul cercetării și cu metodele alese.

Pentru realizarea obiectivelor propuse in acest demers științific au fost utilizate procedee complexe de cercetare: cognitive (mentale), corelate îndeaproape cu cele senzoriale (vizuale, tactile, olfactive) și cele instrumentale.

Procedeele de cercetare aplicate studiului vor fi: observația geografică (directă și indirectă); descrierea geografico-turistică pentru prezentarea arealelor turistice analizate, evidența statistică, ancheta sociologică, clasificarea geografică (pentru ordonarea în funcție de importanță a formelor de turism, spre exemplu), măsurarea și cuantificarea și prelucrarea statistico-informatică.

Observația geografică este un procedeu preliminar, aplicat atât în faza cunoașterii inductive, în vederea selectării materialului faptic, cât și în cea deductivă, prin studiul modelelor (cartografice, formale etc.), compararea și corelarea datelor de observație existente etc. În raport cu realitatea studiată, observația poate fi: directă și indirectă și poate fi realizată vizual și instrumental.

Observația directă s-a realizat atât pe teren, cât și în laborator și a presupus contactul nemijlocit cu obiectele, procesele sau fenomenele supuse cercetării. Observația în teren s-a realizat staționar și itinerant și a permis obținerea de informații despre obiectivele turistice naturale și antropice, comportamentul turiștilor, dotarea cramelor/companiilor de vinificație cu facilități pentru primirea turiștilor (săli de degustare, restaurante etc.).

Observația indirectă a permis obținerea de informații despre areale viticole sau obiective turistice mai puțin cunoscute, prin utilizarea hărților sau a altor surse informaționale (fotografii, surse bibliografice, reprezentări grafice etc.).

Observația directă și cea indirectă se utilizează într-o manieră dialectică, complementară, verificarea în teren a concluziilor deduse pe cale indirectă fiind o cerință indispensabilă a procesului cunoațerii științifice.

Descrierea geografică trebuie să satisfacă o serie de cerințe și calități, puternic argumentate de Simion Mehedinți în lucrarea sa de referință: Terra. Introducere în Geografie ca știință (1994). Dintre acestea menționăm: exactitatea, obiectivitatea, specificitatea, cerința explicativă, complementaritatea analitică și sintetică și latura estetică.

Mijloacele descrierii geografice sunt de natură calitativă (descrierea prin cuvinte, sub formă de modele conceptuale) și cantitative (prin intermediul produselor cartografice, reprezentărilor grafice etc.).

Descrierea înseamnă a răspunde la întrebarea „ce este”, iar apoi la întrebarea „cum”. Descrierea începe prin a fi „realistă” (exactă și cantitativă) și sfârșește prin a fi relațională (explicativă și comparativă). Cu ajutorul ei se inventariază, clasifică, sistematizează cunoștințele și se stabilesc relații-temporale, de ordine și succesiune între fenomene. Pentru a fi corectă, este necesară stabilirea criteriilor în funcție de care se vor face clasificările. În principal, pot fi diferențiate două tipuri de descriere: cantitative și calitative.

Descrierile calitative presupun definirea operațională a conceptelor, formularea lor în termeni observabili și acționali. Alături de operaționalizarea conceptelor, de traducerea lor în indicatori, descrierile calitative presupun și categorisirea, adică regruparea fenomenelor după unul sau mai multe criterii riguros stabilite, concomitent cu neglijarea tuturor celorlalte deosebiri. Categorisirea nu conservă decât relațiile de echivalență și de diferență între fenomene.

Descrierile cantitative introduc, așa cum le arată și numele, relații cantitative între fenomenele/obiectele studiate, afirmând că unele dispun într-o mai mare măsură de caracteristica avută în vedere. Acest tip de descrieri presupun două operații necesare: măsurarea (atribuirea unei valori cantitative) și numărarea (atribuirea unei frecvențe).

Măsurarea și cuantificarea au rolul de a determina, în mod direct sau indirect, diferitele proprietăți (spațiale, temporale) ale obiectelor și fenomenelor studiate (localizare, distanțe, dimensiuni etc.) și/ sau a parametrilor acestora (temperatura diferitelor medii, presiunea, viteza vantului) (Petrea, 2005). Datele obținute prin măsurarea cu diferite aparate pot fi eșantionate și apoi, pe baza unor criterii, cuantificate în vederea extragerii cantității maxime de informație prin prelucrarea statistico-matematică, reprezentare grafică etc.

Măsurarea activității de turism determină, în final, cuantificarea unor aspecte ale fenomenului turistic, respectiv: componentele potențialului turistic, fluxuri turistice (volum, formă, structură etc), infrastructură turistică (cazare, alimentație, transport, agrement), impact economic și social etc.

Evidența statistică și prelucrarea statistico-informatică a datelor a presupus arhivarea statistică a tuturor datelor și informațiilor cantitative și calitative culese din documentarea bibliografică, de teren, instituții de documentare etc., sub forma unor baze de date și informații turistice, ce se stochează în calculatoare, urmând a fi prelucrate și analizate comparativ.

În realizarea lucrării de doctorat, sursele de obținere a datelor statistice sunt foarte variate: servicii statistice județene, regionale și naționale, organizații internaționale din domeniul turismului și viticulturii etc. Toate aceste date au fost cuantificate și prelucrate în vederea elaborării unor modele de previziune privind tendințele de evoluție a unor fenomene.

Clasificarea geografică în domeniul turismului presupune ordonarea unor componente ale activității de turism (obiective turistice, infrastructură turistică, forme și tipuri de turism etc.), în funcție de mai multe criterii: importanță, dimensiune, grad de atractivitate, pondere, funcționalitate etc.

4.4. Mijloace (instrumente) de cercetare

Mijloacele cercetării constituie totalitatea uneltelor necesare realizării unei anumite munci științifice, în vederea atingerii scopului propus. Uneori, chiar anumite procedee și metode pot dobândi calitatea de mijloace de cercetare (Armaș, 2006). Sunt reprezentate de instrumente diverse de obținere a unor informații cantitative și calitative (chestionarul), suporturi de investigație (hărți, imagini fotografice, aerofotograme etc.).

Pentru cunoașterea fenomenului turistic în complexitatea sa, geografia turismului apelează la o serie de mijloace de cercetare pe care le putem grupa astfel:

Mijloace de stocare și de prelucrare automată a datelor

Au rolul de a stoca, selecta și prelucra un volum mare de date și informații statistice cu privire la activitatea turistică (potențial turistic, natural și antropic, structuri de cazare turistică cu funcție de cazare, alimentație, agrement etc., fluxuri turistice, arii emitente și receptoare de turiști, condiții socio-economice etc.). Rezultatele obținute prin prelucrarea datelor sunt furnizate sub formă scrisă, tabelară sau sub forma unor poduse cartografice (hărți, grafice, diagrame, cartograme etc.)

Mijloace de teledetecție

Acestea au rolul de a transmite informații asupra fenomenului turistic (date privind prospectarea condițiilor de valorificare și dezvoltare a turismului, resurse turistice, amplasare etc.) pe arii întinse sau mai greu accesibile (Neacșu, 2011). Datele pot fi transmise sub forma imaginilor fotografice asupra cărora s-a efectuat observarea geografică indirectă și se obțin informații geoturistice. Pentru fixarea și redarea rezultatelor sunt folosite hărțile.

Mijloace de colectare a datelor

Chestionarul reprezintă un instrument de investigare, constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin auto-administrare, determină din partea celor anchetați răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris (Chelcea, 1975). Chestionarul constituie un important instrument de culegere a datelor de care depinde, în mare măsură, reușita unei cercetări selective (bazate pe un eșantion statistic). În cercetarea mea de teren am utilizat un chestionar compus din mai multe întrebări, unele cu răspuns deschis, altele cu răspuns închis, căutând să acopăr o paletă cât mai largă de aspecte, de la date personale (vârstă, sex, domiciliu, studii, profesie, stare civilă – întrebări factuale), până la motivațiile privind alegerea unei destinații turistice, bugetul alocat achiziționării unui produs turistic, mijloacele de deplasare utilizate, durata sejurului etc.

CAPITOLUL V

POTENȚIALUL VITI-VINICOL AL ROMÂNIEI

5.1. Scurt istoric al viticulturii și vinificației în România

Istoria apariției viței de vie și a luării ei în cultură cunoaște în țara noastră, ca de altfel pe întreg globul, două perioade: perioada prefiloxerică și perioada postfiloxerică.

a) Perioada prefiloxerică

Perioada prefiloxerică este cea mai lungă din istoria viței de vie; începe din terțiar (acum circa 65 000 000 ani), când apar primii reprezentanți ai vitaceelor și durează, în Europa, până în anul 1863, când s-a semnalat oficial filoxera (Martin, 1972). În cursul acestei perioade apare vița sălbatică (Vitis silvestris), din care provine și cea cultivată (Vitis vinifera sativa).

Cercetările arheologice și paleontologice au scos la iveală unele vestigii și urme care atestă că vița de vie a fost luată în cultură acum 8000 – 10 000 de ani (Martin, 1969). Vița de vie sălbatică (Vitis silvestris) este semnalată începând cu aproximativ 7000 de ani î.H., ca liană în pădurile din zona pontică, în Armenia și zona cuprionsă între Caucaz și Marea Caspică, în Europa, Asia Centrală și întregul bazin mediteranean (Scienza, 1993; Del Zan, 2004, citați de Dejeu, 2010). Ea a fost cultivată mai întâi în partea răsăriteană a Mării Negre, în Transcaucazia, adică pe teritoriul ce aparține în prezent Georgiei, Armeniei și Azerbaidjanului (Dejeu, 2010).

Introducerea în cultură a viței de vie s-a făcut progresiv: în mezolitic și mai ales în neolitic (5000 – 3000 de ani î. H.), când omul din nomad transhumant devine agricultor sedentar și începe selecția vițelor în pădure, înmulțirea și domesticirea lor (Dejeu, 2010). Ca urmare a selecției și a tăierilor aplicate de către om, vița de vie sălbatică (Vitis silvestris) este înlocuită de specia Vitis vinifera – strămoșul comun al soiurilor roditoare existente astăzi în cultură (Teodoreanu, 1966; Fregoni, 1991; Dejeu, 2010). ) Specia Vitis silvestris și-a continuat existența în flora spontană, pe teritoriul României fiind prezentă în aproximativ 230 de localități (Pop, 1931, citat de Teodorescu, 1987).

Descoperirile arheologice atestă cele dintâi urme de activitate viticolă în spațiul românesc, încă din epoca neoliticului mijlociu (cu aproximstiv 3000 de ani î.e.n. (Martin, 1966, 1972; Pușcă, 2006). Este perioada în care triburile de culegători și de vânători au început să se așeze în locuri stabile. Apar primele unelte, sau mijloace utilizate în practica viticolă. Mărturie, în acest sens, stau ”amforele” de tip local descoperite la Zimnicea (Teleorman), Stoenești și Mihăilești – Popești (Giurgiu), Cândești (Neamț) etc., asemănătoare cu amforele grecești (Dejeu, 2010).

În perioada La Tène (a doua epocă a fierului), apar cosoarele geto-dacice (unelte folosite la la tăierea unei părți de butuc, în scopul îmbunătățirii calității strugurilor), fapt ce demonstrează starea evoluată a culturii viței de vie, implicit a civilizației geto-dacilor. Preocuparea acestora pentru cultivarea viței de vie se datorează existenței, din abundență, a viței de vie sălbatică. Prezentă pe văile Nistrului, ale Prutului, ale Oltului și ale Târnavelor, în pădurile Apusenilor, în cele sud-carpatice, ca și în cele de la gurile Dunării, vița de vie sălbatică a constituit, timp de milenii, o adevărată ”materie primă” pentru obținerea soiurilor de viță de vie cultivată (Pușcă, 2006).

Există numeroase dovezi arheologice, epigrafice și lingvistice despre existența viticulturii ca îndeletnicire de bază în Dacia preromană. Cultura vitei de vie în Dacia este la fel de veche cu cea a Greciei, fiind introdusă de același curent migrator al arienilor, venit pe la sudul Mării Caspice și prin sudul Rusiei (Dejeu, 2010).

Numeroasele descoperiri arheologice, precum cele de la Mihăilești – Popești, (Giurgiu), Sâncrăieni (Harghita), Zimnicea (Teleorman), Balacea și Piscul Crăsani (Ialomița), Cetățeni și Teiu (Argeș), Histria și Mangalia (Constanța), Frumușica (Galați), Cotești (Vrancea), Arad, Alba-Iulia etc., atestă cultivarea viței de vie pe teritoriul țării noastre din cele mai vechi timpuri. Săpăturile arheologice de la vechiul oraș Histria, întemeiat de coloniștii greci spre sfârșitul secolului al VII-lea î.H. au scos la iveală diferite pietre cu frunze de vița de vie și struguri în basorelief și amorfe de diferite mărimi folosite pentru păstrarea și transportul vinului. Forma și tipul frunzelor și al strugurilor sculptați în piatră atestă faptul că acum circa 2700 de ani, pe teritoriul țării noastre, erau cunoscute atât soiurile de vin, cât și cele de masă cu bobul mare (Constantinescu, 1958).

Elementele culturii materiale, precum: cosoare de vie, vase de ceramică (amorfe, dolii, cești), rhytonuri (cupe în formă de corn) sculptate în os sau din metal aurit, sunt dovezi care atestă cultura vitei de vie încă din antichitate. Păstrarea în limba română a unor cuvinte de origine dacică, precum: butuc, strugure, ravac, curpen, constituie o dovadă în plus despre cunoștințele daco-geților cu privire la viticultură și vinificație (Dejeu, 2010).

Există câteva relatări deosebit de importante ale unor istorici sau filosofi greci, care demonstrează existența unei civilizații de consum al vinului în perioada geto-dacilor. Marele istoric Herodot (484 – 426 î.H) a descris multe din obiceiurile geto-dacilor, printre care și folosirea vinului în anumite ritualuri. El consemnează faptul că ”geții transportau la Dunăre, pe caii lor mărunți, burdufuri încărcate cu vin, pe care grecii le goleau în amfore mari, așezate pe corăbii” (Iliescu, 1964, p. 22). De aici, vinurile Daciei ajungeau în mai multe țări, până în Egipt.

Platon (427 – 347 î.H), scria într-unul din Dialogurile sale că ”Tracii beau vin neamestecat deloc (cu apă – n.n.)…și îl împrăștiau pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă și aducătoare de fericire” (Pușcă, 2006, p. 22).

Marele istoric și geograf grec, Strabon (63 î.e.n. – 19 e.n.), precizează în lucrarea sa, Geographia, că regele geto-dac, Burebista (82 – 44 î.H), care în jurul anului 70 î.e.n. a constituit primul stat unitar și independent geto-dac, a ordonat, după sfatul marelui preot Deceneu, defrișarea viilor de pe teritoriul regatului său (Teodorescu, 1964). Această măsură a avut drept scop stăvilirea jafurilor produse de populațiile migratoare atrase de vin și mai puțin combaterea consumului excesiv de vin. Acest fapt demonstrează că, în Dacia exista o importantă cultură a viței de vie, cu mult înainte ca romanii să cucerească Dacia (106 e.n.).

Atât în Dacia ocupată de romani (106 – 271 e.n.), cât și în teritoriile unde trăiau dacii liberi, cultura viței de vie a continuat să se dezvolte cu aceeași intensitate. În anul 112 e.n., sub împăratul Traian a fost emisă medalia ”Dacia Felix” (a cărui original se află la British Museum), care poartă ca emblemă o femeie așezată pe stâncă, pe ai cărei genunchi, doi copii prezintă un spic de grâu și un strugure, simbolul principalelor bogății ce le producea atunci Dacia (Teodorescu, 1964; Pușcă, 2006).

Romanii au impulsionat dezvoltarea viticulturii în Dacia; au introdus soiuri noi de viță, procedee noi de tăiere a viței de vie, metode de vinificație mai puțin cunoscute dacilor (Tudosie, 1989) și unelte mai perfecționate, precum: vasele (”călcătoarele”) din trunchiuri de lemn pentru călcatul strugurilor și teascurile de mare capacitate cu bârnă orizontală și șurub (Pușcă, 2006).

Despre cultura viței de vie pe teritoriul Daciei ocupate de romani stau mărturie numeroase dovezi arheologice, precum: reprezentarea zeului protector al viticulturii (Bachus); textul unui necunoscut din Sucidava (Dobrogea) care lasă moștenire o suprafață de vie pentru îngrijirea mormântului său, textul unei tăblițe cerate de la Alburnus Maior (Munții Apuseni) etc.

O mărturie a dezvoltării viticulturii în perioada ocupației romane o constituie și folosirea în limba română a multor termeni proveniți din limba latină, legați de cultura vitei de vie și producerea vinului: vie (vinea), vin (vinum), viță (vitis), must (mustum), coardă (chorda), vin de proastă calitate, poșiră (posca), butie, butoi (buttis), cep (cippus), poamă (poma) etc. (Țârdea, 1995).

În perioada migrațiilor, care a urmat după retragerea armatei și a administrației romane (anul 271), dispusă de împăratul roman Aurelian (270-275), cultivarea vițe de vie pe teritoriul Daciei a continuat să fie principala ocupație (Pârvan, 1926); ea a cunoscut momente de regres, ca urmare a retragerii populației în munți, a lipsei de îngrijire a viilor, ca și a distrugerii lor provocate de populațiile migratoare care traversau pământurile de la nordul Dunării, în drumul lor de la răsăritul spre vestul continentului (Dejeu, 2010).

Cronicarul bizantin Priscus, trimis ca sol, în anul 449, de către împăratul Împeriului Roman de Răsărit, Theodosiu al II-lea, la căpetenia hunilor, Attila, trecând prin spațiul românesc avea să să consemneze că, pe aceste teritorii exitau numeroase plantații viticole. Mult mai târziu, în secolul al XIII-lea, canonicul de Oradea, Rogerius, arată (cu privire la spațiul românesc – n.n.), că ”popoarele migratoare au întâlnit întinse plantații de vii, precum și o populație numeroasă, care se îndeletnicea cu viticultura” (Pușcă, 2006, p. 28).

Contitnuitatea cultivării viței de vie în perioada migrațiilor este susținută și de descoperirile arheologice de la Pădureni – Mărășești (Vrancea), unde a fost descoperit, alături de alte vestigii, un fragment ceramic aparținând unui vas din secolul al III-lea, ornamentat cu doi struguri. În Dobrogea, la Istria și Constanța, au fost descoperite obiecte specifice culturii viței de vie aparținând epocii migrațiilor (secolele III-XIII) (Pușcă, 2006).

În perioada medievală, plantațiile viticole au continuat să constituie o mare bogăție a statelor feudale românești, dezvoltarea acestei culturi ”fiind susținută de către toți domnitorii” (Mironescu, 1978, citat de Spânu, 2008, p. 19). Viticultura s-a dezvoltat cu precădere în podgorii și centre viticole vestite prin calitatea vinurilor obținute din sortimente specifice, ele fiind căutate atât pe piața internă (comercializat între principatele feudale românești), cât și la export. În secolul al XII-lea (anul 1173), vinurile din ținuturile carpatice erau așa de mult apreciate, încât dogele Veneției, Sebastiano Ziani (1172 – 1178), le-a exceptat de la prețul maximal impus tuturor celorlalte produse similare (Martin, 1966).

Începând cu secolul al XV-lea, viile apar tot mai des în actele de donații făcute mănăstirilor. Între secolele XVII și XVIII, apar tot mai multe date privind viile Moldovei. Astfel, în anul 1964, Marcus Bandinus (arhiepiscop romano-catolic de origine bosniacă, care a îndeplinit funcția de administrator apostolic al credincioșilor catolici din Moldova, între anii 1644-1650), în urma vizitării parohiilor catolice din Moldova, între 19 octombrie 1646 și 20 ianuarie 1647, avea să consemneze în lucrarea Codex Bandinus (Visitatio generalis omnium ecclesiarum catholicarum romani ritus in Provincia Moldaviae), despre bogățiile acestei țări, înre care numără și viile: ”Toată partea meridională a Moldovei produce așa de mult vin, încât la timpul culesului se vinde o vadră cu 4 bani și iarna se vinde cu 6 sau 7 bani. Cel mai bun vin însă, aproape tot așa de bun ca cel unguresc, se face la Cotnari” (Martin, 1966, p. 11).

Ceva mai târziu (1716), Dimitrie Cantemir sublinia, în cunoscuta sa lucrare Descriptio Moldaviae, importanța economică a viticulturii: ” Toate celelalte bogății ale pământului le întrec viile alese, înșiruite pe o lungă fâșie între Cotnari și Dunăre. Vinul cel mai ales este cel de Cotnari. Cutez să susțin că este mai ales și mai bun decât alte vinuri europenești și chiar decât vinul de Tokay” (Martin, 1966, p. 11).

În tot acest timp, viticultura și vinificația cunosc o dezvoltare asemănătoare și în celelalte ținuturi locuite de români. Vinurile din țările române, prin abundența și calitățile lor alcătuiau un articol important pentru export. Din acest motiv, mai întâi domnitorii, apoi mănăstirile și boierii își îndreaptă atenția spre vie și vin, astfel încât o mare parte din viile tărilor române ajung în proprietatea acestora. După secularizarea averilor mănăstirești (1864), cultura viței de vie cunoaște o ușoară dezvoltare, astfel încât în anul 1884, când se semnalează oficial filoxera, suprafața ocupată cu vii era de circa 150 000 ha (Oșlobeanu, 1983)

Până la invazia filoxerei s-au statornicit în podgorii sortimente specifice de soiuri. Ele au fost reprezentate, pentru fiecare areal viticol, printr-un număr restrâns de soiuri, care își puneau amprenta asupra specificității și calității vinurilor. Astfel, renumele vinului de Cotnari este dat de soiurile: Grasă (35%), Fetească albă (35%), Frâncușă (Mustoasă) (20%) și Busuioacă albă (10%). În podgoria Drăgășani, soiurile de bază au fost următoarele: Crâmpoșia, Braghina, Gordanul, Tămâioasa albă de Drăgășani, Coarnă albă, Razachia (pentru vinuri albe), Negru vârtos și Negru moale (pentru vinuri roșii). Vinurile albe de Dealu Mare se obțineau din Gordin, Bășicată și Tămâioasă, iar cele roșii din Negru vârtos, Negru moale și Băbească neagră. Cunoscutul vin de Odobești se obținea din: 2/3 Galbenă de Odobești și 1/3 Plăvaie, la care se adăugau câteva tufe de Poamă veche. În podgoria Târnavelor, vinurile se obțineau în principal din soiurile Fetească albă, Grasă și Iordană, iar cele de Miniș din soiul Cadarcă (Dejeu, 2010).

În secolul al XIX-lea suprafața cultivată cu viță de vie s-a extins într-un ritm rapid, mai ales după Unirea Principatelor Române, vinurile românești având o mare căutare în: Rusia, Polonia, Austro-Ungaria, Turcia, Egipt, Germania, Italia, Franța.

b. Perioada postfiloxerică

Viticultura românească a suferit profunde transformări odată cu distrugerea plantațiilor viticole provocată de filoxeră, identificată pentru prima dată pe teritoriul țării noastre, în anul 1880 (Martin, 1966). Filoxera s-a răspândit rapid, contribuind la dispariția sortimentelor tradiționale de vii și la reducerea suprafeței cultivată cu vită de vie, cu proximativ o cincime în circa 10 ani de la apariție (Pozdârcă, 1961).

La fel ca în toată Europa, filoxera distruge patrimoniul viticol din România (cu excepția plantațiilor situate pe nisipuri și terenuri nisipoase), situația fiind salvată cu ajutorul unor experți francezi în privința viticulturii și a vinului. Acest lucru s-a datorat în special relațiilor pe care România le-a dezvoltat cu Franța și datorită  aprecierii educației, culturiiși ingineriei lor. În consecință au fost introduse unele soiuri de viță  de vie franceze : Pinot noir, Cabernet Savignon, Merlot, Chardonnay, Aligoté sau Savignonblanc. Astfel toate aceste soiuri nu sunt doar la modă  în cazul nostru, ca în alte regiuni viticole ale lumii, fiind ancorate de mai bine de 100 de ani în cultura viticolă a țării.

Imediat după constatarea invaziei filoxerei în viile din podgoria Dealu Mare, guvernul a instituit comisia filoxerică, în vederea protejării viilor sănătoase, iar în anul 1885 s-a votat Legea pentru combaterea filoxerei (Dejeu, 2010).

Deoarece mijloacele directe de combatere a filoxerei s-au dovedit ineficiente, s-a reurs la mijloace indirecte. În acest scop, în anul 1888 se face primul import de hibrizi producători direcți (HPD) din Franța și de vițe portaltoi americane. Începe astfel, reconstrucția viilor filoxerate; într-o primă etapă s-au utilizat butași de HPD, ca apoi să fie folosite vițele altoite aduse din import sau produse în țară. Astfel, pentru replantarea viilor au fost utilizate și vițe obținute în pepinierele autohtone, înființate în anul 1885 la Barațca – Păuliș, în 1889 la Strehaia, Țintea, Botoșani și Ciuperceni, în 1892 la Urlați, în 1893 la Istrița, Pietroasa, Goleștii – Badi și Vișan, în 1896 la Paraclis – Cotnari, iar în 1897 la Petrești și Drăgășani (Cotea, 2000).

Vițele altoite, de import sau autohtone, fiind insuficiente, crește cu repeziciune suprafața ocupată cu hibrizi producători direcți, depășind-o pe cea ocupată cu vii nobile (1955). Se conturează astfel, două linii după care se desfășoară reconstrucția viilor filoxerate: linia care utilizează HPD și cea care folosește vițele altoite (Martin, 1960). Datorită faptului că importul de vițe se făcea, în principal, din Franța, s-au răspândit mult soiurile străine (Pinotnoir, Cabernet Sauvignon, Merlot, Chardonnay, Aligoté, Sauvignon blanc, Traminer, Muscat Ottonel, Muscat Hamburg), ca și altele mai puțin valoroase, soiurile autohtone trecând pe planul al doilea (Oșlobeanu, 2003).

Numărul foarte mare de soiuri noi aduse prin importul de vițe altoite din numeroase țări și din zone climatice diferite de ale țării noastre, cu cerințele culturale și aptitudini de producție și de calitate necunoscută, punea sub semnul întrebării însăși temeiul metodelor de cultivare ce se practicau de secole. Situația era agravată de apariția a tot mai numeroase pepiniere și a unor comercianți de material săditor, majoritatea dornici de câștiguri ușoare, cucerite printr-o reclamă lipsită de responsabilitate, precum și de invazia hibrizilor producători direcți.

În anul 1927, România aderă la Oficiului Internațional al Viei și Vinului, înființat în anul 1924 ca organism interguvernamental cu caracter tehnico-științific, devenit în anul 2001 – Organizația Internațională a Viei și Vinului (OIV).

Între anii 1936-1939 se încearcă delimitarea regiunilor viticole consacrate, realizându-se, totodată, și o inventariere a soiurilor existente în plantații. În urma acestei acțiuni s-a elaborat o listă a soiurilor admise în cultură și s-au luat primele măsuri împotriva hibrizilor direct producători care ocupau (în anul 1930) aproximativ 50 % din suprafața viticolă a României (ex.: propagandă în defavoarea lor, despăgubiri pentru defrișarea lor, prețuri dezavantajoase).

Viticultura românească a avut de suferit și în urma celor două războaie mondiale. Abia după anul 1960 începe o nouă etapă în ceea ce privește dezvoltarea unei viticulturii calitative, când se se trece la înlocuirea hibrizilor producători direcți (HPD), cu soiuri nobile europene, cultivate după tehnologii noi (Spânu, 2008).

După cel de-Al Doilea Război Mondial, un aport important la dezvoltarea viticulturii l-au avut stațiunile de cercetări viticole existente în principale podgorii ale țării, coordonate în prezent, sub raport științific, de Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Valea Călugărască. La acestea se adaugă cercetările din unitățile de învățământ cu profil horticol: București, Iași, Craiova, Cluj-Napoca și Timișoara (Dejeu, 2010).

După anul 1944 și până în anul 1989, viticultura României cunoaște o nouă etapă plină de împliniri benefice, dar și unele neajunsuri. După cel de-Al al II-lea Război Mondial, suprafețele mari, plantate cu vii altoite și indigene – capabile să ofere recolte corespunzătoare pentru obținerea unor vinuri de calitate, erau extrem de restrânse. O însemnată proporție o reprezentau plantațiile mici constituite dintr-un mozaic de soiuri cu însușiri tehnologice foarte diferite, cu epoci de coacere diferite, în care adesea soiurile albe erau amestecate cu cele negre, dar cea mai mare parte o constituiau HPD care începuseră să-și facă apariția și în plantațiile de vii altoite din arealul colinar, sub forma înlocuirilor de goluri. Vinificarea strugurilor, condiționarea și îngrijirea vinurilor se realiza în cea mai mare parte empiric (Dejeu, 2010).

În această etapă sunt luate cele mai importante măsuri tehnico-economice și științifice pentru modernizarea și realizarea marilor exploatații viticole, vinificația trece de la nivelul empiric la cel modern – științific, cu o dotare asemănătoare celei din țările mari viticole ale lumii. Drept consecință, viticultura devine o importantă ramură a economiei naționale, este deservită de o puternică rețea de cercetare și de învățământ. Se exportă cele mai mari cantități de vinuri, inclusiv în țări cu mare tradiție în acest domeniu (Germania Federală, America, etc.) (Cotea, 2010).

Pe baza unui volum mare de cercetări s-au realizat lucrările: ”Raionarea viticulturii (1955), ”Macroraionarea viticulturii” (1962) și ”Repartizarea teritorială a soiurilor de viță roditoare” (1979), prin care au fost precizate soiurile admise a fi plantate în podgoriile și centrele viticole delimitate (Dejeu, 2010).

Deși în perioada 1944-1989 în rețeaua unităților de cercetare și învățământ din România s-au creat un număr mare de soiuri nobile de struguri și de portaltoi, răspândirea lor în cultură nu s-a realizat, cu excepția soiului de struguri de masă „Victoria” creat de Stațiunea de Cercetări viticole de la Drăgășani, care în prezent este cultivat pe suprafețe apreciabile în Italia (6 000ha), Grecia, Republica Sud Africană, Australia, Turcia etc.

Soiurile de struguri nobile, autohtone, au cunoscut o restrângere severă ca număr, au rezistat: Grasă, Fetească Albă, Fetească regală, Fetească neagră, Busuioacă de Bohotin, Tămâiosă românească, Băbească neagră, Crâmpoșie, Galbenă de Odobești, dar au fost cultivate pe suprafețe restrânse, excepție făcând soiul Fetească regală (mai productiv).

Este de remarcat faptul că în această etapă, suprafața cu HPD se restrânge semnificativ.

Cu toate că, în etapa 1944-1989, are loc o modernizare fără precedent a viticulturii și industriei oenologice, la reconsiderarea comerțului exterior cu vinuri de calitate, trebuie să amintim că exportul de vinuri a adus beneficii financiare, dar pentru faptul că s-au exportat mai multe cantități de vinuri, în vrac, vinurile noastre nu și-au consolidat o autenticitate pe piața mondială a vinurilor, mai mult decât atât, în cele mai dese cazuri vinurile exportate nu purtau nici măcar în documente adevărata lor origine, adică a plaiurilor cu vocația cea mai mare pentru calitate (Vânju Mare, Orevița, Pietrosa, Sâmburești, Segarcea, Nicorești, etc.), ci erau asamblate și condiționate în cadrul unor centre unice pentru export: Murfatlar, Jidvei, Focșani, Oradea, Arad) sub numele cărora plecau spre beneficiar cu specificația cerută de importator (Oșlobeanu, 2003).

În anul 1971 se elaborează Legea viei și vinului (Legea 21/1971) care prin conținutul ei se apropia foarte mult de exigența legilor marilor țări viticole europene, mult asemănătoare cu legea din Germania Federală. Ea a servit drept îndreptar în elaborarea, în 2002, a Legii 244/2002 – Legea viei și vinului în sistemul organizării comune a pieței vitivinicole, republicată în anul 2007.

În perioada comunistă (1948-1989), când apar trei tipuri distincte de organizații viti-vinicole (institute de cercetare, ferme viticole și centre de vinificație de stat, precum și ferme cooperatiste), vinurile românești reușeau să cucerească importante medalii la concursurile internaționale, în pofida accentului mare pus pe cantitate și mai puțin pe calitate.

Liberalizarea economiei de dupa anul 1989 a condus la o suită de schimbări profunde în industria vinului din România. Viile aparținând fermelor cooperatiste au fost retrocedate foștilor lor proprietari, fermele viticole și centrele de vinificație de stat au fost privatizate, iar institutele de cercetare și-au redefinit rolul lor central în cadrul sectorului vitivinicol românesc.

După anul 1990 s-au produs importante mutații legate de trecerea de la economia centralizată, la economia de piață, dar și de efectele Legii fondului funciar nr.18/1991, completată cu Legea 1/2000 și Legea 169/1997. Principalele trăsături ale acestei perioade sunt:

– diminuarea suprafețelor de vii nobile, în mod deosebit a celor pentru struguri de masă;

– creșterea explozivă a suprafețelor viilor cu HPD, care avea să afecteze grav imaginea și poziția României ca țară de tradiție în exportul de vinuri;

– reducerea și apoi încetarea plantărilor noi de vii, fapt care a condus la îmbătrânirea și scăderea generală a potențialului de producție al patrimoniului viticol;

– scăderea semnificativă a consumului intern de struguri de masă și încetarea, aproape în totalitate, a exportului de struguri pentru masă;

– scăderea cantitativă a exportului de vinuri și o consecință directă, reducerea aportului de devize liber convertibile;

– reducerea gravă a activității de producere a materialului săditor viticol prin desființarea multor unități pepinieristice și defrișarea s-au abandonarea aproape în totalitate a plantațiilor de portaltoi;

– instituțiile și stațiunile de cercetări din domeniul viticulturii nu au fost sprijinite financiar de stat în activitatea lor, motiv pentru care a fost pusă în pericol baza genetică a viticulturii românești, iar viticultorii nu s-au putut bucura de îndrumarea științifică atât de necesară.

Între anii 1965 – 1989, suprafața plantațiilor viticole aflate în proprietatea statului aproape s-a dublat, crescând de la 36 000 ha, cât înregistra la sfarsitul cooperativizării (1965), la circa 61 000 la sfârșitului anului 1989. Acest lucru s-a datorat transferului de suprafețe viticole din proprietatea cooperatistă, în cea de stat. Terenurile trecute în proprietatea statului făceau parte din categoriile de fertilitate superioară.

Schimbările politico-economice începute în anul 1990 au găsit sectorul viticol românesc concentrat în cea mai mare parte în forme cooperatiste și de stat. În anul 1989, peste 61 000 ha se aflau în proprietatea statului, iar peste 97 000 erau concentrate în cooperativele agricole de producție.

Sectorul particular, reprezentat de gospodăriile individuale ale țăranilor din arealele necooperativizate și loturile personale ale membrilor, deținea în anul 1989, 53,8 mii hectare (sursa: Anuarul Statistic al României, 1990).

Transformările intervenite în viti-vinicultura românească după anul 1990 si-au pus puternic amprenta asupra potențialului viti-vinicol românesc. Revenirea la economia de piată a determinat schimbări profunde în agricultura românească: reinstaurarea proprietății private asupra pământului, liberalizarea prețurilor, reglementarea arendei ca formă de exploatare a pământului, legiferarea circulației juridice a terenului, liberalizarea comerțului exterior cu produse agricole, impozitul pe venitul agricol (ulterior suspendat), privatizarea întreprinderilor din domeniul aprovizionării, serviciilor și desfacerii, sunt câteva din transformările majore care s-au produs în sectorul agricol românesc.

Una dintre preocupările actuale ale sectorului viticol românesc constă în creșțerea calității sortimentului viticol, fapt ce impune, conform angajamentelor stabilite cu Uniunea Europeană, reconversia și reîntinerirea plantațiilor viticole. Astfel, până în anul 2014, jumătate din suprafața cultivată cu viță de vie a României trebuia defrișată , deoarece o mare parte din plantațiile viticole erau îmbătrânite, iar altele erau cultivate cu hibrizi direct producători (HDP), aceștia din urmă nefiind admiși pentru producerea de vinuri de calitate. În anul 2010 nu existau regiuni viticole în care să nu fie cultivate soiurile hibride (http://www.rga2010; http://www.insse.ro/).

În prezent, România este o țară europeană importantă din punct de vedere viti-vinicol, variatele vinuri pe care le produce remarcându-se prin calitatea lor. Având o suprafață de aproape 200 000 hectare cultivată cu viță de vie (ce reprezintă 1,5% din suprafața agricolă și 2,6% din terenul arabil), România ocupa locul 6 în Europa, în anul 2012, după Spania, Franța, Italia, Germania și Portugalia. Soiurile de struguri destinate obținerii vinului ocupă circa 82% din suprafața viticolă totală, iar producția de vinuri anuală este, în medie, de 5 mii de hectolitri, ceea ce ne situează pe locul 19 la nivel mondial. Consumul pe cap de locuitor este de aproximati 24 litri / an, cu tendință crescătoare (sursa: http://www.oiv.int/; http://faostat.fao.org/).

5.2. Patrimoniul viticol al României

Viticultura dispune astăzi de areale precis delimitate în cadrul cărora, după modelul unor țări viticole cu tradiție, ca Franța, Italia, Spania se pot produce vinuri cu denumire de origine controlată (DOC) sau cu indicație geografică (IG). Vița de vie poate fi cultivată și în afara arealelor viticole delimitate, care sub raportul condițiilor ecologice sunt mai puțin favorabile obținerii unor vinuri de calitate superioară. Ca urmare, legislația viticolă din țara noastră și cea din țările cu o viticultură dezvoltată este restrictivă în ceea ce privește atribuirea denumirii de origine.

În România, vița de vie se cultivă, cu precădere, în arealele consacrate tradițional acestei activități, situate mai ales în arealele deluroase, pe nisipuri, precum și pe alte terenuri cu condiții favorabile, denumite areale viticole, care sunt supuse delimitării teritoriale. Plantațiile de vița de vie, potrivit Legii nr. 244/2002 (revizuită în 2007) a viei și vinului, se grupează teritorial în: regiuni viticole, podgorii, centre viticole și plaiuri viticole, definite astfel:

Regiunea viticolă cuprinde un larg teritoriu cultivat cu viță-de-vie, caracterizat prin condiții ecologice relativ asemănătoare, precum și prin direcții de producție și sortimente apropiate.

Podgoria este o unitate teritorială naturală și tradițională, caracterizată prin condiții specifice de clima, sol și relief, prin soiurile cultivate, prin metodele de cultură și procedeele de vinificare folosite, care, în ansamblu, conduc la obținerea unor producții de struguri și vinuri cu însușiri specifice.

Centrul viticol este teritoriul care cuprinde plantațiile viticole din una sau mai multe localități, care face, sau nu, parte integrantă dintr-o podgorie și care constituie o unitate teritorială caracterizată prin factori specifici de clima, sol și sortiment, precum și prin condiții agrotehnice și tehnologice asemănătoare. Centrul viticol cuprinde o suprafață mai mică decât podgoria.

Plaiul viticol este teritoriul restrâns din cadrul unui centru viticol, ce cuprinde plantațiile de viță-de-vie situate pe aceeași formă de relief. Factorii naturali, precum și condițiile de cultură și de tehnologie ce privesc plaiul viticol sunt asemănătoare pe întreaga suprafață cultivată cu viță-de-vie, determinând obținerea unor produse cu însușiri de calitate specifice.

5.2.1. Regiunile viticole ale României

În România, plantațiile de viță de vie sunt concentrate în 8 regiuni viticole (fig. 1): Podișul Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei și Olteniei, Dealurile Banatului, Dealurile Crișanei și Maramureșului, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării și regiunea nisipurilor și a altor terenuri favorabile din sudul țării.

Fig. 1. Regiunile viticole ale României (sursa: http://www.onvp.ro/).

Aceste regiuni cuprind 37 de podgorii și aproximativ 171 de centre viticole, în care se produce o gamă completă de vinuri (Oșlobeanu, 1991). Arealele viticole se suprapun, în general, provinciilor istorice și prezintă unele particularități privind condițiile ecologice, soiurile cultivate, tehnologiile aplicate, nivelul producțiilor și însușirile calitative ale produselor vitivinicole obținute.

La nivelul Uniunii Europene au fost stabilite cinci zone vitivinicole: A, B, C I, C II și C III. În funcție de încadrarea regiunilor viticole în aceste zone și de categoria de vinuri (de masă, de calitate) este necesar un anumit potențial minim natural al strugurilor, existând unele posibilități de îmbogățire a musturilor (Dejeu, 2010).

În conformitate cu Ordinul nr. 645/2005, privind aprobarea încadrării regiunilor viticole românețti în zonele viticole ale Uniunii Europene și condițiile aplicării corecțiilor de tărie alcoolică și de aciditate asupra recoltelor de struguri aflate în diferite stadii de prelucrare, regiunile viticole ale României sunt încadrate în următoarele zone viticole ale Uniunii Europene (fig. 2):

Zona B: regiunea viticolă a Podișului Transilvaniei – vinuri cu tărie alcoolică naturală de minimum 6,0% vol;

Zona CIa: Dealurile Moldovei, Dealurile Banatului, Dealurile Crișanei și Maramureșului – vinuri cu tărie alcoolică naturală de minimum 7,5% vol;

Zona CII: Dealurile Munteniei și Olteniei, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării, Nisipuri și alte terenuri favorabile din sudul țării – vinuri cu tărie alcoolică naturală de minimum 8,5% vol.

Încadrarea regiunilor viticole românești în zonele viticole B, CIa și CII ale Uniunii Europene a fost realizată pe baza Studiului ecopedologic și ecoclimatic pentru încadrarea arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii Europene, elaborat de Institutul de Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultură si Vinificație Valea Călugărească (Ordinul nr. 645/2005).

Fig. 2. Zonele viticole din România, delimitate conform normelor Uniunii Europene

(sursa: http://www.iseoverde.ro/importanta-viticulturii-zonarea-vitivinicola/).

Regiunea viticolă a Podișului Transilvaniei cuprinde plantațiile viticole din bazinul Târnavelor, Sebeșului și Valea Mureșului, incluzând cinci podgorii: Aiud, Alba Iulia, Sebeș-Apold, Lechința și Târnave, în cadrul cărora se află 17 centre viticole și 2 centre viticole independente – Dej și Geoagiu.

Importanța regiunii viticole a Podișului Transilvaniei nu constă doar în suprafețele cultivate cu viță de vie, ci și în calitatea vinurilor obținute aici, vinuri cu nuanțe particulare de originalitate și noblețe, din binecunoscutele soiuri: Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Sauvignon, Muscat Ottonel, Neuburger. Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe de calitate superioară, a vinurilor aromate de tip Muscat și a vinurilor materie primă pentru spumante. Datorită performanțelor superioare ale soiurilor din strugurii cultivați aici, implicit a calității vinurilor obținute, această regiune viticolă a obținut cea mai bună cotație europeană acordată podgoriilor românești (clasa B).

Regiunea este amplasată în unitatea geografică a Podișului Transilvaniei, (începând de la Apold, județul Sibiu, până la Bistrița Năsăud și Dej), iar plantațiile pe care le deține, (aproximativ 6 355 ha), sunt dispersate atât în latitudine (între paralela 46ș și 47ș), cât și în altitudine (mai frecvente între 200 și 500 m), lucru datorat fragmentării deluroase și colinare a podișului. Din punct de vedere ecologic, vița de vie găsește aici condiții bune și foarte bune de vegetație, îndeosebi în jumătatea sud-vestică a podișului care poartă numele de ”Țara Vinului” (Cotea, 2000).

Denumirile de origine ale acestei regiuni viticole sunt următoarele: Aiud, Alba Iulia, Târnave, Târnave-Blaj, Târnave-Jidvei, Târnave-Mediaș, Târnave-Târnăveni. Fiecare denumire de origine poate fi însoțită de denumirea plaiurilor viticole aflate în componența lor.

Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei este una dintre cele mai mari și mai renumite regiuni viticole din România, fiind situată în estul țării. Include plantațiile de pe numeroase plaiuri moldave unde se cultivă aproximativ 76 789 ha, începând de la localitatea Hlipiceni (județul Botoșani) până la Tîmboiești (județul Vrancea) și Smârdan (județul Galați). Ca urmare a spațiului geografic mare pe care se întinde, între ecoclimatul din partea de nord al acestei regiuni viticole și ecoclimatul din partea de sud există diferențe apreciabile care se reflectă deseori în cantitatea și calitatea producției viti-vinicole obținute, precum și în alegerea sortimentelor de soiuri, în funcție de acestea.

Regiunea include 12 podgorii, acestea fiind printre cele mai renumite și mai vechi podgorii ale țării: Cotnari, Iași, Huși, Colinele Tutovei, Dealurile Bujorului, Nicorești, Ivești, Panciu, Odobești, Cotești, Covurlui și Zeletin, pe teritoriul cărora se află 8 centre viticole independente: Hlipiceni, Plugari, Probota (în nord), Vaslui (în centru), Grivița și Hanu Conachi (în sud), Bozieni și Răcăciuni în vestul regiunii.

Această mare regiune viticolă este profilată pe producerea vinurilor albe și roșii de masă, a vinurilor albe de calitate superioară, a vinurilor dulci naturale (podgoria Cotnari) și a vinurilor materie primă pentru spumante (în podgoriile Panciu și Ivești). Producerea vinurilor roșii are un caracter insular, și anume în podgoriile Dealul Bujorului, Nicorești, Ivești, Uricani și Iana.

Sortimentul acestei regiuni este alcătuit dintr-un număr notabil de soiuri, printre care unele sunt specifice numai anumitor podgorii, cum ar fi: Grasă de Cotnari, Fetească albă, Frâncușă și Busuioacă de Bohotin (la Cotnari); Zghihară de Huși, Băbească neagră (la Nicorești); Fetească neagră (la Uricani) etc. Alte soiuri cultivate cu succes sunt: Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Sauvignon, Pinot gris, Galbenă de Odobești și Șarba (soi nou obținut), iar dintre soiurile pentru vinuri roșii: Cabernet Sauvignon, Merlot, Băbească neagră și Oporto.

Sortimentul soiurilor de struguri de masă este reprezentat de soiurile: Chasselas doré, Muscat Perla de Csaba, Muscat de Hamburg și Coarnă neagră.

Denumirile de origine ale acestei regiuni viticole sunt următoarele: Bohotin, Iași-Copou, Iași-Bucium, Iași–Uricani, Cotnari, Huși-Vuțcani, Huși, Iana, Cotești, Odobești, Panciu, Dealurile Bujorului și Nicorești. De asemenea, fiecare denumire poate fi completată cu una din denumirile plaiurilor viticole care se află în componența podgoriei.

Regiunea viticolă Dealurile Munteniei și Olteniei cuprinde plantațiile viticole situate pe dealurile și colinele Subcarpaților Sudici, dealurile Podișul Getic, incluzând sud-vestul Olteniei, podgoriile Severinului, podgoria Segarcei, terasele Oltului, dealurile piemontane ale Argeșului și ultimile ramificații ale Subcarpaților de Curbură, respectiv Dealurile Buzăului. Cuprinde 9 podgorii: Mehedinți, Banu Mărăcine, Segarcea, Sâmburești, Drăgășani, Ștefănești, Dealu Mare, Cernătești și Pietroasele.

Este a doua regiune viticolă a României, ca suprafață (54 187 hectare), adunând la un loc plantațiile viticole din sudul țării începând de la Rîmnicu Sărat, până la Halînga în județul Mehedinți și Segarcea, județul Dolj.

Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei și Olteniei are ca principală direcție de producție obținerea vinurilor roșii, albe și aromate de calitate superioară și mai puțin producerea vinurilor albe și roșii de masă (podgoria Drăgășani). Pe suprafețe destul de mari se cultivă și soiuri de struguri pentru masă, care produc cantități însemnate de struguri destinați fie pieței interne, fie exportului.

Sortimentul viticol cuprinde soiuri pentru vinuri albe de calitate superioare, reprezentate de: Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Sauvignon, Pinot gris și Muscat Ottonel (Olteanu, 2002), dar și soiuri pentru vinuri roșii de calitate superioară: Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Fetească neagră și Burgund mare. În anumite centre viticole – Breaza și Pietroasa – există condiții deosebite pentru cultura binecunoscutelor soiuri, din sortimentul autohton, respectiv Tămâioasă românească, Grasă de Cotnari și Busuioacă de Bohotin, destinate obținerii vinurilor aromate albe și roze. Vinurile albe și roșii de masă se produc îndeosebi în podgoria Drăgășani din soiurile Crâmpoșie selecționată și Novac. Din grupa soiurilor de masă cultivate în podgoriile Dealurile Buzăului, Dealu Mare și Drăgășani se pot aminti soiurile: Victoria, Cardinal, Augusta, Chasselas doré, Afuz Ali, Muscat de Hamburg și Muscat d’Adda, sortogrupul Coarnă, precum și celelalte soiuri noi de struguri pentru masă obținute în diferitele stațiuni de cercetare ce aparțin acestei mari regiuni viticole.

Denumirile de origine ale acestei regiuni viticole sunt următoarele: Dealu Mare-Boldești, Dealu Mare- Valea Călugărească, Dealu Mare – Ceptura, Dealu Mare – Tohani, Dealu Mare – Merei, Dealu Mare – Zorești, Dealu Mare – Breaza, Cernătești, Pietroasele, Ștefănești, Ștefănești – Costești, Drăgășani, Sâmburești, Banu Mărăcine, Segarcea, Mehedinți – Severin, Mehedinți – Corcova, Mehedinți – Golul Drâncei, Mehedinți – Vânju Mare și Orevița.

Regiunea viticolă a Banatului este situată în partea de sud-vest a țării, pe teritoriul administrative a două județe: Timiș și Caraș-Severin. Această regiune viticolă întrunește, într-o oarecare măsură, condițiile unei singure podgorii. Plantațiile de vii, care ocupă, în prezent, aproape 3 000 hectare, au un caracter insular, constituindu-se în mai multe centre viticole, respectiv: Recaș, Silagiu, Teremia, Jamu Mare (județul Timiș), Tirol și Moldova Nouă (județul Caraș Severin).

Plantațiile viticole se suprapun pe culmile sudice ale Dealurilor Lipovei, pe ultimile culmi orientate spre vest ale Dealurilor Buziașului, culmile vestice de la poalele Munților Dognecea și cele sudice de la poalele Munților Locva.

Regiunea este specializată și renumită totodată pentru producerea de vinuri albe și roze de calitate superioară, însă produce și vinuri albe și roșii de consum curent. Soiurile reprezentative pentru această regiune sunt: Creață de Banat, Majarcă albă, Steinschiller roz, Riesling italian, Sauvignon (vinuri albe), Cadarcă, Burgund mare, Merlot și Pinot noir (vinuri roșii).

Arealul vitcol este delimitat de două denumiri de origine controlată (DOC): Banat și Recaș și două indicații geografice: Viile Timișului și Viile Carașului.

Regiunea viticolă a Crișanei și Maramureșului cuprinde plantatiile viticole cantonate pe dealurile din partea sud-estică a poalelor Munților Gutâi, culmile din parte vestică a Munților Oaș, dealurile depresunii Silvaniei de la poalele nord-vesice a Muntelui Meseș, dealurile Oradei, până la Valea lui Mihai, poalele vestice și nord ale Munților Zărandului. Delimitarea este făcută la sud de localitatea Miniș, iar la nord de centrul viticol Halmeu. Regiunea cuprinde patru podgorii: Miniș Măderat, Diosig, Valea lui Mihai și Silvaniei, precum și 13 centre viticole , dintre care două sunt independente: Seini și Halmeu.

Prestigiul regiunii viticole a Dealurilor Crișanei și Maramureșului este dat de una dintre cele mai renumite podgorii ale țării, Miniș-Măderat, recunoscută prin calitatea și diversitatea vinurilor obținute aici, fie vinuri roșii din soiurile Cadarcă, Merlot, Cabernet Sauvignon, Pinot noir, fie vinuri albe din soiurile Fetească albă, Riesling italian, Fetească regală, Furmint, Pinot gris, Mustoasă de Măderat.

Această regiune este amplasată în arealul deluros-colinar și de câmpie din nord-vestul României, care se se desfășoară în latitudine între paralelele 46ș și 48ș, iar în altitudine între 100 m și 550 m. Este una dintre cele mai întinse regiuni viticole (aproximativ 6000 ha) atingând totodată punctele cele mai nordice de cultură a viței de vie (centrul viticol Halmeu – județul Satu Mare), precum și cotele cele mai înalte de pe cuprinsul țării (Cotea, 2000).

Condițiile ecoclimatice din această regiune permit producerea unei game largi de vinuri albe și roșii începând de la cele de masă până la cele de calitate superioară, iar dintre soiurile de struguri pentru masă se întâlnesc (pe suprafețe restrânse), Muscat Perla de Csaba și grupa Chasselas. Sortimentul viticol autorizat și/sau recomandat pentru podgoria Miniș include atât soiuri pentru vinuri albe (Mustoasă de Măderat, Fetescă Regală, Muscat Ottonel etc.), cât și pentru vinuri roșii (Cadarcă, Zweigelt, Burgund Mare, Cabernet Sauvignon etc.). Sortimentul viticol din podgoria Crișana include exclusiv soiuri pentru vinuri albe: Mustoasă de Măderat, Furmint, Riesling Italian, Fetească Albă etc. O favorabilitate bună pentru producerea vinurilor roșii se întâlnește îndeosebi în sudul regiunii, în podgoria Miniș- Măderat, unde se cultivă Cadarcă, Merlot, Oporto și Burgund mare. În podgoria Silvaniei (în centrele Șimleul Silvaniei și Zalău), se produc și vinuri spumante.

Vinurile din această regiune sunt comercializate sub două denumiri de origine controlată – Crișana și Miniș -, la care se adăuga, trei subdenumiri: Diosig, Biharia, Șimleu. Podgoria Miniș își comercializează vinurile utilizând denumirea podgoriei, la care se poate adauga una din denumirile plaiurilor viticole din componența acesteia.

Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei este situată în sud-estul României și corespunde în întregime Podișului Dobrogei, clar delimitat între Dunăre, la vest, și Marea Neagră, la est, sudul Dobrogei, Podișul Babadagului, până la localitatea Isaccea, în nord. Această regiune viticolă înglobează trei podgorii: Mulfatlar, Sarica-Niculițel și Istria-Babadag.

Plantațiile viticole se întind de la Mangalia, până la Tulcea și Măcin, pe o suprafață de aproximativ 18 000 hectare. În această regiune se conturează două direcții principale de producție, atât cultura soiurilor de struguri de masă, cât și de vin. Dintre soiurile de struguri pentru masă (care acoperă necesitățile de consum ale litoralului), se cultivă Cardinal, Regina viilor, Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Afuz Ali și Italia, iar pe suprafețe restrânse se cultivă și soiurile pentru stafide.

Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei este însă specializată în producerea vinurilor albe și roșii de calitate superioară seci, demiseci și demidulci. Din sortimentul pentru vinuri albe se regăsesc în cultură Aligoté, Riesling italian, Fetească albă, Fetească regală, Sauvignon, Pinot gris, Chardonnay, Muscat Ottonel, iar dintre cele roșii: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot și Burgund mare. Soiurile reprexentative sunt: Crâmpoșie selecționată, Fetească neagră, Fetească albă, Tămâioasă românească, Băbească neagră, Chardonnay, Pinot Gris, Riesling italian, Muscat Ottonel.

Denumirile de origine sunt următoarele: Babadag, Sarica-Niculițel, Tulcea, Mulfatlar, Mulfatlar-Medgidia și Mulfatlar-Cernavodă.

Regiunea viticolă a Teraselor Dunării este situată în cea mai mare parte pe terasele Dunării din sud-estul Câmpiei Române și cuprinde în aria ei podgoriile Ostrov și Greaca, iar suprafețele cultivate sunt de circa 11 271 ha. Cele mai importante centre viticole sunt: Ostrov, Băneasa, Oltina, Aliman, Fetești (centru viticol independent), care aparțin podgoriei Ostrov, respectiv centrele: Giurgiu și Zimnicea care aparțin podgoriei Greaca. Deși unele centre viticole din aceste două podgorii sunt distanțate între ele, prezența unor vii răzlețe de legătură care sunt plasate în condiții ecologice similare, certifică conturarea unei regiuni viti-vinicole distincte, cu numele de mai sus (Cotea, 2000). Datorită poziției sale geografice, această regiune viticolă deține cele mai mari resurse heliotermice, în condițiile unor resurse hidrice modeste, ameliorate întrucâtva de prezența benefică a Dunării.

Regiunea viticolă a Teraselor Dunării este recunoscută în primul rând pentru producția de struguri pentru masă din întreg conveierul varietal, de la soiurile cu maturare timpurie, pînă la cele cu maturarea târzie. Soiurile pentru struguri de masă sunt reprezentate de: Muscat Perla de Csaba, Cardinal, Victoria, Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Italia, Afuz Ali, Tamina, Xenia și Greaca.

Regiunea este specializată în producerea vinurilor seci și demiseci, albe și roșii, de calitate superioară. Sortimentele recomandate și/sau autorizate include soiurile: Chardonnay, Columna, Fetească regală Merlot, Cabernet Sauvignon (Oltina) și Syrah, Băbească neagră, , Fetească albă, Aligote, Fetească neagră (Însurăței) (Oșlobeanu, 1991; Cotea, 2003). Dintre soiurile pentru vinuri albe, de o bună apreciere se bucură: Feteasca regală, Riesling italian, Sauvignon, Crâmpoșie selecționată, Donaris, iar dintre soiurile roșii sunt preferate soiurile Cabernet Sauvignon, Merlot și Burgund mare.

Regiunea viticolă a nisipurilor și a altor terenuri favorabile din sudul țării (zona viticolă CII) cuprinde plantațiile viticole, uneori cu caracter insular, înființate pe nisipurile și solurile nisipoase de pe terasele Dunării, terasele Jiului și bazinele râurilor Călmățui și Buzău din Câmpia Bărăganului (aproximativ 13 000 hectare plantații viticole). Cea mai întinsă și reprezentativă arie viticolă pentru această regiune o reprezintă nisipurile din stânga Jiului, din sudul Olteniei. Delimitarea arealelor nisipoase începe în sud-vestul Olteniei (localitățile Vrata și Jiana din județul Mehedinți), se continuă cu nisipurile situate de-a lungul Dunării, nisipurile din stânga Jiului, sudul dunărean al Dobrogei (podgoria Oltina, județul Constanța) și se încheie în Câmpia Bărăganului.

În cadrul regiunii viticole a nisipurilor și altor terenuri favorabile din sudul țării se diferențiază trei podgorii – Podgoria Dacilor, Podgoria Calafat și Podgoria Sadova-Corabia, care cuprind un număr de opt centre viticole. Pe lângă acestea mai sunt și 11 centre viticole independente, și anume: Drăgănești-Olt, Furculești, Mavrodin, Urziceni, Sudiți, Ulmu, Însurăței, Rușețu, Cireșu, Jirlău și Râmnicelu.

Terenurile nisipoase și luto-nisipoase prezente pe arii extinse în cadrul regiunii, limitează potențialul cantitativ și calitativ de producție al soiurilor, de aceea regiunea este specializată în producerea vinurilor de masă (albe, roze și roșii) și producerea strugurilor pentru masă.

Pentru producerea vinurilor albe, cele mai cultivate soiuri sunt : Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Saint Emilion și Rkațiteli, iar pentru vinuri roze și roșii, se cultivă soiurile: Roșioară, Băbească neagră, Sangiovese, Burgund mare, Cabernet Sauvignon și Merlot. Pentru strugurii de masă sunt cultivate soiurile cu epocile I-V de maturare (Muscat Perla de Csaba, Cardinal, Chasselas doré, Muscat d'Adda, Coarnă neagră și Italia).

Din cele 41 de județe ale României, 25 sunt producătoare de struguri de vin. Chiar și în celelalte județe fără vocație viticolă există suprafețe cu viță de vie, însă neînsemnate ca mărime, cu soiuri pentru consum curent. Doar trei județe (Brasov, Covasna și Suceava) nu sunt înregistrate în statistica oficială cu nicio suprafață viticolă.

5.2.2. Situația actuală a viticulturii și vinificației în România

În anul 2012, suprafața viticolă totală a României cuprindea 183 169 ha. După suprafața cultivată cu viță de vie, în anul 2012, România ocupa locul 11 la nivel mondial și locul 5 la nivelul Uniunii Europene; producția de struguri pentru vin ne situa pe locul 19 la nivel mondial și locul 6 la nivelul Uniunii Europene (sursa: http://www.fao.org)

Suprafața ocupată cu vii pe rod era de 242 700 ha în anul 2002, reprezentand 1,7% din suprafata agricola a țării. Participarea acestui sector la valoarea producției vegetale era de circa 7,6% și de 4,1% la valoarea producției agricole totale. Vinul era situat pe locul al treilea în rândul produsele agricole exportate.

Urmărind evoluția în timp a suprafeței viticole a României (fig. 3), putem observa că suprafața viilor pe rod a crescut, cu oscilații de la un an la altul, de la 227 300 ha, în anul 1950, la 346 800 ha (suprafața maximă atinsă în anul 1970). Până la nivelul anului 2000, suprafața viticolă nu a înregistrat mari oscilații de la un an la altul, menținându-se în jurul valorii de 300 000 ha. După anul 2000, s-a înregistrat un regres continuu a suprafeței ocupată cu vii, până la nivelul anului 2010, când erau 175 953 ha (cu cu aproape 70 000 ha mai puțin față de anul 2000) (sursa: Anuarul Statistic al României, MADR, ONVV, 2005-2012).

Fig. 3. Evoluția suprafeței viticole a României în perioada 1938 – 2012

(sursa: Anuarul Statistic al României, MADR, ONVV, OIV).

La nivel regional, distribuția suprafeței viticole ocupată cu hibrizii direct producători era de aproximativ 56 % din totalul viilor pe rod (140 000 ha, din totalul de 250 000 ha de vii pe rod), în anul 2001 (tabelul nr. 2). Față de anul 1989, suprafață ocupată cu hibrizi direct producători aproape că s-a triplat până în anul 2001.

Tabelul nr.2.

Situația viticulturii României în perioada 1938 – 2001

(Sursa : Anuarul Statistic al RSR 1981 si Anuarul Statistic al Romaniei 1993-2001).

La nivelul țării noastre, în anul 2010, suprafața viilor pe rod a scăzut, comparativ cu anii 2006, 2007, 2008, (de la 192 611 ha, la 175 953 ha), observându-se aceeași tendință și în cazul suprafețelor ocupate cu vii pe rod din care se obțin vinuri, ajungându-se la 160 746 ha, comparativ cu 177 472 ha cultivate în anul 2008, cu aproximativ 17 000 de ha mai puțin (tabelul nr. 3).

În ceea ce privește ponderea suprafețelor ocupate cu vii tinere, la nivelul anului 2009 a fost de 7 917 ha, iar în 2010 de 4 399 ha, aproape cu 50 % mai mică. Acest fapt se datorează aplicării programului de reconversie și restructurare a plantațiilor viticole, început în anul 2008. În anul 2010 suprafața plantațiilor de vii tinere a fost de 4 399 ha, din care 4 322 ha erau cultivate cu soiuri pentru struguri de vin și doar 77 ha erau cultivate cu soiuri de struguri pentru masă.

Din producția totală de struguri înregistrată în anul viticol 2010 (997 489), 927 371 tone (reprezentând 92,92% din total) au fost destinați producerii vinurilor, iar 70 118 tone (7,07%) au fost destinați consumului în stare prospătă, pe piața internă. Producția medie de struguri la hectar înregistrată în anul 2010 a fost de 5 669 ha, observându-se o creștere ușoară comparativ cu anii anteriori.

Tabelul nr.3.

Situația viticulturii României în perioada 2005 – 2010

(sursa: Anuarul Statistic al României, MADR, ONVV).

Din cele 8 regiuni viticole ale României, cea mai mare suprafață cultivată cu viță de vie se înregistra, la nivelul anului 2012, în Dealurile Moldovei (69 134 ha), urmată de regiunea viticolă a Dealurilor Olteniei și Munteniei (53 450,9 ha), și de Colinele Dobrogei (17 564,76 ha). Cele mai mici suprafețe se înregistrează în regiunea viticolă a Dealurilor Banatului (2 928, 35 ha) și în Podișul Transilvaniei (6 796, 71 ha) (tabelul nr. 4). În ceea ce privește suprafață cultivată cu soiuri nobile, pentru obținerea vinurilor cu denumire de origice controlată (DOC), respectiv cu indicație geografică (IG), cea mai mare suprafață o dețin regiunile Colinele Dobrogei (11 888, 6 ha, din care 7 943, 70 pentru vinuri cu DOC și 3 944, 94 ha pentru vinuri cu IG) și Dealurile Moldovei (18 026 ha, din care 6 703, 57 ha pentru vinuri cu DOC și 11 323 ha pentru vinuri cu IG). Pe ultimele locuri se află regiunea viticolă a Teraselor Dunării (326, 28 ha pentru vinuricu cu IG) și regiunea viticolă a nisipurilor și a altor terenuri din sudul țării (508, 68 ha prntru vinuri cu IG). Aceste din urmă regiuni nu înregistrează plantații cu vii pe rod pentru obținerea vinurilor DOC. Cea mai mare suprafață ocupată cu soiuri de vin fără DOC și IG o deține regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei, cu 51 107 ha și cea a Dealurilor Olteniei și Munteniei, cu 44 117,15 ha.

Tabelul nr. 4.

Repartiția regională a suprafeței viticole, pe categorii de calitate (2012)

(sursa: MADR și INS).

Raportându-ne la anul 2002 (tabelul nr.5), în ceea ce privește evoluția suprafeței viticole la nivel regional, constatăm o scădere drastică a acesteia pentru fiecare regiune în parte, față de anul 2012. Astfel, regiunea viticolă a Olteniei și Munteniei și-a redus suprafața cu 50 % (55 950 ha), Dealurile Moldovei, cu apăroximativ 15 000 ha, Colinele Dobrogei, cu 6 636 ha, Podișul Transilvaniei, cu 4000 ha, Crișana și Maramureș, cu 2 000 ha, și Dealurile Banatului, cu 772 ha.

Între anii 1998 – 2002, suprafața viticolă a fiecărei regiuni a urmat un trend descendent, însă fără a înregistra scăderi considerabile de la un an la altul.

Tabelul nr. 5.

Suprafața ocupată cu vită de vie, pe fiecare regiune viticolă (1998 – 2002)

(sursa: MAPDR și INS).

Producția de vin înregistrată în anul 2014 era de 4 093 de hl, situând România pe locul 21 la nivel mondial și 6 la nivel european, după Franță, Italia, Spania, Germania și Portugalia (sursa: OIV Statistical Report on 24 World Vitiviniculture).

Față de anul 2013, producția de vin a scăzut semnificativ, cu aproximativ 1 000 hl, însă comparativ cu situația înregistrată în anul 2012, aceasta a crescut cu aproape 800 hl. Între anii 2006 – 2009, producția de vin a oscilat ușor de la un an la altul, situându-se în jurul valorii de 5 000 hl.

Față de anul 2005, când s-a obținut 2 529 hl de vin, în anul 2014 producția a crescut cu aproape 1 500 de hl. După cum putem observa în graficul din figura nr.4, cea mai mică producție de vin s-a înregistrat la nivelul anilor 2010 și 2012, datorită unor condiții ecoclimatice nefavorabile viței de vie, produse în perioada de vegetație activă.

La nivelul anului 2013, din producția totală de vin, de 5 113 hl, aproximativ 3 000 hl erau vinui din soiuri nobile, restul de 2 100 hl aparțineau vinurilor obținute din hibrizi producători direcți. Față de anul 2013, în anul 2008 situația se prezenta astfel: ponderea vinurilor cu denumire de origine controlată (DOC) era de 8,5%, restul fiind deținut de vinurile cu indicație geografică (IG) și de vinurile de masă (VM).

Vinurile albe dețin o pondere de 56% din producția totală, restul fiind deținut de vinurile roșii și roze (4%) (sursa: INS; date operative MADR).

Fig. 4. Evoluția producției de vin între anii 2007 – 2013

(sursa: INS, Anuarul Statistic al României, 2013; date operative MADR).

Repartiția pe regiuni a producției de vin din soiuri nobile, pe categorii de calitate, înregistrată în anul 2013, poate fi urmărită în tabelul nr. 6. După cum putem observa, cea mai mare producție de vin s-a realizat în regiunile viticole Dealurile Moldovei (1 123,3 mii hl) și în Dealurile Munteniei și Olteniei, iar cele mai mici în regiunile Terasele Dunării (20 mii hl), respectiv în regiunea Nisipuri și alte terenuri favorabile din sudul țării (4,9 mii hl). Primele două regiuni dețin supremația, la nivel național, și în ceea ce privește producția de vinuri cu DOC și IG: în Dealurile Moldovei s-a obținut 826,2 mii hl vin cu denumire de origine controlată (DOC) și 171,8 mii hl vin cu indicație geografică (IG), iar în Dealurile Munteniei și Olteniei, vinurile cu DOC înregisistrau o producție de 947, 2 mii hl și cele cu IG, de 735,6 mii hl.

Tabelul nr. 6.

Producția de vin din soiuri nobile pe categorii de calitate și regiuni viticole în 2013

(Sursa datelor: date operative MADR).

În ceea ce privește consumul mediu anual de vin/locuitor, România ocupa locul 19 la nivel mondial, în anul 2012, cu un consum mediu anual de vin de 24,3 l/persoană, înregistrându-se o scădere față de anul 2011, când era de 27 l/persoană (tabelul nr.). Între 60% și 70% dintre consumatorii români preferă vinurile albe, dar și vinurile roze câștigă teren în ultima perioadă. Consumul de vin pe țări, situa România pe locul 10 la nivel mondial, în anul 2011, cu aproximativ 5 350 hl, conform statisticilor realizate de OIV (sursa: OIV Statistical Report on 24 World Vitiviniculture). În ceea ce privește consumul mediu anual de struguri pentru masă/locuitor, acesta a înregistrat oscilații reduse de la un an la altul, situându-se în jurul valorii de 4 kg/locuitor/an (tabelul nr. 7).

Tabelul nr.7.

Consumul mediu anual de vin și de struguri pentru masă (2005-2012)

(sursa:INS, MADR, ONVV; http://www.dce.gov.ro/).

Exportul de vin al României înregistra în anul 2010 o valoare de 98 130 de hl, aproape la o treime față de situația din anul 2005, când s-a exportat o cantitate de 269 600 hl, reprezentând 4 – 10 % din producția totală anuală. În același timp, s-a importat anual, cantități de vin cuprinse între 111 390 hl și 713 300 hl. În timp ce exportul de struguri pentru masă a fost nesemnificativ (325 tone în anul 2010), importul a fost de 14 600 tone (tabelul nr.8).

Tabelul nr.8.

Exportul și importul anual de vin (hectolitri) și de struguri pentru masă (tone).

(sursa:INS, MADR, ONVV; http://www.dce.gov.ro/).

5.2.3. Sortimentul viticol al României

Sortimentul viticol al României este foarte variat, cuprinzând atât soiuri autohtone valoroase, păstrate în cultură și dupa invazia filoxerei, precum și o serie de soiuri străine, cu aptitudini oenologice recunoscute. Din prima grupă se disting, prin importanță, următoarele soiuri de struguri:

– pentru vinuri albe: Grasa de Cotnari, Fetească albă, Fetească regală, Galbena de Odobești, Frâncușă, Busuioacă de Moldova, Crâmpoșie;

– pentru vinuri roșii: Băbească neagră, Fetească neagră;

– pentru vinuri aromate: Tămâioasă românească, Busuioacă de Bohotin.

Din grupa soiurilor de proveniență străina fac parte:

– pentru vinuri albe: Riesling Italian, Sauvignon, Pinot gris, Chardonnay, Traminer roz, Aligote;

– pentru vinuri roșii: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Burgund mare;

– pentru vinuri aromate: Muscat Ottonel.

În România, conform datelor publicate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în anul 2013, sortimentul pentru vinurile albe este dominat de 3 soiuri, două autohtone și unul de origine străină: Fetească albă, Fetească regală și Riesling italian. Dintre soiurile pentru vinuri roșii, cea mai mare extindere revine soiurilor Cabernet Sauvignon și Merlot (tabelul nr.9).

Tabelul nr. 9.

Suprafața (ha) principalelor soiuri de struguri pentru vinificație din România

(2012)

(sursa: http://www.madr.ro/ro/).

Dacă ne raportăm la anul 2005, distribuția pe soiuri a suprafeței viticole relevă faptul că soiul Fetească regală ocupa primul loc, cu o suprafață de 13 964 ha, mai mai mare decât în anul 2013 cu aproape 1000 ha. Soiul Riesling italian, ocupa al doilea loc ca suprafață cultivată, de 7373 ha, mai mică decât cea înregistrată în anul 2013, cu circa 100 ha. Acesta era urmat de Feteasca albă (6 899 ha), care l-a devansat în anul 2013 cu circa 6 000 ha.

Din categoria vinurilor roșii, soiul Merlot deținea primul loc, în anul 2005, ca suprafață cultivată (7269 ha), însă până în anul 2013, suprafața ocupată de acest soi a crescut cu aproximativ 4 000 ha (11 630 ha). Raportat la anul 2005, soiurile Băbească neagră, Cabernet Sauvignon și Fetească neagră, aproape că și-au dublat suprafața cultivată (tabelul nr.10).

Tabelul nr.10.

Suprafața (ha) principalelor soiuri de struguri pentru vinificație din România (2005)

(sura: sursa: http://www.madr.ro/ro/).

5.3. Importanța viticulturii și vinificației în România

Viticultura reprezintă un sector important al agriculturii României, prin suprafața mare pe care o ocupă (aproximativ 200 000 ha la nivelul anului 2014, conform statisticilor FAOSTAT și OIV) și prin gradul mare de intensivitate. De asemenea, vița de vie valorifică mai eficient terenurile slab productive pentru alte culturi, cum sunt cele în pantă, erodate, cu fertilitate scăzută, improprii culturilor cerealiere, precum și nisipurile supuse eroziunii eoliene. Prezența pe terenurile în pantă sau pe nisipuri, a unor plantații viticole în masiv, joacă un important rol antierozional, intervenind activ în conservarea solului, prin protecția împotriva eroziuii de suprafață, prin fixarea nisipurilor mișcătoare. Luarea în folosință a terenurilor improprii altor culturi asigură, pe lângă marimea considerabilă a valorii lor economice, și schimbarea aspectului acestora. Astfel, când locul unui plai lovit de arșița verii îl ia o plantație de vie de toată frumusețea, concomitent cu rolul economic crește și cel estetic pe care-l poate îndeplini viticultura. Dezvoltând cultura viței de vie pe terenuri neproductive și slab productie se pot elibera altele ocupate de vii, dar proprii altor culturi, iar prin aceasta se asigură valorificarea rațională a fondului funciar.

Importanța viticulturii rezultă și din valoarea produselor vitivinicole în alimentație, ele având și acțiune profilactică, terapeutică și tonifiantă (Dejeu, 1992, 2000). Dintre toate fructele comestibile, strugurii sunt printre cele mai apreciate. Valoarea alimentară a strugurilor și a derivatelor acestora este apreciată din punct de vedere energetic, reconfortant, mineralizant, reactivant, dietetic și terapeutic. Vinul, ca produs principal obținut din struguri, consumat rațional, este un aliment. Acesta contribuie la intensificarea metabolismului, reactivează circulația sângelui. De asemenea, consumul de struguri și de must contribuie, în anumite cazuri, la vindecarea unor boli, precum: ftizia incipientă, boli de stomac, rinichi, inimă, intestine etc. (Martin, 1966).

Viticultura și vinificația au un important rol economic și social. Din punct de vedere social, viticultura reprezintă o sursă de existență pentru o parte însemnată a populației. Datorită suprafeței mari a plantațiilor viticole și a unei cantități apreciabile de struguri care se recoltează și se prelucrează anual, sectorul viticol absoarbe o parte semnificativă a populației active care lucrează la aplicarea tehnologiilor în plantații, în industria vinicolă sau în activități conexe (transporturi, comerț, construcția de mașini, industria chimică, ambalaje etc.). În anul 2010 circa un milion de oameni din țara noastră aveau ca principală ocupație viticultura și vinificația (Dejeu, 2010).

Prin specificul tehnologiilor din viticultură, o parte din forța de muncă este ocupată permanent, inclusiv iarna (la fertilizări, tăieri), în timp ce altă parte este folosită sezonier, în special la recoltarea strugurilor.

Din punct de vedere economic, vinul și strugurii sunt produse importante de schimb în comerțul internațional, aducând profituri mari la bugetul de stat, dar și producătorilor de vin.

Viticultura antrenează și alte ramuri ale economiei (furnizarea de material de plantat, îngrășăminte, produse fitosanitare, mașini și utilaje; furnizarea de servicii mecanice, de consultanță, de întreținere și reparații; transportul, ambalarea, comercializarea strugurilor etc.) Vinicultura are în spatele ei o întreagă industrie a ambalajelor (sticle, butoaie, recipienți, dopuri și capse, etichete). , iar comercializarea produselor presupune înființarea de magazine specializate, crearea unor lanțuri de distribuție, acțiuni de promovare etc.

Importanța pentru protecția terenurilor și a solurilor se referă la rolul pe care viticultura îl are în stoparea degradării terenurilor, a eroziunii solului, fixarea solurilor nisipoase (Oltenia, Câmpia Careiului). De asemenea, plantarea viței de vie cu preponderență în regiunea deluroasă contribuie la fixarea versanților, prin măsuri eficiente de amenajare antierozională (sistemul teraselor din podgoria Miniș-Măderat). Rădăcinile plantelor constituie un obstacol împotriva eroziunii, reținând solul și favorizând infiltrarea apei (Olteanu, 2008).

Peste tot în lume viticultura are o dimensiune regională. Două criterii principale permit evaluarea importanței viti-viniculturii pentru regiunile ce depind de această cultură: valoarea producției de vin și must în raport cu producția agricolă finală a regiunii și importanta suprafeței viticole în raport cu producția agricolă utilă a regiunii. De regulă, viticultura capătă o mare importanță regională când reprezintă în jur de 50% din suprafața agricolă utilă a regiunii.

O caracteristică aparte a producției viti-vinicole este dată de gradul de specializare al regiunilor pe categorii de vin. În România, podgoriile sunt specializate în obținerea vinului de calitate, dar produc și vin de consum curent. Delimitarea gradului de specializare al regiunilor diferă de la un stat la altul, unele state din Uniunea Europeana clasificându-și întreaga suprafață viticolă ca fiind specializată în producția de vinuri de calitate (Germania și Luxemburg). În Franta, suprafața viticolă totală destinată obținerii vinului de calitate reprezintă 75%. În unele regiuni ale Franței (Alsacia, Bourgogne, Picardie și Bordeaux), toată suprafața este rezervată obținerii vinului de calitate cu denumire de origine controlata (Lignon – Darmaillac, 2009).

Viticultura contribuie la dezvoltarea rurală a regiunilor viticole, prin efectele structurale pe care le exercita asupra peisajului, satelor, comunităților rurale și mediul înconjurător. Plantațiile de viță de vie creează peisaje rurale atrăgătoare și armonioase. În unele regiuni viticole, aceasta reprezinta însăși motorul dezvoltării rurale. În afara de numărului ridicat al podgorenilor din regiunile viticole a caror ocupație de baza o constituie viti-vinicultura, trebuie avut în vedere numărul de locuri de muncă create în mod direct sau indirect în regiunile de producție. Locurilor de muncă permanente din fermele viticole li se adauga munca sezonieră pentru strângerea recoltei și locurile de muncă din domeniul vinificației.

Viticultura și vinificația oferă oportunități de dezvoltare turistică a unor areale rurale. Traseele turistice recent apărute, respectiv ”Drumul Vinului”, integrează cele mai vestite podgorii românești (Cotnari, Dealul Mare, Murfatlar, Panciu etc.). Aceste rute turistice ale vinului sunt axe ale dezvoltarii rurale, iar strategia de dezvoltare viti-vinicolă românească ar trebui să privească relația dintre turism și viticultură, ca pe o oportunitate de dezvoltare rurală integrată.

5.4. Aspecte privind legislația și principalele organisme instituționale și profesionale din domeniul viti-vinicol

După anul 1989, retragerea parțială a statului din producția și comercializarea vinurilor, nu a fost înlocuită imediat printr-o funcție de reglementare și control. Au trecut câțiva ani până când în România s-au introdus elemente ale unei noi politici viti-vinicole. Aceasta s-a realizat, în principal, prin aprobarea Legii nr. 67 din 1997 – Legea Viei și vinului. În incercarea de a proteja patrimoniul viti-vinicol, legea reglementează înființarea și defrișarea plantațiilor viticole și instituie un cadru instituțional pentru îndrumarea și coordonarea realizării producției viti-vinicole.

În scopul valorificării potențialului de producție, prin lege se stipulează cultivarea cu precădere a viței de vie în areale viticole consacrate tradițional. În arealele viticole, plantațiile de viță de vie se grupează în regiuni viticole, podgorii, centre viticole și plaiuri.

Ministerului Agriculturii îi revine, prin lege, sarcina efectuării și actualizării lucrărilor de delimitare a arealelor viticole, inclusiv a celor destinate producerii vinurilor și a altor produse viti-vinicole cu denumire de origine controlată sau indicație geografică. Lucrările de delimitare teritorială a arealelor viticole se evidentiază distinct în cadrul Cadastrului viticol.

Prin noua legislație se instituie un control al plantărilor de noi suprafețe viticole. Înființarea de noi plantații de vie, de către agenții economici sau familie, pe suprafețe mai mari de 0,1 ha, se poate face numai în baza autorizației de plantare eliberată de direcțiile generale pentru agricultură și alimentație din județele unde se înființează plantația. Autorizația de plantare trebuie să specifice și soiurile folosite, precum și distanțele de plantare între rânduri ăi pe rând.

Pentru prezervarea calității potențialului de producție viticol se interzice plantarea de hibrizi producatori directi (HPD) în arealele viticole, precum și completarea golurilor din podgoriile de vița nobilă cu HPD. Încalcărea acestei dispoziții legale poate să ducă la sancționarea cu amenda a producătorului sau chiar la defrișarea suprafeței plantate pe cheltuiala celui care a înfiintat-o.

Noua lege instituie nu numai controlul plantării de noi suprafețe viticole, dar si controlul defrisării lor. Astfel, suprafețele de vița nobilă și portaltoi de peste 0,1 ha, aparținând agenților economici sau familiei, se pot defrișa numai în baza autorizației de defrișare eliberată de instituțiile abilitate ale statului.

Prin Legea viei si vinului și normele ei de aplicare (Legea nr. 67 din 1997) se stabilește conținutul alcoolic al vinurilor pe categorii (vinurile de consum curent trebuie să aibă o tărie alcoolică de minimum 8,5% în volum; vinurile de calitate trebuie să aiba cel puțin 10% alcool în volum). De asemenea, se stabilesc condițiile de producere a vinurilor speciale și a altor produse din mustul de struguri și din prelucrarea vinului. Legea stipuleaza că vinul produs din hibrizii producatori direcți este destinat consumului familial, producerii de alcool și oțet, dar poate fi valorificat sub denumirea de ”vin din hibrizi”.

Noua lege și normele ei de aplicare stabilesc în detaliu condițiile de calitate pentru diferitele vinuri destinate comercializării, dar și practicile și tratamentele oenologice autorizate. De asemenea, prin lege se stabilește obligativitatea producătorilor și a comercianților de a ține evidența stocurilor de vin și a declara aceste stocuri autorităților administrației publice locale pe raza cărora sunt depozitate produsele, precum și obligativitatea declarației de recoltă către administrația locală sau Oficiul Național al Denumirilor de Origine pentru Vinuri și alte Produse Vitivinicole (ONDOV).

Legea instituie dreptul de producere a vinului și a altor produse pe baza de must și de vin cu denumire de origine prin certificatul de atestare întocmit de instituțiile abilitate în acest sens. Dreptul de folosire a denumirilor de origine se acordă anual prin eliberarea unor certificate de atestare a denumirii de origine. Legea instituie sancțiuni pentru falsificarea și contrafacerea vinurilor și produselor vitivinicole.

Comercializarea vinurilor se face în condițiile legii, în baza documentelor tipizate stabilite de Ministerul Finanțelor. Certificarea calității se face de către laboratoare de control autorizate.

Prin lege se reglementează modul de ambalare și etichetare a vinurilor, elementele ce trebuiesc înscrise pe etichetă. Alte reglementări se referă la mențiunile legate de locul de îmbuteliere și termenul de valabilitate.

În anul 2008, Consiliul European a decis refomarea sectorului european al vinului, respectiv o nouă Organizare Comună a Pieței Vinului, reglementări aplicabile în mod direct și sectorului viti-vinicol românesc, ca parte integrantă a sectorului comunitar. În acest sens, a fost adoptat Regulamentul Consiliului (CE) nr. 479 din 29 aprilie 2008.

Uniunea Europeană este cea mai mare producătoare de vinuri din lume (60%), piața cu cel mai mare consum (aproape 70%), cea mai competitivă și cu cel mai mare volum de export (70% din comerțul mondial cu vin) (sursa: OIV).

Noile reglementări europene urmăresc ca piața vinului să se reformeze treptat, în vederea realizării balanței între cererea și oferta de vin în Uniunea Europeană și asigurarea unei competitivități ridicate pe termen lung a sectorului viti-vinol. Restructurarea unor întinse suprafețe de vie va fi finanațată în vederea alinierii ofertei la cerere și pentru a se asigura creșterea competitivității pe termen lung. Vor fi eliminate intervențiile care cresc artificial producția, dar se vor avea în vedere metodele care asigură producția de alcool și produsele bazate pe vin. Se va asigura diversitatea regională și recunoașterea rolului organizațiilor de producători și a organizațiilor interprofesionale.

a) Organisme instituționale implicate în sectorul viti – vinicol

Ministerul Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale, prin:

Inspecția de Stat pentru Controlul Tehnic Viti-vinicol – organism de îndrumare, implementare și verificare a modului de respectare a legislației viti – vinicole. Organizată în baza Legii nr. 67/1997, funcționează ca departament al Direcției de Inspecții Tehnice în Sectorul Vegetal, având structuri organizatorice în cadrul direcțiilor pentru agricultură și dezvoltare rurală județene și a municipiului București. Aceasta asigura supravegherea aplicarii prevederilor legii in realizarea productiei de struguri, de vinuri si a altor produse vitivinicole, inclusiv a celor cu denumire de origine. Aceasta inspectie urmareste respectarea prevederilor privind infiintarea si defrisarea plantatiilor de vii; respectarea practicilor si tratamentelor admise in producerea vinurilor si a altor produse vitivinicole, efectuarea prin intermediul laboratoarelor autorizate a controlului analitic al vinurilor si bauturilor in vederea comercializarii lor (http://www.madr.ro/).

Oficiul National al Viei si Vinului (ONVV) a fost înființat în anul 2002, ca organism specializat cu caracter tehnico-științific, având personalitate juridică și funcționând în subordinea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale (în prezent Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale). Are rolul de a asigura fundamentarea politicii de realizare și dezvoltare a producției viti-vinicole, de a contribui la elaborarea reglementărilor viti – vinicole, de a sprijini pe plan național filiera viti – vinicolă și de a dezvolta relațiile internaționale din acest domeniu.

Oficiul National al Denumirilor de Origine pentru Vinuri si alte Produse Vitivinicole (ONDOV) este o instituție de interes public, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Acest organism este armonizat cu prevederile Regulamentului Comunității Europene nr. 497/2008, care prevede că statele membre desemnează instanța responsabilă de asigurarea respectării dispozițiilor comunitare in realizarea vinurilor si produselor viti – vinicole DOC Functioneaza ca organism specializat pentru eliberarea documentelor necesare pentru atestarea calitatii produselor viti-vinicole cu denumire de origine si controlul respectarii prevederilor acestora inainte de comercializare. Oficiul initiaza si realizeaza actiuni de protectie a denumirilor de origine (sursa: http://www.onvpv.ro/).

Activitatea în teritoriu se desfășoară prin intermediul celor 10 Inspectorate Teritoriale ale ONDOV. Fiecare Inspectorat Teritorial are o zonă de acțiune. ONDOV gestionează și controlează o suprafață de aproximativ 21.500 ha cultivate cu vii destinate producerii vinurilor DOC. Are în gestiune următoarele denumiri de origine și indicații geografice, admise spre utilizare de către producătorii de vinuri din România:

– 32 de denumiri de origine pentru vinuri (Târnave, Alba Iulia, Sebeș-Apold, Aiud, Lechința, Cotnari, Iași, Bohotin, Huși, Iana, Dealu Bujorului, Nicorești, Panciu, Odobești, Cotești, Cernătești-Podgoria, Dealu Mare, Pietroasa, Ștefănești, Sâmburești, Drăgășani, Banu Mărăcine, Segarcea, Mehedinți, Recaș, Banat, Miniș, Crișana, Murfatlar, Babadag, Sarica Niculițel, Oltina);

– 10 denumiri de origine pentru vinurile spumante (Târnave, Alba Iulia, Sebeș-Apold, Iași, Bucium, Huși, Panciu, Dealu Mare, Șimleul Silvaniei, Murfatlar;

– 12 indicații geografice pentru vinuri (Dealurile Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Vrancei, Dealurile Munteniei, Dealurile Olteniei, Viile Carașului, Viile Timișului, Dealurile Zarandului, Dealurile Crișanei, Dealurile Sătmarului, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării)

Sursele de finanțare ale ONDOV sunt integral din venituri proprii și se constituie din taxele încasate de la producătorii și comercianții de produse viti – vinicole cu denumire de origine.

Inspecția de Stat pentru Controlul Tehnic Vitivinicol – organism de îndrumare, implementare și verificare a modului de respectare a legislației viti – vinicole.

b) Organizații de producători și organisme profesionale din sectorul viti-vinicol

Organizația Națională Interprofesională Viti – vinicolă (ONIV) s-a constituit ca o grupare reprezentativă, din organizațiile de producători, pe baza liberei inițiative a acestora. ONIV are ca scop reglementarea producerii, prelucrării, depozitării, distribuției și comercializării produselor viti – vinicole și desfășoară activități de apărare a intereselor producătorilor, cu respectarea diversității regionale.

Patronatul Național al Viei și Vinului (PNVV) este o instituție a societății civile, constituită în anul 2000, ce grupează pe unii dintre cei mai importanți producători de vin din România. PNVV grupează 48 de membri dintre cei mai importanți producători, importatori și exportatori de vin din România, precum și societăți comerciale din industria conexă, formând, alături de Guvern și sindicatele din ramură, cadrul pentru parteneriatul social în sectorul viti – vinicol. PNVV deține, prin membrii săi, peste 70% din comerțul cu vinuri din România.

CAPITOLUL VI

ANALIZA POTENȚIALULUI VITI-VINICOL AL PODGORIILOR DIN VESTUL ROMÂNIEI

6.1. Cadrul geografic, administrativ și istoric al podgoriilor din vestul României

6.1.2. Podgoriilor din vestul României – localizare și caracteristici generale

Studiul față își propune o analiză a podgoriilor situate în vestul României, respectiv a celor din județele Timiș și Arad. Podgoriile din cele două județe sunt situate în două regiuni viticole, respectiv: Dealurile Banatului și Dealurile Crișanei și Maramureșului (fig. 5).

Podgoriile din aceste două regiuni sunt dispersate și depărtate unele de altele, fiind situate între 44˚44' și 48˚00' latitudine nordică, extinzându-se, de la nord la sud, pe o distanță de circa 300 km. Din punct de vedere geomorfologic, plantațiile viticole din aceste regiuni sunt amplasate pe colinele Dealurilor de Vest, cu înălțimi ce variază între 200 și 500 m, și Câmpia de Vest, cu altitudini între 80 și 200 m. Aceste două trepte sunt legate prin arii de tranzit relativ înguste și disconținue, pe ale căror pante sunt amplasate cele mai valoroase, sub aspect ecologic, areale de cultură a viței de vie. Din punct de vedere climatic, ne aflăm în zona temperat – continentală, cu nuanțe mediteraneene în partea de sud-vest și nord-atlantice, în partea de nord-vest. În sens larg, parametrii climatici se prezintă astfel: temperatura medie anuală, la nivelul celor două regiuni, este cuprinsă între 9˚C și 11˚C, iar precipitațiile anuale, între 550 și 750 mm. Pe întreaga perioadă de vegetație (martie-octombrie), atât cantitatea de lumină, cât și temperatura deosebit de favorabile culrurii viței de vie. Acestor avantaje ecoclimatice și ecogeomorfologice pentru viticultură le stau împotrivă unele elemente nefavorabile ale structurii solului, mai ales în privința excesului de umuditate.

La nivelul celor două regiuni se produc vinuri de calitate superioară, precum și vinuri de masă. Vunuri albe se produc în nord, în timp ce vinurile roșii se produc în sud, în Banat (Recaș, Miniș). În nord, o bună parte din vinurile de bază se folosesc, pe de o parte, pentru producerea de vin spumant, iar, pe de altă parte, pentru distilarea de vinuri.

Regiunea viticolă Dealurile Crișanei și Maramureșului este situată la nord de Mureș, până la centrul viticol Halmeu, din județul Satu Mare. Cuprinde patru podgorii: Miniș-Măderat (județul Arad), Diosig, Valea lui Mihai (județele Bihor și Satu Mare) și Silvaniei (județul Sălaj).

Din punct de vedere geomorfologic, viile din această regiune sunt amplasate pe două unități de relief: Dealurilor de Vest, aflate la poalele Munților Apuseni și Câmpia de Vest, după cum urmează: la sud, regiunea este delimitată de culoarul Mureșului; la est, plantațiile sunt situate pe versanții de poalele vestice și nordice ale Munților Zărandului, în județul Arad. Aici se află podgoria Miniș-Măderat, cu centrle viticole: Miniș și Măderat. În nord-estul regiunii, viile sunt amplasate pe versnții de la poalele nord-vestice ale Munților Meseș, pe dealurile din depresiunea Silvaniei (podgoria Silvaniei, cu centrele viticole: Șimleul Silvaniei, Zalău, Șamșud). La sud de municipiul Satu Mare se află centrul viticol Rătești. Limita nordică este dată de granița cu Ucraina; aici se află centrul viticol Halmeu, situat la poalele dealurilor din partea vestică a Munților Oaș. La vest, plantațiile viticole sunt amplasate în Câmpia Carei (podgoria Valea lui Mihai) și în Câmpia Barcău – Crasna, la contactul cu Dealurile Plopișului și Dealurile Silvaniei.

Prestigiul regiunii viticole a Dealurilor Crișanei și Maramureșului este dat de una dintre cele mai renumite podgorii ale țării, Miniș-Măderat, recunoscută prin calitatea și diversitatea vinurilor obținute aici, fie vinuri roșii din soiurile Cadarcă, Merlot, Cabernet Sauvignon, Pinot noir, fie vinuri albe din soiurile Fetească albă, Riesling italian, Fetească regală, Furmint, Pinot gris, Mustoasă de Măderat.

Fig. 5. Harta podgoriilor și centrelor viticole din regiunile Dealurile Banatului și Dealurile Crișanei și Maramureșului (sursa: Corine Land Cover, 2000 ).

Regiunea viticolă Dealurile Banatului este situată în partea de sud-vest și vest a țării, întinzându-se pe teritoriul administrativ a județelor Caraș-Severin și Timiș. Regiunea este delimitată la sud de granița cu Serbia, la nord, de Valea Mureșului, iar la est de Munții Banatului. Este cea mai restrânsă regiune viticolă din România, cu o suprafață de circa 2 300 ha (Cheregi, 2013), plantațiile viticole având un caracter insular. Această regiune cuprinde cinci centre viticole, independente unele de altele: Moldova Nouă, Jamu Mare, Tirol, Silagiu, Recas si Teremia.

Independența acestora constă în faptul că se găsesc la distanțe mari unele de altele, dar nu se referă la condițiile pentru viticultură, care sunt relativ asemănătoare.

Din punct de vedere geomorfologic, viile din regiunea Dealurile Banatului sunt dispuse astfel: la sud, aproape de Dunăre, plantațiile viticole sunt amplasate pe colinele dinspre sud ale Munților Locvei (centrul viticol Moldova Nouă, cu plaiurile: Moldova Veche, Moldova Nouă și Măcești), pe culmile dinspre vest de la poalele Munților Dognecea (Dealurile Dognecei – centrul viticol Tirol, cu plaiurile Doclin, Tirol, Berzovia și Fizeș) și pe ultimile culmi, spre vest, ale Dealurilor Buziașului (centrul viticol Silagiu).

Limita nordică a podgoriilor din regiunea viticolă a Dealurilor Banatului este dată de plantațiile viticole situate pe culmile mai sudice ale Dealurilor Lipovei (centrul viticol Recaș, cu plaiurile: Recaș, Izvin, Herneascova). La vest, plantațiile viticole sunt amplasate în Câmpia Jimboliei și a Arancăi, la granița cu Serbia (centrul viticol Teremia, cu plaiurile: Teremia Mare, Nerău, Tomnatec, Sânnicolau Mare). Numeroase alte plaiuri – Jamu Mare, Bacova, Bencescu, Pișchia, Lățunaș etc. sunt constituite pe dealurile din sudul Câmpiei Bârzavei, o veritabilă arie viticolă.

Cu excepția localității viticole Teremia, unde se produce aproape exclusiv vin alb, paleta de soiuri din regiunea Dealurile Banatului constă atât din soiuri albe, cât și roșii. Dintre vinurile de calitate se evidențiază însă cele roșii, avantajate de clima cu nuanțe mediteraneene care favorizează creșterea vițelor negre. Vinurile albe necesită un plus de atenție, mai ales în ceea ce privește aciditatea, care adesea este sub nivelul dorit. Sortimentul viticol al regiunii este constituit, în general, din următoarele soiuri: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Cadarcă, Creață de Banat, Majarcă albă, Sauvignon blanc, Burgund mare, Riesling italian și Steinschiller.

6.1.2.1. Podgoriile și centrele viticole din județele Timiș și Arad

Județul Arad deține o singură podgorie, respectiv Miniș-Măderat, cu două centre viticole: Miniș și Măderat. În județul Timiș, plantațiile viticole au un caracter insular, de aceea întreaga suprafață ocupată cu vii o putem denumi podgoria Timișului, aceasta fiind repartizată în patru centre viticole, respectiv: Recaș, Buziaș-Silagiu, Jamu Mare și Teremia (fig. 6).

6.1.2.1.1. Podgoria Aradului

Județul Arad deține una dintre cele mai vechi podgorii din România, respectiv podgoria Miniș-Măderat care cuprinde două centre viticole, Miniș și Măderat. Împreunnă, cele două centre viticole grupează 17 localități din județul Arad: Barațca, Păuliș, Ghioroc, Cuvin, Covăsânț, Șiria, Galșa, Mâsca, Pâncota, Măderat, Târnova, Drauț, Mocrea, Șilindia, Satu Mic, Luguzău și Miniș. Vinurile produse în aceste localități sunt comercializate sub o singură denumire: de origine controlată (DOC), respectiv ”Miniș”, însă pe etichetă mai pot apărea și următoarele plaiuri viticole: Barațca, Păuliș, Ghioroc, Cuvin, Șiria, Galșa, Mâsca, Măderat, Pâncota, Mocrea, Șilindia, Dealul Cireșilor, Dealul Zănoaga, Dealul Domnesc, Dealul Bocrița, Dealu Curții, Dealu Dăicani, Dealu Lung, Dealu Soarelui și Dealu Crucii.

Relieful este caracterizat, pe de o parte, de dealuri subcarpatice fragmentate care scad în altitudine, uniform, spre vest, sau spre nord (300-150 m), iar pe de altă parte, prin câmpiile din direcția vest (100 -150 m altitudine). Plantațiile viticole sunt situate, în cea mai mare parte, în arealul de contact al Munților Zarandului (ultimele ramificații ale acestor munți) cu Câmpia Aradului, între valea Mureșului (la sud) și cea a Crișului Alb (la nord), formând un masiv ce se întinde pe o lungime de circa 32 km și o lățime de la câteva sute de metri, la peste 4 km. De la Radna, plantațiile se extind spre vest, până la Păuliș, de unde iau direcția nord, până la Pâncota. La sud de localitatea Mâsca, podgoria se ramifică spre est, în direcția satului Măderat.

În linii mari, climatul acestei podgorii este temperat, moderat continental, datorită deschiderii largi spre masele de aer atlantic mai umede și mai răcoroase dinspre vest, relativului adăpost montan față de masele de aer rece, continentale, dinspre nord-est și influențelor benefice mediteraneene, încă sesizabile aici, dinspre sud și sud-vest. În general, iernile sunt scurte și predominant blânde, primăverile timpurii, suficient de calde și umede pentru declanșarea și întreținerea ciclului vegetativ, verile sunt calde și moderat umede, iar toamnele sunt lungi și destul de călduroase (Martin, 1969).

Fig. 6. Harta fizico-geografică a podgoriilor și centrelor viticole din județele Arad și Timiș.

Între cele două centre viticole, Miniș și Măderat, sunt mari diferențe ecopedoclimatice, de aici și diferența în ceea ce privește soiurile cultivate: la Minis predomină soiurile pentru vinuri roșii de calitate superioară (Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Cadarcă, Merlot, Burgund mare), urmate de soiurile de vinuri albe de calitate superioară (Riesling italian, Fetească regală, Muscat Ottonel), iar la centrul viticol Maderat, în prim plan sunt vinurile albe de consum curent reprezentate de Mustoasa de Maderat (considerat soi local) și de Fetească regală, iar în plan secund, vinurile roșii (Burgund mare, Oporto, Sangiovese). Vinul ”roșu de Miniș”, obținut din amestec de Cadarcă și Cabernet Sauvignon este apreciat mult de consumatori (Martin, 1966).

Se obținut, de asemenea, vinuri roșii de consum curent din soiurile: Burgund mare, Oporto și Sangiovese, precum și vinuri albe de calitate superioara din aceleași soiuri care se cultivă și la Miniș, respectiv: Riesling italian, Fetească regală, Muscat Ottonel. Suprafața cultivată cu soiuri de struguri din care se obțin vinuri albe de calitate superioară este mult mai redusă la Măderat, decât la Miniș. În ambele centre viticole se cultivă soiri de struguri pentru masă (Chasselas doré, Chasselas rosé și Muscat de Hamburg).

În podgoria Miniș a fost produs pentru prima data vinul de tip Aszu din soiul Cadarca, in anul 1744. În anul 1881, în comuna Ghiroc, a fost înființată prima școală de viticultură din România, iar în 1885 s-a înființat, la Barațca, prima pepiniera viticola din țară. În anul 1957, la Minis a luat fiinta Statiunea de Cercetari Horti – Viticola, care functioneaza astazi ca Statiune de Cercetare – Dezvoltare Viti – Vinicola Minis. De asemenea, la Minis functioneaza cea mai veche vinoteca cu cel mai vechi vin, produs in 1926.Tot în localitatea Minis functioneaza Muzeul Viei si Vinului, incepand din anul 1987. În cadrul centrului viticol Maderat s-a produs pentru prima data, soiul de vin bine cunoscut consumului curent "Mustoasa de Maderat", obtinut din selectia naturala, ce are o tarie alcoolica medie.

Pentru a valorifica pantele abrupte, scăldate de soare, la Miniș s-au construit cele mai vechi terase cu zid de piatră pe care s-a cultivat vița de vie. Cultura viței de vie pe terase este o caracteristică a acestei podgorii.

În podgoria Miniș predomină soiurile pentru vinuri roșii de calitate superioară din soiurile: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Cadarcă, Merlot, Burgund mare, Oporto și Sangiovese, urmate apoi de soiurile pentru vinuri albe de calitate superioară Riesling italian, Fetească albă, Sauvignon și Muscat Ottonel. La Măderat, pe primul plan sunt soiurile pentru vinuri albe de masă, reprezentate în principal de Mustoasă de Măderat și Fetească regală. Pe suprafețe mici se întâlnesc și o serie de soiuri de struguri pentru masă din grupa Chasselas și Muscat de Hamburg, dar în general se cultivă soiuri de masă cu epoca de maturare mijlocie.

6.1.2.2. Podgoria Timișului

Plantațiile viticole din județul Timiș sunt grupate în patru centre viticole: Recaș, Buziaș – Silagiu, Jamu Mare și Teremia.

6.1.2.2.1. Centrul viticol Recaș

Centrul viticol Recaș grupează următoarele plaiuri viticole: Giarmata, Izvin, Recaș, Herneacova, Bencecul de Sus și Bencecul de Jos, situate în partea sud-estică a câmpiei înalte a Vingăi, în triunghiul format de Bega, afluentul ei, Beregsău și Dealurile Lipovei. Planțatiile ocupă o suprafață de aproximativ 2 300 ha.

Centrul viticol Recaș este specializat în obținerea vinurilor roșii de calitate superioară, din soiurile: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Burgund mare și Cadarcă. Tot aici se obțin vinuri albe de calitate superioară din soiurile: Creață, Riesling italian, Fetească regală, Fetească albă și Muscat Ottonel. Soiurile de struguri pentru masă fac parte din epocile de maturare III-IV și sunt reprezentate de: Chasselas dorè, Muscat de Hamburg și Muscat de Adda.

Relieful podgoriei este caracterizat de versanți cu înclinații, lungimi și expoziții variate, care determină procese evidente de eroziune și creează condiții variate culturii viței de vie.

6.1.2.2.2. Centrul viticol Silagiu – Buziaș

Este situat în sud-vestul României în partea de sud-est a județului Timiș. Din punct de vedere fizico-geografic, centrul viticol Silagiu este situat îm Câmpia înaltă a Buziașului, din nord-estul Câmpiei Bârzavei, la poalele nord-vestice ale Dealului Silagiu. Dealul Silagiului, denumit în vechime și Dealul Scamnului, cu altitudine maximă de 324 m, aparține unității fizico-geografice Dealurile de Vest, dar fundamentul său, format dintr-un sâmbure cristalin (șisturi cristaline precambriene și paleozoice), acoperit cu sedimente, face ca structural să aparțină munților.

Centrul viticol Silagiu – Buziaș are o suprafață de aproximativ 700 ha și cuprinde plaiurile din localitățile Buziaș, Silagiu și Bacova. În ultimii ani, suprafețe importante de viță de vie au fost cultivate în localitățile Darova (25 ha), Coșteiu (19,5 ha) și Lugoj (30 ha).

Centrul viticol Silagiu are ca principală direcție de producție obținerea vinurilor albe și aromate de calitate superioară; predomină soiurile: Riesling italian, Creață, Majarcă albă, Sauvignon și Muscat Ottonel. Se produc însă și vinuri roșii de calitate superioară din soiurile: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Oporto și Burgund mare. Pe suprafețe mici se cultivă soiuri de struguri pentru masă cu o maturare mediu (epocile de maturare III și IV) (Cheregi, 2013). Sortimentul soiurilor de struguri pentru masă este reprezentat de soiurile: Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda.

Datorită favorabilității oenoclimatice, centrul viticol Silagiu a fost admis la producerea de vinuri de calitate cu denumire de origine controlată – cules la maturitate deplină (DOC – CMD) și vinuri cu denumire de origine controlată – cules târziu (DOC – CT ), categoriile sec, demisec și demidulce.

6.1.2.2.3. Centrul viticol Teremia

Este amplasat în Câmpia Torontalului din vestul Câmpiei Banatului, la nord-vest de municipiul Timișoara, reprezentând cea mai vestică arie viticolă a țării.

Centrul viticol Teremia cuprinde plaiurile viticole de la Teremia Mare, Teremia Mică, Nerău, Tomnatec și Sânnicolau Mare (Teodorescu, 1987).

Producerea vinurilor albe de masă constituie direcția principală de producție în centrul viticol Teremia, iar soiurile aflate în cultură sunt: Creață, Majarcă albă și Steinschiller, la care s-a adăugat în ultimul timp, Fetească regală și Muscat Ottonel.

În acest centru viticol condițiile ecologice au nuanțe caracteristice celei de stepă, datorită terenului nisipos care se încălzește vara accentuat (Cherehi, 2013). Relieful de câmpie este reprezentat din dune vechi solificate și din arii largi, depresionare. Terenul are un aspect plan, de platou, cu sol cernoziomic levigat nisipos, bogat în calcar, care produce vinuri albe de masă, îndeosebi din soiurile locale Creață de Banat și Majarcă albă, la care s-a adăugat în ultimul timp Fetească regală, Muscat Ottonel și Steinschiller. Se practică un sistem de cultură bazat pe plantarea viței de vie la distanțe mici (1/1m). Densitatea viței de vie în plantați are rolul de a asigura umbrirea terenului cultivat, pentru a nu radia căldura. Tăierile de rodire se fac ”în cepi”.

6.1.2.2.4. Centrul viticol Jamu Mare

Este situat în partea de sud a județului Timiș, incluzând plantațiile viticole din localitățile Jamu Mare, Clopodia, Lățunaș. Din punct de vedere fizico-geografic, viile sunt amplasate pe versanți vestici și sud-vestici ai Dealurilor Dognecei.

Sunt cultivate, în principal, soiuri de struguri pentru obținerea vinurilor roșii de înaltă calitate (Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot și Burgund mare), dar și soiuri pentru vinuri albe de calitate superioară (Riesling italian, Fetească regală și Muscat Ottonel). Soiurile de struguri de masă, cele mai reprezentative, ca suprafață cultivată, sunt: Chasselas doré, Chasselas rosé, Muscat de Hamburg și Muscat de Adda.

Centrul viticol Jamu Mare face parte, împreună cu centrul viticol Tirol, din arealul delimitat pentru producerea vinurilor cu denumirea de origine controlată (DOC) “Banat”, subdenumirea Dealurile Tirolului. De asemenea, vinurile obținute în centrul viticol Jamu Mare pot avea indicația geografică este (IG) “Viile Carașului”.

6.1.3. Repere istorice ale viticulturii și vinificației în podgoriile din vestul României

a) Repere istorice ale viticulturii și vinificației în podgoria Aradului

În podgoria Miniș – Măderat, viticultura a jucat un rol important încă de pe vremea dacilor și a romanilor. Au fost descoperite, printre altele, necropole, inscripții, monede, ornamente și ofrande aduse zeilor protectori ai viticulturii. Istoricul și geograful grec, Strabo, care a călătorit prin aproape tot Imperiul Roman, laudă calitatea vinurilor dacice.

Cu toate că teritoriul Crișanei nu a fost inclus oficial în cadrul Daciei romane, ci a rămas în stăpânirea dacilor liberi, contactul acestora cu romanitatea dacică, și chiar prezența romană pe teritoriul Crișanei sunt dovedite de numeroase mărturii, cum ar fi cărămizile romane cu însemnele legiunii a IV-a, Flavia Felix de la Aradul Nou, ale legiunii a V-a Macedonica și a XIII-a, Gemina, de la Bulci și Bodrogu, apoi tezaurele monetare romane de la Covăsânț, Cherechiu și Vânători, sau monedele găsite la Pecica, Șiria și Temeșești. De asemenea, la Sântana, Cicir, Vladimirescu, Seitin, Pâncota etc., au fost descoperite obiecte de cult aparținând romanilor. Prezența romanilor pe teritoriul județului Arad este dovedită de turnul de observație de la Șiria. Cele mai însemnate dovezi cu privre la viticultură sunt termenii de origine latină: vie – vinea, viță – vitis, coardă – chorda, cep – cippus, par – pallus, găleată – galleta, călcător – calcatorium, must – mustum, vin – vinum, butoi – buttis etc.

În perioada migrației popoarelor, viticultura a continuat să fie practicată, continuitatea dezvoltării acesteia fiind atestată de izvoare arheologice (vestigiile arheologice de la Covăsânț, Șiria, Pâncota, Cuvin etc., din secolele III – IV; cele de la Arad din secolele V-VI; Pecica, secolul VII; Zăbrani, secolele IX – X etc.), izvoare scrise (istoricul Peretsenyi – 1805 și Fabian Gabor – 1835, confirmă că viticultura arădeană exista înaintea sosirii maghiarilor în Câmpia Panoniei, anul 896).

În perioada feudalismului timpuriu (sec. X-XIII), viticultura arădeană a continuat să se dezvolte, acest fapt fiind susținut de numeroase dovezi. Episcopul Gerard, în lucrarea sa ”Deliberatio” (1046), precizează că la locuința din Morisena (Mureșana, fostă denumire a satuli Cenad) a voievodului Ahtum, exista o deosebită grijă pentru selecționarea vinurilor destinate cultului religios. Dezvoltarea ascendentă a ducatului condus de Ahtum a fost curmată în anul 1028, când regatul feudal maghiar a cucerit bazinul Mureșului inferior. Arealele din jurul Aradului, implicit viile, au intrat în posesia regatului maghiar și au fost împărțite bisericii catolice.

Din prima jumătate a secolului al XI-lea datează cele mai vechi documente cunoscute, cu privire la podgoria Aradului. Este vorba de donația regală a ”octovineas cum totidem vinitoribus”, a viilor de pe Dealul Macra (fostă denumire a localității Mocra). În evul mediu, toate dealurile cu vii reprezentate de ultimile ramificații ale Munților Zarandului, se numeau Dealurile Macra. Un alt act de donație este cel al episcopului Boleslav, din 1214, care se referă la viile de lângă Păuliș, Galșa și Agriș. De asemenea, donația papal din anul 1216, vobește de terenurile și bunurile de la Miniș, Ceala și Mocrea. În anul 1278, banul Pavel a lăsat moștenire nepotului său, Pousa (Dux Pousa), cetatea Șoimoș, cu viile din fața cetății și de la Miniș, cât și terenurile de la Lipova și Chesinț.

La sfârșitul secolului al XIII-lea erau atestate următoarele localități viticole: Șiria (1169), Mocrea (1199), Măderat (1202), Galșa, Agriș (1214), Miniș, Șoimoș, Chesinț, Lipovița (1216).

În perioada feudalismului dezvoltat (sec. XIV – XVI), suprafețele cultivate cu viță de vie se extind. În secolul al XV-lea, cele mai întinse domenii viticole aparțineau lui Iancu de Hunedoara, care a primit în dar întregul domeniu al cetății Șoimoș. După moartea acestuia, viile sale au intrat în posesia lui Matei Corvin, iar apoi fiului său, Ioan Corvin. Dobândirea unor domenii viticole nu s-a făcut doar prin acte de donație, ci și prin acte de vânzare -cumpărare, cum a fost cazul mănăstirii din Cladova, a călugărilor paulini care au cumpărat câte o vie între anii 1332 – 1505.

În secolul al XVI-lea sunt menționate alte localități viticole ale podgoriei arădene, respectiv Pâncota, Mâsca, Covăsânț, Cladova, Păuliș, Ghioroc și Cuvin. O listă a locuitorilor cetății Șiria, din anul 1525, indică numeroși podgoreni, ceea ce dovedește că viticultura avea un rol important în agricultura acestui areal. În anul 1525, domeniul cetății Șiria cuprindea 121 de localități, cu 2038 de locuitori, din care 1836 erau iobagi. Majoritatea locuitorilor erau români. În anul 1562, în comitatul Zărand și Arad s-a produs 141 340 litri de vin, care puteau să rezulte de pe o suprafață de circa 700 ha.

În perioada destrămării feudalismului (sev. XVII – XVIII), au loc importante transformări în viața societății, vechile raporturi feudale devenind o frână în calea progresului. În ceea ce privește sectorul viticol, acesta continuă să evolueze sub aspectul suprafeței, care continuă să se mărească, dar și în ceea ce privește apariția unor noi spații de depozitare a vinului. Astfel, în anul 1636, Principele Transilvaniei Rákoczi I a construit la Mocrea o pivniță săpată în stâncă, cu o capacitate de circa 8 000 de hectolitri care există și în prezent. Conscripțiile din anii 1743 – 1752 înregistrau 38 de localități cu plantații viticole în care trăiau 774 de familii de iobagi. Din totalul iobagilor viticultori, 86,9% aveau nume românești, 5,5% aveau nume maghiare, 1,9% nume germane și 5,7% erau nume sârbești. În următoarele trei decenii suprafața viticolă a comitatului Arad a crescut de 6,7 ori, iar a cultivatorilor, de 6,3 ori. La Miniș, creșterea a fost spectaculoasă, de 43 de ori, iar numărul cultivatorilor de 8 ori. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în podgorie existau 15 localități viticole principale. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea au început să fie cunoscute vinurile roșii de Miniș. Vinul roșu dulce, de tip ”aszu”, obținut din soiul Cadarcă, cu adaos de boabe stafidite, s-a produs pentru prima dată în anul 1744, mai întâi la Miniș, apoi la Ghioroc, Păuliș și Cuvin. În următoarele decenii, vinurile roșii seci și dulci de Miniș au fost cunoscute și apreciate în țările europene, după cum reiese din relatările specialiștilor în viticultură, a istoricilor și naturaliștilor (Adam, 1961; Bulencea, 1975; Cotea, 1996; Martin, 1960, 1968; Teodorescu, 1964, 1966).

În anul 1749, contele Grassalkovich a construit la Miniș un castel și o pivniță, care au servit ulterior ca sediu al Școlii de Viticultură, înființată în anul 1881.

În anul 1885, județul Arad înregistra o suprafață viticolă de 5216 ha, iar în 1880, anul apariției filoxerei, 6540 ha, din care 72% în podgorie și 28% la șes. Pentru refacerea plantațiilor viticole devastate de filoxeră, în anul 1885 a fost înființată pepiniera de la Păuliș -Barațca. Efectul dezastrului filoxeric a început să se vadă în anul 1890, când producția ascăzut sub 9 hl/ha. Până în anul 1912, suprafață viticolă a județului s-a mărit substanțial, ajungând la 7186 ha, din care 5207 ha se aflau pe pante (Mihalca, 1987).

Au fost create soiuri locale, de către specialiști în viticultură. Astfel, Adalbert Kaufman (1888 – 1985), absolvent al Școlii Superioare de Viticultură din Geisenheim (Germania), a creat la Miniș două noi soiuri de struguri: Carola și Frumoasa de Ghioroc.

Un pas important pentru viticultura Aradului l-a reprezentat înființarea Școlii de Viticultură de la Miniș, în anul 1881. Pe lângă formarea de tehnicieni viticoli, în cadrul școlii s-a făcut și cercetare, motiv ce a stat la baza înființării, în anul 1957, a Stațiunii de Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Miniș (Oana, 2005).

Soiurile care au participat la reconstrucția viilor au fost cele dinainte de filoxeră, respectiv Mustoasa de Măderat, Bacator roz, Alb mărunt, Ardeleanca (Bacator alb), Alb mieros, Galbenă de Ardeal și Riesling (pentru vinurile albe), Cadarcă, Burgund mare, Oporto și Cabernet Sauvignon (vinuri roșii) (Mihalca, 1987).

Între anii 1872 – 1913, la Ghioroc și Arad au avut loc 12 expoziții și târguri de struguri, vin, fructe și unelte agricole. Pe plan internațional s-a particopat la 7 concursuri și expoziții; la Londra, în 1862, vinul roșu de Miniș a luat cea mai mare distincție, fiind declarat ”regele vinurilor”.

Exportul de vinuri din podgoria Aradului a început în anul 1745 și a continuat pe parcursul secolului al XIX-lea, în 1846 – 1862 în Brazilia, în 1885 în India și Australia și până în anul 1882 în Elveția. După anul 1900, vinurile arădene s-au exportat doar în Austria. Spre țările nordice, vinurile erau transportate pe calea apelor, Mureș – Tisa – Dunăre, sau o combinașie între uscat și ape.

În anul 1906 a intrat în exploatere linia de cale ferată îngustă, cu tracțiune mecanică, Arad – Podgoria, cu ramificație din Ghioroc spre Pâncota și Radna, iar în anul 1913 a fost înlocuită de cea cu tracțiune electrică.

În perioada interbelică, după Unirea Transilvaniei cu România, transformările cele mai importante din sectorul viticol au fost determinate de Reforma Agrară din anul 1921, având ca efect, în anii următori, îmbunătățirea stării economice și sociale a țărănimii.

În preajma anilor 1929 – 1930, în timpul crizei mondiale, situația viticulturii s-a înrăutățit simțitor. Exportul de vin către Germania, Elveția și Austria era practic inexistent, iar consumul de vin pe piața internă a scăzut simțitor, în condițiile în care impozitele au crescut. În anii de criză, Direcția Viticulturii din Ministrul Agriculturii a luat o serie de măsuri, precum: delimitarea zonelor viticole, păstrarea podgoriilor cu renume, limitarea soiurilor cultivate și interdicția de a planta hibrizi producători direcți (HPD). De asemenea, s-a elaborat legea pentru stabilirea provenienței și denumirii de origine a vinului. În vederea delimitării zonei viticole s-a efectuat recensământul viilor din anul 1936, județul Arad însumând 6160 ha.

În perioada contemporană, viticultura arădeană a înregistrat prefaceri semnificative sub toate aspectele sale. În anul 1945, din suprafața totală ocupată cu vii, 2/3 reprezentau plantații îmbătrânite. În anul 1957 s-a înființat Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Miniș (Oana, 2005). În intervalul 1957 – 1965 s-au plantat 750 ha de vie, din care 685 ha în unitățile de stat. În următorii 20 de ani (1965 – 1985), patrimoniul viticol al județului Arad s-a refăcut cu peste 3000 ha, din care 2000 ha aparțineau întreprinderilor agricole de stat, 700 ha la cooperativele agricole de producție și peste 500 ha la Stațiunea de Cercetări Vitivinicole. Până în anul 1989, strugurii erau prelucrați în centrele de vinificație de la Miniș și Barațca.

b) Repere istorice ale viticulturii și vinificației în podgoria Timișului

Documente scrise despre localitățile viticole din podgoria Timișului există din secolul al XIV-lea. Prima mențiune despre Recaș datează din anul 1319; în anul 1359 apare ca ”Rycas”, iar în 1470, Recașul este menționat ca târg (oppidum). Silagiul apare în documente încă din anul 1640, fiind integrat mai târziu în orașul Buziaș, care se numea pe vremea romanilor Ahibis. Teremia este menționată pentru prima dată pe o hartă a contelui austriac Mercy, în anul 1723. În secolul al XVII-lea, coloniștii germani care au obținut aici pâmânt, erau obligați să-l cultive pe o anumită suprafață cu viță de vie. Cu excepția localității viticole Teremia, unde se producea aproape exclusiv vin alb, în celelalte centre viticole se cultivau atât soiuri pentru obținerea vinurilor roșii, cât și soiuri pentru vinuri albe. Dintre vinurile de calitate, cele roșii ocupau ponderea cea mai mare, datorită favorabilității condițiilor ecoclimatice.

6.2. Suprafața viticolă a podgoriilor din vestul României

Regiunile viticole din vestul României ocupă o pondere importantă în patrimoniul viticol național (aproximativ 4,3 % din suprafața viticolă a țării), însumând, conform recensâmăntului general agricol din 2010, o suprafață de 8 943.25 ha, din care 3 033.77 ha aparțin regiunii Dealurile Banatului, iar 5 909.48 ha aparțin Crișanei și Maramureșului (tabelul nr. 11). Cea mai mare suprafață cu viță de vie este deținută de județul Timiș (2 153.12 ha), la polul opus aflându-se județele Maramureș (221.98 ha) și Caraș-Severin (880.65 ha). Celelalte județe înregistrează valori apropiate în ceea ce privește numărul de hectare, însă există mari diferențe privind suprafața cultivată cu soiuri de struguri pentru obținerea vinurilor de calitate. Spre exemplu: județele Sălaj și Satu Mare au o suprafață viticolă de 1 551 ha, respectiv 1 475 ha, în timp ce județul Arad deține 1 332 ha. Cu toate că județul Arad înregistrează o suprafață viticolă mai mică, față de celelalte două, suprafața ocupată cu soiuri de struguri pentru obținerea vinurilor de calitate este net în favoarea acestuia (872.63 ha în Arad, față de 106 ha, respectiv 395 ha, în Sălaj și Satu Mare. Aceeași situație caracterizează și județul Bihor. În schimb, în județul Caraș-Severin, cu toate că suprafața ocupată cu soiurin pentru vin este mică (867.93 ha), cea mai mare parte a plantațiilor viticole sunt destinate obținerii vinurilor de calitate (638.39 ha). Dacă am face un raport calitate/cantitate, cu siguranță județele Timiș și Arad înregistrează un oarecare echilibru, cu un plus în favoarea calității, ceea ce denotă o creștere a eficienței economice pentru producătorii de vin din cele două județe.

Un caz aparte îl reprezintă județul Maramureș, unde condițiile cadrului natural nu permit cultivarea viței de vie pe suprafețe extinse, existând un singur centru viticol, la Seini. Ca atare, suprafața viticolă a județului este de doar 221 ha, pe care se cultivă vinuri de consum curent, doar 10 ha fiind cultivate cu vinuri de calitate.

Tabel nr.11.

Repartiția pe județe a suprafeței viticole din vestul și nord-vestul României

(conform Recensământului General Agricol 2010)

(sursa: date operative MADR; http://www.rga2010.djsct.ro/ )

Fig. 6. Harta distribuției suprafeței viticole, pe direcții de producție, în județele din regiunile viticole Dealurile Banatului și Dealurile Crușanei și Maramureșului (sursa datelor: Recensământul Agricol General, 2010).

Pepinierele viticole și plantațiile portaltoi sunt insignifiante ca suprafață în aproape toate județele prezentate (între 0.04 ha și 4 ha), excepție face Timișul și Aradul, cu 60 ha, respectiv 41 ha cultivate. Județul Caraș Severin are cea mai mică suprafață ocupată cu vii pentru struguri de masă, însă raportat la suprafața viticolă totală, viile pentru obținerea vinurilor de calitate depășesc ca suprafață pe cele destinate altor categorii de vin (sursa datelor: Recensământului General Agricol 2010; ww.rga2010.djsct.ro). Distribuției suprafeței viticole, pe direcții de producție, în județele din regiunile viticole Dealurile Banatului și Dealurile Crușanei și Maramureșului poate fi urmărită pe harta din figura nr. 7.

În ceea ce privește repartiția suprafeței viilor pe rod în principalele podgorii și centre viticole din vestul și nord-vestul țării, cea mai mare suprafață, în anul 2010, era deținută de centrul viticol Recaș (983 ha), urmat de podgoria Miniș-Măderat, cu 370 ha și centrul viticol Buziaș-Silagiu, cu 280 ha (tabelul nr.12 ).

Tabelul nr.12.

Repartiția pe podgorii și centre viticole a suprafeței viticole, în anul 2010

(sursa datelor: www.timis.insse.ro; http://www.insse.ro/cms/).

Distribuția suprafeței vitcicole totale pe unitățile administrativ teritoriale ale celor județe (fig.8), se prezintă astfel: cele mai mari suprafețe plantate cu vie sunt concentrate în centrul viticol Recaș (peste circa 1200 ha), urmat de plaiul Șiria (578 ha), din podgoria Miniș – Măderat, Buziaș (515 ha), din centrul viticol Silagiu și Jamu Mare (255 ha).

Majoritatea plaiurilor viticole din podgoria Miniș – Măderat înregistrează suprafețe cuprinse între 50 – 150 ha, după cum urmează: Șilindia (149 ha), Ghioroc (145 ha), Covăsânț (123 ha, Păuliș (108 ha), Ineu (60 ha), Târnova (57 ha), Pâncota (55 ha). La Bogsig și Lipova, viile nu depășesc suprafața de 15 ha. În total, podgoria Minișului înregistrează aproximativ 800 ha de vii din care se obține vin de calitate, peste 300 ha sunt destinate altor tipuri de vin; circa 50 sunt cultivate cu soiuri pentru struguri de masă, iar 40 ha sunt ocupate cu plantații de vii tinere și pepiniere.

În județul Timiș, plantațiile viticole au un caracter insular, nu sunt concentrate în masive viticole, precum în podgoria Aradului. Cu excepția centrelor viticole Recaș, Silagiu – Buziaș și Jamu Mare, care concentrează aproape întreaga suprafață viticolă a județului Timiș, celelelalte centre viticole dețin suprafețe reduse. Astfel, centrul viticol Teremia, deține 80 ha, urmat de plaiul de la Sara Vale, cu 56 ha. În partea de est a județului, suprafețe mai mari dețin plaiurile de la Darova (25 ha), Lugoj (29 ha) și Coșteiu (19 ha).

Suprafața viilor din care se obțin vinuri de calitate este de circa 1400 ha, cea mai mare fiind deținută de centrul viticol Recaș (aproape 1000 ha), urmat de Buziaș, cu 200 ha și Jamu Mare, cu aproximativ 100 ha. Plantațiile cu soiuri de struguri destinate altor tipuri de vin sunt mai mari la cetrul Silagiu-Buziaș (peste 180 ha), urmat de Jamu Mare cu 150 ha și Teremia cu 80 ha. La Teremia nu se înregistrează plantații cu soiuri pentru vinuri de calitatea, și nici pepiniere viticole. Centrul viticol Recaș, fiind specializat pe producerea vinurilor de calitate, nu înregistrează o suprafață mare cultivată cu soiuri pentru obținerea vinurilor de larg consum (53 ha). Strugurii pentru masă se cultivă în suprafețe mai mari la Recaș și la Buziaș (aproximativ 100 ha) (fig. 9).

Principalele societăți cu profil viticol și vinicol din podgoria Miniș-Măderat sunt: SC Wine Princess SRL (Păuliș), SC Vino Veritas Rusco SRL (Barațca), SC Elite Wine SRL (Mâsca), SC Diverse VB SRL (Miniș), SC Genagricola România SRL (Pâncota), iar în județul Timiș principalii vinificatori sunt reprezentați de: SC Cramele Recaș SA (Recaș), SC Provitis SRL (Recaș), SC Crama Radu SRL( Recaș), SC Vigna SRL (Petrovaselo), SC Enotria SRL (Izvin), SC Obsesia SRL (Buziaș) (fig. 10).

În ceea ce privește distribuția suprafeței viticole pe unități de vinificație, Cramele Recaș SRL deținea, în anul 2010, cea mai mare parte a suprafeței viticole, respectiv 983 ha, fiind urmată de societatea de vinificație Genagricola SRL, din podgoria Miniș-Măderat, cu 283 ha (tabelul nr. 13).

Toate cele patru exploatații din centrul viticol Recaș au capital privat, cu investitori străini și din Romania

În arealul viticol Buziaș – Silagiu sunt 5 exploatatori pricipali, cea mai mare suprafață fiind deținută de societatea Obsesia SRL, cu 66 ha. Sortimentul viticol este format, în principal, din soiurile: Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Afuz Ali, Victoria, Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Sauvignon blanc, Chardonnay, Pinot gris, Pinot noir, Cabernet Sauvignon și Muscat Ottonel.

În ultimul deceniu, numărul de exploatații viticole a crescut de la un an la altul, această perioadă fiind marcată de o redresare a viticulturii din această parte a țării, care, după anul 1989 a înregistrat o perioadă de declin, la fel ca întreaga viticultură românească. Dacă în urmă cu două secole, la Recaș și la Buziaș, la Lugoj sau pe câmpiile de la Teremia, viile ocupau mii de hectare, dupa anul 1989, odată cu retrocedarea terenurilor și desființarea IAS-urilor, multe dintre vii au rămas în paragină, iar abia mai târziu a început replantarea lor.

Majoritatea plantațiilor existente în regiunile viticole din vestul României, în special cele de la Buziaș și Miniș, sunt ocupate de vii bătrâne, sau îmbătrânite din punct de vedere biologic.
      La Recaș, proporția viilor aflate într-o stare biologică precară este mai redusă, existând suprafețe mari de vii tinere. În acest sens, prezentăm în tabelul nr.15, o situație privind graficul plantărilor în cazul principalelor exploatații viticole din vestul României, respectiv din județele Timiș și Arad, între anii 2003 – 2011.

Primele societăți viticole care au dat startul relansării plantărilor în anul 2004 au fost Cramele Recaș și Fundația Buttenburg. Începand cu anul 2005, și mai ales cu anii 2006 și 2007, s-a înregistrat o creștere accentuată a procesului de înființare a noi plantații viticole.

Tabel nr. 14.

Repartiția pe centre viticole și pe societăți de vinificație a suprafeței viticole și a soiurilor cultivate în anul 2010

(sursa: date obținute de la sediul societăților viticole, completate cu date obținute de pe site-ul: www.timis.insse.ro).

În centrul viticol Buziaș – Silagiu, exploatațiile viticole înființate în ultimii ani au dimensiuni mici. La Jamu Mare, în afară de faptul că reprezintă un areal viticol cu tradiție, viticultura nu a înregistat o creștere pe măsura așteptărilor, înregistrând-se doar o exploatație viticolă. Între anii 2004-2010, Complexul de vinificație Cramele Recaș SRL și-a mărit suprafața viicolă ci 457 ha. Societățile nou înființate dețin o suprafață redusă, datorită costurilor mari necesare înființării de noi plantații.

Cea mai mare parte a acestor suprafețe (peste 80%) sunt ocupate cu soiuri de vin și doar o mică parte este ocupată cu soiuri de struguri de masă.

Odată cu reîntinerirea plantațiilor se constată și o reorientare a sortimentului spre soiurile de calitate și spre cele locale, în vederea obținerii unor vinuri de calitate autentice, competitive, tipice ariei de proveniență. O caracteristică a sortimentului viticol cultivat este numărul mare de soiuri, datorită faptului că exploatațiilor sunt noi, fiind în căutare de diferite nișe pe piața de vinuri din lume. Din situația prezentată îmbucurător este faptul că se intensifică ritmul de reintinerire a plantațiilor, existând premisele unei activități viticole mult mai eficiente în următorii ani.

Tabelul nr. 15.

Repartiția pe centre viticole a suprafeței plantate cu vie în perioada 2004-2011

(Sursa: date obținute de la sediul societăților viticole, completate cu date obținute de pe site-ul: www.timis.insse.ro).

6.3. Sorimentul viticol al podgoriilor din vestul României

Datorită diversității condițiilor impuse de factorii naturali (climă, relief, sol etc.), soiurile de struguri pentru vin au fost grupate pe regiuni, podgorii și centre viticole. În conformitate cu Ordinul 225/31.03.2006, privind aprobarea Zonării soiurilor nobile de viță-de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România, în cadrul podgoriilor și centrelor viticole din județele Arad și Timiș, specialiștii în viticultură recomandă cultivarea următoarelor soiuri de struguri pentru vin, defacalcate pe direcții de producție (tabelul nr.16):

Tabelul nr.16

Repartiția soiurilor de viță de vie roditoare recomandate și autorizate pentru cultură în podgoriile/centrele viticole din județele Timiș și Arad

(sursa: Ordinul 225/31.03.2006, privind aprobarea zonării soiurilor nobile de viță de vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România).

În podgoriile din vestul România sunt cultivate, în principal, soiuri nobile, în afara acestora existând areale în care se cultivă hibrizi din prima generație (Hosu, 2011), însă aceste suprafețe sunt mai mici de la un an la altul, ca urmare a programelor de restructurare / reconversie puse în aplicare în viticultură cu Contribuția Uniunii Europene.

În județul Arad există încă suprafețe mici ocupate cu vii hibride, în special în partea de nord a podgoriei Minis-Maderat (plaiurile din localitățile Ineu, Silindia, Luguzău). În județul Timiș, plantații de vii hibride se află doar în gospodăriile particulare.

Programul Național de Sprijin privind restructurarea / reconversia sectorului viticol efectuat între anii 2009-2013 a absorbit, în acord cu MADR, toate fondurile Uniunii Europene puse la dispoziție pentru acest sector de către Comisia Europeană. Datorită succesului înregistrat de acest program, s-a decis continuarea lui în perioada 2014-2018.

În regiunile viticole din vestul României, până în anul 2012, județul Arad a absorbit cea mai mare parte a fondurilor europene, care au fost investite în peste 1000 de hectare de viță de vie. În județul Timiș, au fost plantate circa 820 ha, din care aproximativ 500 ha de către SC Recaș Prod SRL (Heizer, 2013).

6.3.1. Soiri de viță de vie originare din podgoriile din vestul României

În componența sortimentului tradițional de vinuri obținute în podgoria Miniș – Măderat sunt incluse următoarele soiuri: Mustoasa de Măderat, Cadarca, sau Cadarca de Miniș și Frumoasa de Ghioroc, iar sortimentul tradițional al podgoriei Timișului cuprinde soiurile Creața de Banat, și Majarca albă.

Mustoasã de Măderat este considerat soi local , obținut prin selecție naturală în Centrul viticol Măderat. Soiul a luat numele de la Măderat, localitate cunoscută iubitorilor de vin bun, componentă a orașului Pâncota ce aparține podgoriei Miniș-Măderat, respectiv centrului viticol Măderat.

În legătură cu acest soi au existat controverse privind originea, în literatura străină de specialitate existând opinia că soiul Mustoasă de Măderat nu ar fi local, ci ar fi unul și același soi cu soiul unguresc Lampor Féber, sau că ar proveni din acest soi . La începutul secolului al XIX-lea soiul era amintit în limba oficială a vremii ca Mustosfeher, Mustafer (apoi Lampău de către populație), ulterior ia numele de Mustoasa de Măderat.

Soiul necesită ,, tăiere în cerc ardelenesc” și este autofertil. În preajma dezastrului filoxeric (1890) Mustoasa era cel mai răspândit soi pentru vinuri albe, alături de Bacator, Alb mărunt, Galbenă de Adeal, Ardeleancă etc.

La începtul secolului al XX-lea soiul Mustoasa de Măderat era situat pe primul loc în sortimentul de soiuri albe. La consfătuirea viticultorilor din 1937 de la Șiria s-a stabilit să se reducă ponderea acestui soi în sortimentul din podgorie pe motiv de însușiri calitative slabe și s-a cerut limitarea lui la 10 % din suprafață. În anii '80, în podgoria Miniș-Măderat soiul ocupa 36 % din suprafața de vii (sursa: www.icdvv.ro).

În general, Mustoasa de Măderat înregistrează o producție medie, de 10 000 kg/ha. Viurile se recomandă a fi consumate tinere. Sunt mai puțin alcoolice (9,5 – 11˚), au o aciditate destul de ridicată (peste 6g/l) și se caracterizează prin prospeșime și fructuozitate. Când se degustă, Mustoasa de Măderat, lasă în gură senzația de proaspăt și răcoros. Datorită acidității ridicate, vinurile de Mustoasă pot fi folosite și pentru prepararea spumantelor de calitate.

Cadarcă sau Cadarca de Miniș este un vin tradițional românesc, originar din podgoria Miniș-Măderat, unde a fost produs pentru prima dată în anul 1744. Primele informații scrise despre soiul Cadarcă le avem de la începutul secolului al XVII-lea, din timpul ocupației otomane, când pe dealurile “Macra” (denumirea podgoriei în trecut), se cultiva “vinea rubella” (soi de viță de vie cu struguri roșii), numit și strugure turcesc (Torokszolo), sinonim cu Cadarca (Scadarca, Kadar, Kadarka) (Bulencea, 1975). Vinul din Cadarcă este roșu, dulce, de tip “aszu” cu adaos de boabe stafidite. A fost produs mai întâi la Miniș, apoi la Păuliș și Cuvin (Mihalca, 1990). În conformitate cu Rapaics Raymond, citat de Teodorescu (1964), Cadarca de Miniș a devenit renumită datorită strugurilor stafidiți din care se obțineau vinuri roșii dulci, foarte appreciate pe piața internă și cea externă. Cadarca este amintită în lucrările lui Peretsenyi (1800-1814) și ale lui Schams (1832), care o consideră ”regina tuturor soiurilor din dealurile Minișului” (Oana, 2005, p. 28).

Primele consemnări asupra însușirilor organoleptice ale vinurilor roșii de Miniș aparțin lui Schams (1832), care face o descriere a tehnologiei de preparare a vinurilor roșii dulci, de tip ”aszu”, din soiul Cadarcă, cu adaos de boabe stafidite, în toamnele lungi și călduroase. Peste pasta rezultată din zdrobirea boabelor stafidite de Cadarcă, în cada de fermentare se mai adauga vin nou sau vechi, urmând apoi o nouă fermentație alcoolică, cu o durată de 4-7 săptămâni. La sfârșitul fermentației, când cada se descoperea, aceasta era ”plină de aromă de mirodenii”, iar în timp ”dulceața vinului era mai bună și mai plăcută decât mierea” (Oana, 2005, p. 36). În anul 1855 era cel mai răspândit soi la Miniș și Păuliș, iar în anul 1872 se menționează la Pâncota. La consfătuirea viticultorilor din 1937 de la Șiria s-a recomandat Cadarca ca soi de bază în sortimentul vinurilor roșii, între Radna și Covăsânț, alături de Cabernet Sauvignon, iar la Miniș și Păuliș s-a mai adăugat Pinot noir.

În componența sortimentului tradițional de vinuri roșii obținute în podgoria Miniș – Măderat, soiul Cadarcă deține o mare pondere prin suprafețele pe care le ocupă în plantații și prin perspectiva extinderii sale. Totuși, studiile întreprinse până în prezent au scos în evidență instabilitatea și sensibilitatea acestui soi la acțiunea factorilor de mediu (Calistru, 1970; Neagu, 1960; Oana, 1990).

Frumoasă de Ghioroc este un soi local, creat în cadrul comunei Ghioroc, la Miniș, de către Adalbert Kaufman (1888 – 1985), absolvent al Școlii Superioare de Viticultură din Geisenheim (Germania). Este cultivat, în general, pentru producerea strugurilor de masă, dar, în anumite cazuri se poate vinifica, rezultând un vin alb cu tăria alcoolica de 9°-10° și o aciditate de peste 4,0 g/l. Dacă vinul se obține din strugurii ajunși la supracoacere, atunci are o tărie alcoolica mai ridicată, ce poate ajunge chiar la 13°. Este un soi autofertil, deci poate fi cultivat in plantații pure. Producția de struguri la hectar variază între 10 000 și 20 000 kg.

Soiul ”Frumoasă de Ghioroc” este menționat în ”Dictionnaire encyclopédique des cépages”, astfel: ”cépage blanc obtenu en Roumanie dans la commune de Ghioroc” (Pușcă, 2006, p. 113). Așadar, atestă faptul că este un soi românesc, originar din localitatea Ghioroc, o localitate viticolă care face parte din vechea podgorie românească Miniș – Măderat.

Vinurile obținute din soiul Frumoasă de Ghioroc nu se pretează la învechire, de aceea se recomandă a fi consumate tinere (Pușcă, 2006).

Creață de Banat

Este originar din Banat, denumirea de ”Creață” avându-și explicația în aspectul frunzei acestui soi, care este creață. Creața de Banat, așa cum mai este denumită de locuitorii Banatului, este un soi autofertil, deci se poate cultiva în plantații pure. Prezintă o rezistență bună la secetă, motiv pentru care poate fi cultivat atât pe terenurile nisipoase, cât și pe alte terenuri din regiunile de deal. Din Creață se obțin vinuri albe seci, cu o tărie alcoolică ce variază între 10 – 12˚C și o aciditate de peste 4,0g/l. Au o aromă fructată, ușoară, plăcută la gust și pot fi consumate ca aperitiv, la începutul mesei, sau pot acompania o masă cu mâncăruri din pește (Pușcă, 2006).

În regiunea viticolă a Banatului, alături de Creață, mai există un singur soi local: Majarca albă.

Majarcă albă

În ”Dictionnaire encyclopédique des cépages”, cel mai credibil și complet dicționar al soiurilor existente în lume, Majarcă albă este descrisă astfel: ”Cépage de cuve blanc qui serait originaire du Banat, cultivé en Hongrie, en Roumanie dans le Banat, en Vojvodine et dans la partie orientale de la Croatie” (Pușcă, 2006, p.142). De-a lungul timpului, Majarca albă a avut mai multe denumiri, în funcție de contextul istoric, dintre care enumerăm: Slankamenka (în limba sârbă), Febér Szlankamenka (în limba maghiară), Slankamenka Weiss (în germană).

Majarca este un soi autofertil, pretențios în ceea ce privește solul și expoziția, preferând, asemeea soiului Creață, terenurile nisipoase. Soiul înregistrează o productivitate destul de mare, de circa 15 000 kg/ha, însă poate ajunge și la 22 000 kg/ha. Din acest soi se obțin vinuri seci, ușoare și plăcute la gust, cu o alcoolemie de 10˚ și chiar 12˚. Sunt fructuoase, cu o aromă discretă și aciditate medie, de 4,0g/l. Vinurile se consumă de preferință în primul an, deoarece nu se pretează la învechire. Se consumă la temperatura de 8˚-10˚ și însoțește mâncărurile pe bază de pește, carne de pasăre, precum și brânzeturi proaspete dulci.

6.3.2.Delimitarea arealelor viticole cu denumire de origine controlată (DOC) și cu indicație geografică (IG)

Jancis Robinson (1986, 2006a, 2006b, 2008), o renumită jurnalistă și autoare de lucrări de specialitate din domeniul vinicol, susținea într-una din cărțile sale că dintre toate lucrurile pe care le cumpărăm, vinul este cel mai ușor de localizat geografic. Este unul dintre puținele lucruri pe care le luăm de pe raft și putem spune cu precizie cine l-a produs, când și exact de unde provine. Iată, deci, o explicație simplă a relației dintre vin și geografie (1986, p. 87).

Un areal viticol cu denumire de origine controlată sau indicație geografică, constituie o dovadă certă a calității viurilor, caracterul specific și original al produsului în cauză (Balfet, 1997).

Vinurile din podgoriile și centre viticole aflate pe teritoriul administrativ al județelor Timiș și Arad pot fi comercializate, conform reglementărilor Oficiul Național al Denumirilor de Origine pentru Vinuri (ONDOV), cu consultarea Oficiului Național al Viei și Vinului (ONVV) și a organizațiilor producătorilor de vinuri din județele pe teritoriul cărora se află aceste podgorii, sub următoarele denumiri

– vinuri cu denumire de origine controlată (DOC): ”Recaș” , ”Banat” și ”Miniș”;

– vinuri cu indicație geografică (IG): ”Dealurile Timișului” și ”Dealurile Zărandului” și ”Viile Carașului” (Legea 244/2002; http://www.onvpv.ro/; http://www.onvv.ro/; http://www.oniv.ro/).

Arealul delimitat pentru producerea vinurilor cu denumirea de origine controlată (DOC) “Banat”, cuprinde plantațiile viticole din județele Timiș și Caraș-Severin. Vinurile cu DOC Banat, obținute din strugurii produși de viile din județul Timiș, pot cuprinde două subdenumiri:

– Dealurile Tirolului, pentru plantațiile viticole din localitatea Jamu Mare;

– Silagiu, pentru plantațiile viticole din localitățile: Buziaș, Silagiu, Bacova.

Denumirea de origine controlată “Banat” poate fi completată, în funcție de interesul producătorilor, cu una din următoarele denumiri de plai viticol: Doclin, Fizeș, Dealul Silagiului și Jamu Mare.

Arealul delimitat pentru producerea vinurilor cu denumirea de origine controlată (DOC) “Recaș”, cuprinde plantațiile viticole din județele Timiș (localitățile: Recaș, Izvin, Herneacova, Petrovaselo).

Denumirea de origine controlată “Recaș” poate fi completată, în funcție de interesul producătorilor, cu una din următoarele denumiri de plai viticol: Izvin, Herneacova, Dealu Țiganului, Dealu Viilor, Dealu Vechi, Uberland, Petrovaselo.

Indicația geografică (IG) ”Viile Timișului” este atribuită vinurilor produse în următoarele podgorii/centre viticole din județul Timiș: Silagiu (localitățile Buziaș și Silagiu), Recaș (localitățile: Izvin, Herneacova, Petrovaselo, Stanciova, Recaș, Lugoj, Giarmata, Bencecu Mic și Pișchia), Teremia (Teremia Mare).

Indicația geografică (IG) “Viile Carașului” este atribuită vinurilor care provin din soiuri de struguri cultivați în centrul viticol Jamu Mare, cu următoarele localități: Jamu Mare, Clopodia, Lățunaș (tabelul nr.17).

Tabelul nr.17.

Sortimentul de vinuri cu DOC și IG din județul Timiș (regiunea viticolă Dealurile Banatului)

(sursa: http://www.onvpv.ro; accesat la data de 11.10.2015).

Arealul delimitat pentru producerea vinurilor cu denumirea de origine controlată (DOC) “Miniș” (tabelul nr.18), cuprinde plantațiile viticole din județul Arad (localitățile: Lipova, Radna, Păuliș, Barațca,

Ghioroc, Miniș, Cuvin, Covăsânț, Șiria, Galșa, Mâsca, Târnova, Drauț, Ineu, Mocrea, Pâncota, Măderat, Șilindia, Satu Mic, Luguzău).

Denumirea de origine controlată “Miniș” poate fi completată, în funcție de interesul producătorilor, cu una din următoarele denumiri de plai viticol: Barațca, Păuliș, Dealu Curții, Dealu Lung, Dealu Soarelui, Miniș, Ghioroc, Cuvin, Fața Crucii, Covăsânț, Șiria, Galșa, Dealul Cireșilor, Dealul Zănoaga, Dealul Domnesc, Mâsca, Măderat, Pâncota, Dealul Bocrita, Șilindia.

Tabelul nr.18.

Sortimentul de vinuri cu DOC și IG din județul Arad

(regiunea viticolă Dealurile Crișanei și Maramureșului)

(sursa: http://www.onvpv.ro; accesat la data de 11.10.2015).

Vinul cu indicație geografică (IG) “Dealurile Zărandului” se obține din struguri recoltați de pe plantații de viță de vie situate în județul Arad: podgoria Miniș-Măderat, cu centrele viticole Miniș (localitățile: Lipova, Radna, Păuliș, Barațca, Ghioroc, Miniș, Cuvin, Covăsânț, Curtici, Dorobanți și Șagu) și Măderat (localitățile: Șiria, Galșa, Mâsca, Pâncota, Măderat, Târnova, Drauț, Ineu, Mocrea, Șilindia, Satu Mic și Luguzău).

6.4. Dificultăți în calea dezvoltării sectorului viti-vinicol în județele din vestul României

Județele din vestul României, respectiv Arad și Timiș, beneficiază de condiții naturale favorabile și foarte favorabile pentru cultura viței de vie, în special a soiurilor pentru vinuri de înaltă calitate. Amplasarea geografică și infrastructura superioară celorlalte podgorii și centre viticole din vestul și nord vestul României a atras un număr mare de investitori, mai ales în ultimii ani, care au contribuit semnificativ la relansarea viticulturii în aceste două județe. Ca urmare a investițiilor făcute, au apărut numeroase exploatații viticole, care au trecut la înlocuirea plantațiilor îmbătrânite cu plantații noi, performante. Există însă foarte multe suprafețe viticole ocupate cu vii aflate într-o stare biologică necorespunzătoare și care necesită a fi înlocuite cu plantații tinere, cu soiuri de perspectivă care au cerere pe piața mondială a vinului.

În ultimii ani, datorită investițiilor masive de capital privat autohton și străin și a fondurilor alocate din diverse surse (fonduri europene, subvenții din partea Guvernului României), pentru dezvoltarea viticulturii, s-a efectuat o retehnologizare masivă în multe exploatații viticole, atât la nivel viticol, cât și vinicol. Din acest punct de vedere, lider este complexul de vinificație Cramele Recaș SRL, cu pese 8 milioane de euro investite în plantații noi, sisteme de susținere, tractoare și utilaje pentru întreținerea viei, tehnologii de vinificație.

Și celelalte exploatații viticole, asupra cărora ne-am axat cercetările, au făcut sau au planificat în următorii ani investiții masive, însumând împreună peste 3,5 milioane de euro.

Un dezavantaj pentru eficientizarea exploatațiilor îl constituie fărâmițarea exagerată a proprietății, mai ales la Buziaș și Miniș, care împiedică formarea unor exploatații de dimensiuni mai mari, cu o dotare corespunzătoare pentru a putea practica tehnologii performante. Foarte multe proprietăți sunt de mici dimensiuni și nu pot fi exploatate eficient prin mecanizare, astfel încât pentru eficientizarea acestora este necesară o comasare și regrupare a proprietăților.

Tehnologiile de cultură practicate de către majoritatea proprietarilor de viță de vie sunt minimale datorită lipsei dotărilor și de multe ori și a cunoștințelor de specialitate. Cu excepția câtorva exploatații (Cramele Recaș, Fundația Butenberg, Pivnițele Birăuaș, Crama Elite Wine, Crama Wine Princess), majoritatea unităților nu au conturate foarte clar strategiile de viitor, nu au dotări complexe nici pentru vie, nici pentru cramă, ceea ce face ca performanța acestora să nu fie cea dorită.

Un alt dezavantaj îl constituie numărul prea mare de soiuri și faptul că exploatațiile încă nu și-au stabilit un sortiment propriu care să la permită obținerea unor produse tipice, autentice cu un grad ridicat de particularitate.

Forța de muncă disponibilă nu are întotdeauna calificarea necesară, motiv pentru care calitatea lucrărilor dar și eficiența economică a acestora nu este întotdeauna la nivelul așteptărilor.

Mulți proprietari nu au cunoștințele necesare și nici posibilitățile materiale pentru a practica o tehnologie de cultură care să le permită eficientizarea plantațiilor.

Ca o concluzie, în podgoriile din vestul României există premise pentru dezvoltarea unei viticulturi performante, iar dificultățile actuale pot fi depășite prin investiții și printr-un program eficient de marketing.

6.5. Caracteristicile factorilor ecologici în podgoriile din vestul României

Plantațiile viticole din vestul țării se afle sub influenta unor variate condiții de climă, sol si orografie, care determină o accentuata diversificare a sortimentelor de soiuri si a calitatii vinunlor.

Factorii de mediu care definesc arealul viticol și influențează, prin valorile lor, creșterea și rodirea viței de vie sunt:

– factorii climatici: radiația solară, lumina, temperatura aerului, umiditatea atmosferică, precipitațiile și vântul;

– factorii edafici, caracteristicile solului: temperatura, apa și aerul din sol, însușirile fizice și chimice ale solului;

– factorii geomorfologici/orografici: forma de relief, panta, expoziția și altitudinea terenului.

– factorii biotici, care includ interacțiunea organismelor vii și intervenția omului.

6.5.1. Factorii climatici

Relația viței de vie cu factorii climatici este apreciată în raport cu trei niveluri ale climatului și anume (fig. 3.1):

– macroclimatul descrie climatul unui areal mare (regiune viticolă), care ocupă sute de km pătrați și este studiat de o perioadă îndelungată de timp (cel puțin 30 de ani), pe baza datelor anuale, sezoniere și lunare (Deloire, 2005);

– mezoclimatul se referă la climatul unei regiuni restrânse, cu suprafața de la câteva sute de m² la câțiva km² (centre viticole, podgorii), care este studiat prin analiza datelor climatice zilnice sau orare. Este denumit și topoclimat, deoarece este influențat de factorii topografici (altitudinea, înclinarea pantei, expoziția terenului etc.);

– microclimatul este climatul din imediata apropiere a butucului de viță de vie, unde valorile climatice sunt apreciate în termeni de cm²/m² sau secunde/minute. Este influențat de vigoarea viței de vie, de tehnologiile de cultură (forma de conducere, orientarea rândurilor, distanța dintre rânduri, sistemul de întreținere a solului etc.) și de caracteristicile suprafeței solului.

Datele climatice sunt necesare pentru zonarea corectă a soiurilor de viță de vie. Fiecare soi necesită o anumită sumă a temperaturilor pentru ca strugurii săi să ajungă la maturare deplină. Necesarul de resurse termice variază considerabil de la un soi la altul și este în strânsă legătură cu lungimea perioadei de vegetație a soiurilor (Huglin, 1998). Dacă se plantează un soi cu maturare târzie în condiții de climat răcoros, strugurii săi nu se maturează deplin și nu se pot obține vinuri de calitate. Pe de altă parte, când un soi timpuriu este plantat în condiții de climat cald, expresia aromatică și finețea vinului se diminuează, datorită maturării rapide a strugurilor (Ribereau-Gayon, 1960).

Climatul este monitorizat prin intermediul stațiilor rețelei naționale de măsurători meteorologice. Amplasarea lor la distanțe destul de mari față de plantațiile viticole împiedică obținerea de date precise, care să permită caracterizarea cu acuratețe a climatului podgoriilor. În acest scop, pentru evaluarea corectă a favorabilității climatului arealelor viticole este necesară amplasarea în perimetrul acestora a unor senzori de mediu care să acopere întreaga suprafață și să surprindă variația locală a temperaturii, precipitațiilor, radiației solare și insolației. Cu cât numărul senzorilor este mai mare și distribuția locală mai largă, cu atât și posibilitatea evaluării corecte a favorabilității climatului este mai ridicată. Datele obținute servesc pentru amplasarea soiurilor de viță de vie în locațiile care oferă condițiile climatice optime pentru valorificarea potențialului lor de

producție.

Hugh Johnson (1994, p.28) a argumentat că vremea este marea variabila în viticultură. Orice altă influență majoră. . . este mai mult sau mai puțin constantă, și cunoscută în prealabil. Așadar, se pare, că primul și ultimul cuvânt în viticultură, îl are clima.

Din punct de vedere al condițiilor climatice, regiunea viticolă a Dealurilor Banatului se deosebește de cea a Dealurilor Crișanei și Maramureșului, de la nord de Mureș, prin resurse termice mult mai bogate, datorită poziției latitudinale mai sudice, beneficiind de influenta favorabila a unui climat cu usoare nuante mediteraneene, respectiv cu ierni blânde, veri calde și toamne prelungi, deci condiții optime pentru dezvoltarea viței de vie. Resursele heliotermice sunt ridicate și relativ omogene pe cuprinsul regiunii, conducând la o bună maturare și chiar supramaturare a strugurilor, iar resursele hidrice sunt superioare celor din Moldova.

Din harta tipurilor climatice de pe teritoriul României, rezultă că perimetrul în care se situează Centrul Viticol Recaș se încadrează în climatul continental moderat, la interferența dintre sectorul de provincie climatică cu influență oceanică și sectorul de provincie climatică cu influențe

submediteraneene.

Precipitațiile atmosferice prezintă o medie anuală de 650 mm la nivelul regiunii Dealurile Banatului (550 mm în câmpia joasă și 750 mm în dealurile piemontane), iar evapotranspirația potențială anuală atinge valoarea de 700 mm, fapt care conduce la un regim hidric echilibrat pentru cea mai mare parte a regiunii, excepție făcând partea vestică a Câmpiei de vest (centrul viticol Teremia). Media precipitațiilor din perioada de vegetație se apropie de valoarea de 395 mm. Regimul precipitațiilor înregistrează o medie anuală de 539 mm la Teremia, 572 mm la Recaș și 702 mm în centrul viticol Silagiu. Din cantitatea anuală de precipitații, aproape 2/3 cad în perioada de vegetație, ceea ce face posibilă cultura economică a viței de vie fără irigare (Calistru, 1980; Oprea, 2001).

Temperatura medie anuală este de 10˚C, durata perioadei de vegetație fiind de 207 zile. Radiația globală în perioada de vegetație este de 89kcal/m², insolația ajunge în medie la 1470 ore de strălucire a soarelui, suma temperaturilor active în perioada de vegetație este de 3480. Minima absolută din iarnă coboară la -25˚C și rar ajunge la -34˚C, cu o frecvență de 7-9 ani din 100 (Cheregi, 2013).

Insolația reală oscilează în perioada de vegetație, de la 1216 ore de strălucire a soarelui la Teremia Mare, până la 1639 ore la Miniș.Temperatura medie din luna cea mai caldă a anului trece de 20˚C; extrema maximă absolută a temperaturii trece de 40˚C, iar cea minimă coboară la -18˚C…-20˚C, de aceea viile se îngroapă peste iarnă (Martin, 1969).

Regiunea Dealurile Crișanei și Maramureșului este caracterizată de un climat moderat continental datorită poziției și deschiderii largi spre vest. De asemenea, în partea de sud a regiunii se resimte pătrunderea unor influențe mediteraneene dinspre sud-vest, iar la est beneficiază de condițiile de relativă adăpostire conferită de Munții Apuseni, față de masele de aer nord-estice. Toate aceste influențe determină prezența unor ierni scurte și predominant blânde, primăveri timpurii, veri potrivit de calde și umede, toamne lungi și suficient de călduroase.

Cu toate că această regiune viticolă se întinde la nord până aproape de paralela 48ș (cea mai nordică limită de cultură a viței de vie în România), datorită influenței ecoclimatului central-european, resursele heliotermice sunt evident mai mari, comparativ cu cele ale regiunii vecine de la est (Podișul Transilvaniei), iar resursele hidrice sunt mai scăzute.

Precipitațiile, care ating valoarea medie anuală de 650 mm, acoperă în general evapotranspirația globală, evidențiind un echilibru hidric, fără a ignora unele excedente sau deficite de umiditate regionale. În timpul perioadei de vegetație volumul precipitațiilor este de aproximativ 400 mm.

În ceea ce privește particularitățile microclimatice ale podgoriei Miniș-Măderat, acestea sunt determinate de poziția sa geografică ce se caracterizează printr-o climă temperat continentală moderată cu ierni mai scurte și mai blânde, prezentând caractere intermediare între climatul banatic și cel someșan. (Oleanu, 2008).

Bilanțul termic global are o valoare medie multianuală de 4125 ˚C, din care bilanțul termic activ calculat în perioada de vegetație are o valoare medie multianuală de 3667˚C, din care 1557˚C sunt temperaturi utile. Suma temperaturilor utile din perioada de vegetație, cât și suma temperaturilor active denotă pentru podgoria Miniș-Măderat un potențial termic ridicat, față de restul podgoriilor din vestul României printr-un plus de temperatură utilă.

Temperatura medie multianuală este de 11,1˚C (media 1929 – 1998), cu un minim de 9,1˚C în anul 1940 și un maxim de 12,5˚C în anul 1990. Minima absolută înregistrată este de -25,5˚C în anul 1987, iar maxima absolută este de 39,5˚C în anl 1965. În perioada de vegetație, temperatura medie zilnică este de 17,3˚C.

Suma precipitațiilor anuale, rezultate din ploi și zăpezi este de 627 mm, din care 410 mm (65% din valoarea anuală) cad în perioada de vegetație. Numărul de zile cu precipitații în perioada de vegetație variază între 42 (anul 1947) și 99 (anul 1974), iar umiditatea relativă a aerului înregistrează valoarea medie de 76%, cu o variabilitate cuprinsă între 58% (anul 1958) și 82% (anul 1966).

Insolația înglobează în medie 1955 ore de strălucire a soarelui pentru intervalul 1947 – 1998, cu un minimum de 1500 ore în anul 1954/1955 și un maximum de 2260 ore în anul 1966/1967, decalajul între ani fiind de 742 de ore.

În perioada de vegetație activă, suma orelor de insolație este în medie de 1605 ore, cu o durată de 7,6 – 10,3 ore/zi; maximum de intensitate este atins în lunile iulie, august și septembrie, aspect care favorizează coacerea și maturarea strugurilor (Teodorescu, 1987).

Manifestarea factorilor ecoclimatici în podgoria Miniș-Măderat se încadrează în limite considerate optime pentru cultura economică a viței de vie. Aceștia exercită o influență favorabilă asupra creșterii și fructificării butucilor, cu implicații utile asupra cantității și calității recoltei de struguri și a longevității plantațiilor în prodcție. În concluzie, condițiile de ecosistem sunt favorabile pentru cultura soiurilor pentru vin roșu, vin alb și de masă.

6.5.1.1. Indicatori climatici cu caracter sintetic

Indicii climatici exprimă interacțiunea mai multor elemente ale climatului (temperatura, precipitațiile, umiditatea relativă a aerului, insolația reală, perioada bioactivă a aerului etc.) și sunt folosiți pentru caracterizarea potențialului viticol la nivel macroclimatic.

În viticultura mondială se folosesc numeroși indici climatici, majoritatea având însă aplicabilitate zonală. De exemplu, indicele bioclimatic viticol (indicele Constantinescu) este utilizabil numai în arealele cu climat temperat, deoarece consideră factorul precipitații ca nefavorabil calității producției; în climatul mediteranean arid, unde precipitațiile favorizează calitatea, acest indice nu poate fi utilizat (Cheregi, 2013).

Pentru caracterizarea arealelor viticole din România, sunt folosiți următorii indici climatici:

– indicele heliotermic real (IHr);

– coeficientul hidrotermic (CH);

– indicele bioclimatic viticol (Ibcv);

– indicele aptitudinii oenoclimatice (IAOe).

a) Indicele heliotermic (IH)

Indicele heliotermic (IH) a fost elaborat de Branas (1946), în Franța, și se calculează după următoarea formulă:

IH = Σhs x Σt˚a /1 000 000

în care:

– Σhs = suma orelor de strălucire a soarelui din perioada de vegetație a viței de vie;

– x Σt˚a = suma temperaturilor active din perioada de vegetație a viței de vie.

La calcularea indicelui heliotermic se poate folosi suma potențială sau cea reală a orelor de insolație, astfel că el poate să fie potențial (IHp) sau real (IHr). De obicei se folosește indicele heliotermic real.

Indicele heliotermic real (IHr), elaborat de Pierre Huglin, pune în evidență interacțiunea dintre lumină și temperatură. Acesta reflectă disponibilul de resurse termice și de insolație al arealelor viticole. Este o variantă a indicelui heliotermic Branas, obținută prin înlocuirea sumei orelor de insolație potențială cu suma orelor de insolație reală.

Se calculează folosind relația:

IHr = Σtu x Σir x 10-6

în care:

– Ihr = indicele heliotermic real;

– Σtu = bilanțul termic util (șC);

– Σir = insolația reală (ore);

În regiunile viticole din România, indicele heliotermic real (IHr) variază între 1.35 și 2.7 (tabelul nr. 19). Valorile mai mici de 1.35 sunt restrictive pentru cultura viței de vie. Abundența resurselor heliotermice indică posibilitatea cultivării soiurilor pentru vinuri roșii și a soiurilor pentru struguri de masă cu maturare târzie.

În regiunile viticole din vestul României, indicele heliotermic real variază între 1.61 și 2.18, ceea ce exprimă favorabilitate pentru cultivarea soiurilor de struguri pentru vinuri roșii, dar și al celor pentru vinuri albe.

Tabel nr.19.

Valorile indicelui heliotermic real în regiunile viticole din România (Oșlobeanu, 1991)

(sursa: Oșlobeanu, 1991)

Valorile indicelui heliotermic real variază la nivelul centrelor și plaiurilor viticole, datorită reliefului și influenței acestuia asupra temperaturii și insolației.

b) Coeficientul hidrotermic (CH)

A fost propus de Selenianov (1936) și exprimă interacțiunea umiditate – temperatură. Se folosește pentru delimitarea arealelor de favorabilitate ecologică a viței de vie, a arealelor viticole unde irigarea devine o măsură agrotehnică indispensabilă. Altfel spus, coeficientul hidric exprimă disponibilul de resurse hidrice al arealelor viticole și este definit ca raportul dintre suma precipitațiilor din perioada de vegetație (Σp) și bilanțul termic activ (Σta).

Se calculează folosind relația:

CH = (Σp / Σta) x 10

în care:

– CH = coeficientul hidrotermic;

– Σp = suma precipitațiilor din perioada de vegetație (mm);

– Σta = bilanțul termic activ din perioada de vegetație (șC);

– 10 = coeficient pentru ridicarea valorii de interpretare.

Coeficientul hidric e poate calcula pe un an calendaristic, pe un an viticol în perioada de vegetație și, mai rar, chear pe fenofaze.

După valorile pe care le înregistrează, CH exprimă aspecte diferite, și anume:

– stări de secetă, când valoare CH este sub 1,0;

– umiditate suficientă, corelată favorabil cu temperatura, când valoarea CH se situează între 1,1 și 2,0;

– umiditate în exces, corelată nefavorabil cu temperatura, când valoarea CH se situează între 2,1 și 4,0, sau chear mai mult. În intervalul caracteristic stării de secetă, valoarea de 0,3 a CH exprimă regim de deșert, 0,5 regim de semideșert, iar valoarea de 0,7 reprezintă limita inferioară de stabilitate a producției agricole și, respectiv, viticolă. În arealele cu valori mai mici de 0,7 este necesară irigarea plantațiilor viticole, iar cele mai mari de 1,8 sunt caracteristice climatului răcoros și umed. Producții mari de struguri, relativ constante și de nivel calitativ superior, se obțin în intervalul 0,7 – 1,5; între 1,6 – 2,5 se obțin producții mari de struguri și de calitate mijlocie, iar peste 2,6 se obțin recolte mari de struguri, însă cu un conținut scăzut de zahăr și aciditate mai ridicată.

În podgoriile din România, coeficientul hidrotermic variază între 0,7 și 1,8; valorile minime se înregistrează în sudul țării, iar cele maxime în Podișul Transilvaniei (tabelul nr. 20).

În regiunile viticole din vestul României, coeficientul hidrotermic înregistrează un ușor deficit în unele centre viticole din regiunea Dealurile Banatului și se încadrează în limite normale în regiunea Dealurile Crișanei și Maramureșului.

Tabelul nr.20.

Valorile coeficientului hidrotermic în regiunile viticole din România

(sursa: Oșlobeanu, 1991)

În tabelul nr.21 prezentăm valorile înregistrate de indicii ecoclimatici pentru podgoriile și centrele viticole din vestul României. Din analiza datelor prezentate este evident faptul că arealele de referință satisfac, din punct de vedere ecoclimatic, necesitățile biologice ale majorității soiurilor de viță de vie cultivate în România.

Interacțiunea factorilor climatici apreciată după indicele heliotermic real (IHr), (valori între 2,01 – 2,27), coeficientul hidrotermic (CH) (valori între 0,9 – 1,5) și indicele bioclimatic viticol (Ibv) (valori între 6,1 – 8,2) (Oșlobeanu, 1991), exprimă raporturi favorabile pentru creșterea și fructificarea viței de vie, a cantității și calității recoltei de struguri în podgoriile și centrele viticole din vestul României.

Coeficientul hidrotermic se situează între valorile de 0,9 și 1,5 exprimând astfel condiții optime pentru cultura viței de vie în toate centrele viticole din arealul analizat. Pentru centrul viticol Teremia, valoarea coeficientului hidrotermic, de 0,9 pune în evidență un ușor deficit de precipitații, în timp ce, în celelalte centre înregistrează un echiliru din acest punct de vedere. În ceea ce privește valorile minime absolute, cele mai mari s-au înregistrat în centrul viticol Teremia, care este situat pe un teren relativ plan (Oprea, 2001; Dobrei, 2005).

Tabel nr.21

Sinteza resurselor climatice în podgoriile și centrele viticole din vestul României

(sursa: Oprea, 2001).

c) Indicele bioclimatic viticol (Ibcv)

A fost propus de Gherasim Constantinescu și colaboratorii (1964). Acest indice exprimă interacțiunea dintre temperatură, lumină și umiditate și este folosit în aprecierea potențialului climatic natural specific pentru fiecare regiune viticolă și podgorie în parte, delimitarea arealelor de cultură economică a viței de vie, orientarea pentru direcția de producție, sortimentul de soiuri și chiar estimări pentru nivelul calitativ al recoltei de struguri (Oprea, 2001).

Aplicabilitatea sa este limitată la arealele cu climat temperat, în care precipitațiile pot fi considerate un factor defavorabil pentru calitatea producției viticole; nu permite evaluarea potențialului ecologic al arealelor viticole din regiunile cu climat arid (de ex. Spania), unde precipitațiile reprezintă un factor favorizant pentru calitatea producției (Hidalgo,1980).

Relația de calcul pentru Ibcv este:

Ibcv= (Σhir x Σt˚a / Σp x Nzv) / 10

în care:

– Ibcv = indicele bioclimatic viticol

– Σhir = suma orelor de insolație reală;

– Σta = bilanțul termic activ (suma temperaturilor din perioada de vegetație activă – șC);

– Σp = suma precipitațiilor din perioada de vegetație activă (mm);

– Nzv = numărul zilelor din perioada de vegetație;

Vița de vie se poate cultiva cu rezultate favorabile în arealele unde Ibcv înregistreazî valori cuprinse între 5 – 15. Valorile înregistrate în podgoriile din România variază între 4,7 -7 (Dealurile Crișanei și Maramureșului) și 10, 2 – 13,0 (Colinele Dobrogei); echilibrul ecologic optimum pentru vița de vie se înregistrează când Ibcv = 10±5 (tabelul nr.). Valorile mici (4-6) semnifică abundența resurselor hidrice, iar cele mari (12-15) abundența resurselor heliotermice și deficitul de umiditate (tabelul nr.22) (Oprea, 2001).

Tabelul nr. 22.

Valorile indicelui bioclimatic viticol în regiunile viticole din România

(Oșlobeanu, 1991).

d) Indicele aptitudinii oenoclimatice (IAOe)

A fost formulat de Ștefan Teodorescu și colaboratorii (1978). Acest indice exprimă acțiunea combinată a insolației, temperaturii și precipitațiilor din perioada de vegetație a viței de vie. Este utilizat pentru stabilirea gradului de favorabilitate climatică de care dispune o regiune pentru a sintetiza antociani în struguri, în general de producere a vinurilor roșii (Pop, 2003).

Relația de calcul este:

IAOe = Σir + Σta – (Σp – 250)

în care:

– Σir = insolația reală (ore);

– Σta = bilanțul termic activ (șC);

– Σp = suma precipitațiilor din perioada de vegetație (mm);

250 = suma minimă a precipitațiilor pentru cultura neirigată a viței de vie (mm);

În podgoriile din România, IAOe variază între 3700 și 5200. Cele mai mici valori se înregistrează în condițiile climatului răcoros din Podișul Transilvaniei, iar cele mai mari în podgoriile bogate în resurse heliotermice din sudul țării (tabelul nr. 23 ).

Tabelul nr. 23.

Valorile indicelui aptitudinii oenoclimatice în regiunile viticole din România

(Oșlobeanu, 1991)

Valorile indicelui aptitudinii oenoclimatice sunt încadrate în trei grupe de favorabilitate, după cum urmează:

– IAOe < 4300: arealul este impropriu pentru producerea vinurilor roșii;

– IAOe = 4300-4600: areal cu favorabilitate mijlocie pentru producerea vinurilor roșii, în care condițiile favorabile sunt întrunite în unii ani;

– IAOe = 4600-5100: areal cu condiții foarte favorabile pentru producerea vinurilor roșii;

– IAOe > 5100, areal foarte favorabil pentru producerea vinurilor roșii, dar care poate fi valorificat, mai ales, prin cultura soiurilor pentru struguri de masă cu maturare extratimpurie și târzie.

Valoarile înregistrate de IAOe pentru regiunile viticole din vestul țării, de 4508 pentru Dealurile Banatului, respectiv 4270 pentru Dealurile Crișanei și Maramureșului, confirmă o favorabilitate mijlocie pentru producerea vinurilor roșii în prima regiune menționată și o favorabilitate scăzută în cea din urmă, în care se pot produce vinuri albe de calitate.

Valori înregistrate de indicele de amplitudine oenoclimatică pentru podgoriile și centrele viticole din vestul României pot fi urmărite în tabelul nr. 24. Conform acestui indice, podgoriile din județele din vestul României(Timiș și Arad) au fost încadrate în următoarele regiuni oenoclimatice:

– IAOe2 = 4300-4600: regiuni și centre viticole producătoare, în principal, de vinuri albe și, în plan secund, de vinuri roșii de masă, de calitate (Pâncota – Mocrea, Silagiu – Buziaș);

– IAOe3 = 4600-5100: regiuni și centre viticole producătoare în principal de vinuri roșii și aromate și, în plan secund, de vinuri albe de masă, de calitate (Miniș, Recaș).

Tabelul nr. 24.

Caracteristici geografice și climatice ale podgoriilor/centrelor viticole din vestul României (1961-1970)

(sursa: Teodorescu, 1987).

6.5.2. Factorii pedologici

Solul exercită o influență majoră asupra creșterii, rodirii și calității producției la vița de vie. Spre deosebire de alte specii cultivate, vița de vie este mai puțin pretențioasă față de sol, ea adaptându-se cu ușurință la condiții edafice dificile (nisipuri, soluri pietroase).

În condițiile României, vița de vie se cultivă pe următoarele tipuri de sol (Oșlobeanu, 1991): psamosoluri (Sadova-Corabia, Ivești, Valea lui Mihai), soluri bălane/kastanoziomuri, rendzine (Murfatlar, Istria-Babadag), regosoluri, vertisoluri, pseudorendzine, brune argiloiluviale (Târnave, Alba, Sebeș-Apold), cernoziomuri cambice, cernoziomuri, soluri cenușii/faeoziomuri greice (Cotnari, Iași, Huși, Odobești, Panciu, Nicorești), cernoziomuri argilo-iluviale/argice, preluvisoluri, soluri bruneluvice, planosoluri (Dealul Mare, Sîmburești, Drăgășani, Dealurile Craiovei), soluri aluviale și protosoluri aluviale (Panciu, Odobești, Cotești).

În condițiile ecopedologice ale României, vinurile cele mai echilibrate, după raportul inițial zahăr/aciditate în must, se obțin în arealul de trecetre de la cernoziomuri cambice, la soluri brun roșcate iluviale și brune argiloiluviale, aspect ce poate fi atribuit, în principal gradului de saturare a solului în calciu (Moțoc, 1968).

În absența unor restricții pedologice severe, vița de vie poate fi cultivată pe orice tip de sol, însă calitatea producției va fi, de fiecare dată diferită. La soiurile de vin, influența solului se răsfrânge asupra caracteristicilor organoleptice și tipicității vinului; în cazul soiurilor pentru struguri de masă este suficient ca solul să fie fertil, pentru a valorifica potențialul de producție al soiurilor și a permite obținerea de struguri mari, aspectuoși. Fertilitatea scăzută nu este un factor restrictiv pentru cultura soiurilor de masă, deoarece deficitul de fertilitate poate fi corectat prin fertilizare.

Influența solului asupra calității producției este semnificativă la soiurile pentru vinuri roșii, deoarece acestea au plasticitate ecologică mai redusă; soiurile pentru vinuri albe se adaptează mai ușor factorului edafic, variația calității și tipicității vinurilor fiind mai puțin pregnantă (Huglin, 1998).

Condițiile ecopedologice ale podgoriilor din vestul României reliefează o mare diversitate de soluri, reprezentate prin: cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale, regosoluri, psomosoluri, brune argiloiluviale, brune luvice (podzolite) și rendzine. În ceea ce privește fertilitatea solurilor, există atât soluri cu ferilitate scăzută și medie, cât și soluri cu o fertilitate bună, până la foarte bună în Câmpia Banatului (Oprea, 1968, 2001; Calistru, 1980).

În podgoriile din regiunea viticolă Dealurile Banatului sunt prezente următoarele tipuri de sol: terra rossa (formate pe calcare), brune-eumezobazice (pe versanți), brune-argiloiluviale și regosolurile. Se întâlnesc și cernoziomuri și chiar cernoziomuri levigate, puțin favorabile culturii viței de vie, în centrul viticol Teremia (Șerdinescu, 2003). În arealul viticol Recaș s-au dezvoltat soluri de tip cernoziom, aflate în diferite grade de levigare, solurile brune de pădure și solurile gleizate, formate pe luturi și argile, pe luturi carbonatate și marne. Aceste soluri oferă în general condiții bune de creștere și dezvoltare a viței de vie, având o porozitate de 40-55% și un conținut de argilă cuprins între 14-35%. Apa freatică este situată la adâncimi ce variază între 1,5 – 3 m și are un conținut mic de cloruri și fosfați.

Solul caracteristic centrului viticol Recaș este preluvosolul. Acesta face parte din Clasa Luvisoluri. Preluvosolul este un luvisol caracterizat morfologic prin: prezența orizontului A ocric sau molic (Ao sau Am) urmat de orizontul intermediar argic (Bt) având culori cu valori de peste 3,5 la materialele în stare umedă, începând din partea superioară și gradul de saturație în baze (V%) peste 53%. Textura solului este mijlocie și fină. Structura este granulară sau poliedrică subangulară în orizontul Ao și prismatică în Bt. Conținutul de humus variază între 2 și 4%. Reacția este slab acidă. În ceea ce privește conținutul în elemente nutritive, este slab aprovizionat cu azot 0,10 -0,15%, slab aprovizionat cu fosfor 0,07- 0,10 % și mai bine aprovizionat cu potasiu 18,0 – 20 mg/100g sol. Acest sol are o fertilitate mijlocie sau ușor sub mijlocie fiind bine susținută de o mai bună aprovizionare cu apă a plantelor.

Aceste soluri pot fi cultivate cu majoritatea plantelor agricole, pe terenurile slab înclinate sau plane, recomandându-se culturile cerealiere și tehnice, iar pe versanți cu pantă mare se recomandă plantațiile de vii și pomi fructiferi.

În centrul viticol Silagiu predomină solurile luvice pseudogleizate care au evoluat pe depozite lutoase și pe argile. Textura de suprafață este mijlocie (luto-nisipoase, prăfos-lutoasă prăfos-argiloasă), cu un procent ridicat de nisip grosier, iar în profil, mijlociu-fină (luto-argiloasă) și fină (argilo-nisipoasă). Reacția solului este slab acidă-neutră sau slab alcalină cu valori care se încadrează în intervalul limitelor optime pentru cultivarea viței de vie, între 5,5 – 8,5. Conținutul în humus este redus, de 1-2% și corespunde solurilor favorabile cultivării soiurilor de struguri pentru vinuri de calitate. Apa freatică se găsește la o adâncimea de 10 m. Porozitatea totală este 45-50%,

optimă pentru cultura viței de vie.

În regiunea viticolă Dealurile Crișanei și Maramureșului, predomină solurile formate pe anumite sedimente de solificare și se înscriu în clasa argiluvisolurilor și molisolurilor. Argiluvisolurile sunt dominante în unitatea colinar-deluroasă, fiind reprezentate de soluri brune, brune-podzolite și brune eumezobazice, iar molisolurile sunt prezente în arealele de câmpie din sud-vestul regiunii și sunt reprezentate de cernoziomuri cambice și argiloiluviale.

Studiile pedologice efectuate în podgoria Miniș-Măderat evidențiază o localizare a diverselor tipuri de soluri în funcție de forma de relief pe care o ocupă. Pe întreg teritoriul podgoriei se întâlnesc unități de sol foarte diverse datorită variabilității factorilor de solificare. Materialul pedogenetic este extrem de variat: roci eruptive, șisturi, gnaisuri, gresii calcaroase, calcare și calcite acoperite pe alocuri cu pietrișuri și argile. Substratul litologic al podgoriei Miniș – Măderat se caracterizează prin prezența șisturilor sericitoase și cloritoase paleozoice antepermiene și a depozitelor pleistocene. Din alternanța acestora s-au format sedimentele de solificare (luturi si argile), în care sunt prezente, în proportii diferite, fragmente de șisturi. Alternarea șisturilor, chiar în strat compact, cu grosimea de circa 0, 5 – 1 m, facilitează pătrunderea sistemului radicular al viței de vie în orizontul de rocă compactă.

În podgoria Miniș- Măderat predomină următoarele tipuri de sol: 6, 72 % aluviosoluri, 10 % cernoziomuri, 24 % eutricambosoluri, 39,4 % preluvosoluri, 5,49 % luvosoluri, 3,08 % gleiosoluri, 3,08 % stagnosoluri, 27, 66 % vertosoluri și 1,8 % erodosoluri (tabelul nr. 25) (Șorhenț, 2009). Regosolul eubazic și solul brun eumezobazic sunt dezvoltate cu predilecție pe cumpenele înalte și pe versanții cu pante de 15 – 25°, având un profil de 3 – 70 cm. Aceste tipuri de sol sunt caracteristice părții de sud a podgoriei Miniș – Măderat (Barațca, Păuliș, Miniș, Ghioroc), unde, pentru a folosi pantele abrupt, scăldate în soare, s-au construit terase cu zid din piatră. În acest areal sunt soluri scheletice, favorabile cultivării soiului Cabernet Souvignon.

În partea de șes, la Cuvin, s-au dezvoltat soluri hidromorfe. Solurile brune, pseudogleizate (75%) și cernoziomurile (25%) se dezvoltă în partea central-nordică a podgoriei (Șiria, Pâncota, Măderat), ferilitatea lor ridicată favorizând cultivarea soiurilor pentru vinuri albe.

Tabel nr.25.

Clase și tipuri de soluri din podgoria Miniș – Măderat

(sursa: Șorhenț, 2009).

Ca urmare a acestor condiții de mediu, în podgoria Miniș – Măderat se poate cultiva un sortiment larg de soiuri pentru vin de caliate, dar și soiuri de masă. De asemenea, în aceste condiții reușesc cu success culturile de portaltoi viticol, precum și școlile de vițe.

Soiurile de viță de vie cultivate în podgoriei Miniș – Măderat sunt în strânsă legătură cu regimul termic și natura solurilor. Astfel, la sud de Șiria, pe flancul vestic al piemontului, unde sunt dezvoltate argiluvisoluri, soluri brun roșcate de pădure, pe alocuri scheletice, bogate în hidroxizi de fier și unde insolația este mai puternică, predomină soiurile care dau vinuri roșii (Cabernet Sauvignon, Cadarcă, Merlot, Pinot Noir); pe flancul nordic al piemontului, unde predomină cambisolurile, iar insolația este mai redusă, se dezvoltă soiurile pentru vin alb, cu aciditate mare (Mustoasa de Măderat, Rujiță, Riesling Italian, Pinot Gris, Muscat Ottonel), parțial folosite la șampanizare (Geografia României, II, 1983).

În concluzie, condițiile pedoclimatice ale celor două regiuni viticole sunt favorabile si foarte favorabile cultivării viței de vie. Ele corespund necesităților biologice ale majorității soiurilor de viță de vie, existând restricții din acest punct de vedere doar în cazul anumitor soiuri de struguri pentru masă, în special a celor cu maturare târzie și foarte târzie (Afuz Ali) sau a celor foarte sensibile la temperaturile minime din timpul iernii (Cardinal).

6.5.3. Factorii geomorfologici

Factorii geomorfologici (sau orografici) reprezintă componenta de bază a unui areal viticol, care influențează toți ceilalți factori ecologici. În această categorie de factori intră forma de relief, panta terenului, expoziția versanților și altitudinea.

Factorii geomorfologici acționează indirect asupra viței de vie, prin influența pe care o exercită asupra factorilor climatici (temperatura, radiația solară, insolația, umiditatea, circulația curenților de aer). Ca și celelalte categorii de factori ecologici, și factorii geomorfologici pot avea caracter restrictiv pentru cultura viței de vie însă, ca o particularitate, pot și genera condiții propice culturii viței de vie în areale geografice cu climat mai puțin favorabil.

Cele mai favorabile condiții pentru cultura viței de vie le oferă relieful deluros și colinar. În cadrul acestor forme se întâlnesc amfiteatre naturale și microzone cu climat de adăpost, în care radiația solară are valori mari, brumele au frecvență redusă, intensitatea curenților reci de aer este mult diminuată, iar temperatura are amplitudine redusă. Deoarece sunt mai puțin evoluate și slab fertile, solurile din arealele de deal temperează creșterile vegetative, favorizând, în schimb, acumularea zaharurilor, antocianilor și compușilor aromatici în struguri. Umiditatea mai scăzută a solurilor din arealele deluroase, grăbește maturarea strugurilor și reduce frecvența și intensitatea atacului bolilor criptogamice.

Formele joase de relief (văi, microdepresiuni, baza pantelor) sunt mai puțin favorabile pentru cultura viței de vie. Acest fapt se datorează circulației lente a maselor de aer, care favorizează producerea brumelor și a înghețurilor în sezonul rece. Impactul nociv al brumelor și înghețurilor este cu atât mai accentuat cu cât plantația este situată mai aproape de firul văii. Tot datorită circulației lente a curenților de aer, aceste forme de relief prezintă valori ridicate ale higroscopicității, care favorizează atacul bolilor criptogamice. Un avantaj al acestor forme de relief îl reprezintă fertilitatea ridicată a solurilor, care poate fi valorificată prin cultivarea soiurilor pentru struguri de masă și a soiurilor pentru vin cu potențial de producție ridicat.

În plantațiile de vii situate pe terenuri plane se obțin recolte de struguri mai mari decât pe cele amplasate pe versanți, însă acestea nu beneficiază de influența favorabilă a condițiilor climatice de pe pantă pentru îmbunătățirea calității recoltei. Variația condițiilor topoclimatice pe terenurile în pantă amenajate în terase imprimă neuniformitate pentru creșterea și fructificarea butucilor, cu influențe mai puțin favorabile pentru cei de pe rândurile marginale în partea din amonte și din aval a platformei terasei. Văile joase și înguste crează condiții mai favorabile pentru atacul dăunătorilor, apariția unor boli, iar în cazul brumelor și înghețurilor târzii de primăvară și timpurii de toamnă, pierderile pe aceste sectoare sunt mai mari decât pe versanți.

Panta terenului influențează unghiul de incidență a razelor solare și, prin aceasta, valorile radiației, factor climatic care condiționează calitatea strugurilor.

Pe pantele cu expoziție sudică, valorile radiației solare cresc odată cu înclinația pantei: comparativ cu terenurile plane, radiația solară este mai mare cu 14% pe terenurile cu panta de 12° și cu 30% pe terenurile cu panta de 26°. În cazul pantelor cu expoziție nordică, radiația solară scade odată cu creșterea pantei, cu 28% pentru o pantă de 12° și cu 54% pentru o pantă de 26°. De asemenea, pantele prezintă o variație importantă a fertilității și umidității solurilor. Solurile de pe terenurile în pantă sunt subțiri, slab fertile și, datorită scurgerii mai rapide a apei din precipitații sau din topirea zăpezilor, mai puțin umede. Datorită acestor caracteristici, terenurile în pantă sunt favorabile pentru cultura soiurilor de vin, deoarece temperează creșterile vegetative și favorizează acumularea zaharurilor, antocianilor și compușilor aromatici în struguri. Cele mai favorabile pentru vița de vie sunt pantele cu înclinare moderată, de 12 – 18 %. Când panta este mai mare de 18% este necesară amenajarea de terase, intervenție care modifică, uneori radical, condițiile de climă și sol ale terenului (Budan, 1974).

Diferențele ecoclimatice și ecopedologice, caracteristice diferitelor niveluri ale pantei, impun amplasarea soiurilor de viță de vie după cum urmează:

– la baza pantei, soiuri pentru struguri de masă (Victoria, Cardinal, Muscat de Adda, Afuz Ali etc.) și soiuri de vin cu potențial de producție ridicat (Galbenă de Odobești, Zghihară de Huși, Ardeleancă, Iordană, Mustoasă de Măderat etc.);

– pe treimea mijlocie a pantei, soiuri pentru vinuri de calitate (Pinot gris, Sauvignon, Fetească albă Chardonnay, Pinot noir, Traminer roz, Fetească neagră, Cabernet Sauvignon, Muscat Ottonel, Tămâioasă românească etc.);

– pe treimea superioară a pantei, soiuri pentru vinuri spumante și soiuri pentru vinuri de calitate cu potențial de producție ridicat (Fetească regală, Riesling italian, Fetească albă, Aligoté etc.).

Expoziția versanților față de punctele cardinale determină variația locală a radiației, insolației și temperaturii. Cele mai mari valori ale factorilor heliotermici se înregistrează pe versanții cu expoziție sudică, urmați în ordine de versanții cu expoziție sud-vestică, sud-estică, estică și vestică. Expoziția nordică, nord-estică și nord-vestică prezintă cele mai mici valori ale radiației solare și insolației, deoarece unghiul de incidență al razelor solare este mic, iar durata de strălucire a soarelui redusă.

În condițiile de climă ale României, toamna, în timpul maturării strugurilor, valorile radiației solare sunt de 2,5 ori mai mari (392 cal/cm²) pe versanții cu expoziție sudică decât pe cei cu expoziție nordică (166 cal/cm²) (Oșlobeanu, 1991). Ca urmare, strugurii acumulează cantități mici de zaharuri și au aciditate ridicată. De asemenea, versanții nordici sunt cei mai expuși înghețurilor din timpul iernii, iar primăvara și toamna brumelor, fenomene care afectează viabilitatea mugurilor și determină importante pierderi de producție.

În România expoziția nordică nu oferă condiții favorabile pentru cultura viței de vie, motiv pentru are nu se utilizează în practica viticolă; excepție fac unele suprafețe izolate din Dobrogea (Oprea, 2001).

În practica viticolă, expoziția cea mai favorabilă pentru vița de vie variază și în funcție de unii factori locali. De exemplu, dacă în timpul dimineților răcoroase de toamnă într-un areal se formează ceață, expoziția favorabilă pentru amplasarea plantației este cea sud-vestică; expoziția sudică își pierde avantajul, deoarece o parte din radiație este dispersată de ceață, însă versantul sud-vestic beneficiază după-amiaza de valori mari ale radiației solare (Jackson, 2009, citat de Irimia, 2012 ).

Altitudinea locului influențează sensibil condițiile de biotop; diferitele nivele de înălțime se asociază cu modificări ale unor factori climatici, cum ar fi: radiația solară, nebulozitatea, regimul precipitațiilor, vânturile etc. Odată cu creșterea altitudinii scade intensitatea radiației solare, durata de strălucire a soarelui și nivelul temperaturii, ceea ce influențează desfășurarea fenofazelor, epoca de maturare a strugurilor și calitatea producției.

Temperatura aerului scade cu 0.65°C la fiecare creștere cu 100 m a altitudinii (gradient termic vertical). Vița de vie se poate cultiva până la altitudinea la care temperatura medie anuală este de minimum 8.5 °C. Sub acest nivel, resursele termice devin restrictive pentru vița de vie, insuficiența acestora determinând acumulări mici de zaharuri, antociani și compuși aromatici, nivel ridicat al acidității mustului și maturare slabă a lemnului coardelor (Eynard, 2004 ).

Vița de vie se poate cultiva începând de la nivelul mării, în unele țări, până la 700 m în Munții Cerveni (Franța), 750 m în Pirinei, 1300 m în Mexic, 3000 m în Podițul Pamirului, până la 3500 m în Etiopia. În România, vița de vie se poate cultiva începând de la nivelul mării, în Dobrogea, până la 550 m pe Dealul Măgura Șimleului, din podgoria Silvaniei (județul Sălaj) și 600 m pe dealurile din podgoria Dealul Mare (comuna Tătaru, județul Prahova). Cea mai mare parte a plantațiilor viticole din România sunt amplasate la altitudini cuprinse între 200 și 400 m (Oprea, 2001).

În județele din vestul Romăniei, condițiile geomorfologice variază, de la un relief dunoidal în arealele de șes (Teremia), la dealuri prelungi, cu pante domoale, până la platouri și versanți cu pante abrupte (Miniș). Plantațiile de vii pe rod sunt amplasate la altitudini ce variază între 80 și 380 m. Astfel, la Teremia, viile sunt amplasate pe un platou nisipos, cu altitudinea medie de 80 m, la Recaș, altitudinea variază între 170 – 180 m, în partea Buziașului ajunge la 320 m, iar la Miniș, altitudinea amplasamentelor viticole variază între 160 – 380 m.

În ceea ce privește expoziția pantelor, predomină pantele cu expoziție sudică, sud-vestică și sud-estică, și numai într-o mică măsură, cele cu expoziție vestică și estică (Oprea, 2001). Relieful este variat, cu dealuri cuprinse între 170 – 180 m altitudine în podgoria Recaș.

Plantațiile viticole din Podgoria Miniș-Măderat sunt amplasate de-a lungul piemontului de la contactul Munților Zarandului cu Câmpia Banato – Crișană. Cel mai important contact îl constituie aliniamentul Șiria-Lipova, pe care sunt amplasate majoritatea plantațiilor centrului viticol Miniș.

Înclinarea versanților și natura solurilor au determinat înființarea unor sisteme diferite de terase pentru cultivarea viței de vie. Astfel, în sectorul sudic al podgoriei, la Barațca, Păuliș, Miniș, Cuvin și Covăsânț se practică sistemul teraselor înguste, cu taluz din piatră, prin care se valorifică terenurile cu pante de peste 15-18°. Mai la nord, între Covăsânț și Șiria, se practică sistemul teraselor largi, consolidate cu taluz înnierbat, pantele valorificate având înclinarea de 6-12°. La nord, pe pantele domoale ale piemontului Galșa – Mâsca – Măderat, vița de vie este plantată pe un sistem de terase cu taluz din îngrăditură de nuiele, combinat cu cel înierbat (Geografia României, II, p. 359).

CAPITOLUL VII

TURISMUL VITI-VINICOL ÎN PODGORIILE DIN VESTUL ROMÂNIEI

Podgoriile din vestul României sunt situate în două județe, Timiș și Arad, și aparțin la două regiuni viticole: Dealurile Banatului (podgoria Timișului) și Dealurile Crișanei și Maramureșului (podgoria Aradului). Condițiile ecologice din cele două podgorii, diferite sub toate aspectele (pedologic, mezoclimatic și microclimatic, geomorfologic etc.), au determinat obținerea unor vinri cu caracteristici distincte, a căror reputație a fost recunoscută la concursurile naționale și internaționale.

Vinul este considerat, prin totalitatea însușirilor sale (naturale, culturale, istorice etc.), resursa de bază a turismului viti-vinicol, fiind valorificat sub toate aspectele sale: ca băutură și, totodată, alimet, ca factor de socializare, ca produs cultural (tradiție, obiceiuri, istorie etc.), ca factor terapeutic (oenoterapie) etc.

Turismul viti-vinicol valorifică, pe lângă produsul de bază al vinificației (vinul), toată infrastructura tehnico-economică aferentă procesului de obținere a vinului (unități de vinificație), de depozitare/maturare (cramă, pivniță), de comercializare și promovare (magazine de prezentare, rețeaua HoReCa, vinoteci etc.), precum ș o parte din agrotehnica aplicată plantațiilor de viță de vie (tăiatul butașilor, îndepărtarea coardelor etc.).

Cel mai important producător de vin din vestul României este reprezentat de compania SC Cramele Recaș SRL, cu o cifră de afaceri, în anul 2013, de 50 432 707 lei, cu un profit declarat de 4 326 960 lei (aproximativ 1 milion de Euro) (sursa: www.listafirme.ro/). Dintre principalii vinificatori din județele Timiș și Arad, se remarcă, în ordinea cifrei de afaceri obținută în 2013, următorii: Wine Princess, Crama Petrovaselo, Elite Wine, Crama Daiconi – Miniș, Crama Terra Natura – Jamu Mare, Crama Pâncota, Crama Vigna și Cramele Miniș (tabelul nr.26 ).

O mică parte din producătorii de vin din județele Timiș și Arad și-au creat departamente de turism sau de marketing, pentru promovarea vinurilor, fidelizarea clienților și, în plan secund, creșterea vânzărilor. Facilitățile acordate turiștilor sunt axate, în special, pe activități de degustare de vinuri, tururi viticole și vinicole, cazare și masă etc. În acest sens, s-au efectuat investiții în amenajarea unor săli de degustare, magazine de prezentare/vânzare, săli de conferințe, structuri de primire cu funcție de cazare și masă. Principale unități care oferă astfel de servicii sunt: Cramele Recaș, Pivnițele Birăuaș, Wine Princess, Crama Pâncota, Cramele Miniș și Crama Petro – Vaselo. Există, de asemenea, proiecte în acest sens, care urmează a fi dezvoltate prin investiții private sau cu accesarea fondurilor europene (Crama Daiconi, Cramele Miniș).

Tabelul nr.26

Valoarea ciferei de afaceri și a profitului net realizat de principalii producători de vin din județele Timiș și Arad (2013)

(sursa: www.listafirme.ro/).

În prezent, cei mai mulți turiști vizitează Cramele Recaș (aproximativ 13 000 de turiști anual), Pivnițele Birăuaș (1000 de turiști/an), Crama Elite Wine și Wine Princess (circa 3000 turiști anual). Este dificil de contabilizat numărul de turiști care vizitează anual podgoriile din cele două județe, având ca motivație turismul viti-vinicol, deoarece nu există o evidență a acestora în cadrul unităților de vinificație, a structurilor turistice cu funcție de cazare sau la nivelul agențiilor de turism. În ceea ce privește agențiile de turism, nu există o colaborare între acestea și producătorii de vin în ceea ce privește comercializarea ofertei, de regulă, produsul turistic este comercializat de unitățile vinificatoare, printr-o programare prealabilă a turiștilor.

În concluzie, în județele din vestul României, turismul viti-vinicol se află într-un stadiu incipient de dezvoltare, situație ce caracterizează toate arealele viticole din România. Datorită resurselor turistice asociate viei și vinului, a inițiativelor derulate până în prezent și a proiectelor ce urmează a fi puse în aplicare, precum și a implicării factorilor de decizie de la nivel județean și local, turismul viti-vinicol are toate șansele să se dezvolte în următorii ani, contribuind astfel la diversificarea ofertei turistice din cele două județe, implicit la dezvoltarea economică a arealelor rurale.

7.1. Caracteristici generale ale potențialului turistic din județele Arad și Timiș

Într-o accepțiune generală, potențialul turistic al unui areal este definit ca ”ansamblul componentelor naturale, cultural-istorice, socio-demografice și tehnico-economice, recunoscute științific, cantitativ și calitativ și dovedite prin practică și care prezintă posibilități de valorificare turistică și dau anumită funcționalitate pentru turism în măsura în care nu sunt supuse unui regim de protecție integrală (Glăvan, 1995, citat de Neacșu, 2011).

Potențialul turistic al județului Arad este variat și complex, fiind caracterizat de prezența mai numeroasă a obiectivelor turistice antropice, în partea de vest, și a celor naturale, în partea de est, în arealul montan. Aceste aspecte sunt caracteristice și județului Timiș, a cărui resurse turistice naturale sunt mai bine reprezentate în arealul montan din est, iar cele antropice caracterizează arealul de câmpie, aflat în vest. Multiculturalitatea este o caracteristică a ambelor județe, ceea ce le conferă un plus de atractivitate sub toate aspectele: istoric, social, economic și cultural.

În continuare vom face o scurtă analiză a potențialul turistic din cele două județe, evidențiind astfel posibilitățile multiple de valorificare a acestuia prin practicare mai multor tipuri și forme de turism.

Potențialul turistic antropic al județului Arad este reprezentat de obiective culturale și istorice, precum: cetăți medievale (Cetatea Șiria, Șoimoș, Dezna (secolul al XIII-lea), Ineu (secolul al XVII-lea); conacele și castelele de pe Valea Mureșului (Petriș – sec. al XVIII-lea; Săvârșin – sec. al XVII-lea; Căpâlnaș – sec. al XIX-lea; Bulbuci – sec. al XIX-lea; Macea – sec. al XIX-lea), conacele și castelele de pe Valea Mureșului (Petriș – sec. al XVIII-lea; Săvârșin – sec. al XVII-lea; Căpâlnaș – sec. al XIX-lea; Bulbuci – sec. al XIX-lea; Macea – sec. al XIX-lea), instituții culturale (muzee: Complexul Muzeal Arad, Muzeul de artă bisericească și obiecte de cult – Mănăstirea Gai, Muzeul memorial ”Vasile Goldiș” din Arad, Muzeul orașului Lipova, Muzeul „Ioan Slavici și Emil Monția” din Șiria, Muzeul „Adam Muler Guttenbrun” din Zăbrani, Muzeul de artă și etnografie din Săvârșin, Muzeul Viei și Vinului din Miniș, Muzeul Codrii și Lunca Beliului, Muzeul Tramvaiului din Ghioroc; teatre: Teatrul de Marionete Arad, Teatru clasic ”Ioan Slavici din Arad; biblioteci: biblioteca județeană ,,A.D. Xenopol” din Arad), clădiri de patrimoniu (Bazarul turcesc din Lipova – sec. al XV-lea), monumente istorice (Monumentul Eroilor de la Păuliș, Dezna, Covăsânț, Sebiș), lăcașe de cult (mănăstirea Hodoș-Bodrog din Felnac – sec. al XIV-lea; mănăstirea Maicii Domnului de la Bezdin, catedrala romano-catolică „Sf.Maria” și biserica mănăstirii franciscane „Sfânta Fecioară Maria” din Radna – sec. al XVI-lea; biserica ortodoxă din Lipova – sec. al XIV-lea; mănăstirea Feredeu din comuna Șiria, biserica catolică din Vinga – sec. al XI-lea; bisericile din lemn datând din secolele XVIII-XIX de pe valea Mureșului și Crișului Alb: Obârșia, Corbești, Roșia, Petriș, Troaș, Poiana, Măgulicea), centre etnografice (centre de producere a ceramicii la Bârsa, Târnăvița; port popular la Șicula, Bârsa, Buteni; țesături la Șicula, Ineu, Almaș; împletituri din nuiele la Ineu, Fântânele, Beliu), instalații tehnice tradiționale (mori de apă: Brazii, Secaș, Iacobini, Troaș), sărbători tradiționale (Târgul de fete de pe Muntele Găina, Târgul Sărutului de la Hălmagiu, Nedeia de pe Valea Tăcășelelor etc.) (Velcea, 1979), gastronomie locală (specialități culinare din brânzeturi; preparate din carne: cârnați, maioș, caltaboș, slănină afumată; plăcinte: „întorsuri” cu varză, cartofi sau brânză; coardă cu mac sau nucă); degustări de vinuri produse în Podgoria Miniș-Măderat (cramele din: Păuliș, Miniș, Șiria, Pâncota), festivaluri (Festivalul vinului Arad, Festivalul itinerant ”Sărbătoarea vinului în podgoria Miniș – Măderat”, Festivalul Internațional de Teatru Clasic etc.).

Din punct de vedere al cadrului natural, relieful este relativ bine echilibrat și scade de la est la vest, cuprinzând sectoare montane (Munții Codu Moma și Zarandului), dealuri (Dealurile Lipovei), câmpie (Câmpia de Vest), depresiuni, culoare și văi (Valea Mureșului).

Potențialul turistic natural este mult mai redus ca pondere din totalul obiectivelor turistice, fiind mult mai bine reprezentat în parte de est a județului, în arealul montan (fig. 9). Acesta este reprezentat din următoarele categorii de obiective: rezervații naturale („Dosul Laurului” de la Zimbru, Poiana cu Narcise de la Rovina, rezervația naturală mixtă din Moneasa, rezervația naturală mixtă ”Dealul Mocrea – Ineu”); parcuri dendrologice („Arboretum Silva” din Gurahonț), parcul natural „Lunca Mureșului”, grădina Botanică de la Macea; lacuri antropice amenajate pentru practicarea sporturilor nautice (Ghioroc și Tăuț), izvoare minerale și geotermale (stațiunile: Moneasa și Lipova).

Chiar dacă nu excelează prin turismul balnear, oferta turistică a județului Arad completează și diversifică opțiunile de petrecere a timpului liber a turiștilor care aleg să-și petreacă sejurul în acest areal. Turismul balnear ar putea stimula dezvoltarea județului din punct de vedere turistic datorită diversității factorilor terapeutici naturali, precum și calității apelor termale, materializată prin ștrandurile din județ (Curtici, Șofronea, Dorobanți, Lipova).

Stațiunea „emblemă” a județului Arad rămâne Moneasa. Supranumită „Perla Apusenilor”, aceasta a intrat în circuitul turistic de peste un veac. Așezare pitorească, aflată la 100 km de municipiul Arad, Moneasa este înconjurată de culmile împădurite ale masivului Codru Moma, străbătută de cursuri de apă, toate contribuind la realizarea unui microclimat favorabil recreerii (Velcea, 1979).

O altă stațiune balneară din județ este Lipova. Situată într-o zonă colinară în imediata vecinătate a orașului Lipova, la circa 30 km de Arad, aceasta deține bogate resurse naturale, de apă minerală cunoscute din timpul ocupației otomane. În momentul de față, identitatea vizuală a stațiunii se asociază din păcate numai cu apa minerală îmbuteliată aici și nu cu destinația turistică propriu-zisă.

Potențialul turistic al județului asigură practicarea mai multor tipuri de turism: turismul balneo-climateric, turismul cultural, turismul rural, turimul activ și sportiv, turismul speologic, turismul de vânătoare și pescuit, turismul de afaceri, turismul de weekend, turismul de tranzit. Principalele areale turistice ale județului sunt: Munții Codru – Moma, Valea Mureșului, podgoria Aradului și municipiul Arad.

În ceea ce privește potențialul turistic al județului Timiș, acesta se remarcă atât prin bogăția și varietatea de valori cultural – istorice, cât și prin resursele balneare cu deosebite calități terapeutice. Predomină obiectivele turistice antropice, în partea de câmpie, în timp ce arealul montan este caracterizat de prezența unui număr mai mare de obiective turistice naturale.

Patrimoniul cultural-istoric prezintă o mare varietate și valoare turistică, fiind reprezentat de vestigii arheologice (situri arheologuice la Tomești, Mănăștiur, Hodoni – Satchinez, Uivar etc), cetăți medievale (ruinele cetății Jdioara – Criciova, Cetatea Făget, Cetatea Nădrag), castele (castelul contlui Mercy din comuna Sânandrei, castelul Nakó din Sânnicolau Mare, castelul din Banloc), conace (”Ambrozi” din Remetea Mare, conacul de la Hodoni – Satchinez, Conacul de San Marco din Comloșu Mare, Conacul ”Mocioni” din Foeni, conacul ”Gudenus”, conacul ”Petala” din Clopodia – Jamu Mare, conacul ”Csekonics” din Jimbolia, conacul din Masloc etc.), muzee, galerii de artă (circa 14 muzee în municipiul Timișoara; Muzeul Vinului, Muzeul ”Nichita Stănescu” și Muzeul de Pictură din Teremia Mare, Muzeul Mineralogic al Banatului de câmpie din Belinț, Muzeul Etniei Bulgare din Dudeștii Vechi, Muzeul de Istorie și Etnografie din Făget, Muzeul Pompierilor și Muzeul Presei ”Sever Bucur” din Jimbolia, Muzeul de istorie Recaș, Muzeul Balnear din Buziaș etc.), monumente de arhitectură (”Bazarul turcesc” din Lugoj), edificii economice cu funcție turistică (Barajul de pe Râul Bega – ”Iazul”; Stăvilarul Coșteiu, anul 1760; podul de cărămidă contruit peste canalul Timiș – Bega, anul 1760), monumente istorice și de artă religioasă (biserici de lemn, monumente istorice din localitățile Balinț, Hezeriș, Coșava, Homojdia, Curtea, Făget – 14 biserici de lemn, Ohaba lungă, Pietoasa, Racoviță, Secaș etc.), instalații tehnice tradiționale (moară hidraulică Balinț), centre de artizanat (atelier de prelucrarea lemnului la Chevereșu Mare), manifestări culturale și folclorice (Nedeia românilor de pe Valea lui Liman, Făget; Festivalul de Blues ”Jimbo Blues” din Jimbolia; Festivalul papricașului și al vinului din Buziaș; Festivalul Vinului din Timiș etc.), arhitectură rurală tradițională (satele sârbești și șvăbești cu o bogată tradiție spirituală și materială).

Potențialul turistic al cadrului natural este variat și complex, fiind reprezentat de factorii naturali de cură (ape minerale carbogazoase, bicarbonatate și ape minerale termale, bioclimat sedativ-indiferent), valorificați prin prisma turismului balnear (Stațiuniunea Buziaș; Băile Călacea; ștrandurile cu ape termale de la Teremia Mare, Lovrin, Biled și Deta), peisajele pitorești și variate ale Munților Poiana Ruscă (1 374 m altitudine), datorate modelării pe un substrat geologic divers (calcare, roci cristaline și vulcanice).

Tot în categoria potențialului natural intră pădurile de interes recreativ din aria periurbană a orașului Timișoara sau Buziaș, precum și cele cu un însemnat fond de vânătoare (Dealurile de Vest de la sud de Mureș – Pădurea de la Chevereșu Mare, locul preferat de vânătoare al familiei Ceaușescu; Pădurea Macedoniei de la Ciacova, pădurea din comuna Știuca).

Rezervațiile naturale reprezintă atracții turistice de prim rang, evidențiindu-se: rezervația ornitologică din Satchinez, Mlaștinile Murani din comuna Pișchia, rezervația faunistică de la Jdioara – Criciova, rezervația fosiliferă de la Rădmănești, – Bara, rezervația floristică de ocrotire a lalelei pestrițe din Lunca Pogănișului, parcul natural ”Lunca Mureșului” etc. Acestora li se adaugă un număr mare de parcuri dendrologice (Bazașul Nou, Buziaș, Traian Vuia etc.).

Câmpia și Dealurile Banatului se impune prin peisajul deluros, variat și pitoresc, impestrițat cu plantații de vii (Recaș, Silagiu, Teremia Mare, Buziaș, Giarmata), valorificate din ce în ce mai mult în ulima perioadă, prin practicarea unor activități de agrement de tipul: degustări de vin, trasee viticole și vinicole, vizite la crame și vinării etc.

De asemenea, în județul Timiș există un bogat fond piscicol (Bega – Luncani, Bega – Tomești – Românești, Bega – Poieni, Bega – Margina, Timiș – Cebza, Timiș – Coșteiu), foarte apreciat de iubitorii pescuitului sportiv. În prezent, pescuitul sportiv sau de agrement se poate practica în lacuri special amenajate, respectiv Surduc, Ianova, Dumbrăvita și Pișchia. Apele curgătoare care brăzdează județul Timiș au valențe turistice deosebit de atractive, oferind posibilăți de plajă, înot, agrement nautic etc (Mureș, Bega, Timiș).

Potentialul agroturistic este valorificat în arealul comunelor Margina, Curtea, Pietroasa și Tomești, unde păstrarea tradițiilor locale și așezarea în arealul premontan și montan sunt factori care au favorizat dezvoltarea turismului rural.

Principalele tipuri și forme de turism practicate în județul Timiș sunt: turismul cultural și religios, turismul balnear, turismul științific, de vânătoare și de pescuit sportiv, turismul de tranzit, turismul viti-vinicol și agroturismul.

7.2. Potențialul turistic viti-vinicol al județelor Arad și Timiș

Potențialul turistic viti-vinicol include toate atracțiile turistice dintr-o regiune viticolă asociate viei și vinului, reprezentate de: unități de producție a vinului, podgorii, centre viticole, crame, pivnițe, stațiuni de cercetare, muzee ale viei si vinului, peisaje viticole etc., la care se adaugă bazele de cazare și de alimentație publică, infrastructură de acces generală, precum și cea specifică turismului viti-vinicol (trasee turistice – ”Drumul Vinului”) și alte amenajări necesare valorificării resurselor turistice viti-vinicole. Acestora li se adaugă atacțiile turistice naturale si antropice (rezevații naturale si monumente ale naturii, obiective turistice culturale, istorice și religioase) care nu au legătură directă cu turismul viti-vinicol, dar care pot fi valorificate prin prisma acestuia, creând în felul acesta o ofertă turistică diversificată, în măsură să satisfacă o gamă variată de motivații turistice.

7.2.1. Vinul – un atu pentru turism

Conform dicționarului explicativ al limbii române, ”vinul este o băutură alcoolică (de 7-16%), obținută prin fermentarea mustului de struguri, sau prin fermentarea mustului altor fructe. Această definiție este, pe de o parte destul de generală și incompletă, iar pe de altă parte, eronată deoarece include în categoria vin și băuturile obținute din fructe. O definiție mult mai completă este dată în Legea viei și vinului în sistemul organizării comune a pieței vitivinicole, 2007: „vinul este băutura obținută exclusiv prin fermentarea alcoolică, completă sau parțială, a strugurilor  proaspeți, zdrobiți sau nezdrobiți, ori a mustului de struguri. Tăria alcoolică dobândită (efectivă) a vinului nu poate fi mai mică de 8,5% în volum”.

Vinul reprezintă un amestec complex de compuși organici, dar și anorganici. Există factori numeroși și diverși care influențează compoziția acestui amestec. Aceștia pornesc de la nivelul podgoriei, extinzându-se pânăla etapa fermentării vinului în cramă și cea postfermentativă. Acești factori sunt legați de mediul oenologic, ce include terenul, climatul și soiul de viță de vie din care se obține vinul, mergând până la practica oenologică utilizată, iar toate acestea definesc și exprimă foarte pregnant, într-o manieră specifică, aceste influențe, în ceea ce se numește autenticitatea și tipicitatea vinurilor (Cotea, 1985).

Calitatea vinurilor este influențată de o serie de factori care țin de natura soiului, tehnologia cultivării viței de vie și tehnologia de obținere a vinurilor. Calitatea strugurilor și a vinului este influențată în cea mai mare măsură de soi, care imprimă o fizionomie proprie. Clima exercită o influență atât asupra calității, cât și asupra productivității. În mod obișnuit, temperatura influențează epoca de cocere, permițând o zonare a soiurilor de viță pe întreaga suprafață a țării. De asemenea, solul exercită o influență deosebită asupra calității vinurilor, deoarece același soi de struguri, cultivat în regiuni diferite și pe soluri diferite, dau vinuri cu însușiri organoleptice diferite (Oșlobeanu, 1983).

Solurile podzolice cu reacția acidă și cu conținut redus de substanțe organice, sunt recomandate pentru obținerea vinurilor de consum curent, ușoare și fine. Vinurile superioare albe și roșii se obțin de pe plantațiile cultivate pe soluri brune acide. Solurile carbonate și bogate în humus, sunt favorabile obținerii de vinuri spumoase, iar solurile bogate în cacar, pentru vinurile aromate. Solurile aluvionale, mai ales cele de șes, se recomandă pentru vinuri ușoare de consum curent (Oșlobeanu, 1991).

În ceea ce privește relația dintre vin și turism, acesta este privit ca o resursă turistică din perspectiva implicațiilor sale în viața socială, economică, culturală etc. Din această perspectivă, vinul nu este doar o băutură fermentată din struguri sau un aliment, o marfă, cât mai ales un produs cultural. El înglobează, pe lângă caracteristicile factorilor naturali, o întreagă cultură ce ține de factorii istorici, sociali, economici și nu în ultimul rând, de cei tehnologici.

7.2.1.1. Caracteristicile organoleptice ale vinurilor din podgoriile Aradului și Timișului

Principalele soiri de struguri, din care se produc vinuri în podoria Timișului, sunt: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Cadarcă, Burgund mare, Sauvignon blanc, Riesling italian, Creață de Banat, Majarcă și Steinchiller.

Cabernet Sauvignon se cultivă cu succes în aproape toate centrele viticole din Timiș. Cu aroma sa de struguri bine copți, completată de o ușoară nuanță de vanilie, cu gustul, astringența și corpul său puternic, face parte din categoria vinurilor deosebit de atractive. În cavitatea bucală, alcoolul, extractul și glicerina sunt bine echilibrate. Vinul are forță, astfel încât toți parametrii îl recomandă cunoscătorilor cu pretenții (Popescu, 1977; Cotea, 2007).

Pinot noir este unul dintre vinurile preferate de cunoscătorii și iubitorii de vin, datorită aromelor sale inconfundabile. Vinul Pinot noir obținut în podgoria Timișului exprimă adevăratul potențial al soiuluiși al mediului climatic favorabil, din care provine. Culoarea nu este prea intensă, totuși, vinul apare rotund și cremos, experții în vin conferindu-i acestui Pinot certificatul de a fi ”adevărata oglindă a terroirului, decât vinului Cabernet Sauvignon” (Cotea, 2007, p. 27).

Soiul Merlot se cultivă frecvent în podgoria Timișului. Însușirile sale organoleptice – culoare, aromă, gust – îndeplinesc toate premisele ce caracterizează un vin de calitate superioară cu caracter de premium. Vinul Merlot, împreună cu Pinot noir și Cabernet Sauvignon, este un vin de referință pentru podgorie (Mihalca, 2004).

Cadarca de Recaș se cultivă pe suprafețe importante. Este un vin de calitate, cu tradiție la centrul viticol Recaș. Sub aspect organoleptic, prin culoarea vișinie și arome, se aseamănă cu Cadarca de Miniș, însă condițiile ecologice din centrul viticol Recaș îl individualizează, conferindu-i o anumită tipicitate, fiind considerat unul dintre vinurile cele mai bune ale Banatului (Calistru, 1970; Cotea, 2007).

Burgund mare îndeplinește toate caracteristicile unui vin de calitate; roșul-rubiniu, cu aromă și gust bine echilibrate, îl fac să se apropie calitativ, în anii buni sub aspectul condițiilor ecoclimatice, de Pinot noir.

Sauvignon blanc este un vin deosebit de reușit dacă povine din plantațiile centrului viticol Silagiu, unde este produs sec, demisec și chiar dulce. În toate aceste variante este un vin de calitate superioară, care se consumă cu plăcere (Cotea, 2007, Mihalca, 2004).

Riesling italian este foarte apreciat datorită acidității mai mari pe care o conferă ansablul condițiilor ecologice din podgoria Timișului, în special cele pedologice. Are o prospețime tipică, care îl deosebește calitativ, în sens pozitiv, de multe alte vinuri albe produse în Banat, respectiv în Timiș. Cu o tărie alcoolică moderată și suficientă extractivitate, Riesling italian este un vin fructuos și atractiv. Are un miros fin, cu o ușoară notă de afumat, caracteristică soiului. Buchetul său este aspru, complex și bogat, mai ales dacă este învechit un an sau doi, la butelie (Mihalca, 2004)

Creața de Banat, Majarca albă și Steinchiller sunt soiuri din care se obțin vinuri de masă, ale căror nume sunt strâns legate de Banat, mai ales dacă provin din Teremia. Popularitatea lcală a acesora este impresionantă, însă nu sunt foarte apreciate la export (Cotea, 2007; Pușcă, 2006).

Creața de Banat are o aromă fructată, ușoară, plăcută la gust și pot fi consumate ca aperitiv, la începutul mesei, sau pot acompania o masă cu mâncăruri din pește (Pușcă, 2006). Majarca albă este un vin sec, ușor și plăcut la gust, cu o alcoolemie de 10˚ și chiar 12˚. Este fructuos, cu o aromă discretă și aciditate medie, de 4,0g/l. Vinul Majarcă albă se consumă de preferință în primul an, deoarece nu se pretează la învechire. Se consumă la temperatura de 8˚-10˚ și însoțește mâncărurile pe bază de pește, carne de pasăre, precum și brânzeturi proaspete dulci (Mihalca, 2004; Pușcă, 2006).

Ca și în podgoria Timișului, vinurile roșii sunt în prim-planul producției de calitate în podgoria Aradului. Soiri de struguri, din care se produc vinuri în podoria Aradului sunt aproape aceleași ca și cele din podgoria Timișului, însă diferite sub aspect organoleptic, ca rezultat al influențelor factorilor naturali.

Cabernet Sauvignon este un soi de proveniență franceză, fiind considerat regele soiurilor roșii. În posgoria Miniș-Măderat a fost introdus înainte de atacul filoxerei, fiind cultivat pe suprafețe mai restrânse în viile ”domnești”. Vinul de Cabernet a intrat în componența sorimentului consacrat sub denumirea de ”Roșu de Miniș” (Cabernet, Merlot – 60%, Cadarcă și Burgund mare – 40%). Soiul preferă solurile scheletice, de pe pantele abrupte ale piemontului Munților Zarandului, în arealul Lipova – Covăsânț (Calistru, 1974).

Din punct de vedere organoleptic, prezintă o astringență atractivă care reflectă caracteristicile soiului, cât și condițiile ecoclimatice favorabile în care este cultivat la Miniș-Măderat, mai ales dacă este cules târziu, la maturitate deplină. Uneori, când mai conține urme de zahăr nefermentat, câștigă și mai mult în gust, ceea ce îi conferă un plus de distincție și de atractivitate (Popescu, 1977; Mihalca, 2004). Vinul Cabernet Sauvignon, își exprimă calitățile abia din anul al IV-lea de învechire: de la roșu-închis spre negru, cu reflexe albăstrui, ca vin tânăr, capătă o nuanță cărămizie pe parcursul învechirii, dezvoltând un buchet intens și complex, foarte plăcut, cu personalitate. Vinul se consumă abia după al doilea an de maturare (Mihalca, 1980, 2004; Stoian, 1989).

Pinot noir este de obicei un vin sec, mai rar demisec. Calitățile acumulate în struguri pot trece în vin, ca la nici un alt soi, depinde de măsura în care oenologii profesioniști au la dispoziție o tehnologie adecvată de prelucrare și maturare. Finețea vinului este unică, de negăsit la alte vinuri roșii, apropiată cu cea a vinurilor de calitate produse în patria sa de origine – Franța, regiunea Bourgogne (Cotea, 2007).

Merlot reușește să valorifice din plin condițiile de mediu de la Miniș; ca vin tânăr, are un parfum seducător de fructe și arbuști și impresionează prin prospețime. După un an, doi de maturare în butoaie de stejar, câștigă în bogăția de arome (Cotea, 2007).

Cadarca de Miniș este un vin local, tradițional, tipic pentru regiunile viticole din vestul României. Acesta este vedeta de necontestat a podgoriei Miniș-Mădert. Cadarca de Miniș este un vin roșu, sec, cu tărie alcoolică ridicată și aciditate pronunțată. Prin culoarea sa, roșie-rubinie, contrazice ideea că în această parte a țării nu pot fi obținute vinuri roșii de calitate, deopotrivă, prin importanța sa tradițională și simbolică, Cadarca de Miniș reprezintă o referință pentru vinurile roșii (Cotea, 1985, 2000). Datorită culorii, personalității și tăriei sale, acesta mai era denumit, în vremuri străvehi, și ”sânge de taur” (Schmidt, 1992). Prin colorația sa, care evolează de la roșu aprins, la roșu închis, devenind roșie cărămisie pe măsura învechirii, prin aroma particulară de fruct proaspăt și prin aciditatea a cărei intensitate crește odată cu învechirea, vinul roșu de Miniș, dezvoltă un buchet fin și complex, de vin maturizat (Macici, 1996).

Soiul de Cadarcă este cunoscut încă din secolul al XVI-lea, din timpul ocupației turcești, când apare sub denumirea de Scadarcă (strugure turcesc – Torokszolo). La mijlocul secolului al XVIII-lea, vinurile roșii de Miniș (de tip ”aszu”), obținute din soiul Cadarcă, sunt cunoscute în toată Europa, dar și pe alte continente (Mihalca, 2004).

Primele consemnări asupra însușirilor organoleptice ale vinurilor roșii de Miniș aparțin lui Schams (1832), care face o descriere a tehnologiei de preparare a vinurilor roșii dulci, de tip ”aszu”, din soiul Cadarcă, cu adaos de boabe stafidite, în toamnele lungi și călduroase. Peste pasta rezultată din zdrobirea boabelor stafidite de Cadarcă, în cada de fermentare se mai adauga vin nou sau vechi, urmând apoi o nouă fermentație alcoolică, cu o durată de 4-7 săptămâni. La sfârșitul fermentației, când cada se descoperea, aceasta era ”plină de aromă de mirodenii”, iar în timp ”dulceața vinului era mai bună și mai plăcută decât mierea” (Oana, 2005, p. 36). În anul 1811, vinul de Miniș a câștigat ”marele premiu” al concursului desfășurat la Londra, finnd declarat ”regele vinurilor”. De atunci, până în prezent, Cadarca și-a consolidat statutul prin numeroasele distincții și aprecieri dobândite la concursurile naționale și internaționale.

Burgund mare este, de asemenea, ”un vin tradițional din Miniș-Măderat” (Cotea, 2007, p.75). Procesul tehnologic necesită mare atenție, deoarece, la fel ca Pinot noir, orice neglijență în elaborarea sa poate avea urmări nedorite. În condiții tehnologice optime, mai ales în ceea ce privește fermentarea, atinge calitatea celorlalte vinuri din podgoria Aradului, sau chiar din toată România (Cotea, 2007).

Sangiovese se produce ca vin de soi sau se folosește în ”cupaje” (asamblarea mai multor soiuri). Este caracterizat de un parfum ușor vegetal care prin maturarea în butoaie de stejar capătă ușoare note de lemn. Atunci, taninurile pierd din astringență, iar aciditatea păstrează nota proaspătă și plăcută a vinului. Cu o concentație alcoolică mică, compact și robust, Sangiovese oferă consumatorului, de-a dreptul, o senzație fizică plăcută, de căldură în corp, fără a depăși limitele unei simple degustări.

Un vin original și originar este ”Miniș”, un cupaj obținut din Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot și Cadarcă. Fiecare soi își aduce propria sa contribuție, astfel: Pinot îi conferă finețe, Cabernet îi aduce putere (tărie), Merlot îi asamblează vinozitatea, iar Cadarca vine cu infuzia de ”sânge de taur”.

Mustoasa de Măderat este un vin alb, unic și tipic podgoriei Miniș – Măderat, însuși numele centrului viticol Măderat o spune. Mustoasa de Măderat are culoarea galbenă cu nuanțe verzui, însă, după un timp, vinul devine galben-auriu, fără a-și pierde reflexele verzui. Acest vin și-a creat cu ssucces drum spre consumatori, datorită unicității și calității sale. Conținutul de alcool este moderat, vinul fiind plin de prospețime și puritate, datorită fructuozității sale susținute de o bună structură a acidității.

Muscat Ottonel, un vin demisec și uneori demidulce, garantează succesul gustativ la fiecare desert. Muscaturile provenite de la Miniș sunt foarte aproape de renumele soiului; prin aromele sale cu note de iasomie, soiul poate servi la fel de mult și la îmbunătățirea cupajelor realizate cu alte vinuri albe (Bellu, 1967).

Feteasca albă domină prin notele impuse de florile de viță de vie și miere. Gustul este remarcabil datorită persistenței, supleței și rotunjimii.

Feteasca regală se evidențiază prin aciditatea destul de mare care ”conferă vinului vioiciune și un gust de mere văratice coapte” (Cotea, 2007, p. 75).

7.2.2. Peisaje viti-vinicole

Conceptul de „peisaj vinicol” (winescape) a fost propus pentru prima dată de Peters (1997) și se referă, în general, la atributele unei regiuni viticole (podgorii, crame, vinuri). Ulterior, acesta a fost utilizat la scară largă în literatura de specialitate cu privire la problematica turismul viti-vinicol (Getz, 2000; Hall, 2000; O’Neill, 2002; Sparks, 2007).

În accepțiunea lui Johnson și Bruwer (2007, p. 277), peisajul viticol încorporează „podgorii, crame și alte structuri fizice, vinuri, peisaje naturale, oameni, patrimoniu, așezările și arhitectura lor”. Hall (2000) și Carlsen (2006) concluzionează în studiile lor că peisajul viticol este cel care îi motivează pe turiști, în primul rând, și le determină comportamentul.

Personalitatea peisajului viticol este dată atât de extensiunea plantațiilor de vii, cât și de elementele de civilizație și cultură generate de acestea: pivnițe, crame, teascuri sau butoaie de vin, unelte și mijloace de transport adaptate pentru cărat strugurii și vinul; dezvoltarea unor meșteșuguri (dogăritul) și instalații tehnice populare (teascurile); modificări în sistemul de alimentație; sărbători și obiceiuri specifice podgorenilor și altele.

Peisajul viticol are, de asemenea, implicații în dezvoltarea unor meșteșuguri (dogăritul sau văsăritul), în sistemul de alimentație, în folclor, obiceiuri și tradiții. Satele din podgoriile sunt, de obicei, de tip adunat. Ele reflectă, prin arhitectura construcției, profilul agro-viticol al arealului în care se află.

Vița de vie oferă personalitate unor areale, funție turistică și agricolă unor așezări umane – sate sau orașe. Importanța acesteia pentru turism este ilustrată de numărul mare de unități taxonomice și de distribuția geografică a acestora pe întreg teritoriul țării, dar mai ales de diversitatea peisajului creeat în interiorul unităților taxonomice, care primește valori diferite în accepțiunea fiecărui turist. Acesta reprezintă rezultatul relației dintre vița de vie, mediu natural și om, factorii naturali (topografie, climă, sol etc), fiind direct implicați în geneza peisajului viticol, iar omul, mai mult în procesul artistic, astfel încât peisajele pot oferi o imagine expresivă și pot deveni o atracție turistică.

Peisajul viticol descrie îmbunătățirea peisajului natural de către om, cu trei elemente principale: "(1) strugurii și nevoile lor (2), condițiile de mediu cele mai potrivite, care satisfac aceste nevoi și (3), viticultorii și vinificatorii care determină totul. . . într-un context mai larg al practicilor de sustenabilitate, culturale și economice" (Peters, 1997, p. 8).

Așadar, un peisaj viticol include aspectele culturale, de mediu și sociale ale vinului.

Convenția Patrimoniului Mondial UNESCO definește trei categorii de peisaje culturale. Acestea sunt peisaje active aflate într-o continuă transformare ca urmare a acțiunilor locuitorilor săi și a modului tradițional de viață, aici fiind inclus și peisajul viticol, ca resursă turistică specifică sectorului agricol (Pastor, 2006). O parte a acestor peisaje atractive aparțin, așadar, viei, și susțin identitatea și cultura teritoriului rural, respectând identitate producătorilor de vin, dar și pe cea a populației sale.

7.2.2.1. Tipologia peisajelor viticole

Peisajele viticole pot fi clasificate în fucție de mai multe criterii:

După caracteristicile fizico-geografice ale arealului în care sunt amplasate plantațiile viticole, acestea pot fi:

– peisaje viticole de câmpie;

– peisaje viticole de dealuri.

Plantațiile viticole situate în câmpie crează un peisaj tipic, acestea fiind dispuse pe terenuri relativ plane, precum cele din centrul viticol Teremia. În acest areal se practică un sistem de cultură bazat pe plantarea viței de vie la distanțe mici (1/1m), având astfel o densitate de 10 000 vițe/ha. Densitatea viței de vie în plantați are rolul de a asigura umbrirea terenului cultivat, pentru a nu radia căldura. Tăierile de rodire se fac ”în cepi”.

Spre deosebire peisajele viticole aferente arealului de câmpie, plantațiile viticole situate pe dealuri oferă o estetică aparte, în funcție de înclinarea pantei, de altitudine, de sistemul de cultură aplicat, precum și de caracteristicile agrotehnice ale plantației. Cele mai impresionante peisaje sunt cele ale masivelor viticole situate pe versanții abrupți de la poalele Munților Zărand.

După măsurile agrotehnice aplicate, peisajele viticole pot fi:

– de terase înguste, cu taluz din piatră;

– de terase largi, cu taluz înierbat;

– de terase largi, cu taluz de nuiele.

Înclinarea versanților și natura solurilor au determinat înființarea unor sisteme diferite de terase pentru cultivarea viței de vie. Astfel, în sectorul sudic al podgoriei Miniș-Măderat, la Barațca, Păuliș, Miniș, Cuvin și Covăsânț se practică sistemul teraselor înguste, cu taluz din piatră, prin care se valorifică terenurile cu pante de peste 15-18°. Mai la nord, între Covăsânț și Șiria, se practică sistemul teraselor largi, consolidate cu taluz înnierbat, pantele valorificate având înclinarea de 6-12°. La nord, pe pantele domoale ale piemontului Galșa – Mâsca – Măderat, vița de vie este plantată pe un sistem de terase cu taluz din îngrăditură de nuiele, combinat cu cel înierbat.

După destinația plantației viticole, peisajele pot fi:

– peisaje de vii tinere;

– peisaje de vii pe rod.

Peisajul viilor tinere (fig. 10) este mai puțin estetic, în schimb poate oferi o mai bună observare a solului, a densității viilor pe rând, dispunerea rândurilor în plantație etc. Viile pe rod, oferă un peisaj deosebit de atractiv prin impactul pe care covorul aproape compact de culoare verde îl produce asupra peisajului din jur (fig. 11).

Dacă plantațiile de viță de vie sunt înconjurate de terenuri agricole cu destinații diferite (cultivate cu floarea soarelui, rapiță, porumb etc.), policromia produsă de aceste asocieri vegetale, în special vara, oferă o priveliște deosebit de atractivă (fig. 12).

De asemenea, dacă plantațiile de viță de vie sunt amplasate în apropierea unor dealuri mai înalte, de la baza muntelui (fig.13), a unor păduri, sau a unor bazine de apă (lacuri, râuri), acestă discontinuitate cromatică, dar și morfologică în prima situație, elimină monotonia produsă de același tip de peisaj, diversificăndu-l.

După tipologia așezărilor viticole din arealul studiat, peisajele viticole pot fi:

– peisajul satelor viticole grupate, liniare;

– peisajul satelor viticole grupate, rectilinii;

Peisajul satelor liniare, de pantă sau de vale este caracteristic localităților viticole din podgoria Aradului (Miniș-Măderat), iar cele grupate, rectilinii, sunt situate în câmpie.

7.2.2.2. Valorificarea peisajelor viti-vinicole

Peisajele viticole sunt valorificate, din punct de vedere turistic, prin organizarea de vizite pe plantațiile de viță de vie. În funcție de sezon, turiștii au posibilitatea de a cunoaște o serie de aspecte ce țin de fenofazele de dezvoltare ale viței de vie, cunoașterea soiurilor de struguri, măsurile agrotehnice aplicate plantațiilor, cunoașterea caracteristicilor geologice, pedologice și climatice, implicit a influenței pe care acești factori o exercită asupra tipicității vinurilor.

De asemenea, turiștii pot participa efectiv la o serie de lucrări fitotehnice, ca parte recreativă a actului turistic, precum: aplicarea tăierilor de primăvară, îndepărtatul lăstarilor, în timpul verii, dar și în alte etape, precum culesul strugurilor, toamna, alegerea și sortarea boabelor de pe ciorchine, zdrobitul strugurilor și prepararea mustului etc. Toate aceste activități trebuie organizate de către producătorii de vin, astfel încât să se constituie în activități cu caracter recreativ, fără ca turistul să împiedice în vreun fel activitatea vinificatorului, sau chiar el, la rândul său, să nu beneficieze de plăcerea actului recreativ. În acest sens, se impune angajarea unui ghid, sau a unei persoane specializate care să se ocupe cu gestionarea turiștilor sosiți în podgorie sau în cramă.

Peisajele viticole pot fi valorificate și prin organizarea de tururi viticole în podgorii. Acestea se pot desfășura fie pe jos, dacă se dorește doar viziarea unei plantații, fie cu un mijloc de transport nemotorizat, precum bicicleta sau căruța trasă de cai. În acest sens, trebuie amenajate trasee turistice, dotate cu indicatoare și cu panouri informaționale pe care să fie prezentate caracteristicile plantației vizitate (geologie, sol, soiuri de struguri etc.). Traseele pentru bicicletă se pot desfășura pe benzi înierbate, la fel ca și cele ecvestre.

În județul Timiș, în localitățile Izvin și Herneacova există două centre de echitație care oferă plimbări călare în podgoriile din apropiere. În județul Arad, podgoria Miniș-Măderat este situată de o parte și de alta a drumului județean recent renovat, ceea ce facilitează accesul cu bicicleta.

Valorificarea peisajelor viticole se poate face și prin organizarea unor degustări de vinuri direct în vie, asociate cu preparate culinare. De asemenea, pot fi organizate o serie de manifestări culturale (expoziție de pictură cu tematică viticolă) sau științifice (simpozioane cu tematică viti-vinicolă, cu scopul de a facilita cunoașterea culturii viței de vie și a procesului de vinificație).

Amenajarea unor puncte de belvedere cu scopul de facilita observarea peisajului podgoriilor; de la baza pantei, sau din mijlocul plantației, nu se poate cuprinde cu privirea întregul masiv viticol, de aceea, prin amenajarea unor puncte de belvedere, priveliștea va fi mult mai amplă și mult mai atractivă. Spre exemplu, de lângă Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Miniș se poate vedea municipiul Arad, dar și o parte din satele podgoriei Miniș-Măderat.

În prezent, peisajele viticole sunt valorificate economic de către unii producători de vin, prin intermediul vizitelor sau a tururilor viticole. Dintre aceștia, Cramele Recaș, Pivnițele Birăuaș, Crama Elite Wine, Crama Wine Princess și Petro Vaselo au oferte concrete, a căror preț diferă în funcție de complexitatea pachetului turistic solicitat.

7.2.3. Construcții vinicole

Prin construcții vinicole se înțelege acele localuri speciale în care se prepară și se păstrează vinurile și celelalte produse vinicole, respectiv unitățile de vinificație (vinăriile), cramele și pivnițele. Practica a arătat că felul construcțiilor, modul lor de amplasare și de organizare, cât și cel de întreținere, au un rol hotărâtor asupra calității vinurilor obținute. Se poate spune pe drept cuvânt că localurile vinicole își pun amprenta asupra calității viitorului vin și deci cunoașterea acestora este absolut necesară pentru fiecare vinificator.

Pe măsura extinderii culturii vitei de vie, mai ales către limitele sale nordice, unde aproape întreaga producție de struguri este prelucrată și valorificată ca vin, construcțiile și echipamentele vinicole au căpătat importanță deosebită cunoscând o continuă modernizare din punct de vedere al construcției propriu-zise, cât și al înzestrării cu echipament tehnologic. În prezent, s-a trecut de la construcțiile improvizate, în care majoritatea lucrărilor se efectuau manual, la adevărate uzine de vinificație, specializate și care prezintă un înalt grad de mecanizare și automatizare.

Principalele motive pentru a vizita o vie, o cramă, o regiune de vin pot fi diverse,
incluzând: degustarea de vinuri, cumpărarea de vinuri, participarea la festivaluri dedicate vinului și mâncărurilor tradiționale, vizitarea obiectivelor turistice și a altor atracții turistice din acel areal, recreerea, vizitarea rudele și a prietenilor etc.

Infrastructura industrială viti-vinicolă din arealul de studiu este constituită din: unități de vinificație, crame și pivnițe. În arealul studiat sunt 12 societăți de vinificație care pot fi vizitate de turiști, 3 în județul Timiș și 9 în județul Arad.

SC Cramele Recaș SRL este o societate româno-britanică cu capital 100% privat, înființat în anul 1998 și este situat în localitatea Recaș. Unitatea de vinificație este formată din trei societăți cu capital privat: Cramele Recaș Prod, Cramele Recaș SA, Cramele Recaș Group SRL. Cramele Recaș dispun de circa 1000 ha de plantații viticole, dintre care 850 ha sunt pentru struguri de vin.

Compania de vinificație ”Cramele Recș” este specializată în producerea de vinuri albe, roșii și rosé de înaltă calitate. Calitatea vinurilor de Recaș este certificată de numărul mare de premii și medalii obținute anual la concursurile naționale și internaționale (peste 100 de medalii de aur și argint). În anul 2011, vinul ”Solo Quinta” a obținut Marea Medalie de Aur la Vinalies Internationales, Franta și statutul de cel mai bun vin alb sec din competiție. Aceasta a fost, probabil, cea mai importantă distincție acordată vreodată unui vin românesc.

Soiurile de struguri cultivate sunt: Fetească regală, Cadarcă, Mustoasă, Cherdonay, Merlot, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Sauvignon blanc, Pinot gris, Muscat Ottonel, Burgund mare, Traminer. Brandurile de vin ale companiei sunt: Castle Rock, Terra Dacica, Recaș Bag în Box, Schwaben Wein, Te Iubesc Mult!, Castel Huniade, Cocosul dintre vii, La Putere, Sole, Selene, Solo Quinta, Cuvee Uberland, V – The Legend of Transylvania, Recaș Reservefiind comercializate sub o singură denumire de origine controlată, respectiv Recaș.

În prezent, societatea Cramele Recaș exploatează aproximativ 1000 de hectare cu viță de vie situate în județul Timiș și 20 de hectare lângă Miniș (județul Arad). Capacitatea de producție și stocare a producătorului de vin este de aproximativ 7 milioane de litri (Cotea, 2008). În urma unor investiții care totalizează peste zece milioane de euro, tehnologia de la Cramele Recaș este de ultimă generație. Vinăria a fost complet dotata cu oțel inoxidabil, rezervoare cu temperatura controlată automat pentru fermentarea și stocarea vinului.

Vinurile companiei Recaș sunt exportate în mai mult de 25 de tari, printre care: SUA, Canada, Italia, Franța, Japonia, Coreea, Germania, Austria, Marea Britanie, Suedia, Malaezia.
Crama Recaș (fig. 15), construită din cărămidă, cu săli boltite, înființată în anul 1945, a fost integrată în traseul turistic ”Drumul vinului”, din cadrul programului ”România – Țara Vinului., devenind unul dintre principalele puncte de atracție turistică ale județului Timiș.

Cramele Recaș promovează turismul viti-vinicol prin organizarea de degustări de vin, evenimente corporatiste și tururi ale cramei. În acest sens, unitatea deține o sală de degustare cu o capacitate de 120 de locuri, aflată la 9 m sub pământ, vinotecă și sală cu circa 250 de baricuri (butoaie de 225 l din lemn de stejar american și franțuzesc pentru vinurile ”Reserve”

În prezent, Cramele Recaș, au dezvoltat un departament de turism pentru atragerea turiștilor în podgorie; oferta turistică a producătorului de vin este complexă și variată, cuprinzând: tururi viticole în podgorie și crama, degustări de vin asistate de somelieri, activități de agrement etc.În categoria activităților de agrement poate fi inclus concursul “Brunch in the sky”, organizat de Cramele Recaș pentru a sărbători venirea toamnei; acțiunea în sine presupune o doză de senzații extreme la înălțime. Câștigătorii concursului sunt ridicați cu o macara, prinși în hamuri și serviți de personalul Cramelor Recaș.

Fig. 15. Cramele Recaș – complexul de vinificație (a) și masivul viticol (b).

În prezent, Cramele Recaș oferă turiștilor posibilități de degustare de vinuri și vizitare a cramei și podgoriei, cu programare prealabilă.

Programul vizitei cuprinde:

– vizita in plantatia de vita de vie cu prezentarea tehnologiei de cultura;

– vizita complex de vinificatie cu prezentarea fluxului tehnologic;

– vizitarea pivniței: prezentarea procesului de innobilare a vinurilor in baricuri si pastrarea vinuilor imbuteliate in vinoteca precum si prezentarea expozitiei de vinuri imbuteliate.

– degustarea vinurilor cu prezentarea tehnicii de degustare. Variantele de degustare propuse sunt:

– degustarea a 7 probe de vin;

– degustarea a 7 probe vin + meniu traditional;

Promavarea vinurilor și a cramei și a ofertei turistice se face on-line, prin intermediul site-ului: www.recaswine.ro.

Crama ”Dealul Dorului” este situată în localitatea Buziaș (județul Timiș) și aparține companiei PFA Husarciuc Doru. A fost înființată în anul 2011 și deține în proprietate 17 ha de vița de vie. Sortimentul viticol este reprezentat de soiurile: Cabernet Sauvignon, Merlot, Burgund mare, Riesling, Muscat Ottonel. Vinurile sunt comercializate sub denumirea ”Dealul Dorului”.

Crama este construită în vie și beneficiază de dotări moderne: vase noi din inox și stejar, două compartimente unul la suprafață pentru prelucrare și unul îngropat pentru păstrare și învechire. În viitorul apropiat se are în vedere amenajarea unei săli de degustare cu o capacitate de 80 de locuri. Societatea de deține un site oficial pentru vânzarea și promovarea vinurilor, respectiv a cramei, iar ]n viitorul apropiat intenționează să deschidă un magazin de prezentare și desfacere în Timișoara (www.dealuldorului.ro).

De asemenea, pentru comercializarea și promovarea on-line a vinurilor sunt utilizate site – urile: vanzari@dealuldorului.ro. și www.crameromania.ro/crame/crama-dealul-dorului.

SC Vigna SRL (Crama Petro Vaselo) este proprietatea unei familii italiene și deține 42 ha de viță de vie, care au fost cultivate în anii 2005 și 2009. Soiurile cultivate sunt reprezentate de Merlot, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Chardonnay, Riesling italian. Brandurile de vin ale cramei sunt: Alb de Petro Vaselo, Rosu de Petro Vaselo, Bendis Rose, Bendis Zenith, Bendis Nadir, Otarnița, Maletine, Ovaș și Melgis. Obiectivul vinificatorului Petro Vaselo este de a obține vinuri unice și de calitate.

Societatea deține o cramă subterană, concepută astfel încât abordarea din vie să continue și în procesul de vinificație. Strugurii ajung în cramă gravitațional și o dată ajunsi aici trec prin două selecții manuale pentru a îndeparta ciorchinii considerați improprii. La fel ca în vie, și în cramă lucrările mecanizate sunt reduse la minim, dexteritatea operatorilor jucând un rol fundamental în evoluția fermentării și rafinării. De-a lungul procesului de producție, mustul și apoi vinul sunt tratate în absența oricărui contact cu oxigenul; acest lucru permite să se ajungă la sfârșitul fermentației fără a adăuga nici un fel de antioxidanti, cum ar fi sulfitii, și de a folosi minimul necesar în timpul învechirii și îmbutelierii. Fermentarea poate avea loc în recipiente din inox sau de stejar francez, toate fiind de dimensiuni mici, în scopul de a aduna mici cantități de struguri care de obicei provin de pe aceeași parcelă de teren cu un anumit tip de sol. În acest fel vinurile devin expresia pură a terroirului . Învechirea are loc atât în recipiente mici (butoaie de 225 l), cât și în rezervoare din lemn de o capacitate mai mare (până la 7500 l). Perioada de învechire variază în funcție de soiul de struguri, vârsta podgoriilor și în funcție de condițiile climatice ale anului. Scopul Cramei Petro Vaselo este de a obține vinuri de calitate, unice și ușor de recunoscut, iar totul începe prin cunoașterea soiul de struguri și condițiile în care au ajuns la maturitate.

Crama este deschisă de luni până vineri între orele 09:00 – 17:00. Degustările se pot organiza pentru grupuri formate de 2 și 40 persoane, cu programare în prealabil (sursa: www.petrovaselo.com).

Crama Terra Natura este situată în localitatea Jamu Mare (județul Timiș) și aparține companiei ”Erreme Agro Ferma SRL”, înființată în anul 2011. Sociatatea deține 80 ha de viță de vie, plantate în anii 2008 și 2009. Potențialul plantației este de a obține aproximativ 300 000 l vin anual (85 000 l de vin înbuteliați în 2012 și 2013).

Principalele soiuri cultivate sunt: Muscat Ottonel, Sauvignon blanc, Riesling italian, Pinot gris, Pinot noir, Merlot, Cabernet Sauvignon și Fetească neagră. Vinurile sunt comercializate sub denumirea de origine controlată (DOC) ”Banat – Jamu Mare”, brandul companiei fiind ”Terra natura”.

Datorită dorinței de a avea garanție totală asupra calității, Crama Terra Natura, certificată BIO, este dotată cu unele dintre cele mai competente utilajele necesare vinificației, cum ar fi rezervoare noi, de ultimă generație, din oțel inox alimentar, certificate de origine italiană și UE. Toate instalațiile rezervoarelor sunt automatizate și gestionate electronic. Capaciatatea totală a instalațiilor depășește 220 000 l, fiind suficiente, in primă fază, pentru a acoperi jumătate din producția plantației. Din acest considerent s-a prevăzut în următorii ani o marire a capacității de producție pana la 350 000 l.

Crama Terra Natura nu dezvoltă activități turistice, iar activitatea de promovare se realizează prin intermediul site-ului propriu (office@terranatura.ro) și unor site-uri naționale de tip ”magazin” (http://www.crameromania.ro).

Crama Wine Princess (fig. 16) este situată în localitatea Păuliș și aparține societății ”SC Wine Princess SRL”, înființată în anul 1999. Suprafața plantată cu vița de vie este de 100 ha, din care se obține anual circa 400 000 l vin. Suprafața viilor pe rod este de 75 ha, peste 80% fiind reprezentată de soiuri pentru vinuri roșii. Capacitatea de pastrare se asigura in pivnite si in budane de stejar si barrique-uri, pentru vinurile rosii, iar vinurile albe, in tancuri de otel inoxidabil cu o capacitate totala de 5000 hl. Societatea îmbuteliază 250 000 de sticle anual dar vinde, prin propriile puncte de desfacere, și vin vărsat. Crama pentru depozitarea vinului se găsește în localitatea Păuliș, sub clădirea primăriei.

Societatea este specializată în obținerea vinurilor albe (Mustoasă de Maderat, Fetească regală, Sauvignon blanc, Perla Minișului, Muscat Ottonel, Traminer, Pinot gris), prin tehnologii clasice de vinificare și a celor roșii (Cuvee Rose, Cadarcă, Fetească neagră, Merlot, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Cabernet Franc, Cuvee Diorit, Cuvee Aradinum, Cuvee Balada, Cuvee David), prin tehnologii moderne.

Valoarea vinurilor Wine Princess este apreciată și prin medaliile obținute ca concursurile de profil. Astfel, la VinVest Timișoara din 2009, Wine Princess SRL a obținut două medalii de aur pentru Burgund 2005 și pentru Cadarcă 2006.

Crama Wine Princess își promovează vinurile prin practicarea turismului viti-vinicol. În acest sens sunt organizate degustări profesionale de vinuri, însoțite de preparate tradiționale. Cazarea oaspeților podgoriei se face în pensiunea cramei. Pentru promovare, societatea deține un site propriu: www.wineprincess.ro.

Crama Elite Wine (fig. 17) aparține societății ”SC Elite Wine SRL” (capital privat, româno – austriac), înființată în anul 2005 și este situată în satul Mâsca, in partea de nord a Podgoriei Minis – Maderat.

Suprafața cultivată cu viță de vie este de 30 ha, din care se obțin anual aproximativ 10 000 l vin. Soiurile de struguri cultivate sunt: Fetească regală, Sauvignon blanc, Traminer, Muscat Ottonel (vinuri albe), Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Cadarcă, Burgund mare, Fetească neagră (vinuri roșii). Soiurile pentru vinuri albe reprezintă 60% din sotimentul viticol.

Amplasată pe locul unei foste vechi pivnițe de vinuri (unde cel puțin poarta avea inscripția 1921), Crama Elite Wine este în plină dezvoltare, de aceea turiștii încă nu o cunosc, dar după atmosfera locului, precum și după amabilitatea gazdelor este de la sine înțeles că va deveni un loc foarte  căutat de turiști.

Brandurile societății sunt ”Elite” și ”Roberto”, comercializate sub denumirea de origine controlată (DOC) ”Miniș”. În anul 2008, vinul Merlot a câștigat medalia de aur în cadrul concursului organizat de Vinvest Timișoara. Vinurile sunt promovate direct, prin acțiunea ”cramă deschisă turiștilor”, prin intermediul site-ului on-line propriu (http://elitewine.ro/), în magazine on-line din industria ospitalității (ex.: http://horeca.ro/). De asemenea, promovarea cramei se face și prin intermediul rețelei ”Facebook”, prin contul: www.facebook.com/EliteWine.

Crama Daiconi este situată în localitatea Miniș și aparține companiei SC Diverse VB SRL, înființată în anul 2002. Crama este poziționată pe Dealul Daiconi, în centrul satului Miniș și deține o suprafață cultivată cu viță de vie, de 25 ha. Anual se îmbuteliază circa 25 000 l vin. Soiurile cultivate ilustreaza potentialul ecologic al centrului viticol Miniș. Acestea sunt: Cadarcă, Cabernet Sauvignon, Burgund mare, Merlot, Mustosa de Maderat. Brandurile de vin poartă următoarele denumiri: Daiconi, Arvinad, Imperium.

Oferta turistică este constituită din degustări de vinuri și tururi vinicole și viticole, crama deținând o sală de degustare. Pivnița Daiconi a fost construită în anii ”50, iar spațiul de degustare datează din anii ”70. Societatea deține un site oficial pentru promovarea vinurilor cramei (http://daiconi.ro/), oferta vinicolă fiind promovată și printr-un site de tip magazin care promovează vinurile românești, în general, respectiv: www.crameromania.ro.

Cramele Miniș aparțin societății de vinificație ”SC Cramele Miniș SA”, situată în localitatea Mâsca. Unitatea deține o suprafață de 15 ha de vie, cultivată în 2009. Sortimentul viticol este reprezentat de vinuri albe (Fetească regală, Muscat Ottonel) și vinuri roșii (Merlot, Pinot noir, Burgund mare și Fetească neagră).

Societatea deține două crame: una în localitatea Mâsca (două pivnițe la sediul societății) și una în localitatea Șiria, deasupra Muzeului memorial "Ioan Slavici". Este cea mai reprezentativa pivnita, a carei infiintare dateaza din 1818, fondator fiind baroneasa Bohus). Societatea deține un magazin de prezentare în munucipiul Arad.

Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație (fig. 18) este situată în localitatea Miniș, din comuna Ghioroc și a fost înființată în anul 1957 sub denumirea de Stațiunea Experimentală Viticolă Miniș, fiind subordonată Institutului de Cercetări Horti-Vinicole București – Băneasa (ICHV). În anul 1967 a trecut în coordonarea ICVV Valea Călugărească; în anul 2002 a primit denumirea de Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Miniș. Aceasta deservește activitatea viti-vinicolă din județele din partea de vest a țării: Arad, Timiș, Caraș-Severin, Bihor și Satu Mare.

Pe lângă activitatea de cercetare, stațiunea produce și vinde vinuri albe și roșii în vrac și îmbuteliate, vinuri de colecție, struguri pentru vin și vițe altoite. În prezent, piata de desfacere pentru vinurile obținute aici este cea internă.

Procesul tehnologic utilizat la SCVV Miniș permite obținerea vinurilor de calitate superioară, atât albe, cât și roșii. În acest sens, în unitate se cultivă următoarele soiuri: Cadarcă, Burgund mare, Cabernet Sauvignon, Merlot, Sangioveze și Oporto pentru obtinerea vinului roșu și Mustoasa de Maderat, Fetească regala, Riesling italian și Muscat Ottonel, pentru obtinerea celui alb.

Pentru struguri de masă se curtivă următoarele soiuri: Chasselas d'ore, Victoria și Muscat Hamburg.

SCVV Miniș detine cea mai veche colectie de vinuri locale din întreaga țară. Vechimea acesteia merge până în perioada interbelică, mai precis, anul 1926.

Societatea SC Pivnițele Birăuaș SRL (fig. 19) este situată în localitatea Ghioroc. Pe dealul care serpuieste de-a lungul drumului vinului romanesc, loc remarcabil al podgoriei Minis-Maderat, pe o palma de deal, rodesc randuri de vie, care dau vestitele Cabernet Sauvignon și Pinot noir, ale societății SC Pivnițeșe Birăuaș SRL. Procedeul de prelucrare a struguri de vita nobila, incepe si se termina intr-o linie tehnologica moderna, aflata in incinta viei Birauas. Dupa pastrarea vinului in barrique-uri, acesta se înbuteliază, apoi sticlele se eticheteaza, urmind a fi depozitate in pivnite. Societatea își promovează oferta prin intermediul site-ului web: www.pivnitelebirauas.ro.

SC Cramele Pâncota SA este situată în localitatea Pâncota. In Podgoria Minis – Maderat, Cramele Pancota au una dintre cele mai mari capacitati de productie de vinuri, stocare si conditionare precum si o instalatie moderna de imbuteliere. Societatea își promovează oferta prin intermediul site-ului web: www.cramelepancota.ro

Pivnițele Paven aparțin societății ”If Viti Prest Paven, cu sediul în localitatea Mâsca, înființată în anul 2000. Societatea deține 40 ha de viță de vie, din care obține anual circa 10 000 litri vin. Vinurile obtinute se pastreaza in pivnitele societatii, cu o capacitate de depozitare de 2 600 hl, in butoaie de stejar folosite pentru vinurile rosii, precum si in cisterne de otel inoxidabil in cazul vinurilor albe.

Soiurile de struguri cultivate sunt: Mustoasă de Maderat, Traminer, Pinot noir, Merlot, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Muscat Ottonel. Vinurile sunt comercializate sub denumirea de origine ”Miniș”, sub marca ”Pivnițele Paven”.

7.2.4. Muzee ale viei și vinului

Toate muzeele sunt motoare economice în comunitățile în care funcționează. Muzeele vinului sunt asimilate instituțiilor cu rol de educație, dar și ca extensie a turismului viticol. Funcția de educație, menționată mai sus, dublează rolul de promovare a vinului de calitate. În arealul analizat există două muzee ale viei și vinului, câte unul în fiecare podgorie, respectiv Muzeul Viei și Vinului din Miniș și Muzeul Viei și Vinului din Teremia Mare.

Muzeul Viei și Vinului din Miniș (fig. 20) a fost amenajat în anul 1988, lângă Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Miniș, din comuna Ghioroc. Muzeul intră în subordinea Complexului Muzeal Arad.

Expoziția cuprinde documente, fotografii, obiecte și instalații (fig. 21) privind istoricul cultivării viței de vie și a prelucrării vinului în podgoria Aradului – unul din cele mai vechi areale viticole de pe teritoriul României.

Clădirea acestui muzeu este în proces de restituire (http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/). Muzeul se poate vizita începând de miercuri și până duminică, în intervalul orar: 10:00 – 17:00.

Tot în Miniș, în incinta SCDVV, poate fi vizitat Muzeul Locomotivei.

Muzeul Viei și Vinului din Teremia

Muzeul adăpostește o foarte interesantă colecție de unelte folosite de-a lungul timpului la lucrările necesare elaborării acestei atât de cunoscute ”licori a lui Bachus”.

Aici pot fi vazute: unelte pentru lucrările specifice culturii viței de vie, pluguri de lemn cu brăzdare din metal forjate manual, prese pentru stors strugurii, vermorele pentru stropit via contra dăunătorilor, diferiți clești, unii cu o vechime de căteva sute de ani, mașină de altoit via, butoaie pentru păstratul vinului și unelte pentru execuția acestor butoaie (http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/).

Tot în comuna Teremia se află Muzeul Pompierilor, care adăpostește o pompă manuală și o căruță de pompieri.

7.2.5. Festivaluri și sărbători dedicate vinului

Aceste evenimente au ca scop conservarea tradițiilor locale și promovarea vinului. Festivalurile și evenimente dedicate vinului prezintă o oportunitate de dezvoltare și promovare a turismului viti-vinicol. Festivalurile vinului, sau cele care îmbină vinul și gastronomia specifică regiunii, cu tradițiile locului, reprezintă esența turismului viti-vinicol. În general, festivalurile sunt organizate după recoltarea strugurilor cu scopul de a atrage turiștii și de a promova brandurile vinicole locale sau regionale. Cele mai multe evenimente cu caracter cultural, dedicate viei și vinului, au loc toamna și se desfășoară pe durata mai multor zile (”Festivalul Național al Viei și Vinului Bacchus”, din Focșani; Festivalul Vinului în Podgoria Aradului; Festivalul Vinului în județul Timiș etc.). Sunt și situații în care festivalurile vinului se organizează primăvara, sau pe parcursul anului, în acord cu calendarul agricol. Toate au ca prim scop promovarea vinurilor și a mediului rural, cu tradițiile și obiceiurile specifice fiecărui loc.

În continuare vom face o prezentare succintă a festivalurilor și a altor evenimente care promovează cultura vinului, organizate în podgoriile din județele Arad și Timiș.

Festivalul itinerant ”Sărbătoarea vinului în podgoria Miniș – Măderat”

În Podgoria Miniș – Măderat se pot degusta vinurile arădene roșii și albe, se pot face vizite la obiective turistice de o certă valoare, unice, care se încadrează în peisajul ce îmbină în mod armonios civilizația cu arhaicul, constituind un model inedit al dezvoltării durabile în spațiul rural european. Importanta acestei vechi indeletniciri – viticultura – este subliniată anual cu ocazia Festivalului itinerant ”Sarbatoarea Vinului în podgoria Miniș – Măderat”, eveniment cultural axat pe promovarea vinului, implicit a patrimoniului turistic rural.

Podgoria Miniș-Măderat este una dintre cele mai vechi podgorii de pe teritoriul României. Numeroase mărturii arheologice și istorice atestă faptul că viticultura ocupa un loc important în viața locuitorilor din această parte a țării. Pentru a face cunoscute istoria și tradiția viticulturii în acest areal, anual, în luna septembrie se organizează de către Consiliul Județean Arad și Centrul Cultural Arad, în colaborare cu primăriile unor localități din cadrul podgoriei Miniș – Măderat, respeciv Pâncota, Șiria, Covăsânț, Ghioroc și Păuliș, un festival dedicat vinului, intitulat “Sărbătorea vinului în podgoria Miniș – Măderat”. Cu această ocazie au loc o serie de manifestări culturale care promovează folclorul autentic local, sunt organizate degustări de vinuri și expoziții cu vânzare de produse tradiționale locale. Prin spectacolele organizate, cât și prin vizitarea obiectivelor turistice, organizatorii își propun atragerea turistilor în localitățile rurale din podgoria Aradului.

Festivalul vinului de la Arad

În luna noiembrie se desfășoară la Arad tradiționalul Festival al vinului, eveniment cu ocazia căruia se organizează concerte folclorice în aer liber, degustări de vinuri și expoziții de fotografie cu tematică viti-vinicolă.

Evenimentul, organizat de Consiliul Județean Arad și Centrul Cultural Arad, reunuște producătorii de vin din podgoria Aradului, respectiv Miniș – Măderat, dar și din alte podgorii ale țării, în special din podgoria Diosig (județul Bihor). Cu această ocazie, principalii vinificatori ai județului Arad, și nu numai, își promovează oferta de vinuri prin intermediul standurilor amenajate în centrul Aradului, în fața Palatului Administrativ. Zeci de soiuri de vinuri sunt expuse și comercializate, printre acestea numărânduse Cadarca de Miniș și Mustoasa de Măderat – vinuri caracteristice podgoriei Aradului.

Festivalul vinului de la Timișoara

Evenimentul este organizat în luna octombrie sau noiembrie, de Consiliul Județean Timiș, și are ca scop promovarea vinurilor din județul Timiș, precum și a produselor locale tradiționale. Prin manifestările culturale organizate cu această ocazie, sunt puse în valoare folclorul local, portul popular specific zonei etnografice a Banatului și preparate culinare tradiționale.

Din acest an, se are în vedere organizarea la Recaș a unui festival al vinului, care va avea ca scop promovarea podgoriilor, a vinului, implicit a turismului viti-vinicol.

Festivalul papricașului și al vinului din Buziaș

În general, cu ocazia festivalurilor dedicate vinului sunt promovate și preparatele din bucătăria tradițională aferentă locului respectiv, vinul și mâncarea fiind inseparabile. Există o adevărată artă privind asocierea preparatelor culinare cu vinurile, iar în multe țări viticole de tradiție, acest obicei face parte din mentalitatea sau cultura poporului respectiv. Fiecare areal, în funcție de caracteristicile sale geografice, economice, sociale și culturale, a dezvoltat o anumită preferință pentru anumite preparate culinare, asociindu-le cu anumite tipuri de vinuri. Scopul este acela de a promova un areal turistic prin punerea în valoare a acelor elemente de atactivitate tipice arealului respectiv, care îl pot individualiza, uniciza și, în consecință, diferenția de alte destinații turistice.

În această categorie, a festivalurilor dedicate vinului și preparatelor culinare tradiționale, se încadrează și ”Festivalul papricașului și a vinului” din localitatea Buziaș, județul Timiș, organizat de Asociația pentru dezvoltarea zonei Buziaș și de Consiliul județean Buziaș.

Pe parcursul a două zile au loc demonstrații de artă și cultură tradițională, târg de artă și cultură, spectacole ale unor ansambluri folclorice, degustări de vinuri, iar punctul culminant al evenimentului îl constituie concursul gastronomic de degustare a papricașului și decernarea premiilor.

7.2.6. Saloane profesionale, târguri, expoziții și alte activități viti-vinicole

Salonul Internațional de Vinuri ”Vinvest” este un eveniment dedicat vinului românesc și internațional. În anul 2006, acest eveniment a fost completat cu Concursul Național de Vinuri și Băuturi Alcoolice, concurs care are loc de atunci în fiecare an și care își propune să pună în valoare cele mai importante reușite din domeniu și să aducă la statutul de cultură, această nobilă artă a vinului.

Printre activitățile desfășurate de societatea ”Vinvest” se remarcă: promovarea evenimentelor, organizarea de evenimente publice, participarea la saloane, expoziții și târguri, organizarea de degustări de vinuri românești și internaționale, jurizarea concursurilor naționale și internaționale de vinuri, promovarea cramelor românești la VINEXPO, organizarea de evenimente ce au cascop promovarea turismului și a vinului (”Vin bun la pescuit”) etc. (http://vinvest.ro/).

7.3. Infrastructura turistică

Infrastructura turistică însumează toate bunurile și mijloacele create de om prin intermediul cărora resursele atractive ale unui teritoriu sunt exploatate turistic (Măhăra, 1995; Cocean, 1997).

Infrastructura turistică include:

căile și mijloacele de transport turistic;

bazele de cazare și alimentație publică;

dotările pentru agrement;

dotările auxiliare.

Dezvoltarea turismului viti-vinicol se sprijină atât pe infrastructura turistică generală, cât și pe o infrastructură turistică specifică (căi de acces speciale, baze de cazare și alimentație publică situate în podgorii, săli de degustare etc.), deoarece turismul viti-vinicol în sine presupune petrecerea a cel puțin 24 ore în afara reședinței, dar, în acest caz, într-o vie sau podgorie, astfel că unități de cazare sunt o condiție sine qua non pentru ca această formă de turism să se dezvolte și să fie durabilă.

Deficiența de cazare în arealele viticole este cauza principală a nivelului scăzut de dezvoltare a acestei forme de turism în unele țări europene, printre care se numără și România.

În arealul de studiu, baza tehnico-materială a turismului viti-vinicol este reprezentată, în general, de infrastructura turistică în ansamlul său și, în special, de facilitățile oferite de companiile vinificatoare care dispun de condiții adecvate pentru primirea turiștilor, respectiv: săli de degustare a vinurilor și de servire a mesei, unele chiar și de spații de cazare.

7.3.1. Căile și mijlocele de acces

Căile și mijloacele de transport implicate în turism asigură efectuarea călătoriei la destinație, la locul de „consum” al produsului turistic, reprezentând de fapt acel segment al actului recreativ fără de care turismul, ca fenomen, este de neconceput. Construirea acestora nu a avut inițial drept scop turismul, ele fiind o consecință a dezvoltării economice, în general, dezvoltarea turismului bazându-se tocmai pe această înfrastructură primară pe seama căreia resursele atractive ale unui teritoriu pot fi exploatate. În măsura în care a fost necesar, anumite areale turistice au dezvoltat ulterior o infrastructură de acces specifică turismului, aceasta îndeplinind un dublu rol: de a facilita accesul turiștilor în teritoriul respectiv și pentru practicarea unor activități cu caracter recreativ.

Căile și mijloacele clasice implicate în turism, prin intermediul cărora fluxurile turistice naționale și internaționale se orientează către județele Timiș și Arad sunt cele rutiere, feroviare și aeriene. Acestora li se adaugă căile de acces specifice turismului, reprezentate de traseele turistice, precum ”Drumul Vinului”.

Județele Timiș și Arad au un potențial de poziție foarte ridicat, prin situarea în partea de vest a României, ceea ce facilitează accesul imediat la coridoarele de transport europene. Aceste județe beneficiază de o infrastructură de acces bine dezvoltată, rutiră, feroviară și aeriană (fig.22).

În județul Timiș, rețeaua de căi rutiere este bine dezvoltată, având o lungime de 2858 de km, ceea ce situează judetul pe locul I în țară în ierarhia lungimii drumurilor publice. Județul Arad, asemenea Timișului, beneficiază de o poziție geografică favorabilă, în partea vestică a țării, prezența punctelor de trecere a frontierei (Nădlac, Vărșand, Turnu – rutiere și Curtici – cel mai important punct feroviar de trecere a frontierei din țară), favorizând accesul turiștilor la oferta turistică a acestui areal.

Județul Timiș este traversat de două importante drumuri europene, E 70, care intră în țară din Serbia pe la punctul de trecere a frontierei Moravița și face legătura, prin Timișoara, cu sudul țării și cu capitala, București; al doilea drum european, E 671, traversează județul de la nord la sud, asigurând o bună legătură cu Ungaria, respectiv Europa Centrală.

Județul Arad este traversat de trei importante drumuri europene E 68, care traversează județul de la est la vest (Deva – Nădlac), E 79 care traversează, de nord la sud, partea de est, montană, a județului și face legătura în Ungaria, prin Vama Borș și Bulgaria, prin punctul vamal Calafat; E 671 traversează județul de la nord la sud, facilitând accesul spre județele Timiș și Bihor.

În ultimii ani au fost demarate ample acțiuni de îmbunătățire a calitătii infrastructurii de circulație, precum și de dezvoltare a rețelei existente, de către autoritățile administrației publice. Astfel, este în curs de executare proiectul de realizare a autostrăzii Nădlag – Arad – Timișoara – București care va conecta partea de vest a țării la culoarul de circulație rutieră 4 pan-european.

Rețeaua feroviară (787 km) în formare încă din secolul trecut, ca urmare a impulsionării date de dezvoltarea industriei județului Timiș, se bucură astăzi de cea mai densă rețea de cale ferată din țară. Teritoriul județului este traversat de doua trasee de cale ferată internaționale, magistrala de sud, cu ruta București – Craiova – Timișoara – Jimbolia și legături spre Belgrad și Kikinda (Serbia) și magistrala de vest, care pleacă din Timisoara spre Baia-Mare, traversează Câmpia Tisei și face, în localitatea Ilia, joncțiunea cu magistrala București – Brașov – Arad.

În județul Arad, transportul feroviar este foarte bine dezvoltat, facilitând accesul spre toate regiunile țării, dar și în afara țării, prin linia electrificată: București – Brașov – Sibiu – Deva – Arad – Curtici, cu continuare în Ungaria, spre Budapesta. La 31 decembrie 2010, rețeaua de căi ferate însuma în județul Arad 469 km, ocupând locul cinci pe țară, din care 166 km reprezentau rețea electrificată (locul nouă pe țară). Cei 469 km de cale ferată sunt cu ecartament normal, județul având 139 km cu două căi și 330 km cu o singură cale feroviară.

Transportul aerian este asigurat de Aeroportul Internațional ”Traian Vuia” din Timișoara, amplasat în partea de nord-est a municipiului. Acesta este considerat aeroport de rezervă pentru Aeroportul Internațional Otopeni (București), Budapesta și Belgrad fiind al treilea aeroport ca importanță și mărime din țară și cel mai important aeroport din Euroregiunea DKMT (sursa: http://aerotim.ro/).

Aeroportul oferă curse regulate prin mai multe companii aeriene naționale și internaționale facilitând legaturi rapide, cu diverse orașe din țară și din întreaga lume. Județul Arad este deservit, în prezent, de aeroportul din Timișoara, situat la circa 60 km distanță față de cel din Arad, deoarece aeroportul internațional din Arad s-a transformat în aeroport de marfă, terminalul Cargo fiind cel mai mare și mai modern din vestul Românie. În prezent, aeroportul din Arad este în curs de modernizare (terminalul Cargo va fi transformat în terminal de pasageri, în speranța atragerii de noi operatori și de noi curse), existând o singură destinație de zbor, Bergamo (sursa. http://www.aeroportularad.ro).

În ceea ce privește infrastructura de acces specifică turismului, aceasta este reprezentată de potecile turistice marcate din arealul montan al celor două județe. În această categorie poate fi inclus și traseul turistic ”Drumul Vinului”, care are ca scop modernizare/reabilitarea infrastructurii de acces rutier (drumul comunal 708B) dintre localitățile: Păuliș – Ghioroc – Covăsânț – Șiria. Proiectul implementat de Consiliul Județean Arad se află în acest moment în derulare. Lucrările se preconizează a se finaliza în decursul acestui an.

Atât în județul Timiș, cât și în Arad, inițiativele orientate către îmbunătățirea infrastructurii turistice de acees și de informare ar trebui să fie integrate într-o strategia de dezvoltare a turismului la nivel județean și regional. Dat fiind că proiectul de strategie pentru dezvoltarea turismului în județul Arad recomandă, printre principalele direcții de acțiune, organizarea unor circuite turistice pentru a spori atractivitatea județului ca destinație turistică, infrastructura de transport și de informare ar trebui dezvoltată pentru a facilita includerea obiectivelor turistice în circuite organizate. Actualmente, sunt în curs de organizare și promovare următoarele circuite turistice: ”Drumul Vinului”, ”Pe urmele istoriei arădene – un circuit al cetăților, siturilor arheologice și al ansamblurilor arhitecturale”, ”Descoperă pacea sufletească – un circuit cultural, spiritual și ecumenic” (http://www.ccja.ro/pdf/arad_ex_strategia.pdf).

Considerăm că, pe lângă circuitele turistice prezentate mai sus, ar fi benefică organizarea unui circuit turistice pentru cicloturism, care să coneteze județele Arad și Timiș cu Ungaria.

Dezvoltarea infrastructurii de transport și informare pentru a facilita organizarea acestui circuit turistic presupune:

a) semnalizarea obiectivelor turistice cu indicatoare;

b) amplasarea unor panouri informative la fiecare obiectiv turistic din cadrul circuitelor, care să furnizeze informații despre locul obiectivului în cadrul circuitului și să descrie pe scurt celelalte obiective ale circuitului și cum se ajunge la ele;

c)amplasarea unor puncte de informare în proximitatea obiectivelor turistice importante, care să pună la dispoziția turiștilor hărți și broșuri, pe care să figureze circuitele turistice stabilite și materiale informative care să prezinte obiectivele turistice din cadrul circuitelor, posibilitățile de transport și cazare.

Amplasarea panourilor informative și a punctelor de informare lângă obiectivele turistice nu va avea doar rolul de a remedia o deficiență a infrastructurii turistice percepută de operatori și de turiști, și astfel de a face mai atractive obiectivele turistice, ci și rolul de a cristaliza poziția obiectivelor în cadrul circuitelor turistice, precum și rolul de a promova circuitele turistice în proximitatea fiecărui obiectiv important de pe circuit, informând turiștii cu privire la faptul că obiectivul vizitat face parte dintr‐unul sau mai multe circuite turistice.

7.3.2. Bazele de cazare și alimentație publică

Județele Timiș și Arad beneficiază de o bogată ofertă de cazare (8 302 locuri de cazare în județul Timiș și 5 299 în județul Arad), dezvoltată mai mult în centrele urbane, datorită numărului mare de obiective turistice cultural-istorice. Municipiul Timișoara concentrează cele mai multe locuri de cazare – peste 5 500, distribuite în hoteluri de două, trei și patru stele, precum și în pensiuni și vile turistice. Municipiul Arad concentrează cea mai mare parte a locurilor de cazare din județ, aproximativ 2 800, distribuite în hoteluri de una, două, trei și patru stele, precum și în pensiuni turistice, vile și moteluri.

Localitățile situate în podgoria Miniș-Măderat dețin o bază de cazare constituită, în cea mai mare parte, din hoteluri, pensiuni turistice rurale, campinguri, cabane turistice, hosteluri, căsuțe de tip camping și vile. Ponderea cea mai mare a locurilor de cazare este deținută de centrele urbane din incinta podgoriilor, respectiv: Lipova și Ineu (fig. 23), cu 170, respectiv 80 de locuri, distribuite în structuri de tip hotel (Ineu), pensiune turistică, motel și camping (Lipova). Celelalte localității din podgorie cumulează un număr de aproximativ 450 locuri, cele mai multe aparținând comunelor Târnova (171 de locuri într-o unitate de tip camping), Păuliș (76 de locuri în două hoteluri clasificate la două stele și două pensiuni turistice), Șiria (28 de locuri în pensiuni turistice rurale) și Ghioroc (29 de locuri distribuite într-o pensiune turistică și o cabană).

Ponderea locurilor de cazare pe tipuri de structuri cu funcție de primire evidențiază faptul că ponderea cea mai mare este deținută de hoteluri (47, 2 % în Arad și 59,1 % în Timiș). Urmează pensiunile turistice urbane (22,6% în Arad și 16,8% în Timiș), pensiunile rurale (6,9% în Arad și 5,2% în Timiș), campingurile (6,3 % în Arad și 3,1 % în Timiș). După cum se poate observa în graficele din figurile și 24 și 25, ponderea locurilor de cazare în campinguri este mai mare în județul Arad, față de județul Timiș, în schimb, în județul Timiș, unitățile din categoria hostel înregistrează o pondere mai mare față de Arad.

În ceea ce privește unitățile de primire cu funcție de cazare situate în incinta podgoriilor, Crama ”Wine Princess” din localitatea Miniș deține un hostel, deschis recent, cu o capacitate de 30 de locuri. Clădirea principală are forma unui butoi de vin, aici fiind cazați doar oaspeții care vizitează crama. De asemenea, Pivnițele Birăuaș dețin o pensiune agroturistică, ”Gheza și Monica”, (fig. 26) cu o capacitate de 8 locuri. Pensiunea este renumita în podgoria Miniș pentru serviciile de înaltă calitate și pentru delicioasele mâncăruri tradiționale stropite cu un vin de soi din propria pivniță. Este locul unde actorul Kevin Costner a ales să se cazeze în timpul turneului artistic desfășurat în țara noastră. Pensiunea are o istorie aparte, clădirea, datând de prin anul 1700, fiind restaurată în urmă cu câțiva ani. Tot în localitatea Miniș se află pensiunea ”Ronk” (fig. 27), cu o capacitate de 29 de locuri. Datorită situării în apropierea municipiului Arad, localitățile Miniș, Ghioroc, Barațca pot valorifica potențialul de cazare al acestuia, în condițiile în care aceste localități dețin un număr redus de locuri destinate cazării turiștilor.

Fig. 24. Ponderea locurilor de cazare pe tipuri de structuri turistice, în județul Arad

(sursa datelor: http://www.mdrt.ro/turism/unitati-clasificate, 2012).

Fig. 25. Ponderea locurilor de cazare pe tipuri de structuri turistice, în județul Timiș

(sursa datelor: http://www.mdrt.ro/turism/unitati-clasificate, 2012).

Spre deosebire de podgoria Miniș – Măderat, în județul Timiș, localitățile din cadrul podgoriilor beneficiază de o bază de cazare mult mai complexă și mai numeroasă, deoarece majoritatea centrelor viticole sunt situate în apropierea unor centre urbane cu o bază de cazare foarte bine dezvoltată (Recaș, aproape de Timișoara, Silgiu se află aproape de Buziaș, iar Teremia Mare, se află la mică distanță de orașul Sânnicolau Mare).

În județul Timiș, cel mai mare număr de locuri de cazare, pe centre viticole, este deținut de Recaș; datorită situării în imediata apropiere a municipiului Timișoara, Recașul uzitează din plin de capacitatea de cazare a acestuia, de peste 5000 de locuri. În orașul Recaș există o singură bază de cazare, de tip vilă, cu o capacitate de 20 de locuri. Societatea de vinificație Cramele Recaș SRL au în vedere construirea unei unități de cazare, destinată turiștilor care le vizitează crama.

Arealul viticol Silagiu – Buziaș, deține aproape 1000 de locuri, distribuite în 8 unități de primire cu funcție de cazare (730 de locuri în trei hoteluri de categoria una, două și trei stele, un hostel cu 56 de locuri, 3 pensiuni de două și trei stele cu o capacitate de 84 de locuri și o vilă cu 46 de locuri). Localitățile din cadrul centrului viticol Teremia, au posibilitatea să valorifice loturile de cazare ale celor 8 unități de primire din orașul Sânnicolau Mare, care dețin un total de 158 de locuri, distribuite într-un hotel de 2 stele, 3 hosteluri, 2 pensiuni turistice, o vilă, precum și în camere de închiriat.Turiștii care vizitează centrul viticol Jamu Mare, pot opta pentru a se caza în orașul Deta, deoarece la Jamu Mare nu există unități de cazare.

Există o strânsă legătură între numărul de atracții turistice dintr-un areal și gradul de dezvoltare a infrastructurii turistice cu funcție de cazare. După cum putem observa pe harta din figura 28, localitățile care beneficiază de un număr mare de obiective turistice înregistrează și un număr mare de locuri de cazare.

Acest aspect, respectiv relația dintre densitatea și varietatea obiectivelor turistice și numărul de locuri de cazare, este deosebit de important pentru localitățile incluse în programul „Drumul vinului”. În satele situate în podgorii, au apărut în ultimii 3-4 ani, unități de cazare de tipul pensiunilor turistice și agroturistice, existând un interes crescut din partea populației, a autorităților locale și a proprietarilor de crame sau unități de producere a vinului, cu privire la valorificarea potențialului turistic viti-vinicol. În acest sens, unii proprietari de crame, pivnițe de vin sau unități de producere a vinului, care organizează degustări de vinuri, tururi viticole si vinicole, au amenajat case de oaspeți, precum și restaurante cu scopul de a oferi turiștilor un pachet turistic complex (Crama Wine Princess, Pivnițele Birăuaș, Cramele Recaș).

7.3.3. Dotări pentru agreement

Pentru ca actul recreativ să se desfășoare în condiții optime sau pentru ca acesta să fie posibil sunt necesare o serie de dotări. Aceste dotări îmbracă forme și îndeplinesc funcții complexe, asociindu-se frecvent bazelor de cazare sau constituindu-se în entități distincte a căror funcționare are ca suport, de cele mai multe ori, elementele de ordin natural specifice locului respectiv. Tipurile de dotări pentru agrement dintr-un anumit areal corespund, în general, cu formele și tipurile de turism practicate în acel loc.

Dotările pentru agrement din arealul analizat, caracteristice turismului viti-vinicol, precum și cele care pot completa oferta turistică din arealele viticole, sunt variate și complexe. Dotările specifice vinăriilor sau cramelor sunt sălile de degustare și magazinele de prezentare a vinurilor. Dintre toți producătorii de vin din județele Timiș și Arad, doar Cramele Recaș au magazin de prezentare în cadrul podgoriei (fig. 29). În ceea ce privește sălile de degustare a vinului, o mare parte dintre vinificatori și-au amenajat astfel de spații în incinta cramei, cele mai impresionante fiind deținute de Cramele Recaș (fig. 30) și Wine Princess. În arealul de studiu există un număr de 12 crame care, dintre care 9 au amenajate spații pentru degustare (Cramele Recaș, Wine Princess – localitatea Păuliș, Pivnițele Paven – localitatea Mâsca, Pivnițele Birăuaș din Miniș).

Degustările de vinuri oferite la crama Wine Princess din Păuliș sunt însoțite de o întreagă poveste a podgoriei și a vinurilor din Miniș, pe care proprietarul o împărtășește cu pasiune și ospitalitate turiștilor.

Nu toate societățile producătoare de vin au amenajate săli pentru degustare, însă există proiecte în acest sens. Astfel, societățile Cramele Pâncota SRL, Elite Wine SRL, SCDV Miniș,  in acest moment sunt doar producatori de vin, nu au la dispozitie săli pentru degustare, în schimb organizează tururi ale cramei și podgoriei.

Degustările de vin nu sunt organizate doar în cadrul cramelor sau a societăților de vinificație. Acestea au loc și în cadrul oenotecilor/vinotecilor sau a barurilor cu specific vinicol (”wine bar”), dar și în cadrul unor magazine de prezentare.

În județul Timiș există o singură oenotecă, sau vinotecă, și anume ”Enoteca de Savoya”. În anul 2014, Enoteca de Savoya a organizat 23 de degustări de vinuri, însoțite de mâncăruri. Tematica degustărilor:”Vin și cârnați”, ”Vin și gulaș”, ”Vin și paste”, ”Blind de Merlot”, ”Lansarea Chardonnay, Petrovaselo”, ”Vara efervescentă cu Bendis – Petrovaselo” etc.

În cadrul Enotecii de Savoya consumatorii au posibilitatea de a alege dintr-un sortiment bogat de peste 250 de vinuri din  podgoriile naționale,  precum și vinuri provenite din țări cu tradiție în viticultură, precum: Franta, Italia, Spania, dar și din Argentina, SUA,  Australia, Noua Zeelandă. Pentru degustare, turiștii pot alege dintr-un sortiment de 24 de vinuri, 16 roșii  și 8 vinuri albe (atât vinuri românești, cât și vinuri  internaționale). Selecția vinurilor se schimbă lunar.

Degustarea de vinuri se face pe baza cumpărării unui card de degustare cu valoare minimă de 50 ron,  care permite, în medie, 5-10  degustări, în funcție de vinurile alese. Cardul se poate realimenta de câte ori se doreste acest lucru, atunci când s-a epuizat suma încărcată pe el. Odata introdus în ”Enomat”, aparatul eliberează, prin simpla apăsare a unui buton, o cantitate strict delimitată, de 25,50 sau 100 ml din vinul selectat. Valoarea fiecărei degustări în parte este automat dedusă din card. Vinoteca își comercializează vinurile prin intermediul unui ”bar de vin” și a unui magazinului on-line. Pentru informarea permanentă a clienților, enoteca deține un newsletter (http://www.enotecadesavoya.ro).

7.4. Tipologia produselor turistice viti-vinicole

Majoritatea definițiilor date pentru a descrie turismul viti-vinicol sunt formulate din perspectiva cererii, fiind bazate pe motivațiile turiștilor. Cu toate acestea, turismul viti-vinicol nu este doar o practică orientată spre consumator, ci și o strategie de marketing pentru companiile vinicole (Getz, 1999, p. 20). Prin urmare, trebuie mai întâi definit tot ceea ce constituie oferta turismului viti-vinicol, respectiv: toate atracțiile turistice asociate viei și vinului, care pot motiva vizitarea lor, inclusiv întreprinderile și instituțiile care transformă aceste atracții într-un produs turistic viti-vinicol.

Produsele oferite de industria turismului includ: tururi organizate în podgorii și vinării, facilități de cazare și de servire a mesei (Hall, 2000). De asemenea, peisajul viticol, preparatele din bucătăria locală și componentele sociale și culturale ale regiunii viticole sunt parte a ofertei turistice viti-vinicole. Mai mult decât atât, sunt implicate organismele instituționale, deoarece reglementările, legislațiile și cadrele de planificare afectează turismul viti-vinicol. De fapt, rolul pe care guvernul îl are în dezvoltarea turismului viti-vinicol în diferite părți ale lumii este un factor determinant atunci când vine vorba de crearea unor denumiri de origine controlată, precum și în ceea ce privește reglementările de planificare referitoare la construirea de facilități în anumite locații (Hall, 2000).

Charter (2002) consideră că produsele turistice viti-vinicole pot fi următoarele: activitățile de animație organizate pentru turiști în regiunile viticole (degustare de vinuri), vizite la crame, facilități de cazare, activități asociate vinului (recoltarea strugurilor, producerea și depozitarea vinului etc.), vinul și tradițiile regionale.

Produsele turistice vinicole au fost clasificate în mai multe categorii (tabelul nr. 27), conform unui raport publicat în 2001, de Agenția franceză de inginerie turistică (L'Agence française de l'ingénierie touristique) (Raynaly, 2010 citat de Mănilă Mihaela, 2012).

Tabelul nr. 27.

Tipologia produselor turistice viti-vinicole

(sursa: Raynaly, 2010).

În arealul de studiu, producătorii de vin oferă turiștilor o gamă destul de restrânsă de facilități, cei mai mulți axându-și oferta pe degustări de vinuri, tururi viticole și vinicole, întâlnire cu vinificatorul și vânzări directe la ușa pivniței (tabelul nr. 28). Crama ”Wine Princess” și Pivnițele Birăuaș oferă turiștilor posibilitatea de a se caza la pensiunile proprii, situate în podgorii. Cramele Recaș și Pivnițele Birăuaș oferă servicii de servire a mesei.

Tabelul nr.28.

Facilități oferite turiștilor, de producătorii de vin din județele Timiș și Arad

(sura: informații obținute în urma interviului realizat cu producătorii de vin).

7.4.1. Trasee turistice în regiunile viti-vinicole – Drumul vinului

7.4.1.1. Drumul vinului – aspecte teoretice și practice

„Drumul vinului” este un traseu turistic pe care sunt înscrise unitătățile de producere a vinului și care oferă turiștilor posibilitatea de a cunoaște atributele turistice ale unei regiuni viticole (peisaj viticol, muzee ale viei și vinului, soiurile cultivate, caracteristicile terroirului etc.).

Gatti (1997, p. 219) definește drumul vinului, astfel: …un itinerar semnalizat printr-un areal delimitat (regiune, provincie, areal cu denumire de origine controlată), al cărui scop este descoperirea vinului (lor) produs (e) în regiune și a activităților care sunt asociate cu acesta. Această constatare se efectuează direct în ferme (permițând turistului să întâlnească producătorul) și / sau în spațiile special organizate pentru a pune în valoare produsele vinicole (centre de degustare a vinului sau muzee de vin).

Hall (2000), consideră că …de regulă, drumul vinului constă într-un itinerar desemnat (sau mai multe), printr-o regiune viticolă, care este semnalizat tematic în așa fel, încât să poată fi interpretat prin intermediul unui fluturaș publicitar gratuit sau a unei hărți, pe care sunt evidențiate diferite podgorii și vinificatori și furnizează informații despre situri de interes istoric sau de alt interes.

În opinia lui Bruwer (2002), principalele motive ale turiștilor pentru a vizita rutele vinului dintr-o regiune viticolă sunt următoarele: cumpărarea de vinuri, degustări de vinuri, peisajul regiunii/viticol, dobândirea unor cunoștințe despre vin și vinificație, întâlnirea cu vinificatorul, festivaluri sau evenimente legate de vin, posibilitatea de a lua masa în cadrul unităților de producere a vinului, divertismentul.

Turismul și industria vinului se bazează pe un branding al regiunii sau al destinației turistice (Fuller, 1997; Hall, 1998). Identitatea, originea geografică sau regională a vinului a fost definită prin denumire de origine controlată (Hall, 2000). Majoritatea rutelor vinului iau denumirea regiunii viticole care, cel mai adesea, este delimitată oficial de o denumire de origine controlată (DOC) sau de o arie cu indicație geografică (IG), cum ar fi: Bordeaux, Alsacia, Provence, Campagne (Franța), Napa Valley (California, SUA), Rioja (Spania), Douro (Portugalia), Dealurile Moldovei, Colinele Dobrogei (România) etc.

Fiecare traseu de vin încearcă să evidențieze o serie de caracteristici regionale, care oferă o identitate de brand și o notă distinctă (Moran, 1993) sau ceva care il face unic. Această combinație de caracteristici naturale, culturale și sociale este percepută de către turiști ca pe ceva distinctiv. Turistii fac diferența între peisajele viticole atunci când vizitează podgoriile care sunt incluse pe o rută de vin dintr-o regiune (Hall, 2000).

Regiuni viticole în care se practică turismul viti-vinicol și în care este stabilit un traseu al vinului, reprezintă cadrul în care guvernul, companiile private, asociațiile de producători de vin, industria turismului, vinăriile și administrațiile locale pot colabora cu succes. Sinergia lor contribuie la dezvoltarea economică, socială și culturală a regiunii (Europaische Weinstrassen, 1999).

"Drumul vinului" a fost inițiat de Ansamblul Regiunilor Europene Viti-vinicole (AREV). Drumurile vinului pot fi organizate fie de organisme publice implicate în turism, fie de asociații profesionale sau interprofesionale din domeniul viti-vinicol. Acesta reprezintă unul dintre cele mai eficiente instrumente aplicabile în exploatare vinurilor cu denumire de origine sau cu indicație geografică și a regiunilor în care acestea sunt produse și care, în ultimii ani, s-a dezvoltat în tot mai multe țări europene, și nu numai.

Primul traseu turistic al vinului a fost creeat în Germania, în urmă cu 80 de ani. În anul 1953 apare primul drum al vinului din Franța, în regiunea Alsacia. În scurt timp s-au extins pe Valea Loarei și pe Valea Ronului. Germania, Italia sau Spania au urmat imediat exemplul și au trasat noi rute turistice pe valea Rinului,  în Toscana sau  în Castilia. Țări din afara Europei (Noua Zeelandă, Chile, Brazilia, SUA etc.) s-au aliniat acestui trend, iar în cele din urmă drumurile vinului au devenit destinații turistice propriu-zise și în Europa de Est – Ungaria, Slovenia, România și Moldova –, fiind considerat cel mai bun mod de valorificare a denumirilor de origine controlată (DOC) (Vlachvei, 2009).

În România, proiectul turistic „Drumul Vinului” a fost conceput în cadrul programului "Romania – țara vinului” și a fost lansat la începutul anului 2003. În prezent, sunt 11 drumuri ale vinului, însă pentru nici unul dintre ele nu exista o structură sau o schemă de funcționare.

Pentru țările care țin la păstrarea și fortificarea unui renume în lumea vinului, este important să aibă o istorie a podgoriilor, o tradiție a metodelor de vinificare, un standard cât mai ridicat de calitate pentru cramele producătoare, și, de ce nu, un drum al vinului care să expună toate aceste aspecte. Fiecare țară, sau chiar regiune, apreciată pentru producția de vinuri, are datoria de a purta iubitorii de vin pe un astfel de traseu, care să le dezvăluie din tainele vinului.

7.4.1.2. Drumul vinului în podgoria Aradului

Lucrările la proiectul ”Drumul Vinului” din Arad, finanțate cu fonduri europene, nu au fost încă finalizate în anul 2014, așa cum se preconiza. Reabilitarea drumului județean pe care se desfășoară ruta vinului este gata în proporție de 85%, însă licitația pentru execuția proiectului trebuie reluată, după ce firmele care s-au ocupat de lucrări au intrat în insolvență. În aceste condiții, conducerea administrației județene apreciază că investiția ar putea fi finalizată în acest an, 2015. Conform administratorului public al județului Arad, Cristian Drăgan, mai sunt de finalizat lucrările la cele trei poduri străbătute de Drumul Vinului, din Cuvin, Covăsânț și de la intrarea în Șiria, cât și tronsonul Ghioroc – Sâmbăteni. Pe acest tronson trebuie finalizate lucrările la viaductul ce traversează calea ferată, cât și turnarea stratului final de asfalt. Valoarea estimată a lucrărilor care mai rămân de executat este de aproape 7,9 milioane de lei.

Proiectul „Drumul vinului: Păuliș-Ghioroc-Covăsânț-Șiria” a fost depus spre finanțare prin Programul Operațional Regional 2007 – 2013, Axa prioritară 2, Domeniul major de intervenție 2.1 – „Reabilitarea și modernizarea rețelei de drumuri județene, străzi urbane – inclusiv construcția/reabilitarea șoselelor de centură” în 28.04.2009. El a fost declarat eligibil și  prevede reabilitarea a 24,02 kilometri de drum județean și comunal. Prin acest proiect se încearcă îmbunătățirea infrastructurii regionale în vederea relansării Podgoriei Aradului, prin sprijinirea creșterii economice, crearea unui cadru favorabil atragerii investițiilor locale și străine și crearea de noi locuri de muncă. După ce drumul va fi reabilitat, șansele sunt extrem de mari să vină primii investitori în sectorul viti-vinicol, sau chiar în turism.

Valoarea totală a proiectului este de  56.549.055,06 lei, dintre care suma nerambursabilă este de 46.455.423,74 lei. Consiliul județean Arad contribuie la cheltuielile eligibile cu 948.069,87 lei, iar la cele neeligibile, cu 207.547,24 lei (sursa: http://www.ccja.ro/).

Prin reabilitarea drumului vinului nu se urmărește efectiv doar dezvoltarea unui turism viti-vinicol, ci și punerea în valoare a obiectivelor turistice deja existente.

Drumul vinului în podgoria Aradului (fig. 31) se desfășoară pe Drumul European 68, apoi, pe Drumul Județean 708, prin localitățile: Lipova, Cladova, Barațca, Pâuliș, Ghioroc, Cuvin, Covăsână, Șiria, Galșa, Mâsca, Măderat, și Pâncota, pe o distanță de 120 km. Traseul este de nivel mediu și poate fi parcurs în două zile, fiind accesibil în tot timpul anului.

Podgoria Aradului, sau podgoria Miniș-Măderat este una dintre cele mai vechi din Romania (documentata istoric la inceputul secolului al IX-lea). Situată in partea vestica a Muntilor Zarandului, se întinde pe 40 km in lungime și 1-4 km lățime. Podgoria are doua centre viticole: Minis, in sud, si Maderat, in nord.

Principalele atracții turistice ale traseului: Cetatea medievală Șoimoș (secolul al XIII-lea) din satul Șoimoș, Lipova; Bazarul Turcesc din Lipova; Muzeul Orășenesc din Lipova adăpostit în Castelul Misici (secolul al IXI-lea), Mănăstirea "Maria Radna" (înființată în anul 1551); Vechea școală românească, construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea; Castelul din Barațca; Monumentul Eroilor de la Pauliș; Crama Wine Princess din Păuliș; Cramele din Miniș; Muzeul Viei si Vinului din Miniș; Muzeul Apiculturii din Ghioroc; Muzeul Tramvaielor din Ghioroc; Cetatea Șiria; Muzeul Ioan Slavici (Șiria); cramele din Șiria.

Descrierea traseului

Traseul turistic ”Drumul vinului” începe în orașul Lipova, trecând prin Cladova și Barațca – toate aceste așezări se gasesc de-a lungul părții sudice a Munților Zărandului și de-a lungul râului Mureț. Valea Cladovei însoțește drumul ce duce spre localitatea cu același nume, în care se pot vizita următoarele obiective turistice: ruinele Cetății Cladova și așezarea fortificată (secolele XIV-XVI), situată pe Dealul Carierei din Cladova. Reîntorși la drumul principal (DN7 sau E68), turiștii pot continua traseul vinului, trecând prin localitatea Barațca. Aici se poate vizita conacul construit în primele decenii ale secolului al XX-lea. Acesta cuprinde trei corpuri de clădire: clădirea principală construită în primele decenii ale secolului al XX-lea, ”casa cu coloane” construită în stil neoclasic și ,,casa cu turn” construită în stil ecletic (Velcea, 1979). Conacul este înconjurat de un frumos parc dendrologic care cuprinde exemplare rare de tisa, magnolii și pin de Himalaya.

Traseul continuă spre Păuliș, pe drumul județean 708B. Aici se poate face o vizitată la Crama Wine Princess, care organizează degustări profesionale de vinuri, însoțite de preparate tradiționale. Cazarea oaspeților podgoriei se face în pensiunea cramei. La Păuliș a fost înființat un Centru de informare și promovare turistică, cu scopul de a promova atracțiile turistice din localitate, dar și din Podgoria Aradului.

Următoarele localități de pe ”Drumul vinului” sunt Miniș și Ghioroc. La Miniș se pot degusta vinuri la Crama Daiconi a cărei pivniță datează din anii ”50. Tot aici se poate vizita Muzeul Viei și Vinului, înființat în anul 1988, care se află în incinta Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație, precum și Muzeul Apiculturii. În pivnițele Stațiunii pot fi văzute budane din lemn pentru vinuri, având capacității de mii de litri.

La Ghioroc se pot vizita Pivnițele Birăuaș unde se organizează degustări de vinuri, la cerere. Ședința de degustări începe, de obicei, cu un vin alb și ușor, specific podgoriei, numit Mustoasă de Măderat, continuă cu alte câteva soiuri albe, apoi rozè, ajungând în final la vinurile roșii, între care și vestitul vin de tip ”aszu”, din soiul Cadarcă, produs pentru prima dată în anul 1744, în Miniș. Ședința de degustare a soiurilor de vin care se produc aici, condusă de obicei de însuși proprietarul cramei, Geza Balla, oenolog cunoscut în țară și peste hotare, se încheie cu o masă la care se servesc preparate din gastronomia tradițională românească, și nu numai.

În centrul comunei Ghioroc se află clădirea de unde era coordonată odinioară prima linie electrificată de tramvai din estul Europei și a opta din lume, care lega comuna de municipiul Arad, de Radna și respectiv de Pâncota. Tot aici se află și Muzeul Tramvaiului, a cărui vizitare se poate face la cerere și de unde se pot realiza, de asemenea, și călătorii cu trenul electric de epocă (construit în secolul al XIX-lea) pe ruta Arad — Ghioroc.

Continuând drumul vinului spre comuna Șiria, localitatea natală a marelui scriitor român Ioan Slavici, se ajunge în comuna Covăsânț, o comună cu bogate vestigii ale trecutului, aici descoperindu-se unelte din epoca de piatră, un tezaur de 300 monede romane, brățări, inele și alte obiecte din bronz (Dörner, 1968), toate aflate în prezent la Muzeul Județean din Arad

Covăsânțul este unul dintre cele mai importante puncte de acces spre culmile domoale ale Munților Zărandului, de pe teritoriul acestei comune pornind mai multe trasee turistice marcate. Însă, pe lângă bogăția peisajelor, comuna dispune și de un impresionant fond turistic de origine antropică, cum sunt: Cetatea Tornea, urmele cetății de pământ Hindec sau ruinele și turnul unei impresionante biserici ridicată în stil gotic, datând din secolul al XIV-lea.

Înainte să se ajungă în comuna Șiria, se poate ieși din drumul județean pentru a ajunge la Mănăstirea cu schitul de la Feredeu, o construcție relativ nouă, datând de la mijlocul secolului al XX-lea. După vizita la mănăstire, turistul își poate continua drumul până la Șiria, o localitate cu un potențial turistic de mare valoare.

În Șiria pot fi vizitate numeroase atractii turistice: Cetatea Șiriei (sec. al XIII-lea), zidită pe Dealul Cetății (496m); muzeele memoriale ”Ioan Slavici” și ,,Emil Monția”, care amintesc de două mari personalități ale culturii naționale. Aceste două muzee sunt adăpostite în Castelul Bohuș, monument de arhitectură construit în stil neoclasic, datând din anul 1838. De asemenea, se poate face o degustare de vinuri la una din pivnițele SC Cramele Miniș SA (dateaza din anul 1818, fondator fiind baroneasa Bohus).

De la Șiria, traseul coninuă prin satele Galșa și Mâsca, pentru a ajunge în orasul Pâncota – un important centru viticol în care se produce vinul local Mustoasa de Măderat. În localitatea Galșa se poate vizita un castel construit în secolul al XVIII-lea în stil baroc cu elemente neoclasice, iar la Mâsca pot fi vizitate două pivnițe aparținând societății Cramele Miniș SA și se pot degusta vinuri la Pivnițele Paven și la Crama Elite Wine. În localitatea Măderar pot fi văzute ruinele Palatului lui Ispravinciu; tot aici se află doi copaci Sequoia Gigantea, plantati in anul 1845.

În orașul Pâncota, turistul poate vizita Cramele Pâncota care dețin una dintre cele mai mari capacitati de productie de vinuri, stocare si conditionare din podgoria Miniș-Măderat, precum si o instalatie moderna de imbuteliere. Principalele atracții turistice ale orașului Pâncota sunt reprezentate de: ansamblul arhitectural urban desfășurat de-a lungul străzii ”Tudor Vladimirescu”; Castelul Sukowsky (în prezent, sediul Primăriei din Pâncota) – unul dintre cele mai reprezentative monumente de arhitectură din județul Arad, construit într-un elegant și grațios stil rococo de secol XIX; Canalul Matca – o importantă lucrare hidrotehnică realizată în secolul al IX-lea; Casa Csiki Gergely în care s-a născut și trăit o bună perioadă de timp, dramaturgul maghiar cu același nume, personalitate a vieții cultural-artistice a Aradului; Turnul Pompierilor etc. Aproape de intrarea în oraș se mai poate vedea clădirea depoului pentru tramvaiul electric, care a circulat în Podgoria Aradului, legând Pâncota de Ghioroc, respectiv Radna și municipiul Arad.

Traseul turistic ”Drumul Vinului” se suprapune, pe anumite segmente, cu ”Circuitul turistic al cetăților arădene”. În cadrul circuitului cetăților se pot vizita următoarele obiective turistice: Cetatea Aradului, Cetatea de la Șoimos, Cetatea de la Șiria, Cetatea Ineului Și Cetatea de la Dezna, acestea fiind cele mai reprezentative pentru judetul Arad. De asemenea, ruta vinului din județul Arad poate fi continuată cu traseele marcate din arealul montan. Din toate localitățile podgoriei pornesc trasee turistice montane, care urcă pe creasta principală a Munților Zărand, oferind turiștilor posibilitatea de admira peisaje unice.

O altă posibilitate de a diversifica ruta vinului o reprezintă ”Circuitul bisericilor arădene”. În județul Arad există numeroase lăcașe de cult, ce pot fi incluse într-un circuit religios. Dintre acestea amintim: catedrala ortodoxă „Sfânta Treime”, catedrala romano – catolică „Sfântul Anton de Padova”, biserica evanghelică lutherană (Biserica Roșie), mănăstirea „Sfântul Simeon Stâlpnicul” din municipiul Arad, ansamblul mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” din Bodrogul Nou, mănăstirea Feredeu, biserica „Sfânta Treime” din Vinga, biserica „Maria Radna” din Lipova și bisericile din lemn de la Julita și Troaș.

În afara acestor două circuite, turiștii care vizirează podgoriile Aradului, mai pot vizita și alte obiective turistice, prezentate în materialele de promovare ale Centrului Național de Informare și Promovare Turistică al județului Arad.

7.4.1.3. Drumul vinului în podgoria Timișului

În județul Timiș nu există o rută oficială a vinului, care să reunească producătorii de vin din podgoriile Timișului. Cu toate că, în prezent, arealul este delimitat de două denumiri de origine controlată (DOC) și două indicații geografice, respectiv: DOC ”Bana”, DOC ”Recaș” și IG ”Viile Timișului”, proiectul „Drumul Vinului” în județul Timiș se limitează doar la o singură unitate de vinificație, respectiv Cramele Recaș, așa că am putea numi această rută: ”Drumul vinului în Recaș”.

Nu există o rută oficială, cu o infrastructură specifică unor astfel de destinații turistice (panouri informative, indicatoare spre crame, pensiuni, restaurante sau spre unele obiective turistice etc.), astfel că, turistul nu benefiază de o ofertă în acest sens.

În anul 2003, Cramele Recaș și-au deschis porțile cramei și au invitat oamenii să pătrundă în inima acesteia, pentru a afla totul despre eforturile depuse în realizarea și lansarea pe piață a unor vinurilor de o calitate superioară.

Din 2003 până în prezent, în fiecare an s-au făcut investiții, cerute atât de evoluția pieței, cât și de pretențiile din ce în ce mai ridicate ale consumatorilor. În acest moment, la Cramele Recaș există 4 săli pentru degustare, cu o capacitate de 100, 50, 30 și 18 locuri, o terasă de aproximativ 100 de locuri, o bucătărie proprie în care se poate găti pentru aproximativ 250 persoane, 3 magazine, unul în cramă și două pe drumul european.

Serviciile, de o calitate și de o rigoare deosebită, sunt asigurate de o echipă de 22 de oameni, care fac tot posibilul pentru a se alinia la nivelul impus de vinurile Cramelor Recaș, totul într-o atmosferă prietenoasă și relaxantă. Anual, trec pragul cramei aproximativ 15 000 de turiști, dintre care aproximativ 50-55% sunt din România, iar restul provin din Europa, SUA, Australia, China etc. Acest raport echilibrat demonstrează notorietatea vinurilor de Recaș, atât la nivel național, cât și internațional.

”Ceremoniile” de degustare pot avea loc în locații exclusiviste precum ”Sala Cavalerilor” sau ”Catedrala vinului recășan”, fiind de cele mai multe ori acompaniate de o masă festivă și de programe artistice. Mai mult, în perioada recoltatului, vizitatorii Cramelor Recaș au ocazia de a trăi o experiență de neuitat, și anume: „zdrobitul strugurilor”. Crama își propune ca în viitorul apropiat să realizeze cât mai multe astfel de activități, care să îi încurajeze pe turiști să petreacă cât mai mult timp în preajma viei.

Vizitatorii sunt însoțiți de ghizi în explorarea plantației de viță de vie, a complexului de vinificație, a cramei vechi, cu renumita sală ”Barrique” și vinoteca. Aceștia pot să achizționeze vinuri sau alte produse de la magazinul de prezentare din curtea cramei.

Cele mai interesante locuri sunt însă sălile cu butoaiele de vin de peste 200 de litri fiecare unde se ține vinul la învechit. În fiecare sală stau aliniate 200 de butoaie cu vin. Turistul poate vizita mai departe și vinoteca unde sunt expuse mii de sticle din cele mai diverse soiuri. Cele mai vechi au împlinit 42 de ani și sunt din primele producții ale IAS Recas. Primele sticle puse la învechit sunt din 1982. Cea mai scumpă sticlă din colecție costă 150 de lei si este un Muscat din 1982 care a luat numeroase premii la expoziții internaționale.

Pentru anul 2015, se va pregati si o ”trezorerie a vinului”, adică casete-seif, pe care le închiriază posesorilor de vinuri scumpe și vechi care doresc să le păstreze în condiții optime. În beciurile cramei, la o temperatură constantă de 15 grade Celsius, umiditate de maximum 80%, lumină și zgomot controlate, pot fi stocate până la 5 000 de sticle. Cei care doresc să-și depoziteze vinul trebuie să plătească o chirie anuală de 180 de euro, după care primesc un set de chei și pot să vină la cramă ori de câte ori doresc, pentru degustări cu prietenii. Gheorghe Iova, directorul Cramelor Recaș, susține ca aceste casete pot fi închiriate pentru orice fel de vin, indiferent de producător.

Toate aceste activități contribuie la o experiență de neuitat care le permite iubitorilor de vin să aibă un contact cât mai intens cu lumea vinurilor, să le cunoască complexitatea, să le înțeleagă conținutul și să ajungă să aprecieze oamenii care îl produc. Scopul final este ca fiecare să se simtă cât mai familiar cu tot ceea ce înseamnă istoria, cultura și tradiția vinului.

Cramele Recaș au devenit, în ultimii ani, un punct de atracție pe harta turismului viti-vinicol din regiunea viticolă Dealurile Banatului. Pachetele turistice cuprind fie vizite în podgorie, fie doar în unitatea de vinificație și se finalizează cu mult așteptatele degustări și mese.

Se are în vedere construirea unui hotel în apropierea podgoriei, cu o capacitate de cazare de 24-25 de camere (sursa: Directorul Cramelor Recaș, Gheorghe Iova).

Drumul vinului în județul Timiș ar putea reuni toate centrele viticole, respectiv Silagiu, Buziaș, Teremia și Jamu Mare – localități cu un remarcabil patrimoniu cultural și cu vinuri cu denumire de origine care încep să devină branduri cunoscute la nivel regional și național.

Traseul vinului în județul Timiș ar putea să cuprindă mai multe segmente, fiecare cu o denumire proprie (ex. ”Drumul vinului în Recaș”, Drumul vinului în ”Viile Silagiului” etc.), toate reunite sub titulatura de ”Drumul vinului în Banat”.

În continuare, propunem o rută a vinului în județul Timiș, care să valorifice resursele turistice vitivinicole din acest județ (crame, producători de vin, pivnițe etc.), dar și cele culturale și naturale din localitățile viticole situate pe această rurtă.

Așadar, punctul de start al traseului turistic ”Drumul vinului în județul Timiș”, poate fi reprezentat de complexul de vinificație Cramele Recaș, a cărei oferte turistice am prezentat-o mai sus. De aici, turistul se poate deplasa pe drumul comunal 609E, la Herneacova unde se poate recrea la centrul de echitație din localitate, apoi la Stanciova, o localitate cu o populație majoritar sârbă, situată la 12 km de orașul Recaș. Aici se poate vizita un sit arheologic – „Grădiște”, din secolul al VI-lea î.Hr., inclus în patrimoniul istoric național. Localitatea Stanciova a fost atestată documentar în anul 1456, când era proprietatea lui Iancu de Hunedoara. O legendă locală spune că satul a fost inființat de doi păcurari muntenegreni care au creat în jurul colibelor lor satele Stanciova și Godenova (nume care se regăsește în toponimia locală) (Crețan, 2006, p.32).

O altă variantă a traseului, presupune deplasarea de la Recaș la Petrovaselo, apoi spre Herneacova și Stanciova. În localitatea Petrovaselo, turiții pot vizita trei crame: Crama Petro Vaselo și Crama Vigna. La Crama Petro Vaselo, turiștii pot degusta din cele mai cunoscute branduri de vin ale societății de vinificație, respectiv: Alb de Petro Vaselo, Rosu de Petro Vaselo, Bendis Rose, Bendis Zenith, Bendis Nadir, Otarnița, Maletine, Ovaș și Melgis. Aceste vinuri sunt produse din soiurile: Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Chardonnay, Riesling italian și Fetească neagră. Crama Vigna este în proprietatea unei familii italiene. Sortimentul cramei este format din Merlot, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Chardonnay și Riesling italian. După o degustare de vin la Crama Vigna, turițtii pot vizita Crama Terra Natura.

După acest periplu prin cramele localității Petrovaselo, drumul vinului poate continua spre plaiurile viticole de la Izvin, unde se poate vizita herghelia din localitate. Herghelia Izvin a fost înfiintatã în anul 1968, prin mutarea hergheliei de la Pãdureni la Izvin. Herghelia este destinatã cresterii si ameliorãrii cailor din rasele Nonius si Ardenez. Promovarea cailor din această rasă se face prin practicarea echitației.

De la Izvin, ruta vinului continuă spre Giarmata și Pișchia; între cele două localități se află o fortăreață de pământ, numită ”Cetățuia” ce datează din anul 1551. În Gearmata sunt două obiective turistice religioase: o biserică ortodoxă construită în anul 1849 și una romano-catolică construită între anii 1731-1732. În localitatea Pișchia, atestată documentar în anul 1333 (Ianoșev, 2007), se pot vizita: două biserici vechi, respectiv biserica din satul Bencecu de Sus (anul 1899) și cea din Murani (1845); aria protejată "Mlaștinile Murani" și casa de de vânătoare Pișchia.

Un alt segment al traseului Drumul vinului poate fi cel dintre Recaș și Lugoj. Orașul Lugoj deține un important patrimoniu cultural: Hanul Poștei (anul 1726), Biserica, mănăstirea și claustrul fostei Mănăstiri a Minoriților (1733-1735), turnul Bisericii "Sf. Nicolae" (anul 1402), Catedrala ortodoxă ”Adormirea Maicii Domnului” (sec. al VIII-lea), ansamblul arhitectural ce compune orașul vechi de astăzi; teatrul vechi, construit la 1902; casa scriitorului Ion Popovici Bănățeanul; Muzeul satului bănățean, casa poetului Victor Vlad Delamarina; Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial (Popescu, 1993).

De la Lugoj, Drumul vinului poate continua spre stațiunea Buziaș și centrul viticol Silagiu. Stațiunea balneoclimatică Buziaș (128 m altitudine) este singura stațiune de interes național din vestul țarii, care are ca profil terapeutic bolile cardiovasculare, folosind în procedurile de tratament factorii naturali de cură, adică: apa minerală carbogazoasă, mofetele și aeroionozarea. Buziașul este declarat oficial statiune balneară în anul 1819, când erau exploatate 5 izvoare. In anul 1840 s-a început îmbutelierea apei minerale din Buziaș într-o cladire aflată în spatele izvorului Iosif, prima stație de îmbuteliere având o capacitate de 2000 de sticle pe an. În 1874 a fost inaugurat la Buziaș primul ștrand cu apă minerală din Europa, alimentat cu apa izvoarelor de suprafață, alături de care au fost construite 38 de cabine (Munteanu, 1998).

Unul din obiectivele de interes turistic din stațiune este Cazinoul, dat în folosință în anul 1835; era celebru nu numai pentru jocurile de noroc ci și pentru balurile sau spectacolele care aveau loc aici. La Cazinoul din Buziaș a avut loc, în 1911, premiera piesei „O noapte furtunoasă”, în prezența autorului ei, Ion Luca Caragiale; în 1929 au concertat George Enescu și Béla Bartok, iar în anul 1930 a fost oaspete, celebra cântăreață Josephine Baker, ca invitată a lui Constantin Tănase (Sfetcu, 2001).

Arhitectura stațiunii este în stil turcesc, bizantin, unic în România. Singurele promenade similare din Europa se găsesc în Karlovy Vary și în Baden-Baden (Simuț, 1986).

De asemenea, tot în Buziaș, se află un parc dendrologic cu o suprafață de 20 hectare, în care predomină platanul.

Pentru turiștii interesați doar de vin, în Buziaș există o cramă renumită, care oferă degustări de vin, respectiv Crama Dealul Dorului. Construită în vie, pe Dealul Silagiului, cu dotării moderne, vase noi din inox și stejar, instalatii de cald și rece, două compartimente unul la suprafață pentru prelucrare și unul îngropat pentru păstrare și învechire, plantații de vie întinse pe 17 ha, Crama Dealul Dorului poate fi un obiectiv turistic important de pe ruta vinului. Vinurile se obșin din soiuri nobile: Cabernet Sauvignon, Merlot, Burgund mare, Riesling italian și Muscat Ottonel, fiind comerciaizate sub brandul ”Dealul Dorului” (sursa: www.dealuldorului.ro).

Din stațiunea Buziaș, traseul vinului continuă spre centrul viticol Silagiu, unde se pot face degustări de vin la Domeniile Sara. În localitatea Silagiu, există o veche tradiție în ceea ce privește cultura viței de vie. Între anii 1840 – 1850, aici s-au stabilit câțiva coloniști maghiari și germani, de meserie viticultori. Tradiția viticolă este însă mai veche. Sigismund Ormos deținea la 1825 4 lanțe de vie și o casă, pe care le-a vândut în 1857. În însemnările sale, el vorbește despre perioadele când mergea împreună cu localnicii la munca viei. În anul 1919, localitatea Silagiu avea circa 579 ha de vie (Sfetcu, 2006). Vinurile de Silagiu au fost pentru mult timp cele mai apreciate din regiune. În perioada comunistă, viile au fost preluate de stat, producția a fost industrializată, s-a înființat un mic combinat. Acesta nu a supraviețuit perioadei de tranziție. Tradiția viticolă s-a păstrat și azi, însă la o scară mult mai redusă.

De la Silagiu, drumul vinului poate continua spre centrul viticol Jamu Mare, unde se poate vizita crama Terra Natura, ce aparține companiei Erremme Agro Ferma SRL. Înființată în anul 2011, Crama Terra Natura are o suprafață viticolă de 80 ha, pe care se cultivă soiuri nobile: Muscat Ottonel, Sauvignon blanc, Riesling italian, Pinot gris, Pinot noir, Merlot, Cabernet Sauvignon și Fetească neagră. Denumirea de origine controlată(DOC) pentru vinurile obținute în acest areal este ”Banat–Jamu Mare” (sursa: www.terranatura.ro).

Un alt segment al traseului turistic ”Drumul vinului”, poate lega Timișoara, de centrul viticol Teremia. Asezata in parte de vest a judetului Timis, într-un areal de câmpie cu terenuri agricole roditoare, comuna Teremia Mare este cunoscuta de-a lungul timpului ca un important centru viticol. Tradiția cultivării viței de vie în acest areal este atestată de numeroasele obiecte adăpostite de  Muzeul viei si vinului din Teremia Mare. Colecția muzeului include: unelte pentru lucrarile specifice culturii vitei-de vie, pluguri de lemn cu brazdare din metal, prese pentru stors struguri, clești cu o vechime de cateva sute de ani, masina de altoit via, butoaie pentru pastratul vinului si unelte pentru executia acestor butoaie etc.

Centrul viticol Teremia cuprinde plaiurile de la Teremia Mare și Teremia Mică. Localitățile din acest areal au fost locuite de coloniști germani, între anii 1690-1700, apoi de coloniștii șvabi, între anii 1769-1770. Odată cu plecarea populației de etnie germană, românii au devenit majoritari (85% români, conform recensământului din anul 2010).

În comuna Teremia poate fi vizitată o expozitia de pictura, Muzeul "Nichita Stanescu" și Muzeul Pompierilor (sursa: http://ghidulmuzeelor.cimec.ro).

7.4.2. Tururi organizate și sejururi în podgorii

Tururile viti-vinicole și sejururile în podgorii sunt organizate de către agențiile de turism, în colaborare cu unitățile de vinificație, sub formă de pachete turistice care includ cazare, masă și transport. Acestea au durată variabilă, iar turiștilor le sunt propuse activități de descoperire a podgoriei (oenologice, gastronomice, culturale, tehnologice).

Perioada de concentrare a fluxurilor turistice corespunde fazei evolutive de maturare a strugurilor, și anume, de la sfârșitul lunii iulie până la sfârșitul lunii octombrie. Maturarea boablore constă, în principal, în acumularea de zaharuri până la atingerea valorii optime.

Activitatea de turism în această perioadă are loc paralel cu cea agricolă și se suprapune, în general, perioadei de vârf a acesteia , atunci când strugurii aflați în pârg sunt culeși și zdrobiți, iar mustul obținut devine o delectare pentru turiști și un motiv în plus de a vizita o cramă sau de petrecere a unui sejur într-o podgorie.

De obicei, tururile în podgorii au ca scop principal promovarea vinurilor, a podgoriilor, motiv pentru care sunt organizate degustari de vinuri, vizitarea plantației viticole sau a cramei însoțiți de ghizi, sesiuni sau comunicări cu tematică viticolă și vinicolă etc.

”Timișoara Brands Tour” este organizat de agenția de turism PRbeta Agency, cu sprijinul Primăriei Municipiului Timișoara. Timișoara Brands Tour este o franciză a ”Cluj Brands Tour”, un concept marca TVdece. La eveniment sunt implicate următoarele instițuții și societăți: Cramele Recaș, Arsenal Park, BC Timba Timișoara, Universitatea de Vest Timișoara, ACS Poli Timișoara.

Timișoara Brands Tour este evenimentul care își propune să promoveze cele mai importante branduri din partea de vest a țării. În acest sens sunt organizate tururi la unitățile economice care doresc să-și promoveze oferta, indiferent de sectorul de activitate, facilitând astfel, cunoașterea poveștii de succes a brandului respectiv.

La acest eveniment participă și Cramele Recaș, cel mai puternic brand vinicol din vestul României. Cu ocazia acestui tur, Cramele Recaș și-a făcut cunoscută istoria cramei, tehnologia de producere și depozitare a vinurilor, povestea care stă la baza fiecărui brand de vin, prezentarea pivniței vechi și, în final, organizarea unei degustări de vinuri la care se asociază produse gastronomice locale (sursa: http//www.clujbrandstour.ro/).

7.5. Promovarea produsului turistic viti-vinicol

Promovarea produsului turistic este o formă specifică de comunicare, care constă în transmiterea pe diferite căi, a mesajelor menite să-i informeze pe operatorii de turism și pe turiștii potențiali, asupra caracteristicilor produsului turistic, precum și asupra elementelor componente ale serviciilor turistice oferite spre comercializare, scopul find acela de a produce modificări favorabile în mentalitatea și obiceiurile de consum ale turiștilor (Neacșu, 2011). Activitățile de promovare cuprind o paletă largă de instrumente, precum:

– publicitatea prin mass-media (afișe, pliante, presă, radio, televiziune, filme etc.);

– publicitatea la târguri, saloane și expoziții internaționale și naționale pe tematică turistică;

-publicitatea directă, prin contactul producătorilor de vin, a agențiilor de turism și a birourilor de turism, cu clientela potențială;

– publicitate on-line (promovarea pe Internet a produselor turistice).

În prezent, promovarea produselor turistic viti-vinicole în arealul de studiu este la un nivel scăzut, limitându-se, în general, la promovarea prin intermediul site-urilor de Internet ale producătorilor de vin, a site-urilor de tip revistă (magazin), site-uri ale unor instituții sau asociații, naționale sau internaționale, care au ca scop promovarea intereselor celor care lucrează în industria viti-vinicolă, site-uri specializate doar pe vânzarea vinurilor on-line. Producătorii de vin care au dezvoltat o ofertă turistică sunt puțini, respectiv: Cramele Recaș, Wine Princess, Pivnițele Birâuaș.

O altă modalitate de promovare a produsului turistic și a vinurilor locale este reprezentată de participarea la târguri, concursuri, saloane profesionale pe tematică viti-vinicolă. Cel mai important eveniment de acest fel este Salonul Internațional de Vinuri ”Vinvest” – un eveniment dedicat vinului românesc și internațional în care sunt premiate cele mai bune vinuri. La acest eveniment participă toți producătorii de vin de calitate, cu denumire de origine.

O modalitate de promovare eficientă a vinurilor este realizată prin intermediul cluburilor sau a unor organizații de tip ONG. În județul Timiș a fost înființat Clubul degustătorilor de vin neautorizați (CDVin). Acesta a fost constituit în  februarie 2012 de Vestik, ONG care are ca obiect de activitate promovarea vinului românesc. Pereții clubului găzduiesc patru sute de autografe ale personalităților din lumea culturală, sportivă și politică. Cu trei bloguri și două site-uri, universul Degustătorilor de Vin Neautorizați are în centrul său vinul, sursă de inspirație pentru povești din trecut, prezent și viitor depănate în spirit ludic (www.cdvin.ro).

Sălile de degustare ale Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizați primesc oaspeți de pe toate continentele, din Mexic până în Canada, din Africa de Sud  până în Thailanda. În anul 2014, în cadrul clubului s-au organizat 35 degustări de vinuri, 20 evenimente speciale dedicate vinului, 5 festivaluri, vizite organizate la 9 crame (http://www.vestik.ro/).

Promovarea prin mass-media începe să prindă din ce în ce mai mult contur (în special promovarea prin intermediul televiziunii), cele mai promovate branduri fiind Cotnari, Jidvei și Murfatlar. În arealul de studiu, doar producătorul Cramele Recaș a dezvoltat un departament de marketing care să se focuseze pe acest instrument de promovare (tabelul nr. 29).

Tabel nr.29.

Canale de promovare ale producătorilor de vin din județele Timiș și Arad

(sursa: realizare proprie pe baza informațiilor on-line și a datelor din teren).

Promovarea directă pare a fi soluția cea mai uzitată, realizată de producătorii de vin prin contactul direct cu turiștii/clienții.Turismul viti-vinicol, prin activitățile sale caracteristice (degustări de vin, vizite la crame, trasee în reiunile viticole/podgorii, festivaluri de vin etc.), poate reprezenta un instrument de marketing de succes în viitor, așa cum se întâmplă în țările din afara Europei, care și-au dezvoltat strategii de promovare la nivel național (exemplul Australiei).

Promovarea turismului viti-vinicol este lipsită de o clarviziune unitară, la nivel național, în prezent existând o serie de acțiuni disparate ale unor organizații din turism sau din sectorul viti-vinicol. Pentru promovarea eficientă a turismului vitivinicol considerăm că este nevoie de un efort susținut la nivel național, regional și local, între toți factorii implicați, respectiv Ministerul Turismului și Dezvoltării Regionale, organizațiile din turism, viticultură și vinificație, autoritățile locale și nu în ultimul rând, companiile viticole. Aceștia ar trebui să aibă în vedere trei direcții de acțiune:

– constituirea tuturor evenimentelor turistice din diverse locații (în cazul în care administrația locală sau agenții economici au avut sau nu inițiativă), într-un eveniment unic la nivel național, respectiv ”Festivalul național al viei și vinului”, organizat în timpul maturării strugurilor, adică între 15 august și 15 octombrie. În acest fel, întreaga perioadă de 9 săptămâni este valorificată turistic, fiind prilej de sărbătoare. Integrarea tuturor evenimentelor care au loc la nivel local sau regional, într-un festival unic, național, nu ar promova doar etapa de maturare a strugurilor ci și gastronomia bazată pe produse ecologice.

– organizarea la nivel național a unui eveniment denumit ”Caravana festivalului vie și vinului”. Acesta ar putea avea ca punct de start podgoriile din sudul Olteniei, unde etapa de maturare începe mai devreme datorită condițiilor ecoclimatice, și ar putea continua în ordinea impusă de acest aspect, astfel încât, de sărbătoarea Sfintei Parascheva, caravana să ajungă în Moldova, la Iași sau Cotnari – ultimul areal de maturare al strugurilor. Organizarea acestui eveniment implică o colaborare eficientă între agențiile de turism, organismele de promovare a turismului la nivel național, regional și local, oficialitățile locale, producătorii de vin etc.

– constituirea unei rețele formate din localitățile viticole situate în podgorii, care să se ocupe de gestionarea tuturor aspectelor ce țin de promovarea turistică a arealului respectiv, implicit rezervarea locurilor de cazare. Astfel, toate unitățile turistice cu funcție de cazare să fie cuprinse în această rețea, facilitând astfel accesul turiștilor la oferta acelui areal. Totodată, fiecare localitate viticolă cuprinsă în rețea trebuie să-și facă cunoscute atracțiile turistice viti-vinicole (crame, vinoteci, producători de vin, sortimente de vinuri etc.), sau cele asociate viei și vinului (peisaje viticole, gastronomia regiunii etc.). În acest sens, poate fi luată ca exemplu, experiența Franței, prin crearea, unei organizații non-guvernamentale denumită ”Maison de la France”, a cărei interes este reprezentat, printre altele, de promovarea ofertei turistice viti-vinicole pe piața internațională.

7.6. Tipuri de turism și relația dintre acestea și turismul viti-vinicol

Tipurile de turism sunt determinate de motivațiile turiștilor de a se deplasa, la un moment dat, într-un anumit loc. Acestea definesc esența fenomenului turistic și apar ca o sumă de însușiri fundamentale care interacționează pe un anumit spațiu într-o perioadă de timp determinată.

În literatura de specialitate, de cele mai multe ori sunt menționate următoarele tipuri de turism:

turismul de recreere;

turismul de îngrijire a sănătății;

turismul cultural;

turismul complex (Cocean, 1997).

Într-un areal geografic se pot practica mai multe tipuri de turism, în funcție de resursele de care dispune arealul respectiv.

Principalele tipuri de turism care se practică în arealul de studiu sunt: turismul cultural, turismul de tranzit, turismul balnear sau de îngrijire a sănătății, turismul de recreere, turismul de afaceri și turismul rural.

Turismul viti-vinicol este considerat de majoritatea ceretătorilor din domeniul turismului și marketingului, ca o formă de manifestare a turismului rural (Getz, 2000; Gilbert, 1990; Hackett, 1998; Lane, 1994). Există însă numeroase opinii care susțin că acesta ar fi complementar mai multor tipuri de turism, deoarece resursele viti-vinicole valorificate prin prisma turismului pot fi identificate și în mediul urban, sau în proximitatea acestuia.

Vinul – componenta de bază a turismului viti-vinicol – poate fi asociat, prin prisma tuturor caracteristicilor sale (istorice, sociale, culturale, tehnico-economice etc.), mai multor tipuri de turism, devenind complementar acestora.

Dezvoltarea incipientă a cercetării în turismul viti-vinicol a generat interpretări diferite legate de modul în care aceasta ar trebui să fie caracterizată. Activități legate de vin, cum ar fi degustarile si festivalurile pot avea loc atât în mediul urban, cât și în cel rural. Prin urmare, în mediul rural, turismul viti-vinicol este caracterizat de vizite cu scopul de a experimenta atributele unei regiuni viticole (Hall, 2000; Peters,1997).

7.6.1. Vinul și turismul rural

Turismul viti-vinicol este considerat o formă a turismului rural (Fleischer, 2000; Gartner, 2004; Hall, 2005; Page, 1997; Richardson, 2004; Vargas, 2010). Urbanizarea accentuată, sărăcia ce caracterizează, în general, mediul rural, precum și modificările regulamentelor privind distribuția vinului a dus la diversificarea economiilor rurale, cum ar fi dezvoltarea turismului viti-vinicol (Boyne, 2003;. Coleman, 2008; Gartner, 2004; Sznajder, 2009).

Turismul viti-vinicol funcționează ca o extensie a agroturismului, fiind abordat, în general, împreună cu turismul rural (Gartner, 2004; Mintel, 2009;. Sznajder, 2009).

Agroturismul oferă vizitatorilor, în general, activități care nu sunt asociate direct cu agricultura, cum ar fi echitația (Brown, 2007). Popularitatea turismului viti-vinicol este aparent paralelă cu dezvoltarea turismului rural, care a evoluat continuu în Europa și America de Nord de la sfârșitul Primului Război Mondial (Gartner, 2004; Page, 1997; Sznajder, 2009; Timotei, 2005), precum și escaladarea consumului de vin care s-a bucurat de o rată anuală de creștere de 1% (CAGR) la nivel mondial, din anul 2004. În ciuda încetinirii vânzărilor de vin în timpul recentei recesiuni globale, în anul 2014, vânzările la nivel global au înregistrat o creștere de 2%, cele mai mari fiind în America de Nord și Asia (Euromonitor International, 2009).

Sophie – Lignon Darmaillac (2009) este de părere că turism viti-vinicol se bazează pe atractivitatea patrimoniului construit în societățile rurale specializate în viticultură.

Regiunile viticole sunt, prin definiție, agricole, însă unitățile de vinificație pot fi găsite și în mediul urban. Ca formă particulară a agroturismului, turismul viti-vinicol (definit ca formă de turism bazată pe interese agroculturale, sau în interesul fermelor viticole) trebuie să facă față provocărilor socio-economice din mediul rural. Caracteristicile sale esențiale includ nivelul scăzut de dezvoltare al turismului și oportunitățile pentru vizitatori de a experimenta direct ariile agricole sau cele naturale cu potențial turistic. Lane (1994, p.14) susține că ”inițiativele producătorilor de vin în dezvoltarea turismului agrocultural ar trebui să fie de mică anvergură, în colaborare cu localnicii, astfel încât să reflecte tradițiile locului”.

Peisajele culturale, cuprinzând micile așezări viticole, arhitectura rurală, populația din mediul rural etc., sunt deseori componente importante ale agroturismului sau turismului rural. În acest context, regiunile viticole oferă o experiență rurală unică, combinând peisaje viticole atractive sub aspect turistic, infrastructura și mijloacele de acces la unitățile de vinificație, arhitectur asociată cu vinăriile și satele viticole, precum și o serie de activități de relaxare în ar liber.

Una dintre problemele cu care se confruntă turismul viti-vinicol la nivel de regiuni viticole o reprezintă prezervarea resurselor vitiole esențiale (peisaje viticole) și a caracteristicilor spațiului rural.

În arealul de studiu, turismul viti-vinicol poate fi complementar turismului rural, sau agroturismului, localitățile viticole din mediul rural beneficiind de o infrastructură turistică dezvoltată și de resurse turistce valoroase (cetăți, conace, monumente istorice religioase, arhitectură rurală tradițională, peisaje naturale atractive etc.). În podgoria Miniș-Măderat există pensiuni turistice rurale și agroturistice care pot valorifica din plin resursele turistice din mediul rural. În podgoria Timișului, respectiv în satele situate în cadrul centrelor viticole Teremia și Jamu Mare, infrastructura de cazare și de servire a mesei este mai slab reprezentată, în schimb turiștii pot beneficia de serviciile turistice oferite de centrele urbane aflate în apropierea acestor localități (Sânnicolau Mare, Deta).

Pentru dezvoltarea turismului viti-vinicol ca formă de manifestare a agroturismului sau a turismului rural, este necesară crearea unei oferte turistice care să valorifice din plin resursele naturale și antropice, cu valențe turistice din mediul rural. În acest sens, un punct de plecare îl reprezintă îmbunătățirea infrastructurii sub toate aspectele sale si promovarea acestor areale ca destinații turistice.

7.6.2. Vinul și gastronomia

Vinul și gastronomia, referindu-ne mai ales la gastronomia autentică, regională sau locală, sunt inseparabile. Majoritatea destinațiilor viticole promovează această relație simbolică, dintre vin și gastronomie, reflectată prin experiențe culturale, stil de viață sănătos și, evident, fatul că pentru majoritatea oamenilor vinul se completează armonios cu mâncarea, și viceversa.

Indiscutabil, relația dintre cele două poate fi privită și din perspectiva accentuării potențialului turistic al unui areal, în sprijinul acestei constatări poate fi dat exemplul statului Victoria (Australia). În anul 1997, Consiliul de promovare a turismului viti-vinicol din Australia (The Victoria Wineries Council), a identificat ca oportunitate de dezvoltare a turismului viti-vinicol, cererea tot mai mare pentru experiențe de tipul ”vin – mâncare”, notând faptul că, odată cu creșterea numărului de turiști asiatici, aceștia își doreau experimentarea stilului de viață vestic. O mare problemă ce trebuia rezolvată era reprezentată de slaba integrare a ofertei vinicole și a ofertei locale gastronomice în restaurante, coroborată cu implicarea și colaborarea deficitară între grupurile economice implicate în gastronomie, vin și turism. Solțiile identificare în rezolvarea acestei situații au presupusȘ

– servirea cinei în oraș (asocierea mâncărurilor tradiționale cu vinurile regionale;

– unități de vinificație cu ofertă gastronomică

– comercializarea ofertei viti-vinicole direct la ușa pivniței (cramă deschisă turiștilor)

– organizarea de festivaluri în care sunt promovate vinul și mâncarea ;

– organizarea unor trasee ale vinului cu tematică ”Vinul și gastronomia locală” (Getz, 2000).

Turismul gastronomic se suprapune considerabil peste cel viti-vinicol, introducând astfel noi parteneriate în sectorul agricol.

În arealul de studiu, oferta de tip ”Wine and Food” (Vinul și Gastronomia) este foarte slab dezvoltată, deoarece nu există inițiative în acest sens decât a celor de la Cramele Recaș. Cu toate că vinurile sunt comercializate prin rețeaua HoReCa, acestea sunt rareori puse în valoare prin crearea unor ”oferte” gastronomice cu specific local.

7.6.3. Vinul și turismul cultural

Turismul cultural este un concept larg, majoritatea definițiilor axându-se pe moșterirea antropică cu valoare de patrimoniu cultural. Richards (1996, p.22) concluziona în studiul său că ”educarea/învățarea este o caracteristică distinctă a turismului cultural, iar căutarea noului este subsumată conceptului”.

Cu siguranță, turismul vitivinicol și turismul cultural se pot întrepătrunde sau se pot regăsi în diverse forme de interpretare, dar experiența esducativă rămâne un atu important.

Turismul cultural viti-vinicol este o caracteristică a Europei (Richards, 1996), în principal a țărilor viticole (Franța, Spania, Italia, Portugalia). Cercetătorii europeni din domeniul turismului au scos în evidență faptul că turiștii care vizitează pentru prima dată o destinațiel viti-vinicolă sunt mult mai interesați de elementele antropice cu valențe turistice (monumente cultural-istorice, situri), pe când cei care repetă vizita își doresc descoperirea stilului de viață local, tradițional.

Turismul cultural viti-vinicol se bazează pe următoarele elemente:

– infrastructura vinăriilor și a evenimentelor tematice (trasee/rute ale vinului; festivaluri de vin etc.);

– pachetul turistic asociat destinației (cazare, masă, degustări de vinuri, activități asociate viei și vinului, obiective turistice antropice);

– tururile podgoriilor și ale vinăriilor (Dunstan, 1990).

Fiecare dintre aceste elemente trebuie dezvoltat pentru a avea o destinație viti-vinicolă completă și complexă, deoarece turiștii pot fi interesați, atât de cunoașterea patrimoniului turistic antropic dintr-un areal viticol, cât și de interacțiunea cu procesul de obținere a vinului și cu localnicii, în mediul lor de viață, incluzând gastronomia și tradițiile autohtone. La acestea se adaugă manifestările turistice cu caracter cultural, precum ”Festivalurile vinului”.

În arealul de studiu, turismul viti-vinicol poate fi complementar turismului cultural, prin valorificarea în comun a potențialului cultural-istoric din cadrul localităților viticole (cetăți, monumente istorice religioase, conace, arhitectură rurală tradițională etc.) și a celui viticol și vinicol. Pentru aceasta este necesară crearea unei oferte turistice bazată pe obiective aparținând atât patrimoniului cultural, cât și celui viti-vinicol. În acest sens, a fost demarat proiectul turistic ”Drumul vinului” în Arad, care reunește toate atracțiile turistice din localitățile podgoriei Miniș-Măderat. De asemenea manifestările culturale, de tipul ”Festivalul vinului” sunt menite să pună în valoare tradițiile locale, meșteșuguri și obiceiuri, gastronomia locală și, nu în ultimă instanță, patrimoniul rural (arhitectura așezărilor, stilul de viață autentic, peisaje agricole etc.).

Pentru ca traseele turistice, de tipul ”Drumul Vinului”, să valorifice realmente aceste resurse, inclusiv serviciile de masă, cazare și agrement, trebuie dezvoltată o infrastructură de semnalizare și informare adecvată (indicatoare turistice spre crame, unități de vinificație, obiective turistice, spații de primire cu funcție de cazare și masă), precum și panouri turistice care să cuprindă informații despre obiectivele turistice incluse în traseu, respectiv o hartă a traselui pe care să fie reprezentate toate aceste facilități de care turiștii pot beneficia vizitând o rută a vinului. În acest sens, pot fi luate ca exemple, țările viticole europene sau din afara Europei, în care turismul viti-vinicol a căpătat din ce în ce mai mult contur.

În arealul de studiu, traseele turistice culturale nu au schemă de funcționare pusă la punct, în sensul că acestea sunt trasate doar teoretic, fără a fi funcționale, deoarece infrastructura de semnalizare și informare, specifică unor astfel de rute, este practic inexistentă.

7.6.4. Vinul și turismul urban

În general, turismul viti-vinicol se desfășoară în mediul rural, dar poate fi identificat și în mediul urban. Majoritatea turiștilor internaționali folosesc așezările urbane ca poartă de acces către regiunile viticole, așadar o experiență urbano-rurală poate constitui un pachet turistic complex. Informarea acestor turiști cu privire la eventualele obiective turistice viti-vinicole aflate în vecinătate este imperios necesară, în aceeași măsură în care le este propusă și experimentarea bucătăriei și vinurilor locale în restaurantele din oraș, a hotelurilor și a centrelor de conferință. De asemenea, turiștilor care vizitează orașele aflate în regiuni viticole, sau în proximitatea lor, li se pot oferi vizite în arealele rurale prin intermediul tururilor viticole organizate de agențiile de turism sau de producătorii de vin.

Multe destinații turistice viticole sunt strâns legate de cererea generată de către populația urbană aflată în apropierea cramelor sau a unităților de vinificație. Succesul unor regiuni viticole, precum Napa Valley (apropierea de San Francisco), Hunter Valley (în apropiere de Sydney) și majoritatea arealelor viticole europene cunoscute, se datorează numărului mare de vizitatori care provin din centrele urbane învecinate. În acest sens, trebuie conturate ariile de proveniență ale turiștilor, implicit potențialul de turiști proveniți din mediul urban, astfel încât, cramele din apropiere să poată răspunde cu succes solicitărilor.

O altă conexiune care poate fi făcută între turismul viti-vinicol și mediul urban presupune includerea în cadrul tururilor viticole, a așezărilor urbane din apropierea unităților de vinifcație. De asemenea, rutele viticole, de tipul ”Drumul vinului”, ar trebui să aibă ca punct de plecare sau de sosire, orașele , sau să le conecteze de-a lungul traseelor, astfel încât turițtii să poată beneficia de toate serviciile de care au nevoie (cazare, masă, activități de agrement etc.).

În podgoriile din județele Arad și Timiș, turismul viti-vinicol poate valorifica din plin serviciile oferite în cadrul localităților urbane, cât și alte nevoi pe care aceștia nu și le pot satisface în mediul rural. Podgoriile și centrele viticole din aceste județe se află în apropierea principalelor centre urbane, respectiv municipiile Arad și Timiș, dar și în apropierea unor orașe a căror bază materială implicată în turism este bine dezvoltată (Lipova, Buziaș, Lugoj, Deta, Sânnicolau Mare). Unele dintre acestea, respectiv Lipova și Buziaș au statutul de stațiuni turistice balneoclimatice, ceea ce le oferă un plus de atractivitate și oferă turiștilor o motivație în plus pentru a fi vizitate. De asemenea, majoritatea orașelor din cele două județe dețin importante obiective turistice (biserici din lemn declarate monumente istorice și culturale, arhitectură urbană cu valoare de patrimoniu -”Bazarul turcesc” din Lipova, parcuri dendrologice, ștranduri cu ape termale etc.), ceea ce reprezintă un motiv în plus de a fi introduse într-un traseu al vinului.

7.6.5. Vinul și turismul industrial

Turismul industrial se axează pe vizitarea obiectivelor turistice industriale, punându-se accent pe unitățile industriale unde activitatea industrială a încetat (situri de tip ”brownfield”). Acest tip de turism poate fi integrat activităților specifice turismului viti-vinicol, având la bază explicarea etapelor de vinificație, adresându-se mai ales celor care nu sunt interesați doar de vin, ca produs.

În arealul de studiu, turismul turismul viti-vinicol poate valorifica obiectivele industriale din orașul Timișoara (fabrica de bere ”Timișoreana”; Abatorul – construit între anii 1905-1905, interesant prin turnului emblematic a halelor laterale și poarta de intrare cu cele două grupuri statuare; Hidrocentrala de pe Bega construită în 1910 etc.), sau din Arad. Acestea pot fi incluse în circuite turistice care să cuprindă și crame sau vinării, pentru ca turistul să poată cunoaște prosul de vinificație, tehnologia specifică obținerii vinului etc., diversificând în acest fel gama obiectivelor încrise în traseu.

7.6.6. Vinul și festivalurile

Festivalurile dedicate vinului și gastronomiei au devenit extrem de populare în multe țări cu tradiție în viticultură, și nu numai, dacă avem în vedere țările din afara Europei. Festivalurile vinului reprezintă un instrument de dezvoltare pentru turismul rural și cultural, precum și o modalitate de creștere a consumului de vin. Deși nu sunt localizate doar în podgorii sau areale viticole, majoritatea festivalurilor sunt strâns legate de acestea, întâmpinând vizitatorul cu crâmpeie din stilul de viață autentic al viticultorilor și vinificatorilor dintr-un anumit areal.

Getz (1997) împarte turiștii care participă la aceste evenimente în două categorii: unii sunt motivați de tematica vinicolă (vinul și gastronomia), alții de înteracțiunea socială.

Aceste evenimente sunt, simultan, atât produse turistice ce atrag vizitatorii, cât și instrumente de marketing, promovând imaginea regiunii ca destinație turistică viticolă.

De asemenea, evenimentele de acest tip stimulează vânzarea vinurilor direct către consumatori, iar vinul câștigă din ce în ce mai multă popularitate, în cazul brandurilor mai puțin cunoscute. Organizatorii combină, deseori, prezentările de vin cu mâncarea și animația sau agrementul turistic (spectacole folclorice, concursuri de gastronomie, degustări de vinuri și preparate locale tradiționale, zdrobitul strugurilor și obținerea mustului etc.), căutând totodată să educe, să promoveze și să vândă vinul prin intermediul acestui tip de eveniment. Totodată, festivalurile de vin crează o punte de legătură între producători și comercianți.

În arealul de studiu sunt organizate anual patru festivaluri dedicate vinului, dar și gastronomiei: Festivalul vinului din Arad, Festivalul vinului din Timiș, Sărbătoarea vinului în podgoria Miniș-Măderat, Festivalul papricașului și al vinului din Buziaș.

7.6.7. Vinul și sănătatea – Oenoterapia

Vinul, produsul principal obținut din struguri este băutura alcoolică naturală cea mai sănătoasă. Consumat rațional, vinul este un aliment necesar organismului uman (Pasteur, 1878).

Un litru de vin echivalează, din punct de vedere energetic, cu 500 g pâine, 0,9 l lapte, 580 g carne, 1 kg cartofi, 5 ouă. Vinul conține o serie de substanțe ca: zaharuri, acizi organici, alcool etilic, glicerină, tanin, proteine, aminoacizi, vitamine, săruri minerale, esteri, aldehide etc.

Referitor la acțiunea terapeutică a vinului, specialiștii recomandă consumul de vin în unele boli ale aparatului circulator (datorită acțiunii lui vasodilatatoare și cardiotonică), în boli ale căilor respiratorii (bronșite, bronhopneumonii), în unele boli digestive (colită, constipație), în anemii, răceli, în stări de oboseală fizică, în formele ușoare de astenie etc. Printre substanțele din vin cu valoare terapeutică un rol major îl au compușii fenolici, vinul roșu având acțiune antivirală prin taninul pe care îl conține, chiar și în concentrații de 1 mg/l. Însăși tradiția populară ne sfătuiește să folosim vinul fiert, de preferință roșu în tratarea guturaiului și gripei (Teisseidre, 1997).

Kaplan (1996, p. 64) remarca faptul că ”cei din vechime știau că băutul vinului cu moderație este un ajutor pentru sănătate. În acest sens, pot fi enumerate câteva aspecte benefice ale vinului pentru sănătate:

– vinul conține vitamine și minerale necesare organismului;

– conține fenoli (antioxidanți) care au rolul de reducere a colesterolului, prin urmare protejează împotriva bolilor de inimă și a cancerului;

– caloriile conținute de vin sunt benefice organismului (băutorii de vin tind să nu devină ponderali, comparativ cu cei care beau bere sau produse spirtoase);

– vinul ajută la digestie și contribuie la senzația de bine prin creșterea nivelului de serotonină din organism.

În urma unor studii științifice s-a stabilit că riscul îmbolnăvirilor de cancer poate fi redus în cazul consumului de vin după masă – 1-3 pahare pe zi. Compușii fenolici ai vinului constituie un „evantai” larg de substanțe antioxidante care absorbite în sânge pot întârzia apariția tumorilor canceroase ( Teissedre, 1997 ). Dintre compușii fenolici, un rol primordial îl are resveratrolul care prin capacitatea sa antioxidantă pronunțată se opune declanșării și evoluției cancerului ( Jang, 1997;

Bessis,1997 ). Resveratrolul se găsește cu precădere în strugurii roșii, atât în fruct, cât și în coajă, și prin acțiunea sa antioxidantă are efect mai puternic decât unele vitamine în întărirea organismului și în lupta împotriva bolilor.

Resveratrolul este un antioxidant puternic și o substanță antiinflamatoare, care se găseste în vin în concentrații mari. Francezii au obiceiul de a consuma un pahar dau două de vin în fiecare zi, ceea ce îi protejează de apariția afecțiunilor cronice. Este un antioxidant de 4-5 ori mai puternic decât beta-carotenul, determină înmulțirea celulelor sănătoase și în același timp stopează multiplicarea celulelor cancerigene, protejează sistemul nervos și cardiovascular, poate acționa benefic în recuperea după boli sau în cazul persoanelor cu un sistem imunitar compromis.

În ceea ce privește efectul asupra organismului, există însă și o problemă, în sensul că dozele zilnice de resveratrol, necesare pentru a obține efectele terapeutice, ar consta în consumul a 3-5 litri pe zi din vinurile roșii cele mai bune. În această doză însă, alcoolul din vin ar avea efect nociv asupra organismului uman, motiv pentru care putem spune că sursele de resveratrol trebuie mult diversificate, pentru a beneficia de el. Dintre fructe, cele mai bogate în resveratrol sunt: afinele și strugurii negri (în special coaja), urmate de strugurii roșii, de sîmburii strugurilor albi și roșii, de merișor, de mure, de coacăzele negre, de merele cu coaja roșu-închis spre violet, de prunele cu coaja de culoare închisă.

În urma unor studii s-a constatat că în țări ca Franța și Italia, considerate mari consumatoare de vin, mortalitatea datorată acestor boli este de trei ori mai redusă decât în țările în care vinul nu face parte din categoria băuturile alcoolice consumate zilnic. Să nu uităm însă că acest produs miraculos „vinul”, în speță alcoolul, consumat în cantități mari și repetat poate provoca boli grave ca ciroze, cancer, în concluzie este dăunător sănătății, motiv pentru care trebuie recomandat consumul de alcool în cantități moderate.

Controverse în ceea ce privește consumul de alcool, au existat dintotdeauna, însă, nu trebuie uitat faptul că tot ceea ce este consumat cu măsură, nu este dăunător; și mai presus de acest lucru, nu trebuie ignorat efectul benefic pe care îl are vinul – ca tratament în diferite boli.

7.7. Tipologia turiștilor

7.7.1. Comportamentulul de consum al turiștilor

Studierea comportamentului de consum al turiștilor este esențială pentru elaborarea unor strategii de dezvoltare a turismului viti-vinicol (Getz, 2000). În acest sens, cercetătorii din domeniu științelor sociale au descoperit în ultimul deceniu, un domeniu de cercetare în turismul viti-vinicol. Cele mai multe studii sociologice sunt axate pe cercetarea consumatorilor de vin, în special a turiștilor care beneficiază de facilitățile de cazare ale fabricilor de vin sau a celor care achiziționează vin în timp ce călătoresc. S-a constatat, că principalul factor de motivație al turiștilor pentru a vizita o anumită destinație turistică viticolă este vinul, asociat cu servicii suplimentare (cazare, masă, activități recreative).

Pentru a înțelege procesele decizionale care influențează opțiunea turiștilor de a călători într-un loc sau în altul, unii cercetători și-au axat studiile pe examinarea comportamentului de consum a acestora (Pizam, 1999; Sirakaya, 2005). Studiile acestora au evidențiat diverse modele de comportament de consum ce acoperă o paletă variată de motivații ale turiștilor (Holbrook, 2000; Huang, 2009; Pizam, 1999). O variabilă comună rezultată din aceste modele încearcă să explice care sunt intențiile comportamentale privind călătoria. Intenția este considerată ca fiind motivația necesară de a se angaja într-un anumit comportament (Lam, 2004). Intențiile de consum sunt predictori importanți pentru prognozarea vânzărilor și loialitatea consumatorilor (Luo, 2007; March, 2005), în timp ce caracteristicile demografice ajută marketerii în comunicarea eficientă a consumatorilor potențiali (Weaver, 2002).

Beames (2003) consideră că schimbarea tendințelor și a motivațiilor de a călători au condus la perceperea turismului viti-vinicol ca un stil de viață sau o experiență de dezvoltare personală, decât ca o preocupare primară de agrement. Deși există asemănări în ceea ce priveste motivațiile turiștilor, au fost identificate segmente distincte, din punct de vedere geografic, socio – economic și comportamental (O Neill, 2000; Mitchell, 2001). Cercetatorii au solicitat o analiză mai aprofundată a comportamentului de consum, prin investigarea motivațiilor interne ale turiștilor (ex. dorința de a afla mai multe despre vin), pentru a identifica acele segmente de piață unice și utile ale turismului viti-vinicol.

Hall (1996), consideră că pentru a avea o idee clară despre activitatea turismului viti-vinicol, trebuie mai întâi construit un profil al turistului interesat de activitățile specifice acestei forme de turism. Până în prezent, sunt puține studii și informații cu privire la profilul acestui tip de turist. Foarte mulți cercetători, în special din domeniul marketingului turistic, sunt preocupați de această problemă și au dezvoltat unele puncte de vedere generale. Astfel, Dodd și Bigotte (1997), susțin că venitul este principalul factorul care determină consumul de vin și, prin urmare, turistul nu va alege oferte speciale de vin. Aceștea sunt turiștii care au un nivel mai ridicat din punct de vedere financiar și educațional.

7.7.2. Modele de comportament – profilul turistului interesat de vin

Preocupându-se de acest aspect, Hall (2000) consideră că datele demografice reprezintă un instrument simplu de segmentare pentru a realiza profilul turistului, în timp ce datele psihologice, care se referă la valori, stil de viață, atitudini și interese, includ mai multe informații importante pentru cercetatori, vinul având un rol important în stilul de viață al consumatorilor.

Nu putem vorbi însă, de o tipologie unanim acceptată a turiștilor interesați de activitățile specifice turismului viti-vinicol. Cu toate acestea, există o segmentare a acestora din punct de vedere al motivației lor. Astfel, Hall (2000) identifică trei segmente de piață, și anume: iubitorii de vin, interesații de vin și turiștii curioși. Aceste segmente sunt caracterizate, astfel:

Iubitorii de vin – sunt extrem de interesați de vin și de procesul de vinificație și, probabil, singurul scop al vizitei lor la o destinație turistică este vinul. De obicei, aceștea sunt angajați în sectorul viti-vinicol și în industria alimentară și sunt persoane cu un nivel ridicat de educație și cu un venit mare. Ei sunt cumparatori constanți de reviste cu tematică oenologică sau gastronomică, iar când vizitează destinații viti-vinicole, achiziționează vin.

Interesații de vin: sunt, bineînțeles, foarte interesați de vin, dar acesta nu este singurul scop al vizitei lor la o destinație viticolă. Au venituri între medii și ridicate și tind să aibă o educație în sectorul terțiar. Este posibil ca ei să fi vizitat și alte destinații turistice viticole și sunt familiarizați cu procesul de producere a vinului. Persoanele interesate de vin sunt cititori ocazionali de reviste oenologice și gastronomice și, de asemenea, este foarte posibil ca ei să cumpere vin în timpul vizitelor la unitățile de producție a vinului.

Turiștii curioși: au un nivel de educație și de venit moderat și afișează un interes scăzut față de vin; nu sunt familiarizați cu procesul de vinificatie, iar scopul vizitei lor într-un areal viticol nu este orientat spre vin, ci spre vizitarea altor destinații turistice vitivinicole. De asemenea, este posibil ca un alt motiv al vizitei lor să rezulte din faptul că excursia în regiunea viticolă a fost parte dintr-o promovare generală a turismului.

Este evident faptul că cele trei segmente diferă în ceea ce privește așteptările și preferințele lor. Cunoașterea acestor diferențe este foarte importantă pentru destinațiile care încearcă să atragă un segment de piața al turiștilor.

Bazându-se pe aceeași metodă, Charters și Ali – Knight (2002) aprofundează cercetarea făcută de Hall (2000) și clasifică turiștii vinului în cinci segmente: „iubitorii de vin”, „cunoscatorii de vin” (un sub – segment al iubitorilor de vin), „interesații de vin”, „neinițiații vinului” și „neinteresații de vin” (cei care vizitează o fabrică de vin ca parte dintr-un grup care a decis să meargă acolo, neavând niciun interes pentru vin).

Fiecare dintre aceste cinci categorii are motive specifice pentru a vizita o unitate de producere a vinului. Spre exemplu, „iubitorii de vin” sunt acei turiști care vizitează o podgorie sau o fabrică de vin, în primul rând, pentru a degusta și a cumpăra vin, dar și pentru a afla mai multe despre acesta (cum se aleg strugurii, cum se produce vinul etc.). ”Cunoscătorii de vin” sunt o subcategorie a ”iubitorilor de vin”, diferențiindu-se de aceștea doar prin cunoștințele avansate despre vin. ”Interesații de vin” au o experiență anterioară în degustări și sunt interesați să cunoască mai multe cu privire la depozitarea și procesul de îmbătranire a vinului; sunt mai putin interesați de legăturile existente între gastronomie și vin. „Neinițiații vinului” este categoria denumită de Hall (1996), „turiștii curioși” și îi include pe cei care ar fi participat la degustari de vinuri înainte să viziteze o fabrică de vin, dar nu au nicio altă educație în acest domeniu. Se consideră că, pentru a vizita o unitate de producere a vinului, aceștea sunt atrași de activitățile secundare oferite de vinificatori, cum ar fi: excursii organizate în vie, servirea mesei la restaurant sau în pivnița cu vinuri. Turiștii din categoria celor ”neinteresați de vin” se consideră că vizitează o fabrică fără a fi interesați de vin, ci ca parte dintr-un grup care a decis să viziteze regiunea viticolă.

Există și alte încercări de clasificare a turiștilor vinului, însă de cele mai multe ori, eșantionul studiat nu este relevant, motiv pentru care nu poate fi luat în calcul. Spre exemplu, Alebaki și Iakovidou (2010) au organizat un sondaj pe un eșantion de 133 de turiști care au vizitat fabrici de vin din nordul Greciei.

Până în prezent, literatura de specialitate din sfera turismului viti-vinicol indică opinii relativ contrare în rândul cercetătorilor, în ceea ce presupune profilul vizitatorilor din regiunile viticole. Această divergență de opinii este atribuită de către Getz și Brown (2006), faptului că produsul turistic viti-vinicol nu poate fi încă evaluat, deoarece, examinarea factorilor care modelează în comun experiența și cererea pentru turismul viti-vinicol, este încă în curs de cercetare. Mai mult decât atât, trebuie ținut cont de faptul că profilul vizitatorilor dintr-o regiune viticolă a unei țări, sau chiar dintr-o țară, nu ar trebui să fie în mod automat considerat a fi identic cu altul, din altă țară sau regiune (Bruwer, 2002). Charter și Ali – Knight (2000) au ajuns la aceeași concluzie, după o analiză comparativă între două regiuni din Australia de Vest.

Făcând o analiză sintetică a studiilor anterioare, Hashimoto și Telfer (2003) consideră că turistul vinului aparține segmentului de vârstă de 30–50 ani, are venituri medii, iar aria de proveniență este cea din imediata apropiere a regiunii viticole. Se pare, că decizia de a vizita o destinație turistică viti-vinicolă este rareori ocazională, ea fiind influențată atât de motivațiile interne, cât și cele externe (Yuan, 2005). La rândul său, Charters (2009, p.131) susține că înțelegerea preferenților și experiențelor turiștilor în sala de degustare este foarte importantă, deoarece permite managerului fabricii de vin să răspundă mai bine așteptărilor acestora.

Având în vedere cele sus-menționate, considerăm că cercetarea pieței turismului viti-vinicol, pentru identificarea segmentelor de piață ale turiștilor vinului, ar trebui să se bazeze pe metode științifice de analiză a pieței mai complexe, precum metoda cartografică pentru a reprezenta distribuția spațială a segmentelor de piață și a analiza comparativ diverse aspecte legate de această problemă (aria de proveniență a fiecărui segment, mijloacele de transport utilizate, cheltuieli cu achiziționarea vinului etc.). În cazul anchetelor, este imperios necesară respectarea criteriilor de stabilire a eșantioanelor, altfel analizele efectuate nu au nicio relevanță.

În ceea ce privește evidențierea modului în care consumatorii de vin din Timiș și Arad preferă anumite tipuri de vin, cum iau decizii în legătură cu cheltuirea resurselor lor disponibile (timp, efort, bani) pentru achiziționarea și consumul de vin, ce cunosc despre locurile unde crește vița de vie și se produce vinul, am efectuat un studiu în vara anului 2014, printr-un sondaj de piață, pe un eșantion de 250 de persoane care au consumat cel puțin o dată vin și care au răspuns la cele 15 întrebări din chestionar. Cu ajutorul programului Statistical Package for the Social Scinces (SPSS) (Jaba, 2004), am prelucrat datele obținând tabele, grafice, medii și dispersii ale datelor (acolo unde au putut fi calculate) și apoi cu ajutorul lor am estimat valorile pentru întreaga populație și am făcut corelații între toate variabilele statistice studiate. Am aplicat, pentru datele obținute din sondaj, și anume estimarea consumului mediu personal și a frecvenței consumului de vin, studiul comportamentului consumatorului (am verificat dacă rezultatele sondajului corespund preferințelor consumatorilor), segmentarea pieței (am observat după ce criterii se segmentează mai bine piața).

Studiul comportamentului consumatorului de vin s-a efectuat cu ajutorul unui sondaj, pe un eșantion format din 250 de persoane. Înstrumentul de lucru a fost un chestionar format din 11 întrebări. Studiul a arătat că:

– vinul este considerat în primul rând produs alcoolic, consideră 98% dintre respondenți;

– vinul este preferat, în proporție de aproape 30%, după bere și înaintea tăriilor;

– vinul roșu este preferat de 48% din persoanele chestionate, cel alb de 37%, iar rosé, de 15%.

– vinurile mai seci sunt preferate în proporție de 27-31%, în defavoarea celor mai dulci, preferate în proporție de 20-21%;

– 70% din populația investigată consumă vin mai rar sau ocazional; foarte rar consumă vin, 24 %, niciodată, 2%, iar zilnic consumă vin 4% dintre respondenți;

– 75% din populația investigată consumă odată un pahar sau două de vin, restul consumă mai mult de 2 pahare, până la o sticlă deodată. În medie se consumă odată 431 ml. Cantitatea medie consumată într-o zi în arealul de studiu este de 61 ml pentru o persoană, într-o lună se consumă în medie 1,85 litri, iar într-un an 22,3 litri;

– pe parcursul unui an avem un consum de la 1,14 litri pentru cei care beau vin ocazional și până la 198 litri pentru cei care beau vin zilnic;

– femeile consumă vin de 2 ori mai rar și într-o cantitate de 1,5 ori mai mică decât bărbații, rezultând un consum anual de 3,24 ori mai mic decât cel al bărbaților;

– vinul sec se consumă aproape de două ori mai des decât cel dulce;

– mai mult de jumătate dintre cei chestionați achită un preț mediu, de 12-25 ron pentru o sticlă de vin și doar 5,4% achită un preț foarte mare, de peste 40 ron pentru o sticlă;

– vinul se consumă „acasă” în proporție de 44%, „la restaurant/club/bar”, respectiv „la prieteni” în proporții de 51% și doar în 5% dintre cazuri în „alte locații”;

– cele mai multe persoane (38%) se informează cu privire la vin din locul de unde îl cumpără, apoi din reclamele de la televizor (21%) și de la prieteni (11%). Aproximativ 1/3 din populație nu se informează deloc cu privire la vinuri;

– persoanele chestionate cunosc mai bine doar câteva podgorii din România: Recaș, Murfatlar, Cotnari, Jidvei;

– cel mai cunoscut vin românesc este Grasa de Cotnari, iar cel mai cunoscut vin din arealul studiat este „Castelul Huniade„, urmat de ”Cocoșul dintre vii” al celor de la Recaș; de asemenea, vinul ”Cadarca de Miniș” este preferat de o parte semnificativă a eșantionului studiat;

– Franța, Italia, Spania și România au fost nominalizate de cele mai multe ori ca țări producătoare de vinuri în Europa;

– 12% dintre persoane nu știu ce țări din afara Europei produc vinuri sau nu vor să răspundă. Cele mai multe nominalizări au fost: SUA, Chile, Africa de sud, Australia.

În ceea ce privește creionarea profilului turistului care vizitează o destinație turistică viticolă din vestul României, respectiv din Timiș și Arad, studiul desfășurat în teren pe baza anchetei, bazat pe motivația turiștilor de a vizita o podgorie/cramă, relevă următoarele aspecte: 40% dintre turiști aleg să viziteze o podgorie pentru a participa la degustări de vinuri; 17 % doresc să achiziționeze vin, direct de la producător; 11% de curiozitate, dorind să se informeze cu privire la aspecte ce țin de viticultură, în general; 21% cu ocazia festivalurilor și a altor manifestări dedicate vinului, 9% ca parte dintr-un grup și 2 % au specificat alte motive (vizite la rude).

Pornind de la aceste aspecte am putea stabili următoarele tipologii de turițti pentru arealul supus analizei:

Turiști cunoscători de vin (au cunoștințe solide despre vin și procesul de vinificație; au ca motivații principale degustarea și achiziționarea de vinuri; vârste cuprinse între 30-50 de ani, venituri medii sau peste medie, nivel ridicat de educație);

Turiștii interesați de vin (manifestă un anumit grad de interes față de vin, însă vinul nu reprezintă singurul scop al vizitei lor la cramă/podgorie; sunt mai degrabă interesați de asocierile care se fac între vin și alte aspecte ce țin de cultura locală – stil de viață, mâncare tradițională, arhitectura rurală tradițională, obiceiuri etc.; din punct de vedere al venitului, sunt similari cu tipologia anterior enunțată; de obicei, cunosc aspectele legate de viticultură și vinificație și obișnuiesc să achiziționeze vin; din punct de vedere al educației, nivelul este mediu spre ridicat);

Turiștii curioși (au mai puține cunoștințe despre vin, motivul principal al vizitării cramei/podgoriei nu îl reprezintă vinul, ci vizitarea altor obiective turistice din regiunea viticolă; au venituri și nivel de educație mediu).

Indiferent de încadrările tipologice stabilite, putem afirma că orice turist care vizitează unitățile de producere a vinului și / sau participă la alte activități legate de vin în timpul șederii sale într-o regiune viticolă, indiferent de scopul principal al vizitei sale, poate fi considerat un „turist al vinului”.

Este evident faptul că stabilirea tipologiei turiștilor care vizitează un areal turistic (podgorie/regiune viticolă) nu poate fi extrapolată la nivel de țară, decât prin corelarea cu alte studii la nivel de regiune viticolă, deoarece caracteristicile turiștilor dintr-un anumit areal nu pot fi întotdeauna identice cu a altora. În acest sens, recomandarea noastră este ca aceste studii să fie integrate într-un program național de dezvoltare a turismului viti-vinicol, susținut de către organismele guvernamentale (se poate avea ca exemplu cazul Australiei unde turismul viti-vinicol este prioritate națională).

8. Analiza SWOT a turismului vitivinicol

9. Recomandări privind dezvoltarea durabilă a turismului vitivinicol

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Alant, K., Bruwer, J. (2004), Wine tourism behavior in the context of a Motivational Framework for Wine Regions and Cellar Door, Journal of Wine Research, Nr. 15 (1), p. 27-37.

Balfet, M. (1997), L’audit marketing touristique, Editura Economică, Paris, 112 p.

Bellu, O. (1967), Caracteristici ale strugurilor și vinurilor de Muscat Ottonel în diferite centre viticole ale Transilvaniei în anul 1967, Anuarul Inst. Vit. Vinif. Valea Călugărească, București, I.

Bernaz, Gh. (1997), Via Familială. Înființare, exploatare, Editura M.A.S.T., București.

Brown, D, M., Reeder, R., J. (2007), Farm-based recreation: A statistical profile, Economic Research Report, USDA Economic Research Service, Washington DC, 53.

Bucur, Georgeta, Mihaela (2011), Viticultură, Departamentul de Învățământ la Distanță, USAMV, București.

Budan, C. (1974), Studiul condițiilor ecologogeografice în relațiile cu vița de vie și eficiența producției din podgoria Ștefănești-Argeș (teză de doctorat), I.A.N.B, București.

Budan; C., Soare, P., Popescu, I. (1977), Cercetări privind topoclimatul și influența sa asupra culturii viței de vie în podgoria Ștefănești-Argeș, An. Instit. Vit. Vinif. Valea Călugărească, III, București.

Bulencea, A. (1975), Viile și vinurile Transilvaniei, Editura Ceres, Bucuresti, 308 p.

Calistru, G., Popescu, Șt. (1970), Cloni de perspectivă ai soiului Cadarcă în podgoria Miniș – Arad, Analele ICVV, II, p.101-108.

Calistru, G., Socor, Elena (1980), Cartarea microclimatică a centrului viticol Miniș, în relație cu cerințele viței de vie, Anuarul Institutului de Viticultură și Vinificație Valea Călugărească, București, IX.

Carlsen, J. (2004), A review of global wine tourism research, Journal of Wine Research, Nr. 15 (1), p. 5-13.

Carlsen, J., Charters, S. (2006), Introduction (în Carlsen, J., Charters, S., Global wine tourism:Research, management and marketing), Editura CAB International, Wallingford, UK, p. 1-16.

Carmichael, B., A. (2005), Understanding the wine tourism experience for winery visitors in the Niagara Region, Onario, Canada, Tourism Geographies, Nr 7 (2), p. 185-204.

Cambourne, E., B., Macionis, N. (2000), Meeting the wine-maker: wine tourism product development in an emerging wine region (în Hall și colab., Wine Tourism Around the World: development, management and markets), Editura Butterworth-Heinemann, Oxford.

Charvet, N., Desplats, B., L. (1995), Tourisme et Vin: Réflexion autour du Concept de Tourisme Viti – vinicole, IREST, Dossier de Synthèse, 18.

Charters, S., Ali-Knight, J. (2002), Who is wine tourist?, Journal of Tourism Management, 23, 3, p. 311- 319.

Charters, S. (2009), New Word and Mediterranean wine tourism a comparative analysis, Journal of Tourism Management, 57, 4, p. 369-379.

Cheregi, V. (2013), Viticultură generală, Editura Universității din Oradea.

Chidley, J. (1998), Grape white north: Canada is now a producer of exquisite, prize-winning wines, Canada's Weekly Newsmagazine, p. 42-43.

Choisy, C. (1996), Le poids du tourisme viti-vinicole, Editura Espaces, 140, p. 30 – 33.

Constantinescu, Gh. (1958), Ampelografia, Editura Agrosilvică de Stat.

Correia, L., Ascenção, M., J., P., Charters, S. (2006), Wine Routes in Portugal: a case study of the Bairrada Wine Route, Journal of Wine Research, 15, 1, p. 15-25.

Cotea, V., D. (1985), Tratat de oenologie, Editura Ceres, București, I.

Cotea, Victoria, Cotea, V., V. (1996), Viticultură, ampelografie și oenologie, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Cotea, V., D., Barbu, N., Grigorescu, C., Cotea, V., V. (2000), Podgoriile și vinurile României, Editura Academiei Române, București.

Cotea, V., V., Andreescu, F. (2008), România – Țara Vinului, Editura AdLibri, București.

Crețan, R. (2006), Dicționar toponimic și geografico-istoric al localităților din județul Timiș, Editura Universității de Vest, Timișoara, p. 32.

Davidescu, D., Davidescu, Velicica (1992), Agrochimie horticolă, Editura Academiei Române, București.

Debos, F. (2008), Le parteneriat “viticulteurs-institutionnels du tourisme”: clé du voûte d’un oenotourisme performant, Marketing et Communication, 1, 2, p. 62-73.

Dejeu, L. (2000), Vinul, nutriția și sănătatea, Editura Elisavaros, București.

Dejeu, L., V. (2010), Viticultură, Editura Ceres, București.

Deloire, A., Vaudour, E., Carey, V., Bonnardot, V., Van Leeuwen C. (2005), Grapevine responses and terroir: a global approach, Journal International des Sciences de la Vigne et du Vin, 39, 4, p. 149-162.

Delroy, N. (1998), Viticulture 2000, Agribusiness Research and Management, Margaret River, Australia.

Desplats, B., L. (1996), Un tourisme valorisé ou valorisant? Examples compares de L'Armagnac et du Cognac, Les cahiers de L'Eespace, 140, p. 34-42.

Dobrei A., Rotaru, Liliana, Mustea M. (2005), Cultura viței de vie, Editura Solness, Timișoara.

Dood, T., H. (1995), Opportunities and pitfalls of tourism in a developing wine industry, International Journal of Wine Marketing, 7, p. 5-16.

Dood, T., H., Bigotte, V. (1997), Perceptual differences among visitor groups to wineries, Journal of Travel Research, 35, 3, p. 46-51.

Dood, T., H., Gustafson, A., W. (1997), Product, environment and service attributes that influence consumer attitudes and purchases at wineries, Journal of Food Products Marketing, 4, 3, p. 41-59.

Del Zan, F., Failla, O., Scienza, A. (2004), La vite e l'uomo. Dal rompcapo delle origini al salvataggio delle reliquie, Editura ERSA, Gorizia.

Dumitriu, I., C. (2008), Viticultură, Editura Ceres, București.

Eynard, I., Dalmasso, G. (2004), Viticoltura moderna, Editura Ulrico Hoepli, Italia, p. 163-164.

Fleischer, A., Felsenstein, D. (2000), Support for rural tourism: Does it make a difference?, Annals of Tourism Research, 27, 4, p. 1007–1024.

Fregoni, M. (1991), Origines de la vigne et de la viticulture. Contribution des peuples antiques, Editura Musumeci, Italia.

Gatti, S., Incerti, F. (1997), The wine routes as an instrument for the valorization of typical products and rural areas, Typical an Traditional Productions, EAAE Seminar, Parma,p. 213-224.

Galet, P. (1991), Precis d’ampelographie pratique, Editura Charles Dehan, Montpellier.

Gartner, W. (2004), Rural tourism development in the USA, International Journal of Tourism Research, 6, p. 151–164.

Gatti, S., Girand-Herand, E., Mili, S. (2003), Wine in the old world. New risks and opportunities, Editura Franco Angeli, Milan, Italia.

Ghinda, F. (2011), La Arad se reabiliteaza “Drumul Vinului”; accesat la data de 05.05.2012 de pe site-ul: http://www.romaniapozitiva.ro/cultura/la-arad-se-reabiliteaza-drumulvinului/.

Gilbert, D. (1990), Touristic development of a viticultural region of Spain, International Journal of Wine Marketing, 4, 2, p. 25 – 32.

Getz, D. (1988), Wine tourism: Global overview and perspectives on its development, în: Getz, D., Dowling, R., Carlsen, J., Anderson, D. (1999), Critical success factors for wine tourism, International Journal of Wine Marketing, 11, p. 20-43.

Getz, D. (2000), Explore Wine Tourism: Management, Development and Destination, Editura Cognizant, New York, USA.

Hall, C., M. (1996), Wine tourism in New Zealand (In Proceedings of Tourism Down Under II: A Tourism Research Conference), Universitatea din Otago, Noua Zeelandă, p. 109-119.

Hall, C. M., Cambourne, B., Macionis, N., Johnson, G. (1997), Wine tourism and network development in Australia and New Zealand: Review, Establishment and Prospects, International Journal of Wine Marketing, 9, p. 5-31.

Hall, C., M., Sharples, Liz, Cambourne, B., Macionis, N. (2000), Wine Tourism Around the World:development, management and markets, Editura: Butterworth Heinemann, Oxford, 348 p.

Heizer, Mirela, Gabriela (2013), Personal considerations on the implementation of the vineyard register in Romania (Considerații personale asupra implementării Registrului Plantațiilor Viticole în România); www.vonheizer.ro accesat la data de 12.11.1014.

Hidalgo, L. (1980), Caracterizacion macrofisica del ecosistema medio-planta en los vinedos espanoles, Comunicaciones Instituto Nacional de Investigaciones Agrarias (I.N.I.A), Seria Produccion Vegetal, p. 29.

Holbrook, M., B. (2000), The millennial consumer in the texts of our times: Experience and entertainment, Journal of Macromarketing, 20, 2, p. 178.

Howley, M., van Westering, J. (1999), Wine tourism in the United Kingdom (în Dowling, R., Carlsen, J., Wine tourism: Perfect partners, Proceedings of the first Australian wine tourism conference, Margaret River, Mai, 1998, Bureau of Tourism Research, Camberra, p. 73 – 78.

Hosu, A., D., Cimpoiu, C., Pop, N., Miclaus, V., Bolboacă, S., D., Jäntschi, L. (2011), The analysis of different factors affecting the red wines antioxidant content, Notulae Botanicae Horti Agrobotanici, Cluj-Napoca, 39, 1, p. 159-164.

Huglin, P., Schneider, C. (1998), Biologie et fiziologie de la vigne, Editura Lavoisier TEC&DOC.

Huang, S., Hsu, C., H., C. (2009), Travel motivation: Linking theory to practice, International Journal of Culture, Tourism and Hospitality Research, 3, 4, p. 287.

Hugh, J. (1994), World Atlas of wine, Editura, Mitchell Beazley, Londra, 320 p.

Ianoșev, V., L. (2007), Pișchia. Sat și comună bănățeană de pe malul Beregsăului, Editura Mirton, Timișoara.

Iliescu, V., Popescu, V., Ștefan, Gh. (1964), Izvoare privind Istoria României. De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Edit. ARPR, I, București.

Irimia, L., M. (2012), Biologia, ecologia și fiziologia viței de vie, Editura ”Ion Ionescu de la Brad”, Iași.

Indreaș, Adriana, Vișan, Luminița (2001), Principalele soiuri de struguri de vin cultivate în România, Editura Ceres, București.

Johnson, R., Bruwer, J. (2007), Regional brand image and perceived wine quality: The consumer perspective, International Journal of Wine Business Research, 19, 4, p. 276- 297.

Kapferer, J., N. (2007), Les marques, capital de l’entreprise: créer et developer des marques fortes, Edit. Eyrolles, IV, 813 p.

Kirkman, A. (2010), The role of wine tourism in the marketing of winerys in the Stellenbosch Wine Route of South Africa (lucrare de disertație), University of South Africa, 269 p., http://uir.unisa.ac.za/, accesat la data de 15. 10.2013.

Lam, T., Hsu, C., H, C. (2004), Theory of planned behavior: Potential travelers from China, Journal of Hospitality & Tourism Research, 28, 4, p. 463–482.

Lazureanu, A. (1991), Lucrari practice de Agrotehnica, Editura Helicon Banat SA, Timisoara.

Lignon – Darmaillac, Sophie (2009), L'oenotourisme en France. Nouvelle valorisation des vignobles. Analyse et bilan, Editura Fèret, Franța.

Lignon-Darmaillac, Sophi (2011), Vin, vignoble et tourisme – des relations à construire, Les Cahiers Espace – Vin, vignoble et tourisme, 111, p. 8-15.

Luo, X., Homburg, C. (2007), Neglected outcomes of customer satisfaction, Journal of Marketing, 71, 2, p. 133–149.

Macionis, N., Cambourne, B. (1998), Wine tourism: just what is it all about?, The Australian and New Zealand Wine Industry Journal, 13,1, p. 41-47.

Macionis, N. (1998), Wine Tourism: making it work for the long term, The Australian and New Zealand Wine Industry Journal,13, 2, p. 127-131.

Macici, M. (1996), Vinurile României, Editura Alcor Edimpex, București.

March, R., Woodside, A., G. (2005), Testing theory of planned versus realized tourism behavior, Annals of Tourism Research, 32, 4, p. 905–924.

Martin, T. (1969), Viticultura, Editura Agrosilvică, București.

Martin, T. (1966), Viticultura, Edutura Didactică și Pedagogică, București.

Martin, T. (1972), Viticultură generală, Editura Didactică și pedagogică, București.

Matei, Șt. (2014), Analysis of wine sector: Developments, and prospects the World and in Europe, Managementul Intercultural, XVI, 2, 31, p. 223 – 236.

Mihalca, A., Naghiu, Natalia (1980), Potențialul antocianic al soiurilor pentru vinuri roșii din podgoria Miniș, determinat prin mai multe metode, Anuarul I.C.V.V. Valea Călugărească, București, IX.

Mihalca, A., Lazea, E. (1990), Tradițiile și experiența culturii viței de vie în zona Aradului, Editura Ceres, București.

Mihalca, A., Lazea, E. (2004), Aprecierea calității vinurilor prin degustare. Inițiere pentru amatori, Editura Multimedia Internațional, Arad.

Mihalca, A. (2007), Viticultura arădeană după anul 1944, Editura Multimedia Internațional, Arad, 378 p.

Mintel (2009), Gastronomic tourism-international; http://academic.mintel.com/; accesat la data de 7 iulie 2012.

Mironescu, N. (1978), Considerații privitoare la geneza și istoricul răspândirii viței de vie pe teritoriul României, Studii și comunicări de istorie și etnografie, Golești – Argeș, p. 274.

Mitchell, R., Hall, C., M. (2004), The post-visit consumer behavior of New Zealand winery visitors, Journal of Wine Research, 15, 1, p. 39-49.

Moțoc, M. (1968), Estimarea deficitului de umiditate în plantațiile de vie de vie, ICCA, Centrul de documentare agricolă, București.

Munteanu, I. (1998), Timiș. Monografie, Editura Marineasa, Timișoara.

Neacșu, N., Glăvan, V., Baron, P., Neacșu, M. (2011), Geografia și economia turismului, Editura Pro Universitaria, București.

Neagu, M. (1973), Etat actuel des travaux sur le selection clonale, genetique et sanitaire. Metodes et resultats. Diffusion du materiel selectione, Raport prezentat la a 53-a Adunare Generală, Buletin L'OIV, Paris, p. 47 – 525.

Oana, Maria (1990), Sortimentul actual și de perspectivă al podgoriei Miniș – Măderat, Cercetarea Științifică în Sprijinul Producției, Arad, I, p. 19 – 28.

Oana, Maria (2005), Clone din clone – Cadarcă 2000. Cabernet Sauvignon 4/54, Editura Multimedia Internațional, Arad, 60 p.

Olteanu, I., Cichi, Daniela, Dolores, Daniela, Costea, D., C., Mărăcineanu, L., C. (2002) , Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice, Editura Universitaria, Craiova, 473 p.

Oprea, Șt. (2001), Viticultură, Editura Academicpres, Cluj-Napoca.

O’Neill, M., Charters, S. (2007), Survey timing and visitor perceptions of cellar door quality (în Carlsen, 2007 – Global Wine Tourism. Research, Management and Marketing), Editura CABI, p. 161-176.

Oșlobeanu, M., Olteanu, I. (1983), Viticultura generală, (Bazele biologice ale viticulturii), Editura Tipografia Universității din Craiova.

Oșlobeanu M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V. (1991), Zonarea soiurilor de viță de vie în Romania, Editura Ceres, București.

Pastor, Elías, Vicente, Luis (2006), El turismo del vino. Otra experencia de ocio, Editura Universidad de Deusto, Bilbao, 30 p.

Page, S., Getz, D. (1997), The business of rural tourism: International perspectives, Editura I nternational Thomson Business Press, Londra.

Pastor, Elías, Vicente, Luis (2006), El turismo del vino. Otra experencia de ocio, Edit. Universidad de Deusto, Bilbao, 30 p.

Peters, G. (1997), American winescapes: The cultural landscapes of America’s wine country, Editura Westview Press, Boulder, Colorado.

Pikkemaat, B., Peters, M., Boksberger, P., Secco, M. (2009), The staging of experiences in wine tourism, Journal of Hospitality Marketing and Management, 18, 2, p. 237-253.

Pinne, B., D., Gilmore, J., J (1999), The experience economy, Edit. Harvard Business, Boston, SUA.

Pizam, A., Mansfeld, Y. (1999). Consumer behavior in travel and tourism, Editura Hawthorn Press, Binghamton, SUA.

Pârvan, V. (1926), GETICA. O protoistorie a Daciei, Edit. Cultura Națională, București.

Pop, E. (1931), Vitis sylvestris Gmel. în România, Buletinul Grădinii Botanice și al Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj, XI (3 – 4), p. 79-93.

Popa, P. (1980), Caracterizarea agroproductivă a solurilor din podgoria Miniș și măsuri de îmbunătățire pentru realizarea unor producții viticole eficiente (teză de doctorat nepublicată), ASAS București.

Popescu, D. (1993), Ghid turistic Lugoj și împrejurimi, Editura Fundația Europeană Drăgan, Timiș.

Popescu, Gh., Petrescu, M., Stoian, M., Prelipceanu, C., Kontec, A. (1977), Studiul soiului Cabernet Sauvignon în scopul ameliorării sale prin selecție clonală, Analele ICVV, VIII, p. 25-43.

Pușcă, I., M. (2010), Vechi soiuri românești de viță de vie, Editura Tipografia Intact, București.

Ribéreau-Gayon J., Peynaud, E. (1960), Traité d'oenologie, Tome premier, Librairie Polytechnique Ch. Beringer, Paris et Liège.

Richard, V. (1997), Wine Appreciation, Editura John Wiley, New York, SUA.

Richardson, O. (2004), Could tourism be the economic saviour of UK vineyards? International Journal of Wine Marketing, 16, 1, p. 101-113.

Robinson, Jancis (1986), Vines, Grapes and Wines, Edit. Mitchell Beazley, Londra.

Robinson, Jancis (2006a), Jancis Robinson’s wine course, Editura Abbeville Press, New York, 352 p.

Robinson, Jancis (2006b), The Oxford Companion to Wine, (ediția a III-a), Editura Oxford University Press, Oxford, 840 p.

Robinson, Jancis (2008), How to taste wine?, Editura Simon & Schuster, Londra.

Roumegoux, M. (2008), Vin et Vin 2020, Plan Stratégique de valorisation de la filière vitivinicole Française à l’Horizon 2020, Paris, Ministère de l’Agriculture, 94 p., sursa: http://www.ladocumentationfrancaise.fr/rapports-publics/094000171, accesat la data de 21.11.2014.

Sharples, L. (2002), Wine tourism in Chile: a brave new step for a brave new world, International Journal of Wine Marketing, Nr. 14 (2), p. 43-54.

Schmidt, M. (1992), Clonele soiului Riesling la Geisenheim, Stațiunea de Cercetări Geisenheim, Institutul de viticultură și înmulțire a viței de vie, Geisenheim, Germania, p. 1 – 20.

Schneider, C. (1989) Introduction à l'écophysiologie viticole. Applicationaux systèmes de conduite, Buletin OIV, 62, p. 498–515.

Scienza, A., Anzani, R., Failla, O., De Micheli, L., Grando, S., Mattivi, F., Reina, A. (1993), La vite selvatica Vitis vinifera silvestris in Italia: significato culturale, diffusione e possibili rapporti con i vitigni coltivati, Atti della Accademia Italiana della Vite e del Vino, 45.

Sfetcu, O. (2001), Buziaș – temelii istorice și teatrale, Editura Orizonturi Universitare.

Sfetcu, O., Moise, N. (2006), Silagiu, pagini de istorie din vremuri apuse și contemporane: Contribuții la istoria Silagiului, Editura Pardon, Timișoara.

Shapiro, L. (1998), A glass half empty, Editura Newsweek, p. 74-76.

Simuț, D., O. (1986), Buziaș. Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, București.

Sirakaya, E., Woodside, A., G. (2005), Building and testing theories of decision making by travelers, Tourism Management, 26, p. 815–832.

Șorhenț, Maria, Rusu, I. (2009), Principalele tipuri de soluri din perimetrul podgoriei Miniș- Măderat, Arad, Research Journal of Agriculture Science, 41, 3.

Sparks, B. (2007), Planning a wine tourism vacation? Factors that help to predict tourist behavioural intentions, Tourism Management, 28, 5, p. 1180–1192.

Spânu, Stela (2008), Terminologia vitivinicolă în graiurile românești (Studiu etimologic și lingvogeografic), Editura F.E. – P. ”Tipografia Centală”, Chișinău.

Stoev, K., Slavtcheva, T. (1982), La photosynthese nette chez la vigne (V. vinifera) et les facteurs ecologiques, Connais. Vigne Vin, 16, p. 171 – 185.

Stoian, M. (1989), Clone de viță de vie recent omologate, Revista de Hortcultură, București, 6, p. 26-29.

Szivas, E. (1999), The Development of Wine Tourism in Hungary, International Journal of Wine Marketing, Nr. 11 (2), p. 7-17.

Sznajder, M., Przezborska, L., Scrimgeour, F. (2009), Agritourism, Editura CAB International, Wallingford, UK.

Teodorescu, I., C. (1964), Pe urmele unor vechi podgorii ale geto-dacilor, Edit. Agrosilvică, București, 68 p.

Teodorescu, I., C., Teodorescu, Șt., C., Mihalca, Gh. (1966), Vița de vie și vinul de-a lungul veacurilor, Editura Agrosilvica București.

Teodorescu, Șt., Popa, A., Sandu, Ghe. (1987), Oenoclimatele României, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Thevenin, C. (1996), Quands les vignerons font du tourisme, Espaces, 140, p. 43 – 48.

Tudosie, A., D. (1989), Vița de vie – rod al pământului și al muncii, Editura Ceres, București.

Vargas-Vargas, M., Mondejar-Jimenez, J. (2010), Environmental impact and business management in rural tourism, Journal of Applied Business Research, 26, 3, p. 93– 98.

Vlachvei, A., Notta, O. (2009), Wine routes în Greece: producers’ perceptions and economic implication, International Journal of Arts and Sciences, 3, 2, p. 95-106.

Weaver, D., Lawton, L. (2002), Tourism management, Editura John Wiley & Sons Australia Ltd, Sydney, Australia.

*** (1993 – 1994), The wines of Germany, Deutsche Weininstitut, Mainz, Germania.

*** (1984), Geografia României, Edit. Academiei RSR, București, II, p. 354 – 365.

*** (2012), Dicționarul explicative al limbii române (DEX), Edit. Univers Enciclopedic Gold, București.*** Ordinul Nr. 645 din 15 iulie 2005 privind aprobarea incadrarii regiunilor viticole romanesti in zonele viticole ale Uniunii Europene si conditiile aplicarii corectiilor de tarie alcoolica si de aciditate asupra recoltelor de struguri aflate in diferite stadii de prelucrare

*** (2009), Global wine: Challenges and opportunities facing the wine industry, Euromonitor International, Londra.

*** (2010), Consumer expenditure on wine, Euromonitor International, Londra.

*** (2008), Anuarul Statistic al României, 2007, București, Institutul Național de Statistică.

*** Legea nr.244/2002 a viei și vinului în sistemul organizării comune a pieței vitivinicole publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.333 din 20 mai 2002.

*** ORDIN nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea Zonării soiurilor nobile de viță-de- vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România.

*** http://www.oniv.ro/

*** http://www.onvpv.ro/

*** http://www.taravinului.ro

*** www.oiv.int

*** http://www.onvv.ro/

*** http://www.wall-street.ro; accesat la data de 12.12.2014).

**** sursa: http://ghidulmuzeelor.cimec.ro

*** http:///madr.ro/pages/inspectii/ordin_225_2006.pdf

*** www.timis.insse.ro