1.1 Stresul parental: definirea conceptului Conceptul de stres parental s e referă la experimentarea, de către părinte, a unei stări de distress sau… [628813]

1. Stresul parental

1.1 Stresul parental: definirea conceptului
Conceptul de stres parental s e referă la experimentarea, de către părinte, a unei stări de distress
sau disconfort, stări ce rezultă din cerințele asociate rolului de parenting (Deater -Deckard 1998,
apud Hayes & Watson, 2012).
Lazarus definește stresul psihologic ca un răspuns la anticiparea amenințării unui pericol și
plasarea individului în situația d e a-și mobiliza și utiliza propriile resurse și cele disponibile din
mediu pentru a face față pericolului (Roskies și Lazarus, 1980).
Unele definiții plasează stresul parental nu doar în relația cu cei mici ci și legat de
circumstanțele socia le, de mediu, responsabilități ș i experiențele vieții de zi cu zi. (Belsky, 1984
apud ). Stresul parental totuși, este un tip distinct de stres care apare atunci când percepția părinților
asupra cerințelor copiilor depășește resursele sale percepute . Perspectiva dominantă pentru
descrierea stresului parental delimitează două componente majore: aspectele ce țin de copil adică
acea parte care decurge direct din caracteristicile copilului și un aspect sau domeniu parental care
este mai afectat de funcți onarea parentală (Abidin, 1995).
1.2 Cauzele stresului parental
La baza stresului se află numeroase cauze, atât interne cât și externe. Este cunoscut faptul că
agenții stresori se regăsesc atât în interiorul cât și în exteriorul nostru.
a. Dintre cauzele ext erne enumerăm: locul de muncă, relațiile sociale, aspec tut economic,
familia, școala , relațiile cu familia extinsă , etc.
b. Agenții stresori interni țin de temperamentul nostru, modalitatea de rezolvare a
problemelor, luarea deciziilor, nivelul autocontrolul ui, etc. Prin urmare, stresul poate să
apară în contextul unor experiențe traumatizante, perfectionism, conflicte intrapersonale și
interpersonale , în condiții în care siguranșa îți este pusă în pericol , din culpab ilizări, din
ambiție de putere , etc.
Stres ul parental este tine foarte mult de practicile pe care părinții le aleg pentru relaționarea cu
cei mici. (de exemplu, Abidin, 1992). Părinții care se confruntă cu niveluri foarte mari de stres
parenta l pot fi mai puțin capabili să găsească și să pună în practică intervenții în sprijinul copiilor
lor (Kazdin, 1995).

Printre factorii care determină nivelul de stres parental, cercetătorii au descoperit: absența
suportului social, provocările economice și financiare, sănătatea mentală și fizică, caracteristic i
individuale (vârstă, gen, sănătate fizică, locația geografică a domiciliului, statut socio economic,
rasă etc.), circu mstanțe sociale precum violența , conflicte cu vecinii, instabilitatea locuinței și mai
ales nivel economic. În cazul familiilor cu copii mai mici, cele mai provocatoare momente pot
apărea la orele de culcare sau de mâ ncat. În aceste contexte părinții trebuie să facă față emoțiilor
negative ale copiilor , aceștia avân d momente intense de descărcare a frustrărilor . Părinții
acumulează în gen eral diferite grade de stres și dacă nu le gestionează eficient, ei pot răbufni sau
pot exprima negativ acest cumul de emoții negative. (apud Cronin et al, 2015)
Stresul poate surveni în orice aspect legat de îngrijirea și creșterea unui copil . Aceste acti vități
de îngrijire provoacă frustrare , griji, uneori și atitudini negative fașă de propriul stil de parentaj și
interferează cu modul în care un părinte se referă la un copil.
Factorii favorizanți pentru dezvoltarea stresului parental se regăsesc cel mai adesea la părinții
rigizi, care consideră că nu trebuie să facă schimbări în viața copilului său sau la părinții cu
așteptări prea mari, care nu dispun de suportul partenerului și au un statut socio -economic scăzut
(apud Carina Coulacoglou; Saklofske . D, 2017) .
Din observațiile făcute de mine, din prisma meseriei de consilier școlar, am putut sesiza faptul
că un copil cu un părinte stresat sau care se simte deposit de rolul său, poate să dezvolte
comportamente de tipul dificultăților de ate nție, agitație Uneori este un copil descris de profesori
ca fiind morocănos, nimic nu îi este pe plac, nu îi place nicio haină sau spațiu de joacă, nu doarme
bine, nu are poftă de mâncare sau chiar mănâncă foar te mult pentru a se autoliniști; adesea copilu l
care are părinți stresați plânge foarte ușor și mai des decât alți copii. Stresul parental afectează cei
mai mulți părinți în zilele noastre. Cu toate acestea, cei mai mulți nu știu ce este sau daca ceea ce
ei simt are o definiție. Puțini știu cum să con troleze sau să oprească aceste efecte negative ale
stresului, dar uneori părinții apelază la specialiști, chiar și la cabinetul de consiliere, recunoascând
că viața lui a suferit schimbări, nu mai este totul ca înainte. Parteneri, dacă se suțin sunt totu și ușor
depășiti și, încercînd să se lupte cu toate problemele, mai ales cu cele financiare, nu mai au timpul
necesar pentru a aacorda atenție corespunzătoare copilului, anjungând să proiecteze în copil
frustrările și neajusurile lor.

1.3 Efecte ale stresului parental

În 2017, Carina Coulacoglou și Donald H. Saklofske au analizat o serie de efecte ale stresului
parental, pe baza literaturii de specialitate. S-a observant că u n nivel ridicat al stresului parental
poate influența a titudinea față de co mportamentele copiilor în mai multe moduri, print re care cel
mai important fiind faptul că este mai dificil pentru părinte să utilizeze strategii optime de educare
a celor mici (Whiteside -Mansell et al., 2007). De exemplu, stresul crescut poate conduce la
scăderea nivelului de căldură parentală și la rate mai mari de paternitate severă (de exemplu,
Haskett, Ahern, Ward, & Allaire, 2006).
Uneori, stresul parental, corelat cu o serie de elemente negative ce țin de factori externi dar și
de caracteristicile ma mei, pot duce la depresie. Depresia maternă a fost asociată cu o varietate de
rezultate negative pentru copii. Acestea includ atașamentul scăzut la sugari și problemele de
comportament sporite printre copiii mici (Caughy, Huang, & Lima, 2009) și externalizarea și
internalizarea problemelor de comportament în copiii de școală primară (de exemplu, Ashman,
Dawson și Panagiotides, 2008). De asemenea, depresia maternă s -a dovedit a fi un predictor al
depresiei adolescenților, al ajustării sociale și emoționale slabe, al consumului de substanțe și al
comportamentului de risc sexual timpuriu (Leve, Kim, & Pears, 2005). Studiile au arătat că venitul
scăzut este asociat cu o probabilitate mai mare de depresie.
Studiile recente care utilizează mai multe măsuri directe (de exemplu, Indexul Parenting
Stress) au arătat că domeniul in teracțiunii disfuncționale părinte -copil al stresului parental este
asociat cu simptomele de internalizare a copilului, când psihopatologia parentală este controlată
(Costa, Weems, Pellerin și Dalton, 2006).
În general, stresul afectează extreme de mult m aniera în care părintele se comport mai apoi cu
cel mic. Părintele devine mai critic, mai iritat și mai dispus să aplice pedepse. Aceste
comportamente cresc riscul ca fiul sau fiica să dezvolte problem e comportamentale, p unând în
mișcare un ciclu de intera cțiune părinte copil negative. Acest ciclu de interacțiune pare să fie
mediat de starea psihologică de bine a părinților, calitatea sprijinului social, nivelul de izolare,
utilizarea drogurilor etc. (Carolyn Webster -Stratton,1990) .
Despre această ultimă i dee se va discuta mai amănunțit în capitolul următor.

2. Stresul parental și comportamentul negative

2.1 Comportamentele negative ale copiilor: factor sau efect al stresului?
Stresul parental ridicat este o variabilă importantă de risc. Este chiar un foarte bun predictor în
ceea ce privește competența socială a copilului, anxietatea / retragerea și mânia / agresiunea în
timp; pe de altă parte legăturile dintre stres și anxietat e / retragere, stresul și competența socială au
fost mediate de potențialul de abuz asupra copiilor. Stresul parental a fost asociat cu numeroase
efecte negative, incluzând depresia parentală (Anastopiulus, et al 1992; Deater -Deckard et. Al. ,
1998, Hasti ngs, Daley, Burns & Beck, 2006), conflicte maritale (Hersh, Hedvat, Hauser -Cram,
Warfield, 2006, Suarez & Backer, 1997) slabă sănătate mentală (Eisenhower, Baker & Blacher,
2009, Oelofsen & Richardson, 2006), un parenting mai puțin eficient (Cilweel, Pike, &Dunn,
2006, Crnic, Gaze, & Hoffman, 2005) dar cel mai important cop iii cu problem e comportamentale
(Baker, et. Al. 2003, Briggs -Gowan, Carter, Skuban & Horwitz, 2001, Donenberg & Baker, 1993,
Johnson & Mash, 2001). Dovezile asupra stresulului parental și potentialul de abuz au dus la o
serie de competente negative ale capacității emoționale și comportamentale ulterioare ale
copilului.
Stresul parental este un factor de risc bine stabilit pentru comportamentul ulterior al copilului,
inclusiv dezvoltarea ag resiunii, externalizarea problemelor de comportament și a anxietății,
precum și compromiterea comportamentului emoțional, afectarea cunoașterii sociale și diminuarea
răspunsului la tratament. Riscul sau ameninț area de abuz reprezintă un mecanism prin care stresul
parental poate influența competențele și compo rtamentul social al copilului; D ovezile asupra
stresulului parental și potentialul de abuz au dus la o serie de competente negative ale capacității
emoționale și compor tamentale ulterioare ale copilului.
Este incontestabil faptul că stresul parental este mediat de o varietate de factori precum
sprijinul social (Crnic &Greenberg, 1987; Krauss, 1993), diferite evenimente de viață stresante
(Lavee, Sharlin, & Katz, 1996), ș i fizice ale copilului (Dumas, Wolf, Fisman și Culligan, 1991).
Mai mult , caracteristicile copilului, cum ar fi comportamentul dificil poate provoca, de asemenea,
stres mamelor. Cu alte cuvinte, apariția stresului parental se datorează în principal rezulta tului
interacțiunii dintre caracteristicile copilului și caracteristicile părintești și variabilele situaționale
cuprinzând evenimente majore de viață care pot apărea în viața părinților .

Comportamentul problematic al copilului poate fi distins de -a lungul a două dimensiuni
majore: comportamentele internalizate, care includ comportamente cum ar fi anxietatea, tristețea,
retragerea socială și teama și comportamentele externalizate, care includ comportamente cum ar fi
activitatea excesivă, controlul impulsuri lor necorespunzătoare, față de alții și tantrumuri
(Achenbach & Edelbrock, 1981; Werry & Quay, 1971). Aceste categorii au fost inițial bazate pe
sisteme de clasificare clinică, dar ulterior au fost validate empiric ca dimensiuni distincte ale
comportamentu lui (Cicchetti & Toth, 1991). Deși există un grad moderat de concordanță între
problemele de internalizare și externalizare (Kraatz Keiley, Bates, Dodge, & Pettit, 2000), ele au
antecedente și consecințe unice (Ormel et al., 2005, Williams et al., 2009). Fiecare dimensiune a
comportamentului problematic poate avea o relație tranzacțională distinctă cu stresul parental în
copilărie și adolescență.
Chiar dacă există ceva suport pentru o relație tra nzacțională între stresul parental și
comportamentul negativ a l copiilor, foarte puține studii au examinat în profunzime această relație,
chiar și în familiile cu o dezvoltare cognitivă normală. Câteva studii asupra copiilor cu întârzieri
în dezvoltare au descoperit faptul că problemele comportamentale au mediat rela ția dintre
dezvoltarea copiilor și stresul parental ( Baker et. Al. 2002, Hauser -Cram et. Al., 2001, Herring et.
Al. 2006). În aceste studii, atunci când comportamentul negativ al copilului era luat în considerare,
nu mai exista o relație semnificativă înt re nivelul dez voltării cognive a copilului și stresul parental.
În plus, foarte puține analize longitudinale au sugerat faptu l că relația dintre problemele
comportamentale și stresul parental este bidirecțional – atunci când comportamentul negativ crește
acesta duce și la creșterea stresului parental de -a lungul timpului, și invers cu cât stresul parental
este mai ridicat, cu atât va crește și comportamentul problematic al copilului (Baker et. Al. 2003)
și al adulților (Orsmod, Seltyer, Krauss and Hog, 2003 ).
Totuși este foarte puțin cunoscută traiectoria problemelor comportamentale și a stresului
parental de -a lungul timpului, și, până în prezent nu sunt suficiente studii care să examineze aceasă
asociere pe mai multe perioade de timp. Mai mult decât atât, studiile anterioare a testat fiecare
direcție a acestui efect ( probleme comportamental timpurii cu un stres parental ulterior și un stres
parental timpuriu cu un comportament problematic ulteri or) în mod independent mai degrabă decât
examinarea unui model unde ambele direcții să fie testate în mod simultan.
Teoria generală a stresului psihologic poate fi utilă în înțelegerea relației reciproce dintre
stresul parental și problemele de comportamen t. Stresul ca proces include patru componente :

– Un agent, un eveniment sau o cauză externă
– O evaluare cognitivă asupra evenimentului sau agentului pentru a determina dacă este
neplăcut
– Mecanisme de coping pentru a reduce efectele neplăcute ale agentului sa u evenimentului
stresor
– Consecințele efectului, sau reacția la stres (Lazarus, 1993).
Problemele comportamentale ale copiilor se consideră a fi un agent cauzal al stresului, astfel
putem emite ipoteza că are o legătură directă cu nivelul de stres parental. În contrast, efectele
stresului parental asupra comportamentului negativ al copiilor ar putea fi mai puțin direct.
Comportamentul părinților se consideră a fi o reacție la stres care mediază relația dintre stres și
comportamentul problematic al copilului (Deater – Deckard, 1998). Stresul parental a fost asociat
cu un stil mai puțin sensibi l, mai autoritar, și un parenting mai neglijent (Belsky, Woodward, Crnic,
1996, Conger, Pettersn, Ge, 1996, Deater – Deckard and Scarr, 1996, McBride and Mills, 1994),
care în schimb, au fost asociate cu o dezvoltare deficitară a copiilor (Rothbaum and Weis y, 1994).
Totuși în ciuda multiplelor studii care susțin asocierea dintre stresul parental, comportamentul
parental și dezvoltarea copiilor, foarte puține au studiat și testat în mod explicit modelul
mediațional complet (Deater -Deckard și Scarr, 1996) . Această idee este o importantă direcție
pentru cercetări viitoare.
Cele mai multe studii care examinează comportamentul negativ al copiilor și stresul parental
au inclus doar mamele. Totți s -a descoperit o mare înțelegere între rapoartele atât a mamelor câ t și
a taților asupra comportamentelor negative ale copiilor cu vârsta de 3 -4 ani, mai ales printre părinții
a căror copii au întârzieri în dezvoltare, o relație similară între comportamentul problematic al
copilului și stresul mamei și al tatălui (Baker e t. Al. 2002, 2003). Totuși tații pot forma relații
diferite cu copiii lor (Phares, 1996), au oportunități diferite de a -i observa (Hay et. Al. , 1999),
experiențe și rezultate asociate stresului parental diferite (Roggman et. Al. 2004). Cu toate acestea,
nu putem ști dacă relația dintre comportamentul negativ al copiilor și stresul parental de -a lungul
timpului este similar atât pentru mame cât și pentru tați.

3. Stategii de coping

Termenul de adaptare are sensuri diferite în biologie, fiziologie și psihologi e.

Strategii de coping cu emoțiile negative ale copiilor: se referă modul în care părinții
reacționează/ fac față emoțiilor negative ale copiilor lor; o serie de răspunsuri la o situație (apud
Fabes et al 2001).
Reglarea emotiilor este un proces multidimensional prin care indivizii nu controleaza numaice
emoții a u, dar și experiența subiectivă la aceste emoții (Gross, 1998b). Rolul reglementării emoției
în menținerea sănătății funcționarea psihologică a fost bine stabilită (Gross & Muñoz, 1995).
Dereglarea emoțională (ED) reflectă deficiențele în mai multe domenii -cheie, inclusi v
conștientizarea și acceptarea emoții lor, menținerea unui comportament orientat spre scopuri în
prezența unuor emoții intens negative și utilizarea strategiilor eficiente de reglementare a emoțiilor
(Gratz & Roemer, 2004) .
Având în vedere importanța reglementării emoțiilor și consecințele negative ale acesteia
cu privire la funcționarea adaptivă, cercetările în domeniul dezvoltării copilului au încercat să
exploreze consecințele dereglărilor emoționale asupra părinților și includerea rolulu i lor în
transmiterea intergenerațională a riscului de neajustare sau de comportament anxios la copii.
Cercetările empirice sprijină asocierea dintre dereglarea emoțională a părinților și adaptarea
negativă a copiilor, iar această relație este probabil med iată de probleme comportamentale
(Buckholdt, Parra & Jobe -Shields, 2014; Crandall, Ghazarian, Day &Riley, 2015).
Deficiențe în reglementarea emoțiilor contribuie lamoduri neadaptative ale răspunsului la
stres, permițând utilizarea excesivă și utilizarea in eficientă a acestor emoții negative, atât în rândul
copiilor, cît și în rândul părinților (Lazarus, 1993).
Natura aversivă a emoțiilor negative îi determină uneori pe părinți să reacționeze făcând
apel la strategii de control negative precum pedeapsa. Aces t lucru se întâmplă deoarece există
credința că un copil (a) își exprimă emoțiile negative pentru a manipula, (b) reflectând un caracter
cu valențe negative și, mai mult, (c) exprimarea emoțiilor negative este nesănătoasă pentru copil.
(Gottman, 1997 apud Fabes et al, 2001). Efectele adoptării unui management disfuncțional al
emoțiilor negative ale copiilor sunt multiple: copii sunt mai puțin competenți emoțional, au
dificultăți în gestionarea optimă a emoțiilor sau a comportamentelor. Dacă părinții sunt s uportivi
în momentul în care copiii își exprimă stările negative, există șanse mai mici ca acei copii să fie
supraîncărcați emoțional în situații declanșatoare și vor reuși să proceseze corect mesajele
părinților precum și alte informații necesare gestionă rii eficiente a situației. Mai mult, ei vor reuși
să învețe strategii eficiente pe care să le aplice pe termen lung, reușind să facă față situațiilor în

care comportamentele par să fie conduse de emoții. (Deham et al, 1997; Bryant, 1987 apud Fabes,
2001).
De asemenea dacă părinții nu gestionează eficient situația, copiii învață că trebuie să își
suprime emoțiile negative ceea ce duce la o creștere a încărcăturii emoționale și a anxietății.
Practic, emoțiile negative sunt înmagazinate de copil și exteriorizate în momentul în care copilul
experimentează o situație similară. (Gross & Levenson, 1993 apud Fabes, 2001).
Unii părinți au abilități de coping maladaptative printre care autoînvinovățirea , abuzul de
substanțe, evitarea, negarea problemei. Aceste strategii afectează atât părintele cât și copilul,
părinții manifestând adesea simptome de depresie precum și un nivel ridicat al cazurilor de
neglizare a coplului. (Friedman & Billick, 2014; Hasti ngs et al., 2005; Carver et al., 1989, apud
Cronin, 2015)
Există două mari categorii de răspunsuri ale părinților, în ceea ce privește gestionarea
emoțiilor negative ale copiilor:
a. răspunsuri suportive ale părinților – când părintele invită co pilul să își exploreze sentimentele,
încurajându -l să își exprime emoțiile și să le exploreze, ajutându -l să înțeleagă ceea ce simte;
părintele validează emoția și asigură copilul de suport și sprijin;
b. răspunsuri non -suportive – strategiile precum minim izarea experienței emoționale, pedepsirea
copilului sau experimentarea distresului în fața exprimării emoționale trimit copilului mesajul că
exprimarea emoțiilor negative este inadecvată și de neacceptat. (Eisenberg et al, 1998 apud Nelson
et al, 2009)
Strategiile de coping posibile, pe care le vom analiza și în cercetare, pornesc de la clasificarea
de mai sus și sunt:
– Reacție de distress la emoțiile negative: părintele experimentează o stare de sitres
puternică;
– Reacție de pedeapsă : părinții apelează la p edepse menite să minimizeze reacția emoțională
negativă
– Reacție de încurajare a exprimării negative a emoțiilor : părinții încurajează copilul să își
exprime emoția și/sau îi validează emoțiile negative
– Reacție orientată pe emoții : părinții apelează la stra tegii menite să facă copilul să se simtă
mai bine

– Reacție orientată pe rezolvarea problemei: părinții ajută copilul să rezolve problema care
a declanșat emoția negativă; părinții analizează situația problemă și caută cele mai bune
rezolvări;
– Minimizarea reacțiilor: părinții încearcă să reducă severitatea problemei, minimizând
importanța acesteia sau devalorizând problema copilului

4. Mindfulness
Mindfulness a fost definit ca un nivel de conștientizare ce derivă din a fi atent la scopul unei
acțiuni, a trăi în prezent, fără a judeca desfășurarea experiențelor ci doar a trăi momentul, clipă de
clipă(Kabat -Zinn, 2003, p. 145 apud Cohen & Semple, 2009)
Mindfulness implică "acordarea atenției într – un mod specialintenționat, în prezent și ne –
judicio s "(Kabat -Zinn, 1994, p.4). Elaborând, se cere ca cineva să rămână conștient în mod
intenționat de gândurile, sentimentele și sentimentele interne, senzațiile și stimuli externi care se
îmbină pentru a crea experiența momentului prezent, fără etichetarea, judecarea, evaluarea sau
devenirea prea preocupată de această experiență (Kabat -Zinn, 2003). În plus, s -a subliniat faptul
că, calitatea atenției asupra momentului prez ent trebuie să întruchipeze imparțialitatea,
compasiunea și acceptarea de sine și alții, blândețe, deschidere, bunătate și curiozitate (Kabat –
Zinn, 1993).
Re-cogniția / repercepția a fost prezentată ca un mecanism prim în modelele propuse de
mindfulness. Carmody (2009) susține că abilitatea re -cunoașterii și schimbarea perceptuală pot
facilita aspectul atenției ca punct de pornire parsimonios de la care la bazează dezvoltarea
modelelor de mindfulness. Ca bază pentru propunerea sa, Carmody citează Damascio (2003) în
descrierea unui ciclu mental care apare automat atunci când atenția nu este intenționat direcționată.
Ciclul este inițiat și menținut de atenția evidențiind o componentă particulară a experienței,
evocând apoi răspunsurile obișnuite și condiționate care sunt asociat e cu acea componentă.
Carmody (2009) explică faptul că acest ciclu poate rămâne în vigoare până când este întrerupt cu
redirecționarea intenționată a atenției (așa cum se face în repercepție).
Carmody (2009) recomandă utilizarea unui model bazat pe atenție pentru un număr de motive.
El observă că un model bazat pe atenție ar permite măsurarea modului în care influențe
constructive precum compasiunea sunt, deasupra și dincolo de efectele atenției.

În co nformitate cu această poziție, Shapiro și colab. (2006) a propus un model care să includă
trei axiome majore: intenție, atenție și atitudine (IAA). Ei explică cele trei axiome reflectă direct
cea mai frecvent menționată definiție a conștiinței: scopul (int enția) atenție (atenție) într -un anumit
mod (atitudine) în prezent (Kabat -Zinn, 1994). Ei citează activitatea anterioară (Shapiro, 1992)care
a demonstrat intențiile schimbării meditatorilor de -a lungul unui continuum cu
continuareapractică; de la autoregle mentare la auto -explorare și în cele din urmă la auto -eliberare.
Shapiro și colab. (2006) a inclus, de asemenea, axiomul atenției (momentul de observare a
momentului, stimuli interni și externi) și atitudine (cea care aduce calitatea atenției).
Shapiro și colab. (2006) susțin că starea de mindfulness este un moment ce face parte dintr -un
process ciclic în care aceste trei axiome (intenție, atenție și atitudine) funcționează și
interacționând în mod concertat unul cu celălalt și neglijând oricare dintre aces te aspecte ar avea
ca rezultat ceva care nu mai poate fi numit mindfulness.
Mindfulness, prin abilitatea repercepției, promovează o receptivitate mai mareasupra
evenimentelor și experiențelor care se produc (Kabat -Zinn, 1994). Acest lucru reduce
probabilit atea ca evaluările cognitive negative să fie făcute și să sporească șansa evenimentelorși
experiențele fiind văzute ca benigne, neutre sau provocatoare (Breslin et al., 2002). Dovezi pentru
acest raționament a u fost găsit e de Brown, Ryan, Creswell și Neime ic (2008), care au găsit prin
imagistica prin re zonanță magnetică funcțională ( MRI), care preconizează mai multă
atențierăspunsuri benigne la amenințare a socială. Mindfulness, de asemenea, construiește toleranță
la stimulii provocatori și evenimente , creând răspunsuri condiționate noi și mai adaptate la
afectarea negativă (Kabat -Zinn,2003). Davidson și colab. (2003) a u demonstrat, de asemenea,
folosind RMN , că meditația de mindfulness esteasociată cu o activare mai mare a emisferei stângii;
o zonă a creierul ui care este legată de adaptabil itatea la evenimentele negative.
Mindfulness ca și trăsătură a fost descrisă ca o capacitate inerentă de conștientizare a
prezentului fără a judeca acea experiență; toți oamenii o au într -o anumită măsură (Kabat -Zinn,
1990). Deși indivizii fără pregătire în practici contemplative pot
avea o capacitate de atenție latentă, majoritatea indivizilor își îmbunătățesc nivelul de mindfulness
prin practica obișnuită și formare (Baer, 2003, Brown & Ryan, 2003, Bishop et al.
2004) .
Cele două componente considerate a fi cele mai esențiale în mindfulness sunt abilitatea de a
(i) se concentreze asupra prezentului și (ii) a folosi aprecierea non -judicioasă a gândurilor și (Baer,

2003; Bishop et al., 2004; Grossman, Niemann, Schmidt, & Walac h, 2004; Holzel și colab., 2011).
În mod specific, gândurile, sentimentele și senzațiile sunt observate și acceptate ca existente, fără
evaluare sau clasificare (Baer, 2003, Bishop et al., 2004).Aceste două condiții de mindfulness pot
acționa ca un tampon de protecție împotriva mecanismelor neadaptative de coping care apar în
condiții de stres – de exemplu evitarea, suprimarea și gândurile obsesive (Keng et al., 2011). Aceste
componente sunt, de asemenea, presupuse a face parte din mindfulness ca stare și c a trăsătură.
Mindfulness ca trasatură a fost asociată cu rezultate pozitive ale vieții, inclusiv sănătatea mentală
și fizică, relațiile sociale și viața în general (Brown și colab., 2007; Grossman și colab., 2004, Keng
și colab., 2011).
În timp ce interven țiile bazate pe conștientizare sunt susceptibile de a îmbunătăți funcționarea
globală (Palmer & Rodger, 2009; Warnecke, Quinn, Ogden, Towle, & Nelson, 2011), atenția
inerentă a trasaturilor poate crește probabilitatea de a alege forme positive ale strategi ilor de coping
în detrimental celor mai daunatoare, cum ar fi consumul de alcool. În populațiile nonclinice,
niveluri mai ridicate de mindfulness auto-evaluat au fost legate de niveluri mai mici de stres
perceput, precum și scăderea consumului de alcool și a consumului ilicit de droguri (Bowen &
Enkema, 2014; Caldwell, Harrison, Adams, Quin și Greeson, 2010; Christopher, Ramsey
&Antick, 2013; Warne cke și colab., 2011). În plus, cercetările sugerează că mindfulness ca și
trăsătură și mindfulness antrenat pot fi asociate invers cu comportamentele de utilizare a
substanțelor (Garland, Roberts -Lewis, Kelley, Tronnier și Hanley, 2014; Hsin Hsu, Collins și
Marlatt, 2013; Karyadi, VanderVeen și Cyders, 2014). Ce rămâne neclar este modul în care stresul,
mindfulness ca și trăsătura, conștientizarea și comportamentele de adaptare pot interacționa între
ele în dezvoltatea personală..
Poate cele mai cunoscute studii care demonstreaza reduceri ale nivelului de stres și anxietate
sunt cele realizate de Kabat -Zinn și colegii care utilizează Mindfulness Based Reduction Stress
(MBSR). Programul MBSR se desfășoară cu grupuri de până la 30 de participanți care se întâ lnesc
o dată pe săptămână timp de două ore și jumătate pentru 8 -10săptămâni. Programul include abilități
bazate pe mindfulness, cum ar fi ședințe de meditați și scanări corporale, precum și alte tehnici,
cum ar fi pozițiile și întinderea prin yoga (Kabat -Zinn, 1994) se crede că măresc anumite aspecte
ale atenției.
O mulțime de studii effectuate în ultimii 20 de ani au sugerat faptul că programul MBSR propus
de Kabat -Yinn este eficient în tratamentul a numeroase afecțiuni ale populației clinice și

nonclinice . O serie de studii timpurii ale MBSR, raportează că absolvenții acostor programe au
redus în mod semnificativ nivelul lor de durere cronică, simptomele psihologice și alte simptome
medicale (Kabat -Zinn și colab., 1992; Kabat -Zinn, Lipworth & Burney, 1985; Kabat -Zinn,
Lipworth, Burney & Sellers, 1987; Randolph, Caldera, Tacone & Greak, 1999).Cu toate acestea,
mulți autori (Baer, 2003, Bishop, 2002; Carmody, 2009; Zgierska et al., 2009) au remarcat
deficiențe metodologice în acestestudii, cum ar fi lipsa gru purilor de control și randomizare, și au
subliniat necesitatea studiile randomizate de control comparând intervențiile bazate pe atenție
comparative cu grupuri de control și alte intervenții bine stabilite.
S-a presupus că meditația ca mindfulness facilite ază utilizarea unor stategii mai adaptive atunci
când se confruntă cu o serie de dificultăți . Shapiro și colab. (2006) explică faptu l că prin abilitatea
lor de repercepție, este capabil să -și ia timp pentru a considera o experiență sau un eveniment
obiectiv fără activarea stărilor afective negative asociate evenimentului. Acest lucru permite unuia
să alegă să răspundă într -o manieră autoreglementată și orientată spre soluții, spre deosebire de o
reacțiereflexivă cu mecanisme de adaptare obișnuite. Acest lucr u îmbunătățește, prin urmare,
flexibilitatea cognitivă a comportamentului, reactivitatea comportamentală și emotională. S – a
susținut, de asemenea, că repercepția permite să se considere o mult mai mare gamă de resurse sau
strategii de coping. Baer (2003) sugerează că observarea obiectivă susținută a evenimentelor
dureroase sau stresante facilitează utilizarea unei varietăți mai mari de copingprin conștientizarea
și toleranța sporită a acestor senzații. Acest lucru a sustinut expunerea la evenimente provoca toare
fără a reacționa la ele, contracarează condiționate preexistente(Breslin et al., 2002).
O serie de studii recente au investigat relația dintre mindfulness și stiluri de coping. Marcus,
Fine și Kouzekanani (2001) au examinat efectele unui Programul st andard MBSR privind
severitatea simptomelor psihologice și stilurile de coping pentru 36 de rezidenți ai unui comunități
terapeutice (TC). La sfârșitul programului de 8 săptămâni, singurul grup cu diferențe semnificative
a fost identificată cu grupul MBSR (n = 18), comparativ cu standardul de îngrijire (SOC), a raportat
utilizarea mai multor strategii de coping cu auto -control.
Un alt studiu recent investighează relațiile dintre stres, coping și mindfulness în rândul
studenților a fost condusă de Palmer și Rodger (2009). Ei au prezentat un singur pachet de măsuri,
inclusiv MAAS (Brown & Ryan, 2003) pentru atenție, PSS (Cohen, Kamaarack & Mermelstein,
1983) pentru stresul perceput și Chestionarul privind Stategiile de Coping (CSQ; Roger et al.,
1993) la 1.200 de studenți. Doar au completat pachetele de chestionare (rata de răspuns de 13,4%),

un nivel ridicat de mindfulness a fost asociat cu un nivel al stresului perceput mai redus și utilizarea
unor strategii de coping mai adaptative (raționale și detașate) și mai puțin cele neadaptative (
emoțional și evitant).
Rezultatele Palmer și Rodger (2009) susțin discuția de mai sus cu privire lacăi prin care
mindfulness influențează stilurile de coping; faciliteazăcapacitatea de a crea distanță mentală de la
un evenime nt provocator (coping detașat) și prin urmarepermite o decizie mai informată și mai
obiectivă (coping rațional) care trebuie luată ca răspuns.Mai mult, în timp ce acest proces are loc,
tendința de a procesa automat informațiile ca fiind negative, amenințăt oare sau stresante este
perturbat și efectul negativ asociat este de asemenea redus (Breslin și colab., 2002; Shapiro și
colab., 2006).Aceasta reduce apoi nevoia reacția emoțională (coping emoțional) și / sau evitați
(evitarea copingului) și experiența eve nimentului (Weinstein, Brown & Ryan, 2009). Studiile lui
Palmer și Roger au găsit totuși o corelație pozitivă întrestresul perceput și copingul rațional,
precum și o corelație negativă slabă între racoping rațional și evcoping evitant. Aceste constatări
nu susțin clasificarea stilurilor de coping, care sugereaza ca un coping rațional prezice un stres mai
puțin perceput și este puterniccorelat negativ cu copingul evitant (Roger et al., 1993). Indiferent
cercetările asupra mindfulness și stiluri de coping ar ată că un nivel ridicat de mindfulness se referă
la utilizarea mai mare astrategii lor de coping pozitive, orientate spre sarcini și o mai mică utilizare
a copingului evitant și emoțional.

Bibliografie
1. Anastopoulos AD, Shelton TL, DuPaul GJ, Guevremont DC. Parent training for
attention -deficit hyperactivity disorder: Its impact on parent functioning. Journal of
Abnormal Child Psychology. 1993; 21:581 –596. [PubMed: 8294653]

2. Ayers, T. S., Sandier, I. N., West, S. G., & Roosa, M. W. Adisposition al and situational
assessment of children’s coping: Testing alternative models of coping. Journal of
Personality, 1996. 64, 923-958.
3. Baer, Ruth A. (2003). Mindfulness training as a clinical intervention: A conceptual and
empirical review. Clinical Psycholo gy: Science and Practice, 10(2), 125 –143.
doi:10.1093/ clipsy/bpg015
4. Baker BL, Blacher J, Crnic KA, Edelbrock C. Behavior problems and parenting stress in
families of three -year-old children with and without developmental delays. American
Journal on Mental Retardation. 2002; 107:433 –444. [PubMed: 12323068]
5. Carmody, J. (2009). Evolving conceptions of mindfulness in clinical settings. Journal of
Cognitive Psychotherapy: An International Quarterly, 23(3), 270 -280.
6. Compas, B. E., Connor, J. K., Saltzman, H., Th omsen, A. H., & Wadsworth, M. Getting
specific about coping: Effortful and involuntary responses to stress in development. In M.
Lewis & D. Ramsey (Eds.), Soothing and stress 1999 (pp. 229 -256). New York:
Cambridge University Press.
7. Cronin, S., Becher, E., Christians, K. S., & Debb, S. (2015). Parents and stress:
Understanding experiences, context, and responses.
8. Deater -Deckard K. Parenting stress and child adjustment: Some old hypotheses and new
questions. Clinical Psychology: Science and Practice. 1998; 5 :314–332.
9. Deater -Deckard K, Scarr S. Parenting stress among dual -earner mothers and fathers: Are
there gender differences? Journal of Family Psychology. 1996; 10:45 –59
10. Grossman, P., Niemann, L., Schmidt, S., & Walach, H. (2004). Mindfulness -based stress
reduction and benefits: A meta -analysis. Journal of Psychosomatic Research, 57, 35 –43.
doi:10.1016/S0022 -3999(03)00573 -7
11. Hayes, S.A., & Watson, S.L. (2013). The impact of parenting stress: a meta -analysis of
studies comparing the experience of parenting str ess in parents of children with and
without autism spectrum disorder. Journal of autism and developmental disorders, 43 3 ,
629-42.
12. Kabat -Zinn, J. (1990). Full catastrophe living: using the wisdom of your body and mind
to face stress, pain and illness. New York: Dell Publishing.

13. Lazarus, R. S., Averill, J. R. și Opton, E. M. jr. (1974). The psychology of coping. Issues
of research and assessment. În G. V. Coelho, D. A. Ilamburg și J. E. Adams (ed.). Coping
and adaptation (pp. 249 -315). New York: Basic Books.
14. Lazarus, R. S. (1977). Psychological stress and the coping process. În Z. J. Lipowski, D.
R. Lipsitt și P. C. Whybrow (ed.). Psychosomatic medicine: Current trends and clinical
applications. New York: Oxford University Press.
15. Lazarus, R.S. (1983). The costs and benefits of denial. În S. Breznitz (ed.). The denial of
stress (pp. 1 – 30). New York: International Universities Press.
16. Lazarus, R. S. și Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal and Coping. New York: Springer
Publishing Company, Inc.
17. Lazarus, R. S., Cyne, J. C. și Folkman, S. (1984). Cognition, emotion and motivation:
doctoring Humpty Dumpty. În K. Scherer și P. Ekman (ed.). Approaches to Emotions
(pp. 221 -237). Hillsdale, New Jersey: Erlbaum.
18. McCubbin, H. I. și Patterson, J. M. (1983 ). The family stress process: the Double ABCX
Model of adjustment and adaptation. În H. I. McCubbin, M. B. Sussman, și J. M.
Patterson (ed.). Social Stress and the Family: Advances and Developments in Family
Stress Theory and Research (pp. 7 -37). New York: Haworth Press.
19. McCubbin, H. I., Thompson, E. A., Thompson, A. I., Fromer, J. E. (ed.) (1998). Stress,
coping, and health in families: Sense of coherence and resiliency. Sage Publications
20. Mikulincer, M și Florian, V. (1996). Coping and adaptation to traum a and loss. În M.
Zeidner și N. S. Endler (ed.). Handbook of coping (pp. 554 -572). SUA: John Wiley and
Sons, Inc
21. Palmer, A., & Rodger, S. (2009). Mindfulness, stress, and coping among university
students. Canadian Journal of Counselling, 43(3), 198 –212. Re trieved from
http://cjcrcc.ucalgary.ca/cjc/index.php/rcc/article/view/648
22. Rudolph, K. D., Dennig, M. D., & Weisz, J. R. Determinants and consequences of
children’s coping in the medical setting: Conceptualization, review, and critique.
Psychological Bulletin, 1995. 118, 328 -357.
23. Shapiro, S. L., Carlson, L., Astin, J. A., & Freedman, B. (2006). Mechanisms of
mindfulness. Journal of Clinical Psychology, 62, 373 -386.

24. Shapiro, S. L., Schwartz, G. E., & Bonner, G. (1998). Effects of mindfuln ess-based stress
reduction on medical and premedical students. Journal of Behavioural Medicine, 21(6),
581-599.
25. Weisz, J. R., McCabe, M. A., & Dennig, M. D. Primary and secondary control among
children undergoing medical procedures: Adjustment as a functio n of coping style. Journal
of Consulting and Clinical Psychology, 1994. 62, 324 -332