1.1. Date morfologice asupra aparatului respirator la ovine Aparatul respirator este alcătuit din două componente majore: căile respiratorii, prin… [630197]

Partea I

1.1. Date morfologice asupra aparatului respirator la ovine
Aparatul respirator este alcătuit din două componente majore: căile respiratorii, prin care se
face schimbul de gaze (reprezentate de cavitățile nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii) și cele
două organe esențiale, pulmonii.
Cavitățile nazale se situează deasupra cavit ății bucale, în etajul dorsal al splanchnocraniului,
fiind separate între ele de septul nazal. Ele comunică cu exteriorul prin cele două orificii nazale, iar
cu faringele prin două orificii denumite choane. La ovine, nările sunt înguste și alungite, formân d
un plan nazal de aspect triunghiular, străbătut de un filtrum adânc care se prelungește pe bu za
superioară. (Ferat A., 2004)
Faringele este o cavitate cilindrică, musculo -membranoasă, comună sistemului digestiv și
respirator. Structurile de la ace st nivel sunt esențiale atât în direcționarea hranei înspre esofag, cât și
în prevenirea migrării alimentelor spre laringe și trahee. De asemenea, aici este localizată și
deschiderea trompei lui Eustache, un tub ce face legătura între nazofaringe și ureche a medie, având
rolul de a egaliza presiunea atmosferică cu cea din urechea medie. Pe traiectul faringelui se mai
întâlnesc tonsilele, importante grupări limfoide cu rol în imunitatea organ ismului. (Colville T. și
colab., 2016)
Laringele este un cond uct cartilaginos care face tranziția între faringe și trahee, fiind suspendat
la baza craniului prin intermediul aparatului hioidian. La ovine, el se topografiază în partea caudală
a regiunii intermandibulare. Este alcătuit din 5 piese cartilaginoase, arti culate între ele: cartilajul
cricoid, cartilajul tiroid, epiglota și două cartilaje aritenoide. (Ferat A., 2004)
Structural, laringele este alcătuit din: mucoasă, tunica fibro -musculară ce înglobează scheletul
fibro -cartilaginos, mușchi striați și ligamente. Epiteliul este pseudostratificat ciliat pe părțile laterale
ale laringelui și pavimentos stratificat în porțiunea sa superioară. Toate c artilajele sunt de tip hialin,
cu excepția epiglotei, care este de tip elastic. (Cotea C., 2003)
Traheea este un conduct aerofor flexibil, deschis permanent, având o porțiune cervicală si una
toracală. În planul hilurilor pulmonare se bifurcă, emițâ nd bronhiile principale, dreaptă și stângă. La

exterior, este învelită de adventice, care în regiunea toracică este dublată de pleura mediastinală. La
interior, este căptușită de mucoasa traheală, bogat ă în glande traheale. (Ferat A., 2004)
La ovine , inelele traheale au extremitățile lățite și inegale, sunt situate la distanță unul de altul,
iar una dintre extremiăți este mai dezvoltată decât congenera ei, realizând o creastă dorsală mai
redusă decât la bovine. Înainte de bifurcare, traheea emite o b ronhie specială pentru lobul cranial și
mijlociu anterior al pulmonului drept, numită bronhie accesorie dreaptă. (Coțofan V., 1982)
Pulmonii se găsesc în cavitatea toracică și reprezintă organele esențiale ale aparatului
respirator. Ei sunt separați de către mediastin, însă conectați prin ligamentul pulmonar și prin
bifurcația traheală. Datorită presiunii negative din cavitatea pleurală, cei doi plămâni se află într -un
strâns contact cu pereții cavității toracale.
Fiecare pulmon prezintă 3 feț e: diafragmatică (mulată pe diafragmă), mediastinală (pe care se
observă amprenta cordului, a esofagului și a aortei) și costală. De asemenea, prezintă o margine
obtuză (groasă, orientată dorsal și situată la nivelul șanțului costovertebral) și o margine s ubțire (cu
incizurile interlobare), între lobul cranial și mijlociu existând o evidentă scobitură cardiacă. La
exterior, plămânii sunt acoperiți de o seroasă numită pleură viscerală, iar la nivelul feței mediale se
identifică un hil prin care pătrund și ie s componentele anatomice ale pediculului pulmonar: artera
pulmonară, bronhia primară, venele pulmonare, vasele bronhice, limfatice și nervii. (Paștea E. și
colab., 1985)
La ovine, pulmonul stâng prezintă trei lobi bine evidențiați (cranial, mijlociu și diafragmatic), în
timp ce pulmonul drept e mai mare, având patru lobi (cranial, mijlociu, diafragmatic și azygos).
Lobul cranial drept (deservit de bronhia traheală) este divizat, având o porțiune cranială mai
dezvoltată care se insinuează pe sub trahe e. Cei doi plămâni nu prezintă desen subpleural, iar
incizurile interlobare nu ajung până la hil. (Ferat A., 2004)
Pulmonii au vascularizația dublă, nutritivă și funcțională. Vascularizația nutritivă este realizată
de vasele bronhice aparținând cir culației sistemice. Ea asigură irigarea bronhiilor, vaselor mari,
septurilor fibroase ale pleurei viscerale și pleurei parietale mediastinale. Între cele două tipuri de
irigații se stabilesc în mod normal o serie de anastomoze de tip pre – și postcapilar, a rterio -venular,
arterio -arterial . (Coțofan V. și colab., 2000)
Vascularizația funcțională este realizată de mica circulație. Trunchiul pulmonar este un vas de
calibru asemănător aortei, a cărui perete este însă mai subțire (aproximativ 1 -2 mm). Are originea în

ventriculul drept, la nivelul unui con arterial, la baza căruia se găsesc trei valvule. La nivelul hilului,
trunchiul pumonar se bifurcă în arterele pulmonare dreaptă și stângă, corespunzătoare pulmonilor
aferenți. Acestea pătrund în parenchim, ventral bronhiei principale, după care se ramifică
asemănător arborelui bronșic până la nivelul lobulului pulmonar, unde se capilarizează pe suprafața
alveolelor. Rețeaua capilară perialveolară confluează în venule și venele subsegmentare, segmentare
și venele lobare care aduc sângele oxigenat de la pulmon și se descarcă în a triul stâng. (Spătaru C.,
2014)

1.2. Date privind respirația la ovine
Ventilația pulmonară este procesul fiziologic prin care se reîmprospătează permanent aerul
alveolar. A cest proces este necesar deoarece transferul gazelor prin membrana alveolo -capilară
creează în permanență variații ale concentrației și presiunii parțiale a O 2 și CO 2 din alveole. Efectul
ventilației constă în înlocuirea O 2 luat din alveole de către sânge și eliminarea din alveole a CO 2
adus de către sânge. (Marcu E. și colab., 1999)
Transferul gazos este un proces ciclic, a cărui ritmicitate este adaptată la necesitățile de
moment ale organismului prin mecanisme complexe de reglare. Respirația se desfășoară în două
faze:
 inspirația, proces activ prin care în pulmoni pătrunde un volum de aer atmosferic mai bogat în
O2 decât aerul alveolar;
 expirația, proces prin care este eliminat un volum de aer egal cu cel inspirat și care conține o
cantitate mai mare de CO 2 și mai redusă de O 2. (Marcu E. și colab., 1999)
În inspirație, aerul pătrunde până la nivel ul canalelor alveolare. Ramificația continuă a arborelui
bronșic scade mult viteza de pătrundere a aerului și crește exponențial suprafața de acțiune a căilor
aeriene. Consecința acestui fenomen e că viteza de mișcare a aerului în conducte devine mai mică
decât difuziunea moleculară a gazului, difuziune ce asigură transportul aerului spre peretele
alveolar. La limita de separație dintre gazul alveolar și cel inspirat au loc procese de difuziune lente
în ambele sensuri (aerul alveolar difuzează către trahee, iar cel inspirat spre alveole), fără a ajunge la
exterior sau în alveole, ceea ce face ca la sfârșitul unei inspirații normale să existe trei
compartimente distincte:

 aerul inspirat, conținut în căile aeriene;
 un amestec de aer inspirat șî aer alveolar, c onținut în majoritatea alveolelor;
 aerul rezidual neamestecat cu aer inspirat, conținut de un grup mic de alveole distale. (Marcu
E. și colab., 1999)
Frecvența normală a respirației la ovinele adulte este cuprinsă între 12 -20 respirații/minut, iar
la tineret este 20 -40 res pirații/minut. (Vulpe V., 2003)

1.3. Parazitozele pulmonare la ovine
1.3.1. Dictiocauloza
Dictiocauloza oilor, cunoscută sub denumirea de “bronhopneumonie verminoasă” este o
geohelmintoză sezonieră, cosmopolită, determinată de specia Dictyocaulus filaria , care parazitează
în trahee și bifurcația marilor bronhii, la oi și capre. Clinic, se caracterizează prin sindrom respirator
grav, obstrucție bronșică, bronșită, slăbire, diminuarea producțiilor și morbiditate ridicată, iar
morfopatologic, prin leziuni de traheobronșită catarală și focare de bronhopneumonie cronică.
Frecvent, evoluează concomitent cu protostrongiloza, cunoscută sub numele de “strongiloză
pulmonară”. (Iacob O., 2016)

Etologie
Dictyocaulus filaria este un helmint filiform, subțire, având un intestin ce dă aspectul unei benzi
negre. Masculii măsoară în jur de 4 -8 cm lungime, bursa caudală fiind prevăzută cu spiculi scurți și
îngroșați, de culo are maronie, cu aspect caracteristic de cizmuliță. Dimensiunea femelei, ușor
mărită, atinge între 6 -10 cm, are extremitatea caudală ușor rotunjită, iar orificiul vulvar e situat puțin
posterior mijlocului corpului. (Taylor M . și colab., 2016)
Ouăle măsoară 112–138 X 69 –90 μm, conțin ând o larvă complet formată în momentul pontei.
Astfel, larvele strongiloide L 1 vor ecloziona direct în căile aerofore. L 1 seamănă cu adulții, însă
prezintă la extremitatea anterioară un buton cefalic sub forma unei mici proeminențe caracteristice.
Lungime a larvei este de 550 -580 μm, coada este bontă, iar celulele intestinale conțin numeroase
granule întunecate de origine alimentară . (Taylor M. și colab., 2016)
Ciclul biologic este monoxen. La animalele bolnave sau purtătoare de paraziți, larvele de stadiul
întâi eclozionează în lumenul traheobronhic. Prin deglutiție, odată cu mucusul bronșic, ajung în
tubul digestiv și , prin fecale, în mediul extern. În condiții propice de temperat ură (22 -24°C),
umiditate și oxigen, L 1 cresc și se dezvoltă. După 1 -2 săptămâni, la temperatura de 10 -12°C, au loc
două năpârliri succesive și larvele devin infectante (L 3), păstrând cuticula de năpârlire. (Iacob O.,
2016)
Larvele infectante prezint ă hidrotropism, fapt ce determină acumularea lor în picăturile de rouă
de pe firele de iarbă. Astfel, densitatea lor cea mai mare se constată în cursul orelor dimineții și în

zilele ploioase. În plus, datorită acestei proprietăți, este posibilă supraviețui rea lor peste iarnă în
apele de suprafață. (Mitrea I., 2002)
Stadiile de viață libere își asigură energia din rezervele alimentare, întrucât se observă că
granulele specifice din intestinul primei forme larvare devin mai puțin vizibile și dispar pe măsură
ce parazitul devine matur. Gazdele receptive se infectează prin ingestia vegetației poluată cu L 3, iar
depunerea ouălor începe după aproximativ 4 săptămâni de la acest moment. (Bowman D., 2014)
Stadiile neinfectante ale larvelor nu se hrănesc , dar își păstrează ambele teci cuticulare pe
măsură ce năpârlesc succesiv din L 1 în L 2 și din L 2 în L 3. Pentru a fi posibil acest lucru, celulele
intestinale ale L 1 au încorporate cantități importante de glicogen. (Jacobs D. și colab.; 2016)
Larvele ingerate, odată ajunse în tubul digestiv, traversează peretele intestinal și trec prin vasele
limfatice către limfonodurile mezenterice, unde năpârlesc și se dezvoltă în L 4. Acestea migrează prin
canalul toracic, vena cavă anterioară și inimă, pent ru ca de acolo, prin mica circulație, să ajungă la
alveolele pulmonare. De aici, larvele avansează înspre bronhii, unde se transformă în L 5, și, în final,
în adulți. ( Soulsby E.J.L., 1982)

Epidemiologie
Dictiocauloza are caracter sezonier, a fectând mieii din iunie până în octombrie, iar animalele
adulte din octombrie până în ianuarie -februarie. Prevalența infecției și intensivitatea parazitării sunt
influențate de zona geografică, factorii de climă și de subiectul gazdă. Helmintoza apare în e fective
care pășunează în zone cu umiditate ridicată și regim pluviometric abundent. Sursele de infecție sunt
reprezentate de către animalele bolnave clinic și subclinic, care poluează parazitar mediul, precum și
terenul cu populațiile reziduale de larve, care contribuie la perenizarea bolii într -o zonă geografică.
(Iacob O., 2016)
Peste iarnă, unele larve infectante rămân viabile pe pășune. De asemenea, stadiile larvare
intrapulmonare (L 4) intră în hipobioză, urmând ca primăvara să devină adulți, m oment în care
animalele purtătoare încep să elimine prin fecale L 1. Deoarece femela de D. filaria este ovovivipară,
timpul de la eclozionare până la atingerea stadiului infectant este unul scurt, iar în condiții
climaterice optime, contaminarea pășunii cu L3 poate să se produc ă extrem de rapid. (Sargison N.,
2008)

Primăvara, prevalența helmintozei este moderată, se reduce în anii secetoși în timpul verii și
crește la începutul toamnei. Răspândirea larvelor pe pășune este asigurată prin deplasarea gazd elor
în timpul hrănirii, transhumanța turmelor parazitate și nedehelmintizate, apele din ploi și alți factori
biotici și abiotici. În apele de suprafață, L 3 supraviețuiesc 30 -90 de zile, dar la adâncimea de 10 -15
metri, mor în 3 -5 zile. Temperaturile scăzu te au efect letal, la fel ca unele soluții decontaminante
precum fenol 3%, formol 1% sau clorura de var. (Iacob O., 2016)
Nivelul contaminării cu larve în fecalele ovinelor infectate prezintă mari variații individuale,
atât săptămânal, cât și de la an la an. De -a lungul sezonului de pășunat, pot să se dezvolte chiar trei
generații ale parazitului, deci autoinfec tarea este posibilă. (Malone F., 2007)
Receptivitatea ovinelor este condiționată de vârstă, sezon și starea de întreținere. La miei și
tineret, infecția apare mai întâi la începutul verii, însă episoadele cele mai grele se constată de obicei
toamna. Când clima este foarte caldă, ceea ce face dificilă supraviețuirea larvel or în mediu, focarele
de boală la animalele tinere sunt mai probabile să apară în jurul perioadei de înțărcare ale acestora,
după o perioadă prelungită cu ploi. (Taylor M. și colab., 2016)
Oile adulte sunt mai rezistente, dar cele din rasele perfe cționate (Merinos, Karakul) sunt
sensibile. În timpul iernii, starea de întreținere și evoluția asociată a altor afecțiuni măresc
sensibilitatea animalelor față de dictiocauloză. În perioada stabulației, larvele mor datorită
amoniacului eliberat din dejecț ii, riscul de infectare fiind redus. (Iacob O., 2016)
Caprele sunt adesea mai susceptibile la această helmintoză și pot disemina infecția atunci când
sunt pășunate împreună cu ovinele. (Taylor M. și colab., 2016)

Patogeneză
Agresiunea paraziților asupra structurilor pulmonare se exercită atât în stadiul larvar, cât și în
stadiul adult. Pasajul larvelor în mucoasa intestinală spre capilarele limfatice este urmat de
microtraume și hemoragii, care induc manifestări enterice mai mult sau m ai puțin grave. Implicarea
florei microbiene locale contribuie la complicarea tulburărilor digestive generate în această fază
patogenezică. Filtrarea limfei prin limfonodurile mezenterice, determină, în mare parte, reținerea și
moartea larvelor în migrație . (Iacob O., 2016)

Larvele migratoare L 4 și L 5 induc o reacție inflamatorie în alveole și determină un infiltrat
celular format din ne utrofile, eozinofile, macrofage și celule gigante . Pe măsură ce larvele
progresează înspre bronhiole și bronhii, atât L 5 cât și viermii adulți provoacă o bronșolită severă și o
bronșită caracterizată prin hiperpla zia epiteliului căilor respiratorii, care devine infiltrat cu neutrofile
și eozinofile. Se constată o hiperplazie limfoidă peribronhială și peribronhiolară, uneori f ormând u-se
noduli limfoizi. Unele din ouăle embrionate și L1 eclozionate sunt aspirate în bronhiole și alveole,
provocând o reacție inflamatorie, iar rezultatul este apariția bronhopneumoniei. Hiperplazia
epiteliului alveolar se poate dezvolta și mai mult în această fază a infecției. Asocierea florei
bacteriene poate surveni ca o complicați e secundară. (Malone F., 2007)
Nematodele adulte exercită agresiune prin mecanisme traumatice, iritative, spoliatoare, care se
răsfrâng asupra aparatului respirator și a întregului organism. Iritațiile provocate mucoasei
traheobronșice de către helminții aglomerați sub formă de ghemuri mobile sunt urmate de
hipersecreția mucusului, obliterarea bronhiilor cu diametru mic și, în consecință, atelectazie și
emfizem pulmonar, dispnee și accese de sufocație. Nematodele, împreună cu secrețiile și excrețiile
lor, determină în spațiul traheobronșic inflamația catarală a mucoasei și traumatizarea acesteia.
(Iacob O., 2016)
Toxinele eliberate prin moartea paraz iților au efect citotoxic asupra permeabilității vasculare,
grăbind apariția bronhopneumoniei, edemului pulmonar sau inițiază pneumopatiile cu substrat
alergic. La subiecții aflați la prima infecție, mecanismele de agresiune ale nematodelor sunt mai
greu c ontracarate și astfel evoluția bolii este mai gravă. Imunitatea are un caracter nesteril, fiind
întreținută prin reinfectări cu număr redus de L 3, și durează între 6 -24 luni. (Iacob O., 2016)
În urma infecției naturale sau experimentale, se observă atât reacții celulare, cât și umorale.
Dacă mieilor infectați li se va administra un extract de D. filaria , aceștia vor prezenta la nivelul
pielii o reacție marcată. Se produc anticorpi precipitanți care persistă câteva luni, cu rol în frânarea
dezvoltării larvare. La nivel celular, caracteristica tipică a prezenței parazitului e reprezentată de
numărul crescut al eozinofilelor. În absența re -infecției, imunita tea poate scădea, făcând animalul
susceptibil din nou . (Tizard I., 1992)

Tablou clinic
Cele mai comune semne clinice sunt reprezentate de tuse și de starea de slăbire care, în zonele
endemice, se limitează de obicei la tineret. Aceste semne pot fi însoțite de diaree sau anemie în cazul
asocierii trichostrongilozelor gastrointes tinale sau fasciolozei. (Taylor M. și colab., 2016)
La miei, evoluția este acută și debutează vara, cu febră de 40 -41°C și alterarea stării generale.
Inițial, apare diaree pasageră și polidipsie cu o durată de 2 -3 zile, urmate de tuse uscată care, în timp
devine chintoasă. Accesele de tuse sunt mai frecvente dimineața sau după un efort provocat, precum
și la schimbări bruște de temperatură. Respirația este dispneică, iar jetajul este mucos, bilateral,
abundent, cu intensitate diferită, mai frecvent în prima parte a zilei. Secrețiile se usucă pe marginile
orificiilor nazale transformându -se în cruste, care obstruează lumenul narinelor, determinând jenă în
respirație. La ascultație, se percep raluri uscate și ulterior umede. Respirația devine în timp
tahipneică, dureroasă. Apetitul scade, aanimalele slăbesc, survin pierderi de lână. În rândul mieilor
bolnavi se înregistrează o mortalitate ridicată. (Iacob O., 2016)
S-a observat la tineret și un sindrom astmatiform acut în cazul asocierii dictioca ulozei cu
muelerioza, după tratamente cu antihelmintice de spectru larg. La câteva ore post -terapie s -au
constatat sporadic unele cazuri cu agravarea simptomelor: dispnee pronunțată, respirație
zgomotoasă, accese de asfixie, adinamie. În general, redresare a se produce în circa 7 -10 zile.
Fenomenele se datorează probabil unor distrucții masive de paraziți adulți, însoțite de
hipersensibilitate tisulară locală. (Șuteu I., 2004)
La oile adulte, evoluția este cronică, apare în perioada septembrie -octombrie și se manifestă
clinic în timpul iernii. Boala se prelungește câteva săptămâni sau luni, afectând animalele cu stare de
întreținere precară, care sfârșesc adesea prin moarte. Ovinele afectate prezintă jetaj bilateral
abundent, de culoare verzuie, sau cu aspect purulent, tusea este cronică, grasă, cu deglutirea
nematodelor. Lâna devine uscată, casantă, iar calitatea firului se deteriorează. Uneori apar edeme
palpebrale și pectorale. Animalele cu infecții sever e sucombă la efort, iar cele aflate în stare bună de
întreținere se redresează clinic, dar rămân purtătoare și eliminatoare de paraziți. (Iacob O., 2016)

Examen paraclinic
Prin metode larvoscopice, Barmann sau Vajda, se efectuează exame nul coproscopic. Astfel,
prin aceste tehnici poate fi demonstrată cel mai facil prezența infecției la animale, punându -se în
evidență larvele aflate în primul stagiu de dezvoltare. (Scott P., 2015)
De asemenea, se face examenul sângelui sub formă de frotiu, colorat prin metoda MGG, și
analiza formulei leucocitare, ce evidențiază eozinofilia de 20%. (Iacob O., 2016)
Deși metodele de imunodiagnostic sunt puțin practicate în acest caz, totuși, unele studii
experimentale efectuate pe ovine au avut rezultate bune privind detecția D. filaria cu ajutorul
serologiei. Prin teste radioimunologice (RIA) sau imunoenzimatice (ELI SA) s -au decelat anticorpii
specifici la 10 zile după infectare. (Habte D. și colab. , 2019)

Tablou necropsic
Examenul necropsic evidențiază cadavre cașectice, palide. Intestinul prezintă leziuni de enterită
cu hemoragii punctiforme și noduli cenușii (conțin larve moarte, încapsulate) în faza de început a
bolii. De asemenea, limfonodurile mezenterice sunt ușor mărite în volum, cu focare nodulare
multiple, necrotice, calcifiate, sau noduli similari celor din mucoasa in testinală. (Niculescu A.,
1998)
Adulții de Dictyocaulus filaria sunt ușor observabili, albi, subțiri, filiformi, cu o lungime ce
variază între 3 -10 cm și se găsesc cu precădere în bronhiile lobilor caudali pulmonari, asociindu -se
cu o secreție foarte mare de mucus – traheobr onșită catarală. (Chilton N. și colab. , 2006)
Epiteliul bronșic și bronhiolar poate suferi procese de hiperplazie și descuamare foarte severe,
precum se poate constata și hiperplazia limfoidă peribronhiolară. Vasculitele și perivasculitele se
caract erizează prin infiltrația celulelor inflamatorii în peretele vascular și în jurul bronhiolelor. (Dar
L., 2012)
În pulmoni, se constată fenomene inflamatorii acute, cu focare de pneumonie interstițială,
serohemoragică. În migrația lor, larvele prov oacă hemoragii septale, epitelizarea alveolelor,
infiltrații celulare cu macrofage, plasmocite, leucocite, eozinofile, celule gigante. Pe zona marginală
a lobilor diafragmatici se observă bronșectazii, zone de emfizem pulmonar cronic, zone de
atelectazie m ărginite de emfizem vicariant, pneumonie lobară. (Iacob O., 2016)

1.3.2. Protostrongiloza
Protostrongiloza este o biohelmintoză determinată de nematode din familia Protostrongylidae ,
care parazitează în arborele bronșic și țesutul pulmonar, la rumeg ătoarele mici domestice și
sălbatice, caracterizată clinic prin simptome de bronșită cronică și pneumonie, iar morfopatologic
prin focare de bronhopneumonie însoțite de formațiuni nodulare situate subpleural și în țesutul
pulmonar al lobilor diafragmatici. Evoluează sezonier, adesea în asociere cu dictiocauloza. (Iacob
O., 2016)

Etiologie
În România, boala este produsă de următoarele specii : Protostrongylus rufescens, Muellerius
capillaris și Cystocaulus ocreatus. (Șuteu I., 1996)
Aduții de Protostrongylus rufescens sunt filiformi, de culoare roșiatică, măsurând până la 45
mm (masculul) și 65 mm (femela). La mascul, bursa caudală este mică, însă bine dezvoltată, iar
spiculii sunt cilindrici, aproape drepți. La femelă, orificiul vulv ar se află în apropierea anusului și a
extremității caudale de formă conică. Ambele coarne uterine sunt orientate anterior. Ouăle măsoară
în jur de 75 –120 X 45 –82 μm și sunt embrionate în momentul depunerii. L 1 are un contur ondulat,
măsoară 320 –400 μm, ar e o coadă ascuțită și conține granule fine. (Taylor M. și colab., 2016)
Adulții de Muellerius capillaris au corpul filiform, iar orificiul bucal e delimitat de șase papile.
Masculul măsoară 11 -26 mm, extremitatea caudală este spiralată, bursa cauda lă atrofiată, iar
spiculii sunt egali. Femela măsoară 18 -30 mm și prezintă orificiul genital în apropierea orificiului
anal, situate la extremitatea caudală. Este ovovivipară. Larvele de stadiul întâi sunt transparente, cu
partea anterioară rotunjită, ia r cea caudală este prevăzută cu un apendice ondulat. (Iacob O., 2016)
Adulții de Cystocaulus ocreatus sunt subțiri, de culoare maro -închis, masculul are dimensiuni
de 4-5 cm, iar femela de până la 9 cm. Bursa caudală este mică, iar spiculii sunt bifurcați. La femelă,
orificiul vulvar e protejat de o prelungire a cuticulei în formă de clopot. L 1 are o coad ă ușor curbată
și este transparentă. (Taylor M. și colab., 2016)
Ciclul biologic este heteroxen. Adulții acestor nematode trăiesc în bronhiolele terminale și în
alveolele gazdelor definitive. Aici, femelele depun ouă, din care larvele rhabditoide L 1 eclozionează
în căile respiratorii ale pulmonilor. Acestea vor avansa ulterior înspre trahee, vor ajunge în faringe,

iar apoi vor fi deglutite și excretate odată cu materiile fecale. În mediul extern vor infecta melcii,
gazda intermediară, iar în piciorul acestora se dezvoltă, dacă condițiile de mediu sunt favorabile, în
larve infectante L 3. (Anderson R., 2000)
L3 sunt ingerate de către rumegătoare direct de pe pășune sau odată cu gazdele intermediare,
penetrează peretele intestinal și migrează prin vasele limfatice sau prin torentul sangvin înspre
plămâni, unde se vor transforma în adulți. Perioada prepatentă e cuprinsă între 4 -9 săptămâni.
(Jabbar A., 2013)

Epidemiologie
Protostrongiloza este o parazitoză cunoscută pe tot globul și a re o mare extindere, fiind prezentă
atât la animale crescute în zone de șes, cât și la cele crescute în zone de deal sau de munte.
Principala sursă de contaminare o reprezintă ovinele și caprinele bolnave sau purtătoare de paraziți,
care elimină larve pri n fecale, colostru și lapte timp de zece zile post partum. (Iacob O., 2016)
Factorii suplimentari care joacă un rol important în asigurarea endemiei acestei helmintoze sunt,
în primul rând, capacitatea L 1 de a supraviețui luni întregi în materiile f ecale, iar în al doilea rând,
persistența L 3 în gazda intermediară, pe durata vieții moluștelor. Micile rumegătoare sălbatice (ex:
căprioara, capra neagră) sunt deseori puternic infectate și pot contribui la diseminarea larvelor, atât
în mediul silvatic, c ât și în cel sinantrop, în cazul pășunării pe aceleași terenu ri ca ovinele. (Habte D.
și colab., 2019)
Infecțiozitatea pășunilor este strâns legată de precipitații , care stimulează activitatea atât a
larvelor, cât ș i a moluștelor. Umiditatea este esențială pentru supraviețuirea ș i dezvoltarea larvelor,
care sunt sunt active la o temperatură moderată de 10 -21°C. Ele supraviețuiesc cel mai bine în
condiții reci și umede, în special at unci când în mediu este prezentă o vegetație abundentă, crescută
în preajma unui curs de apă. În condiții optime, larvele pot persista mai mult de un an . (Tewodros
A., 2015)
Larvele de M. capillaris sunt rezistente la uscăciune , sun t cele mai active la temperaturi relativ
scăzute și nu sunt ucise prin îngheț. L3 pot trăi și până la o săptăm ână după moartea melcului.
Infecțiile masive nu sunt frecvente la oile adulte , deoarece animalele infectate în mod repetat devin
rezistente . (Jubb K. și colab. , 2007)

Prevalența b olii e scăzută în sezonul de primăvară -vară, și crește rapid toamna și iarna. De
obicei, verile ploioase au ca efect o încărcătură parazitară sporită în toamna și iarna ce vor urma.
Hrana în exces, alimentația deficitară, infecțiile anterioare sau secundar e predispun la acea stă
afecțiune. (Borji H. și colab. , 2012)
În verile secetoase, protostrongiloza se exprimă dominant față de dictiocauloză. La miei,
îmbolnăvirile apar în perioada iulie -august. În cazul speciilor din genurile Muellerius și
Protostrongylus , se menționează ca posibilă infectarea pe cale transplacentară sau prin ingestia
laptelui și colostrului. La oile întreținute pe pășune, parazitoza afectează mai frecvent animalele
adulte, cu o prevalență de 52 -62,7% la genul Muellerius , 26-61,3% la genul Protostrongylus , și
sporadică la genul Cystocaulus . La miei, se constată o prevalență de 15% din efectiv. (Iacob O.,
2016)

Patogeneză
Puterea patogenă a acestor helminți tinde să fie minoră. Totuși, în infecția cu P. rufescen s,
epiteliul alveolar și bronhiolar afectat se descuamează, vasele de sânge sunt ocluzionate, infiltrate și
are loc proliferarea țesutului conjunctiv. Rezultatul se traduce în mici focare de pneumonie lobulară,
de culoa re gri -gălbui. (Habte D. și colab., 2 019)
Se crede că atunci când stadiile larvare ale M. capillaris migrează prin peretele intestinului
subțire, deteriorarea rezultată predispune la enterotoxiemie. Infecția cu mai multe specii este
frecventă și evoluează de obice i cronic. (Radostitis O. și colab. , 2007)
În zona pasajului prin peretele cecal și colic către sistemul limfatic, se formează noduli de
reacție, în care se găsesc larve moarte. Nematodele adulte exercită asupra arborelui bronșic acțiuni
multiple: mecanică, iritativă, inflamatorie. (Iacob O., 2016)

Tablou clinic
În general, protostrongilozele evoluează cu semne clinice discrete. Totuși, dacă infecția este
masivă, s e constată abatere și slăbire progresivă, diaree, tahipnee, secreții nazale mucopurulente și
tuse. Dacă se suprapune infecția cu D. filaria , simptomatologia va îmbrăca f orme mai grave. (Pugh
D., 2012)

Examen paraclinic
Se efectueză examenul fecalelor prin metodele larvoscopice Baermann sau Vajda, ceea ce va
pune în evidență prezența larvelor de stadiul întâi.
Xenodiagnosticul constă în examinarea gazdelor intermediare pentru identificarea larvelor
încapsulate în piciorul gasteropodelo r. Într -o placă Petri se recoltează 20 -30 melci, se acoperă cu
capacul și se expun la soare timp de 3 -5 minute. Moluștele vor deveni imobile, fixate la peretele
plăcii, facilitând astfel observarea punctelor negricioase în structura piciorului. Prin disecț ia acestor
formațiuni, se evidențiază larvele de Protostrongylidae închistate. (Iacob O., 2016)
Tablou necropsic
În cazul infestației cu P. rufescens , leziunile se localizează în pulmoni și se traduc prin
microbronșită și focare de bronhopneumonie cronică, dispuse în partea superioară a lobilor
diafragmatici. Pe secțiune, aceste focare au aspect piramidal cu baza dispusă subpleural, au culoare
violacee sau cenușiu -albicioasă, iar consistența este crescută. De asemenea, se constată ob struarea
bronhiilor mici cu nematode. (Iacob O., 2016)
Infestația cu M. capillaris este frecvent asociată cu leziuni nodulare mici, sferice care apar
adesea pe suprafața plămânilor sau în apropierea lor. Nodulii ce conțin un singur nematod sunt
aproape imperceptibili, cei vizibili înglobând mai mulți adulți, larve sau chiar ouă. Aceste
formațiuni pot să aibă diametrul de până la 2 cm și constau dintr -o masă necrotică apărută ca urmare
a degenerării leucocitelor acumulate și a țesutului pulmonar. Nodu lii sunt înconjurați de țesut
conjunctiv, alături de care se găsesc uneori celule gigante. Țestul pulmonar adiacent poate fi
hiperemiat, iar în alveole se acumulează resturi celulare. (Taylor M. și colab., 2016)
În infecțiile cu C. ocreatus se descr iu focare hemoragice subpleurale de diferite mărimi,
confluate sau izolate, iar în lumenul bronhiolelor din apropierea acestora au fost puse în evidență
helminții de culoare brună. S -au descris cazuri de noduli subpleurali cu centrul necrotic care, după
secționare, au eliberat câte un nematod adult. (Iacob O., 2016)

1.3.3. Diagnostic
Diagnosticul poate fi pus pe baza semnelor clinice, a perioadei calendaristice și a istoricului
pășunatului. Totuși, confirmarea pneumoparazitozelor se realizează cel mai bine prin examene
larvoscopice, Baermann sau Vajda, prin care se evidențiază prezența larvelor de stadiul întâi.
Diferențierea între nematode se face pe seama caracteristicilor morfologice specifice fiecărei specii.
Examinarea microscopică a jetajului este o altă metodă rapidă și sensibilă prin care se pot identifica
ouăle și larvele paraziților.
Diagnosticul se stabilește ușor și post -mortem, când la nivelul plămânilor pot să apară zone de
focar densificate, delimitate de emfizem, sau leziuni n odulare neregulate, de culoare alb -murdară,
distribuite cu precădere în lobii diafragmatici. După disecție, în trahee și arborele bronșic se
evidențiază o cantitate foarte mare de mucus care înglobează numeroși viermi albi, filiformi. (Adem
J., 2016)
În termeni practici, când există suspiciunea unui focar de infecție, este recomandată efectuarea
atât a examenelor coproscopice, cât și a celor serologice, probele fiind colectate de la un grup de 6 –
10 animale care au prezentat semne clinice de boală mai mult timp. Testul ELISA este opțiunea
preferată atunci când se testează un număr mare de eșantioane. (Adem J., 2016)

1.3.4. Tratament
Antihelminticele recomandate sunt puține la număr și trebuie asociate cu o medicație
simptomatică și cu îmbunăt ățirea alimentației. Albendazolul se utilizează în doze de 5 -10 mg/kg,
fiind activ atât împotriva helminților pulmonari, cât și împotriva trichostrongililor, cestodelor sau
trematodelor. O acțiune foarte puternică de îndepărtare a nematodelor pulmonare și gastrointestinale
o au și Levamisolul, folosit în doza de 7,5 mg/kg, sau Avermectinele (Doramectina, Moxidectina,
Ivermectina), în doză de 0 ,2 mg/kg. (Villarroel A., 2013)
O eficaci tate ridicată contra stadiilor imature și mature ale acestor paraziți o au și alte produse,
precum Oxfendazol (5 mg/kg), Fenbendazol (5 mg/kg) sau Febantel (5 -7,5 mg/kg). De multe ori se
recomandă administrarea antibioticelor în scopul prevenirii infecțiilo r secundare. (Habte D. și
colab., 2019)

Muellerius capillaris e cea mai rezistentă specie la acțiunea antihelminticelor, iar din acest
motiv e indicat să se administreze doze mai mari fie de Fenbendazol (15 mg/kg), fie de Ivermectină
(0,3 mg/kg) în astfel de infecții. (Pugh D., 2012)

1.3.5. Profilaxie
În controlul acestor pneumoparazitoze, un rol important îl are gestionarea pășunatului. Ovinele
trebuie să fie mutate din zonele contaminate pe terenuri uscate și să li se asigure apă curată la
discreție. Pe timpul verilor secetoase, drenarea și repausul pășunii are ca efect decimarea unei mari
populații de larve ce supraviețuiesc iernilor reci. Trebuie evitată utilizarea fecalelor animalelor
susceptibile pentru fertilizarea terenurilor pe care s e cultivă furaje verzi, nu se indică administrarea
ierbii umede ovinelor, iar o altă recomandare ar fi ca adulții și tineretul să pască separat . (Habte D. și
colab., 2019)
Deosebit de importantă este aplicarea dehelmintizărilor profilactice de două ori pe an, la toate
oile care depășesc vârsta de 3 -4 luni. Aceste acțiuni se realizează toamna după intrarea în stabulație
și primăvara, înainte de ieșirea la pășunat. Mieilor crescuți în zona de șes li se administrează un
tratament în lunile iunie -iulie, iar celor crescuți în zona montană, în perioada iulie -august. Prin
utilizarea în hrana rumegătoarelor a brichetelor de sare cu antihelmintice, se limitează poluarea
pășunii și a numărului de larve ingerate de către animalele gazdă. (Iacob O., 2016)
S-a realizat un vaccin extrem de eficient pe bază de L3 iradiate de D. filaria și care este folosit
cu succes în numeroase țări. Acesta se administrează de două ori la interval de o lună, fiecare doză
conținând 1000 de larve iradiate. Vaccinarea se face primăvara, la mieii în vârstă de 6-8 săptămâni.
(Adem J., 2016)
Prin unele măsuri agrotehnice, se încearcă reducerea gazdelor intermediare, însă este un
obiectiv dificil de realizat. Alte acțiuni profilactice sunt: asigurarea unei mediu curat începâ nd de la
naștere, evitarea supraaglomerării în țarcuri, o alimentație echilibrată în vederea întăririi și
rezistenței organismului, rotația terenurilor pentru a se preveni acumularea încărcăturii parazitare.
De asemenea, dimineața devreme și seara, când se depune roua, se evită scoaterea animalelor l a
pășune. (Villarroel A., 2013)