1.1. Condițiile cunoașterii psihologice 11 1.2. Devenirea psihologiei ca știință 12 1.3. Problemele generatoare de divergențe în istoria psihologiei… [603288]

Licență

1.1. Condițiile cunoașterii psihologice 11 1.2. Devenirea psihologiei ca știință 12 1.3. Problemele generatoare de divergențe în istoria psihologiei… [603288]

Byadmin ianuarie 1, 2024

,(•• CUPRINS
VOLUMUL 1
SECȚIUNEA I
I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI
1.1. Condițiile cunoașterii psihologice 11
1.2. Devenirea psihologiei ca știință 12
1.3. Problemele generatoare de divergențe în istoria psihologiei 15
1.4. Obiectul psihologiei 16
1.5. Viitorul psihologiei 21
II. METODELE PSIHOLOGIEI
2.1. Relația obiect-metodă 25
2.2. Metode specifice ale psihologiei 28
2.3. Organizarea cercetării psihologice 40
III. PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI
3.1. Principiul determinismului extern (extrapsihic) 43
3.2. Principiul relaționării neuro-psihice 45
3.3. Principiul reflectării și modelării informaționale 50
3.4. Principiul acțiunii și al unității conștiință – activitate 53
3.5. Principiul genetic și al istorismului 54
3.6. Principiul sistemicității 55
IV. LEGILE ȘI TEORIILE EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE
4.1. Problema definirii legii în psihologie 57
4.2. Relația dintre descriere, explicație și interpretare 61
4.3. Problema elaborării teoriei psihologice 64
V. PSIHICUL UMAN. CARACTERIZARE GENERALĂ
5.1. Către o definiție modernă a noțiunii de psihic 70
5.2. Caracteristicile psihicului uman 79
5.3. Modificări ale conștiinței 106

SECȚIUNEA a II-a
COMPONENTELE MODALE ALE VIEȚII PSIHICE
CONȘTIENTE A OMULUI
Considerații preliminare 21
VI. PROCESELE SENZORIALE
6.1. Senzația 124
6.1.1. Sensibilitatea și legile ei 128
A. Legile psihofizice 130
B. Legile psihofiziologice 132
C. Legile socioculturale 135
6.1.2. Clasificarea senzațiilor 138
A. Senzațiile extero-informative 138
A.l. Senzațiile cutanate 138
A.2. Senzațiile vizuale 144
A.3. Senzațiile auditive 162
A.4. Senzațiile olfactive 186
A.5. Senzațiile gustative 196
A.6. Senzațiile vestibulare 206
B. Senzațiile proprioceptiv-kinestezice 209
C. Senzațiile organice 215
D. Senzațiile de durere 224
6.2. Percepția 228
6.2.1. Caracterizare generală 228
6.2.2. Legile percepției 259
6.2.3. Formele percepției 268
6.2.4. Percepția ca formă specifică de activitate și factor bazai de
reglare a activității 294
VOLUMUL 2
VII. REPREZENTAREA
7.1. Definiție și caracterizare psihologică generală 301
7.2. Proprietățile reprezentărilor 306
7.3. Tipurile reprezentărilor 310
7.4. Locul și rolul reglator al reprezentării în activitate și
comportament 312
VIII. GÂNDIREA 314
8.1. Definiție și caracterizare generală 319
8.2. Structura psihologică internă a gândirii 325
A. Blocul operațiilor 327
B. Blocul conținuturilor 344
C. Blocul produselor 351
D. Blocul relațiilor 352
6 8.3. Forme modale de procesare-integrare a informației 353
A. Procesarea inductivă 353
B. Procesarea de tip deductiv 358
C. Procesarea analogică 362
8.4. Gândirea ca activitate specifică de rezolvare a problemelor 363
8.5. Gândirea ca proces decizional 373
8.6. Gândirea ca proces de teoretizare 376
IX. IMAGINAȚIA
9.1. Caracterizare generală. Definiție 378
9.2. Formele imaginației 382
9.2.1. Visele 382
9.2.2. Procesele hipnoide 384
9.2.3. Reveria 384
9.2.4. Imaginația reproductivă 385
9.2.5. Imaginația creatoare 386
X. MEMORIA
10.1. Definiție și caracterizare psihologică generală 390
10.2. Dinamica memoriei 393
10.3. Formele memoriei 402
10.4 Calitățile memoriei 412
10.5. Mecanismele memoriei 413
10.6 Uitarea 418
XI. LIMBAJUL
11.1. Precizări și delimitări terminologice 420
11.2. Specificul psihologic al limbajului 425
11.3. Determinațiile limbajului verbal 426
11.4. Verigile funcționale ale limbajului verbal 437
11.5. Funcțiile limbajului verbal 439
11.6. Formele limbajului verbal 444
11.7. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului 446
XII. ATENȚIA
12.1. Definiție și caracterizare psihologică generală 451
12.2. Dimensiunile (atributele) atenției 455
12.3. Formele atenției 457
12.4. Modele teoretice explicative ale atenției 460
XIII. AFECTIVITATEA
13.1. Aspecte teoretice și metodologice generale 465
13.2. Spre o definiție a afectivității 466
13.3. Clasificarea proceselor și stărilor afective 470
13.4. Dimensiunea relațională a afectivității 474
13.5. Structura procesului emoțional 476
13.6. Rolul afectivității în activitate 477
13.7. Agresivitate-toleranță 479
7

13.8. Stresul, anxietatea și angoasa 480
13.9. Mecanismele emoțiilor 483
XIV. MOTIVAȚIA
14.1. Definiție și caracterizare generală 487
14.2. Motivul și funcțiile sale 491
14.3. Forme și niveluri de integrare a motivației 495
14.4. Motivație și frustrare 503
14.5. Motivație și conflict 504
14.6. Nivel de aspirație, nivel de expectație, nivel de realizare 505
14.7. Teorii ale motivației 506
XV. VOINȚA
15.1. Definirea și caracterizarea generală a voinței 507
15.2. Structura și fazele actului voluntar 514
15.3. Calitățile voinței 516
15.4. Dezvoltarea ontogenetică a voinței 516
15.5. Voința socială 519
XVI. ACTIVITATEA UMANĂ
16.1. Considerații generale 521
16.2. Definirea și structura psihologică a activității 523
16.3. Formele activității 529
SECȚIUNEA a III-a
XVII PERSONALITATEA
17.1. Aspecte teoretice și metodologice 549
17.1.1 Accepțiuni ale termenului de personalitate 550
17.2. Temperamentul 560
17.2.1. Definiție și caracterizare generală 560
17.2.2. Clasificarea temperamentelor 562
A. Tipologiile morfologice sau bioconstituționale 562
B. Tipologiile fiziologice și psihofiziologice 568
C. Tipologiile psihologice 572
D. Tipologiile clinice 575
17.3. Caracterul 576
17.3.1. Definiție și descriere generală 576
17.3.2. Structura psihologică a caracterului 579
17.3.3. Trăsăturile caracteriale 583
17.4. Aptitudinile 585
17.4.1. Definiție și descriere generală 585
17.4.2. Raportul înnăscut-dobândit în structura aptitudinilor 588
17.4.3. Clasificarea aptitudinilor 590
17.5. Imaginea de sine (self-concept) 595
17.6. Eul 598
Bibliografie selectivă 601 SECȚIUNEA I

Capitolul I
OBIECTUL PSIHOLOGIEI
1.1. CONDIȚIILE CUNOAȘTERII ȘTIINȚIFICE
Atributul științific" caracterizează acea formă a cunoașterii care satisface o serie
de exigențe și criterii de ordin metodologic general și particular. Istoricește, ca
esențiale, s-au impus următoarele exigențe și criterii:
a) delimitarea unui domeniu de investigație unic și neintersectabil;
b) existența unei metode specifice de abordare, descriere și interpretare a
fenomenelor circumscrise domeniului dat;
c) fenomenele ce sunt proprii domeniului dat trebuie să posede un minimum de
însușiri și determinații sensibile, nemijlocit perceptibile și observabile, care să permită
utilizarea operațiilor de măsurare și cuantificare;
d) obiectivitatea descrierilor și interpretărilor care înseamnă, în primul rând,
întemeierea pe date și fapte reale și verificarea ipotezelor și a generalizărilor, respectiv,
delimitarea între „ceea ce este obiectul în realitate", independent de subiect, și „ceea ce
este obiectul pentru subiect" (criteriul adevărului);
e) posibilitatea reproducerii/repetării aceleiași cercetări de către doi sau mai mulți
autori;
f) prezența și operarea cu generalul în forma conceptelor, principiilor, legilor.
Aceste cerințe și criterii au fost formulate și impuse ca model obligatoriu de către
primele trei științe exacte care s-au emancipat de filosofie, dobândind statutul de
independență și autoconsistență, și anume: astronomia, mecanica și matematica.
Satisfacerea acestor cerințe și criterii s-a dovedit a fi extrem de dificilă, ceea ce a făcut
ca secole de-a rândul să rămână în afara abordării științifice sistematice, atât domenii
compacte ale realului, cum sunt domeniile fenomenelor sociale și psihice, cât și
fenomenele care se derulează la frontierele dintre științele clasice, rigid delimitate și
compartimentate. Or, așa cum avea să constate N. Wiener, către sfârșitul primei
jumătăți a secolului nostru, modul tradițional de delimitare și compartimentare rigidă a
științelor a dus la o situație paradoxală: deși s-au acumulat munți de fapte și date,
cunoașterea în ansamblul ei bătea pasul pe loc. De la Leibniz încoace știința a devenit
„într-o măsură tot mai mare o preocupare a specialiștilor în domenii care se îngustează
tot mai mult" (N. Wiener, 1948,1968, p. 22).
Fărâmițarea și îngustarea au ajuns atât de departe, încât erau „puțini oameni de
știință care se pot numi numai matematicieni, fizicieni sau biologi, fără precizări în
plus" (N. Wiener, ibid). Prin urmare, delimitarea a avut loc nu numai între domenii
"mari – fizică, chimie, biologie, matematică etc. -, ci chiar în interiorul fiecărui
domeniu. Se dovedea, astfel, că modelul tradițional de fundamentare a științei devenise
caduc și el trebuia revizuit și înlocuit cu altul, mai flexibil și, totodată, mai adecvat
11

realității. Noua paradigmă a cunoașterii științifice a fost elaborată și pusă „în funcțiune"
de cibernetică și teoria generală a sistemelor. Principalele note distinctive ale ei pot fi
formulate astfel:
a) unul și același obiect poate fi abordat din unghiuri de vedere diferite, dar
complementare;
b) fiecare abordare particulară oferă date și explicații despre o anumită latură sau
un anumit aspect al obiectului, iar nu despre obiect în totalitatea determinațiilor sale;
c) între diferite domenii și științe, delimitările și frontierele sunt relative, astfel
încât comunicarea și transferurile reciproce de informații și metodologie nu numai că
nu sunt imposibile, dar se impun ca necesare și indispensabile pentru obținerea
integrării și unității cunoașterii;
d) cunoașterea unidisciplinară trebuie completată cu cea interdisciplinară și
transdisciplinară;
e) indiferent de natura substanțial-calitativă a obiectului lor de studiu, toate
științele particulare trebuie să-și întemeieze modul general de abordare-interpretare pe
o paradigmă generală comună, unificatoare, care reclamă: considerarea ca sistem a
oricărei entități reale ce se ia ca obiect concret de cercetare, centrarea pe studiul
relațiilor sistemului cu mediul și al relațiilor între elementele sale componente, analiza
prin prisma criteriilor de echilibru, organizare, finalitate, adaptabilitate, autoreglare;
f) elaborarea unor limbaje comune, care să permită codificarea și integrarea în
aceiași termeni a diversității informațiilor modale furnizate de științele particulare.
1.2. DEVENIREA PSIHOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ
Spre deosebire de științele zise exacte, devenirea psihologiei ca știință a parcurs
un drum incomparabil mai dificil și mai sinuos.
Mai întâi, a durat foarte mult până să se demonstreze și să se accepte însăși ideea
că psihicul poate fi efectiv obiect de cercetare și cunoaștere științifică și nu doar de
meditație și speculație. Marele filosof german Im. Kant se numără printre cei mai
vehemenți contestatari ai posibilității de desprindere a psihologiei de filosofie și de
constituire a ei într-o știință independentă. Formulând pentru știință necesitatea
utilizării măsurării și a metodei matematice, el a încercat să demonstreze că psihologia
nu poate nicicum să satisfacă această exigență. De ce ? Pentru că, afirma el, psihicul nu
posedă decât o singură dimensiune – cea a duratei (dimensiunea temporală), iar cu 0
singură dimensiune nu se poate construi un sistem de măsurători comparative, din care
să se desprindă dependențe și corelații.
Ulterior, un alt mare gânditor – August Comte – avea să elimine psihologia din
schema de clasificare a științelor, pe care a elaborat-o el, argumentând că nu este posibilă o
scindare a conștiinței pentru a deveni simultan obiect al observației și subiect observator.
Procesul general al evoluției cunoașterii psihologice poate fi împărțit în patru etape
mari: a) etapa cunoașterii preștiințifice; b) etapa filosofică (încorporarea cunoștințelor
despre psihic în sistemele filosofice); c) etapa cunoașterii științifice analitice și intern
contradictorie, antagonică; d) etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice.
a) Prima etapă coincide cu perioada în care omul a devenit conștient de sine și a
început să-și pună întrebări și să încerce să-și explice propria viață psihică interioară și propriul comportament și ține până la apariția primelor sisteme filosofice închegate ale
antichității (cele mai cunoscute nouă fiind sistemele filosofice elaborate în Grecia
antică- Democrit, Epicur, Platon, Aristotel).
Caracteristic pentru această perioadă este faptul că informațiile și explicațiile
despre fenomenele psihice se constituiau pe baza experiențelor cotidiene situaționale, a
comunicării interpersonale directe, sistematizându-se și transmițându-se de la o
generație la alta în forma miturilor, legendelor, ritualurilor și învățăturilor practice.
Baza explicativă a fenomenelor vieții sufletești avea un caracter naiv-mistic, animist
sau creaționist. Credința în existența spiritelor, ca entități specifice în afara și
independent de corp, era factorul integrator al tuturor observațiilor asupra omului și
celorlalte ființe și lucruri din jur. Trebuie să spunem, însă, că psihologia preștiințifică
și-a continuat existența și după constituirea științei psihologice, întâlnindu-se pe scară
largă și astăzi în forma așa-numitei psihologii populare naive. Spre deosebire însă de
perioada antichității, psihologia populară va fi puternic penetrată de tezele și preceptele
religiei, în lumina cărora sufletul trebuie considerat de natură divină, nemuritor, opus și
separabil de trup.
b) Etapa psihologiei filosofice începe o dată cu elaborarea și afirmarea primelor
sisteme filosofice (sec. V și IV î.e.n.) și ține până în momentul separării psihologiei în
știință de sine stătătoare, eveniment care are loc în anul 1879, prin crearea de către
Wilhelm Wundt a primului laborator experimental pentru studiul fenomenelor psihice,
în acest context, definitorii pentru prezentările și interpretările filosofice ale vieții
psihice erau caracterul lor speculativ, abstract și absența unei baze de date obținute pe
calea cercetărilor sistematice concrete. După conținut, interpretarea și explicarea naturii
psihicului s-au individualizat în trei modele care s-au confruntat de-a lungul.secolelor:
a) modelul materialist, ale cărui premise au fost create în antichitate de Democrit și
dezvoltat puternic în sec. XVII, XVIII și XIX în lucrările lui Fr. Bacon, J. Locke,
D. Hume (în Anglia), D. Diderot, D.Holbach, J. La Mettrie, Helvetius, E. Condillac (în
Franța), L. Feuerbach, Fr. Engels, K. Marx (în Germania); b) modelul idealist, ale cărui
baze au fost create în antichitate de către Platon și care a fost dezvoltat și perfecționat în
timp, atingând forma sa cea mai elaborată în sistemele filosofice ale lui Im. Kant
(1724-1804) și G.W.F. Hegel (1770-1831); c) modelul dualist, ale cărui rădăcini se
găsesc în filosofia lui Aristotel, dar care a fost elaborat și lansat ca atare în circuitul
cultural de către Rene Descartes (1596-1650).
Modelul materialist susține caracterul secundar și derivat al spiritului, al
conștiinței în raport cu materia, care este considerată factor primordial și determinant.
Psihicul apare în cursul procesului natural de mișcare evolutivă a materiei și se
manifestă ca o însușire sau o funcție a acesteia. Proprietatea fundamentală a materiei,
din care se derivă conștiința, este proprietatea reflectării – înregistrarea și păstrarea de
către un corp a urmelor acțiunii exercitate asupra lui de către un alt corp. Psihicul nu se
leagă de întreaga materie și nici de orice formă a materiei, ci doar de o formă
superioară de organizare a materiei, formă identificată în sistemul nervos, în creierul
ființei umane. Deci, psihicul va fi o funcție a creierului. în apariția, dezvoltarea și
manifestarea lui acționează exclusiv legi și cauze naturale, cognoscibile, explicabile și
controlabile. Nu încape loc pentru nici o forță divină, extramaterială, supranaturală.

Modelul idealist dezvoltă teza caracterului imaterial, spiritual (pur) și divin al
psihicului, al conștiinței. Spiritul devine factor primordial și determinant, iar materia în
diferitele ei forme și stări apare ca efect al obiectivării sau forței demiurgice a spiritului.
Stările subiective interne ale conștiinței sunt predeterminate, apriorice, dinamica lor
fiind guvernată de legi supranaturale divine. Ele nu pot fi reduse la nici un fel de
procese și stări materiale – biochimice, biofizice sau fiziologice. Puritatea lor este
asigurată prin însăși natura lor divină primordială, care le detașează și le opune
ireconciliabil lumii profane a obiectelor și lucrurilor, inclusiv propriului corp.
Modelul dualist apare ca un fel de compromis între primele două. Astfel, el
avansează și susține teza existenței a două începuturi – spiritul și materia – ireductibile
unul la celălalt, dar coexistente în timp și spațiu, ca două linii paralele. Fiecare se
caracterizează prin însușiri și calități proprii și se supune unor legi diferite. Insușirile și
legile materialului sunt obiect de cunoaștere și analiză experimental-pozitivă, în timp
ce însușirile și legile spiritualului pot fi abordate doar pe cale subiectivă, prin revelație,
meditație, intuiție.
Cele trei modele structurate istoricește în planul gândirii filosofice n-au încetat
să-și exercite influența lor, în calitate de cadre generale de referință, asupra gândirii
psihologice, nici după ce psihologia s-a constituit și a început să evolueze ca știință
independentă. Și, acest lucru este firesc și de înțeles, deoarece oricât ar încerca
cercetarea științifică să se centreze pe studiul și descrierea fenomenelor psihice
concrete, așa cum se manifestă ele într-un anumit context, nu pot fi ocolite permanent
răspunsurile la următoarele întrebări cardinale: a) care este natura, originea și geneza
psihicului ?; b) cum se produce și se realizează el efectiv, prin ce mecanisme ?; c) de ce
este el necesar, ce rol și ce importanță pragmatică (adaptativă) are ?
c) Etapa cunoașterii științifice analitice și intern-contradictorii începe o dată
cu desprinderea psihologiei de filosofie și constituirea ei ca disciplină de sine stătătoare
(1879) și se întinde până la sfârșitul primei jumătăți a secolului nostru.
Spre deosebire de etapele anterioare, studiul proceselor psihice se realizează prin
cercetări experimentale sistematice, bazate pe criteriul obiectivitătii și pe operații
riguroase de măsurare-cuantificare. Cunoașterea psihologică este caracterizată ca
analitică, deoarece ea este orientată în intensiune, urmărind dezvăluirea până la
ultimele elemente a structurii interne a vieții psihice și descrierea detaliată a fiecărei
componente în parte. Se acumulează astfel un imens material faptic, se elaborează un
număr impresionant de lucrări monografice și de tratate. Centrarea excesivă pe studiul
individual al proceselor psihice ca atare a dus însă la neglijarea aspectului relațional, al
interacțiunii și intercondiționării și la pierderea din vedere a întregului, a ansamblului.
Neexistând o preocupare pentru integrare și pentru raportarea faptelor la același cadru
de referință, inevitabil au apărut orientări și școli divergente. De aceea, etapa respectivă
o și numim intern contradictorie, în cursul ei apărând și opunându-se reciproc
asemenea mari orientări, precum: asociaționismul și gestaltismul, introspecționismul și
experimentalismul, psihologia conștiinței și psihologia inconștientului (psihanaliza),
psihologia conștiinței și psihologia comportamentului (behaviorismul).
O atare fărâmițare în câmpul psihologiei se datorește predominării tendințelor
unilateral-absolutizante, structurării demersului științific pe criterii îngust-exclusiviste și
14 pe principiul „ori-ori", „sau-sau", eliminându-se principiul relativismului și comple
mentarității, fără de care nu se poate construi o teorie explicativă generalizată veritabilă.
d) Etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice a început cu cea de a doua
jumătate a secolului nostru și este în plină desfășurare. Ea se caracterizează prin
așezarea studiului vieții psihice pe temelia metodologică elaborată în cadrul ciberneticii
și al teoriei generale a sistemelor. Ca urmare, a avut loc înlăturarea opoziției, inițial
tranșante, dintre orientările și școlile clasice și transformarea modelelor prezentate de
ele ca absolute și general-valabile, în modele relative și parțiale, fiecare din ele oferind
elemente pentru realizarea unei integrări supraordonate. A fost stopată tendința
dominantă din etapa anterioară de desprindere din ansamblul psihocomportamental real
a unui anumit segment, de a-1 absolutiza și apoi de a-1 substitui întregului. Orice
cercetare psihologică, indiferent care este obiectul ei, nu poate avea decât un caracter
parțial-secvențial, nejustificând nici o tentativă de generalizare exhaustivă.
Deși pot fi și în prezent întâlnite direcții și orientări individualizate (cognitivistă,
informațională, funcționalistă, umanistă, matematică etc), nici una din ele nu
urmărește să se opună antagonic celorlalte și nu pretinde a deține supremația
metodologică și explicativă. Mai mult, ele tind să se coreleze, să facă transferuri
reciproce ale achizițiilor proprii, subordonându-se principiului larg conștientizat și
unanim acceptat al unificării conceptuale, teoretico-metodologice.
1.3. PROBLEMELE GENERATOARE DE DIVERGENȚE
ÎN ISTORIA PSIHOLOGIEI
Evoluția gândirii psihologice poate fi reprezentată ca o permanentă zbatere și
pendulare în interiorul unei serii de raporturi dihotomice antagonice, a căror abordare și
încercare de rezolvare nu puteau să nu genereze dispute și divergențe.
Divergența apare de îndată ce se optează în mod exclusiv și absolut pentru un
termen al raportului sau altul. Iată care au fost (și sunt și în prezent) aceste raporturi
care au pus și pun la încercare gândirea psihologică:
1. raportul derivat din natura psihicului: material-ideal (spiritual, supranatural,
divin);
2. raporturile derivate din arhitectura internă a vieții psihice: parte-întreg,
senzorial-logic, cognitiv-dispozițional (afectivitate, motivație), conștient-inconștient;
3. raportul dintre planul subiectiv intern și planul obiectiv extern
(comportamentul);
4. raportul ineism-genetism (psihicul este integral predeterminat-psihicul este
integral rezultatul evoluției ontogenetice);
5. raportul biologic-cultural (psihicul determinat integral de factorii biologici –
psihicul este determinat exclusiv de factorii socioculturali);
6. raportul individual (particular)-general, ideografic-nomotetic;
7. raportul cantitativism-calitativism, introspecționism, intuiționism-experimentalism.
Elaborarea unui sistem închegat, unitar, intern necontradictoriu al științei
psihologice reclamă parcurgerea tuturor acestor raporturi și găsirea la fiecare dintre ele
a soluției care să depășească limitele celor anterioare grevate de absolutizare
unilaterală.
15

1.4. OBIECTUL PSIHOLOGIEI
Circumscrierea și definirea obiectului de studiu al psihologiei au suferit frecvent
amendări și revizuiri, ceea ce s-a reflectat atât în stabilirea problematicii abordate într-o
etapă istorică sau alta, cât și în statutul disciplinei în sistemul general al științelor.
Termenul, ca atare, de psihologie a fost introdus de învățatul german Rodolphe
Goglenius în sec. XVI.
Utilizarea lui a avut însă un caracter sporadic până în sec. XVIII, iar
decodificarea semantică se făcea pur etimologic: psihe = psihic, logos = vorbire despre;
deci, psihologia se definea ca discurs sau vorbire despre psihic (suflet).
După desprinderea de filosofie (1879), în psihologie a început procesul
sistematic de meditație și reflexie asupra obiectului său de studiu.
In prima perioadă, circumscrierea și definirea acestui obiect au rămas tributare
tradiției filosofice care considera viața psihică drept o entitate subiectivă internă și o
asimila integral cu conștiința.
Așadar, psihologia și-a inaugurat statutul de știință independentă fixându-și ca
obiect de studiu exclusiv sfera conștiinței. Modul de definire și interpretare a acesteia a
oscilat între substanțialism – conștiința fiind considerată un conglomerat de funcții și
procese particulare având o existență de sine stătătoare (orientarea asociaționistă în
variantele lui W. Wundt și Ed. Titchner) – și epifenomenalism spiritualist, conștiința
descriindu-se ca o lume subiectivă pură și independentă, de natură spirituală, ermetic
închisă în sine, fără nici o legătură cauzală cu lumea externă și accesibilă numai pe
calea introspecției (Th. Lipps).
Intrucât o asemenea înțelegere limita drastic posibilitatea utilizării metodelor
obiective de cercetare, începând cu cea de-a doua decadă a secolului nostru, problema
obiectului psihologiei devine din nou teren de dispută și controversă.
In 1913, americanul J.B. Watson publică un articol care avea să devină istoric –
The Psychology from the Stand point of a Behaviorist, în care respinge categoric teza
care afirma existența conștiinței ca unică realitate psihologică.
Mai mult decât atât, conștiința este declarată o simplă ficțiune, un epifenomen de
care știința nu se poate ocupa. In locul ei, drept realitate psihologică autentică este
așezat comportamentul, ca ansamblu de reacții de răspuns ale organismului ca întreg
(as a whole) la stimulii externi.
Astfel, psihologia va fi definită ca știință care trebuie să se ocupe exclusiv cu
studiul comportamentului pe baza schemei cauzalității univoce S – R. Devenită
faimoasă, această schemă permitea, în opinia lui Watson, să se asigure integral
satisfacerea cerințelor obiectivitătii și predictibilității. Prima era satisfăcută prin simplul
fapt că reacțiile comportamentale – motorii și verbo-motorii – pot fi nemijlocit
observate și înregistrate și, totodată, posedă proprietăți măsurabile și cuantificabile
(intensitate, latență, durată, viteză, direcție, traiectorie etc). Cea de-a doua cerință era
satisfăcută prin postularea legăturii cauzale între stimul și reacție: a) fiind dat un anumit
stimul (S), se poate prevedea cu precizie ce reacție (R) va provoca și b) observând o
reacție (R), putem cu ușurință să indicăm stimulul care a determinat-o. Fără a fi înlăturat de pe scenă psihologia conștiinței, behaviorismul i-a îngustat
foarte mult sfera, el impunându-se ca dominant în SUA. In afară de J. Watson, la
dezvoltarea sistemului psihologic behaviorist au contribuit, prin lucrări fundamentale,
intrate în patrimoniul de aur al istoriei psihologiei, B.F. Skinner, C. Hull, S. Stevens,
J. Bruner, K. Pribram, C. Tolman (în SUA), K. Lorenz (în Germania) și H. Pieron
(în Franța).
Totuși, mai ales în forma sa inițială, definirea obiectului psihologiei oferită de
behaviorism nu a fost unanim acceptată. 1 s-a reproșat, în primul rând, negarea planului
subiectiv intern, a conștiinței ca realitate, ajungând să fondeze „o psihologie fără
suflet". Apoi, i s-a reproșat reducționismul simplist (reducerea gândirii, de pildă, la
fluxul reacțiilor laringeale și articulatorii) și mecanicismul (așezarea întregului
comportament, indiferent de gradul de complexitate, pe schema cauzală S – R). Sub
presiunea criticilor, reprezentanții behaviorismului au fost nevoiți să revizuiască și să
amendeze modelul watsonian, începând prin a admite și recunoaște stările subiective
interne sub denumirea de variabile intermediare, existența diferențelor calitative între
psihicul uman și cel animal, reconsiderarea rolului factorilor socio-culturali în
determinismul psihicului uman.
O altă modalitate de circumscriere a obiectului psihologiei a venit din partea
orientării psihanalitice (S. Freud).
Această orientare a demonstrat pe bază de fapte concrete că realitatea psihică nu
se reduce la conștiință, ci ea include și o importantă componentă inconștientă care
trebuie să devină obiect al psihologiei. Dar nu numai atât.
In viziunea lui S. Freud, inconștientul era componenta esențială a vieții psihice a
omului, cu rol determinant în dinamica personalității și comportamentului. Ca urmare,
centrul de greutate al cercetării psihologice trebuie deplasat de la nivelul conștiinței, la
nivelul inconștientului, psihologia trebuind să devină o știință a inconștientului.
O abordare mai complexă a problemei obiectului psihologiei, care viza depășirea
caracterului unilateral – absolutizant al abordărilor prezentate mai înainte, a întreprins-o
marele medic și psiholog francez, Pierre Janet (1859-1947). Pe baza observațiilor și
datelor faptice cu privire la bolile psihice și a comparării lor cu observațiile și datele cu
privire la viața psihică normală, Janet ajunge la concluzia că „psihologia nu poate fi
altceva decât știința acțiunii umane" (L'automatismepsychologique, Felix Alean, Paris,
P- 440), sau știința conduitei. Astfel, Janet, nesatisfăcut nici de soluția introspecționistă
care absolutiza lumea subiectivă internă a conștiinței, nici de cea behavioristă care
absolutiza veriga comportamentală externă, propune un concept nou, cel de conduită,
care să desemneze obiectul de studiu al psihologiei.
Prin intermediul lui, se dorea înlăturarea rupturii dintre planul subiectiv intern și
planul obiectiv extern al comportamentului manifest. Conduita este înțeleasă și definită
ca totalitate a manifestărilor vizibile, orientate spre „afară" împreună cu procesele
invizibile responsabile de organizarea și reglarea lor. Cu alte cuvinte, în viziunea lui
Janet, conduita întruchipează în sine ansamblul actelor unei persoane, de la cele mai
simple (mișcări) la cele mai complexe (procesele gândirii), orientate spre un scop și
încărcate de sens.

Trebuie subliniat însă că, în ecuația lui Janet, variabila cu ponderea principală
este acțiunea externă. „Suntem obligați, afirma el, să concepem o psihologie în care
acțiunea vizibilă din exterior este fenomenul fundamental, iar gândirea interioară nu
este decât reproducerea, combinarea acestor acțiuni exterioare sub forme reduse și
particulare" (De l'angoise ă l'extase, Felix Alean, Paris, 1926, p. 203).
„Psihologiei conduitei" i se impuneau două condiții esențiale: a) să admită
fenomenele de conștiință ca o conduită particulară, ca o complicare care se
supraadaugă acțiunilor elementare (la rigoare, această condiție ar putea fi omisă în
studiul animalelor, dar devine obligatorie în studiul omului); b) să-și extindă aria de
investigație asupra conduitelor superioare – credințe, reflecții, raționamente, experiențe,
In ambele cazuri, însă, pentru a se asigura unitatea terminologică în interiorul
psihologiei, datele analizelor trebuie să le exprimăm în termeni de acțiuni. Conduitele
nu sunt nici înnăscute, nici imanente, cum considera introspecționismul, nici imprimate
mecanic, din afară prin acțiunea stimulilor, cum susținea behaviorismul. Ele se învață
în cadrul interacțiunii individului uman care are o anumită organizare (programare)
internă cu situațiile din mediul natural și social.
Astfel, în concepția lui P. Janet, psihologia conduitei trebuie să includă în sine o
dimensiune genetică, în virtutea căreia, conduitele se ordonează logic, de la cele
primare, simple la cele secundare, complexe, așa cum se produce procesul
achiziționării lor.
Conduita nu este redusă la mulțimea reacțiilor motorii și secretorii automate ale
organismului, cum este cazul în behaviorismul watsonian, ci se interpretează ca formă
și mod de manifestare a personalității în întregul său, actele externe fiind filtrate,
condiționate și reglate de gândire, voință, motivație, afectivitate, într-un cuvânt de
întreaga organizare psihică internă, așa cum se prezintă ea la momentul dat.
Astfel înțeleasă, conduita nu mai putea fi studiată exclusiv pe calea observației și
înregistrării obiective externe, așa cum era studiat comportamentul în cazul
behaviorismului. Studiul conduitei reclamă luarea în considerație a personalității
subiectului, a conținutului autoobservației și relatărilor acestuia. Astfel, Janet propune
metoda clinică, care este un gen de studiu de caz individual, dintr-o perspectivă
dinamică. Această metodă îmbină și corelează relatările subiectului cu datele observării
aprofundate a acestuia într-o serie de ședințe.
Aprofundarea și explicitarea conținutului și implicațiilor metodologice ale
conceptului de conduită le-a realizat Daniel Lagache (1979). Acest autor definește
conduita ca „ansamblul operațiilor, materiale sau simbolice, prin care organismul aflat
în situație tinde să-și realizeze propriile posibilități și să reducă tensiunile care-i
amenință unitatea și care le motivează" (Lagache, 1979, p. 311). Mecanismele acționale
sunt împărțite în două grupe: interoarfective, care reduc automat modificările perturbatoare
ale organismului și exteroarfective, care inițiază și susțin acțiuni adaptative asupra
ambianței. Operațiile (acțiunile) simbolice pregătesc acțiunea reală (externă) sau se
substituie ei, exprimând astfel rolul și semnificația conștiinței în cadrul psihologiei
conduitei.
Conduitele sunt combinări dinamice între două tipuri de acțiuni – autoplastice,
îndreptate asupra propriului Eu și aloplastice, îndreptate asupra ambianței (persoanelor și situațiilor externe). De regulă, acțiunile simbolice sunt autoplastice, iar cele materiale –
aloplastice.
întrucât prin ambele tipuri de acțiuni se obține un rezultat mai mult sau mai puțin
adaptativ (satisfacerea unor trebuințe biologice, apărarea împotriva unui pericol extern,
împotriva unor emoții penibile etc), se conchide că orice conduită are o semnificație,
un sens, o valoare, ce rezidă în integrarea adecvată a motivațiilor și scopurilor.
Atât din punct de vedere structural, cât și dinamic, conduita nu este niciodată
omogenă și univocă, ea incluzând întotdeauna tensiuni între diferitele motivații
particulare, precum și elemente conștiente și inconștiente.
Desfășurarea conduitei are caracterul unui flux continuu care nu poate fi observat
și studiat ca atare. Ca urmare, se impune fragmentarea ei pe segmente sau unități
componențiale.
Acestea sunt socotite structuri dinamice guvernate de un motiv dominant sau
unic și urmate de un efect adaptativ concret.
Conduita se manifestă sub mai multe forme, care trebuie studiate distinct.
Lagache a identificat patru principale forme de conduită, care, după părerea lui, ar
acoperi integral sfera obiectului de studiu al psihologiei: a) conduitele exterioare,
spontane sau provocate, accesibile observației directe; b) experiența trăită, sesizabilă
prin conduitele externe și, îndeosebi, prin limbaj; c) modificările somatice obiective,
înregistrabile și cuantificabile; d) produsele activității subiectului, ca obiectivare a
potențialităților, aptitudinilor, preferințelor și atitudinilor.
Pornind de la considerația că omul este esențialmente o ființă teleonomică, activ-
transformatoare, iar nu una pasiv-contemplativă sau reactivă, unii psihologi
(H. Wallon, J. Piaget, , A.N. Leontiev, 1958, S.L. Rubinstein, 1962, V. Ceaușu, 1978,
H. Gleitman, 1987, P. Popescu-Neveanu, 1987 ș.a.) au propus drept obiect de studiu al
psihologiei activitatea. Activitatea este considerată adesea ca echivalent al conduitei, așa
cum a fost aceasta definită de Janet. Dar termenul de conduită se folosește în comu
nicarea cotidiană ca sinonim al termenului de comportament. Și, cum acesta din urmă a
fost compromis de behaviorism, termenul de activitate este preferabil celui de conduită.
In plus, sub aspect semantic, termenul de activitate exprimă mai adecvat unitatea
contradictoriu-dinamică dintre planul subiectiv intern (mulțimea structurilor și
proceselor psihice) și planul obiectiv extern (mulțimea reacțiilor de răspuns și a
acțiunilor materiale, motorii).
Definirea activității se efectuează în două sensuri: a) într-un sens extins și
b) într-un sens restrâns.
In sens extins, activitatea este un raport între individ (subiect) și mediul ambiant,
care presupune un consum energetic cu finalitate adaptativă. Sau, altfel spus, un raport
intre individ și mediu prin care se asigură satisfacerea trebuințelor individului,
supraviețuirea și perpetuarea speciei.
In sens restrâns, activitatea este unitatea funcțional-dinamică a trei verigi
(componente): motivul (orice activitate are la bază sau este declanșată de o motivație –
externă sau internă), scopul (orice activitate este orientată spre obținerea unui anumit
rezultat sau efect adaptativ) și mijlocul (orice activitate se sprijină pe folosirea anumitor
mijloace-acțiuni materiale sau mintale, unelte).

Ca obiect de studiu al psihologiei, activitatea poate fi abordată la două niveluri:
a) la nivel situațional-concret, unde se structurează și se desfășoară pe baza unor sarcini și
obiective individualizate (învățarea unei lecții în cadrul unui obiect de învățământ,
învățarea la un anumit obiect de învățământ, confecționarea unui anumit obiect
îndeplinirea programului în cursul unei zile de lucru etc.) și b) la nivel categorial-generic,
unde se structurează și se desfășoară pe baza unor clase mari de sarcini și a unor obiective
globale, supraordonate, în funcție de care s-au delimitat ca esențiale următoarele forme:
jocul, care definește modul specific de manifestare al copilului preșcolar, învățarea,
definitorie pentru individ pe durata școlarizării, munca (fizică și intelectuală, cu
subformele sale executivă și creativă), care devine definitorie pentru individul adult).
Din cele de mai sus putem desprinde următoarea cerință metodologică
fundamentală: pentru a avea acces la organizarea psihică internă a subiectului uman,
trebuie să-l studiem în contextul activității semnificative sau definitorii pentru el -joc,
învățare, muncă.
O altă încercare de definire și circumscriere a obiectului de studiu al psihologiei a
fost întreprinsă de psihologia umanistă, apărută în SUA în jurul anilor '60, secolul
trecut. Fondatorii ei au fost A. Maslow și C. Rogers, cărora li s-au alăturat Charlotte
Biihler, J.F.T. Bugental, C.E. Moustakas, J. Cohen, Max Pages ș.a.
In lumina acestei noi orientări, psihologia nu trebuie să se ocupe cu studiul
funcțiilor psihice în sine și nici cu studiul conduitei sau activității în general, ci cu
studiul omului concret, cu întreaga sa problematică existențială, în contextul situațiilor
și evenimentelor sociale cotidiene și al celor majore – crize economice, conflicte
sociale, dezastre naturale etc.
„Sinele individual", cu întreaga sa alcătuire interioară, cu experiențele trăite, cu
speranțele, expectațiile și potențialități le sale trebuie să devină centrul de gravitare al
cercetărilor, analizelor și intervențiilor psihologice.
Psihologia nu trebuie să se limiteze la simpla constatare și descriere (interpretare
a unor stări de fapt, ci ea trebuie să ajute omul să devină ceea ce poate să devină în
virtutea disponibilităților reale pe care le posedă și pe care trebuie să le descopere și să
le valorifice. „Autovalorizarea" și „autorealizarea" sunt polii principali care trebuie să
concentreze și să direcționeze întreaga dinamică a personalității umane.
Reținând ca utilă și constructivă cerința abordării holiste a personalității, a luării
în atenție a întregii problematici existențiale a omului, trebuie menționat că „psihologia
umanistă" păcătuiește prin cantonarea în individual și absolutizarea acestuia, barân-
du-și singură calea spre dezvăluirea legităților și principiilor generale și limitându-și
prin aceasta capacitatea explicativă.
In cea de a treia etapă a evoluției sale istorice (pe care am prezentat-o mai sus),
psihologia nu dispunea de un obiect de studiu clar și unitar delimitat și definit; fiecare
școală își determina propriul său obiect, care, de multe ori, reprezenta exact opusul
obiectului ales de o altă școală.
De-abia în cea de a patra etapă (începută după anii '50) psihologia s-a apropiat de o
circumscriere larg acceptată a obiectului de studiu. Astfel, în prezent, psihologia este
definită drept știința care se ocupă cu studiul legilor generale ale devenirii, funcționării și
mecanismelor organizării psihocomportamentale, pe scară animală și umană. Particularizat la om, obiectul de studiu al psihologiei îl reprezintă organizarea
psihică internă în unitatea contradictorie a conștientului și inconștientului (sistemul
psihic uman – SPU), precum și relația circulară dintre structurile psihice interne și
actele comportamentale externe. O psihologie care-și cantonează obiectul de cercetare
exclusiv în lumea subiectivă internă (ideală) devine inevitabil formală și-și retează
singură perspectiva explicației genetice, care nu se poate întemeia decât pe principiul
acțiunii și al interiorizării; la rândul său, o psihologie care se ocupă exclusiv de studiul
comportamentului extern devine, inevitabil, mecanicist-simplistă și-și închide singură
posibilitatea înțelegerii valorii adaptativ-transformatoare a acțiunii.
In pofida unei atare evidențe, o anumită formă a cognitivismului contemporan
încearcă o definire a psihologiei ca știință a mentalului, opus comportamentului, în care
nu se vede decât un simplu indicator al proceselor intelectuale interne. Această poziție
extremă nu mai poate avea astăzi câștig de cauză, întrucât este prea edificator faptul că
activitățile, fie că sunt perceptive, motorii sau verbale, reprezintă chiar „esența vieții de
relație pe care organismele o întrețin cu mediul lor fizic și social, și că, oricare ar fi
importanța și natura proceselor interne pe care ajungem să le invocăm pentru a ne
explica acest, lucru, aceste procese nu au sens decât inserate în aceste activități"
(Fr. Parot, M. Richelle, 1997, p. 161).
1.5. VIITORUL PSIHOLOGIEI
Psihologia a avut traiectoria evolutivă cea mai complexă și contradictorie. In nici o
altă știință particulară nu s-a întâmplat să se conjuge, în același timp, divergențe și
opoziții antagonice atât în ceea ce privește definirea obiectului de studiu, cât și în ceea ce
privește formularea bazelor metodologice generale, a paradigmei de abordare-interpretare
a fenomenelor. Numeroasele curente și școli care s-au succedat și s-au confruntat în
decursul existenței sale de sine stătătoare confirmă adevărul aserțiunii de mai sus.
Trebuie să recunoaștem, însă că, în pofida acestui fapt și a frecventelor contestări
ale însăși posibilității de a deveni o știință autentică, psihologia și-a continuat cu
perseverență anevoiosul său drum, amplificându-și în mod constant atributele
obiectivitătii, preciziei și rigorii.
Cunoașterea științifică în sfera realității psihocomportamentale a progresat atât în
extensiune, cuprinzând tot mai multe fenomene și niveluri de complexitate tot mai
înalte (de la senzație la gândire și de la reacții emoționale reflexe la sentimente și
aptitudini, de la funcții și procese psihice secvențiale la personalitatea integrală), cât și
in intensiune, trecând de la descrieri fenomenologice situaționale la dezvăluirea
cauzalității și a mecanismelor intime de producere și desfășurare a proceselor și actelor
psihocomportamentale.
Concomitent cu avansarea în studiul propriu-zis al problemelor de conținut,
s-au făcut pași însemnați în direcția unificării metodologice și terminologice, prin
depășirea opozițiilor tranșante și a absolutizărilor unilaterale între obiectiv-subiectiv.
conștient-inconștient, planul intern (viața psihică subiectivă internă)-planul extern
(reacțiile comportamentale secretorii, motorii și verbomotorii la stimuli determinați din
mediul extern), individual (centrarea pe studiul aspectelor individual-concrete)-general
(centrarea pe desprinderea și formularea principiilor și legilor generale), ineism-

genetism, biologic-cultural, parte-întreg, calitativism-cantitativism, determinism-
indeterminism etc.
Locul paradigmelor bazate pe principiul „ori-ori", „sau-sau", va fi luat treptat de
paradigme întemeiate pe principiile relativismului, complementarității și interacțiunii.
Ca și celelalte științe, psihologia s-a restructurat radical în ultimele trei-patru decenii
sub influența noilor metodologii impuse de teoria generală a sistemelor, cibernetică și
teoria organizării.
Prin redefinirea psihicului ca formă particulară, de nivel calitativ superior, a
informației realizate de sistemul nervos în cadrul comunicării organismelor animale cu
mediul extern, psihologia s-a eliberat de îngrădirile și speculațiile filosofico-metafizice,
sub imperiul cărora s-a aflat până de curând, devenind o știință cu o pregnantă
obiectivitate și consistență internă.
Noile metodologii au permis să se proiecteze lumină și asupra semnificației
instrumentale a psihicului, care va fi considerat factor de reglare a proceselor de
adaptare și echilibrare a organismului cu mediul extern, saturat în variații aleatoare și
imprevizibile. Intre complexitatea influențelor și solicitărilor mediului extern și
complexitatea organizării psihice se admite existența unei relații de tip circular:
creșterea complexității mediului atrage după sine creșterea complexității organizării
psihice, iar cu cât organizarea psihică are un coeficient mai înalt de complexitate, cu
atât ea permite o coechilibrare mai eficientă într-un mediu extern mai complex.
Conceptele și principiile oferite de teoria generală a sistemelor, de cibernetică și
teoria organizării asigură premise optime și pentru stabilirea unor raporturi de
comunicare și ordonare epistemologică între diferite ramuri particulare., teoretico-
aplicative ale psihologiei, ceea ce va avea ca efect sporirea valorii explicative și
integrative a modelelor și teoriilor care vizează o dimensiune sau alta, o ipostază sau
alta ale psihicului și comportamentului uman. Astfel, cu toate că nu a ajuns la gradul
dorit de unificare-integrare, tabloul actual al psihologiei se prezintă, din acest punct de
vedere, într-o situație mult îmbunătățită față de cea pe care o constata la timpul său
W. James, când afirma că „există atâtea psihologii câți psihologi".
Mai mult, prin anvergura cercetărilor întreprinse și prin semnificația episte
mologică a descoperirilor și generalizărilor teoretice, psihologia și-a sporit continuu
prestigiul și și-a ridicat statutul în sistemul celorlalte ramuri ale cunoașterii, reușind să
depășească stadiile de pseudoștiință sau de „mică știință" și să ajungă o mare știință.
Astfel, dacă înainte ea era cea care avea nevoie de alte științe, împrumutând mereu
metode și modele când din biologie, când din fiziologie, când din fizică, astăzi și alte
științe au nevoie de psihologie. Ea a ajuns în prezent la un asemenea nivel de dezvoltare
și maturizare conceptual-metodologică, încât poate oferi celorlalte științe cadre de
referință și unghiuri de abordare specifice și inedite (P. Fraisse,1980, J. Piaget, 1986).
Dezvoltarea psihologiei s-a concretizat și în constituirea unei puternice structuri
instituționale, în forma unităților specializate de învățământ, a centrelor și institutelor
de cercetare, a asociațiilor naționale și internaționale, a conferințelor și congreselor, a
periodicelor și diverselor publicații de profil, structură care a jucat și joacă un rol
esențial în pătrunderea și menținerea psihologiei în conștiința publică și în repertoriul
mijloacelor de optimizare a factorului uman, în contextul vieții și activităților sociale.
22 Comparând, deci, situația actuală a psihologiei cu cea pe care o prezenta
W. Wundt, în 1884, la împlinirea a zece ani de la publicarea lucrării sale „Elemente de
psihologie fiziologică", în care delimita pentru prima dată „un nou domeniu al științei",
progresul ne apare cu adevărat uriaș.
Dar, cum structura comportamentală a omului reprezintă entitatea cea mai
complexă din univers, există încă numeroase semne de întrebare și probleme care-și
așteaptă rezolvarea. Ca atare, dezvoltarea psihologiei nu este încheiată, ci va continua
încă mult în viitor. In evaluările tendințelor dezvoltării ulterioare a științelor, psihologia
este menționată printre cele cu dezvoltarea cea mai rapidă, alături de microelectronică,
informatică și biologia moleculară.
Expansiunea puternică a psihologiei în viitor va fi stimulată atât de motive
epistemologico-teoretice, cât și practice. Primele rezidă în conștientizarea pe scară
largă a importanței deosebite a cunoașterii psihologice în structura sistemului
cunoașterii generale a universului și în recunoașterea valorii datelor despre organizarea
psihicului uman pentru dezvoltarea științelor informatice și inteligenței artificiale.
Cele din urmă rezidă în demonstrarea utilității datelor psihologice pentru
rezolvarea problemelor legate de optimizarea vieții și activității sociale, atât prin
adaptarea condițiilor obiective la particularitățile psihoindividuale ale omului, cât și
prin adaptarea omului la specificul condițiilor și solicitărilor externe.
Este, așadar, de așteptat că vor cunoaște o puternică dezvoltare atât cercetările
fundamentale, orientate în direcția testării și desăvârșirii modelelor teoretice parțiale și
generale, asigurându-se astfel o creștere considerabilă a gradului de înțelegere și
explicare a vieții psihice a omului în diversitatea formelor și ipostazelor sale, cât și
cercetările aplicative în domeniile muncii și profesiilor, ale educației,
comportamentului și relațiilor interpersonale în grupuri, organizații, instituții, ale
marketingului, managementului, comunicării mass-media, reclamei, sportului,
loisirului, relațiilor interetnice și internaționale, activității militare, activității în spațiul
cosmic, creativității individuale și de grup, ale vieții și relațiilor intrafamiliale,
psihopatologiei și psihoterapiei etc.
Din punct de vedere tehnic-instrumental, cercetarea psihologică va evolua pe
linia introducerii pe scară largă a computerizării, a modelelor simulative, a statisticii
funcționale, a teoriei probabilităților și a teoriei mulțimilor, a analizei multifactoriale și
multidimensionale.
Experimentul zis empiric sau direct va fi dublat, iar în unele cazuri substituit de
experimentul teoretic, bazat pe modele deductive, verificabile prin intermediul
programelor computerizabile. Aceasta va reclama o pregătire corespunzătoare a
viitorilor cercetători în psihologie, prin însușirea logicii programării, a tehnicilor de
operaționalizare a diferitelor categorii calitative, a tehnicii de formulare a ipotezelor
intr-un sistem formal și de generare a deducțiilor.
Extinderea experimentului teoretico-deductiv va duce și la încetățenirea, alături
de conceptul „subiect mediu" (statistic), a noului concept de „subiect ideal", care,
Probabil, va fi instituit drept etalon de referință atât în organizarea procesului instructiv-
educativ, în școală, cât și în realizarea activității de orientare-selecție profesională.
23

Sub influența metodologiei informatico-sistemice, analiza fenomenelor
psihocomportamentale va dobândi un caracter mult mai riguros, descrierile metaforic-
literale, care încă abundă în prezent, rămânând în seama nespecialiștilor.
La aceasta vor contribui considerabil și neuroștiințele, grație regândirii modului
de organizare structural-funcțională a creierului uman prin prisma principiilor logicii
comunicării, a procesării informaționale și a reglării. Aprofundarea cercetărilor asupra
specializării funcționale a celor două emisfere cerebrale din perspectivă și cu criterii
psihologice va permite elaborarea unei noi tipologii a personalității, mai obiectivă și
mai fertilă din punct de vedere practic (atât pentru educație, cât și pentru clinică).
In sfera cercetărilor de psihologie generală, așa cum se întrevede de pe acum,
centrul atenției va fi deplasat de la studiul proceselor și funcțiilor psihice izolate spre
dezvăluirea și analiza interacțiunilor și interdependețelor dintre acestea, prin raportarea
la situații și finalități specifice.
Tendința analitică de dezvoltare a cunoașterii în intensiune, care a dus în ultimele
două decenii la transformarea unor capitole sau segmente ale realității psihice în
„psihologii particulare" (psihologia „percepției", „psihologia gândirii" – orientarea
cognitivă -, „psihologia învățării", „psihologia motivației" etc.) va fi corelată și
controlată (relativizată)prin amplificarea tendinței integrativ-extensionale.
Cum dinamica mediului și vieții sociale va genera situații noi, este logic să ne
așteptăm că psihologia se va confrunta cu probleme noi de cercetare. Multe dintre
acestea vor viza, fără îndoială, optimizarea relațiilor interumane, valorificarea
potențialului creator, creșterea performanțelor profesionale, prevenirea dezadaptărilor
[individuale și a disfuncțiilor organizaționale.
Abia început în ultimele două decenii, domeniul cercetărilor de graniță
(psihoneurologie, psihobiologie, psihosociologie, psiholingvistică, psihofarmacologie
etc.) și interdisciplinare, în care psihologia joacă rol de placă turnantă, va deveni
predominant, coordonarea internă a științelor impunându-se ca un imperativ
epistemologic major.
Va crește considerabil gradul de solicitare și implicare a psihologiei în toate
sferele vieții și activității sociale, ea devenind un ghid și, totodată, un temei al elaborării
și aplicării proiectelor de dezvoltare atât în plan individual, cât și în plan uman general.
Și dacă A. Malraux a lansat faimoasa predicție, potrivit căreia secolul XXI va fi
religios sau nu va fi deloc, probabil că nu este câtuși de puțin lipsit de temei să punem
alături o alta, și anume: secolul XXI va fi psihologic sau nu va fi deloc. Căci, nu se
poate concepe salvarea și înălțarea omului fără cunoașterea în profunzime a organizării
sale psihocomportamentale și fără a ține seama de datele acestei cunoașteri. Capitolul II
METODELE PSIHOLOGIEI
2.1. RELAȚIA OBIECT-METODĂ
Istoria cunoașterii științifice universale poate fi considerată ca o permanentă
revizuire și reajustare a relației dintre obiect și metodă. In fiecare domeniu, s-a impus
cu puterea evidenței constatarea că reușita demersului epistemic și consistența analizei
și explicației depind direct de modul de delimitare și definire a obiectului (respectiv, a
problemei) și de specificul metodei.
Metoda se cere a fi permanent adaptată la natura substanțial-calitativă a
obiectului și la criteriile de formulare a problemei în cadrul unei cercetări concrete sau
a alteia. In sens general, prin metodă se înțelege calea de a dobândi a adevărul despre
un lucru sau fenomen, sau de a găsi și formula răspunsuri veridice (verificate) la
întrebări de genul: „ce?", „cum?", „de ce?", „pentru ce?". Structural, ea cuprinde un set
de principii și condiții logice, care întemeiază și orientează actul cunoașterii, și un set
de procedee și tehnici de investigație, măsurare și prelucrare/interpretare.
Prin schema sa logică generală, o metodă poate fi comună mai multor discipline;
dar prin conținutul laturii sale teoretice și prin tipul procedeelor sau tehnicilor ea se
particularizează în funcție de natura substanțial-calitativă a domeniului. De exemplu,
metoda experimentului se utilizează în prezent în toate științele zise empirice – de la
fizică la sociologie. Dar experimentul în fizică diferă semnificativ de experimentul în
biologie, după cum acestea diferă, la rândul lor, de experimentul în psihologie.
Metoda nu este o structură dată și imuabilă; ea posedă o determinație dinamică,
evolutivă, în decursul timpului înregistrând modificări, corecții, perfecționări, devenind
astfel tot mai adecvată obiectului și mai eficientă. In cadrul fiecărei științe, se apelează
la mai multe metode; unele vor fi considerate centrale sau principale și altele auxiliare
și complementare.
Aceasta reclamă introducerea în programul general al cercetării a principiului
relativismului, care să prevină alunecarea în generalizări nepermise și în absolutizări
unilaterale.
Istoricește, s-au diferențiat și individualizat orientări metodologice diferite, care
Și-au pus amprenta pe traiectoria și caracteristicile generale ale procesului cunoașterii
Științifice într-o epocă istorică sau alta.
Astfel, în filosofie s-au delimitat cele două metode de abordare-interpretare a
universului: metafizica și dialectica. Prima reclamă o abordare/interpretare de tip static,
fixist, imanentist, cu ignorarea conexiunilor și interacțiunilor dintre obiecte și
fenomene. Cea de a doua impune o abordare/interpretare bazată pe mișcarea internă și
pe conexiunile/interacțiunile dintre obiecte și fenomene, pe admiterea caracterului legic

și necesar al schimbărilor, transformărilor și devenirii, al coexistenței și al luptei
contrariilor.
Tot filosofia a propus două metode desprinse din relația dintre teorie și fapte, și
anume: metoda inductivă (formulată de filosoful englez Francis Bacon), care postula ca
desfășurarea procesului cunoașterii să urineze traiectoria de la fapte la teorie, de la
studiul cazurilor individuale la desprinderea generalului, și metoda deductivă (cu
originea în filosofia lui R. Descartes și dezvoltată apoi de Im. Kant), care recomandă
calea inversă: de la teorie la fapte, de la general la individual.
Ca știință experimentală (empirică), psihologia a adoptat metoda inductivă, cea
deductivă începând să fie aplicată, probată, de-abia în zilele noastre, prin intermediul
experimentului teoretic și al matematicii.
In planul cunoașterii științifice, s-au conturat și confruntat trei modele
paradigmatice: atomar-descriptivist, integrativ-structuralist și interacționist-sistemic.
Primul a fost impus de mecanica și fizica clasice, care au ajuns cele dintâi la
stadiul de științe pozitive obiective, și se întemeia pe principiul dividio et compositio.
Cunoașterea oricărui obiect trebuia să constea în corelarea a două operații:
descompunerea în părți și elemente componente în sine independente și recompunerea
prin adițiune a elementelor și a informațiilor corespunzătoare despre ele, obținute în
etapa anterioară. Obiectul era redus, așadar, la o simplă sumă de părți, fără însușiri
calitative specifice, diferite de suma însușirilor părților. In psihologie, acest model a
stat la baza concepției asociaționiste.
Modelul integrativ-structuralist a fost inspirat de filosofia fenomenologică
(Brentano, Husserl) și se întemeiază pe afirmarea primordialității întregului (a
integralității experienței fenomenologice) în raport cu partea și a ireductibilității lui la
suma aritmetică a părților. Pretutindeni și în orice moment, cercetarea trebuie să pună în
evidență întregul, ca dat imanent, și să formuleze legile lui de organizare- funcționare.
Metoda analizei structurale a făcut epocă în științele sociale (antropologia culturală,
sociologie), în lingvistică și teoria literară. în psihologie, paradigma integrativ-struc-
turalistă a stat la baza orientării gestaltiste. Modelului structuralist i s-a reproșat
imanentismul, negarea genezei structurilor, fizicalismul (interpretarea modului de
funcționare a structurilor pe baza interacțiunii dintre câmpurile externe și cele interne).
Modelul interacționist-sistemic (respectiv metoda analizei sistemice) s-a
constituit între anii 1947-1950, grație lucrărilor lui L. von Bertanlanffy, Rashevsky și
N. Wiener, care au pus bazele teoriei generale a sistemelor (TGS) și a ciberneticii
generale. Această metodă emite următoarele exigențe:
a) considerarea obiectului de cercetare ca un sistem, indiferent de nivelul la care
se delimitează el;
b) încadrarea obiectului desprins pentru studiu în clasele generale de sisteme
reale: [dinamice cu organizare dată, dinamice cu autoorganizare sau evolutive], [deschise,
semideschise], [simple, complexe, hiperpercomplexe], [deterministe, probabiliste];
c) considerarea sistemului în relația sa cu mediul (S-><- M);
d) centrarea pe studiul relațiilor și interacțiunilor dintre părțile sau elementele
componente și al interacțiunilor sistemului ca tot cu mediul ambiant: analiza intrare-
ieșire (input-output);
26 e) evidențierea raportului dintre transformările cu caracter reglator și cele cu
caracter perturbator (entropice);
f) evaluarea gradului de organizare a sistemului dat și explicarea staticii și
dinamicii lui funcționale.
Metoda analizei sistemice și-a extins rapid sfera de aplicație, ajungând să se
impună ca dominantă în știința contemporană, inclusiv în psihologie.
Cibernetica a adăugat acestei metode generale încă trei metode subordonate, dar
care asigură o mai bună adecvare a demersului științific la specificul substanțial-
calitativ al obiectului și o mai mare relevanță informației obținute. Este vorba de
metoda cutiei negre, metoda modelării computerizate și metoda analogiei.
Metoda cutiei negre permite abordarea sistemelor foarte complexe (cum este și
personalitatea umană), a căror structură internă nu poate fi observată nemijlocit și
menținută integral sub control. Aplicarea ei se întemeiază pe următoarele convenții
logice:
a) să se facă abstracție, la momentul dat, de structura internă a sistemului;
b) cercetarea să se fixeze asupra extremelor sistemului respectiv, asupra
„mărimilor de intrare" {Xn} și „mărimilor de ieșire" {Y n};
c) să se controleze și să se dozeze în mod riguros „intrările";
d) să se înregistreze cu fidelitate „ieșirile";
e) să se stabilească tipul funcției matematice care definește relația „intrare-
ieșire": liniară, exponențială, probabilistă;
f) formularea, pe baza relației „intrare-ieșire", a unor supoziții privind structura și
organizarea internă a sistemului (trecerea de la „cutia neagră" la „cutia albă").
Metoda modelării computerizate constă în studiul unui sistem pe baza unor
programe specifice transpuse și rulate pe calculator. Un program validat, adică unul care
funcționează corect, conducând la starea finală așteptată, poate fi luat ca teorie explicativă
a sistemului real. Simularea computerizată se aplică astăzi pe scară largă în psihologie,
dând rezultate deosebite în studiul proceselor și structurilor cognitive (percepției,
memoriei, limbajului, gândirii, creativității). Grație acestei metode, psihologia a devenit
astăzi o „știință tare", adică o știință în care rigoarea, simbolizarea, formalizarea,
operaționalizarea etc. figurează ca determinații structurale ale demersului epistemic.
Metoda analogiei reclamă evidențierea comunalităților și apropierilor dintre
sisteme aparent foarte diferite pe baza schemelor logice ale reglării. Astfel, atât mașinile,
cât și organismele vii și societatea, în pofida deosebirilor ireductibile de ordin substanțial-
calitativ, au în comun proprietatea de a-și menține starea de echilibru și de a înlăiura
eventualele oscilații printr-un mecanism de conexiune inversă negativă (feed-back
negativ), ceea ce permite să fie tratate cu ajutorul aceluiași aparat logico-matematic și cu
același limbaj. Cea mai importantă analogie, cu consecințele cele mai spectaculoase
asupra cunoașterii științifice contemporane, este cea dintre inteligența naturală umană și
inteligența artificială.
Metoda analogiei asigură posibilitatea unificării cunoașterii, trecerii de la
cercetarea monodisciplinară la cea multidisciplinară.
Toate metodele prezentate mai sus vizează orientarea și fundamentarea demersului
Științific însuși, în raport cu domeniul și obiectul concret al cunoașterii, determinând, în
27

ultima analiză, calitatea și relevanța informației extrase. Dar, indiferent de calitatea și
relevanța sa, informația primară încă nu reprezintă o cunoaștere autentică.
Atingerea acesteia presupune parcurgerea a încă unei etape, cea a
prelucrării/interpretării datelor. Devine astfel indispensabil apelul la metode speciale,
care sunt metodele statistico-matematice (sau logico-statistico-matematice). Ele au o
sferă universală de aplicare, fiind comune tuturor științelor. Psihologia folosește și ea
pe scară foarte largă aceste metode, reușind ca, prin intermediul lor, să evidențieze, pe
fondul variațiilor individual-situaționale, existența unor relații legice atât între varia
bilele independente și cele dependente, cât și între diferitele componente particulare ale
sistemului psihic ca atare. Procedeele statisticii descriptive și funcționale au devenit
astăzi obligatorii în orice cercetare psihologică empirică, unde avem de a face cu date și
măsurători ce trebuie puse în ordine și cărora trebuie să li se stabilească relevanța și
semnificația gnoseologică.
Asemenea indicatori, precum media aritmetică (simplă și ponderată), medianul,
moda, deviația medie, deviația standard, coeficienții de corelație, analiza de variantă,
analiza factorială, testele de semnificație, procedeele și tehnicile eșantionajului etc.
intră în pregătirea de bază a oricărui psiholog.
Matematica oferă, la rândul ei, importante instrumente de analiză-interpretare
structural-dinamică și funcțională în domeniul organizării psihocomportamentale a
omului. Printre aceste instrumente, care se bucură deja de amplă aplicabilitate,
menționăm: teoria mulțimilor, teoria grafurilor, teoria probabilităților, teoria
programării, teoria informației. Trebuie menționat faptul că, dincolo de aplicarea
matematicii în prelucrarea datelor empirice, în psihologie s-a constituit o ramură
specială în care întregul demers și întreaga analiză sunt integral matematizate
(psihologia matematică).
2.2. METODE SPECIFICE ALE PSIHOLOGIEI
Pe lângă metodologia generală, pe care am prezentat-o mai sus, psihologia
recurge, în cercetarea obiectului său, la o serie de metode specifice de obținere a
informației și de control asupra diferitelor variabile. Cele mai importante sunt:
a) observația; b) autoobservația; c) experimentul de laborator; d) experimentul
natural; e) metoda biografică; f) analiza produselor activității; g) metoda interviului și a
convorbirii; h) metoda genetică și comparată; i) metoda testelor.
a) Metoda observației este cea mai frecvent utilizată și, din punct de vedere
tehnic, cel mai ușor de aplicat, întrucât nu reclamă o aparatură sofisticată, adesea fiind
suficiente un creion și un caiet de notițe. Ea este și prima metodă în ordine cronologică,
la care s-a recurs pentru cunoașterea și descrierea stărilor sufletești și conduitelor
celorlalți. Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au observat unii pe alții și și-au
comunicat reciproc opiniile unii despre alții.
De atunci și până în zilele noastre, observația a rămas principalul instrument al
cunoașterii psihologice comune. Astfel că, după constituirea psihologiei ca știință, s-a
impus necesitatea distingerii între observația spontană sau cotidiană și observația
științifica.
28 Deosebirea esențială între cele două forme rezidă în modul de organizare și
desfășurare. Observația spontană nu este planificată, ci se declanșează situațional, nu
vizează obiective precise, dinainte stabilite, ci înregistrează, mai mult sau mai puțin la
întâmplare, fapte, reacții, stări. Informațiile recoltate nu fac după aceea obiectul unei
prelucrări-interpretări în conformitate cu anumite ipoteze sau criterii.
Observația științifică se organizează și se desfășoară pe baza unui program
special de cercetare, în care se menționează obiectivul sau scopul (ce anume aspect,
latură, stare sau comportament se urmărește a fi sesizate și înregistrate), condițiile de
loc și de timp, durata generală a actului observațional, modul de înregistrare-fixare a
manifestărilor subiectului (imediat sau post hoc, cu ajutorul unei aparaturi – audio-
video – sau prin notare), modalitățile de prelucrare-interpretare a datelor recoltate.
Pentru a-și spori eficiența și obiectivitatea, observația trebuie să îndeplinească
anumite condiții, ca de pildă: să fie discretă, subiectul netrebuind să știe sau să
surprindă că este observat; să fie sistematică, să se urmărească fenomenul propus, în
pofida tentației de a-ți îndrepta atenția asupra altuia mai spectaculos; să fie veridică,
înregistrându-se cu exactitate faptele observate, iar nu stările și supozițiile subiective
ale cercetătorului; datele sesizate și reținute să permită un minimum de cuantificare și
prelucrare statistico-matematică; să se poată repeta pentru a permite evidențierea
semnificativului, invariantului, esențialului.
Aceste condiții devin cu atât mai imperioase în cazul când observația se folosește
ca metodă independentă și principală (nemaifiind coroborată cu altele).
Principalele avantaje ale metodei observației le constituie naturalețea și
autenticitatea fenomenelor psihocomportamentale relevate și economicitatea
mijloacelor materiale necesare efectuării cercetării.
Dezavantajele rezidă în așteptarea, uneori îndelungată, a producerii fenomenului
vizat, insuficienta rigoare în izolarea și controlul variabilelor, mascarea relației dintre
cauză sau condiție și efect, limitarea sau chiar interdicția contactului și comunicării
directe cu subiectul, ceea ce îl lipsește pe cercetător de posibilitatea de a compara datele
observațiilor sale cu datele autoobservației celui dintâi.
în principiu, observația este mai eficientă în cunoașterea și descrierea trăsăturilor
fizice, bioconstituționale (talie, raporturile dimensionale dintre segmentele corpului,
trăsăturile feței, culoarea pielii, a ochilor, a părului) și dinamico-energetice
(temperamentale) ale personalității și mai puțin relevantă în înregistrarea și evaluarea
organizării psihice interne (structurile motivaționale, cognitive, aptitudinale etc).
Oricât de bine ar fi pregătită și efectuată, observația nu este suficientă pentru a
construi și dezvolta doar pe baza ei știința psihologică.
b) Autoobservația este principala metodă prin care fiecare dintre noi încercăm
sa ne cunoaștem pe noi înșine. Așa cum am văzut, psihologia subiectivist-spiritualistă
considera că singura metodă pe care se poate bizui, în general, cunoașterea psihologică
este introspecția, definită ca privire în interior, efectuată prin „ochii minții" asupra
trăirilor și stărilor interne ale conștiinței, ca date imediate și unice (irepetabile). Astfel
ințeleasă, introspecția a fost pe bună dreptate respinsă ca metodă științifică (A. Comte),
deoarece, într-adevăr, subiectul nu se poate dedubla pentru a deveni în același timp și
obiect și observator. Spre deosebire de introspecția clasică, autoobservația devine o
29

modalitate de cunoaștere mijlocită, ea vizând relevarea și descrierea reacțiilor și
manifestărilor comportamentale proprii în diferite situații. Relatarea despre stările
interne capătă în acest caz un caracter mediat și secundar.
In cercetarea psihologică modernă autoobservația se folosește ca metodă
auxiliară, în asociere cu o altă metodă considerată de bază sau principală. Relatările
subiectului furnizează o informație suplimentară care poate proiecta o lumină mai clară
asupra unor aspecte insuficient ilustrate de datele inițiale. Nu trebuie pierdut însă din
vedere faptul că, într-o situație de cercetare psihologică, subiectul este, de regulă,
supramotivat, el tinzând să dea relatări despre sine care să-i fie favorabile. Aceasta va
influența sinceritatea relatărilor.
c) Experimentul de laborator a fost introdus ca metodă specifică de cercetare
în psihologie de către W. Wundt, în 1879, dată care a și însemnat recunoașterea
desprinderii psihologiei de filosofie și constituirea ei ca știință independentă.
Prin experiment se înțelege, în primul, rând o modalitate de provocare deliberată
a unui fenomen în scopul studierii lui. Aceasta este deosebirea esențială a
experimentului față de observație, respectiv, autoobservație.
Din timpul lui Wundt până în prezent, experimentul de laborator a cunoscut o
evoluție spectaculoasă, atât sub aspectul sferei de extensiune, cât și sub cel al structurii
interne și al suportului tehnic. Astfel, dacă inițial el se aplica numai în studiul
proceselor senzoriale și reactivității motorii, astăzi se utilizează în cercetarea
cvasitotalității proceselor și funcțiilor psihice; dacă inițial, majoritatea aparaturii de
laborator era mecanică sau, în cel mai bun caz, mecano-electrică, astăzi dispunem de
aparatură ultrasofisticată – electronică și informatică.
Modelele experimentale ca atare au cunoscut, la rândul lor, o continuă
diversificare și perfecționare: de la modelul unifactorial (studiul unei singure variabile)
s-a ajuns la modelul bifactorial și multifactorial; de la modelele centrate pe studiul
variabilelor una câte una, s-a ajuns la modele care permit studiul interacțiunilor și al
efectelor de interacțiune.
Schema de bază a experimentului psihologic de laborator include următoarele
secvențe: variabila independentă, pe care o notăm cu S sau cu X; variabila
dependentă, pe care o notăm cu R sau Y; condiția logică (C1), potrivit căreia variabila
dependentă este funcție de variabila independentă: R = f (S) sau Y = f (X); mulțimea
variabilelor intermediare (structurile și stările psihofiziologice interne ale subiectului),
pe care o notăm cu Z; condiția logică (C 2), potrivit căreia relația S/R sau X/Y este
condiționată de mulțimea variabilelor intermediare Z; R = f (S, Z) sau Y = f (X, Z); în
prezent, se mai obișnuiește ca noțiunea de variabile intermediare să fie considerată
sinonimă cu cea de organism (O) sau, în cazul omului, cu cea de personalitate (P);
variabilele-subiect (E), ca de exemplu: vârsta, sexul, nivel de instruire, apartenență
etnică, convingeri religioase, statut socio-economic etc; condiția logică (C3), potrivit
căreia variabila dependentă este influențată și de variabilele-subiect; specificarea
tipului variabilei independente, a valorilor ei utilizate, a modului de administrare;
specificarea tipului variabilei dependente și a modalității de înregistrare; specificarea
tipului de experiment: secvențial-static (utilizarea unui singur regim experimental) sau
dinamic (utilizarea mai multor regimuri experimentale, diferite ca dificultate și
30 complexitate, ex.: regim simplu accesibil tuturor subiecților; regim mediu, accesibil
majorității subiecților; regim complex, accesibil unui număr relativ redus de subiecți;
regim critic, accesibil doar unor cazuri singulare (subiecți excepționali);
constatativ/diagnostic, relevarea stării variabilei dependente la momentul dat de timp;
sau formativ/prognostic, evidențierea modificării variabilei dependente sub influența
exercițiului și a învățării; specificarea eșantionului (respectiv, a subiecților) pe care se
face cercetarea; obiectivul experimentului (ce se urmărește?) și ipotezele; specificarea
cadrului spațio-temporar al experimentului (unde și când se desfășoară); prezentarea
aparaturii (cu virtuțile și minusurile ei inerente).
Experimentul de laborator este integral controlat de cercetător. De aceea el
presupune satisfacerea unor cerințe minimale, și anume: a) delimitarea exactă a
condițiilor care trebuie să se mențină constante de cele modificabile; b) formularea cu
exactitate a obiectivelor și ipotezelor; c) repetabilitatea și verificabilitatea (să poată fi
repetat de atâtea ori de câte ori este necesar pentru obținerea datelor necesare
confirmării sau infirmării ipotezelor și să poată fi reprodus și de altcineva, pentru
compararea și testarea concluziilor și generalizărilor formulate pe baza lui).
Orice experiment reclamă, apoi, pregătirea prealabilă a subiectului, prin
explicarea scopului și condițiilor generale în care urmează să se desfășoare și
specificarea exactă a ceea ce trebuie să facă el. Inainte de începerea propriu-zisă a
experimentului, psihologul trebuie să asigure parcurgerea unei scurte etape de
acomodare, în cadrul căreia subiectul urmează să se familiarizeze cât de cât cu
ambianța și să înțeleagă ce are el de făcut în mod concret. Instructajul ce se asociază
modelului experimental de bază trebuie să fie cât mai concis, pentru a putea fi reținut
ușor, și cât mai clar, pentru a preveni confuziile sau interpretările subiective. Nici un
experiment nu poate începe fără ca subiectul să nu fi reținut și înțeles corect
instructajul. Un instructaj incomplet sau confuz poate altera serios rezultatele
experimentului. In formularea instructajului, experimentatorul trebuie să țină seama de
starea psihofiziologică actuală a subiectului, de nivelul său de instruire și de capacitatea
de înțelegere. Spre deosebire de test, unde instructajul este standard, el trebuind să fie
identic pentru toți subiecții, în cercetarea experimentală acesta poate fi modificat,
pentru a deveni cât mai adecvat fiecărui subiect (invariantă rămânând ideea de bază,
operațional itatea: ce se cere și ce trebuie să facă subiectul).
întrucât scopul cognitiv principal al oricărui experiment constă în descoperirea și
formularea unor legi, cu sferă de aplicabilitate mai restrânsă sau mai extinsă, el trebuie
sa satisfacă și alte condiții de ordin metodologic, ca, de pildă: condiția completitudinii,
condiția reprezentativității, condiția relevanței și condiția obiectivitătii. Prima condiție
impune ca experimentul să cuprindă un număr suficient de mare de subiecți și de
măsurători, pentru ca baza inductivă a generalizărilor să fie cât mai largă și pentru ca
indicatorii și testele statistice de semnificație să opereze la praguri de încredere cât mai
scăzute, sub 0,10 (p <0,10). Cea de a doua condiție reclamă ca experimentul să ofere
date despre un segment cât mai întins din conținutul valoric posibil al variabilei
dependente studiate, pentru ca aproximarea tendinței ei legice să devină cât mai exactă.
Sa luam ca exemplu o variabilă dependentă aparent simplă – timpul de reacție (T.R.).
31

In funcție de natura modală (sonoră, luminoasă) și de intensitatea stimulului (slabă,
medie, puternică), registrul ei valoric se poate întinde la un subiect între 0,12 și 1,50 sec.
Dacă pentru determinarea valorii ei medii am folosi un stimul de o singură
modalitate (ex.: sunet) și de o singură intensitate (ex: 40 dB), am putea obține un
segment valoric cuprins între 0,200 și 0,300 sec, care, singur, devine evident
nereprezentativ pentru evaluarea întregului continuum al T.R.
Condiția obiectivitătii reclamă, în primul rând, prezentarea rezultatelor reale, fără
nici o alterare sau măsluire, chiar dacă acestea nu coincid cu așteptarea și ipoteza de
lucru a cercetătorului. In al doilea rând, această condiție impune utilizarea unor unități
de măsură adecvate specificului calitativ al variabilei dependente studiate și menținerea
generalizărilor în limitele stricte permise de materialul faptic și de caracteristicile
eșantionului.
Experimentul de laborator, ca și alte metode particulare ale psihologiei, prezintă
atât avantaje, cât și dezavantaje, pe care este bine să le avem în atenție, ori de câte ori
procedăm la efectuarea unei cercetări.
Avantaje: a) permite producerea de către cercetător a fenomenului de studiat,
nemaifiind necesară așteptarea „bunăvoinței naturii" (apariție naturală); b) asigură o
ridicată rigoare și exactitate în recoltarea și înregistrarea datelor; c) conferă analizelor și
interpretărilor un ridicat grad de obiectivitate, grație tratamentului statistico-matematic
al datelor; d) permite repetarea și reproducerea, ceea ce face posibilă verificabilitatea
veridicității datelor și a corectitudinii generalizărilor.
Dezavantaje: a) artificialismul – „rupe" subiectul din contextul firesc, natural al
vieții și activității lui cotidiene și-l introduce într-un cadru neobișnuit, nou, artificial,
ceea ce poate crea o anumită discrepanță între modul de manifestare și desfășurare a
fenomenului psihocomportamental în laborator și în condiții naturale; b) decuparea și
fragmentarea realității psihocomportamentale – caracterizată altminteri prin unitate și
integralitate; c) izolarea și neutralizarea unor variabile, în realitate intersectate și
interdependente; d) izolarea unei funcții sau a unei trăsături psihice din sistemul
conexional specific și studierea ei „în sine". Pentru atenuarea efectului perturbator al
acestor caracteristici (dezavantaje), astăzi se tinde să se dea o extindere mai mare
experimentului de tip simulativ, care reproduce la scară condițiile ambientale, cât și
tipologia sarcinilor și solicitărilor subiectului din cadrul activității lui de bază.
Tradițional, paradigma experimentului psihologic s-a structurat de așa manieră,
încât să surprindă și să prezinte drept etalon așa-numitul subiect statistic (sau mediu).
Astăzi, sub influența metodologiei sistemice, a fost introdus conceptul de subiect ideal
(sau teoretic). In acest caz, etalonul se construiește deductiv: a) se identifică un set de
coordonate de definiție (funcții, trăsături și capacități psihice); b) pornind de la valoarea
medie a lor, se stabilesc valorile lor maxime; c) includerea acestor valori într-un profil
de stare unitar – care exprimă subiectul ideal; d) acest etalon devine cadru de referință
pentru analiza și interpretarea cazurilor individuale concrete: unde, la ce distanță se
situează fiecare de „punctul ideal", ce resurse posedă pentru apropierea de acest punct.
d) Experimentul natural sau de teren se organizează după aceleași criterii și
rigori ca și cel de laborator, dar se efectuează în cadrul natural de activitate al
subiectului. A fost introdus pentru prima dată în cercetarea curentă de către psihologul rus Lazurski, luând ca domeniu activitatea de învățare în școală. Multă vreme, școala a
rămas principalul cadru de aplicare a experimentului natural. In ultimele două decenii,
sfera experimentului natural s-a extins și asupra activităților profesionale (reorientarea
șj reprofilarea profesională), în studiul comportamentului organizațional, în
psihoterapia comportamentală, în pregătirea cosmonauților.
e) Metoda biografică este destinată studiului personalității globale. Prin ea
cercetătorul își propune să înțeleagă și să explice tabloul actual al organizării
psihocomportamentale în funcție de istoria anterioară a individului, admițându-se legea
succesiunii stadiale și a dependenței stărilor actuale de stările anterioare. Astăzi, este
cvasiunanim acceptat dictonul că omul este ceea ce a făcut din el dezvoltarea și
Invățarea. Prima tendință a lui în fața unei situații noi este de asimilare sau reducere la
ceva din experiența sa anterioară; numai după aceea, în caz de eșec, se pun în funcțiune
mecanismele de acomodare, adică de formare a unor noi conexiuni funcționale și a
unor noi patterne comportamentale.
Din acest punct de vedere, analiza biografică devine absolut necesară și
indispensabilă în cercetarea psihologică, în care orice reacție concretă trebuie
interpretată și prin raportarea la întregul personalității.
Ca recomandare generală se poate formula exigența de orientare selectivă,
urmărind evidențierea și înregistrarea nu a tuturor întâmplărilor pe care le-a traversat
individul, ci numai a celor semnificative, nodale, care prin conținutul și impactul avut,
au marcat structural cursul devenirii ulterioare a profilului de personalitate.
Informația primară în cadrul metodei biografice se poate recolta pe două căi: una
indirectă și alta directă.
Calea indirectă constă în studiul documentelor (fișe școlare, fișe profesionale,
caracterizări, recomandări, jurnale, date de familie etc.) și în discuții cu persoane cu
care subiectul studiat se află în relații semnificative – rude, prieteni, colegi, șefi,
eventual subalterni. Pentru a înțelege modul actual de relaționare și comportare al unei
persoane, o relevanță deosebită o capătă datele despre perioadele nodale ale
personogenezei – vârsta de 3 ani – constituirea conștiinței de sine și a mecanismelor
Eului, vârsta de 6/7 ani – adaptarea și integrarea școlară; vârsta de 12/14 ani –
pubertatea cu profundele sale transformări psihofiziologice; vârsta de 16/18 ani –
adolescența – afirmarea Eului-subiect, structurarea liniei și idealului de viață. De
aceea, atât în studiul documentelor, cât și în discuțiile cu „martorii", trebuie să ne
centrăm, preponderent, pe aceste perioade.
Calea directă constă în obținerea datelor care ne interesează de la însuși subiectul
pe care ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale,
Calitatea și relevanța informației vor depinde atât de structura de personalitate a
subiectului, cât și de capacitatea psihologului.
După cum se știe, oamenii diferă foarte mult între ei și în ceea ce privește
deschiderea și disponibilitatea de a-și relata în mod obiectiv și sincer trecutul. Unii au
tendința de a exagera în hipo, adică în omiterea diverselor evenimente și experiențe;
altii, dimpotriva, manifestă tendința de a exagera în hiper, trecându-și în cont
numeroase evenimente si întâmplări fictive, favorabile sau nefavorabile, plăcute sau
dramatice, pentru a-și accentua personalitatea. Introvertiții sunt de regulă reținuți și

circumspecți în a-și povesti biografia; ei trebuie stimulați permanent prin întrebări
suplimentare și asigurări de discreție; extravertiții, dimpotrivă, fiind mai comunicativi,
manifestă tendința de a detalia episoade nesemnificative și de a se lăuda; personalitățile
cu o structură pesimist-depresivă tind să supraevalueze evenimentele negative și să se
prezinte în ipostaza de victime ale destinului; persoanele cu o structură optimist-
exaltată supraevaluează evenimentele plăcute, minimalizând pe cele negative.
Psihologul trebuie mai întâi să realizeze o orientare cât mai corectă în
personalitatea subiectului pe care-l are în față, încercând să-i determine apartenența
tipologică. Pe baza acestei orientări, urmează să-și stabilească strategia dialogului, în
vederea obținerii informațiilor și datelor biografice necesare. Pe de o parte, el trebuie să
câștige încrederea subiectului și să înlăture acele bariere cognitiv-afective, care ar putea
frâna sau devia răspunsurile la întrebări; pe de altă parte, trebuie să-și păstreze distanța
necesară (prin neimplicare afectivă) pentru a putea disocia în relatările subiectului
realul de imaginar, sinceritatea de simulare.
In conducerea discuției este recomandabil să ne orientăm după o schemă de
organizare și clasificare a evenimentelor biografice în funcție de anumite criterii, ca de
pildă: a) criteriul cauzalității —» evenimente-cauză /evenimente-efect; b) criteriul
finalității —> evenimente-mijloc / evenimente-scop; c) criteriul de impact —»
evenimente majore / evenimente minore; d) criteriul semnului de impact —>
evenimente pozitive /evenimente negative etc. Având o asemenea schemă, putem
gândi și formula câte un set de întrebări pertinente pentru fiecare criteriu (respectiv,
categorie evenimențială), care să incite și să favorizeze răspunsuri cât se poate de
sincere și relevante.
Eventual, investigația biografică a subiectului o putem efectua în două etape sau
secvențe. In prima etapă, putem solicita subiectului să răspundă în scris la câteva
întrebări referitoare la principalele perioade din viață: perioada preșcolară, perioada
școlarizării primare, perioada școlarizării gimnaziale, perioada școlarizării liceale;
perioada debutului profesional etc. In final, i se poate cere să menționeze 10-15
evenimente din viața personală, considerate de el ca deosebite.
In etapa a doua, prin întrebări și discuții directe urmează să verificăm, să
completăm și să adâncim informațiile pe care ni le-a furnizat în scris.
Psihologul german H. Thomae (1968) a elaborat un model în care se propune
analiza cursului vieții, în întregimea ei, și analiza unor secvențe biografice, ca de pildă,
analiza unei zile obișnuite. In acest din urmă caz, subiectul este solicitat să descrie felul
în care își petrece o zi oarecare, din momentul trezirii și până la culcare. Datele
obținute sunt supuse apoi analizei pe baza a 29 de categorii, împărțite în patru grupe:
a) categorii formale (monotonie – schimbare; armonie – agitație); b) categorii
cognitive (închis – deschis; prietenie – dușmănie); c) categorii existențiale (probleme
de motivație personală – probleme de creație); d) categorii instrumentale (procese de
adaptare, mecanisme de apărare). In pofida caracterului său elaborat și aparent foarte
riguros, modelul lui Thomae păcătuiește printr-o excesivă fărâmițare a fenomenologiei
relațional-comportamentale a personalității, slăbind astfel valoarea predictivă a datelor,
Intrucât se adresează personalității ca întreg, metoda biografică nu poate avea o
schemă de tip algoritmic, ci numai una euristică, flexibilă, care să permită schimbarea unghiului de abordare, a seriei întrebărilor, a atitudinii. De aceea, eficiența ei va
depinde în primul rând de experiența și priceperea psihologului.
f) Metoda analizei produselor activității. Capacitățile, aptitudinile,
disponibilitățile și trăsăturile personalității umane nu se obiectivează doar în forma
răspunsurilor verbale și comportamentele motorii în situații concrete, hic et nune, ci și
în produsele activității sale. Incepând cu desenele, compunerile și obiectele realizate de
copilul din clasa I primară și terminând cu opera de artă sau invenția tehnică, realizate
de genii, avem la dispoziție un imens tezaur, a cărui cercetare și descifrare constituie
una din modalitățile esențiale de cunoaștere psihologică a omului. Așa cum în
paleontologie resturile scheletice permit reconstituirea întregului schelet și, implicit, a
organismului demult dispărut, tot astfel produsele activității permit reconstituirea
„scheletului psihic" și, implicit, a personalității celui ce le-a creat, chiar în absența
acestuia. Pentru aceasta însă, este necesar, pe lângă un îndelungat exercițiu, să ne
elaborăm o grilă specială de decodificare, în care să se consemneze relațiile de
designare – reprezentare între diferitele elemente ale „produsului" și diferitele structuri
ale personalității – cognitive, motivaționale, afective, aptitudinale. In plus, analiza
având un caracter relațional comparativ, este necesar să introducem și anumite criterii –
unele de ordin cantitativ (număr, frecvență) și altele de ordin calitativ (originalitate,
nivel de performanță, valoare utilitară, valoare estetică etc). Produsele de ordin literar-
artistic condensează mai mult componentele motivațional-afective și morale ale
personalității, în timp ce produsele de ordin științific și tehnic condensează în ele
preponderent componentele de ordin cognitiv -instrumental (și motor-dexteritatea).
g) Metoda interviului și convorbirii. Adesea, pentru obținerea unor informații
despre aspecte ale personalității care nu pot fi nici nemijlocit observate, nici provocate
experimental și nici obiectivate în produsele activității, recurgem la interogarea directă
a subiectului, prin metoda interviului sau a convorbirii. Obiectul acestei metode îl poate
constitui decelarea anumitor trăsături atitudinal-caracteriale globale de personalitate,
sau traiectoria școlară, traiectoria și statutul profesional, viața de familie, comporta
mentul relațional, dimensiunea proiectivă – dorințe, așteptări, aspirații, idealuri etc.
Metoda se poate aplica în formă liberă (spontană), începând cu 2-3 întrebări
introductive stabilite dinainte, apoi întrebările urmând a fi găsite și formulate pe loc, în
funcție de răspunsurile și atitudinea subiectului. Forma liberă pare mai naturală,
subiectul considerându-se angajat într-o discuție amicală. Aceasta îl va determina să se
cenzureze mai puțin și să dea răspunsuri mai sincere, mai puțin căutate și simulate. Dar
pentru a fi aplicată cu naturalețea și dezinvoltura necesare și, în același timp, cu
rigoarea corespunzătoare, forma liberă reclamă din partea psihologului o deosebită
abilitate și o bogată experiență în domeniu.
Orice crispare, orice bâlbâială sau stângăcie în ținută și în formularea întrebărilor
devin stimuli inhibitori sau perturbatori, care fie că blochează tendința de destăinuire a
subiectului, fie că-1 obligă la răspunsuri formale, artificiale.
Cea de a doua formă a acestei metode este structurată. Cercetătorul își alcătuiește
dinainte o schemă a interviului, în care menționează problema sau „ținta" de atins și
formulează principalele întrebări, prin care urmărește obținerea unei informații
iciente, veridice și relevante. Intrebările trebuie să se completeze una pe alta, să fie
35

încrucișate, adică același lucru să fie vizat prin mai multe întrebări formulate diferit, să
se succeadă de la general către particular, concret, să fie pe cât posibil simple și ușor de
înțeles și reținut de către subiect (adaptate la nivelul de vârstă și instruire al acestuia).
O mare importanță pentru asigurarea sincerității răspunsurilor subiectului o are
modul de înregistrare pe care-1 folosește psihologul. Recomandabil ar fi ca acesta să fie
maximal discret, subiectul netrebuind să știe sau să vadă că ceea ce spune el este
înregistrat. In cazul în care nu dispunem de o aparatură specială care să poată fi
amplasată într-un loc adecvat și nu avem la îndemână decât creionul și bloc-notesul,
înregistrarea nu ar trebui făcută în timpul convorbirii, ci imediat după terminarea ei.
Este, de asemenea, contraindicat ca psihologul să facă aprecieri și judecăți de valoare
de tipul „este greșit", „este adevărat", „f. rău", „este inadmisibil" etc. pe marginea
răspunsurilor date de subiect. Asemenea judecăți pot să fie exprimate de subiectul
însuși prin adresarea unor întrebări care să-1 determine fie să se autoevalueze (dintr-un
punct de vedere sau altul), fie să-și manifeste atitudinea față de anumite situații,
evenimente, instituții, valori.
într-o formă specifică, metoda convorbirii ocupă un loc esențial în terapia
psihanalitică (subiectul fiind încurajat să-și nareze în mod cât mai liber impresiile, stările,
grijile, experiențele, tensiunile, angoasele) sau în terapia nondirectivă a lui Carl Rogers.
Pentru a putea aprecia mai obiectiv gradul de veridicitate a informației furnizate
de subiect, este recomandabil ca, printre întrebările de bază, să fie inserate și câteva
(între 5-10) întrebări de testare a sincerității, respectiv, a tendinței spre minciună a
acestuia. Interpretarea răspunsurilor la astfel de întrebări oferă posibilitatea să se
stabilească mai exact marja de prudență în valorificarea informației principale
(informația-obiect).
h) Metoda genetică și comparativă. Astăzi, este larg admisă în psihologia
științifică ideea potrivit căreia psihicul este un fenomen apărut în cursul evoluției
biologice generale, iar psihicul uman își leagă determinismul său specific de acțiunea
mediului socio-cultural, el având o dezvoltare atât istorică, cât și ontogenetică. Ca
urmare, în plan metodologic, se formulează două imperative: a) primul: pentru a
înțelege mai bine specificul și esența diferitelor forme ale psihicului și ale diferitelor
procese psihice particulare și pentru a ajunge la relevarea legilor generale ale
organizării psihocomportamentale este imperios necesar studiul genezei și devenirii lor
și compararea între ele a diferitelor niveluri evolutive; b) al doilea: pentru a înțelege și
explica obiectiv și riguros structurile și procesele psihice complexe superioare, care, ca
atare, sunt greu abordabile, trebuie să ne adresăm stadiilor genetice timpurii și să
urmărim modul în care se constituie ele.
Realizarea acestor imperative devine posibilă prin aplicarea metodei genetice și
comparate. Ea se bazează pe principiul longitudinalității: urmărirea unui subiect sau a
unui lot de subiecți pe o durată mare de timp, suficientă pentru a se pune în evidență
transformările așteptate sau pentru încheierea unui ciclu evolutiv. In cazul în care se
dorește a se obține mai rapid o informație globală despre întreaga traiectorie evolutivă a
unui anumit proces psihic, cerința longitudinalității poate fi satisfăcută prin alcătuirea și
cercetarea comparativă a mai multor loturi (eșantioane) de subiecți de vârste diferite.
Diferențele evidențiate între loturile studiate în ceea ce privește nivelul de
elaborare, organizare și desfășurare a procesului psihic dat sunt evident efectul legii dezvoltării. Analiza lor ne va permite să înțelegem mai bine natura acelui proces și să-1
explicăm în spiritul obiectivitătii științifice chiar în forma sa matură, complexă.
Metoda genetică și comparată ocupă locul central în câteva ramuri particulare ale
psihologiei, precum psihologia animală, psihologia copilului, psihologia vârstelor,
psihologia diferențială, psihologia educațională.
Important pentru teoria psihologică este nu numai punerea în evidență a
deosebirilor dintre stadiile genetice succesive, ci și modul în care sunt interpretate
aceste deosebiri.
în acest punct se pot confrunta două concepții: concepția aditiv-cumulativă și
concepția integrării discontinue. Prima consideră evoluția ca o simplă acumulare de
variații sau modificări de ordin cantitativ, care nu separă stadiile structural, ci doar după
un ordin de măsură; dacă la stadiul anterior se înregistrau, de pildă, N elemente de
mărimea a1, a 2, a n, la stadiul evolutiv următor (superior) se vor înregistra N + m
elemente, de mărimea b1, b 2,….b n. Fiind vorba doar de o diferență de ordin cantitativ,
stadiul superior poate fi eventual redus la stadiul inferior sau, în cel mai rău caz, poate fi
explicat pe baza studierii acestuia. Ea a fost introdusă în psihologie de Herbert Spencer
(1820-1903), reprezentant al empirismului englez, și a fost susținută în psihologia
contemporană de curentul asociaționist și de behaviorism.
Pe temeiul ei, reprezentanții behaviorismului transferau fără nici o rezervă la
comportamentul uman datele și legile stabilite în cadrul cercetărilor efectuate asupra
comportamentului animal.
Cea de a doua concepție interpretează evoluția psihică, atât în plan filogenetic-
istoric, cât și în plan ontogenetic-individual, ca o succesiune de trepte sau stadii
discontinue, fiecare din ele având un conținut și o integrare calitativ specifice,
ireductibile. Un stadiu superior se deosebește de unul inferior nu doar sub aspect
cantitativ, ci și calitativ, el conferind procesului psihic particular (ex.: percepția sau
gândirea) sau personalității în ansamblu o nouă organizare. Ca urmare, o structură
psihocomportamentală complexă, superioară nu poate fi explicată prin reducerea ei la o
structură simplă, inferioară. A-i studia devenirea este altceva decât a o studia printr-o
paradigmă reducționistă.
Această concepție a fost elaborată de J. Piaget („modelul structuralismului
genetic"), H. Wallon („modelul trecerii de la act la gândire") și L.S. Vâgotski („teoria
dezvoltării istorico-culturale").
i) Metoda testelor* . Această metodă își are originea în încercările antropologului
englez Francis Galton, de la sfârșitul secolului trecut, de a înregistra și măsura cu
ajutorul unor probe anumite capacități intelectuale, pe care el le socotea predeterminate
(înnăscute). Termenul test a fost introdus de J. McKeen Cattell în 1890. Elaborarea
metodei propriu-zise, în varianta sa modernă, se datorește însă psihologului francez
Alfred Binet (1857-1911). Devenind, în 1894, directorul primului laborator de
*Noi preferăm acest termen celui de metodă psihometrică, întâlnit în unele lucrări de
introducere în psihologie, apărute în ultimii ani în România, apreciind că are un sens mai
definit și mai obiectiv, disociat de ambalajul teoretic și care determină modul de
interpretare a rezultatelor la test. Psihometria este tocmai acea concepție care consideră
functiile si capacitățile psihice ca datum-uri imuabile, iar exprimarea lor în unitățile de
sură ale testului ca absolut corectă și infailibilă (Fr. Galton).

Psihologie fiziologică de la Sorbona, Binet se va orienta rapid către o psihologie
experimentală foarte diferită de cea care fusese imaginată la debutul noii științe.
Convins că viața psihică este un tot și că gândirea nu poate fi redusă, cum credea
H. Taine, la o combinație de imagini, el a devenit preocupat de studiul inteligenței
umane sub aspectul „schemelor sale directoare" și de descrierea ființei umane ca un
„fascicul de tendințe". In lucrarea publicată în 1903, sub titlul Etude experimentale de
l'intelligence, Binet avea să se delimiteze foarte tranșant de psihologia de laborator a
vremii. El va concepe experimentarea într-o accepțiune mai largă, incluzând în ea
chestionarele, convorbirile, anchetele etc., adică procedee care implică intervenția unei
introspecții controlate.
Cum, la începutul secolului XX, problema copiilor anormali din punct de vedere
mintal devenise foarte acută în Franța, Binet va participa în calitate de raportor în
Comisia special creată de către Ministerul Instrucțiunii Publice pentru cercetarea
situației.
In această calitate, s-a angajat într-o laborioasă activitate de investigație,
urmărind în mod expres găsirea unor criterii obiective de evaluare a retardului sau
avansului intelectual al unui elev. Un an mai târziu, în 1905, va publica împreună cu
dr. Simon rezultatele cercetărilor în studiul: Methodes nouvelles pour le diagnostic du
niveau intelectuel des anormaux (în „Annee psychologique", XI).
Pentru decelarea debililor mintali, în școli a fost imaginat un sistem de probe de
dificultate crescândă, punând în joc „procesele superioare" și stabilind astfel
randamentul caracteristic majorității copiilor la fiecare vârstă (vârsta mintală medie).
Comparând rezultatele obținute de un anumit subiect cu vârsta mintală medie
(pentru vârsta cronologică dată), devenea posibil să se determine dacă el se află în
întârziere sau în avans, și cu cât. S-a ajuns, în final, la stabilirea primei scări metrice de
inteligență, pe care Binet o va prezenta în 1907, în lucrarea Les enfants anormaux.
In Franța, lucrarea lui Binet a trecut aproape neobservată, cu excepția unor reacții
de împotrivire din partea unor educatori și părinți, care contestau ideea posibilității
încadrării elevilor în categorii fixe, în funcție de vârsta mintală. Peste hotare, însă,
această metodă, cu mici observații, era apreciată ca foarte satisfăcătoare.
Astfel, în primul rând, ea avea să fie susținută și aprofundată, la Geneva, de către
prietenul lui Binet – Eduard Claparede -, care publică, în 1924, lucrarea de referință:
Comment diagnostiquer les aptitudes chez les ecoliers.
Ideea va fi preluată și dezvoltată în SUA, care vor deveni, între timp, centrul
mondial al testologiei. Scara de inteligență Binet-Simon va fi revizuită și completată la
Universitatea Stanford de către L.M. Terman (1916) și relansată în practica psihologică
sub denumirea de scara Stanford-Binet. In această variantă, se va folosi pentru prima
dată noțiunea de quotient de inteligență (Q.I.), care exprimă relația dintre vârsta mintală
(VI) și vârsta cronologică (VT). A doua revizie și completare a acestei scări va fi
realizată și publicată de același Terman, în colaborare cu Merill, în 1937, bucurându-se
de o largă apreciere și recunoaștere.
Metoda testelor a cunoscut o continuă extindere și diversificare, fiind astăzi
folosită în toate ramurile psihologiei aplicate – de la psihologia muncii la
cosmopsihologie. Perfecționarea ei a mers în două direcții intercorelate: a) elaborarea unor probe noi, mai eficiente și mai adecvate scopului urmărit, ajungându-se în prezent
|a peste 10.000 de teste; b) perfecționarea procedeelor statistico-matematice de
etalonare și validare.
Principalele caracteristici ale unui test sunt: a) validitatea – testul să măsoare
ceea ce-și propune să măsoare; ea se exprimă în coeficientul de validitate (I E), care se
obține corelând performanțele (răspunsurile la test) cu performanțele (respectiv
calificativele) în activitatea specifică. Pentru ca un test să fie valid, se cere ca valoarea
acestui coeficient să fie de minimum 0,70; b) fidelitatea – două teste paralele sau cele
două jumătăți ale aceluiași test aplicate pe același lot de subiecți să dea aceleași
rezultate; această calitate se exprimă prin coeficientul de fidelitate (I R). Pentru ca un
test să fie fidel, este necesar ca valoarea acestui coeficient să fie mai mare de 0,95;
c) etalonarea – testul trebuie să dispună de un sistem de criterii și norme unitare și
neechivoce de interpretare-evaluare a rezultatelor, care să se aplice și să se respecte în
toate cazurile. Etalonul să fie obținut pe un eșantion reprezentativ în raport cu populația
de bază și omogen din punct de vedere statistic. Această caracteristică nu este realizată
în mod ideal în cadrul tuturor testelor. Cel mai bine se asigură etalonarea în cadrul
testelor de performanță, unde răspunsurile subiectului se pretează la o cuantificare
obiectivă riguroasă, iar cea mai slabă etalonare se poate realiza în cadrul testelor zise
dispoziționale, cum este cazul majorității testelor denumite de personalitate, pentru care
interpretarea de bază rămâne cea calitativă; d) standardizarea: aceasta nu este o
caracteristică ce ține, ca celelalte, de structura internă a testului, ci de modul de
aplicare: orice test trebuie să se aplice strict așa cum prevăd instrucțiunile ce-1 însoțesc
– în mod, pe cât posibil identic, în aceleași condiții pentru toți subiecții.
In clasificarea testelor se recurge la mai multe criterii: a) obiectul testării; b)
modul de aplicare; c) modul de codificare a sarcinilor (itemilor); d) modul de dozare a
timpului de aplicare.
a) După primul criteriu, se delimitează două categorii mari de teste: de
performanță, cu răspunsuri cuantificabile și a căror clasificare este univocă, și teste
nonparametrice (dispoziționale), cu răspunsuri care reclamă o interpretare calitativă și
după care subiecții nu pot fi categorisiți în buni și slabi, superiori și inferiori (ele permit
o identificare individualizatoare sau tipologică).
Testele de performanță se subdivid în: teste de cunoștințe, teste de nivel (de
dezvoltare), teste de inteligență și teste de aptitudini (tehnice, matematice, artistice, de
conducere etc).
La rândul lor, testele nonparametrice se împart în teste de comportament și teste
de personalitate (teste obiective de personalitate, teste proiective de personalitate,
chestionare de personalitate).
b) După cel de al doilea criteriu, se delimitează testele individuale, care se
administrează câte unui singur subiect, și teste colective, care se aplică simultan mai
multor subiecți (în manualul de utilizare care însoțește orice test se specifică și modul
de aplicare).
c) După cel de al treilea criteriu, se disting testele verbale, ai căror itemi sunt
codificați în formă verbală (ex: scările verbale din testele de inteligență generală,
chestionarele de personalitate etc.) și testele nonverbale, ai căror itemi se codifică în

formă grafico-imagistică sau obiectuală (ex. testul Raven de inteligență, cuburile Kohs,
testele de asamblare, de încastrare etc).
d) In fine, după cel de al patrulea criteriu, se delimitează testele cu timp impus, care
au aceeași durată de aplicare pentru toți subiecții, și testele cu timp liber, a căror durată de
aplicare este la dispoziția subiectului, ceea ce va face ca ea să varieze mai mult sau mai
puțin semnificativ de la o persoană la alta.
In prima perioadă a dezvoltării și extinderii testologiei se pornea de la ideea că un
test trebuie să fie conceput și elaborat în așa fel, încât să permită relevarea și măsurarea
unor structuri și capacități psihice pure, cum sunt ele date de la natură, fără a fi
influențate de factorii experiență, învățare, context socio-cultural. După pătrunderea în
psihologie a punctului de vedere evoluționist-genetic, s-a putut demonstra inconsistența
unei asemenea idei, recunoscându-se că oricât de puternică ar fi zestrea ereditară, ea
suferă modificări și modelări de ordin evolutiv semnificative sub acțiunea permanentă
a factorilor socio-culturali și a procesului învățării. Ca urmare, rezultatele la orice test
vor fi influențate nu numai de latura nativă a organizării psihice, ci și de latura
dobândită, în cursul dezvoltării ontogenetice a individului, de experiența acumulată și
de particularitățile contextului socio-cultural.
De aici au derivat două concluzii metodologice esențiale, și anume: a) un test își
păstrează validitatea doar în raport cu populația pe care a fost el inițial aplicat și
etalonat; ca atare, el nu poate fi transferat mecanic la o altă populație. Pentru aceasta, se
impune în prealabil, în mod obligatoriu, o operație specială de revizuire-adaptare și
reetalonare; b) reconsiderarea poziției subiectului în cursul aplicării testului și trecerea
de la modul de aplicare tradițional unidirecțional, în care nu se admitea nici un dialog
între examinator și examinat, la un mod de aplicare nou, interactiv, în care
examinatorul poate furniza celui examinat anumite informații despre rezultatele la
secvențele deja parcurse ale testului și-i poate solicita, la rândul său, unele explicații,
argumente, în legătură cu răspunsurile la diferiți itemi (sarcini) ai testului.
De o mare importanță devine așa-numitul interviu post test, care permite o
interpretare mai corectă și individualizată a datelor finale, ceea ce sporește semnificativ
veridicitatea judecaților diagnostico-prognostice.
Testele pot constitui și o importantă sursă de probe pentru experimentul
psihologic. In acest caz, nici modul de aplicare, nici interpretarea rezultatelor nu se vor
mai conforma instrucțiunilor standardizate, ci logicii interne a modelului experimental,
ipotezelor și obiectivelor acestuia.
2. 3. ORGANIZAREA CERCETĂRII PSIHOLOGICE
Obiectul final al cunoașterii psihologice îl reprezintă analiza, interpretarea și
explicarea modului de constituire, organizare și funcționare a sistemului psihic. Chiar
atunci când, într-o cercetare concretă oarecare, ca „obiect" nemijlocit de investigație se
alege un comportament extern, analiza lui va fi realizată din perspectiva condiționării
lui psihice, a implicării în structura și reglarea lui a unor funcții, procese și stări psihice
specifice.
Fiind lipsite de proprietăți sensibile, observabile și măsurabile în mod direct,
componentele sistemului psihic, de la senzație la gândire și de la trăirea emoțională primară la atitudine, nu pot fi abordate decât pe o cale indirectă, și anume, prin
intermediul manifestărilor comportamentale externe-voluntare sau involuntare,
somato-motorii, verbo-motorii sau somato-vegetative, biofizice și biochimice.
Cunoașterea psihologică va avea, așadar, un caracter mijlocit. Aceasta înseamnă că,
pentru a avea acces la un studiu obiectiv și verificabil al oricărei componente psihice,
cercetătorul va trebui să recurgă la o metodă și la un procedeu care să permită nu numai
declanșarea" sau „actualizarea" ei, dar și exteriorizarea sau obiectivarea într-o
manifestare comportamentală specifică. De exemplu, pentru a studia percepția vizuală
a formei și mărimii obiectelor trebuie să procedăm în așa fel, încât să obținem
exteriorizarea imaginilor corespunzătoare „obiectelor-stimul" într-un comportament de
seriere-grupare, după criteriile „rotund", „oval", „unghiular" („clasa obiectelor
rotunde", „clasa obiectelor unghiulare", piramidale, cubice etc.) sau „mic", „mijlociu",
„mare" („clasa obiectelor mici", „clasa obiectelor mijlocii", „clasa obiectelor mari");
pentru a studia o atitudine (structură subiectivă internă), trebuie să recurgem la un
procedeu care să permită exteriorizarea ei într-o manifestare comportamentală specifică
– opinia (chestionarul de opinie) ș.a.m.d. Exteriorizarea oricărui proces psihic se
realizează în forma a doua genuri de manifestări (reacții) comportamentale obiective:
principale și secundare. Primele sunt, de regulă, specifice, reprezentând răspunsuri ce
reflectă natura și semnificația obiectului sau situației-stimul (acestea putând fi și un
test); ele au un caracter intenționat, deliberat, voluntar. Cele din urmă sunt răspunsuri
acompaniatoare, având un caracter involuntar, reflex, necondiționat. (De exemplu,
procesul de rezolvare a unei probleme de matematică, pe lângă răspunsurile finale –
corecte sau greșite, va evidenția și răspunsuri involuntare de genul modificărilor
bioelectrice la nivelul creierului, modificărilor pulsului și bătăilor inimii – accelerare,
modificării ritmului respirator – încetinire, modificării tonusului muscular la nivelul
mușchilor frontali – creștere etc). Aceste răspunsuri furnizează o importantă informație
suplimentară care permite o interpretare mai obiectivă a condițiilor interne ale
organizării și integrării procesului psihic studiat.
Se recomandă ca, ori de câte ori condițiile și posibilitățile tehnice ne permit, să le
înregistrăm și să le valorificăm prin prisma ipotezelor de bază ale cercetării (procedeul
poliînregistrării).
Dată fiind complexitatea deosebită a problemelor pe care este chemată să le
rezolve, cercetarea psihologică se întemeiază mai întotdeauna pe utilizarea mai multor
metode și procedee și se înscrie într-o strategie specifică. Organizarea ei reclamă
respectarea cu strictețe a următoarei succesiuni de etape: a) documentarea; b) stabilirea
scopului și obiectivelor (ce și de ce se propune a se studia; situarea valorii cercetării în
tabloul general al cunoașterii psihologice și, eventual, în contextul celorlalte cercetări
pe problema respectivă); c) formularea ipotezei de lucru (o propoziție sau un set de
propoziții în care se definește ipotetic relația „legică" dintre variabila independentă și
cea dependentă și modul în care ar putea interveni variabilele intermediare);
d) alegerea și precizarea mijloacelor (cum?), începând cu metodele și terminând cu
subiecții pe care urmează a se efectua cercetarea; e) specificarea condițiilor în care se
va efectua cercetarea; f) „construirea teoriei" – integrarea faptelor în „propoziții"
descriptiv-interpretativ-explicative, formulate în limbajul natural sau în limbaje formale

– logice, matematice; g) testarea sau validarea, prin confruntarea „teoriei" cu realitatea
sau cu alte teorii.
După strategia în care se încadrează, cercetarea psihologică poate fi etichetată ca;
a) ideografică (centrată pe surprinderea și descrierea individualului concret, unic și
irepetabil) sau nomotetică (orientată spre descoperirea și formularea legilor generale)
b) moleculară (analitică), orientată spre identificarea elementelor, trăsăturilor și
detaliilor care alcătuiesc un proces psihic) sau molară (hol istă), centrată pe evidențierea
și analiza unor trăsături ale unui proces sau ale psihicului ca tot unitar, epistemic
c) transversală (sincronică), axată pe studiul fenomenului la un moment dat, sau
longitudinală (diacronică), orientată spre evidențierea și analiza devenirii și evoluției
fenomenului în timp (în succesiunea momentelor temporare). O echivalentă a acest
împărțiri o reprezintă delimitarea: cercetare constatativă-cercetare formativă
d) inductiv-empirică (pornirea de la cazuri individuale de și de la date empirice
concrete pentru a ajunge la descoperirea și formularea generalului) sau deductiv-
teoretică (pornirea de la un „model ideal", construit în plan teoretic general, pentru
descrie și explica particularul, individualul: vezi metoda simulării computerizate
e) statică (studiul fenomenului se realizează doar pe un singur segment valoric al lui
sau dinamică (fenomenul se studiază pe întregul său continuum valoric, prin variere
corespunzătoare a gradului de complexitate și dificultate al sarcinii-stimul); f) intra
culturală (se studiază subiecții aparținând unei singure culturi) sau transculturală (se
studiază comparativ subiecți aparținând a două sau mai multor culturi). Capitolul III
PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI
Cu cât obiectul de studiu al unei științe este mai complex, mai greu accesibil
observației și măsurării directe, cu atât mai mare devine posibilitatea ca, în modul de
abordare și interpretare a lui, să apară divergențe și puncte de vedere nu numai
deosebite, ci chiar diametral opuse, antagonice, cu consecințe negative asupra unității
interne a științei respective.
Psihologia este prima din această categorie. Ea a resimțit cel mai dramatic
efectele confruntărilor dintre diferitele școli și curente în scurta sa existență ca
disciplină de sine stătătoare.
Această situație a făcut tot mai evidentă necesitatea găsirii și formulării unui set
de principii cu valoare metodologică generală, care să permită orientarea de ansamblu
a demersului epistemic și circumscrierea lui între coordonatele aceluiași cadru de
referință.
Deși numărul concret al unor atare principii este discutabil, pe următoarele șase
le considerăm obligatorii, pentru ca evoluția ulterioară a psihologiei să aibă un caracter
convergent: 1. principiul determinismului extern (extrapsihic); 2. principiul relaționării
neuro-psihice; 3. principiul reflectării și al modelării informaționale; 4. principiul
acțiunii și al unității conștiință-activitate; 5. principiul genetic și al istorismului;
6. principiul sistemicității.
3.1. PRINCIPIUL DETERMINISMULUI EXTERN (EXTRAPSIHIC)
In cadrul oricărei științe autentice, una din întrebările fundamentale la care se
cere găsirea unui răspuns bine definit și întemeiat este întrebarea „de ce?", de ce se
produce un fenomen sau altul în domeniul dat? Nici psihologia nu poate ocoli
răspunsul la această întrebare. Dar, spre deosebire de mecanică, fizică și chiar biologie,
care și-au structurat de la început căutările pe schema cauză-efect, încercând să explice
fenomenele din sfera lor de competență prin raportarea la existența și acțiunea unor
cauze obiective externe, psihologia a traversat un proces complicat, de ezitări, oscilații
si exagerări, între indeterminismul absolut, psihicul fiind considerat un dat în sine,
aprioric (psihologia spiritualistă), și determinismul intrapsihic (intern), considerându-se
ca psihicul își are cauza în el însuși (psihologia introspecționistă experimentală),
ajungând apoi la determinismul extern mecanicist (curentul behaviorist), în acest din
urmă caz preluându-se modelul determinist pe care-l elaborase la vremea respectivă
fizică clasică. Teoria generală a sistemelor și cibernetica au impus o revizuire radicală a
concepției despre determinism. Revizuirea s-a concretizat în introducerea următoarelor
corecții esențiale: a) relativizarea pozițiilor cauzei și efectului, cei doi „termeni"
schimbându-și succesiv locul: ceea ce este cauză în momentul actual (t 0) poate deveni

efect în momentul următor (t+1); b) înlocuirea schemei liniare univoce cauză —> efect
cu schema interacțională sau circulară, în care și efectul influențează asupra cauzei
(conexiunea inversă): cauză <–> efect; c) completarea teoriei generale a determinismului
prin introducerea, alături de noțiunea de relație cauzală, a noțiunii de relație de
condiționare, și, alături de noțiunea de acțiune cauzală directă, cu efect necondiționat și
riguros previzibil, a noțiunii de cauzalitate mediată sau indirectă, cu efect probabil.
Aceste corecții sunt de importanță excepțională pentru fundamentarea unei abordări
deterministe adecvate în psihologie.
Principiul determinismului extern postulează necesitatea interpretării psihicului
ca rezultat al acțiunii factorilor externi (stimuli-mecanici, fizici, chimici – sau semnale
purtătoare de informație) asupra organismului. Atât în plan filogenetic/istoric, cât și în
plan ontogentic/individual, existența și influența factorilor externi reprezintă condiția
sine qua non a producerii apariției și dezvoltării psihicului, în general, și a diferitelor
procese psihice diferențiate – senzație, percepție, reprezentare, gândire, emoție etc. -, în
special. In psihologie avem de a face nu cu un determinism cauzal unidirecțional, ci cu
unul mediat, de tip interacționist, în care cauzele sau influențele externe
interacționează și se procesează (prelucrează) prin intermediul condițiilor interne, a
căror complexitate și pondere în condiționarea rezultatului final se amplifică de la un
nivel evolutiv la altul, atât în filogeneză, cât și în ontogeneză. Potrivit schemei
interacționist-circulare, pe măsură ce se formează și se consolidează, diferitele verigi
sau componente psihice se includ în mulțimea condițiilor interne (variabilelor
intermerdiare), participând activ la procesarea influențelor externe ulterioare.
Așa se face că unul și același stimul va produce transformări și efecte
psihocomportamentale diferite, în diferite stadii de dezvoltare a unuia și aceluiași
individ. Ansamblul condițiilor interne prezintă deosebiri semnificative de la un individ
la altul, ceea ce face ca unul și același stimul aplicat mai multor indivizi de aceeași
vârstă să producă efecte diferite.
La om, determinismul vieții psihice atinge cel mai înalt grad de complexitate.
Această complexitate se datorește atât mediului extern, cât și ansamblului condițiilor
interne. In ceea ce privește mediul extern, o dată cu apariția omului și a vieții sociale, la
componenta naturală inițială se va adăuga o componentă nouă – socio-culturală, care
se va diversifica și complica permanent de-a lungul istoriei, generând surse calitativ
superioare de stimulație-informație pentru indivizii concreți, în succesiunea
generațiilor. Astfel, principiul determinismului extern se va completa cu principiul
condiționării social-istorice și istorico-culturale. Potrivit acestuia, psihicul uman este
determinat în structura și conținutul său în mod preponderent de factorii socio-culturali
și istorico-culturali. Aceștia se concretizează, pe de o parte, în produsele obiectivate ale
activității de cunoaștere, de creație și practice a generațiilor anterioare (tezaurul
spiritual și material), iar, pe de altă parte, în acțiunea educațională specială, care se
exercită asupra individului, încă de la naștere, de către societate (familie, școala
instituții profesionale, mass-media, opinia publică). Este de domeniul evidenței faptul
că o organizare psihocomportamentală specific umană se poate asigura numai în
măsura în care individul comunică și interacționează cu mediul socio-cultural
apropiindu-și și asimilând treptat ceea ce este esențial din experiența elaborata
44 istoricește. Dependența dezvoltării psihice a individului de contactul și interacțiunea cu
mediul socio-cultural se va accentua continuu, cu fiecare nouă perioadă istorică,
ajungând ca pentru dezvoltarea psihocomportamentală optimă (normală) a omului
contemporan această dependență să devină absolută. Dacă, să spunem, în epoca
preistorică, izolarea individului de mediul social și inserarea lui numai în mediul
natural nu ar fi avut consecințe deosebit de păgubitoare, iremediabile pentru
dezvoltarea lui psihocomportamentală generală, datorită nivelului foarte scăzut al
experienței sociale tezaurizate, astăzi, a izola de la o vârstă fragedă individul de mediul
său socio-cultural înseamnă a-l condamna implacabil la subdezvoltare
psihocomportamentală profundă (raportat la etaloanele actuale).
In ceea ce privește ansamblul condițiilor interne, acesta este determinat de
complexitatea organizării structural-funcționale a creierului uman, care permite
realizarea unei procesări calitativ superioare a fluxurilor informaționale externe și de
superioritatea structurilor psihice elaborate, care se implică în recepționarea,
prelucrarea și integrarea noilor informații. Variabilele intermediare de natură psihică se
constituie și se amplifică treptat pe parcursul ontogenezei, astfel că ponderea și rolul lor
în determinismul actual sunt mult mai mari la adultul de 30 de ani decât la copilul de
3 ani, de pildă. Așa se ajunge să trecem, în plan comportamental, de la determinismul
extern la cel intern, de la determinare la autodeterminare. Dar nu trebuie să pierdem din
vedere faptul că aceasta este o ipostază secundară și derivată; ipostaza primordială și
esențială din punct de vedere metodologic este cea a determinismului extern, și ea
trebuie să fie pusă la baza abordării psihicului.
3.2. PRINCIPIUL RELAȚIONĂRII NEUROPSIHICE
Acest principiu a fost introdus în psihologie începând cu cea de a doua decadă a
secolului XX, după generalizarea de către I.P. Pavlov a noțiunii de reflex asupra
modului de funcționare a scoarței cerebrale. (Până atunci, această noțiune se aplica
doar în explicarea funcționării segmentelor inferioare ale sistemului nervos central).
Adoptarea noțiunii de reflex a însemnat un mare pas înainte în abordarea și
interpretarea științifică a psihicului, în general, a celui uman, în special.
Firește, ideea legăturii dintre psihic și creier nu este exprimată pentru prima dată
de acest principiu. Ea a început să prindă contur încă în antichitate, fiind într-o formă
sau alta prezentă în lucrările celebrilor medici Hipocrate, Galenus ș.a. La sfârșitul sec.
XIX și începutul sec. XX, probabil că nu numai oamenii instruiți, dar și cei ce nu știau
sa citească și să scrie nu se mai îndoiau de existența unei legături între viața psihică și
creier. Problema nu se punea, așadar, de a afirma existența unei asemenea legături, ci
de a evidenția natura și caracterul ei real. Ori tocmai aici au apărut marile divergențe și
confruntări. In formă tranșantă, problema raportului dintre suflet și corp, dintre
"Știință (gândire) și materie a fost formulată de către Descartes (principiul cartezian
al bifu rcării naturii). De atunci, ea a devenit o dominantă pentru gândirea filosofică,
precum și pentru cea științifică.
După cum se știe, Descartes a soluționat-o în manieră dualistă, postulând
existența a două începuturi – spiritul (în accepțiunea lui – gândirea) și substanța, care
coexistă în timp și spațiu ca două linii paralele care nu se influențează și nu se
45

intersectează niciodată. Modelul dualist avea să se concretizeze în cazul relației psihic
creier în modelul paralelismului psihofizic și psihofiziologic, în două variante:
paralelismul absolut, care excludea cu desăvârșire orice coincidențe și influențe între
seria fenomenelor fiziologice și cea a fenomenelor psihice (Fechner, Paulsen) și
paralelismul relativ, care admitea posibilitatea unor asemenea coincidențe și influențe,
dar fără a determina modificări de natură calitativă (Sherrington).
Incercându-se ieșirea din criza epistemologică creată de dualism, în sec. XIX s-a
ajuns la formularea modelului monist reducționist al materialismului vulgar (Buchner,
Vogt și Moleschott), în cadrul căruia fenomenele psihice se reduceau și se identificau
cu stările și procesele biofizice și biochimice ale creierului. A devenit faimoasă
analogia asociată acestui model, anume „creierul secretă gândirea la fel cum bila
secretă fierea". Cu alte cuvinte, psihicul era considerat o secreție a creierului și pus pe
același plan cu celelalte procese fiziologice din organism.
O variantă mai rafinată a monismului materialist a fost propusă de Mario Bunge
(1978). In lumina acestui model, creierul reprezintă în sine un biosistem complex dotat
cu proprietăți energetice, orice stare mintală fiind una din stările funcționale în care se
poate afla creierul. In cadrul creierului se diferențiază mai multe niveluri integrative –
de la cele care asigură realizarea actelor reflexe simple, până la cele care stau la baza
proceselor elaborate ale gândirii.
Procesele psihice superioare, de tip conștient, sunt expresia finală sau vârful unei
piramide funcționale a creierului.
Intre aceleași coordonate se înscrie și monismul psihoneural realizat de
Jean-Pierre Changeux (1983). Acest autor introduce noțiunea de „obiecte mintale"
pentru desemnarea entităților psihice. „Obiectele mintale" sunt considerate a fi
materiale. Creierul operează cu imaginile, cu ideile întocmai cum mâna operează cu
obiectele materiale externe. Materialitatea „obiectelor mintale" este asigurată de
suportul stărilor bioelectrice și biochimice ale creierului.
Identificarea „obiectelor mintale" cu stările funcționale interne ale creierului duce
la concluzia că ele ar putea exista și înaintea interacțiunii noastre cu lumea externă. Or,
aceasta ar însemna să admitem că universul imaginilor și ideilor este înnăscut și se află
ascuns în dinamica funcțională a creierului. Pentru a căpăta o oarecare credibilitate, acest
model ar fi trebuit să includă o distincție de ordin calitativ între două tipuri de stări
funcționale ale creierului: nespecifice, spontane, care se produc în absența receptării unor
fluxuri informaționale din mediul intern sau extern, și specifice, provocate, care se
produc în timpul și pe fondul receptării unor asemenea fluxuri.
Este adevărat că mentalul (psihologicul) și fiziologicul sunt două laturi ale uneia
și aceleiași realități – activitatea reflexă -, dar aceasta nu înseamnă că ele sunt și
calitativ identice și că prima poate fi redusă fără nici o rezervă la cea de a doua.
Pornind de la psihologia cognitivă, K. Pribram (1986) elaborează modelul
monismului neutral. Esența acestui model rezidă în admiterea faptului că procesele
mintale și procesele fiziologice cerebrale au în comun structura informatică de bază. Ca
urmare, fiziologicul și mintalul apar ca două moduri distincte de realizare a unei
structuri informatice (logice) bazale (profunde) care nu este nici fiziologică, nici
psihică (mintală), ci neutră.
46 Cunoscutul filosof-epistemolog Karl R. Popper a elaborat modelul celor trei lumi
(pluralist): 1) lumea I, materială; 2) lumea a II-a, a trăirilor și experiențelor noastre
interioare și 3) lumea a III-a, a produselor minții noastre, în centrul ei situându-se
limbajul verbal cu propozițiile sale care pot fi adevărate sau false.
Intre cele trei lumi se stabilește o puternică legătură și interacțiune: lumea a treia
nu este o simplă expresie a celei de a doua, iar lumea a doua nu este o simplă reflectare
a lumii întâi. Lumea a doua (a minții – noosfera) reprezintă, la nivelul omului, legătura
dintre lumea întâi și lumea a treia.
Lumea a doua interacționează nu numai cu lumea întâi, ci și cu lumea a treia
( "obiectele" aparținând acesteia din urmă pot acționa asupra lumii întâi, numai prin
intermediul lumii a doua, care îndeplinește funcția de mijlocitor) (Popper, 1997).
După cum se poate constata, modelul pluralist al lui Popper este, în esență, o
multiplicare a modelului dualist, în loc de delimitarea a două realități – spiritul și mate
ria – el delimitând trei, cea de a treia fiind reprezentată de produsele spiritului.
Spre deosebire însă de dualismul paralelist, modelul pluralist al lui Popper
recunoaște și accentuează legătura și interacțiunea strânsă între entitățile postulate.
R.W. Sperry, laureatul premiului Nobel pentru demonstrarea experimentală a
specializării funcționale diferite a emisferelor cerebrale, a produs, la rându-i, un alt
model explicativ al relației psihic-creier, pe care 1-a denumit interacționist-emergentist.
Meritul principal al acestui model rezidă în sublinierea ireductibilității proceselor
conștiinței la fenomenele neurofiziologice, pe care se bazează și de care se leagă în
mod intim.
Conștiința apare, în acest caz, ca o proprietate emergentă a excitației cerebrale, a
funcționabilității ierarhic-integrative a circuitelor neuronale.
„Conștiința, afirmă Sperry, este în mod riguros o proprietate a circuitelor
cerebrale specifice, menite să producă efecte conștiente particulare, obținute în
diferitele regiuni cerebrale" (Sperry, 1976, p. 207).
Derivând din funcționalitatea cerebrală, fenomenele conștiente exercită, la rândul
lor, o influență determinantă asupra acesteia. „Fenomenele subiective de factură
mintală cognitivă dețin un rol cauzal, funcțional sau interacționist în cadrul proceselor
cerebrale. Din acest motiv, ele posedă o nouă legitimitate în știință, reprezentând
constructe explicative autonome, ce nu pot fi eliminate" (Sperry, 1987, p. 42).
Se poate aprecia că modelul lui Sperry reușește să evite atât paralelismul absolut,
cat și reducționismul monist, dar nu dezvăluie în măsură suficientă natura și specificul
legăturii psihic-creier.
Principiul relaționării neuro-psihice în accepțiunea sa actuală vizează depășirea
limitelor atât ale paralelismului psihofiziologic, cât și ale monismului reducționist-
fizicalist sau fiziologizant -, postulând următoarele:
a. Psihicul apare și se realizează permanent ca funcție specifică a sistemului
nervos; nu se poate concepe existența și manifestarea nici unei stări și nici unui proces
Psihic concret, de la senzație la gândire, în afara unui mecanism neurofiziologic.
Argumente în sprijinul afirmației de mai sus: 1. modificarea chimismului
cerebral dincolo de anumite limite – hipoxie, hipoglicemie, intoxicație alcoolică,
intoxicație cauzată de alte diferite droguri, fenomene farmaco-dinamice etc. –

determină modificări semnificative în tabloul psihocomportamental general, de la
manifestări delirante, halucinatorii la stări de comă; 2. orice proces patologic de ordin
organic sau funcțional la nivelul creierului are ca efect o tulburare mai mult sau mai
puțin semnificativă, de o modalitate sau alta – în sfera cogniției, afectivității, motivației
limbajului, praxiei etc. -, corespunzător amplitudinii, naturii și localizării focarului
respectiv (clinica neurologică, neurochirurgicală și psihiatrică oferă zi de zi material
faptic, relevant în acest sens); 3. deosebirile calitative existente între nivelul de
organizare-funcționare a psihicului uman și animal se datorește nu numai deosebirilor
din mediul lor de viață, ci și deosebirilor existente în nivelul de organizare structural-
funcțională a creierului uman, pe de o parte, și animal, pe de altă parte. Faptul că nu
putem, oricât ne-am strădui, să „implantăm" un psihic uman (o gândire umană, o
afectivitate umană, o voință umană) unui animal, fie el și superior, cum este
cimpanzeul, se datorește pur și simplu limitelor funciare ale organizării creierului său,
limite ce nu pot fi depășite;
4. deosebirile existente în nivelul de organizare a psihicului unui copil și al unui
adult se explică nu numai prin diferența de experiență acumulată, ci, în primul rând,
prin diferența semnificativă existentă în nivelul de organizare funcțională a creierului
celor doi (maturizarea funcțională a creierului uman se încheie foarte târziu – în jurul
vârstei de 18-20 de ani -, iar perfecționarea funcțională se întinde până la 30 de ani);
5. paralelismul legic între dezvoltarea creierului și dezvoltarea psihicului de-a lungul
evoluției (în filogeneză).
b. Creierul este organul psihicului, dar nu și izvorul sau sursa lui; sursa psihicului
se află în afara creierului, în influențele mediului extern, în primul rând, ale mediului
intern al organismului, în al doilea rând. Izolat de comunicarea cu mediul extern și cu
cel intern, creierul nu va putea niciodată să genereze psihic, în virtutea simplei sale
structuri celulare interne. Psihicul nu este, deci, pre-existent și pre-format în structura
celulară internă a creierului; creierul va începe să „producă" funcții psihice specifice
după intrarea sa în comunicare cu sursele de informație din mediul extern; neuronii, ca
elemente structurale bazale ale creierului, se „încarcă" de funcționalitate psihică, adică
devin „neuropsihoni" numai în măsura în care au recepționat (sau recepționează), au
procesat (sau procesează) și au stocat (sau stochează) informații extrase din sursele
externe (din afara lor).
c. Fiind funcție a creierului și având la bază procese de natură neurofiziologica,
psihicul nu poate fi redus sau identificat cu acestea: senzația, percepția, gândirea,
sentimentele etc. sunt calitativ cu totul altceva decât procesele nervoase fundamentale,
excitația și inhibiția, cu proprietățile lor naturale – intensitatea (forța), echilibrul și
mobilitatea -, cu toate că interacțiunea acestor procese este indispensabilă pentru
realizarea oricărei entități psihice.
Ireductibilitatea psihologicului la fiziologic se concretizează și în relativa
autonomie pe care o dobândesc structurile psihice pe măsura consolidării lor. Având și
un rol reglator, funcțiile psihice, îndeosebi gândirea și voința, prin intermediul
limbajului (al cuvântului), pot exercita, la rândul lor, o influență asupra dinamicii
proceselor nervoase și biologice. Astfel că, pe lângă relația primară somato-psihica. în
cadrul căreia se evidențiază dependența stării și dinamicii structurilor psihice interne de modificările biofiziologice ale creierului și ale organismului în ansamblu, se constituie
si relația secundară psihosomatica, extrem de importantă la om, în cadrul căreia se
evidențiază dependența inversă a stărilor bio-fiziologice ale organismului (somei) de
starea sistemului psihic.
Stările emoționale au o influență directă și necondiționată asupra echilibrului
fiziologic al organismului, influență care poate fi pozitiva, optimizatoare, sporind
rezistența și capacitatea de mobilizare energetică (emoțiile zise stenice), sau negativă,
perturbatoare, favorizând apariția chiar a unor tulburări patologice – tulburări
psihosomatice (emoțiile zise astenice, stările anxios-depresive).
Admiterea relației psiho-somatice, respectiv a posibilității exercitării de către
psihic a unei influențe asupra propriului organ – creierul -, nu înseamnă o separare a
lui de creier sau o absolutizare a autonomiei pe care o dobândește în cursul dezvoltării
ontogenice. Această relație concordă și se integrează pe deplin în principiul biologic
general al unității contradictorii dintre structură și funcție. Potrivit acestui principiu, nu
există structuri inerte, imobile, predeterminate, lipsite de o disponibilitate funcțională
intrinsecă, după cum nu există nici funcții pre-formate, în sine, care să se atașeze din
afară unor structuri; structura este chemată la viață de o anumită necesitate adaptativă, a
cărei satisfacere reclamă exercitarea unei funcții specifice; funcția respectivă, apărută
inițial în stare embrionară, se va dezvolta și perfecționa treptat și permanent pe măsură
ce-și va crea și perfecționa structura proprie, care s-o realizeze. In ultimă instanță, din
perspectivă evolutivă, filogenetică, relația ce se impune ca premisă obiectivă a analizei
psihologice este următoarea: creșterea complexității modului de viață (existență) —•
dezvoltarea funcțiilor psihocomportamentale ca necesitate a unei echilibrări optime cu
mediul extern de diversitate și complexitate crescânde —» diferențierea, specializarea
și perfecționarea sistemului nervos, a creierului, ca organ al psihismului. In ordine
inversă și secundă, putem afirma: cu cât organizarea neuronală este mai evoluată, mai
diferențiată în structura sa internă și mai perfecționată, cu atât devine capabilă de
realizarea unor funcții psihice de rang mai înalt, în contextul modului de existență
definitoriu pentru o specie de animale sau alta.
Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul altor viețuitoare
este dată nu numai de complexitatea incomparabil mai mare a modului uman de
existență (care este social și cultural), ci și de superioritatea organizării structurale a
creierului uman, superioritate constituită evolutiv-istoric.
Din punct de vedere anatomo-histologic, această superioritate se evidențiază în:
a) numărul semnificativ mai mare al neuronilor și al volumului de substanță cenușie;
b) nivelul mult mai înalt de dezvoltare și de pondere al scoarței cerebrale, formațiunea
cea mai nouă din punct de vedere filogenetic și ai cărei neuroni posedă o capacitate
combinatorie și rezolutivă mult mai mare decât neuronii segmentelor inferioare;
c) gradul mai înalt de dezvoltare a lobilor frontali, îndeosebi a porțiunii lor anterioare
(la om se vorbește de „frontalizare cerebrală"; la celelalte animale, porțiunea frontală
anterioară este slab dezvoltată, fiind teșită, adică aplatizată); d) creșterea considerabilă
a ponderii zonelor asociativ-integrative, de ordinul II, III, IV -, cărora le revin 2/3 din
masa de substanță nervoasă a scoarței cerebrale; la cimpanzeu, de pildă, aceste zone
reprezintă doar 25-30%); e) disponibilitatea intrinsecă a creierului uman individual de a
49

achiziționa din afară un sistem perfecționat de codificare a informației – atât pentru
procesare-vehiculare internă, cât și pentru exteriorizare-obiectivare, și anume limbajul,
care se suprapune peste modalitățile primare înnăscute de codificare – codificarea
bioelectrică și codificarea biochimică.
3.3. PRINCIPIUL REFLECTĂRII ȘI MODELĂRII INFORMAȚIONALE
Dacă primele două principii pe care le-am analizat mai sus ghidează demersul
științific în direcția găsirii răspunsului adecvat la întrebările „de ce?" și „cum?"
principiul reflectării și modelării informaționale vine să ne călăuzească în căutare
răspunsului la întrebarea „ce?": ce reprezintă psihicul din punct de vedere ontologic, c
entitate reală specifică și ireductibilă?" Intrebarea respectivă este cea mai grea și ea
interesat și interesează nu numai psihologia. Cu mult înaintea constituirii psihologiei, ea a
reprezentat o adevărată piatră de încercare pentru gândirea filosofică și pentru religie.
Tocmai modul în care s-a răspuns la ea a separat și opus ireconciliabil idealismu
fideismul, spiritualismul, pe de o parte, și materialismul, naturalismul, pe de altă parte.
Situându-se inițial pe pozițiile unui tip de răspuns sau altuia, psihologia
dobândit și ea, volens-nolens, atributul de idealistă, spiritualistă, subiectivistă sau d
materialistă, naturalistă, obiectivă. A trebuit să treacă mai bine de o jumătate de secol de
momentul constituirii ei ca știință pentru a se detașa de corsetul filosofic și a se
dezideologiza, purcezând, „pe cont propriu" și pe bază de cercetări concrete sistematice;
la găsirea răspunsului la întrebarea „ce este și ce reprezintă în sine psihicul?"
Pentru prima dată, un răspuns fundamentat științific îl găsim în cadrul
psihofiziologiei clasice a organelor de simț din secolul XIX. Este vorba de teorie
hieroglifelor, formulată de H. Helmholtz și de teoria energiilor specifice ale organelor
de simț a lui J. Muller. In lumina primei teorii, senzațiile și percepțiile sunt simple
semne ale obiectelor și fenomenelor externe, pe care creierul le realizează prin
intermediul unor procese interne proprii, care nu ne sunt accesibile. In lumina celei de
doua teorii, senzațiile și percepțiile sunt stări ale energiilor specifice proprii fiecărui
organ de simț, activate de stimularea externă (Muller utilizând drept stimuli curentul
electric și șocul mecanic, care sunt considerați stimuli universali și nespecifici).
Trebuie spus că ambele teorii, prin faptul că resping relația de asemănare dintre
senzații/percepții și obiectele externe, au fost invocate drept argument științific forte în
sprijinul agnosticismului.
Un pas înainte în apropierea de răspunsul contemporan la întrebarea privi
natura psihicului l-a constituit introducerea noțiunilor de reflectare și de imagine
pornindu-se de la fizică. La aceasta au contribuit îndeosebi cercetările efectuate
laboratorul lui W. Wundt, între anii 1900-1910. Aceste noțiuni au meritul de a fi p
problema definirii ontologice a psihicului pe baza unei relații de „corespondență", de
„asemănare" cu universul obiectelor și fenomenelor externe, deși, inițial, doar cu
referire la procesele senzoriale. De altfel, accepțiunea îngustă care se dădea noțiunii de
reflectare – de imprimare mecanică, directă și pasivă, a formei unui obiect pe suprafata,
altui obiect, pe o hârtie fotografică, într-o oglindă (aceasta din urmă o formă ma
complexă) – nu permitea extinderea ei și la interpretarea proceselor gândirii sau
voinței și afectivității. A trebuit să mai treacă încă o bună perioadă de timp pentru ca noțiunea de
reflectare să fie regândită, revizuită, aprofundată.
La acest proces nu poate fi ignorată contribuția gnoseologiei marxiste. Admițând
ca noțiunea de reflectare este premisa fundamentală a explicării științifice a naturii
psihicului, marxismul a demonstrat că, pentru a deveni cu adevărat operantă pe terenul
psihologiei umane, proprietatea reflectării trebuie abordată nu static (doar la nivel fizic
elementar), ci dinamic-evolutiv, punându-se în evidență existența mai multor forme de
reflectare, corespunzătoare diferitelor nivele de organizare-dezvoltare a sistemelor
reale: a) reflectarea mecano-fizică și chimică, proprie sistemelor nevii; b) reflectarea
biofiziologică, bazată pe excitabilitate, proprie sistemelor vii vegetale (plantele);
c) reflectarea psihică, bazată pe sensibilitate și sistemul nervos, proprie sistemelor
animale, inclusiv omului. Spre deosebire de primele două forme de reflectare, care,
fiecare din ele se prezintă la fel la toate clasele de corpuri (sisteme) de la nivelul dat,
reflectarea psihică va înregistra în cursul evoluției filogenetice modificări și deosebiri
semnificative de la o clasă de animale la alta, saltul calitativ major producându-se la
om. In lumina celor de mai sus, psihicul uman poate fi definit ca o formă specifică de
reflectare în plan individual intern a realității externe obiective. Specificul reflectării
rezidă în atributele de subiectiv, pe care trebuie să-l luăm aici în sens de activ (selectiv,
transformator, constructivist), și de ideal, luat aici ca distinct calitativ și ireductibil la
material, la substanțial-energetic (respingerea reducționismului materialist-vulgar).
In această definiție, noțiunea de reflectare nu se circumscrie exclusiv relației de
asemănare finalizate printr-o imagine, ci include și relația de designare-simbolizare
care duce și la alt gen de „produse psihice", cum sunt, de pildă, noțiunile, emoțiile,
sentimentele, motivele.
Relația de asemănare și imaginea reprezintă nivelul primar, necesar și inevitabil
(de neocolit) al elaborării edificiului vieții psihice. Constituirea conținuturilor și
schemelor gândirii nu este posibilă înainte și fără formarea schemelor și operațiilor
perceptive. Componentele nonimagistice ale structurii psihice a omului sunt mediate de
imagine, atât în cursul elaborării, cât și în procesul aplicării lor la realitatea obiectivă.
Reflectarea prin designare-reprezentare și constructivism permite trecerea de la
aspectele de suprafață, situațional-accidentale ale lucrurilor, la dezvăluirea
determinațiilor și relațiilor lor necesare și esențiale, de la individual, particular la
general, universal.
Ceea ce rămâne mai slab explicat în cadrul teoriei reflectării, chiar în varianta sa
Perfecționată, este atributul de ideal. Acesta va dobândi o bază riguros obiectivă de
interpretare prin preluarea și adoptarea noțiunii de informație, așa cum a fost ea
elaborată în cadrul ciberneticii generale (N. Wiener, 1948). Fiind o dimensiune
obiectivă a universului, ireductibilă la substanță și energie, informația permite să se
inteleaga natura calitativă a idealului ca determinație a psihicului. Mai mult decât atât,
ideal devine sinonim cu informațional. Astfel, principiul reflectării subiective se
completează, devenind principiul reflectării și modelării informaționale. Aceasta va
inseamna ca psihicul în ansamblul său și diferitele sale componente particulare sunt
reflectari intruchipate in modele informaționale interne ale lumii externe. Modelarea
informațională o înțelegem ca o succesiune ordonată de transformări și operații de

extragere, codificare, transmisie, recodificare și decodificare a semnalelor ce
desemnează însușiri, stări, relații etc. ale obiectelor externe, considerate în acest caz
surse (surse de informație).
Modelarea informațională este de două tipuri: izomorfică și homomorfică (fig. 1)
Prin modelare izomorfică se realizează o corespondență biunivocă între
„elementele mulțimii externe" (obiectul-sursă) și „elementele mulțimii interne"
(imaginea psihică), ceea ce permite în plan comportamental obținerea unei identificări
individuale (desprinderea și recunoașterea unui obiect în contextul altora din aceeași
clasă). Prin modelare homomorfică se realizează o corespondență selectiv-comprimata
a „elementelor mulțimii externe" (obiectul-sursă) și „elementele mulțimii interne"
(constructul psihic), astfel că mai multor elemente din prima mulțime le va corespunde
un singur element în cea de a doua mulțime. Modelul homomorfic permite trecerea de
la identificarea individuală, singulară la identificarea de clasă, generalizată. Prin
intermediul său se trece de la reflectarea senzorială la cea generalizat-abstracta
(gândire).
In plan metodologic general, principiul reflectării și modelării informaționale ne
obligă ca, în abordarea psihicului, să evidențiem relația conținuturi lor diferitelor funcții
și procese particulare cu obiectele și fenomenele externe. A analiza un proces psihic
înseamnă a-1 raporta la sursa sa externă (un stimul simplu, un obiect concret, o situație,
o problemă, un context relațional, socio-cultural etc).
Cunoașterea și analiza sursei externe permit să înțelegem și să interpretăm corect
adevărata natură și adevăratul rost al percepției, reprezentării, gândirii, memoriei etc.
Considerate în sine, în afara relației reflectării și modelării informaționale, aceste
procese psihice devin enigmatice și de neînțeles.
Fig. 1. Modelarea informațională: 1a – de tip izomorfic;
1 b – de tip homomorfic
52 3.4. PRINCIPIUL ACȚIUNII ȘI AL UNITĂȚII
CONȘTIINȚĂ-ACTIVITATE
Acest principiu are, de asemenea, o importanță metodologică esențială pentru
psihologia științifică. El contribuie la scoaterea psihicului uman din sfera speculațiilor
abstracte și sterile și la includerea lui în aria cercetării concrete autentice, postulând
două teze principale: prima – forma primordială de existență și manifestare a psihicului
este acțiunea în plan extern a copilului cu obiectele concrete din jur; dezvoltarea
structurilor psihice specifice se desfășoară dinspre exterior spre interior; a doua – între
conștiință, ca organizare subiectivă internă, și activitate, ca manifestare obiectivă
externă, există o relație de dependență și condiționare reciprocă permanentă.
Principiul acțiunii și al unității conștiință-activitate a fost introdus într-o primă
formulare de P. Janet. Conținutul lui a fost apoi îmbogățit și dezvoltat de mari figuri ale
psihologiei contemporane, precum H. Wallon, J. Piaget, L. S. Vâgotski, A.N. Leontiev,
K. Pribram, J. Bruner, pe baza unor cercetări concrete, atât pe copii, cât și pe adulți.
Din punct de vedere genetic, formarea unei structuri psihice noi, chiar dacă este vorba
de adult, procesul decurge mai rapid și incomparabil mai eficient, dacă se
integrează în cadrul acțiunii externe cu obiecte, scheme sau imagini. (Aici,
dinamica internă a conștiinței se subordonează schemei și dinamicii acțiunii
materiale externe; acțiunea precede conștiința, ea având un caracter imediat, reactiv
și mai mult sau mai puțin impulsiv). Pe măsură ce schemele de bază ale conștiinței
se constituie, ele încep să preceadă, să pregătească și să planifice acțiunea, care
devine mediată, intenționată, deliberată, anticipat orientată spre scop. In ordine
inversă, traiectoria activității, rezultatele ei, consecințele posibile (pozitive sau
negative) influențează corector și restructurant asupra conținutului și funcționării
ulterioare a structurilor conștiinței. Conștiința nu numai se naște, dar se și dezvoltă
în și prin activitate – activitatea de joc (specifică perioadei copilăriei preșcolare),
activitatea de învățare (caracteristică vârstei școlare), activitatea profesională, de
muncă fizică și intelectuală (dominantă la vârsta adultă).
De la un punct încolo, conștiința va subordona activitatea, imprimându-i schema
sa logică de organizare și desfășurare. Tocmai grație funcțiilor conștiinței – cognitive,
proiective și de reglare – în cadrul structurii activității se va produce delimitarea între
cele trei verigi principale – motivul, scopul și mijlocul – și, apoi, articularea lor
criterial-condiționată, pe baza analizei și evaluării prealabile a fiecăreia din ele. Cu cât
o activitate este mai complexă, cu un grad mai ridicat de problematizare și dificultate,
cu atât performarea ei reclamă o implicare mai mare a conștiinței și un nivel mai înalt
de dezvoltare a structurilor și funcțiilor ei.
Principiul unității conștiință-activitate este singurul care permite depășirea
robelor, atât ale psihologiei introspecționiste clasice, care considera conștiința ca unic
obiect de studiu al psihologiei, cât și ale behaviorismului watsonian, care nega
realitatea de fapt a conștiinței, declarând drept obiect unic de studiu al psihologiei
comportamentul extern. In locul acestor paradigme unilateral absolutizante, care
reclamau ruperea și opunerea antagonică a planului subiectiv intern și a celui obiectiv
(comportamental) extern este avansată paradigma interacționistă (relațional-circulară),
care afi rmă complementaritatea și convertibilitatea reciprocă în succesiunea
53

secvențelor temporare, a subiectivului și a obiectivului, reciprocitatea proceselor de
interiorizare și de exteriorizare (obiectivare).
3.5. PRINCIPIUL GENETIC ȘI AL ISTORISMULUI
In istoria psihologiei, în interpretarea originii psihicului s-au delimitat și
confruntat două concepții: concepția ineistă, care-și are rădăcinile în filosofia lui
Platon, apoi în cea a lui Descartes și Kant, fiind sistematic dezvoltată de savantul
englez Fr. Galton (teoria capacităților înnăscute) încercându-se argumentarea ei
experimentală din partea școlii gestaltiste, și concepția genetistă care-și trage obârșia
din filosofia senzualist-pozitivistă a lui J.Locke și din gândirea materialiștilor francezi
din sec. XVIII – Diderot, La Mettrie, Helvetius – și dezvoltată prin analiză psihologică
sistematică de către H. Spencer. In prima sa variantă însă, această concepție era grevată
de două principale limite, care-i diminuau considerabil valoarea explicativă. Prima
limită consta în ignorarea sau negarea totală a înnăscutului, ereditarului în constituirea
vieții psihice a individului și în absolutizarea dobânditului, a rolului determinant al
mediului extern, al educației. Astfel, se considera că, la naștere, individul uman este o
tabula rasa, total lipsit de orice zestre comportamentală înnăscută; tot ce va deveni el
mai târziu sub aspectul funcțiilor și capacităților psihice, se datorește exclusiv
influențelor mediului extern (atotputernicia educației: din oricine se poate face orice
printr-o manevrare adecvată a acțiunii factorilor externi).
Cea de-a doua limită consta în absolutizarea continuității și ignorarea
discontinuității în traiectoria generală a procesului genetic. Dezvoltarea psihocompor-
tamentală dobândea, în acest caz, caracterul unor simple acumulări de ordin cantitativ
de același ordin și rang, fără a se marca diferențe calitative între etape, stadii și niveluri
(evoluție plată, liniară). Astfel interpretată, dezvoltarea își pierdea, practic, sensul ei
real – de generare a unor forme și structuri noi, de trecere ascendentă de la inferior la
superior, de la simplu la complex.
Revizuirea noțiunii de dezvoltare și formularea în accepțiunea sa actuală a
principiului genetic și al istorismului o datorăm lui J. Piaget, H. Wallon, L.S. Vâgotski
și A.N. Leontiev.
In noua sa variantă, acest principiu impune următoarele exigențe de ordin
metodologic: a) pentru a realiza o înțelegere și explicare veridică a modului de
organizare și funcționare a vieții psihice la un moment dat, este necesar să luăm în
considerare dimensiunea sa genetică și să supunem cercetării etapele evoluției sale
anterioare; b) cu cât o funcție psihică este mai complexă și se situează la un nivel
evolutiv mai înalt, cu atât înțelegerea și explicarea ei reclamă dezvăluirea și
cunoașterea devenirii și genezei ei, a stadiilor pe care le-a parcurs până la forma actuală
(astfel, de pildă, Piaget a demonstrat că înțelegerea și explicarea adevăratei naturi a
operațiilor formale ale gândirii nu sunt posibile fără cunoașterea stadiilor pe care le
parcurge dezvoltarea inteligenței – stadiul senzorio-motor, stadiul operațiilor concrete
obiectuale, stadiul operațiilor în plănui limbajului extern); c) interpretarea dezvoltării ca
rezultat al interacțiunii complexe, contradictorii dintre influențele mediului extern și
ansamblul condițiilor interne, dintre înnăscut și dobândit, dintre stabil, invariant și
modificabil, variabil (în cazul omului, esențială devine interacțiunea dintre factorii
54
biologici și cei culturali); d) admiterea momentului de discontinuitate pe traiectoria
generală a dezvoltării psihocomportamentale și, implicit, a deosebirilor de ordin
calitativ atât între indivizii situați pe trepte evolutive diferite (între om și animal, între
diferitele clase de animale, între copil și adult), cât și individuale (mai ales la om:
orocese inferioare, de ex. senzațiile, și procese superioare, de ex. gândirea logico-
simbolică, abstractă); e) corelarea în cursul analizei și al elaborării teoriei psihologice
generalizate a planului orizontal (sincronic) cu cel longitudinal (diacronic), a planului
ontogenetic (dezvoltarea psihică la nivel individual) cu cel filogenetic și istoric
(dezvoltarea psihică pe scară animală, până la om, iar la om, dezvoltarea psihică în plan
istoric-cultural, în succesiunea epocilor și a generațiilor); această exigență duce în sfera
cercetării concrete la individualizarea strategiilor genetic-comparative, de tip orizontal
și longitudinal sau mixt.
3.6. PRINCIPIUL SISTEMICITĂȚII
Acest principiu a fost cel mai târziu introdus în psihologie, în a doua jumătate a
sec. XX, după afirmarea pe scară largă a metodologiei sistemice și cibernetice. El
definește modul general de abordare a psihicului, ca realitate specifică, din perspectiva
raportului parte-întreg și „obiect"-„mediu". In istoria psihologiei, așa cum am mai
menționat, s-au afirmat două astfel de moduri: unul, bazat pe absolutizarea
primordialității părții și negarea existenței de sine a întregului, care abordează psihicul
ca o simplă sumă de senzații, constituită pe baza legilor asociației (psihologia
asociaționistă); celălalt, întemeiat pe operația opusă de absolutizare a primordialității
întregului și negarea consistenței de sine a părții, care abordează psihicul ca un întreg
organizat indisociabil și ireductibil la suma elementelor care-1 compun (psihologia
gestaltistă). Ambele aceste moduri de abordare s-au dovedit nesatisfăcătoare din punct
de vedere metodologic, pentru că, mai întâi, fiecare s-a constituit pe absolutizarea a
ceea ce respingea sau nega celălalt – opusul său; apoi, fiecare promova ideea studiului
psihicului în sine, izolat de mediul extern. Principiul sistemicității se întemeiază pe o
rezolvare diferită a problemei raportului parte-întreg, nu prin negare și absolutizare
unilaterală, ci prin relativizare și complementaritate, în cadrul noțiunii generice de sistem.
Aplicarea lui vine să înlocuiască cele două moduri de abordare menționate mai
sus cu unul nou denumit sistemic. Acesta presupune că psihicul, în ansamblul său,
precum și diferitele sale componente desprinse ca obiect al cercetării concrete trebuie
considerate sisteme; sistem însemnând o „mulțime de elemente aflate într-o relație
nonintâmplătoare", de unde rezultă o emergență (determinație calitativă supraordonată)
specifică și ireductibilă; ca urmare, centrul de greutate al analizei trebuie deplasat de la
elemente (analiză anatomistă, dominantă în știința clasică) la relația dintre acestea
(analiza funcțional-dinamica prioritară în știința contemporană). Intrucât orice sistem
delimitează în raport cu un anumit mediu, studiul său trebuie să se facă în relația lui
cu acest mediu: S -><- M.
Atunci, schema logică generală a abordării sistemice va lua următoarea formă:
1.desprinderea pe baza unor criterii, a unei anumite entități ca obiect de cercetare
analiză) și considerarea ei ca sistem (Si); 2. stabilirea mediului de referință (Mj);

3. încadrarea sistemului astfel delimitat într-una din clasele posibile de sisteme (static-
dinamic, închis-semideschis-deschis, simplu-complex-foarte complex, determinist,
probabilist); 4. alegerea în funcție de clasa de apartenență a metodelor adecvate de
investigație/cercetare și de analiză/interpretare a datelor; 5. alcătuirea profilului de stare
și, eventual, a portretului fazic; 6. formularea legilor de organizare și funcționare ale
sistemului; 7. stabilirea locului și rolului sistemului dat în cadrul sistemului înglobam
supraordonat.
Corelând și sintetizând conținutul celor șase principii pe care le-am expus mai
sus, obținem următoarea paradigmă, pe care trebuie să se întemeieze orice demers
științific în domeniul psihologiei:
1. psihicul este un fenomen natural care trebuie abordat prin prisma unui
determinism extern obiectiv;
2. psihicul trebuie analizat în orice moment ca funcție a sistemului nervos, a
creierului; problema mecanismelor neuronale ale diferitelor funcții psihice particulare
nu trebuie considerată facultativă, ci o dominantă a cercetărilor psihologice
contemporane;
3. psihicul are un caracter reflectoriu și se constituie ca model informațional
intern al lumii externe; analiza și interpretarea naturii lui trebuie să se realizeze prin
raportare la obiectele și sursele informaționale externe; conținutul reflectoriu-
informațional al fiecărui proces psihic se elaborează activ și selectiv, prin raportarea
obiectelor și situațiilor externe la stările interne de necesitate ale subiectului, la
motivele și scopurile activității sale; analiza psihicului nu poate fi completă fără
evidențierea rolului său instrumental-adaptativ în raporturile individului cu lumea;
însăși apariția sa a fost determinată de necesitatea obiectivă a adaptării la mediu a
organismului animal în condițiile unui mod de viață mobil, care reclamă prezența
funcțiilor de explorare, orientare și semnalizare, funcții reflectoriu-informaționale
proprii psihicului;
4. psihicul se constituie în și prin activitatea individului orientată spre și asupra
obiectelor și fenomenelor externe; forma primordială de manifestare a psihicului uman
este acțiunea externă a copilului cu obiectele din jur; schemele operatorii ale conștiinței
sunt rezultatul interiorizării schemelor de organizare-desfășurare a acțiunii; pe măsura
constituirii și consolidării, structurile și conținuturile informaționale ale conștiinței vor
precede și vor pregăti acțiunea, amplificându-i considerabil finalitatea și eficiența;
astfel, analiza psihicului uman, a conștiinței trebuie să se efectueze prin raportare
permanentă la activitate, în contextul activității;
5. psihicul nu este un dat imuabil, pre-format, ci un „produs" al unui proces
evolutiv – filo și ontogenetic -, circumscris interacțiunii adaptative a organismelor
animale cu mediul; abordarea și analiza lui trebuie să releve dimensiunea genetică și sa
evidențieze deosebirile de ordin cantitativ și calitativ dintre diferitele forme evolutive
ale vieții psihice și între diferitele stadii ale ontogenezei;
6. psihicul întrunește toate atributele cerute de noțiunea de sistem; el trebuie
așadar, abordat, analizat și interpretat pe baza metodologiei sistemice, cu respectarea
exigențelor ce derivă din specificul său calitativ. Capitolul IV
LEGILE ȘI TEORIILE EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE
4.1. PROBLEMA DEFINIRII LEGII IN PSIHOLOGIE
Admițând ca obligatorie cerința metodologică generală că o știință poate aspira la
acest statut sa-și poată dovedi rațiunea de a fi numai în măsura în care, dezvoltându-și
programul cercetărilor specifice, ajunge la descoperirea și formularea legilor
domeniului său, rămâne deschisă chestiunea referitoare la natura și caracterul legilor
însele: ce fel de legi? Ce definiție trebuie să primească noțiunea de lege pentru a deveni
aplicabilă în toate domeniile cunoașterii?
In mod tradițional, sub influența paradigmei mecanicii și fizicii clasice, definirea
conceptului de lege a fost circumscrisă exclusiv relației cauzale univoce. Ca urmare,
legea era interpretată ca legătură necesară, repetabilă, invariantă între condiția C și
efectul E (C->E), aplicabilă atât ansamblului sau clasei date de cazuri, cât și fiecărui
caz individual luat separat, ea trebuind să permită formularea unei predicții exacte
asupra stării ulterioare a fenomenelor.
Acțiunea legii trebuia să fie de o asemenea natură, încât oriunde este dată
condiția Ci, ea va fi urmată de efectul Ej [ex. „Bara de fier A este supusă acțiunii unei
flăcări de 1.000°C, timp de 30 minute" (condiția Ci) -> „Se produce dilatarea ei"
(efectul Ej)]. Mecanica și fizica clasice au admis și s-au întemeiat numai pe legi de
acest tip, atribuindu-li-se calificativul de științe exacte. In contrast cu ele, disciplinele în
cadrul cărora nu se poate pune în evidență existența unor astfel de legi, fie erau
etichetate ca relativ inexacte, fie că erau lăsate cu totul în afara sferei științificului. De
un asemenea tratament s-au bucurat mai ales științele sociale și psihologia.
Această optică se întâlnește frecvent și în zilele noastre, în pofida faptului că s-au
produs mutații majore în structura tradițională a paradigmei cunoașterii.
Aceste mutații au vizat atât modelul determinismului, care a fost revizuit și
completat cu elemente noi (precum „dependențe tari-dependențe slabe",
"Circularitatea", „stabilitatea la nivelul ansamblului pe fondul variabilității sau
instabilității elementelor sau microelementelor", „condiționare", „reprezentativitate",
tendintă centrală" etc), cât și cadrul referențial al legii, care a devenit raportul dintre
"organizarea absolută" și „dezordinea absolută" (sau aleatorul absolut).
"Organizarea" exprimă o relație de dependență între două mărimi A și B, prin
intermediul unei a treia mărimi C. Cele două mărimi A și B pot fi mulțimi de elemente
in cadrul unui sistem unitar sau sisteme distincte. Mărimea C reprezintă un ansamblu
de conditii logice care definesc corespondențele și funcțiile mulțimilor considerate.
Daca la o variere a starii mulțimii A, in mulțimea B nu se produce nici o variație sau se
poate produce orice fel de variație, total aleator atunci nu avem organizare; dacă se

produc permanent doar o anume sau anumite variații, avem organizarea absolută
Observăm, așadar, că organizarea exprimă o relație de dependență, în cadrul căreia se
introduc anumite îngrădiri în spațiul inițial abstract al posibilităților variaționale; in
mod similar, „dezordinea" exprimă o relație de independență, în cadrul căreia variațiile
în spațiul abstract se produc independent una de alta (ex., mișcarea moleculelor de gaz
într-un recipient, mișcarea browniană). Putem acum schița o nouă definiție a legi:
legea este o relație de dependență variabilă între elementele unui sistem sau între
mărimile de intrare și mărimile de ieșire ale aceluiași sistem (ultima având loc atunci
când un sistem se raportează la mediu S –><– M). In funcție de intensitatea dependenței
se vor delimita două categorii de legi: legi dinamice, care exprimă dependențe de tip
necesar, cauzal univoc. (C—»E), în care se includ legile fizicii și mecanicii clasice, și
legi statistice, care exprimă dependențe mai slabe, pe baza funcțiilor probabiliste: fiind
dată condiția Ci, este posibil să se producă variația E1, dar este posibil și ca aceasta să
nu se producă sau ca în locul ei să apară o alta – E 2, E3 … E n. In cazul unei legi
dinamice, se poate opera cu predicții categorice de genul: „dacă C, atunci în mod sigur
E"; în cazul legii statistice, se poate opera doar cu predicții probabile, de genul: „dacă
C, atunci pi (E)". Legea dinamică acționează și se verifică la nivelul fiecărui caz
individual în parte (deși, fiind stabilită inductiv, se poate invoca și pentru ea un
relativism datorat incompletitudinii funciare a inducției: afirmația „toate metalele sunt
bune conducătoare de căldură" are la bază experiența metalelor cunoscute de noi;
teoretic însă, nu putem exclude posibilitatea descoperirii unui nou metal care să nu
posede proprietatea dată, chiar dacă probabilitatea acestui fapt tinde spre zero:
p(V) —>0. Legea statistică acționează și se verifică la nivelul ansamblului, al mulțimii
de elemente sau cazuri; în raport cu un caz individual concret, acțiunea ei este doar
probabilă, iar nu strict necesară.
Revenind la cadrele noastre inițiale de referință, putem spune că: a) legea
dinamică se leagă de „organizarea absolută"; b) absența oricărei legi se leagă de
„dezordinea absolută"; c) legea statistică se leagă de organizarea relativă (fig.2.)
Fig. 2. Domeniile de acțiune ale legilor
(relația dintre condiția C și evenimentul E)
Sfera de acțiune a celor două categorii de legi este condiționată, în general,
complexitatea domeniului de referință. De regulă, cu cât domeniul de referință este mai
simplu (ex., domeniile mecanice, fizice și chiar chimice), cu atât ponderea principala
guvernarea fenomenelor va fi deținută de legile dinamice; (și în acest domeniu însa
njvel microscopic-molecular, atomic și subatomic, locul legii dinamice este luat de cea
statistică); dimpotrivă, cu cât domeniul de referință este mai complex, în producerea
ui fenomen (efect) fiind implicată interacțiunea mai multor factori, cu atât rolul
principal in guvernarea fenomenelor va reveni legilor statistice. Unul și același sistem,
fie el simplu sau complex, va pune în evidență existența atât a unor legi dinamice, fie și
de forma: „toate sistemele individuale sunt finite și existența lor limitată în timp"; aici:
C =T (timpul, scurgerea lui ireversibilă), iar E= 0 (0 = dispariția sau moartea sistemului:
când T—>lim. —>0 (când timpul atinge limita critică, sistemul își încetează existența).
Pe lângă intensitatea dependenței, clasificarea legilor se poate efectua și după alte
criterii: sfera de aplicabilitate – legi generale și legi particulare; natura relației de
dependență: legi ale organizării structurale (de compoziție) și legi ale organizării
funcționale (de subordonare, de coordonare, de transformare, de generare, de
optimizare, de dezvoltare etc); natura fenomenelor asupra cărora poartă acțiunea
legii – legi mecano-fizice, legi biologice, legi sociale, legi psihologice etc.
Având acest fond teoretico-metodologic general, putem acum să abordăm
problema legilor în psihologie. Prima precizare pe care trebuie s-o facem este că
specificul lor este dat de natura domeniului pe care-1 guvernează și, ca atare, sunt
considerate legi psihologice. Ele nu pot fi confundate sau reduse nici la legile fizice,
nici la cele biologice, nici la cele sociale. A doua precizare care se impune se referă la
modul de circumscriere a acțiunii legii: se circumscrie la nivelul interacțiunii sistemului
psihic cu lumea externă sau cu organismul (legi psiho-fizice, legi psiho-fiziologice) sau
la nivelul sistemului psihic însuși? Evident, legea psihologică propriu-zisă își
circumscrie acțiunea la nivelul sistemului psihic, ea trebuind să guverneze organizarea
internă și dinamica lui funcțională.
întrebarea care se pune este: „se poate vorbi de existența unor legi ale sistemului
psihic, în afara celor date de relația sa cu lumea fizică și cu organismul?". In măsura în
care se recunoaște realitatea de sine a psihicului și caracterul său organizat, devine
obligatorie și recunoașterea unor legi proprii. Așa cum am văzut, oriunde avem de-a
face cu o realitate organizată, există și legi care nu o definesc și guvernează. Legile
psihologice îmbracă o altă formă decât cele fizice, fiind structurate mai mult pe
determinismul de tip statistic decât pe cel de tip dinamic. In cea mai mare parte, ele
sunt deci legi statistice, care nu se afirmă și nu se dezvăluie ca atare prin măsurători și
determinări singulare, ci printr-un număr relativ mare de măsurători și determinări; de
asemenea, ele nu se verifică la nivel individual, ci la nivel de grup, populație (eșantion).
Din punct de vedere matematic, legea statistică se exprimă prin indicatorii tendințelor
centrale, cel mai semnificativ dintre ei fiind media aritmetică. Ca expresie a tendinței
centrale, media aritmetică nu înseamnă că fiecare subiect va înregistra la testul
respectiv aceeași valoare (performanță), ci că performanțele individuale vor gravita în
mod legic în jurul ei, situându-se cu o probabilitate de p=0,98 între xi ± 3(7 ( , unde
x~ media aritmetică pe eșantion la proba x, iar a x = abaterea standard a deviațiilor
performantelor individuale în raport cu media. Să exemplificăm. Dorind să determinăm
volumul memoriei unei populații în raport cu cuvintele izolate, administrăm o singură
data o listă cu 15 cuvinte unui eșantion statistic reprezentativ, format din 500 subiecți
59

extrași aleator din populația considerată (să spunem, elevi din ciclul primar)
Inregistrând performanțele individuale, determinăm, pe baza lor, media aritmetică (a
cărei valoare va fi, să zicem, 8) și abaterea standard (care va avea, să zicem, valoarea
2). Pe baza celor doi indicatori putem afirma apoi că, luând la întâmplare un subiect din
populația inițială, el va avea un volum al memoriei verbale simple, egal cu o valoare ce
se va situa cu o probabilitate de p=0,98 în interiorul fâșiei delimitate de ±3 0
Observăm, așadar, că deși atunci când la intrarea sistemului (+-3dx) avem o anumită mărime
(xi), la ieșirea lui putem înregistra nu o mărime anume, ci una din n mărimi posibile
(Yj). Dar spațiul de variație nu este nelimitat, încât să se producă orice fel de variații
posibile, ci, în interiorul lui, există anumite îngrădiri, care fac ca variațiile individuale
să se înscrie între anumite valori, ce se grupează în jurul unei tendințe centrale. Cu alte
cuvinte, avem de a face cu un anumit grad de organizare, care presupune existența unei
relații legice între variabile.
In cadrul oricărui proces psihic, oricât ar fi de complex, pe lângă latura variabilă
și individualizată, există și o latură comună, mai puțin variabilă, care se prezintă
aproximativ la fel la toți indivizii sau cel puțin la un anumit grup de indivizi. In funcție
de gradul de comunalitate al aspectelor și caracteristicilor relevate, legea psihologică
poate fi generală sau particulară. Relația dintre general și particular are aici un caracter
dinamic și circumstanțial, ea putând opera atât la nivel sistemic global, supraordonat,
unde vom distinge legile generale ale psihicului (apariției, organizării și funcționării
lui) și legile particulare ale subsistemelor componente (subsistemul cognitiv,
subsistemul afectiv, subsistemul motivațional, subsistemul de reglaj etc), cât și la nivel
segmentar, al unui subsistem oarecare, unde de asemenea, se vor delimita legi generale,
aplicabile întregului subsistem (ex., legile generale ale gândirii), și legi particulare,
aplicabile diferitelor componente ale subsistemului (ex.: legile gândirii convergente și
legile gândirii divergente sau legile gândirii algoritmice și legile gândirii euristice).
Legea generală exprimă și în psihologie o dependență necesară, de maximă
intensitate între variabile, acțiunea ei determinând natura calitativă și esența psihicului
uman. Deși aspectul exterior al traiectoriei acțiunii ei poate diferi de la un individ la
altul, semnificația acestei acțiuni este aceeași la toți indivizii. Ce astfel de legi generale
poate invoca psihologia? Cel puțin următoarele: 1. legea dezvoltării stadiale
ascendente, care postulează caracterul dinamic, devenit al organizării psihice interne,
trecerea ei necesară de la un stadiu inferior la altul superior, de la omogen la eterogen,
de la nediferențiat la diferențiat, de la simplu la complex, de la preconștient la
conștient, precum și dependența necesară a acestei dezvoltări de ansamblul factorilor
externi și interni ai organismului; 2. legea comunicării și schimbului energetico-
informațional, potrivit căreia, la toți indivizii, formarea și dezvoltarea psihicului in
ansamblu, precum și a diferitelor structuri și procese psihologice particulare se înscriu
obligatoriu , (legătură necesară repetabilă) în contextul procesului obiectiv al
comunicării, al schimbului energetico-informațional cu lumea externă: informația ca
„material" concret și specific pentru „construcția" sistemului psihic, iar energia – ca
suport fizic al informației; 3. legea organizării sistemice, potrivit căreia procesul
diferențierii și diversificării conținuturilor și componentelor vieții psihice este intim
corelat cu procesul articulării și integrării, care asigură constituirea conexiunilor interactiunilor reciproce intre aceste componente, ceea ce are ca efect organizarea
sistemică- Legea organizării sistemice este cea care conferă psihicului consistență de
sine și-l delimitează de mediu și de alte sisteme reale; 4. legea interiorizării și
exteriorizării – este o expresie a principiului unității dialectice între conștiință și
acttivitate; ea postulează că geneza vieții psihice se derulează orientat, dinspre exterior
re interior: forma inițială de existență și manifestare a psihicului o reprezintă acțiunea
– olan extern cu obiectele și fenomenele din jur; pe măsura constituirii și consolidării
sale organizarea psihică internă tinde irezistibil să se exteriorizeze într-o formă de
activitate sau alta, în elaborarea și finalizarea unui proiect sau altuia. Aceasta înseamnă
că apariția și existența psihicului nu sunt un scop în sine ci se subordonează necesității
obiective de adaptare a individului la mediu, de reglare a comportamentelor adaptative;
5 legea motivației – exprimă legătura necesară a psihicului cu sarcinile de reglare ale
organismului și trecerea cauzalității externe în cauzalitate internă. Potrivit legii
motivației, psihicul evoluează de la determinare la autodeterminare, de la predominarea
în comportament a determinismului extern la predominarea determinismului intern.
Motivația este o lege esențială a organizării și integrării sistemului psihic, ea fiind
aceea care conferă fiecărui proces psihic particular rol instrumental și finalitate
adaptativă specifică.
Legile particulare în psihologie le regăsim la nivelul diferitelor procese și
componente: legile senzațiilor (legea intensității, legea contrastului, legea adaptării,
legea exercițiului); legile percepției (legea integralității și structuralității, legea
selectivității, legea semnificației, legea constanței, legile configurației); legile memoriei
(legea efectului de listă, legea urmelor, legea inducției etc); legile gândirii (legea
generalizării, legea integrării conceptuale ierarhice, legea convergenței-divergenței),
legile învățării (legea exercițiului, exemplificării-concretizării, legea întăririi, legea
eșalonării optime a repetițiilor etc).
In încheierea acestui subcapitol trebuie să subliniem că problema legilor în
psihologie rămâne încă deschisă și actuală și, dată fiind complexitatea extraordinară a
domeniului, este prematur să pretindem o elucidare definitivă a ei și un tablou complet
al legilor generale și particulare.
4.2. RELAȚIA DINTRE DESCRIERE, EXPLICAȚIE ȘI INTERPRETARE
Poate că cea mai lapidară definiție a cunoașterii științifice este aceea de activitate
mentală de luare în stăpânire conceptual-teoretică a Universului, în întreaga sa
diversitate si complexitate, de la microcosmos la macrocosmos, de la piatră la plantă,
de la amoebă la om, de la indivizi la societate, în desfășurarea lui istorică. Indiferent de
specificul substanțial-calitativ al domeniilor, procesul se structurează și se derulează
după aceeași schemă:
descriere —> explicație —> interpretare.
Descrierea este un nivel primar de valorificare a datelor observației și
experimentului, realizat pe baza si sub controlul direct al schemelor perceptive. Ea
antreneaza operațiile de comparație, seriere și clasificare, prin intermediul cărora se
evidentiază asemănări și deosebiri, individualizări și incluziuni (în clase). Obiectivul
caruia i se subordonează este acela de a găsi răspunsuri adecvate la două întrebări:

„ce?" și „cum?". Ce este fenomenul din punct de vedere structural-static și funcțional
dinamic, care sunt proprietățile pe care le dezvăluie, cum se delimitează și se
individualizează el în raport cu altele? In vederea realizării unei descrieri riguroase este
necesară o ordonare și sistematizare prealabilă a datelor, precum și stabilirea unor
criterii de relevare-grupare a însușirilor (descriptori).
Să luăm ca exemplu cunoașterea științifică a senzației. Un model descriptiv ar
avea următoarea formulare:
1. Informație internă despre o însușire singulară a obiectului-stimul;
2. Se produce prin acțiunea actuală, prin contact sau de la distanță, a stimulilor
modali specifici asupra organului de simț;
3. Se diferențiază în plan subiectiv după modalitate (vizuale – de lumină-
întuneric, de culoare -, auditive – de tărie, de înălțime, de timbru -, tactile – de
atingere, de apăsare sau presiune, de gâdilare etc);
4. Diferențe individuale după valorile pragurilor absolute și diferențiale, dupa
durata perioadei de latență;
5. Orientează și reglează reacțiile motorii sau verbale de răspuns ale subiectului
la însușiri concrete, singulare ale obiectelor și fenomenelor externe.
Toate aceste aserțiuni sunt rezultatul sistematizării și concentrării faptelor
empirice furnizate de măsurători și observații.
Explicația reprezintă un nivel superior, comparativ cu descrierea, de prelucrare-
înțelegere informațională a faptelor de observație și experimentale. Superioritatea ei
rezidă în stabilirea unor dependențe și relații esențiale, legice între variabile.
De la simple comparații exterioare se trece la analiza cauzală, la formularea
succesivă a întrebării „de ce?" și la elaborarea unor răspunsuri adecvate.
Fenomenul studiat se pune în relație cu altele, stabilindu-i-se locul și rolul
specific în cadrul ansamblului psihic.
In construcția sa logică internă, explicația include descrierea și se bazează pe ea.
Rezultatele descrierilor secvențiale se codifică în concepte de un grad mai înalt de
generalitate și operaționalitate, exprimându-se în limbaj natural sau simbolic. Prin
intermediul operațiilor de selecție, analiză criterială și abstractizare, explicația tinde sa
sporească nivelul de inteligibilitate al discursului și să apropie gândirea utilizatorului de
esența fenomenului cercetat.
Spre deosebire de descriere, care induce la nivelul subiectului-receptor o
atitudine situațional-circumstanțială, fenomenul fiind considerat ca dat individual in
sine, explicația induce o atitudine generalizatoare, fenomenul individual fiind privit
categorial ca reprezentant al unei clase și ca expresie a unei legi pe care descrierea nu a
putut-o releva.
In exemplul nostru cu senzația, modelul explicativ va include aserțiuni de genul
următor:
1. Senzația este un proces cognitiv inferior care realizează coduri informaționale
secvențiale, desemnând însușiri singulare ale obiectului extern;
2. Producerea ei reclamă interacțiunea directă a subiectului cu obiectul
depinzând de raportul de intensitate-pregnanță între însușirile fizice ale stimulului și de
variabilele intermediare – stările psihofiziologice interne ale subiectului; 3. Calitățile senzațiilor sunt rezultatul unor transformări energetice
informationale complexe la nivelul creierului și exprimă o relație de designare-
reprezentare cu proprietățile fizice obiective, iar nu una de identitate;
4. Senzația în formă pură nu se întâlnește decât la copilul mic, în primele
saptămâni de viață, în condiții speciale de laborator sau în cazuri patologice clinice. In
mod normal, la adult, senzația se relevă și ființează în cadrul percepției;
5. Dinamica senzației se subordonează și este guvernată de legi psihofizice și
psihofiziologice.
Interpretarea exprimă gradul de libertate al cercetătorului în raport cu
fenomenul și faptele empirice primare.
Din punct de vedere operațional, ea presupune punerea în corespondență, în mod
succesiv și cumulativ, a discursului empiric descriptiv cu cel teoretic. Cu alte cuvinte,
interpretarea, ca activitate mentală, constă din două verigi principale: prima – de
convertire, prin reformulare-reorganizare, a discursului empiric inițial într-un discurs
nou în concordanță cu anumite criterii de ordin logico-semantic; cea de-a doua – de
analiză a conținutului noului discurs și de valorificare în plan formal abstract (teoretic)
sau pragmatic (aplicativ) a semnificațiilor dezvăluite.
Sub un alt aspect, interpretarea este o preluare a informației despre fenomenul
studiat din perspectiva interesului cercetătorului pentru el. Are ca finalitate stabilirea
valențelor instrumentale ale teoriei, a gradului și sferei de aplicabilitate. Ca exemple de
teorii interpretative în psihologie, putem indica teoria rezolvării problemelor a lui Newell și
Simon (1972) și teoria freudiană a libidoului.
In primul caz, găsirea soluției la orice problemă reclamă parcurgerea unei faze
specifice de interpretare; aceasta constă în convertirea (transformarea) discursului
descriptiv (formularea inițială) într-o structură sintactico-semantică nouă, în care se
relevă relațiile logice dintre date și ordinea operațiilor ce urmează a fi efectuate.
Problema reformulată interpretativ va începe nu cu prezentarea datelor, ci cu
întrebarea finală „ce se cere?". Organizarea ulterioară a datelor se va face în jurul
acestei întrebări, cu precizarea semnificației lor instrumentale (a locului și rolului pe
care-1 au în cadrul schemei rezolutive generale).
In cazul al doilea, interpretarea urmărește să determine natura și specificul
dinamicii interne a libidoului pornind de la manifestările lui simbolice externe, cum ar
visele, lapsusurile, inversiunile, actele ratate etc. Pentru aceasta, se procedează la
efectuarea a două lecturi succesive: prima lectură înregistrează datele și faptele, așa
cum apar și se prezintă ele, mai mult sau mai puțin disparate, mai mult sau mai puțin
transparente și inteligibile. Cea de-a doua lectură presupune transformarea tabloului
lecturii anterioare, ceea ce are ca rezultat obținerea unui text (discurs) nou, în care
simbolurile apar aranjate într-o schemă logic coerentă și decodificate din punctul de
vedere al semnificației. Ceea ce inițial părea fără legătură și lipsit de sens devine, grație
interpretării, închegat, coerent și inteligibil.
Explicația și interpretarea sunt funcțiuni epistemice corelative, intersectabile, nici
disjuncte, incat sa nu prezinte nici un fel de asemănări, nici superpozabile, încât să nu
evidentieze nici un fel de deosebiri. Dacă explicația este o modalitate de sporire a
inteligibilității termenilor conceptual-descriptivi, interpretarea este o modalitate care
63

conferă aplicabilitate extrasituatională teoriei explicative. Atât explicația, cat si
interpretarea se sprijină pe o colecție de discursuri apropiate de fapte, fiind mijlocite de
modele intuitive. Dar, în timp ce teoriile explicative folosesc definițiile operaționale si
sunt limitative, teoriile interpretative au o sferă largă de acțiune, punând în
corespondență conceptele cu fapte concrete noi, din ce în ce mai eterogene. O
deosebire ce nu poate fi subestimată ține de gradul de verificabilitate. Discursul expli-
cativ are un grad de verificabilitate mai mare decât cel interpretativ, acesta din urma
admițând existența unor stări subiective de relativă incertitudine de genul „așteptării" si
„posibilității". In schimb, modul de realizare a verificării este același pentru ambele-
experimentele critice cruciale (Fodor, 1972, Reuchlin, 1987, M. Zlate, 1994).
4. 3. PROBLEMA ELABORĂRII TEORIEI PSIHOLOGICE
Modul de abordare și interpretare a raportului dintre teorie și faptul empiric
(observațional sau experimental) a variat foarte mult în istoria gândirii psihologice.
In perioada când psihologia era încorporată filosofiei, în analiza fenomenelor
psihice se proceda pur speculativ, metafizic, negându-se valoarea faptului concret și
absolutizându-se posibilitatea existenței și funcționării teoriei extra- sau supraempirice.
(In cel mai bun caz, se mai lua uneori în considerație experiența trăită sau așa-numita
fenomenologie comună).
Când psihologia s-a desprins de filosofie, devenind o știință eminamente
experimentală, a apărut tendința de minimalizare a valorii teoriei și de exacerbare și
chiar absolutizare a datului empiric; faptul concret este edificator și relevant prin sine
însuși, ne spuneau adesea reprezentanții behaviorismului clasic, în frunte cu fondatorul
acestei școli, J.Watson. Această tendință aprecia că psihologia trebuie să fie preocupata
mai mult de recoltarea și sistematizarea faptelor, decât de teoretizare. Cum nici prima
tendință nu a rămas pe terenul filosofiei, unde s-a născut, ci a continuat să se manifeste
și în interiorul psihologiei, după constituirea sa ca știință independentă, vom asista la o
împărțire a psihologilor în două tabere: tabăra experimentaliștilor faptologi și tabăra
teoreticienilor speculativi. Cei din prima tabără se vor înclina exclusiv în fața faptelor,
disprețuind teoretizarea; cei din a doua tabără se vor înclina în fața abstracțiunilor și
speculațiilor logice, disprețuind experimentul și faptul concret. Așa se face că, în
literatura psihologică, întâlnim lucrări care, de la un cap la altul, nu fac decât sa
prezinte tabele și grafice cu date concrete, rezultate din experiențe meticuloase si
riguroase, după cum găsim și lucrări pur teoretice, în care nu se face nici un fel de
trimiteri la experimente și date faptice.
O asemenea situație a constituit o piedică în plus în calea unității metodologice a
psihologiei. Depășirea ei este o condiție esențială a progresului ulterior în domeniul
cunoașterii realității psihice, mai ales așa cum se prezintă ea la nivelul omului.
In lumina epistemologiei contemporane, cunoașterea științifică a unui domeniu
real nu poate fi decât o îmbinare de tip constructiv-logic, pe baza unor criterii si
principii de ordin cantitativ și calitativ, între latura faptică și cea teoretică. Faptele in
sine nu au nici o valoare epistemologică; ele dobândesc o asemenea valoare numai
integrate într-o evaluare-interpretare teoretică, descriptiv-relațional-generalizatoare;
rândul ei, o teorie apriorică sau pur speculativă nu poate fi decât sterilă, neputand
64 contribui, nici la aprofundarea înțelegerii domeniului dat al realității, nici la controlul
fenomenelor din interiorul lui.
Teoria este rezultatul unei serii succesive de transformări de ordin semantic cu
– finalitate pragmatică aplicată datelor primare ale observației și experimentului, în
vederea satisfacerii celor trei trebuințe principale ale unei științe: sistematizarea și
condensarea informației, prevederea viitorului curs al fenomenelor și explicarea prin
legi si principii a naturii și esenței acestora. Principalele operații logice la care este
supus materialul psihologic empiric în procesul teoretizării sunt: ordonarea și
sistematizarea criterială (serii crescătoare sau descrescătoare, grupe modale cu
ridicarea frecvenței fiecărei variante, grupări calitative – corect-eronat, superior-
inferior etc); analiză statistică descriptivă (determinarea registrului de variabilitate,
determinarea tendinței centrale, determinarea indicelui de abatere – ex., abaterea
standard, comparații între valorile tendinței centrale pe eșantioane și probe, evaluarea
semnificației diferenței constatate prin aplicarea testelor specifice de semnificație);
analiză statistică funcțională (evidențierea dependenței dintre variabile prin calculul
corelațiilor, determinarea efectelor de interacțiune prin procedeele corelației multiple,
evaluarea semnificației diferențelor intragrupale și intergrupale prin intermediul
procedeelor de analiză de variantă simplă – ANOVA -, în cazul unui număr mic de
variabile, sau multidimensională – MANOVA -, în cazul unui număr mai mare de
variabile etc); analiză informatizată, (analize multifuncționale, analize relaționale
dinamice, testarea semnificațiilor dependențelor probabiliste, integrări plurimodale
etc); simulare computerizată (elaborarea unor programe logice pentru reproducerea pe
calculator a unor aspecte particulare sau a fenomenului în ansamblu); generalizarea
concluziilor de confirmare-infirmare a ipotezei de la care s-a pornit, dezvăluirea și
formularea legilor; articularea într-un ansamblu logic coerent a propozițiilor
descriptive, interpretative și explicative); transferul (stabilirea sferei de aplicabilitate a
constructului cognitiv final); verificarea teoriei (verificarea empirică sau logică).
Teoria poate fi definită ca instrumentul prin care o știință își legitimează statutul
si-și îndeplinește funcțiile specifice de cunoaștere. După H. Simon (1974), teoria ni se
înfățișează în primul rând ca un limbaj, ea putând fi verbală, matematică sau analogică.
In al doilea rând, ea pune în evidență o dimensiune referențială: referă ceva despre
altceva. In fine, în al treilea rând, teoria implică și o dimensiune de veridicitate: „ea
trebuie să exprime adevărul, tot adevărul și numai adevărul". Din acest punct de
vedere, nici o teorie nu poate fi considerată perfectă. Unele spun mai puțin decât sunt
ucrurile în realitate; ele conțin erori prin omisiune (teorii de tip 1); altele spun ceea ce
lucrurile nu sunt sau nu posedă; conțin mai mult decât au lucrurile însele – erori prin
comitere (teorii de tip 2).
Tipologia teoriilor este generată și de specificul cercetării, respectiv al schemei
logice a traiectoriei ei. Se delimitează astfel teorii inductive-intuitive și teorii deductive-
formale. Prim ele vor păstra permanent legătura cu faptele din care își trag originea și
tind sa se sub ordoneze logicii lor interne. De aceea li se mai spune pozitive sau
obiective. In psihologie, un prototip al unei astfel de teorii este teoria S-R a
comportamentului, elaborată de J. Watson. Modalitatea principală de verificare a

teoriilor inductive este cea empirică: refacerea și repetarea experimentelor care le-au
generat.
Teoriile deductive se elaborează în afara faptelor, care sunt doar presupuse
pornindu-se de la premise și convenții abstracte. Faptele empirice sunt înlocuite cu
variabile ideale (simboluri), iar experimentul empiric cu un set de operațiuni și conditii
logice ce se aplică variabilelor, potrivit unui algoritm, care face ca o transformare
actuală să decurgă în mod necesar din transformările anterioare. Teoria deductivă se
proiectează asupra faptelor și tinde să le asimileze (integreze).
In principiu, ea are un grad de generalitate mai ridicat decât cea inductivă
exprimă conexiunile „tari" între „operatori" și „operanzi", adică între variabile
independente și cele dependente. In psihologie, despre posibilitatea elaborării și utili-
zării teoriei deductive s-a început să se discute la modul serios de-abia după anii '60, o
dată cu apariția și afirmarea psihologiei matematice și cu introducerea simulării
computerizate a diferitelor funcții psihice ale omului.
Deocamdată însă, dominante continuă să rămână teoriile inductive. In acest caz,
chestiunea principală devine cea a sferei de aplicabilitate și a gradului de adevăr
(concordanța lor cu faptele). In ceea ce privește primul aspect, se poate spune că
majoritatea teoriilor psihologice existente la ora actuală au o sferă de aplicabilitate
limitată, în cel mai bun caz ele referindu-se la procese psihice particulare – percepție,
memorie, gândire, afectivitate, motivație, învățare etc.
Generalitatea cea mai mare ar părea s-o aibă teoriile personalității. Lucrurile ar fi
așa, dacă ar exista o înțelegere unitară a noțiunii. Din păcate însă, aici întâlnim o mare
diversitate de accepțiuni și definiții. Astfel, autorul american Mc Clelland inventaria în
1965, nu mai puțin de 50 de definiții. Majoritatea lor reduc personalitatea la o
componentă particulară sau alta, îndeosebi de ordin dispozițional, ca de pildă,
temperamentul, structura motivațională, sfera afectivă, structura atitudinală, trăsături
caracteriale etc. De-abia în prezent, sub influența metodologiei sistemice, asistăm la
efortul de a se elabora un model generalizat al personalității. Un punct de plecare în
acest demers îl constituie definiția sintetică formulată de G.W. Allport (1982), potrivit
căreia personalitatea este unitatea biopsihosocială, structurată în procesul adaptării la
mediu. Dacă admitem principiul elaborării stadiale și al integrării ierarhice a teoriile
psihologice, atunci, în mod logic, în vârful piramidei, după gradul de generalitate
trebuie să se situeze teoria personalității. Evident, este vorba de teoria psihologică a
personalității, centrată pe descrierea și explicarea componentei psihice în toata
complexitatea ei și în relația dinamică, de intercondiționare cu celelalte doua
componente ale sistemului integral – componenta biologică și cea sociala
(socioculturală). Prin corelarea în plan teoretic a celor trei componente menționate in
definiția sintetică a lui G.W. Allport vom obține teoria generală a omului. In cadrul
discuției la nivel filosofic, epistemologic sau axiologic, se poate, desigur, pune
problema: care din cele trei componente poartă în sine acele elemente distinctive
esențiale, în măsură să permită delimitarea și identificarea calitativă a omului
Univers.
Fig. 3. Schema teoriilor psihologice O a treia sursă care a generat diver
sificarea tipologică a teoriilor psihologice a
constituit-o modul de înțelegere și definire a
domeniului de studiu din punct de vedere
ontologic (natura lui), structural, dinamic.
Așa cum am arătat în capitolele anterioare,
această sursă a dus la serioase divergențe și
opoziții, ce s-au concretizat în constituirea
unor școli și curente antagonice, ale căror
teorii tindeau să se excludă reciproc, fiecare
din ele pretinzând să dețină supremația
explicativă absolută. Să exemplificăm cu
opoziția dintre: a) teoriile introspecționist-
subiective și teoriile behavioriste; b) teoriile
conștiinței și teoriile inconștientului; c) teo-
riile asociaționiste și teoriile gestaltiste;
teoriile nativiste și teoriile genetiste; d) teo-
riile biologiste și teoriile culturologice.
Sub influența epistemologiei, în evaluarea și clasificarea teoriilor sale, psihologia
a adoptat în ultima vreme criteriul legat de specificul activității explicative a
cercetătorului. Pe baza lui se delimitează teoriile reale și teoriile despre teorii sau
metateoriile. Primele au ca punct de plecare și ca finalitate explicativă datele concrete
ale observațiilor, constatărilor și experimentelor. Modul însă în care se constituie ele
ține nu atât de specificul calitativ al faptelor, cât mai ales de stilul de gândire pe care-l
adoptă autorul. In funcție de aceasta, Ernest Nagel (1961) identifica patru categorii de
teorii: a) analogice, bazate îndeosebi pe relația de similitudine între două obiecte sau
două „modele" (ex., „inteligența naturală" – „inteligența artificială"); b) descriptive, al
căror cadru de inferență și generalizare nu depășește limitele impuse de termenii
datelor empirice concrete (ex., teoria calităților senzoriale, circumscrisă conținutului
relatărilor verbale ale subiecților sau reacțiilor motorii la proprietățile perceptibile ale
stimulilor modali specifici; c) teorii instrumentaliste, bazate pe realizarea și utilizarea
unor concepte formal-abstracte și relativ fictive, dar care dobândesc funcția de unelte
de lucru, orientând și raționalizând activitatea de cunoaștere (ex., conceptul de „subiect
ideal' și „teoria subiectului ideal" sau teoriile binare ale comportamentului, bazate pe
aparatul logicii booleene); d) realiste, bazate pe generalizări de rang superior, termenii
conceptele) lor exprimând determinații esențiale și necesare ale fenomenului, nu
Parat relevate pe cale senzorială la nivelul datelor primare, ci deduse pe cale logică
prin medieri și relaționări succesive (teoria recunoașterii formelor, teoria generală a
ezolvării problemelor – General Problem Solver – a lui Newell, Shaw și Simon (1971).
Metateoriile au ca obiect de referință teoriile dintr-un domeniu sau altul al
cunoasterii, in cazul nostru, teoriile psihologice. Metateoria psihologică urmărește să
stabileasca si să explice modul de elaborare și natura teoriilor psihologice reale.
Analiza poartă asupra a trei elemente principale: a) consistența și coerența logică
67

internă (absența sau prezența contradicțiilor: între aserțiuni, între condiții, premise
concluzii, între date și generalizări); b) funcția de adevăr, (gradul de verificabilitate;
diferitelor secvențe ale teoriei și ale teoriei în ansamblu; compatibilitatea dintre ceea ce
afirmă teoria și ceea ce este realitatea însăși; gradul de confirmabilitate a predicțiilor
c) gradul de formalizare sau nivelul de maturitate al teoriei (la acest punct, se poate
constata că majoritatea teoriilor psihologice reale sunt exprimate în limbajul natural
deci sunt verbale, astfel încât, comparativ cu teoriile fizice, de pildă, nivelul lor de
maturitate este semnificativ mai scăzut). Metateoria prezintă o dublă importanță: a)
stimulează activitatea propriu-zisă de teoretizare și fixează repere pentru desfășurarea
ei; b) favorizează și mediază comparația teoriilor psihologice cu teoriile din alte
domenii, devenind un instrument al transferurilor și integrărilor interdisciplinare.
Poate că cea mai urgentă optimizare pe care trebuie s-o impună metateoria în
domeniul psihologiei, până când formalizarea va putea fi practicată la toate nivelurile
cercetării, este creșterea preciziei conceptual-lingvistice. Această exigență devine cu
atât mai imperioasă cu cât, așa cum remarca M.R. Rosenzweig (1992), psihologia
suferă cel mai mult, în plan teoretic, de polisemantism terminologic, care este o barieră
serioasă în cale comunicării și a unificării conceptuale. Poate că nicăieri ca în
psihologie nu s-a manifestat atât de puternic tendința de afirmare a originalității prin
creearea de semnificații noi ale noțiunilor elaborate anterior. Polisemantismul scade
precizia conceptual-lingvistică a teoriilor psihologice și, implicit, forța lor explicativă.
Intre cele două variabile – precizia conceptual-lingvistică și forța explicativă a teoriei –
există o relație de proporționalitate directă: cu cât prima este mai ridicată, cu atât cea de
a doua are o valoare mai mare. De altfel, se poate afirma că o teorie devine cu adevărat
explicativă numai pe fondul unei precizii conceptual-lingvistice ridicate. Scăderea
acesteia din urmă reduce succesiv statutul epistemologic al teoriei: descriptiv,
declarativ-programatic, exprimare uzuală (limbaj obișnuit).
Firește, dată fiind complexitatea deosebită a obiectului de studiu și ținând seama
de faptul că psihologia este o știință încă tânără, nu putem pretinde ca teoriile sale să fie
definitive și infailibile. Ele reprezintă momente relative pe traiectoria unui proces
evolutiv continuu, subordonat unei finalități în trepte, corespunzător nivelurilor
activității de cunoaștere: identificare, descriere, explicare, interpretare, predicție. De
aici rezultă că există grade diferite de elaborare a unei teorii. Aceasta poate fi completă,
încorporând toate stadiile menționate, sau fragmentară, incompletă, încorporând doar
unele din ele.
Pentru teoriile reale inductive, cum sunt cele psihologice, succesiunea stadiilor
este logic obligatorie și nemodificabilă, trecerea la stadiul următor fiind condiționată de
realizarea stadiului anterior: nu se poate trece la descriere până nu se realizează
identificarea (fenomenului); nu se poate trece la explicație până nu se realizează
descrierea; nu se poate trece la predicție, fără a realiza în prealabil explicația si
interpretarea. Mai mult, putem afirma că valoarea cognitivă generală a teoriei este
determinată de adâncimea și completitudinea fiecărui stadiu pe care trebuie sa-l
parcurgă până la forma sa finală. (Finală, dar nu și definitivă).
O problemă importantă în științele experimentale în legătură cu elaborarea teoriei
este cea a distanței dintre baza faptică și generalizare. In psihologie, se întâlnesc doua
68 modalităti de a accede la explicarea fenomenelor: a) modalitatea reductivă, în cadrul
careia generalizarea și, implicit, teoretizarea merg în jos, de la fapte de calitate și
complexitate superioare, spre fapte de calitate și complexitate inferioare; explicarea
superiorului prin reducerea la inferior; reducționismul fiziologic, reducționismul
biofizic, reducționismul cibernetic. Toate teoriile reducționiste conțin erori prin
omisiune: ele spun mai puțin despre fapte decât sunt acestea în realitate; b) modalitatea
constructivist-proiectivistă, în cadrul căreia generalizarea și implicit teoretizarea merg
in sus, faptele fiind procesate și codificate în constructe conceptuale din ce în ce mai
abstracte și plasate în sisteme de relații din ce în ce mai sofisticate atingând nivelul
enigmaticului, supranaturalului. Exemplu tipic al acestui gen de demers îl constituie
oriile subiectivist-spiritualiste, care explică și interpretează conștiința prin referire la
divinitate, la determinații spirituale supranaturale. Teoriile constructivist-proiecționiste
unt grevate, cu precădere, de erori prin comitere, ele tinzând să atribuie faptelor
determinații pe care acestea nu le posedă în realitate. Intre aceste două extreme am
putea însera cea de a treia modalitate, constructivist-congruentă, pentru care este
caracteristică generalizarea autorestrictivă. Prin aceasta din urmă, înțelegem tipul de
activitate epistemică ale cărei constructe conceptuale sunt congruente sau consonante
cu faptele. Teoriile constructivist-congruente pot fi considerate cele mai adecvate, ele
fiind singurele care asigură înțelegerea fenomenelor psihice în specificitatea lor reală,
în contextul celorlalte fenomene ale Universului: psihicul ca psihic el nefiind nici
substanță (structură neuronală), nici energie (mecanică, fizică, biologică) (fig. 3).
Ca și în alte științe, în psihologie, teoria se prezintă în două ipostaze: a) de
instrument, orientând cercetarea și organizând datele empirice; b) de scop, încununând
cercetarea și proiectând o lumină nouă asupra faptelor din domeniul dat.
69

Capitolul V
PSIHICUL UMAN. CARACTERIZARE GENERALĂ
5.1. CĂTRE O DEFINIȚIE MODERNĂ A NOȚIUNII DE PSIHIC
Puține sunt noțiunile în definirea cărora să se manifeste atâtea dispute, divergente
și confruntări ca în definirea noțiunii de psihic. Preocupări în această direcție pot fi
consemnate din cele mai vechi timpuri, de când omul a dobândit conștiință de sine si a
devenit subiect epistemic și interogativ, încercând să înțeleagă atât ce se petrece în jurul
său, cât și ce se întâmplă în sine însuși. Așa cum ne spun filosofii greci ai antichității
omul primitiv era cel mai mult impresionat și copleșit de fenomenul mișcării, al
transformării, care se observa la tot pasul și la orice nivel, de la piatră (mișcarea de
rostogolire, fenomenul de eroziune) până la om. Nu putea să se găsească o altă
explicație decât cea bazată pe admiterea existenței în fiecare lucru a unui principiu
activ, a unei forțe interne animatoare. De aici, concepția animistă – însuflețirea întregii
naturi (panpsihism). Psihicul uman se includea astfel în categoria forțelor interne
active ale omului – anima – și se înțelegea a fi ca o substanță ascunsă, un
minihomunculus, care se evidențiază, se întreține prin actul respirației. La moarte, el se
separă de corp, volatilizându-se în eter în forma unui abur, a unui duh.
Chiar în concepțiile filosofice elaborate ale unui Democrit, Heraclit și Epicur,
psihicul va continua să fie interpretat ca „substanța activă" a corpului, care-l pune pe
acesta în mișcare și-l ghidează în lume. La baza lui erau puși cei mai fini atomi, atomii
focului, închipuiți a fi de talie mică, formă rotundă și rapizi, care și ei intră și ies din
organism prin mecanismul „respirației". Această linie, căreia i s-a zis materialistă, va fi
perpetuată și dezvoltată ulterior în modelele materialist-moniste, caracterizate prin
reducționism regresiv – reducerea realității psihice calitativ superioare la procese și
fenomene materiale, substanțial-energetice – biofizice, biochimice, fiziologice, de
ordin calitativ inferior.
O a doua linie, care își are punctul de plecare tot în animismul primitiv, se
caracterizează prin stabilirea principiului activ, nu în interiorul lucrurilor, ci în afara lor
hipostaziindu-se în forma unui sau unor Spirite supranaturale (zeități).
Pe lângă religie, care va fi principala susținătoare a caracterului atemporal
imaterial și supranatural-creaționist al psihicului, această linie a fost îmbrățișată in
filosofie, începând cu Platon, în forma monismului idealist (punctul culminant fiind
atins în sistemul hegelian), care se întemeiază pe un reducționism proiectiv sau
ascendent, fenomenele și procesele materiale fiind interpretate ca proiecții, obiectivari.
ale spiritului divin. Dar nici în interiorul celor două modele moniste definitiile
psihicului nu erau omogene. Așa, de pildă, în cadrul monismului materialist, găsim
două definiții: a) definiția oferită de materialismul vulgar, potrivit căreia psihicul este
integral material, substanțial, el identificându-se cu procesele biofizice și biochimic
70 1 ale creierului, neavând, chipurile, nici o determinație calitativă care să nu se regăsească
si să nu poată fi explicată prin proprietățile proceselor respective; b) definiția susținută
de materialismul dialectic, potrivit căreia psihicul nu este materie propriu-zisă, ci o
insușire a materiei superior organizate (creierul), anume o însușire reflectorie, de natură
ideala. In cazul monismului idealist, întâlnim, de asemenea, două definiții: a) una
oferită de idealismul absolut sau obiectiv, potrivit căreia psihicul individual este o
formă specifică de manifestare a spiritului universal, a ideii absolute, care precede orice
• divid concret; b) cealaltă, susținută de idealismul subiectiv, care afirmă că psihicul
te un dat imanent al individului concret și se proiectează din interior asupra lumii
externe în forma complexelor de senzații. Obiectele externe apar în acest caz doar în
postura de factori declanșatori ai mecanismului de exteriorizare a stărilor psihice
individuale (Avenarius, Hume, Mach).
Constatăm, așadar, că în înțelegerea și definirea psihicului, în genere, a celui
uman, în special, s-a creat o opoziție categorică și tranșantă între punctul de vedere
materialist și cel idealist spiritualist, opoziție care s-a menținut până în zilele noastre.
Așa cum am văzut, o încercare de depășire a reducționismului monist pe care se
întemeia opoziția celor două orientări a încercat-o modelul dualist, potrivit căruia
sufletul și corpul trebuie admise și analizate ca entități distincte, ireductibile și
neintersectabile. Repudiat în plan ontologic, modelul dualist se susține astăzi în plan
epistemologic (Eccles, 1980). Se afirmă astfel că, cel puțin în scop epistemologic,
psihicul trebuie considerat și analizat în sine, iar corpul (fizicul), respectiv creierul, de
asemenea trebuie studiat și explicat în sine.
Principiul complementarității interdisciplinare, apreciat ca esențial în paradigma
cunoașterii științifice contemporane, a dat naștere unei alte viziuni. Potrivit acesteia,
una și aceeași realitate poate fi abordată la niveluri și din unghiuri diferite; cu cât
realitatea dată este mai complexă, cu atât crește numărul acestor niveluri și unghiuri
particulare de abordare.
Se recunoaște că psihicul uman este realitatea cea mai complexă din universul
cunoscut nouă până în prezent. Atunci, devine logic să admitem că înțelegerea și
explicarea lui reclamă o multitudine de niveluri și unghiuri de abordare: biomecanic,
biofizic, biochimic, fiziologic, psihologic, sociocultural. Ca urmare, psihicul trebuie să
fie obiect de studiu pentru mai multe științe, fiecare urmând a releva un aspect
particular sau altul. In acest caz, psihologia nu este decât un mod posibil de abordare,
neputându-și aroga un rol exclusiv.
Această perspectivă metodologică, în loc să simplifice, complică și mai mult
sarcina definirii psihicului: el încetează astfel să fie ceea ce ne spun separat științele
implicate în abordarea lui, devenind o realitate multiplă, o stare integrată sui generis a
creierului.
Totuși, această paradigmă are și un avantaj; ea relevă inconsistența atât a
reducționismului monist, cât și a dualismului. Și oricât de radicală ar deveni paradigma
complementarității interdisciplinare, psihologia nu poate fi eliminată din procesul
cunoașterii vietii psihice. Vocea ei va continua să se audă puternic și distinct în cadrul
celorlalte discipline care pot emite pretenții de a se ocupa, din unghiul lor de vedere, de
studiul acestei realități.

In acest caz, psihologia trebuie să realizeze două lucruri: a) să demonstreze ca
ceea ce înțelege ea prin psihic este altceva sau ceva diferit de ceea ce înțeleg celelalte
științe (biofizica, biochimia, fiziologia, sociologia); b) să nu hipostazieze și să nu
absolutizeze „imaginea" sa despre psihic, adică să nu izoleze fenomenele psihice de
cele biofizice, biochimice și fiziologice ale creierului sau de sursele externe de
informație.
După părerea noastră, psihologia nu poate satisface cerința de mai sus decât dacă
părăsește paradigma tradițională, structurată pe opoziția spirit (conștiință)-materie, si
adoptă paradigma elaborată în cadrul metodologiei cibernetico-sistemice. Esențială
pentru această paradigmă este exigența de relaționare, în cursul abordării oricărui
sistem real, a trei dimensiuni: dimensiunea substanțială (materială (M), dimensiunea
energetică (E) și dimensiunea informațională (I): S=f (M, E, I) sau S = {M n E n I}
sau S = |M -> E -> I|.
In care din cele trei dimensiuni poate fi încadrat psihicul? Răspunsul corect nu
este decât unul singur, și anume: psihicul se circumscrie dimensiunii informaționale.
N.Wiener (1948) a demonstrat că informația este o determinație obiectivă și intrinsecă
a Universului, distinctă de substanță și de energie. „Informația este informație; ea nu
este nici materie, nici energie", accentua N.Wiener. Ca determinație obiectivă a
Universului, informația își dezvăluie caracterul ei absolut. Nefiind nici materie, nici
energie, ea pune în evidență independența sa față de cele două dimensiuni. Ca fenomen
real, ea nu se poate însă realiza și manifesta decât în cadrul comunicării sistemului dat
cu mediul ambiant (S-><-M) sau cu un alt sistem (S1 -><-S 2). In afara procesului efectiv
al comunicării, informația rămâne în stare latentă (o simplă potentă). Relevându-se in și
prin comunicare, informația reclamă existența unui anumit suport fizic substanțial-
energetic. Independența ei față de substanță și energie devine, în acest caz, relativă.
Purtătorul fizic al informației poartă numele de semnal.
Spre deosebire de substanță și energie, informația este lipsită de proprietăți
sensibile (volum, greutate, formă, gust, miros, înălțime, timbru, culoare etc.) și nu poate
fi percepută în mod direct prin nici un organ de simț.
Constatai ea prezenței sau absenței ei o realizăm în mod indirect, prin intermediul
efectelor sale la nivelul sistemului receptor (destinatar). Cum anume? Analizând și
evaluând semnul modificărilor stării inițiale a sistemului. Pentru a facilita o asemenea
operație, Wiener definește informația ca măsură a gradului de organizare în opoziție
cu entropia, care este măsura gradului de dezorganizare. Organizarea se leagă apoi de
reglare, adică de ansamblul „acțiunilor" sau „transformărilor" prin intermediul cărora
un sistem este readus dintr-o stare de oscilație sau de dezechilibru într-o stare de
echilibru, sau dintr-o stare de organizare mai slabă într-o stare de organizare mai buna-
Atunci când procesul de reglare se realizează de către sistemul însuși, el capata
denumirea de autoreglare.
Așadar, informația se va obiectiva și va putea fi evaluată prin intermediul proce-
selor de reglare (autoreglare) și organizare (autoorganizare) în cadrul sistemului considerat.
Ca factor de reglare și organizare, informația ne dezvăluie o dimensiune
cantitativă (statistico-matematică) și una calitativă (semantică și pragmatica).
Dimensiunea cantitativă leagă informația de starea de incertitudine sau
7? nedeterminare a sistemului receptor (sau observator) în raport cu rezultatul sau
deznodământul desfășurărilor într-un câmp de evenimente. Se spune că, din punct de
vedere obiectiv, statistico-matematic, se realizează o cantitate de informație dacă
mesajul recepționat reduce starea inițială de incertitudine a subiectului în legătură cu
intâmplarea prod usă la nivelul câmpului dat de evenimente. De exemplu, dacă pe un
numit traseu circulă un singur număr de tramvai, apariția și perceperea numărului
respectivului mijloc de transport nu conține nici o cantitate de informație, întrucât, în
situatia dată, nu avem de a face cu nici o incertitudine, în câmpul de evenimente
existând doar evenimentul sigur. Pentru a se realiza o cantitate de informație, este
necesară existența a cel puțin două evenimente, rezultate sau stări posibile, adică ale
căror posibilități să fie mai mari decât zero (p(Wi)>0).
Pe acest temei, s-a convenit ca măsurarea cantității de informație, în plan
statistico-matematic, să se realizeze ca funcție logaritmică (monoton crescătoare) de
numărul evenimentelor elementare independente și de probabilitățile lor. Cl. Shannon
(1948) a dat, în acest sens următoarea formulă devenită clasică:
n
unde H = simbolul entropiei, pi = probabilitățile individuale ale evenimentelor ce
compun situația dată, log2 = logaritmul în baza 2, care impune drept unitate de măsură
bitul (binary digit), semnul „ – " în fața însumării (sigma) compenseze faptul că
valorile logaritmice ale (pi) sunt negative, informația ca măsură neputând fi decât
pozitivă.
Comentând conținutul formulei de mai sus, N. Wiener afirma că „informația este
egală cu entropia luată cu semn schimbat". Aceasta se corelează cu definirea anterioară
a informației, ca măsură a gradului de organizare, și a entropiei, ca măsură a gradului
de dezorganizare. Din aserțiunea de mai sus, deducem că unei creșteri a cantității de
informație într-un sistem îi va corespunde o descreștere a cantității inițiale de entropie.
Analiza dinamicii cantității de informație a condus la formularea următoarelor legi
generale, extrem de importante pentru aplicarea teoriei informației la studiul sistemelor
reale:
a. Când numărul evenimentelor într-un câmp de evenimente este egal cu 1,
cantitatea statistico-matematică de informație va fi egală cu 0, l= log 2 = 0;
b. Cantitatea maximă de informație furnizată la o alegere binară se realizează în
cazul unui experiment cu două rezultate egal posibile (ex., experimentul de aruncare a
monedei; căderea unei fețe sau a celeilalte este echiprobabilă: p = 1/2 ), I = log 22 = 1 bit;
c. Cantitatea cea mai mare de informație se încorporează în situațiile cu
evenimente (sau stări) echiprobabile și independente;
d. Pe masura ce, într-un câmp de evenimente, probabilitatea unui eveniment
tinde sa domine asupra probabilităților celorlalte evenimente, cantitatea de informație
tinde să descrească;
73

e. Într-un câmp de evenimente dependente, cu probabilități condiționate,
cantitatea de informație este mai mică decât într-un câmp cu același număr de
evenimente, dar independente unele de altele; ț
/. într-un câmp de N evenimente, dacă probabilitatea unuia din ele este egală cu]
1, cantitatea de informație va fi egală cu 0.
latura calitativă
pragmatică
latura cantitativă
(statistică)
latura calitativă
semantică Dimensiunea calitativă
informației se relevă prin rapor-i
tarea semnelor sau a mesajului!
la organizarea internă și stările!
de necesitate (sarcinile de regla
re) ale sistemului destinatar, înl
cazul nostru, acesta fiind su-f
biectul uman. Ea se concreti-l
Zează în latura semantică șij
latura pragmatică (fig. 4).
Fig. 4. Schema relației dintre laturile informației
Latura semantică rezidă în relevarea și corecta descifrare (înțelegere) al
conținutului mesajului. Semnificația este o determinație calitativă care rezultă dini
stabilirea, în procesul comunicării, a unei legături funcționale de designare-l
reprezentare între semn (construct simbolic) și obiect (realitate extralingvistică). Ea nul
există în sine, ca dat obiectiv independent, ci se elaborează exclusiv în procesul!
comunicării în plan istoric sau actual-ontogenetic, circumscris unei situații semiotice|
bine determinate, care presupune articularea următoarelor elemente: obiect (sursa) -»|
mesajul (informația = imagine, idee) -> semnul (ex., cuvântul, un simbol sau o relație |
matematică) —> sistem destinatar (receptor) (fig. 5).
imagine
obiect cuvânt
74 Fig. 5. Schema situației semiotice
In cazul comunicării umane, semnificația se definește în mai multe feluri:
a. ca lucru a cărui denumire (designare) este semnalul;
b. ca însușire sau proprietate a lucrurilor;
c. ca imagine, concept, idee; , / , . .
d. ca relație: .• , • între semne;
• între semn și obiect;
• între semn și ideea despre obiect;
• între semn și acțiunile subiectului cu obiectele;
• între oameni care comunică între ei cu ajutorul semnelor (A. Schaff, 1966).
Semnul este purtătorul fizic al semnificației. în calitate de semne, pot apărea
literele alfabetului limbii naturale ( ex., A= „obiect rotund", B = „obiect cubic",
r = obiect roșu", D = „obiect galben" -> AC1C = „clasa obiectelor rotunde de culoare
osie", BflD = „clasa obiectelor de culoare galbenă", cuvintele limbajului natural, cifre,
gesturi, figuri geometrice, sunete, lumini etc). Studiul apariției, evoluției și „vieții"
semnelor în cadrul comunicării umane face obiectul unei științe speciale denumită
semiotică.
Semnele se leagă întotdeauna de un anumit conținut al gândirii și activității
omului, având aceeași semnificație pentru toți indivizii angajați în procesul
comunicării. Ele ființează și se definesc în cadrul comunicării; în afara comunicării,
semnele devin simple obiecte sau fenomene naturale.
Pentru a avea un control mai riguros asupra încărcăturii de semnificație, s-a
introdus și noțiunea de cantitate semantică de informație (I s).
Aceasta se definește ca măsură a transformării tezaurului intern(9) al receptorului
(R) sub acțiunea mesajului recepționat (T).
Cu alte cuvinte, fiecărui text (T) admisibil la intrare i se asociază un operator (P)
care acționează asupra tezaurului (0). Există mesaje decodificabile, a căror receptare
determină o transformare orientată și selectivă a tezaurului (9), destinatarul extrăgând
astfel o cantitate reală de informație (din punct de vedere semantic) și mesaje
nedecodificabile, a căror recepție nu provoacă nici o modificare cu adresă „a
tezaurului" (9), destinatarul neputând extrage nici o cantitate semantică de informație.
Este deci posibil ca, în plan obiectiv, statistico-matematic, să existe o cantitate mare de
informație, iar în plan semantic, datorită inexistenței tezaurului adecvat, să nu se
extragă nici o cantitate de informație.
Datorită dependenței sale de tezaurul intern al destinatarului, cantitatea semantică
de informație a unuia și aceluiași mesaj nu este invariantă, ci crește sau descrește în
funcție de „capacitatea" de decodificare-integrare a acestuia.
Cu cât tezaurul respectiv este mai bogat și mai bine structurat, cu atât cantitatea
semantică de informație pe care o va extrage din mesajul dat va fi mai mare, și invers. De
exemplu, un destinatar avizat, posedând o pregătire prealabilă într-un anumit domeniu, va
rage dintr-un discurs referitor la acel domeniu o cantitate semantică de informație
onsiderabil mai mare decât unul novice. Este posibil ca, în raport cu un anumit
estinatar, mesajul considerat să atingă limita superioară a decodificării lui și ca
zentarea lui ulterioară să nu mai furnizeze nimic în plus, tezaurul asimilându-1
condiționat fără a-și mai pune în funcțiune operatorii de testare-identificare. Putem,
ar, formula următoarea schemă de principiu: un tezaur primitiv nu extrage aproape
lc (nici o semnificație) din mesajul primit; un tezaur bine elaborat decodifică mai
P'et mesajul și extrage din el maximum de cantitate semantică de informație.
Ti

Latura pragmatică a informației se evidențiază ca urmare a interpret,
mesajului prin prisma „interesului" sistemului destinatar. Prezentă la toate sistemei*
biologice, latura pragmatică atinge adevărata sa relevanță la nivelul omului. p en.
subiectul uman se afirmă în toată amploarea sa dublul caracter al procesării inform ațj
externe: a) procesare obiectivă, prin intermediul căreia se realizează o cunoaștere
lumii externe așa cum este ea, independent de stările interne de necesitate (motivați
ale subiectului; b) o procesare condiționată de subiect, impusă de satisfacerea stăriL
proprii de necesitate (motivație). Aceasta din urmă determină utilitatea mesajului
(informației) pentru satisfacerea stărilor proprii de necesitate ale subiectului. (V
utilitatea se poate dovedi a fi mai mare sau mai mică, s-a introdus noțiunea de cantitQ
pragmatică de informație (Ie). Determinarea ei se face prin relaționarea a două
probabilități: probabilitatea atingerii obiectivului (scopului) înaintea primirii mesajului
(pa) și probabilitatea de atingere a scopului după primirea mesajului (pu). Astfel, se
poate afirma că mesajul conține o cantitate pragmatică de informație dacă cea de a
doua probabilitate devine mai mare decât prima, adică dacă el permite subiectului sase
apropie de obiectul propus sau să-și diminueze starea actuală de necesitate: (pu>pa).
Funcția de utilitate a informației se situează pe continuumul valoric cuprins între 0 și 1,
Sunt posibile câteva variante:
a. dacă pa este 0, iar după primirea mesajului Ti ea rămâne neschimbată, pu=pa,
atunci cantitatea pragmatică de informație extrasă va fi egală cu zero;
b. dacă pa era pozitivă (să zicem, pa=0,50), iar mesajul primit, Ti, o diminuează,
pu devenind, să spunem, 0,20, acest mesaj nu numai că va fi lipsit de utilitate, dar
devine pur și simplu entropie, amplificând starea inițială de tensiune și dezordinea din
sistemul destinatar (ex.: fiind însetat și aflându-te într-o zonă necunoscută, decizi s-o
apuci într-o anumită direcție pentru a găsi o sursă de apă și te apropii la 500 m de ea; în
acest punct întâlnești o persoană care, rău intenționată, îți indică o altă direcție, unde nu
există nici o sursă de apă; mesajul transmis, în loc de utilitate, poartă în sine entropie);
c. dacă pa este foarte mică (ex., 0,10), iar după primirea mesajului pu crește
semnificativ (ex., ajunge la 0,70), cantitatea pragmatică de informație este mare;
d. dacă pa este foarte mică, iar după primirea mesajului sistemul își satisface
integral starea de necesitate, cantitatea pragmatică de informație va fi maximă (Ie=l)-
Relația dintre cele trei laturi ale informației – cantitativă (statistico-matematică),
semantică și pragmatică – este de concentricitate. Cum ne arată figura 4, sfera cea mai
largă o are latura cantitativ-externă, punerea ei în evidență reclamând cel mai nii £
număr de condiții; în ordine, urmează sfera laturii semantice, a cărei realiza
presupune existența unui număr mai mare de condiții; sfera cea mai restrânsă o $
latura pragmatică, a cărei realizare reclamă un număr și mai mare de condiții.
Datorită capacității sale proiectiv-anticipative, omul tinde să lărgească *
permanență sfera celor două laturi calitative ale informației – semantică și pragmatica'
găsind și atribuind sensuri și utilități oricăror fenomene și evenimente din lumea extern 3-
Prezentarea mai pe larg a conceptului de informație a urmărit să ofere puncț e
de sprijin și argumentele de bază în favoarea definirii naturii ontologice a psihicului
realitate eminamente informațională.
7fi 1 Vom afirma, așadar, că psihicul apare, există și se manifestă ca o modalitate
• formațională specifică, legată de un mecanism specializat în recepționarea și
' ncesarea semnalelor despre stările mediului extern și intern al organismului, sistemul
rvos, creierul. Principala funcție a sistemului nervos este cea de semnalizare,
A «ignare, simbolizare, prin intermediul căreia se stabilesc legături de ordin semantic și
„|liatic între evenimente, între sarcinile curente de reglare ale organismului și
roprietâțile diverșilor stimuli din mediul extern. Or, psihicul este expresia cea mai pură a
stei f unc ții. Esența lui rezidă tocmai în relevarea conținuturilor informaționale și
seninificațiilor semnalelor procesate la nivelul creierului.
OM
Fig. 6. Schema principalelor niveluri evolutive ale psihicului
Criteriul obiectiv esențial pe baza căruia putem delimita evolutiv apariția
formației de tip psihic este prezența funcției de semnalizare și a activității de
xPl°rare-investigare a mediului. Prin semnaliZare vom înțelege stabilirea de către
ganism a unei legături cu sens și cu valoare adaptativă între stimulii primari,
°g'cește esențiali – alimentari, nocivi, cei legați de reproducere etc. – și stimulii
I ""dări, în sine neutri (sonori, luminoși, mecanici etc). Stabilirea unei asemenea
& tun devine imperios necesară o dată cu trecerea de la modul de existență static,
priu regnului vegetal (planta își duce existența într-un loc fix, ea nedispunând de
^Pacitatea și libertatea de a și-1 schimba), la modul de existență mobil, propriu
uliu animal. Pentru un asemenea mod de existență este caracteristic faptul că
er>tele necesare supraviețuirii – în speță, hrana și apa – nu sunt date de-a gata
77

într-un loc fix, ci sunt dispersate în spațiu, animalul trebuind să le depisteze și să | e
identifice singur, deplasându-se într-o direcție sau alta și explorând permanent medim
ambiant. Rezolvarea acestei sarcini ar fi imposibilă fără existența și dezvoltarea funcțiej
de semnalizare. Se constată că apariția acestei funcții însoțește procesul desprinderii
regnului animal de cel vegetal și ea își va crea mecanismul capabil s-o realizeze la u n
nivel de performanță din ce în ce mai ridicat. Mecanismul respectiv va fi reprezentat de
sistemul nervos, de a cărui dezvoltare ulterioară va depinde în mod direct dezvoltarea
psihicului în plan filogenetic.
Iar dezvoltarea psihicului va consta, în esență, în diversificarea, perfecționarea și
specializarea continuă a funcției de semnalizare, designare, simbolizare, proces ce va
atinge cotele valorice cele mai ridicate la nivelul ființei umane (fig. 6).
Definirea psihicului ca o modalitate specifică de informație este justificată și de
faptul că el, ca și informația, se manifestă pretutindeni ca factor de reglare, de
optimizare a relației organismului cu lumea externă. Pe scară filogenetică se pune
pregnant în evidență dependența nivelului de organizare și performanță a
comportamentelor adaptative de gradul de dezvoltare psihică.
Apoi ca și informația, psihicul este lipsit de proprietăți sensibile, prezența lui
înregistrându-se nu direct, ci prin intermediul modificărilor pe care le produce în starea
tabloului comportamental al organismului:
• ca și informația, psihicul, fiind ireductibil la materie și la energie, este
dependent de acestea: realizarea oricărui proces psihic reclamă un mecanism
neurofiziologic specific și producerea unor transformări energetice congruente; în
anumite procese psihice, ca de pildă în gândire, autonomia informației în raport cu
energia iese mai puternic în evidență; în altele, de exemplu, în stările emoționale și
motivaționale, autonomia informației în raport cu energia este mai puțin evidențiată,
tensiunile energetice tinzând să domine;
• ca și informația, psihicul nu se constituie și nu se poate exprima ca atare decât
în cadrul comunicării individului cu lumea externă: comunicarea reprezintă laboratorul
în care se plămădește întreaga viață psihică în ipostaza sa de structură informațională
supraordonată în sistemul organismului;
• ca și informația, psihicul nu se uzează și nu se epuizează prin comunicare
(desfășurare), ci, dimpotrivă, se conservă și se consolidează (scriitorul nu-și „golește
sufletul" prin cărțile pe care le scrie, ci, dimpotrivă, și-l îmbogățește);
• informația procesată și fixată pe un suport fizic poate fi conservată la infinit,
dacă suportul respectiv, în sine perisabil, este regenerat sau înlocuit cu altul, pe măsura
uzării lui; aceeași proprietate o posedă și structura psihică. Ea ar putea fi perpetuată la
infinit, dacă suportul său normal ar fi regenerabil sau înlocuibil din mers.
Considerarea psihicului ca fenomen informațional permite să se dea consistență Ș>
sens operațional și definiției derivate din teoria reflectării, potrivit căreia „psihicul este
reflectarea ideal-subiectivă a lumii obiective". A interpreta ontologic psihicul, &
reflectare stricto sensu, înseamnă a limita posibilitatea de explicare a structurile
superioare ale conștiinței, respectiv, a gândirii formal-abstracte, unde nu mai operea»
principiul asemănării, al reprezentării imagistice. Numai definiția informațională oft 1"3
premisele logice necesare pentru depășirea acestei limite impuse de imagistica reflectorii
întrucât numai ea rezonează cu constructivismul, simbolizarea și formalizai" 63
abstractizantă care devin determinații esențiale ale organizării psihicului uman.
78 5.2. CARACTERISTICILE PSIHICULUI UMAN
Ca modalitate informațională specifică și, implicit, ca o nouă formă a vieții de
latie la nivelul regnului animal, psihicul ne apare ca un continuum pe care se
, ijniitează și se individualizează un număr imens de gradații și trepte evolutive.
Psihicul uman reprezintă segmentul superior al acestui continuum. Sub el se întinde
universul" psihicului animal. Raportul dintre cele două segmente a constituit obiect de
"inse dispute în psihologie și nici în prezent nu se poate spune că s-a ajuns la un
unct de vedere unanim împărtășit. Ca și în alte probleme, nu s-a putut evita ciocnirea
tendințelor opuse, unilateral absolutizante: o primă tendință inspirată din filosofia
idealistă și din teologie absolutizează într-atât deosebirile dintre psihicul uman și cel
animal, încât se consideră două realități distincte și neraportabile; cea de a doua
tendință, opusă primei, își trage originea din biologia evoluționistă a lui Darwin și va
absolutiza asemănările, deosebirile fiind declarate pur cantitative, neesențiale. In plan
metodologic, prima tendință excludea orice transfer de date sau explicații de la psihicul
animal la cel uman sau de la cel uman la cel animal. în schimb cea de a doua permite
un astfel de transfer în ambele sensuri și într-o asemenea măsură, încât în explicarea
comportamentului animal se invocă fără rezerve voința, intenția, iubirea sau ura, iar în
explicarea comportamentului uman se invocă la fel de direct și categoric instinctul,
iraționalul, impulsivitatea, inconștientul.
Cum se întâmplă mai întotdeauna în asemenea probleme, adevărul științific se află
undeva la mijloc. Prin urmare, psihicul uman trebuie considerat și ca făcând parte din
continuumul general al psihicului, dar și ca reprezentând un moment de discontinuitate
evolutivă. Lui îi vor fi proprii toate trăsăturile și determinațiile psihicului în general, dar va
dobândi și trăsături și determinații specifice, calitativ noi, superioare. Trăsăturile și
determinațiile generale le putem rezuma în următoarele: natura informațională, funcție a
sistemului nervos, constituirea în procesul comunicării organismului în mediul extern,
funcție de semnalizare-designare, cu rol de reglare în dinamica relației organismului cu
mediul. Pe baza lor, în mod logic se pot stabili asemănări între psihicul uman și cel animal.
Intre anumite limite, studiul comportamentului animal poate oferi date importante pentru
înțelegerea unor aspecte ale comportamentului uman. Admiterea asemănărilor nu trebuie să
conducă la reducerea comportamentului uman la cel animal sau la ridicarea
comportamentului animal la nivelul celui uman.
In cursul comparației, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că înseși
rasaturile și determinațiile generale ale continuumului psihic au înregistrat modificări
mnificative, în ceea ce privește valorile și modalitatea concretă de realizare, ele
ne"ind, așadar, identice pe toate treptele evoluției.
Cu cât două trepte sunt mai îndepărtate una de alta, cu atât diferențele dintre ele
mai mari, și invers, cu cât ele sunt mai apropiate, cu atât aceste diferențe vor fi mai
' lar asemănările mai mari. Treapta animală cea mai apropiată de treapta umană
c • ea a maimuțelor antropoide și, în primul rând, a cimpanzeului. Diferențele dintre
dec'" ° U^ tre Pte sunt incomparabil mai mari și din punct de vedere cantitativ și calitativ
mai en te'e dintre treapta maimuțelor antropoide și treapta imediat de sub ea a
/»«— inferioare sau a delfinilor. Putem afirma că apariția omului reprezintă un
°e discontinuitate, de salt calitativ pe traiectoria evoluției.
79

Și cum apariția psihicului o punem pe seama constituirii unui nou mod d„
existență, prin desprinderea regnului animal din regnul vegetal, și apariția psihi CU|u
uman se leagă de desprinderea din seria animală a unei noi ramuri evolutive, ramura | u
homo sapiens sapiens și de constituirea unui nou mod de existență – cel socioculti lrai
Evoluția naturală, biologică a creat ceea ce, în termenii informaticii, am putea denui n:
/zardwwe-ul capabil să ridice la un nivel superior relaționarea organismului cu mediul
(și procesarea informației). Principalele elemente de hardware, care asigură premisei»
indispensabile ale realizării noii forme a psihismului – psihismul uman – sunt creierul
(creierul uman, a cărui superioritate în organizarea structural funcțională am
demonstrat-o mai sus) și poziția bipedă, care a permis lărgirea orizontului vizual «i
folosirea membrelor superioare exclusiv pentru funcții instrumental-obiectuale, d e
creare și utilizare a uneltelor.
Mediul sociocultural este cel care determină elaborarea sojiware-u\ui, adică a progra-
melor logice interne de procesare integrare și interpretare a conținuturilor informaționale.
Organizarea psihică de tip uman nu s-a constituit în forma ei completă și
definitivă o dată cu apariția primilor reprezentanți ai speciei hotno sapiens sapiens și a
primelor structuri ale mediului sociocultural, astfel încât, ulterior, să nu mai fi avut loc
decât un simplu proces de reiterare și transmitere a ei de la o generație la alta
Dimpotrivă, constituirea ei are un caracter evolutiv-istoric, multistadial. Forma inițială
a acestei organizări este embrionară, ea fiind mai apropiată de cea a cimpanzeului decât
de cea a omului adult din epoca modernă. Spre deosebire de seria animală, unde
patternul de bază al organizării psihocomportamentale rămâne relativ același de la o
generație la alta în cadrul aceleiași specii, în seria evolutivă umană acesta va suferi
modificări semnificative de la o etapă istorică la alta. Sursa principală a unei atare
variabilități o constituie însăși dinamica mediului sociocultural. Ritmul și amplitudinea
schimburilor în configurația mediului sociocultural au sporit aproape în progresie
geometrică, impunând restructurări tot mai profunde în sfera vieții psihice a noilor
generații. în epoca actuală, aceste schimbări au devenit atât de rapide (volumul
informației se dublează la fiecare 10 ani), încât chiar una și aceeași generație este
obligată să-și restructureze de mai multe ori în timpul vieții sistemele de cunoștințe, de
atitudini și mentalități elaborate în cursul anilor de școală și al adolescenței.
Putem, așadar, afirma că prima caracteristică definitorie a psihicului uman o
constituie pregnantul său dinamism evolutiv.
Dacă, în plan biologic, evoluția omului se consideră demult încheiată, nemaifiiw
înregistrate modificări semnificative nici în constituția fizică, nici în anatomia
creierului de când a apărut homo sapiens sapiens, în plan psihic, evoluția a rămas
permanent deschisă, amplificându-și tot mai mult spațiul de variabilitate intergenerațn
și interindividuală.
O a doua caracteristică a psihicului uman, care-1 deosebește fundamental *
psihicul animal o constituie extraordinara lui complexitate. Este unanim admisă teza $
psihicul uman reprezintă cel mai complex sistem dintre toate sistemele reale cunoscut*
nouă până la ora actuală. j
Această complexitate se realizează atât în plan structural-arhitectonic, cât și "|
plan funcțional. I
80 pin punct de vedere structural, sistemul psihic uman (SPU) posedă cea mai mare
rogenitate modală și cea mai întinsă plajă de variabilitate valorică a componentelor
e, baZ ă în plan interindividual.
Pe lângă componentele primare, care sunt, într-o formă sau alta, prezente și la
'ale, psihicul uman are în alcătuirea sa, în cea mai mare parte, componente proprii
3 mai Iui, de genul proceselor secundare superioare: gândirea logică, bazată pe
11 ncipiul generalizării, abstractizării și formalizării, imaginația creatoare, memoria
dorică, limbajul articulat, funcția decizională, voința deliberativă, motivația
ocioculturală, funcția de valorizare (axiologică), emoțiile și sentimentele superioare de
rdin estetic și sociomoral, trăsături caracteriale, complexe structuri aptitudinale de
xecutie și creație. Acestea vor genera și vor susține din interior o gamă aproape
infinită de comportamente și activități, după care se obiectivează în ultimă instanță
superioritatea omului în raport cu animalul.
Complexitatea structurală a sistemului psihic uman iese și mai pregnant în relief dacă
prezentăm schema logică de organizare internă a lui. Aceasta se dispune atât pe verticală
(ierarhic), cât și pe orizontală (fig. 7). Dimensiunea verticală ne dezvăluie caracterul
plurinivelar al organizării interne, delimitarea principalelor subsisteme după criteriul
inferior-superior, primar-secundar. Sintetizând datele și punctele de vedere produse de
evoluția anterioară a psihologiei, vom identifica trei niveluri esențiale ale organizării
sistemului psihic uman: nivelul inconștient, nivelul subconștient și nivelul conștient.
MAXIMA CLARITATE
A CONȘTIINȚEI
–CONȘTIENTUL
SUBCONȘTIENTUL
INCONȘTIENTUL
MAXIMA OBSCURITATE
A INCONȘTIENTULUI
Fig. 7. Schema-bloc a celor trei sfere care compun psihicul uman

Trebuie să subliniem aici că, în forma ei elaborată, ideea organizării ierarhi Ce
multinivelare a vieții psihice a omului aparține școlii psihanalitice și, în primul rând
creatorului acestei școli – S. Freud, prin introducerea celor trei instanțe, dispuse p e'
verticală: Sinele (id-ul), Supra-eul (super ego) și Eul (Ego).
Astăzi, noțiunea de „organizare multinivelară" se aplică nu numai sistemului
psihic în ansamblu, ci și funcțiilor și proceselor particulare, începând cu senzația si
terminând cu procesele superioare ale gândirii.
Nivelul inconștient. Referiri la existența unor fenomene psihice inconștiente
găsim încă în sec. XVII, la LeibniZ, care vorbea despre existența „percepțiilor mici"
care se produc sub pragul de conștientizare și pot influența mersul percepției și gândirii
conștiente. Mai târziu, Mâine de Biran (1766-1824) transformă noțiunea de „percepții
mici" în cea de „percepții obscure", întrucât despre conținutul lor subiectul nu poate sâ
relateze nimic în mod direct. La rândul său, G. Fechner (1801-1887), studiind relația
dintre intensitatea stimulului și intensitatea sau claritatea senzației, introduce termenul
de „senzații subliminale", care ca atare nu reușesc să se individualizeze în câmpul
conștiinței, dar influențează prin potențare sau diminuare (inducția negativă) pe cele
conștientizabile în momentul dat.
Helmholtz (1897) va merge și mai departe, susținând existența unor raționamente
inconștiente și explicând cu ajutorul lor fenomenul insight – găsirea instantanee a
soluției la o problemă.
în filosofie, ideea existenței unei vieți psihice inconștiente sau iraționale a fost și mai
amplu susținută și dezvoltată în lucrările unor mari gânditori ai sec. XIX, precum Schelling,
Schopenhauer, Nietzsche, Hartman. In interpretarea omului, sec. XIX a dus deja la
formularea opoziției dramatice între rațional-irațional, între omul-uman și omul-bestie. Cele
două entități sunt prezente în structura fiecărei persoane individuale concrete, dar
raportul de forță dintre ele este variabil și de aceea controversabil. în interpretarea
acestui raport, din nou vom asista la confruntarea a două tendințe unilateral-
absolutizante și, implicit, reciproc-exclusive: tendința raționalistă, care va afirma
predominarea absolută a forței raționalului asupra iraționalului, a conștientului asupra
inconștientului, și tendința iraționalistă, care susținea predominarea absolută a
iraționalului, a instinctului, a „bestiei" asupra raționalului, a conștientului, a umanului.
Pe fondul acestei confruntări filosofice, S. Freud se va apleca în mod sistematic,
de pe pozițiile omului de știință, asupra fenomenelor psihice inconștiente, realizând
pentru prima dată o analiză, descriere și interpretare închegate, coerente ale acestei
realități. Meritul principal al lui Freud rezidă în aceea că a reușit să spargă tiparele f
zidul prejudecăților în interiorul căruia se cantonase psihologia vremii, demonstram!
necesitatea includerii în psihicul uman a inconștientului ca o componentă bazalâ ?
esențială pentru dinamica personalității și comportamentului cotidian.
în evaluarea și stabilirea rolului inconștientului în determinarea comportamentu" 11
și activității personalității umane, Freud a îmbrățișat linia filosofică a iraționalismulu'^
Astfel, el va conferi inconștientului rolul esențial în structura „aparatului psihic ?j
pe seama elementelor și forțelor lui fiind pusă întreaga gamă a manifestărilor
activităților omului, inclusiv a celor de creație. fl
82 Și dacă, până atunci, psihologia păcătuia prin faptul că-și limita domeniul
lusiv la studiul fenomenelor psihice conștiente, concepția lui Freud avea să-și
e edească vulnerabilitatea și slăbiciunea printr-o limitare inversă, afirmând că
, vgratul obiect de studiu al psihologiei îl reprezintă inconștientul.
a }n contextul dat, pe noi ne interesează contribuția concretă a lui S. Freud la
ofundarea studiului și analizei structurii și conținutului inconștientului, ca prim nivel
i sistemului psihic uman. Și nu este nici o exagerare dacă afirmăm că ceea ce se
noaste la ora actuală, în această problemă, se datorește aportului școlii psihanalitice.
Astfel, sintetizând datele reprezentanților acestei școli, obținem un tablou extrem
Ae complex al inconștientului uman. în cadrul acestui tablou, se delimitează, din punct
. vec|ere modal, două forme: inconștientul colectiv și inconștientul individual. Pentru
Freud, importa"^ cea ma ' mare ° are inconștientul individual, cel colectiv constituind
o platformă mai mult sau mai puțin neutră; în schimb, pentru C. Jung, rolul activ și
determinant în dinamica personalității îl joacă inconștientul colectiv, la a cărui analiză
de structură și conținut el și-a adus o contribuție decisivă.
Inconștientul colectiv este alcătuit din elemente de ordin afectiv, motivațional,
cognitiv și executiv-instrumental (acestea din urmă în forma unor scheme interne de
răspuns și comportament), constituite în cursul evoluției istorice a speciei umane și
conservate în straturile profunde ale memoriei. în pofida discontinuității marcate de
indivizii concreți în succesiunea generațiilor (timpului), umanitatea prezintă în sine și o
anumită unitate și continuitate, care se vor manifesta legic și irezistibil în tendința
indivizilor de a se căuta veșnic, de a se recunoaște și de a realiza o existență de grup,
comunitară. La nivelul fiecărui om, se pune în evidență o memorie a speciei, înnăscută,
și o memorie individuală, structurată în timpul ontogenezei.
După Jung, elementele vieții psihice ancestrale se articulează în veritabile matrici
sau tipare, denumite de el arhetipuri, care vor ghida din interior, într-un sens imperativ,
procesul plămădirii personalității de suprafață a individului. Ca întregul edificiu al
vieții psihice, arhetipul este alcătuit pe principiul interacțiunii antagonice între forțele
constructive (ale vieții) și cele distructive (ale morții), între forțele binelui și cele ale
râului, între iubire și ură. în arhetip, ca expresie structurată a inconștientului colectiv, se
a«lă practic ceea ce în mod curent se numește destin.
Inconștientul individual, așa cum a fost el analizat de S. Freud, se compune din
oua segmente, cu conținut și rol diferit în dinamica sistemului personalității, și anume:
c°nștientulprimar, înnăscut, și inconștientul secundar, dobândit.
Primul este legat și exprimă natura biologică a omului. El include tendințele,
siunile, și instinctele primare, legate de asigurarea supraviețuirii și echilibrului
°g'c al organismului. Este structurat după principiul plăcerii și al reducerii
uiționate a stărilor interne de tensiune și fmstrație. în centrul tuturor elementelor
Ivlnt• , nente ' Freud a așezat instinctul erotico-sexual sau complexul libidoului.
atl) .andu-și opțiunea, Freud afirmă: „dacă acest instinct nu ar fi cel mai important,
ma: I actu ' Procreării nu ar începe cu el". Freud conferă noțiunii de libidou un sens
orga • ^' ^ e energie vitală nobilă, care stă la baza tuturor proceselor de dezvoltare și
și5 j rp a personalității. Componenta sexual-genitală nu are decât un rol particular
pllc 't, limitat.

Pe lângă elementele structurale de fond, pe care am putea să le numim hard\ VQrt
în sfera inconștientului primar se mai includ: stările onirice (visele care acompania^
somnul), lapsusurile, inversiunile și aglutinările verbale, actele ratate. Acesta
reprezintă latura funcțională cotidiană a inconștientului, care se manifestă în cadrul
raportării subiectului la situațiile prezente sau anterioare, și am putea să le numin,
software. în accepțiunea lui Freud, ele sunt modalități simbolice, deghizate, <).
exprimare a conținuturi lor interne profunde ale inconștientului. Cum acesta nu poate f
observat și înregistrat în mod direct, nemijlocit, manifestările simbolice menționate m a;
sus devin principala cale de acces la el. De aceea, toate sunt considerate ca produsul
unui determinism implacabil, având, prin urmare, o semnificație precisă, dar ascuns
Studiul și interpretarea lor a constituit esența metodei psihanalitice.
Trăsăturile specifice esențiale ale inconștientului primar le constituie încărcătura
energetică deosebită și înaltul dinamism, care reflectă variabilitatea sau periodicitatea
stărilor de necesitate ale organismului. în sistemul de personalitate, inconștientul
primar corespunde instanței sinelui.
Inconștientul secundar este format, cu precădere, din consensurile și experiențele
cu rol de reglementare socioculturală a comportamentelor generate de motivația bazalâ
și care se integrează ca frâne interne, cu funcționare automată. Cu alte cuvinte,
inconștientul dobândit este „conștiința morală a societății", codificată în forma unui
mecanism de autocenzură.
în sistemul personalității, el corespunde instanței supraeului. După Freud, <
inconștientul primar, cât și cel dobândit reprezintă structurile cele mai stabile ale
personalității, ele neevoluând și nemodificându-se semnificativ de-a lungul procesului
dezvoltării personalității. Din această cauză, și conflictul dintre sine și supraeu are un
caracter permanent, soluționarea lui făcând necesară formarea și intervenția celei dea
treia instanțe a aparatului psihic – instanța Eului.
Mergând pe linia desexualizării concepției psihanalitice, A. Adler reduce
inconștientul la cuplul „sentimentul inferiorității-reacția de compensare", a cărui
dinamică se transformă în principalul motor al dezvoltării și devenirii personalității.
Karen Horney, inițial discipol și ulterior critic al lui Freud, interpretează
inconștientul prin prisma sentimentului de securitate și a opusului acestuia – anxietatea
Rolul lui este subordonat relației individului cu mediul social, unde trebuie căutata?
originea conflictelor. (La Freud, originea conflictelor era situată exclusiv în plan intem
în antagonismul dintre sine și supraeu). .
La Erich Fromm, inconștientul apare ca forță irepresivă de înrădăcinare a em
în lume, acesta fiind condiția esențială a echilibrului interior. Modul de relațional
individului cu mediul social depinde nu numai de dotarea instrumental-aptitudina*
celui dintâi și de permisivitatea celui de-al doilea, ci, în primul rând. de selectiv*
instinctului sau a sentimentului de înrădăcinare. _
K. Wilber (1984), preluând ideea lui Freud despre caracterul eterogen, comp^
al inconștientului, subliniază necesitatea admiterii și a organizării lui după anu
criterii de conținut sau de funcție. El identifică nu mai puțin de cinci tipuf'J
inconștient, și anume: 1. inconștientul fundament, alcătuit din conținuturi care
deveni oricând conștiente; 2. inconștientul arhaic, care cuprinde structuri si" rimitive, moștenite filogenetic; 3. inconștientul submergent, rezultat al mecanismului
efularii sau reprimării; 4. inconștientul „pecete ", format din conținuturi nerefulate, dar
^labile; 5. inconștientul emergent, în care se includ structurile profunde, prezente de
la naștere, dar neproiectate încă spre suprafața inconștientului fundament.
O chestiune mult discutată este aceea dacă inconștientul trebuie considerat
ubstantiv, deci ca entitate psihică distinctă, sau adjectiv, ca atribut al organizării
ihice j ntegrale. Lui Freud i s-a reproșat tocmai că el l-a luat ca substantiv, creând prin
aceasta o fractură de netrecut între conștiință și inconștient.
Natura și rolul funcțional al inconștientului. Deși părea că natura inconștientului
este exclusiv afectiv-motivațională și exprimă doar potențialul energetic-vectorial al
personalității, cercetările mai recente au adus o corecție importantă acestei opinii,
demonstrând și existența unei componente cognitiv-ideatice. Astăzi este larg acceptată
ideea că fluxul informațiilor recepționat din afară este procesat nu numai la nivel
conștient, ci și inconștient. Se confirmă astfel ipoteza emisă în sec. XIX de către
Helmholtz cu privire la existența raționamentelor inconștiente.
întrebarea care se pune, în acest caz, este dacă procesarea de tip inconștient a
informațiilor se concretizează numai sub forma imaginilor sau/și a cuvintelor.
După cum remarca H. Ey (1983, la această întrebare s-au formulat două răspunsuri
divergente: unul susținând prima variantă (a imaginilor), cealaltă susținând cea de a doua
variantă (a cuvintelor), inconștientul dispunând de un limbaj propriu prin care comunică.
Dar comunicarea pe care o realizează inconștientul nu are un caracter direct și deschis ca
cea realizată de conștient, ci unul indirect, deghizat, simbolic. Esența procesării de tip
inconștient a informațiilor rezidă, așadar, în a construi simboluri care să marcheze sau să
ascundă ceea ce nu trebuie spus. „Verbalizarea" acestor simboluri se obține pe cale
ocolită, prin metoda narațiunii psihanalitice elaborată de Freud.
Rolul inconștientului a fost, de asemenea, mult controversat, inițial existând două
poziții opuse, antagonice: una susținută de Freud și școala sa, care absolutiza rolul
fiincțional al inconștientului, considerându-1 factor determinant al conduitei și sursa
internă majoră a impulsurilor energetice ale dezvoltării personalității și cealaltă,
afirmată de adversarii psihanalizei, îndeosebi de reprezentanții introspecționismului,
care negau orice rol pozitiv al inconștientului, considerându-l cauza tuturor relelor și
manifestărilor agresiv-criminale ale omului.
In prezent, opoziția menționată s-a estompat, pozițiile antagonice fiind înlocuite
^ una realist-moderată, care atribuie inconștientului atât un rol pozitiv, cât și unul
egativ, prim U| precumpănind asupra celui de al doilea.
Rolul pozitiv poate fi concretizat și detaliat astfel:
. a) păstrează și monitorizează ansamblul trebuințelor biologice și fiziologice și
de rj 1"16 activarea comportamentelor specifice de satisfacere; b) asigură un anumit mod
instr r0cesare a informațiilor și realizează „combinații subliminale", cu rol adaptativ-
(vezi men !al' Pe care ,e Preia conștiința în cadrul activităților rezolutive și de creație
^nta" 11-"-'3-' ins P'rat'a); c) as'gură pregătirea și susținerea activității gândirii și a
îndenl ne'tă*" inte, 'gentei; d) prin anumite manifestări ale sale – vise, reverii –
princi 'n^ște ° funcție catartică, de detensionare afectivă și de eliberare; e) este
pa u' generator al experiențelor transpersonale – embrionare și fetale, ancestrale.

colective, rasiale); f) asigură continuitatea noastră psihică în timpul somnului, ai
hipnozei și al transelor, când controlul conștiinței este obolit.
Rolul negativ al inconștientului se evidențiază în: a) generează stările de afe^
care împing la acțiuni și comportamente cu caracter destructiv; b) este sedi ui
instinctului agresivității pe care-1 poate exacerba și transforma într-o trăsătură stabilă d e
personalitate; c) se implică adesea în mod perturbator în fluxul gândirii și al activității
predispunându-ne la erori.
Subconștientul. Pe scurt, subconștientul ar putea fi definit prin conținutul
memoriei de lungă durată, care nu se află antrenat în momentul dat în fluxul operativ al
conștiinței, dar care poate fi conștientizat în situații adecvate. El cuprinde, așadar
informații, amintiri, automatisme, deprinderi, ticuri, stări de set (montaj) perceptiv $|
intelectual, tonusul emoțional (fondul dispozițional), motive. Ca sferă, subconștientul
este incomparabil mai întins și mai bogat atât decât inconștientul, cât și decât
conștientul. Dar cea mai mare parte a „elementelor" componente ale sale se află în
stare latentă, alcătuind rezervorul activității conștiente curente. Active și realizabile în
comportament în afara câmpului conștiinței sunt doar automatismele, deprinderile
obișnuințele. Dar chiar conținutul latent al subconștientului intră în structura stării de
pregătire psihică generală a subiectului, influențând pozitiv sau negativ desfășurarea
proceselor psihice conștiente, de la percepție până la gândire.
Ar fi incorect însă să reducem conținutul subconștientului exclusiv la
informațiile, experiențele și actele care provin din conștiință; el, în mod firesc,
comunică și cu inconștientul, încorporând, deci, și o serie de elemente ale acestuia.
Argumentul principal în sprijinul acestei afirmații îl constituie comportamentele
„finaliste", al căror motiv rămâne neconștientizat. De asemenea, automatismele se
declanșează și se susțin prin acțiunea pulsiunilor și tendințelor inconștientului.
Principiul activismului și dinamicității se aplică și organizării subconștientului.
Astfel, el nu trebuie văzut ca o entitate statică și pietrificată, lipsit de mișcare interioară,
ci, dimpotrivă, ca o organizare dinamică, în cadrul căreia, se produc reașezări,
rearticulări și reevaluări ale elementelor componente și chiar programe pentru
activitățile conștiente viitoare. O latură concretă a dinamismului intern a|
subconștientului o constituie fenomenele de reminiscență, de reproducere selectivă și
de reproducere fabulatorie a unor informații, evenimente sau experiențe anterioare.
în lumina celor de mai sus, trebuie să admitem faptul că subconștientul posedă"
anumită autonomie funcțională, el dispunând de mecanisme proprii de autoîntrețin elt
și autoconservare. Aceste mecanisme sunt stimulate de sus – prin fluxurile conștiifîf 1'
în stare de veghe și de activitate orientată spre scop, și de jos, prin fluxuri»
inconștientului, în stare de somn sau de conștiință confuză, ce caracterizează stările &
ebrietate și cele provocate de narcotice.
Visele, deși își au punctul de pornire în inconștient, ele se finalizează Ș'
„depozitează" în sfera subconștientului, și anume, în etajul superior al acestuia, ceea
face posibilă conștientizarea și reia;are 1 conținutului lor imediat după trezire. ^
Importanța subconștientului nu o patern nicicum subestima, fiind gr eU
imaginat existența psihică normală a omului fără prezența și funcționalitatea lui. în primul rând, el asigură continuitatea în timp a Eului și permite conștiinței să
Hzeze integrarea sub semnul identității de sine a trecutului, prezentului și viitorului.
c m că în cazurile amneziilor totale – anterograde sau retrograde -, identitatea de sine
t puternic alterată, relaționarea subiectului cu lumea fiind profund perturbată. în al
j lea rând, subconștientul dă sens adaptativ învățării, permițând stocarea informației și
erienței pentru uzul ulterior. în desfășurarea oricărui proces conștient, chiar dacă el
6 te provocat" și se raportează la un obiect sau la o situație externă concretă,
bconștientul se conectează în mod necondiționat la experiența anterioară, atât în
f rina operațiilor (sau transformărilor), cât și în cea a modelelor informaționale-
•magistice sau conceptuale. în fine, în al treilea rând, subconștientul asigură consistența
nternă a conștiinței, durabilitatea ei în timp; în afara aportului său, conștiința s-ar
reduce la o simplă succesiune a clipelor, a conținuturilor senzațiilor și percepțiilor
imediate, devenind imposibile funcțiile ei de planificare și proiectivă. Deși, firește,
menținerea în stare optimă a cadrelor de referință ale conștiinței reclamă permanenta
comunicare senzorială (izolarea senzorială pe o durată mai mare de 5-6 zile produce
perturbări serioase în dinamica internă a conștiinței), subconștientul este indispensabil
pentru desfășurarea unei activități mintale conștiente „independente", adică în absența
influenței directe a obiectelor sau fenomenelor externe.
Conștientul. în capitolul consacrat obiectului psihologiei am trecut în revistă
controversele purtate și exagerările făcute în definirea locului și rolului conștiinței,
exagerări care au mers de la absolutizarea ei, considerându-se că atributul psihicului
trebuie să-1 posede numai stările și faptele de conștiință (psihologia introspecționistă a
conștiinței), până la negarea și aruncarea peste bord a ei, considerându-se că ea este un
simplu epifenomen, iluzie, o invenție metafizică (în psihologia behavioristă clasică,
varianta watsoniană).
Din fericire, psihologia contemporană a reușit să depășească în plan metodologic
aceste opoziții și absolutizări unilateral-exclusiviste și să găsească modalitatea unei
abordări mai mult sau mai puțin congruente și unitare a conștientului. Firește, aceasta
nu înseamnă că în toate lucrările consacrate problemei conștiinței și conștientului
găsim aceleași idei și aceleași aspecte. Complexitatea extremă a fenomenului impune
delimitări și centrări pe o latură sau alta, pe o trăsătură sau alta. Dar nimeni nu-și mai
jnsoțește demersul său de pretenția că acesta este singurul posibil, singurul adevărat și,
ln același timp, exhaustiv.
Important este faptul că, astăzi, nimeni nu mai reduce viața psihică a omului doar
°nștiință și nimeni nu mai neagă realitatea conștiinței și necesitatea de a fi cercetată
xPucată ca atare. Toată lumea este de acord că ea, conștiința, reprezintă o
ponentă, o formă sau un nivel al organizării psihice generale. De asemenea, toată
fii a este de acord că aceasta este componenta cea mai nouă din punct de vedere
de? ? et'C' cea ma ' com P'exă 'n ordine structurală și funcțională și cel mai puternic
(jre ta Ș' afirmată la om. în fine, întâlnim un acord cvasiunanim în a considera
de|j . Carac teristici esențiale ale conștiinței discriminarea, disocierea, medierea,
P°?it"| area ' °Poziț'a Eu-lume, subiectiv-obiectiv, decentrarea (raportarea la sine de pe
e altuia), evaluarea-autoevaluarea, orientarea spre scop stabilit anticipat,
ti

atribuirea și crearea de semnificații, realizarea și afirmarea entității și identității Eui r
prin crearea și menținerea controlului asupra coordonatelor orizontului temporar. '
Sigur, în abordările concrete, apar deosebiri de vederi și elemente de controv ers5
Astfel, în abordarea determinației structurale (arhitectonice), unii definesc conștjj nt
sumativ (ansamblul funcțiilor și proceselor psihice particulare, cognitive, afective '•
motivaționale), alții rezumativ-selectiv, acordând ponderea principală, de exemnl
proceselor superioare ale gândirii sau structurilor și funcțiilor axiologice sa
structurilor și funcțiilor morale (vezi, în acest sens, dictonul frecvent invocat în epoca
revoluției tehnico-științifice: „știință fără conștiință nu înseamnă nimic" sau „ștjj m
fără conștiință devine antiumană").
A admite, tară rezerve, prima definiție înseamnă a condiționa atributul
conștientului de prezența întregii „sume" a proceselor psihice particulare, ceea ce
evident, contravine realității, care ne arată că aceste procese sunt conștiente nu numai
atunci când sunt luate toate împreună, ci și când se manifestă fiecare separat – ca
senzație, ca percepție, ca gândire, ca memorie, ca trăire emoțională etc.
A admite, de asemenea, necritic cea de a doua definiție înseamnă a explica
întregul printr-una din părțile sale componente, ceea ce, evident, ar duce nu la
rezolvarea problemei, ci la estomparea ei.
In fața unei asemenea situații, cea mai bună soluție este de a defini structural
conștiința ca un nivel specific, calitativ superior al organizării psihice, caracterizat
printr-o emergență integrativă ireductibilă și atingând coeficientul de complexitate cel
mai înalt la om. Din punct de vedere genetic, structura conștientă are un caracter
dobândit, evoluează istoric, pe măsura dezvoltării funcțiilor rezolutiv-integrative ale
creierului și a diversificării, sub aspect cantitativ și calitativ, a mediului sociocultural și
se elaborează, individual, în ontogeneză. Este subsistemul cel mai deschis la schimbare
și evoluție al psihicului uman. Formarea și integrarea în plan psihologic sunt mijlocite
și susținute de principiul verbalizării, care postulează rolul de factor potențator,
reglator și optimizator al limbajului articulat în dezvoltarea psihică generală a omului
Dezvoltarea structurală a conștiinței a avut și are un caracter sinuos, inegal și
contradictoriu atât la nivel de grup, cât și la nivel individual, diferitele componente
luând valori semnificativ diferite atât pe coordonata diacronică (deosebiri înW
generații), cât și pe cea sincronică (deosebiri interindividuale în cadrul aceW
generații). La omul contemporan aparținând culturii occidentale, se apreciază ca, |B
structura conștiinței, au devenit precumpănitoare componentele cognitiv-instrunient*
cele de ordin afectiv-moral rămânând relativ în urmă și ocupând un loc secund
subordonat; la omul contemporan aparținând culturii orientale, ponderea princip^' 3
dețin componentele afectiv-morale și axiologice, cele cognitiv-instrumentale având un
subordonat (mai ales la reprezentanții religiilor fundamentaliste). Aceasta ne ai' ata ,
deși legile psihologice generale care guvernează procesul concret de elaborare a stru c
interne a conștiinței individuale sunt comune tuturor indivizilor umani, conținu 1
asupra cărora acționează și efectele (rezultatele) lor diferă în limite foarte largi de
cadru sociocultural la altul și de la un individ la altul. <j
Ca nivel specific al organizării psihice, conștientul posedă atât o eterogei llta jj
diversitate structurală internă, punând în evidență o întreagă gamă de comp 0 I Hale diferite și ireductibile unele la altele, cât și o unitate de ansamblu,
raordonată, care face ca fiecare proces particular concret să apară ca reprezentant al
S aiiiblu' 11' și să posede atributul esențial de a fi fapt de conștiință.
a Deosebiri de vederi întâlnim și în interpretarea determinației funcționale a
științei, delimitându-se o orientare statică și una dinamică.
C Pentru prima, conștiința apare preponderent ca un „câmp" sau „o scenă
i minată", cu zone de claritate diferită – de la maxim la minim, obscur. Wundt a fost
' u| dintre promotorii acestei orientări. Pentru el. conștiința reprezintă ..locul" unde se
Hpstașoară procesele psihice ale subiectului normal în stare de veghe. El delimita un câmp
, orivire al conștiinței (Blick-feld) și un punct de maxima claritate ale ei (Blick-punkt). O
mnresie intrată în câmpul de privire al conștiinței era apercepută, pe când una ajunsă
în punctul de maximă claritate era percepută. La rândul său, K.Biihler considera
conștiința ca un „efect de iluminare" produs în centrul câmpului ei. Psihologia
eestaltistă merge și mai departe, interpretând-o ca „efect de echilibru" determinat de
izomorfismul dintre stările câmpurilor fizice externe și cele ale câmpurilor biofizice
interne (cerebrale), „buna forma" și „insight-ul" fiind puncte culminante finale ale
fenomenului. Chiar în a doua jumătate a sec. XX, subordonarea laturii funcționale a
conștiinței noțiunii de câmp a continuat să fie susținută ca legitimă, din punct de vedere
metodologic, și fertilă, din punct de vedere științific. Astfel, în lucrarea de referință a
lui Henri Ey, publicată în 1963, putem citi: „Pe cât este de greu să se evite cuvântul
«câmp» atunci când se vorbește despre conștiință, pe atât e de important să nu se
recurgă la el" (ed. Ib. română, 1983, p. 116). Cea care este statică (invariantă în timp.)
este configurația sau schema de organizare a conștiinței; conștientul trăit are un caracter
actual și el este schimbător, dinamic.
Orientarea dinamică accentuează procesual itatea, temporal itatea, și ea a fost
prefigurată de W. James, în 1881, în faimosul articol programatic „The Stream of
Consciousness" (Torentul conștiinței). In acest articol, W. James arată că trăsătura
definitorie esențială a conștiinței în calitatea sa de fapt fundamental al vieții psihice este
curgerea. Această trăsătură se concretizează și se dezvăluie printr-o succesiune de patrii
ipostaze principale, și anume: a. fiecare „stare" tinde să se integreze unei conștiințe
'idividuale; b. în orice conștiință individuală, stările sunt întotdeauna în curs de
cnimbare; c. orice conștiință este sensibil continuă; d. conștiința se interesează de
urnite elemente și neglijează altele, ea nu încetează de a le primi pe unele și de a le
sP"ige pe altele, deci, de a opera selecții (James, 1929, p. 197). Torentul conștiinței
continuu, compact, eterogen și ireversibil sub aspectul trăirii experiențiale.
Noi considerăm că dacă ireversibilitatea este valabilă pentru momentul trăirii, ea
e mai confirmă pentru încărcătura informațional-obiectivă a conținutului
din '' res Pecuv ' a evenimentelor și situațiilor percepute și trăite de subiect. Una
fan f Cn^e'e funcționale ale organizării psihice de tip conștient o constituie tocmai
orcjj' reci<>"sivă (refacerea pe plan mental a unei serii de operații sau transformări în
în ^ 'nversă, de la punctul terminal către punctul inițial T, —• T 2 —» T 3 —• T 4 …. —*
activa Jl ^ — T4 —*• T3 —>- T 2 —*• "T1) și analiza retroactivă. Conștiința, ca organizare
rever-, !na s^ Ș' deliberativ-intențională, aduce cu sine în dinamica vieții psihice și
llltatea; ea este singura forță din noi care se opune, în plan operațional, legii

scurgerii ireversibile a timpului, impunând și o „scurgere" înapoi a acestuia, fi e ~j.
mod relativ. Orizontul temporar propriu conștiinței și în interiorul căruia ne mișcăm n •
în plan subiectiv, ideal, nu posedă doar sensul direct: trecut —• prezent —• viitor, c;
sensul indirect: viitor —• prezent —* trecut.
Pe continuumul torentului conștiinței, W. James a delimitat două tipuri de stă
substantive și tranzitive". Stările substantive exprimă „opririle", iar cele tranzitive
zborurile conștiinței. Specific pentru conștiința înțeleasă ca „torent" este trecea
neîntreruptă de la o stare substantivă la alta tot substantivă. Stările tranzitive su
suportul transformărilor „insesizabile" care împing înainte fluxul spre o noua stan,
substantivă. Cum între starea substantivă actuală și cea următoare există o relație H
succesiune logică, curmarea stării tranzitive, intermediare, atrage după sine alterare
cursivității și coerenței actului psihic dat (percepție, reprezentare, gândire).
H. Wallon se numără și el printre partizanii abordării dinamice. Referindu-se
expres la această problemă, el afirmă: „O stare de conștiință nu are o existență absolută,
definitivă, imuabilă; ea rezultă dintr-un concurs situațional de factori, unii din ei mai
mult sau mai puțin trecători, alții mai durabili, datorită anumitor condiții, chiar dacă a
încercat să mai fie actuală, ea continuă să fie posibilă (Wallon, 1924, p. 487) Adept și
al principiului evoluției (genetic), Wallon vede dinamica conștiinței și ca mișcare
ascendentă de la haotic la organizat, de la amorf la diferențiat, individualizat. Acest
aspect al dinamicii în și prin organizare a fost dezvoltat mai ales de L.S. Vâgotski.
Acest autor consideră că mișcarea conștiinței este subordonată fie unui obiectiv
evolutiv, atingerea unei trepte superioare de organizare, fie unuia finalist (instinctual-
adaptativ) – satisfacerea unei stări de necesitate a subiectului.
Din punct de vedere structural, torentul conștiinței, spre deosebire de fluxurile
subconștientului, se desfășoară printr-un factor mediator, denumit semn, și se
concretizează în „construcția" unor sisteme de semnificații. La baza construcției acestor
sisteme stau conexiunile, interacțiunile și interdependențele dintre procesele psihice
particulare. Un asemenea punct de vedere îl putem denumi dinamic-constructivist.
Prezentarea de mai sus ne conduce la următoarea concluzie: latura structurala Și
cea funcțională ale conștiinței sunt indisociabile și interdependente; structura pune m
evidență coordonatele de definiție ale conștiinței ca organizare reală, ontologic
ireductibilă; latura funcțională evidențiază rolul adaptativ al conștiinței, esența ei«"
formă supremă a vieții de relație. în abordarea laturii structurale, trebuie să se pună'
evidență, pe de o parte, diversitatea și eterogenitatea modală a componentelor
conținuturi și procese informațional-cognitive și afectiv-motivaționale, iar pe de a
parte, schema logică de articulare și interacțiune a acestor componente. La rândul
latura funcțională trebuie interpretată ca unitate dialectică între Stare și transform® 1'
între statica funcționala și dinamica funcțională (fig. 8).
llUî
' Acești termeni au fost preluați și utilizați de M. Ralea pentru explicarea siste
personalității. WțP' '
/N
Huo
Trezire
V
moarte conștiinfă
– activitate psihică structurată și orientată
spre scop
(percepție, învățare,
rezolvare de probleme etc.)
stare de veghe
– conștientă
– prezență de sine
– disponibilitate de acțiune
– prezența activității psihice inconștiente
integrale
coma gr. I
– funcții psihice inconștiente relativ structurate
– funcții vegetative normale
coma gr. II
– funcții psihice inconștiente difuze
– funcții vegetative moderat perturbate
coma gr. III
– funcții psihice abolite
– funcții vegetative perturbate
coma gr. IV
– absența vieții psihice
– funcții vegetative la limita supraviețuirii
coma gr. V
– absența psihismului
– funcții vegetative întreținute artificial
er"ietiza Fig. 8. Continuumul activismului cerebral și dinamica vieții psihice
j otodat ^ țn definirea și interpretarea de ansamblu a conștiinței, trebuie să evităm
^Plica^ 63 Șl izolarea ei de activitate Și comportament. Nici descrierea și nici
evid enț rea Cl nu sunt com Plete Ș' cu atât mai puțin convingătoare, fără invocarea
Con îtiinfâ COniPOrtarnentale ' Făfă controlul realității comportamentelor, discuția despre
Steril -fant P°ate 'eȘi f°arte UȘ °r di " donieniul Știin tei, trecând în cel al speculațiilor
p teziste, cum s-a întâmplat de altfel în istoria psihologiei.
dacâ-l d end Un cont 'nuum structural-funcțional atât de întins, trebuie să specificăm
ciem prin minimum, prin medium sau prin maximum. Cu alte cuvinte, vom

defini conștiința pe baza valorilor inferioare, a valorilor medii sau a valorilor superio^
ale descriptorilor? Probabil că răspunsul cel mai adecvat ar fi: descrierea de tj D
eșantioane corelate. Aceasta înseamnă că abordarea psihologică se deosebește de c^
filosofică prin cuplarea ei la realitatea concretă. (Modul filosofic devine din acest motiv
total inoperant în analiza individual-concretă a conștiinței). Dacă aplicăm însă metoda
deductivă, dar circumscrisă criteriilor de ordin comportamental-performanțial, atunci
putem elabora un model-etalon ideal a ceea ce trebuie să însemne conștiința la limita^
superioară, posibil de atins teoretic, dar greu sau imposibil de atins practic, la nivel U|
individului concret, aici și acum. Un asemenea model va avea o valoare operațională
reală, permițând o analiză diagnostică mult mai relevantă și obiectivă a organizării
conștiente în plan individual.
Indicatori comportamentali pentru evaluarea existenței și funcționalității
conștientului la om. Oricât de riguroasă ar fi o definiție, ea nu va putea exprima
niciodată întreaga bogăție de aspecte, trăsături și funcții particulare pe care le
presupune nivelul conștient al sistemului psihic uman. De aceea, în practica
psihologică, devine indispensabil recursul la indicatorii comportamentali, la conținutul
și formele principale de activitate care caracterizează omul ca subiect, ca personalitate.
Astfel, la întrebarea cheie „ce înseamnă a fi conștient, în ce se concretizează acest
atribut?", cel mai adecvat este să identificăm, la nivelul comportamentului și activității,
un minimum de indicatori și trăsături obiective și comparabile. Valorile acestora,
exprimate cantitativ sau calitativ, ne permit să facem inferențe despre gradul de
organizare și funcționare a conștientului.
Vom prezenta, cu titlu exemplificator, câțiva asemenea indicatori, lista rămânând
deschisă.
a. Starea de veghe (vigilența). Opusă stării de somn, starea de veghe este prima
condiție și, în același timp, primul indicator comportamental al punerii în priză a
mecanismelor și structurilor conștiente. Starea de veghe se exteriorizează în două
forme: pasivă (subiectul în stare de repaus static, neefectuând nici o activitate externă
observabilă; de obicei, privirea fie se menține fixă, fie se plimbă absentă peste obiectele
din jur) și activă (subiectul pune în evidență componente ale reflexului de orientare-
investigare, explorarea câmpului vizual, desprinderea și fixarea unor obiecte.
schimbarea poziției spațiale etc). Din punct de vedere comportamental, forma pas' va
poate avea două semnificații: absența unui flux concret al conștiinței, realizându-se
doar starea de conștienta, sau prezența unui proces mental reflexiv sau a unei stan
meditație, fără exteriorizări motorii. Prin recurgerea la înregistrări bioelectrice, se P°
ușor diferenția cele două forme ale stării de veghe: pentru forma pasivă, EEG va rele y
dominanța ritmului alfa (a), în timp ce pentru forma activă, va pune în eviderf
predominarea ritmului beta (p). în afara stării de veghe, conștientul nu se P°
manifesta; în somn, subiectul trece în stare latentă, putând fi trezit cu stimulări exte
și putându-și relua activitatea conștientă; în coma profundă, conștientul este P 1^
abolit, subiectul neputând fi trezit cu stimuli externi, nici măcar cu cei nocivi. Așa^
observând un om în stare de somn sau de comă, acest indicator comportamental " v
interpreta ca absență, în momentul respectiv, a psihicului conștient. b prezența de sine. După cum am văzut, simpla prezență a stării de veghe nu
te fi interpretată întotdeauna ca argument al existenței conștientului în acțiune.
P° trlI înlăturarea acestei îndoieli, apelăm la un alt indicator pe care noi îl numim
zen ța de sine". Acesta este un indicator complex, incluzând, din punct de vedere
•'" rj1Tie ntal, mai multe „elemente" și „verigi":
S • identitatea Eului, concretizată în răspunsuri corecte la următoarele întrebări: „cum
cheamă?"; „ce vârstă ai?"; „ce sex ești?"; „anul, luna și ziua nașterii?"; „ce profesie ai?";
tj câsătorit?"; „ai făcut antiata?"; „când ai terminat școala, facultatea?"
• orientarea în propria persoană, care se apreciază după corectitudinea
răspunsurilor la întrebări și solicitări de genul: „ce culoare au ochii tăi?"; „ce culoare
are pârul tău?"; „ce formă are fața ta?"; „ce înălțime ai?"; „care este mâna, piciorul,
ochiul drept respectiv, stâng?"; „încrucișează mâinile!"; „pune degetul arătător al
mâinii drepte pe lobul urechii stângi!" etc;
• orientarea în timp, pe care o evaluăm prin întrebări de genul: „ce zi a
săptămânii este astăzi, dar ieri, dar mâine?", „în ce lună suntem?"; „în ce dată
suntem?"; „în ce anotimp?"; „ce vine după iarnă?", etc.
• orientarea în spațiu, testabilă prin întrebări de tipul: „unde este Apusul?";
„unde este Miază-Noapte?", „unde este Sudul?", „cum ajungi de acasă la serviciu, la
școală etc.?", „ce înseamnă la stânga, la dreapta, înapoi, înainte?", „în ce localitate ai
domiciliul?" etc;
• pregnanța traiectoriei biografice; poate fi evaluată după capacitatea de
reamintire a cât mai multor evenimente din viață.
c. Orientarea relațională interpersonală este un indicator comportamental
esențial al prezenței și funcționării normale a conștientului. îl putem determina și
evalua după răspunsurile pe care subiectul le dă la întrebări de genul: „cine sunt părinții
tăi?", „ai frați, surori – câți, câte?", „al câtelea copil ești la părinți?", „ce este pentru tine
[ratele mamei tale?", „dar sora tatălui tău?", „ce ești cu copiii sorei mamei tale?", „ce
înseamnă să fii prieten cu cineva?", „ce înseamnă să dorești binele cuiva?", „ce
înseamnă să fii în relație de dușmănie cu cineva?", „ce părere are persoana x despre
'"kV " CreZ ' că ai Prieteni la Școală, la locul de muncă?", „cum te comporți cu
subalternii sau cum te porți cu șeful?" etc.
^ d- Orizontul informațional este un indicator care definește statutul de model
gmtiv intern al lumii externe. A fi conștient înseamnă a ști ceva despre altceva.
c nștlm -a mai Poate fi definită, din acest punct de vedere, ca un sistem închegat de
^ oșțințe elaborate și asimilate în cursul dezvoltării ontogenetice, prin intermediul
feno U' ^cuvantulu ')- Astfel, volumul cunoștințelor active despre obiectele și
nivelul 6- mturi> și s°cietătii condiționează gradul de organizare, în plan cognitiv, a
manjf U' Con Suent al sistemului psihic uman. (Am arătat mai sus că, în psihologie, s-a
s at putemi c tendința de a reduce conștiința la activitatea de cunoaștere).
^estear' 11 'ntre '5ăr ' adecvate și metodic înlănțuite, de tipul „ce este acesta, ce sunt
^ sau Y V" Ce Șt " despre Clltare lucru sau eveniment?", „ce proprietăți posedă obiectul
ori20n '. ' „cum se poate defini obiectul, evenimentul, fenomenul X?", explorarea
cUn0știriM ' nforma t'onal tr ebuie să permită stabilirea volumului general al
•e°r unui subiect despre lumea fizică și societate (latura cantitativă) și

corectitudinea lor, adică determinația lor semantică și pragmatică (evocarea selecta
corectă a răspunsurilor la întrebări de genul celor prezentate mai sus).
e. Capacitatea rezolutivă este un indicator esențial pentru evaluarea nivelul
funcțional al structurilor cognitive ale conștiinței. Ea se manifestă într-o gamă f 0aJ
întinsă de situații care reclamă stabilirea unor relații logice între elemente, între dafeu
experienței anterioare, precum și efectuarea unor operații (transformări) asutw
informației în vederea obținerii unei soluții, a unui rezultat, conform cu anumite crite
și cerințe date. Ca principale modalități de evidențiere a capacității rezolutiv
menționăm:
• dezvăluirea sau stabilirea legăturilor cauzale sau de condiționare î
succesiunea evenimentelor (formularea unor răspunsuri corecte sau plauzibile I
întrebările „de ce?", „din ce cauză"? (a fi conștient înseamnă a reflecta obiectele si
fenomenele externe prin prisma principiului și legii determinismului, a W
cauzalității);
• analiza criterială a unor mulțimi de obiecte concrete și extragerea însușirilor
lor comune și esențiale, pentru elaborarea unor modele informaționale conceptuale
supraordonate (clase, categorii) – (a fi conștient înseamnă a fi capabil să realizezi
generalizări și să operezi cu concepte);
• dezvăluirea și formularea caracteristicilor și legilor generale ale obiectelor și
fenomenelor date în experiența senzorială;
• rezolvarea problemelor, adică găsirea unor răspunsuri adecvate la situații
lacunare, ambigui, slab definite: această activitate mentală îmbracă o forma
standardizată sau algoritmică și alta euristică, ambele obligatorii și necesare pentru
atestarea unei funcționări normale a conștientului;
• realizarea de conexiuni corecte din punct de vedere logico-gramatical între
noțiuni (judecată) și între judecăți (raționament), în vederea obținerii unor date sat
adevăruri noi, pornind de la date și adevăruri cunoscute;
• înțelegerea – decodificarea corectă, din punct de vedere semantic, a noilor
informații, cunoștințe sau evenimente experiențiale, testabilă după gradul de adecvatei
raportării subiectului la realitatea desemnată (extralingvistică); în sfera structurile
verbale (lingvistice), înțelegerea rezidă în stabilirea de corespondențe semantic*
definite între cuvinte și propoziții (sinonimii) și în elaborarea unor definiții corecte^
noțiunilor prezentate izolat, una câte una;
• interpretarea – stabilirea, pe baza decodificării semantice prealabile, a ""r
legături adaptative între cunoștințe, noțiuni, mesaje și stările de motivație ale subiectuW
aceasta se poate evalua, fie observând comportamentul instrumental al subiectului
prezentarea unor mesaje, fie adresându-i întrebări de genul: „la ce folosește obiectul *•
„ce se poate face cu obiectul Y?", „cum se folosește obiectul Z?" etc; t
• previziunea – elaborarea și formularea unor judecăți privind deznodâma 11
unor evenimente sau starea viitoare a unui sistem, pornind de la datele despre stare 3
anterioară și actuală; o putem evalua punând în fața subiectului o listă de situai 1
cerându-i să se pronunțe asupra a ceea ce crede că se va întâmpla sau va urma;
• constructivitatea proiectivă (generativă) – crearea de modele și P r0' •
mintale pentru transformarea unui obiect real existent sau pentru obținerea unui o
94 I inexistent ca atare în realitate; această latură a capacității rezolutive reflectă în
II Hui cel mai pregnant rolul activ-transformator al conștiinței, datorită căruia, omul nu
III adaptează pasiv Ia o realitate dată, ci tinde să modifice și să transforme această
SC litate în concordanță cu nevoile și scopurile sale sau să creeze o realitate nou.
^ f Orizontul motivațional – raportul dintre forța motivelor primare, care-și au
sa în natura biologică a omului, și forța celor secundare, care-și au originea în modul
!f existență sociocultural al său. în plan comportamental, acest raport va determina
mjnantele în sfera preocupărilor și activităților cotidiene și, corespunzător, tipul
iologic de personalitate – egoist-mercantil, pentru care sensul vieții va consta în
igurarea confortului material, a bunului trai ca scop în sine, sau altruist-spiritual,
nentru care sensul existenței constă în punerea propriilor capacități în slujba așteptărilor
i nevoilor celorlalți și în satisfacerea nevoilor spirituale – de cunoaștere, estetice,
etice, religioase etc.
Pe de altă parte, orizontul motivațional cuprinde și proiectarea personalității în
viitor, prin intermediul unor structuri psihice specifice, constituite la nivelul
conștientului, ca de pildă: dorințele, aspirațiile și idealurile.
Din acest punct de vedere, putem spune că organizarea conștientă va fi cu atât mai
bine elaborată și mai eficientă, cu cât ea va realiza structuri proiective mai puternice, mai
bine circumscrise și mai direct întemeiate pe principiul posibilității și realității (stabilirea
unei corelații adaptative între dorințe, aspirații și idealuri, pe de o parte, și capacitățile
proprii, pe de altă parte). Pentru explorarea și evaluarea orizontului motivațional, pe lângă
metoda analizei biografice, avem la dispoziție diferite chestionare, scale, probe proiective
și teste obiective de personalitate. Toate celelalte condiții fiind egale, în principiu, putem
lua ca reper, următoarea aserțiune: organizarea conștientă se situează la un nivel cu atât
mai înalt, cu cât este mai dezvoltat subsistemul motivației secundare, de sorginte
socioculturală, și cu cât acesta subordonează mai deplin, din punct de vedere funcțional,
subsistemul motivației primare, de natură biologică.
g. Autoguvernarea-autoorganizarea exprimă una dintre cele mai importante
funcții ale conștiinței, funcția de comandă-control asupra întregii dinamici a relației
omului cu lumea externă și cu sine însuși (autoraportarea sau autorelaționarea). Așa
cum am arătat, însăși apariția conștiinței ca un nou nivel al organizării psihice a fost
^terminată și subordonată realizării unei echilibrări optime a individului cu un mediu
X|stențial de complexitate crescândă și cu o saturație tot mai mare în situații
Problematice. Or, în asigurarea unei asemenea echilibrări, un rol esențial îl joacă
. c(ia de reglare (comandă-control) a conștiinței, căreia i se subordonează funcția
roiațional-cognitivă și cea de proiecție-creație (generativă).
stahT re deosebire de autoreglarea de tip inconștient, care este eminamente de
de f Zare ' h°meostatică, și se realizează pe baza feed-back-ului negativ, autoreglarea
Psih COn ^'ent se realizează prin acumularea schimbărilor sau variațiilor în sistemul
(con ° mPorta mental, pe baza feed-back-ului pozitiv antientropic, a feed-through-ului
Pro« ' Uni ' re§'ato are de mediere) și a feed-before-ului (conexiunii reglatoare de
'P^tare, anticipare).
vai0r-~ ores Punzător, conștiința va realiza forme superioare de autoreglare, în care se
Ca selectiv și specific potențialitățile instrumentale ale tuturor componentelor

sale particulare – cognitive, afective, motivaționale, volitive etc. Astfel, la nivelul ei
pun în evidență: autoreglarea dinamică, de urmărire, care stă la baza finalits«-
eficiente a acțiunilor al căror obiect își modifică succesiv și aleator pozițiile și directiiu
în spațiu; autoreglarea de transformare prin intermediul căreia se realizează acțiuni
externe directe, de modificare a formei și volumului obiectelor materiale din ju r *
concordanță cu anumiți parametri și etaloane (activitatea de producere a uneltelor
bunurilor necesare satisfacerii trebuințelor) sau acțiunile mentale interne, efectua)
asupra imaginilor, reprezentărilor, conceptelor, schemelor, proiectelor și planurilor, j»
vederea obținerii unor rezultate concrete la problemele abordate; autoregl are
proiectivă sau de creație, care rezidă în unirea, într-o schemă funcțională unitară,
verigii mentale interne de elaborare a proiectului unui obiect și a verigii senzorio.
motorii externe de realizare a schemei (schiței) lui și apoi de transpunere a acestei
scheme în realitate; (când avem de a face cu creația de tip spiritual – elaborarea de
teorii de sisteme formale, de opere literare etc. -, nematerializabilă obiectual,
autoreglarea proiectivă constă în asigurarea ordinii și coerenței interne, potrivit
exigențelor logico-gramaticale, sintactico-semantice, astfel încât „produsul" obținut să
posede individualitate emergentă și să aibă o semnificație); autoreglarea de optimizare,
care stă la baza procesului de perfecționare-completare. exersare, consolidare – a
schemelor și procedeelor de acțiune dobândite anterior; autoreglarea de dezvoltare,
care derivă din caracterul dinamic-evolutiv al psihicului uman și asigură, prin feei-
back-u\ pozitiv antientropic, trecerea succesivă a conștiinței, de la organizări
elementare, slabe, la organizări mai complexe și bune. în mod concret, autoreglarea de
dezvoltare presupune realizarea unor procese specifice de organizare – formarea unot
comportamente noi, a unor conținuturi noi, a unor conexiuni funcționale noi, care vor
determina în timp subiectul să se raporteze la lumea externă de pe pozițiile unei
organizări interne noi a vieții sale psihice conștiente; autoreglarea de interacțiune
interpersonală, în cele două forme principale ale sale – cooperarea și competiția –
asigură controlul și modelarea comportamentului propriu, în funcție de natura sarcinii
sau situației sociale și de obiectivele activității în care este angajat subiectul:
autoreglarea de anticipare, care constă în analiza mentală a rezultatului sa»
obiectivului acțiunii înainte de efectuarea practică a acesteia și în introducerea unof
eventuale corecții; ea are la bază mecanismul feed-before, adică de alimenta
informațională proiectivă – de la ce se cere, de la etalon la rezultat (acesta #
deosebește defeed-back, care înseamnă alimentare informațională înapoi, post facti^
de la rezultat la etalon, de la ceea ce s-a obținut, la ceea ce trebuie obținut).
h. Planificarea acțiunii și stabilitatea scopului reprezintă un indicator exO*
de important pentru analiza stării și funcționării nivelului conștient.
în primul rând, așa cum am arătat, activitatea în plan extern constituie P re®.,.
obiectivă indispensabilă a genezei și dezvoltării conștiinței, atât în plan istoric, cat?
plan ontogenetic. în al doilea rând, pe măsura formării și consolidării conținuturi'
structurilor sale interne, conștiința devine principalul factor mediator și organizai
activității. Specificul integrării la nivel conștient a activității constă în delimitai
individualizarea, ca entități psihologicește distincte, a verigilor componente de baZ •
motivul, b. scopul, c. mijlocul. Aceasta creează posibilitatea analizei genetic-evolu ' | r»1 fecărei verigi, prin raportarea la anumite criterii și condiții (restrictive, permisive,
l'vorizante, axiologice etc), ceea ce sporește considerabil calitatea fazei pregătitoare a
«unii și a procesului decizional, de alegere a variantei optime din cele posibile la
Momentul dat.
planificarea este una din funcțiile adaptativ-instrumentale esențiale ale
ființei, ea constând în: a. înregistrarea și analiza stării de necesitate sau a motivului
• stabilirea gradului său de importanță și urgență; (în funcție de rezultatul acestei
cerații, motivul este acceptat și menținut sau respins – amânat sau pur și simplu
eprjmat); b. elaborarea și formularea scopului, ce anume trebuie făcut, întreprins
pentru satisfacerea motivului – dobândirea obiectului și efectuarea așa-numitului
comportament de finalizare a satisfacerii motivului dat; c. căutarea, identificarea și
adoptarea mijloacelor (instrumentației) corespunzătoare dobândirii și luării în stăpânire
a obiectului de satisfacere a stării de necesitate și atingerii scopului; d. prevederea și
evaluarea consecințelor posibile ale acțiunii, atât pentru subiect, cât și pentru alții
(nerealiZarea acestei verigi favorizează adesea efectuarea unor acțiuni cu consecințe
negative ce vor fi ulterior regretate); e. analiza și evaluarea critică finală a rezultatelor și
efectelor acțiunii și desprinderea, pe această bază, a ceea ce, în limbaj cotidian, numim
învățăminte sau informație inversă corectoare.
Putem spune că funcția de planificare a conștiinței este cu atât mai dezvoltată, cu
cât fiecare din verigile sau fazele constitutive ale activității se realizează la valori mai
ridicate. Analizele comparative au condus la concluzia că, dintre cele cinci verigi (faze)
enumerate mai sus, cel mai puțin elaborate sunt ultimele două și, îndeosebi, penultima –
prevederea și evaluarea consecințelor posibile ale acțiunii. Se pare că această
dimensiune a conștiinței a rămas în urma celorlalte, fiind mai puțin dezvoltată. Din
păcate, o insuficientă dezvoltare a predictibilității consecințelor caracteriZează
planificarea și adoptarea deciziilor nu numai la nivelul comportamentelor individuale, ci
Și la nivelul acțiunilor sociale și evenimentelor istorice. Istoria este plină de exemple-
decizii și acțiuni ce au avut consecințe nefaste, neprevăzute asupra vieții comunităților
sociale.
Și cu toate că se repetă mereu „să învățăm din lecțiile istoriei", „să nu mai
repetăm erorile trecutului" etc, în fiecare nouă perioadă istorică constatăm repetarea
orași greșeli, adoptarea unor proiecte și decizii, întreprinderea unor măsuri și
ct'uni fără o prevedere și evaluare corespunzătoare a consecințelor posibile. De aici,
putem trage decât o singură concluzie: evoluția conștiinței, ca formă superioară a
ori / ClllU ''- "U P°ate fi' considerată încheiată, ea continuând atâta timp cât va exista
nec" ° a ^'"^ Ș' cate §orie istorică. Una din direcțiile în care se impune în mod evident
Cu s,tate a continuării acestei evoluții privește funcția anticipativ-predictivă, în raport
coni° nSeC 'n'e'e Posirjile a,e comportamentelor la nivel individual și social, în situații și
«exte diferite.
h,^. I- Modul de interacțiune și coordonare a conștiinței de sine și a conștiinței
indiv'H CCt *Ve este un '"""'câtor al organizării și integrării generale a conștientului
pr0pr- " ' O trăsătură distinctivă a conștiinței constă în disocierea și opunerea activă a
rnodei |U- ^U 'Um " exteme ?' 'n structurarea schemei comportamentului pe corelarea
u ui informațional al propriului Eu („conștiința de sine"), cu modelul

informațional al lumii externe („conștiința lumii obiective"). Primul include într- u
sistem unitar datele, cunoștințele pe care subiectul le dobândește despre sine – destw
componenta bioconstituțională și despre cea psihică (ansamblul capacități^
aptitudinilor, vrerilor, aspirațiilor și idealurilor), precum și autoestimarea (care poate f
realistă, exagerată în hiper- supraestimare, sau în hipo – subestimare).
Procesul de constituire a modelului informațional al propriei realități psihofe
are un caracter etapizat și multinivelar, fiecare etapă și fiecare nivel evolutiv superi
introducând determinații noi, specifice, în organizarea de ansamblu a sisteniulu'
personalității.
Datele cercetărilor antropologice, etnografice și sociologice comparativ
demonstrează în mod convingător că formațiunea pe care o numim conștiință de sin
se delimitează și se impune cu pregnanță (ca factor mediator activ al raporturilor
individului cu lumea) la un stadiu relativ târziu al evoluției istorice a omului. î n
societatea primitivă, trăsăturile dominante sunt omogenitatea și conformismul, formele
vieții spirituale apărând îndeobște ca emanație colectivă. în comunitatea primitivă,
compresia socială este atât de mare încât realitatea individului devine nulă, strivită de
apăsarea exterioară. Individul este exclusiv pe post de simplu receptacul, el preluându-si
judecățile de-a gata, din mediul social, conștiința lui fiind dominată de sentimentul
fuziunii cu tribul, ginta sau clanul, și de sentimentul participațiunii. Nu există nici
individualizarea formală prin nume, fiecare membru purtând numele clanului sau al
totemului comun tuturor. Nu se poate vorbi nici de individualizarea răspunderii și nici a
vinovăției pentru diferite acte, pedeapsa care emană de la clanul întreg putând fi
suportată de oricare dintre membrii grupului și nu neapărat de insul vinovat. Se pot
condamna morții, animalele, copiii sau alți agenți care nu pot avea intenție, deci
responsabilitate individuală. Or, într-un stadiu evolutiv în care actul și agentul nu
corespund, nu se poate vorbi de o conștiință de sine a Eului.
Individualitatea biologică nu poate dobândi semnificația ireductibilității decât
prin intermediul unor integrări și evaluări psihologice.
Evoluția conștiinței de sine – poate cea mai importantă în seria devenim
personalității umane – o putem așeza pe temelia a două surse principale: realitatea
bioconstituțională, cu fluxurile informaționale viscerale, proprioceptive, vestibulare,
chinestezice, tactile și vizuale, prin care se formează imaginea integrată a Eului fizic,? 1
cea externă, fluxurile informaționale generate de compararea subiectului cu cei dinj" r
și de așa-numita imitație a modelelor (o persoană reală sau un model ideal pe cai*
individul încearcă să-l ajungă și să-l asimileze în propria-i structură de personalitate)
Din punct de vedere genetic, prima etapă a structurării conștiinței de sine £
cenestezia, adică ansamblul informațiilor despre mediul intern al organismului (în ^
includem starea funcțională a principalelor organe interne, legate de realiz^
funcțiilor biologice de bază – alimentare, circulatorii, respiratorii, excretorii,
perpetuare a speciei (sexuale). Integrarea acestor fluxuri informaționale duce .
elaborarea conștiinței de sine primare, care se traduce ca simțire și trăire a un L
organice, biologice, funcție care se realizează și la animale, evident, însă, în g 1^
diferite de pregnanță și relevanță. La om, integrarea cenestezică reprezintă doar e 13™
incipientă, oarecum dată (impusă de procesele biologice specifice omului). Ea M c
de la naștere (dacă nu chiar din perioada embriogenezei) și devine fondul funcție" 13 !
care se „grefează", etapele următoare, care vor determina constituirea structurilor
nua re, superioare ale conștiinței de sine.
86 Etapele următoare pot fi denumite etape de interacțiune, care presupun comunicarea
• H'vidului cu lumea externă. Ele sunt: individualizarea perceptivă, autoportretizarea, sin-
in interioară, raționalitatea, emergența tensională, autocontrolul (sau voința reflectată).
ie" individualizarea perceptivă este o succesiune ordonată de operații de
. criminare, combinare, identificare (secvențială și permanentă), prin care individul-
ubiect tinde să se delimiteze de ceilalți semeni și de obiectele din jur. Percepând pe
lalti percepându-se pe sine și comparându-se după o serie de indicatori sau însușiri
re-l apropie sau îl îndepărtează de alții, individul ajunge să-și formeze imaginea
propriei individualități.
Autoportretizarea reprezintă un stadiu evolutiv mai înalt care se întemeiază pe
formarea credinței în propriul Eu și constă într-un proces analitic de detașare din grup sau
din mulțime ca entitate distinctă (ireductibilă): Eu sunt Eu, nu sunt nici Tu, nici El, deși,
poate, în anumite privințe, ne apropiem și ne asemănăm, dar oricum: Eu nu pot fi Tu, Tu nu
poți fi Eu, Eu nu pot fi El, EI nu poate fi Tu, El nu poate fi Eu. (Triada Eu-Tu-El devine un
cadru general de relaționare, care presupune deschidere, comunicare, transfer, imitare, dar
și închidere, delimitare, individualizare, originalitate. Ca să-ți menții identitatea, trebuie
să-ți afirmi o anumită originalitate, într-o formă sau alta; această motivație, fiind atât de
profundă și consubstanțială Eului, poate să se concretizeze în manifestări
comportamentale, care, în plan social, par indezirabile și condamnabile, dar, în plan
psihologic-individual, sunt legice și întemeiate; mai ales, dacă privim lucrurile
existențial, atât de sugestiv exprimate în manieră poetică: „Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea, Ce-i pasă unei lumi întregi de moartea mea?". într-adevăr,
oricât ar încerca individul să se integreze și, într-un fel, să se dizolve în lumea celor din
jur, psihologic, el este „condamnat", în virtutea conștiinței de sine, să rămână singur și
să poarte integral, pe umeri și în suflet, povara întregii vieți, care, de cele mai multe ori,
nu este numai cum și-o dorește și cum tinde să și-o facă el, ci și cum i-o fac
împrejurările și contextul social dat.
Autoportretizarea, ca structură funcțională activă, dobândește o funcție
proiectivă , ea generând la fiecare tendința de a se „transforma" sau identifica, evident
ln planul reprezentării și trăirii, cu altcineva, cu un model. Din multitudinea portretelor
Pf care le realizăm în relaționarea cotidiană cu semenii noștri concreți (vii) sau cu
,0grafîile lor (inclusiv ale celor demult dispăruți, dar rămași în conștiința epocii ca
man personalități) alegem unul, în care ne proiectăm și ne transformăm atitudinal și
^Portamental („Vreau să fiu asemenea cutăruia" sau „Eu sunt/voi fi cutare"). Cel
"71 activ, procesul de autoportretizare se desfășoară în perioada adolescenței, când se
cturează idealul de viață și funcția proiectivă a conștiinței.
, Sinteza interioară reprezintă stadiul de articulare și integrare sistemică,
/donată și emergentă a funcțiilor și proceselor psihice-cognitive, afective,
Mionale și volitive, legate de propria persoană (autocunoașterea, autotrăirea ca
apâr ln acest context, proiecția nu o luăm în accepțiune psihanalitică – de mecanism de
autore – a Eului, ci în accepțiunea psihologiei funcțional-dinamice, ca modalitate de
e>Ql0f,, are~autoorganizare evolutiv-antientropică, de atingere deliberată, voluntară, a unui
statut social).
99

iubire de sine, satisfacție de sine, motivele Eului), într-o formațiune psiholog,
superioară – Eul subiect, care se va opune formațiunii integrative anterioare re| at-
inferioare – Eul obiect. în sprijinul legitimității delimitării acestor două formațiu nj •
„arhitectura" conștiinței de Sine putem aduce cazurile de personalități alternam
descrise în psihiatrie (M.Ralea, 1926).
Constituirea Eului-subiect este secondată de apariția sentimentului de identitat
Pentru a putea avea ideea de Eu propriu, este necesar ca, în pofida variațiilor impuse H«
interacțiunea factorilor externi cu stările interne, autocunoașterea și trăirea cotidiană să n»
releve continuitatea, identitatea cu noi înșine. Funcție indispensabilă, dar nu sufici en«
pentru asigurarea continuității vieții sufletești este memoria, {memoria de noi înșine).
Orice Eu are o dimensiune istorică (omul este un sistem istoricizat), el fiy
expresia experiențelor trăite și acumulate până la momentul prezent.
A doua funcție necesară pentru asigurarea și păstrarea identității trebuie
considerat raționamentul – raționamentul despre noi înșine. De aceea, raționalitatea
este desprinsă ca etapă și nivel integrativ specific al devenirii conștiinței de sine,
Unitatea Eului nu poate fi oferită decât de o judecată de identitate care să demonstreze
că atât schimbările, cât și constantele aparțin aceleași individualități.
Emergența tensională este o etapă esențială a devenirii conștiinței de sine, al cărei
rost este de a asigura activarea și punerea în priză a conținuturilor și structurilor psihice
specializate pentru a face individul apt de a trece la executarea și finalizarea acțiunii
îndreptate spre scop. Tensiunea interioară este forța care permite subiectului uman sâ
surmonteze diversele obstacole și dificultăți în tendința de a-și făuri un destin propriu, de
a-și realiza scopurile. Ea transformă edificiul conștiinței de sine în forță motrice internă,
conferind personalității atributul activismului teleonomic: a exista pentru a acționa.
Absența sau slaba ei dezvoltare se manifestă prin depresie, pasivism, abulie.
Stadiul integrării tensionale se corelează cu stadiul integrării voliționale, care
rezidă în reorganizarea conținuturilor conștiinței de Sine după principiul intenționalității
deliberative și al autocontrolului. „Voința de sine", ca dimensiune inalienabilă a
conștiinței de sine, este mecanism specific de gestionare a întregului potențial atitudinal-
aptitudinal al personalității, imprimându-i, în raporturile cu lumea, caracteristicile foit 1
sau slăbiciunii, independenței sau dependenței, eroismului sau lașității.
Așadar, conștiința de Sine ne apare – și ea trebuie efectiv considerată – ca»
complexă formațiune psihologică, prin intermediul căreia, în plan relaționa-
comportamental ne delimităm de cei din jur și ne manifestăm ca Euri individualii $
personalizate ireductibile. ,
Conștiința lumii obiective are în principiu aceeași alcătuire ca și conștiința
sine: o componentă cognitivă, ce constă din date, informații, cunoștințe, structurat
imagistic, figurai sau conceptual-abstract despre însușirile și relațiile obiectelor)
fenomenelor externe-naturale și socioculturale, așa cum sunt ele, independent de st»
interne de motivație ale subiectului și, care, în plan comportamental se concretizează
indicatori cantitativi și calitativi ai capacității de discriminare, identificare, clasif' 0
generalizare, înțelegere, explicație și interpretare; o componentă axiologică, strU '\)<
operatorie, prin intermediul căreia subiectul stabilește și atribuie semnificație și va .^
lucrurilor din afară, prin raportarea la stările sale interne de motivație și la scop . -țgtii; o componentă motivațională, care cuprinde ansamblul nevoilor, trebuințelor
aC • tereselor, a căror satisfacere depinde de obiecte și surse externe (în plan
?' „ortamental, această componentă se evidențiază în reacții și acțiuni de explorare-
C°- tare și identificare-dobândire a obiectului sau sursei specifice de satisfacere a nevoii
08 trebuinței specifice; o componentă afectivă, alcătuită din emoții, dispoziții și
^ timente de sens pozitiv sau negativ, corespunzător semnificației prezenței și acțiunii
Sectelor și fenomenelor externe; o componentă volitivă, ca mecanism specific de
° t'vare, mobilizare și coordonare a potențialități lor de rezistență și de acțiune ale
3 biectului în raport cu obiectele și situațiile externe.
Conștiința lumii obiective are și ea un caracter individualizat și personalizat,
narține deci aceluiași subiect ca și conștiința de sine, cu care interacționează în
vederea unei integrări optime a omului în mediul său existențial specific.
Modul de corelare a celor două instanțe – conștiința de Sine și conștiința lumii
obiective – este fără îndoială una din cele mai consistente evidențe comportamentale
pentru caracterizarea subsistemului conștient al SPU. Din punct de vedere genetic,
dezvoltarea conștiinței lumii obiective precede și devansează ca ritm și amplitudine
apariția și dezvoltarea conștiinței de sine.
Astfel, dacă schemele psihologice ale celei dintâi încep să se manifeste și să
funcționeze deja după luna a 6-a de viață, la 1 an copilul realizând o bună diferențiere
și identificare a obiectelor familiare din ambianța lui imediată, schemele celor din urmă
intră în funcțiune către vârsta de 2-6 ani, când se închide mecanismul psihologic al
autoraportării, al relaționării cu sine însuși, copilul trecând de pe poziția de alter (Ionel,
Georgică, Sandei etc.) pe poziția de ego (Eu); formula „Georgică vrea", „Georgică a
făcut…" va fi înlocuită cu „Eu vreau", „Eu am făcut…".
Transformarea este atât de importantă și de radicală pe planul organizării psihice
interne, încât ea va determina o modificare profundă a modului anterior de relaționare:
centrarea pe propriul Eu și închiderea față de lumea externă – perioada egocentrismului
(întoarcerea spre sine și cu „spatele la lume"), solipsismului (punerea existenței lucrurilor
exterioare în dependență de propriul Eu, înlocuirea determinismului obiectiv extern cu
determinismul subiectiv intern) și negativismului („reacții pe dos", în discordanță cu
sensul solicitărilor sau comenzilor adultului). De-abia după vârsta de trei ani și jumătate-
Patru ani, această perioadă ia sfârșit, cedând iarăși locul afirmării preponderente a
iȘtunței obiective, fapt concretizat în amplificarea curiozității și interesului pentru ce
" u*- Ce Se 'ntam P'ă înjur și în apariția atitudinii activ-interogative (necontenita suită a
^rebarilor " ce este acesta ?" §' » de ce ?")• în jurul vârstei de 7 ani, 7 ani și jumătate,
mită și vârsta micii pubertăți, asistăm la un nou puseu în afirmarea conștiinței de
este -° U î6"^11*3 de intrare pe propriul Eu și de închidere față de lumea externă. Aceasta
nu hi' ^ e 'ntens 'tate ma ' m'că Ș' conștiința lumii obiective nu este decât îngrădită, dar
stab'l 003^' ^ er'oada m care, pe de o parte, se încheie formarea schemelor operatorii
altă ^' lnter 'or'zate a'e celor două componente ale subsistemului conștient, iar, pe de
adole Se 'ncnea Sa ?' formula personală de interacțiune reglatorie a lor, este
(,țCe ^t 3 (16-18 ani). Adolescentul întră în dialog critic-evaluativ atât cu sine însuși
cu |u nt ?'> "Cine sunt ?, „ce vreau ?", „ce doresc ?" sau „ce trebuie să devin ?"), cât și
ea din jur („de ce stau lucrurile așa ?", „ce guvernează universul ?", „ce e binele
ini

I și ce e răul ?", „ce este adevăr și ce este minciună ?", „în ce merită și în ce nu meriu
crezi ?" etc), definitivându-și opțiunile și fixându-și criteriile și etaloanele 1
autoapreciere și, corespunzător, de apreciere a ceea ce se află în afara sa. *
Conștiința de sine se va așeza astfel pe o autoevaluare realistă, p»
supraestimare sau pe o subestimare. în funcție de aceasta, individul va aborda | Urt °
externă în trei maniere diferite: a) în mod realist și adecvat, acordând, pe de o pa»
importanța cuvenită „glasului" conștiinței lumii obiective, iar pe de altă na?'
echilibrând dorințele cu posibilitățile, aspirațiile cu capacitățile; b) în mod subestimat
minimalizând sau ignorând „glasul" conștiinței lumii obiective, cerând mai mult decât'
se cuvine sau decât merită și propunându-și obiective și scopuri pentru a căror realii
nu dispune de capacitățile și mijloacele necesare; c) în mod supraestimativ, exageram
și absolutizând rolul conținutului actual al conștiinței lumii obiective și minimalizând
forța propriului Eu, a potențialului atitudinal-aptitudinal (comportament defensiv
panicard, de renunțare, de retragere în sine etc).
Se poate, deci, afirma că optimă este acea formulă de organizare a conștientului
care asigură o interacțiune de adaptare și corectare reciprocă a conștiinței de sine și
conștiinței lumii obiective.
Organizarea pe orizontală a sistemului psihic uman. Dacă organizarea i
verticală ne pune în evidență multinivelaritatea sistemului psihic uman, după criteriul
inferior-superior, primar-secundar, organizarea pe orizontală ne dezvăluie
eterogenitatea modală și intramodală a componentelor sale după conținut, rol
instrumental-adaptativ și mecanism, completând astfel tabloul complexității lui. Au
arătat deja că fiecare dintre cele trei principale etape (niveluri) ale edificării vieții
psihice a omului nu are un caracter omogen, monobloc, ci, dimpotrivă, prezintă o
pregnantă diferențiere structurală, fiind alcătuite din elemente calitativ distincte \
ireductibile – informațional-cognitive, motivațional-energetice, afective, pattern-uri
instrumental-executive, unele înnăscute, altele integral dobândite.
Intre aceste elemente se stabilesc și se realizează în mod necesar conexiuni
funcționale bazate pe criterii logice și subordonate unei emergente funcționale
supraordonate, care conferă nivelului respectiv – inconștient, subconștient sau conștient
– un rol adaptativ specific și o anumită autonomie funcțională. Gradul de diversitate»
elementelor componente și coeficientul de saturație în legături interne (între elemente!'
componente respective) și externe (între nivelul ierarhic dat și mediul său ambiant) *
amplifică în sens evolutiv-ascendent, pe măsură ce trecem de la nivelul inconștient I»
cel conștient. Tocmai această trăsătură conferă nivelului ierarhic superior o capacn*
instrumental-adaptativă mai mare decât cea pe care o posedă nivelul inferior. As#
nivelul conștient se va caracteriza prin cea mai mare diversitate structurală internă, W
cea mai înaltă saturație în conexiuni interne și externe și, implicit, prin cea mai m* 1
capacitate adaptativă-rezolutivă și reglatoare.
Interacțiunea conștient-inconștient. Modelul sistemic al organizăm r
verticală a psihicului uman se deosebește esențial de modelul psihanalitic freu" 1
(primul, de altfel, care a dat imaginea ierarhizării). Deosebirea fundamentală e sțe
care există în mod normal între sistem și agregat. în accepțiunea freudiană, orgar> |Z*
pe verticală a vieții psihice este concepută și interpretată prin prisma princip 1
im râtului. Adică, fiecare nivel constituie o entitate finită, de sine stătătoare, cu
&f t:0I1alitate și finalitate proprii. Comunicarea, în acest caz, nu presupune
*U condiționare, co-adaptare și complementaritate, ci ciocnire, confruntare,
'n ngere și închidere reciprocă. între conștient și inconștient s-a instituit o barieră de
cut, o opoziție ireconciliabilă. întrucât o astfel de relație nu oferă posibilitatea de a
1,6 • fluența și modula unul pe celălalt, în vederea explicării caracterului adaptativ al
se oortamentului, s-a simțit nevoia introducerii unui mecanism-tampon, cu rol de
C°h'tru între cele două niveluri ostile, denumit Ego (Eu). Neadmițând caracterul
3 lutiv și reorganizabil al inconștientului, Freud considera conștiința ca rezultat al
\ vierii de la legitatea naturală și de la esența biologică a omului și, deci, ca un adaus
artificial
ii] abordarea sistemică, organizarea psihică pe verticală apare ca relație de
•oniunicare și interacțiune în ambele sensuri între cele trei niveluri, care, în sens
ascendent, derivă unul din altul, iar în sens descendent se modelează și se
restructurează evolutiv și optimizant unul pe altul. Potrivit principiului ierarhizării, un
nivel inferior se integrează funcțional și se subordonează nivelului superior; pe măsura
trecerii de la nivelul inferior la cel superior, nivelul inferior își îngustează sfera acțiunii
reglatorii, funcția de reglare globală, supraordonată, care constă în relaționarea
adaptativă eficientă a sistemului ca tot cu mediul extern, fiind preluată de nivelul
superior. în cazul nostru, nivelul inconștient, precedând genetic nivelul conștient,
reprezintă premisa și platforma necesare constituirii lui; la vârsta mică, până la un an,
un an și jumătate, inconștientul este mecanismul dominant al organizării și reglării
comportamentului; funcția sa reglatorie are un caracter global și supraordonat, mediind
modul general de relaționare a copilului cu lumea. Pe măsura elaborării și dezvoltării
sale, nivelul conștient, ierarhic superior, se va impune însă, constant și tot mai pregnant
ca factor reglator supraordonat, preluând asupra sa și relaționarea individului cu lumea;
inconștientului i se rezervă un rol funcțional subordonat și efectuarea unei „reglări
locale", subsistemice (ex.: reglarea ciclicității activării-satisfacerii trebuințelor
biologice primare; trebuie spus, însă, că aceasta se realizează în virtutea reorganizării
funcționării nivelurilor inferioare de către cele superioare, iar ciclicitatea se va modula
sub influența mecanismelor reglatorii ale conștiinței).
Intr-o organizare sistemică, spre deosebire de organizarea agregat, nici unul din
•velurile ierarhice nu este de prisos, fiecare avându-și rolul său, ireductibil în
'gurarea și menținerea emergenței și unității structural-funcționale a sistemului.
erarea unui nivel va duce inevitabil la alterarea sistemului în ansamblu sub aspectul
'dentității sale.
. Dar sistemul nu se poate reduce la simpla juxtapunere a nivelurilor ierarhice
I, . 1Ve care-1 compun; el va dobândi caracteristici calitative noi, de integralitate, pe
nteracțiunii nivelurilor particulare constitutive.
Con n P'an psihologic subiectiv, existența inconștientului, cel puțin pentru individul
c°nst" SC P^ează Ș' se atestă prin intermediul conștientului, adică prin procesul de
c°nst' Zare ?' de verbalizare. în stare de somn profund sau de comă, nefiind
un 0L e s'ne, subiectul nu-și dă seama nici de existența inconștientului său. Pentru
•"vator extern, prezența inconștientului poate fi relevată și atestată la subiectul

observat și pe baza manifestărilor și reacțiilor comportamentale inconștiente (y
reacții vegetative, deliruri, automatisme motorii etc).
Dacă procesul evolutiv-integrator se desfășoară în mod obișnuit de la inf eri
spre superior, în cazul nostru, de la inconștient la conștient, procesul involu?
(regresia) are un sens invers: de la nivelul superior spre cel inferior; în cazul regresi-
transformările entropic-involutive vor afecta mai întâi structurile și conținuții *\
nivelului conștient și abia ulterior pe cele ale nivelului inconștient. e
în structura schemelor integrative ale comportamentelor și acțiunilor ce stau k
baza vieții de relație a omului, vom găsi, selectate și ordonate după o anumită logică. –
mare măsură dobândită prin condiționare și învățare, elemente aparținând tuturor cel
trei niveluri ierarhice ale SPU: inconștientul, subconștientul și conștientul.
Ceea ce se impune să subliniem este faptul că locul și ponderea acestor element
nu sunt fixe, stabilite o dată pentru totdeauna, ci variază în funcție de timp (inclusiv
vârsta), de situație (împrejurări) și frecvență (cât de rar sau de des este solicitat actul
comportamental dat).
O importanță teoretică deosebită o capătă, în contextul dat, întrebarea: se poate
admite (sau presupune) structurarea unei tipologii comportamentale pe baza raportului
conștient-inconștient, respectiv, există posibilitatea unei anumite dominanțe funcționale
a unui nivel asupra celuilalt ? Răspunsul nu este simplu de dat.
Dacă se are în vedere structura integrală a comportamentului, probabil că o
asemenea tipologie nu este viabilă. Dacă ne referim la o componentă sau alta a acestei
structuri, atunci ipoteza unei atare tipologii devine plauzibilă. Dintre toate
componentele de ordin psihic, cea comună, generic vorbind, atât conștientului cât și
inconștientului, este componenta motivațională. Ambele niveluri se organizează și se
structurează în jurul unei coloane motivaționale: inconștientul în jurul motivației de
sorginte biologică, primară; conștientul în jurul motivației secundare (spirituale, social-
culturale). între cele două tipuri de motivație există o relație oarecum antagonică, de
exclusivitate în planul activării și al satisfacerii. Se poate astfel întâmpla ca în
organizarea de ansamblu a comportamentului să devină dominantă motivația primară
(având în ac< •* caz un tip comportamental primar) sau motivația dobândiți
socio-culturală (având de a face cu un tip comportamental secundar).
De asemenea, se poate vorbi și de posibilitatea unei diferențieri tipologice m
sfera comportamentului, după raporturile: mediat (determinație aparținâiw
conștientului) și imediat (determinație aparținând inconștientului); autocort* 6
(caracteristică a conștientului) și impulsivitate (trăsătură definitorie a inconștientul;
reflexivitate (caracteristică a conștientului) și afect (particularitate a dinam 10
inconștientului). O asemenea diferențiere tipologică nu este rodul unei simp
speculații, ci are o bază comportamentală reală. Pe plan funcțional, se stabilește o &
integrativă bipolară, cu un pol plasat la limita superioară a conștientului, celălalt fi* 3
limita inferioară a inconștientului, pe care se vor evidenția diferite moduri
interacțiune și articulare între cele două sfere ale vieții psihice: cu cât ne apropie 11
unul din poli, cu atât, în plan comportamental, se impune cu mai multă pf .
dominanța funcțională a comportamentelor proprii nivelului corespunzător – conȘ" ^
respectiv inconștient. Datorită caracterului mobil, glisant al articularii dif erl | nen te în structura unui act comportamental concret, chiar în interiorul matricei
C° laice cu dominanta conștientului sau cea a inconștientului se pot produce oscilații
t'P° s 0pUs tipului respectiv (manifestări impulsive la un tip reflexiv, autocontrolat,
CU manifestări de echilibru-autocontrol la un tip impulsiv). Tocmai acest caracter
^ mic adesea contradictoriu și imprevizibil, face să crească extraordinar nu numai
complexității comportamentului uman, dar și dramatismul său.
C° Sintetizând, putem identifica și defini următoarele genuri de relații între conștient
ci inconștient:
* a Relații circulare, în cadrul cărora, conținuturile conștientului trec în
• onștient, ca apoi, printr-un proces germinativ, să revină, nu neapărat integral, înapoi;
' lași ' ucru este va 'a^'' Ș' P entru conținuturile inconștientului, grație mai ales
anismului reprjmării și celui al amânării. O activitate mintală începută la nivel
onștient și nefinalizată poate fi transferată și continuată într-o formă specifică la nivel
nconștient, unde este posibilă găsirea soluției, revenind ca terminată în conștiință.
Exemple de acest gen sunt numeroase și ele au fost analizate în literatura psihologică.
Aproape fiecare dintre noi am trăit experiența când, nereușind să rezolvăm o problemă
la matematică sau la fizică, o lăsam și treceam la altceva; după un timp, revenind, am
avut surprinderea să constatăm că rezolvarea a mers șnur, fără nici o poticnire. Se
citează cazuri de mari descoperiri în știință ale căror elemente constitutive s-au zămislit
latent în inconștient și s-au actualizat în vise.
b. Relații de subordonare, care constau în dominanța funcțională a unui nivel
integrativ asupra celuilalt, respectiv, a conștientului asupra inconștientului sau a
inconștientului asupra conștientului.
în mod normal, într-un sistem unitar, multinivelar, subordonarea se exercită de
jos în sus, nivelurile inferioare supunându-se celor superioare. în cazul de față, legea de
bază este cea a controlului inconștientului de către conștient, chiar atunci când matricea
comportamentală se structurează în jurul unei componente motivaționale sau afective
de origine inconștientă. Tocmai în virtutea acestei legi, noi definim omul ca ființă
conștientă, al cărei comportament principal (de relaționare cu lumea externă) eSte
conștient. De o subordonare în sens invers nu se poate vorbi decât în situații speciale,
episodice și improprii modului de a fi al omului. Atunci când se afirmă dominanța
absolută a inconștientului, conștientul este temporar abolit, așa cum se întâmplă în
starea de somn (visele, comportamentele somnambulice), în starea de ebrietate
vansată sau în starea de afect, de explozie afectivă negativă – furie, demență.
c- Relații de coordonare sau de echilibru, în care cele două niveluri se
relează și se balansează reciproc sub aspectul forței funcționale. într-o astfel de
rrnulâ relațională, de exemplu, componentele motivaționale aparținând structurii
Ș "entului și cele aparținând structurii inconștientului posedă o semnificație egală
Propiată, subiectul acordându-le aceeași recunoaștere și prețuire.
a ,. ^ ezultatul este o formulă comportamentală echilibrată, ambivertă, pentru care se
principiul „nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin",
rjj „ ^$ a cum am subliniat mai sus, conștiința este formațiunea a cărei dezvoltare
asun e ln continuare deschisă și putem presupune că influența sa modelator-reglatoare
'"conștientului se va amplifica și intensifica, în pofida unor descărcări și
105

1 răbufniri periodice, în comportamentele individuale și sociale, a unor tendiriHl
instincte ancestrale (agresivitate, fanatism, sexualitate). ^P
5.3. MODIFICĂRI ALE CONȘTIINȚEI
Importanța excepțională a nivelului conștient în relaționarea omului cu lumea
externă și cu sine însuși poate fi demonstrată și indirect, prin analiza modificările
dinamicii lui funcționale.
După caracterul lor, aceste modificări se împart în două categorii: normale (sa
fiziologice) și anormale (sau patologice).
Modificări normale. Am văzut că funcționarea normală a nivelului conștient
presupune existența și menținerea stării de veghe, pe de o parte, și o mobilizate
orientată a efortului mintal în raport cu conținutul și scopul sarcinilor de îndeplinit, n?
de altă parte. Cum aceasta se face cu un consum energetic important, este evident că
nici starea de veghe și nici activitatea mintală internă nu pot fi menținute la nesfârșit
fără a se instala efectul negativ al oboselii și epuizării. în mod firesc, pentru a se
autoproteja și a-și asigura integritatea funcțională internă, sistemul psihic, ca ansamblu
unitar, și-a dezvoltat mecanisme speciale de ciclizare și alternanță a stărilor de
activitate și de repaus (odihnă).
Astfel, ca răspuns compensator (reglator) la starea de veghe orientată și de
conștiință focalizată, s-a dezvoltat mecanismul stării de somn, constituindu-se astfel un
ciclu funcțional închis și echilibrat, care, din punct de vedere temporar, este structurat
pe succesiunea zi-noapte (ciclu circadean).
Intre punctul corespunzător celei mai înalte activități a conștiinței și punctul
corespunzător somnului cel mai profund se delimitează un întreg continuum pe care se
poate identifica un vast registru al gradelor de activare și, respectiv, al stărilor
intermediare.
Astfel, o primă categorie a modificărilor normale funcțional-reversibile ale
conștiinței o constituie cele care se leagă de instalarea și dinamica somnului.
Trecerea de la starea conștientă la cea de somn se produce gradat, prin scăderea
treptată a gradului de activare. Tradusă în dinamica activismului bioelectric cortical
(EEG), această trecere va fi marcată de înlocuirea succesivă a ritmurilor de înaltă
frecvență și mică amplitudine (ex.: ritmul p rapid de 20 c/s), cu ritmuri de frecvență din
ce în ce mai joasă și amplitudine din ce în ce mai mare: p (lent (10-12 c/s), a – ritm de
repaus (cu frecvențe între 8-10 c/s), ritmul 0 (teta) (cu frecvența 4-7 c/s), corespunzător
stării de somnolență, și, în fine, ritmul A (delta) (1-4 c/s), corespunzător somnului.
In plan comportamental, trecerea de la activitatea mintală conștientă la somn se
va manifesta prin apariția unor efecte de natură inhibitorie, precum: întreruperi și
oscilații ale cursului gândirii, care devine din ce în ce mai vagă, mai difuză, m» 1
incoerentă; creșterea treptată a pragurilor senzoriale și scăderea activității percepti^
(contururile obiectelor devin din ce în ce mai estompate și mai fluctuante – j 00 "
umbrelor); senzații de greutate în corp, alternativ cu senzații de pierdere a greutății și *
„dispariție de sine"; vorbirea devine din ce în ce mai lentă, mai sacadată și mai stins 3-
cuvintele se actualizează și se înșiruie tot mai aleator și haotic.
106 Somnul se instalează ca o stare generalizată nu numai a creierului, ci și a
ismului ca s istem supraordonat integral. Ritmurile funcționale interne se
– tinesc, arderile din organism scad în intensitate; comunicarea cu lumea externă este
'"ruptă, stimulii sonori, luminoși sau olfactivi rămânând fără efect în planul
'- nunsurilor motorii sau verbale adecvate (se presupune că o recepție a lor s-ar realiza,
^usj dar nu una psihică, ci una pur fiziologică). Prin intermediul verigii sale
t0 etative, creierul asigură unitatea funcțională a mediului intern și a corpului; oricât
r profund am dormi, continuăm să respirăm, inima continuă să lucreze, chiar dacă și
I o capacitate mult redusă, aparatele digestiv și urinar își derulează transformările
etabolice și de acumulare a reziduurilor, tonusul muscular asigură realizarea
eflexelor posturale și stato-kinetice, devenind posibile mișcările de re-poziționare a
corpului (întoarcerea de pe o parte pe alta).
Mecanismul de producere a somnului poate să se conecteze, în mod natural, în
cadrul ciclului funcțional elaborat anterior, sau artificial, prin izolare senzorială, prin
stimulări și ambianță monotone, prin administrarea unor somnifere sau a unor
substanțe cu efect inhibitor.
Necesitatea somnului este semnalizată cu anticipație și conștientizată prin
cenestezie: senzația de îngreunare a pleoapelor și de închidere a ochilor, starea de
disconfort fiziologic (tensiune neurovegetativă; efortul de a ne opune este însoțit de o
trăire negativă, care acționează ca semnal de a nu-l mai continua), reacția de întindere a
membrelor, căscatul.
Toate acestea se sintetizează într-o trăire globală pe care conștiința ne-o dă în
expresia „simt nevoia să dorm!". Nesatisfacerea acestei nevoi nu poate fi prelungită fără a
se provoca grave tulburări, atât ale dinamicii psihice, cât și ale dinamicii fiziologice.
Asemenea tulburări afectează funcțiile cognitive – identificarea perceptivă,
coerența și claritatea reprezentărilor, luciditatea și coerența gândirii; în sfera fiziologică
se produc dereglări ale tensiunii arteriale, ale tonusului muscular și ale tonusului nervos
(fenomenul de epuizare nervoasă care poate deveni fatal, provocând moartea). Privarea
absolută de somn nu poate fi suportată, fără riscuri majore, mai mult de 80-90 de ore.
Somnul nu este nici el o stare omogenă, unidimensională. Ca variabilă de tip
continuu, el va pune în evidență existența unor stadii. Astfel, se delimitează două forme
principale sub care se realizează: somnul profund sau ortodox, în care inhibiția internă
atinge cea mai mare intensitate, orice activitate psihică fiind suspendată, și somnul
suPerficial sau paradoxal, care se desfășoară pe fondul unei stări de relativă activare,
care favorizează producerea activității onirice (visele). La subiectul normal, cele două
wme se succed cu o anumită periodicitate: un episod de somn profund (90-120 minute)
^ste urmat de altul scurt (5-20 minute) de somn superficial. Deci, pe durata totală de 8 ore,
acat este aproximat somnul normal (fiziologic), se diferențiază cam 4-4,1/2 segmente
lcuce (episod somn profund + episod somn superficial). Perturbarea acestei ciclități
Ce la alterarea funcțiilor somnului de recuperare energetică nervoasă și de
tensionare (relaxare) psihică, la trezire subiectul neobținând senzația și trăirea de
tnnit", „revigorat", „confort interior", ci, dimpotrivă, rămâne cu starea de „obosit",
li' ns,°nat". Dereglarea somnului poate fi cauzată de suprasolicitări fizice și
e,ectuale repetate, care duc la oboseală cumulată, sau de „șocuri emoționale"
1D7

/
(producerea unor evenimente dramatice în viața personală). Efectul ei imedi at
constituie scăderea drastică a capacității de lucru, a bunei dispoziții, subiectul fa cs
tot mai greu față de sarcinilor ce îi revin la locul de muncă sau la școală. ^
în interiorul somnului profund se înregistrează alternanța a trei stări, denum-
C (de profunzime medie), D și E (de maximă profunzime: 1 -2 c/s).
Caracterul eterogen al stării de somn se relevă apoi și în diferența de intensit»
cu care ea se distribuie pe suprafața scoarței cerebrale. Experimental, s-a demonstrat –
prin instructaj prealabil, se pot crea zone de veghe selectivă, care se activează i
influența unui anumit stimul. a
Se invocă frecvent exemple intrate în uzul cotidian: mama care, dormind, rămân
indiferentă la Zgomote puternice, dar se trezește la cel mai slab scâncet al copilului"
leagăn sau chiar la o simplă „foiala" a lui; morarul care poate dormi buștean pe fon<j U|
Zgomotului produs de rotirea pietrelor care macină grăunțele, dar se trezește brusc | a
oprirea morii. La rândul lor, experimentele de hipnopedagogie au demonstrat două
lucruri care atestă afirmația de mai sus: primul, că, dacă înainte de culcare, subiectul
este informat că în timpul somnului i se vor citi diferite povestiri sau răspunsuri la
anumite întrebări, la trezire el le va putea reproduce; se induce un astfel de „punct de
veghe selectivă", care va permite într-adevăr rezolvarea unei asemenea sarcini; <&
doilea, că, dacă înainte de adormire citim un material, reluându-1 a doua zi, după
trezire, îl vom reține și înțelege mai bine și mai ușor. (în ceea ce privește primul
experiment, se presupune că fenomenul de recepție și reținere se realizează, dar pe
fondul unui somn mai superficial, el nemaiproducându-se în timpul somnului profund).
în condițiile în care somnul natural este tulburat, pentru restabilirea lui se recurge
la mijloace medicamentoase sau la metode de autoinducție (autosugestie) – privirea
într-un punct fix, număratul în gând până la 100 sau mai mult, ușoare masaje al
globilor oculari, efectuarea unei plimbări scurte (1/2 ore) înainte de culcare etc.
Se recurge în unele cazuri și la hipnoterapie (somnul hipnotic), în cadrul
cabinetelor medicale.
Visele. Visele fac parte din categoria fenomenelor care continuă încă să fie
etichetate de simțul comun ca misterioase, enigmatice.
Și în plan filosofic și psihologic, ele au constituit subiect de aprinse speculații.
Disputele s-au derulat în jurul a trei chestiuni principale: a) cauzele care pot provoca
visele; b) structura și conținutul intern al viselor; c) funcția și semnificația viselor" 1
viața omului. Mult timp abordarea viselor a avut un caracter speculativ-amatorist, fin»
lipsită de procedee și criterii obiective, științifice și urmărind să scoată în evident
latura lor enigmatico-ocultă, pusă pe seama unor forțe supranaturale sau a destinul" 1
(„destinul vorbește prin vise", se repetă în mod curent).
Dintre orientările psihologiei moderne, cea care și-a făcut o preocupai 16 "
căpătâi din analiza și interpretarea viselor a fost psihanaliza, prin însuși fondatorul er
S. Freud, care avea să consacre acestei probleme o lucrare specială și ^-
documentată- „Știința viselor" (1900). Unele aspecte particulare le-a dezvoltat ap 01'
în lucrarea „Inconștientul" (1915). Linia directoare în analiza viselor a fost impri 11^3
lui Freud de însăși teoria inconștientului. Astfel, două sunt postulatele pe care ? re .
așează la baza concepției sale despre vise: postulatul determinismului intrap sin]l
potrivit căruia nici un fenomen psihic nu este întâmplător, totul având o cauză p reC
108 dacă ea nu se evidențiază în mod direct și imediat; postulatul semnificației, în
căruia orice eveniment în sfera vieții psihice poartă în sine o anumită chiaf
mina ca"" 1" ~"<"* »<*»/……wi.i. … ^.~.~ ..- v.. i i … ~
njficație. Corelând cele două postulate, Freud interpretează visul ca având atât o
^ alitate specifică, de natură psihică internă, cât și o semnificație. Cauza principală
C3lJ localizată la nivelul inconștientului, concretizându-se în dorințele și trebuințele
£Sf late sau reprimate și neîmplinite, satisfacerea lor venind în contradicție cu
^incipiite și normele socio-culturale.
^ Visul devine astfel o formă indirectă, simbolică, de satisfacere a unor asemenea
nte și trebuințe, contribuind în felul acesta la diminuarea sau descărcarea focarelor
nsionale, generate de refularea sau reprimarea lor.
De aceea, a interpreta un vis înseamnă, în această viziune, a stabili o legătură
auzală între conținutul său și o anumită dorință sau trebuință. Situațiile sunt, însă,
diferite. Dacă unele vise, cu totul simple, exprimă dorințe clare pe care viața reală nu ne
nermite să le satisfacem (ex.: visele de evadare ale prizonierilor, visele de căldură sau
de hrănire sub influențele organice momentane etc), altele ne par atât de absurde încât
ne întrebăm cum a putut Freud să vadă în ele exprimarea unei dorințe (ex.: cazul
viselor de angoasă și coșmar) și cum a reușit să le găsească un sens. Și totuși, savantul
a reușit să demonstreze ambele aspecte. El afirmă că deformările visului țin de două
cauze esențiale: a) natura gândirii onirice și a mijloacelor de expresie de care dispune
ea; b) acțiunea cenzurii.
Gândirea onirică este slab structurată datorită abolirii, în cursul somnului, a
funcțiilor superioare ale conștiinței și a libertății consecutive a modurilor de gândire
regresive. Ea posedă și o altă caracteristică importantă: este o gândire autistă, care nu
vizează comunicarea cu altul („A dormi înseamnă a te dezinteresa", remarcă Freud). In
fine, ea nu dispune decât de mijloace sărace, pur senzoriale, pentru a se exprima, care
nu pot traduce decât foarte palid ideile abstracte sau succesiunile de elemente în timp și
în spațiu (și aceste categorii de timp și de spațiu sunt prea complexe pentru nivelul
gândirii onirice).
De aici derivă o serie de deformări: juxtapuneri de imagini, indicând succesiunea
sau opoziția de fapte și idei; simbolismul, concretizând imagini, idei abstracte;
condensarea unor imagini eterogene într-una singură sau, dimpotrivă, dedublări și
depersonalizări, deplasări diverse etc.
Nu trebuie însă uitată nici acțiunea cenzurii și că anumite dorințe nu pot intra nici
eniar în vis decât sub o formă anodină, mai acceptabilă pentru Eu. într-o manieră destul
e generală, se poate spune că atmosfera unui vis și gradul său de obscuritate sunt
ncție de gradul său de cenzurare. Visul clar și agreabil nu este cenzurat deloc. Un vis
>ln sau deloc cenzurat nu este întotdeauna ușor de înțeles (interpretat); dar atmosfera
<^ abilă P e care ° implică facilitează analiza lui. Pe măsură ce conflictul dintre sine și
Pfa Eu se accentuează, visul devine tot mai penibil, complet absurd, chinuitor,
ind ^ nt' acesta este v'su' adesea fără deznodământ, în care o acțiune banală se repetă
vj î ' niti sau v'su' m care mai multe personaje (simbolizând dorințe opuse) se luptă
nt. In fine, există vise în mod accentuat apăsătoare și șocante: visele de angoasă și
$un arur, 'e- m visele de angoasă, dorința a reușit să se infiltreze, în pofida cenzurii
a ku-lui, și cu toate că nu este satisfăcută decât în mod halucinator, ea antrenează,
li 109

/
totuși, o anumită culpabilitate – așteptarea anxioasă a unei amenințări, a unui perj
oarecare. Coșmarul traduce în modul cel mai profund gradul de cenzură: dorința 6°°'
atât de condamnată, atât de culpabilă, încât este depășită înainte chiar de a Se f
manifestat. fi
înțelegem astfel cum poate fi justificată afirmația lui Freud că visul
realizarea unei dorințe. Această dorință nu este forțamente conștientă: ea poate să f
inconștientă și în contradicție cu ideea pe care ne-o facem despre noi înșine; acea *
poate fi chiar o dorință autopunitivă, care ne-ar putea elibera de angoasă, accentuând
ne culpabilitatea.
Cum se poate constata din cele de mai sus, dorința apare rar într-o formă clară
manifestarea sa traversând tot felul de deformări care imprimă visului un caract
străin și adesea incoerent.
In fapt, visele sunt și mai incoerente decât ne apar, căci, pentru a trece de la vis
(adesea inefabil) la relatarea pe care o face subiectul la trezire, se produce o deformare
suplimentară denumită „elaborare secundară", care „se însărcinează să transforme într-
un tot cât de cât coerent datele cele mai imediate ale visului, dar aranjând evenimentele
într-o ordine absolut incomprehensibilă și completându-le acolo unde aceasta părea
necesar" (Freud, 1915, p. 200).
Analiza visului va reclama, prin urmare, o operație inversă, care constă în a
regăsi, în spatele relatării pe care o face subiectul, sensul real, profund, al acelui vis.
Altfel spus, interpretarea visului va permite analistului să descopere în dosul
conținutului manifest al visului conținutul său latent. Pentru aceasta, după ce este
ascultată atent relatarea, notând în minte termenii exacți folosiți, intenția, debitul verbal
și alte detalii revelatoare, analistul va căuta să replaseze visul în contextul său, pe de o
parte, interogând subiectul asupra circumstanțelor care au acompaniat visul, iar pe de
altă parte , cerându-i să-i furnizeze asociații libere. în acest moment, analistul dispune
de materialul visului, dar rămâne ca el să-1 pună în ordine și să regăsească geneza lui
inițială, folosindu-se de cunoștințele pe care le are despre deformările visului.
Aceste cunoștințe fac astăzi parte integrantă din pregătirea fiecărui psihanalist și
au fost puse la punct de către Freud, printr-o muncă asiduă de descifrare, asemănătoare
celei a primilor egiptologi. Aceasta este, poate, partea cea mai vie și interesantă a
psihanalizei, care, până în prezent, nu a fost egalată de nici o altă orientare psihologică.
Pentru ilustrare, redăm mai jos câteva exemple.
a. Un vis destul de curios prin faptul că este extrem de condensat: relatarea lui #
epuizează într-o singură frază: „Iau în posesie insula Teneriffe" și nu conține decât"
singură „imagine": „ O hartă este întinsă pe pământ și eu pun piciorul pe locul marcat
Teneriffe". O singură asociație: cea a unei lecturi făcute în ajun și care nu părea sățj
reținut în mod deosebit atenția subiectului. Dar această asociație conține implic 3»1
foarte bogate în raport cu subiectul: în lectură era vorba de un savant german, c 2^
surprins în august 1914, la Teneriffe, n-a mai putut să se reîntoarcă în patrie decât dur
sfârșitul războiului; a trebuit să-și abandoneze cercetările și, din lipsă de altceva iț 1
bun, a început să se intereseze de maimuțele din grădina zoologică; dar, la sfîrș 1
războiului, și-a publicat observațiile făcute și lucrarea respectivă i-a adus ata
notorietate câtă nu i-ar fi adus toate celelalte lucrări la un loc.
110 .'.. lî Subiectul respectiv se găsea exact în aceiași situație: era împiedicat din cauza
. 0jului (1939) să-și continue cercetările sale obișnuite și visul exprima dorința lui ca
^ activități noi să-i permită cât de cât să se realizeze.
£. Al doilea vis, de o absurditate aparentă, exprimă întoarcerea progresivă la real,
năsură ce se apropie trezirea: „Trec prin fața unui mare magazin de încălțăminte.
V6. x mă invită să dejunez cu dânsul. Eu accept și știu că aceasta mă va duce la o
re în căsătorie. Ni se servește o budincă. Trecătorii ne privesc cu un aer răuvoitor și
°e otesc pe seama noastră. Sosește un rabin care-l interpelează violent pe dl. X, care
– earcă să-l îmbuneze, oferindu-i o budincă; rabinul refuză cu indignare. Sosește o
' mng cu copilul: este doamna X. Atunci mă trezesc și-mi amintesc că X este
"sătorit"- Explicații: în vise se întâlnesc adesea magazine de încălțăminte, un
mbolism matrimonial (a găsi un pantof potrivit pe picior). Budinca este un meniu din
tara de origine a doamnei cu visul și a lui X, ambii fiind din aceeași zonă. Trecătorii
critică totuși această întâlnire, iar rabinul vede cu ochi răi presupusa lor căsătorie.
ml X este evreu, iar partenera aparține altei religii). în fine, X este căsătorit și este tatăl
unui copil. Căsătoria este imposibilă și trezirea se produce brusc. Dorința celei care a
avut visul nu se poate realiza.
c. Iată acum un alt vis, al cărui simbolism este foarte simplu; aparține unei
paciente aflate în cură psihanalitică: „Am un mare abces; cineva (care, în cursul
asociațiilor libere, s-a revelat a fi psihanalistul) îmi spune că trebuie să vină și să-l
preseze pentru a-i elimina întregul conținut, dar îmi este frică de durere și-i răspund că
nu există nici un mijloc cu care ar putea veni". Aceasta trece drept explicație.
d. Visul următor se bazează pe un calambur (lucru frecvent în structurarea
activității onirice) și ne arată cum visele se folosesc mai curând de imagini vizuale
decât de limbaj. „Sora mea îmi aduce un pachet cu cărți și mă întreabă unde poate să le
ascundă. Desprindem o scândură din podea și ascundem cărțile sub ea. Mama intră
furioasă, se duce direct la scândură, o ridică și bagă mâinile după cărți; când Ie scoate,
mâinile ei erau murdărite de excremente; și le șterge de hainele noastre". Explicații:
visul datează din 1940. Ce cărți încerca pacienta să ascundă de mama sa ? Asociație
imediată: „cărți sterlingV\ Și ea povestește că un cuplu englez, decizând să plece în
Anglia, le-a încredințat un important depozit de cărți (sterling), pe care ele încercau să
le ascundă de mama lor. Afacerea era dificilă, căci mama gestiona finanțele familiale.
'ată, deci, prima parte a visului clarificată. Urmarea era foarte simplă: imaginile ce au
aParut semnificau: „Cu mania sa de a-și vârî nasul pe de-a rândul, ea ne caută și-n c…",
«•vântul fiind rostit fără ocol.
e- In sfârșit, mai redăm un vis care pune în joc procedee de deformare mai
„ mP'exe: „R. visează că se prezintă la examenul de bacalaureat; examinatorul se
Verșunează să-l chestioneze la engleză și la geografie. Decorul se schimbă: R. este
.. sa se scufunde într-un bazin rece și neospitalier; el imploră trecătorii care se
bau printre copacii însoriți și încearcă să înoate cum poate. Recunoștea printre
at°ri pe unii din colegii săi, care cad la rândul lor în bazin, țipând după ajutor.
ba reușește atunci să înoate și să iasă la mal. Se trezește puțin anxios. Asociații: la
, aureat R. eșuase la oral la engleză și geografie; eșecul era grav pentru el deoarece
a să-și continue studiile, iar tatăl său îl avertizase că în caz de eșec trebuia să renunțe
li UI

/
și să intre în comerț. Totuși, eșecul producându-se numai la oral, a obținut o amânare șj a
reușit la sesiunea următoare, ceea ce i-a permis să-și continue studiile cu succes. | n
momentul în care a avut acel vis, situația era foarte compromisă: o schimbare politică
făcut să-și piardă postul și a fost primul pus pe liber. „Dar eu nu eram singur în bazin
adăugase el, toți colegii mei erau amenințați". Acest vis condensa, deci, două perioaH
dramatice din viață, în care viitorul subiectului nostru fusese amenințat. El realiza în fe| ui
acesta o dorință de resecurizare: reușind să-și atingă scopul anterior, în pofida eșecului 1»
bacalaureat, el va putea ieși la liman și în actuala situație dificilă.
Toate visele prezentate aici sunt relativ simple, dar nu sunt la fel de elementare-
numeroase deformări se pot suprapune.
Ele pot fi, de asemenea, „supradeterminate", adică pot prezența sensuri
suprapuse. De aceea, principala cerință a psihanalistului este de a redescoperi aceste
sensuri diverse; cheia de bază pentru o interpretare corectă se află în contextul visului și
în asociațiile subiectului.
Acesta este și motivul pentru care nu am adus ca exemple vise complexe; ele ar
fi necesitat explicații prea lungi. Analistul nu trebuie să uite nici o clipă că o
interpretare trebuie să fie foarte prudentă și să urmeze foarte de aproape indicațiile date
de subiect; altminteri, el va cădea cu ușurință în arbitrar și în eroare.
Teoria psihologică a viselor a fost îmbogățită în ultimele decenii cu datele
cercetărilor de neurofiziologie asupra somnului. Acestea au demonstrat că producerea
unui vis este legată de trecerea de la faza somnului profund (lent) la cea a somnului
superficial (rapid), deci de la un nivel de activare corticală scăzut la unul mai ridicat. în
al doilea rând, aceste cercetări au evidențiat faptul că activitatea onirică antrenează o
serie de reacții neurovegetative – concretizate în pusee respiratorii, circulatorii și de
tensiune arterială – (mai ales în cazul viselor cu angoasă și coșmaruri), care pot deveni
fatale pentru viața subiectului (accidentele cardiovasculare și cerebrale care apar în
timpul somnului se datorează tocmai „furtunii" neurovegetative declanșate de
coșmaruri). în fine, s-a demonstrat că, indiferent de conținutul și semnificația lor, visele
antrenează aproape întotdeauna mișcări ale globulilor oculari (rapide – REM -, de
urmărire, și lente -NREM -, de fixare), a căror înregistrare și analiză permite stabilirea
caracteristicilor de formă și mărime ale imaginilor onirice. Reacțiile verbale apar mai
rar și ele au caracter fragmentar și neintiligibil.
Revenind la cele trei chestiuni formulate asupra cauzelor structurii viselor și a
semnificației lor, putem aproxima următoarele răspunsuri:
a. în ceea ce privește cauzalitatea viselor, aceasta se află în trei surse principat-
dinamica inconștientului (dorințe neîmplinite); întâmplările din timpul zilei; stimul
din ambianța imediată (temperatura din cameră, eventuale sunete, zgomote, mirosu' 1
etc.) și influențele de tip para (telepatie, premoniție).
b. Conținutul și structura visului se realizează în forma înlănțuirii mai mult sau m a
puțin aleatorii de imagini, aflate într-o relație de designare indirectă sau transformai
realitatea, dobândind astfel un caracter simbolic. Universul oniric devine astfel
reflectare deformată, alegoric-simbolică a lumii externe și a biografiei propriei persoa _
Conținutul fiecărui vis este unic și, de regulă, irepetabil, diversitatea elementelor pe c •
le poate vehicula activitatea onirică fiind practic infinită. Vivacitatea, pregnanța
coerența conținutului depind de nivelul de activare al scoarței cerebrale (cu cât este
apropiat de pragul de trezire, cu atât aceste trăsături sunt mai bine exprimate).
112 c. Semnificația viselor în viața omului este foarte mare, în jurul ei dezvoltându-se
decursul evoluției istorico-culturale a societății o întreagă panoplie de răstălmăciri și
111 etici rituale, orientate îndeosebi spre descifrarea viitorului, a ceea ce se va putea
P j^pla persoanei în cauză sau comunității.
O serie de vise de valoare profetică supraindividuală, cosmică sau universală,
sunt cele prezentate de Biblie, au intrat în patrimoniul cultural al omenirii,
C tistituind puncte de reper în interpretarea evenimentelor ce au urmat revelării lor.
Se dovedește că, în general, conținutul viselor se instituie ca variabilă
• termediară suplimentară și adesea ca o forță dinamogenă deosebită, influențând
oitiportamentul ^in zjua sau ^\n z j|e|e următoare. în practica de toate zilele,
• nter pretarea semnificației viselor se face prin procedeul legăturii designative directe
dintre imaginea onirică și realitate, trecându-se peste aspectul simbolic și peste
^formările de sens.
Raportate la criteriile psihofiziologice științifice, visele pot fi împărțite în trei
categorii principale:
• vise cu semnificație detensionantă, catartică, prin care se descarcă, într-o formă
deghizată, transformată, tensiunile generate de refularea/reprimarea dorințelor respinse
de Supra Eu și de conflictele avute anterior;
• viSe cu semnificație proiectivă și premonițială, legată de propria persoană
(întâmplări, evenimente cu implicații asupra statutului familial, socio-profesional) sau
de lumea externă (prevestirea unor fenomene sociale, naturale, cosmice);
• vise neutre, al căror conținut este determinat fie de acțiunea stimulilor din
ambianța încăperii în care dormim, fie de reactualizarea spontană a unor fragmente din
experiența anterioară, fără o conotație afectiv-motivațională deosebită. Legat de acest
din urmă aspect, se presupune că în timpul somnului ar avea loc un proces de
reordonare a tezaurului informațional-experiențial stocat anterior și „răvășit" în cursul
activității Zilnice, astfel că unele secvențe ale acestui proces s-ar transpune în episoade
onirice (vise reproductiv-iterative: repetarea și retrăirea unor situații și întâmplări din
trecutul imediat sau mai îndepărtat).
Delimitarea acestei ultime categorii de vise deosebește concepția științifică
modernă de cea freudiană care, așa cum am văzut, susținea că nici un vis nu are un
conținut întâmplător și că nici un vis nu este lipsit de o funcție simbolică.
Oricât de mult am admite și aprecia semnificația viselor în viața omului, nu
Putem merge atât de departe încât să le supraordonăm rolului conștiinței, funcțiilor ei
glator-proiectiv-creatoare. în ultimă instanță, episoadele onirice se includ ca elemente
cundare în programele comportamentale majore elaborate și gestionate la nivel
conștient.
Cea de a doua grupă a modificărilor ce aparțin dinamicii normale a
n • lona ''tății conștiinței sunt cele zise spontane sau episodice. Acestea includ: transa
hal " lC^' trama exsomatică, transa orgasmică și stările induse – hipnotice,
'ucinogerie și mistice.
ve„i țonsa neotenică este o stare ce acompaniază dinamica funcțională a stării de
reînt ' n Pr'me 'e 'um după naștere. Ea constă în tendința noului născut de a se
cum ar°e 'a neființă, experiența fiind echivalentă cu aceea a „pragului morții". Așa
viSU| . Ur'°undul cade într-un soi de transă, în care oscilează între realitate și lumea
stare •Ca ?i când s-ar pregăti pentru moarte, la fel, cel care se naște se fixează într-o
filară pentru a se pregăti pentru viață. Această stare de transă este însoțită de o
i n

fragilitate fizică care nu este lipsită de risc, întrucât insuficienta consolida^
funcționării creierului face ca granița dintre viată și moarte să devină foarte fină (Gerrt!
Boyesen, 1987). / *
Nu este o stare sesizabilă direct prin introspecție ca alte stări spontane: analo e
cu o stare care se situează de cealaltă parte a vieții este făcută pentru a fac|!a
imaginarea intrării în viață și nașterea conștiinței.
In transa sa, noul născut, care este mai mult o ființă eterică decât una fizi Ca
întoarce atât de departe la origine. încât funcțiunile fizice sunt pe punctul de a
întrerupe. în primele săptămâni și în primele luni, această puternică tendință sn
celălalt tărâm este necesar să fie contrabalansată prin îngrijiri speciale și printr-n
maternaj activ de natură a fortifica organismul și „voința" lui de a trăi. Dacă aceasta n
se realizează, devine posibil ca revenirea copilului din călătoria sa la frontierele morți
să nu se mai producă. Așa se explică moartea în somn. fără un motiv aparent, a unor
nou născuți (G. Lapassade, 1987).
Transa neotenică va fi prima formă, pe drumul vieții, a stărilor modificate ale
conștiinței, în care „unirea sufletului cu corpul" apare ca o contingență, precară și
totdeauna amenințată.
Transa exsomatică sau experiența „în afara propriului corp" (Out-of-the-B<xk
Experience) este o manifestare a stării ordinare a conștiinței în care subiectul percepe
ambianța ca și când el s-ar afla în afara corpului său fizic (N. Bowles, F. Hyn, 1983),
Pentru a o explica nu trebuie invocată parapsihologia, ea incluzându-se în sfera de
competență a psihologiei. Pentru a se produce o asemenea transă este necesară o
imagine vie și o relaxare a conștiinței, care să permită înlocuirea probei realității
obiective cu proba amintirilor și imaginilor generale spontane.
Este necesară, de asemenea, o reducere sau absența senzațiilor care-și au sursa în
propriul corp și menținerea, pe toată durata experienței, a unei activități mentale logice.
Transa începe la un moment dat, se stabilizează pentru un anumit timp, după care
se termină brusc.
Cum se poate ea instala fie și pentru o durată limitată?
După Suzan Blackmore (1982) care a studiat-o sistematic, întotdeauna anumite
procese psihice de ordin cognitiv concură la stabilirea imaginii corpului „abandonat:
cineva își imaginează cu intensitate corpul în fața sa. De exemplu, în momentul
adormirii, în starea hipnagogică și de instabilitate psihică propice acestui gen de transa.
în realitate, subiectul se află întins pe patul său, dar stimulările interoceptive care
contribuie la constituirea imaginii se diminuează până la încetarea definitivă. Ele ies
din sfera conștiinței subiectului care poate acum să-și atribuie un corp „nou" imagi" ar'
localizat aiurea, și să-și privească corpul fizic obișnuit de la distanță, în afara lui".
Apoi, dacă senzațiile interoceptive, constitutive ale imaginii corpului, afluesc
nou sau dacă intervin cu intensitate mesaje exteroceptive, imediat „voiajorul" nostru
reîntoarce în propriul său corp. _
La sfârșitul transei, revenirea la conștiința ordinară vigilă reclamă din P 3^.
subiectului o schimbare, un „salt" de tip cognitiv. Dar urmele experienței conținu
persiste încă mult timp, atât cât subiectul le acordă atenție. … ^
Transa exsomatică este folosită în mod curent în cultura șamanică ca „voiaj ^
„excursie psihică". Șamanul, arăta M. Eliade (1968), „este specialistul unei tran ^
timpul căreia sufletul este determinat să-i părăsească trupul pentru a întrep
ascensiuni celeste sau coborâri infernale".
i ia Șamanul a dobândit măiestria acestei relații „contingente" între suflet și corp: nu
: cj el își poate părăsi corpul său după voie, dar el poate să se „re-întrupeze" când nun"" 11
VrC< ^ Ieșirea din corp" reprezintă astfel baza comună și culturalmente elaborată a
tării șamanice de conștiință.
s j ransa orgasmică a fost sesizată și descrisă încă în antichitatea greacă clasică,
. _usg pe seama Eros-ului. Ea este exprimată și de conceptul de libido, pe care
atorul său, S. Freud, îl consideră echivalentul Eros-ului platonician.
Cf Transa este încorporată actului erotico-sexual și dinamica ei se mulează pe
H'namica acestuia: începe a se instala treptat, o dată cu preludiul, crește în intensitate în
ursul actului sexual propriu-zis, culminând în orgasm. Principalele ei caracteristici le
onstituie abolirea spiritului critic față de partener, reducerea sau deconectarea atenției
• |a stimulările externe, afundarea în starea de plăcere care se resimte în întreg corpul,
senzația de fuziune în care intensitatea se estompează și apariția unor reacții
neurovegetative paralele – contracții musculare, tahicardie, accelerarea respirației,
transpirația. Se termină cu o senzație de descărcare-relaxare și cu dorința de a dormi.
Stările induse. Inducția hipnotică. Procedeele de provocare sunt numeroase, dar,
după Tort (1975), ele prezintă trăsături comune: a) prima etapă implică, normal, ca
subiectul să nu facă nici un efort pentru a-și menține postura corpului. El trebuie să
rămână imobil și cât mai relaxat posibil; b) hipnotizatorul, în general, cere subiectului
să-i asculte numai vocea lui și să nu dea atenție la nici un fel de alte idei sau senzații.
Pentru aceasta, de obicei, se controlează ambianța pentru a vedea dacă există în ea
stimuli importanți. Controlul trebuie menținut permanent pentru a preveni apariția unor
asemenea stimuli; c) subiectul nu trebuie să gândească la ceea ce spune hipnotizatorul,
ci doar să-l asculte în mod pasiv, această condiție vizând slăbirea controlului conștient;
d) subiectul este rugat să-și focalizeze atenția asupra unui punct anume. De exemplu,
asupra unui punct luminos, aceasta favorizând sistarea contactului cu lumea externă;
e) hipnotizatorul informează subiectul că va simți o somnolență și aceasta vizează să
suscite un anumit număr de asociații ce favorizează intrarea în transă (inducția).
Sugestia de a dormi acționează ca o forță disociativă a conștiinței ordinare; f) sugerând
subiectului starea de somn, hipnotizatorul precizează în continuare că acesta nu este un
somn natural, adevărat; g) când subiectul devine, în sfârșit, pasiv și relaxat i se poate
sugera, de exemplu, să întindă un braț orizontal și că acest braț va deveni greu ca de
P umb. Dacă subiectul simte efectiv o asemenea impresie, prestigiul hipnotizatorului
eȘte considerabil, ceea ce are o importanță decisivă pentru reușita hipnozei; h) ceea
se Purece atunci modifică sensul identității. Obișnuit, o voce interioară este cea care
Pune să facă un anumit lucru. Dar vocea hipnotizatorului înlocuiește acum această
mterioară și subiectul începe a o interioriza.
j . ^P notizatorul ia astfel locul Eului sau a unei părți a Eului. Această ipoteză este
Ace -" Cea a 'u' ^reud ('921), pentru care, în hipnoză, operatorul ia locul Eului.
re| . ^ '"locuire este o dimensiune centrală a transei, ea conferind acesteia caracterul
deSD na ; sPecific. La originile „magnetice" ale hipnotismului, apoi în scrierile clasice
Freu. "'Pioză, această relație a fost definită ca un raport, termen de la care, pornind,
a elaborat noțiunea de transfer.
Dar j u. 'ifluența școlii lui Charcot, unii medici-etnologi legau hipnoza de isterie.
Ca Bernheim a criticat o asemenea asociere exclusivistă, afirmând că hipnoza

poate fi produsă nu numai la isterici, ci și la oamenii normali, cu deosebirea că la Cej
dintâi ea poate fi provocată mai ușor. /
Acesta este punctul de vedere care domină în prezent și el permite lega rea
hipnozei de ritualul posesiunii, dar procedeele de inducere a stării de transă sunt mult
diferite.
Transa halucinogenă. Aceasta este o stare modificată a/conștiinței indusă de
administrarea substanțelor psihedelice și, în scopuri științifice, a fost studiată î n
laborator, pionierul unor astfel de cercetări fiind Timothy Leary (1979). Se disting două
elemente cheie: „dispoziția" și „dispozitivul".
„Dispoziția" se referă la starea persoanei aflate în curs de a trăi experiența –
dispoziția sa, speranțele sale, temerile sale, dorințele sale; „dispozitivul" se referă | a
condițiile exterioare ale experienței – atmosfera fizică și emoțională a încăperii,
raporturile „voiajorului" cu alte persoane prezente, și, firește, atitudinea celui care
administrează drogul și conduce experimentul.
La aceasta se adaugă noțiunea de „programare a experienței psihedelice" – care
se opune utilizării sălbatice a drogurilor: ca urmare, cei doi „actori" instituie experiența
și dispozitivul ei ca un ritual inspirat efectiv din etnometodele amerindiene pentru
transa peiotică provocată de mescalină.
Programarea vine să asigure evitarea transei psihedelice brutale. Din punct de
vedere fiziologic, partea cea mai intensă a ședinței experimentale o constituie
momentul în care produsul chimic începe să acționeze. Dacă subiectul nu este pregătit
pentru această „decolare", o mare parte a impulsiunii inițiale va fi disipată în efortul de
a se elibera de sub presiunea (condiționarea) lucrurilor exterioare.
Mijloace de pregătire pot fi numeroase, ca de pildă: o lectură liniștită, ascultarea
muzicii, meditația, plimbarea, înotul etc. Toate acestea pot contribui în mod eficient la
crearea stării de serenitate și de pregătire.
Contextul cultural trebuie considerat ca un element esențial al dispozitivului de
producere a stărilor de transă. Wallace (1959) a făcut dovada acestui fapt când a
comparat efectele consumului de mescalină la albi și la indienii americani. Aceștia din
urmă consumă peyolt într-un cadru ritual instituționalizat, pe când americanii albi fac
aceasta în cursul unei experiențe de laborator.
Indienii realizează sentimente de tip extatic și, adesea, de suprimare a suferințelor
fizice, în timp ce americanii albi care se află într-o situație experimentală profană, fira
o pregătire culturală care să le furnizeze reprezentări speciale, resimt o mare
instabilitate a dispoziției și oscilează între euforie și depresie.
Se constată la albi o înlăturare a inhibițiilor sociale, care le permite
comportamente în mod obișnuit interzise, în vreme ce la indieni, în cursul transei
psihedelice, se continuă respectarea regulilor vieții sociale. Schimbările stârn
conștiință în ceea ce privește percepția de sine și percepția celorlalți devine sursa o
teamă și de angoasă pentru indieni.
în concluzie, experiențele halucinogene sunt pozitive pentru indieni și negativ ,
cu mici diferențe individuale, pentru albi, al căror context cultural repudiază consum
de substanțe psihedelice (marijuana, LSD etc). »
Substanțele cu acțiune farmacodinamică sunt numeroase, o grupare a lor, dur
natura efectelor constituind o preocupare importantă a cercetătorilor. O clasificare
referință a realizat Ludwig Lewin, în 1924, stabilind următoarele grupe mari:
– „euforicele" – opiumul și derivații săi, respectiv, morfina, heroina, cocaina: . „fantasticele" – agenți halucinogeni generatori ai unei furii interioare fantastice
_ rnariju ana' hașișul, mescalină, ciupercile halucinogene etc. (aceste substanțe au fost
^botezate de H. Osmond, după anii '60 ai secolului trecut, cu denumirea de
psihedelice);
– „inebriantele" – alcoolul, cloroformul, eterul etc;
– „hipnoticile" cloralul, veronalul, bromurile, kawa-kawa;
– „excitantele" – cafeaua, cofeina, ceaiul, cola, amfetaminele.
Acțiunea LSD este urmată de o serie de tulburări funcționale, care, după J.P. Volta
(1983) se pot grupa astfel: tulburări vizuale (modificări ale culorilor și ale proprietăților
obiectelor, ondularea pereților, grimase ale fețelor umane); motorii (alternări între
excitație și paralizie); vegetative (senzații de sufocare, de uscăciune și de constricție a
laringelui); sinestezii audio-vizuale (se „aud" culorile și se „văd" sunetele); „ieșirea în
afara propriului corp".
Transa mistică. Este acea stare care se induce printr-o puternică credință și
dorință de contopire sau comuniune cu divinitatea. W. James (1908) a evidențiat patru
trăsături esențiale ale acesteia.
Prima este caracterul inefabil: subiectul care încearcă o asemenea stare spune că
nu poate găsi cuvintele pentru a o exprima, ea fiind deci trăibilă nemijlocit și
incomunicabilă.
Cea de a doua trăsătură este intuiția: dacă stările mistice sunt sentimente, ele apar
de asemenea subiectului ca o formă de cunoaștere.
Cea de a treia trăsătură este instabilitatea: stările mistice nu pot dura mult timp;
în afara unor excepții, la capătul unei jumătăți de oră, cel mult al unei ore sau două, ele
se disipează „la lumina conștiinței normale".
Cea de a patra și ultima trăsătură este pasivitatea: există activitate numai în faza
inițială de inducție: ca urmare, se poate favoriza producerea de stări mistice prin
anumite acte voluntare, cum ar fi fixarea atenției, executarea anumitor mișcări ritmice
sau alte procedee. Dar o dată trecerea făcută, se instalează pasivitatea. Când starea de
conștiință a luat forma sa caracteristică, subiectul își simte voința paralizată, iar adesea
el se simte ca subjugat de o forță superioară. Această ultimă trăsătură apropie stările
rmsțice de fenomenele ce caracterizează dedublarea personalității. Pentru provocarea
stărilor mistice se apelează uneori la inductori externi de genul substanțelor psihedelice
(Protoxidul de azot, eterul, psilocibinul ș.a.).
In concluzie, conștiința noastră normală trebuie considerată un tip particular,
^parată ca printr-o membrană fină de alte numeroase stări care nu așteaptă decât
momentul favorabil pentru a intra în scenă.
Modificări de ordin patologic ale conștiinței. Acestea se caracterizează prin
cea ca apar pe fondul unei maladii psihice de tip psihiatric sau al unor focare
reiat"' 0-6 ^ creierului (tumo, i hemoragii, traumatisme, ramolismente), au o durată
Pacie V ln ,delun Sată (unele fiind 'reversibile și agravabile), perturbă profund relaționarea
enîyui.cu ,umea externă, compromițând caracterul adaptativ al comportamentelor,
'"dud ?diflcâri încorporate bolilor psihice. Cele mai importante boli psihice care
scnj2 f In . teb'oul lor simptomatologie modificări severe ale conștiinței sunt
ce ap° fe",a' Psihozele (maniaco-depresivă și maniaco-exaltată) și isteria. Tulburările
sau m a,tere ază atât conștiința de sine (în direcția autodeprecierii, autosupraestimării
halUcj etarnor fozării), cât și conștiința lumii obiective (denaturări ale percepției –
nat" Și pseudohalucinații, alterări ale discernământului, ale capacității de judecată

și raționament – incoerență, paralogisme, confabulații, deliruri, fixitatea ideji
limitarea sau întreruperea comunicării cu exteriorul și închiderea ermetică în sine). r'
Modificări determinate de focare organice ale creierului. Acestea au un caract
foarte variat și specificul lor depinde de localizarea topografică a focarului și &
întinderea lui. Ele pot afecta orice componentă psihică, de la senzorialitate la gândi C
de la dispoziția afectivă la personalitate.
Printre cele mai bine demarcate și studiate, menționăm: halucinațiile, agnoziii
(pierderea capacității de recunoaștere a obiectelor și persoanelor), amneziile (pierdere,
parțială sau totală a memoriei și dispariția prin aceasta a conștiinței trecutului
pierderea capacității de orientare în spațiu și timp, destructurări ale gândirii (alogisnJ
agramatisme, acalculii, pierderea capacității de conceptual izare-abstractizare)
pierderea capacității de planificare a activității și de urmărire a scopului, estomparea
discernământului și a spiritului critic, modificări în hipo sau hiper ale sferei emoțional-
afective, aplatizarea interesului pentru lumea externă, pentru comunicare și contacte
sociale.
Cea mai severă modificare patologică a conștiinței se produce pe fondul
proceselor degenerativ-involutive la nivelul creierului, de genul celor înregistrate în
boala Alzheimer. în stadiile avansate, procesele degenerative ale creierului duc la o
destructurare cvasitotală atât a conștiinței de sine, cât și a conștiinței lumii externe,
pacientul ajunând un fel de legumă.
SECȚIUNEA alia

COMPONENTELE MODALE ALE VIEȚII PSIHICE
CONȘTIENTE A OMULUI
CONSIDERAȚII PRELIMINARE
în Secțiunea anterioară am prezentat problemele fundamentale de ordin
metodologic ale delimitării obiectului de studiu al psihologiei, ale modului de abordare
• definire a psihicului, în general, a psihicului uman, în special, ale cunoașterii
psihologice și ale poziției psihologiei în sistemul contemporan al științelor.
Am urmărit principalele aspecte ale evoluției istorice a științei psihologice,
evidențiind cele mai semnificative orientări și școli, cu elementele de asemănare sau
divergență dintre ele, degajând în final concluZia că modul de înțelegere și definire a
naturii psihicului a variat permanent, în funcție de poziția metodologică pe care se
situau reprezentanții diferitelor școli psihologice. Noțiunile pe care le-am introdus în
această primă secțiune a lucrării, anume cele de „psihic", „conștiință", „inconștient",
„entitate psihocomportamentală", „sistem", „sistem psihic uman", „reflectare",
„informație", „reglare-autoreglare, „comunicare", „interacțiune", „structură", „statică
fijncțională-dinamică funcțională" ș.a., alături de principiile metodologice, constituie
cadrul general de referință în abordarea oricărui fenomen psihic concret. Trecerea de la
abordarea inițial globală a psihicului la analiza componentelor particulare care
formează structura lui arhitectonică este un pas necesar în demersul de a evidenția
determinații le sale specifice – pe linie de conținut, formă, mecanism și rol adaptativ.
Analiza fiecărui proces concret proiectează o lumină nouă asupra conținutului
noțiunilor de „psihic", de „conștiință" sau de „personalitate", conferindu-le valoare
operațională specifică. Se va constata astfel că psihicul nu este ceva amorf, difuz sau
ceva punctiform, unidimensional, ci o organizare sistemică, structural eterogenă și
complexă, cu consistență ontologică (existențială) ireductibilă. în același timp, analiza
Pr>n raportare la conceptele și principiile psihologice generale ne va arăta că funcțiile și
procesele psihice particulare nu sunt entități izolate, cu ființare independentă, ci
mPonente relaționate și integrate într-o organizare supraordonată. Ca urmare, analiza
cărui proces psihic particular trebuie să-i determine locul în cadrul organizării
rojce de ansamblu și interacțiunile sale cu celelalte procese.
• ,n identificarea și delimitarea componentelor modale și intramodale ale
niului psihic, în subsistemul său conștient, aplicăm următoarele criterii:
inf ' Sten ^a conținutului informațional (reflectoriu) propriu; 2) natura conținutului
est a^10na ' (ce și despre ce furnizează informații?); 3) rolul reglator-adaptativ (de ce
CQț- ecesarâ și la ce folosește în relaționarea noastră cu lumea și în activitatea noastră
na; 4) locul în cadrul sistemului; 5) gradul de complexitate.
dejj . P'icarea acestor criterii se poate efectua în două faze. în prima fază, vom
a componentele modale propriu-zise: componenta cognitivă, componenta

comunicațională, componenta mnezică, componenta afectivă (subsistemul afecta
componenta motivațională, componenta volitivă, componenta prosexică fatenti Q!
componenta instrumental-acțională.
în cea de-a doua fază, în interiorul componentelor modale mai sus enumerate
delimitează componentele intramodale: senzația, percepția, reprezentarea, gândirea -*
cadrul componentei cognitive; emoțiile primare, emoțiile secundare, emoțiile simnl
emoțiile complexe – sentimentele – în cadrul componentei afective; trebuind
biologice, trebuințe fiziologice, trebuințe materiale, trebuințe de securitate, trebuințe d
comunicare și integrare socială, trebuințe de autorealizare, interese, idealuri etc. ~ ț n
cadrul componentei motivaționale ș.a.m.d.
Analiza pe componente a vieții psihice este instructivă și necesară și pentru căe a
demonstrează că gradul și nivelul de elaborare, organizare și funcționare a psihicului
nostru în ansamblu depinde de gradul și nivelul de elaborare, organizare și funcționare
a componentelor de bază care-1 alcătuiesc. Nu se poate vorbi de o organizare psihică
optimă și eficientă din punct de vedere adaptativ, dacă una din aceste componente
rămâne la un nivel inferior de dezvoltare-integrare (vezi cazurile de debilitate mintală)
sau dacă este atinsă de o tulburare patologică (vezi cazurile de boli psihice).
în fine, studiul și cunoașterea în profunzime a componentelor particulare ale
vieții psihice prezintă o importanță practică deosebită, furnizându-ne datele necesare
pentru fundamentarea și coordonarea intervențiilor de stimulare, optimizare sau
corecție (terapie).
Potrivit logicii interne a dezvoltării și organizării psihice, analiza fiecărei
componente modale va urma cursul de la simplu la complex, de la inferior la superior
Totodată, nici la acest nivel al analizei (pe componente), nu trebuie să pierdem
din vedere experiențele paradigmei interacționist-dinamice, de relevare a inter
dependențelor și intercondiționărilor reciproce dintre diferitele funcții, procese și stări
psihice particulare.
:Ai:
up;
i-n ••".«• Capitolul VI
PROCESELE SENZORIALE
Recepția senzorială este prima formă specifică de realizare a comunicării noastre
lumea externă, a cărei funcționare începe chiar înainte de naștere, în timpul vieții
intrauterine, când devine posibilă formarea unor reflexe condiționate la agenți mecano-
acustici și termici din mediul extern.
Imediat după naștere, ea va înregistra un ritm rapid de dezvoltare, prin
diferențieri și specializări funcționale din ce în ce mai fine, prin elaborarea unor scheme
logice de prelucrare a informației primare din ce în ce mai complexe și mai precise,
prin amplificarea dimensiunii conștiente. Pe lângă acțiunea propriu-zisă a obiectelor și
fenomenelor externe sau a stimulilor din mediul intern al organismului, dezvoltarea
recepției senzoriale va fi stimulată și mijlocită de dezvoltarea celorlalte funcții psihice –
memoriei, atenției, motivației, voinței și mai ales a limbajului, cuvântul devenind
principalul instrument de reglare, fixare și integrare a conținutului informațional în
imagine subiectivă internă. La capătul acestor profunde transformări evolutive, se
ajunge la extraordinar de complexa organizare psihosenzorială pe care o întâlnim la
omul adult.
In principiu, se poate afirma că dezvoltarea psihică a omului începe cu
dezvoltarea componentei senzoriale, care devine premisa și temelia pe care se ridică
celelalte componente, nu numai cognitive (reprezentarea și gândirea), ci și afectiv-
motivaționale. De aceea, este corectă aprecierea potrivit căreia studiul organizării
senzoriale ne permite să explicăm și să găsim răspunsuri plauzibile la multe chestiuni
referitoare la organizarea psihică a omului în general. Tocmai datorită importanței și
omniprezenței sale în relaționarea cotidiană cu lumea, senzorialitatea a constituit obiect
e analiză și explicație încă din antichitate, de când se poate vorbi de primele descrieri
Psihologice.
Debutul psihologiei ca știință de sine stătătoare se face prin demonstrarea
I Slbn| tății utilizării metodei experimentale în studiul proceselor senzoriale. Apoi, de-a
§u' evoluției sale ulterioare, psihologia n-a încetat nici o clipă să considere
nai itatea ca domeniu major de cercetare. Și în prezent, în pofida acumulării unui
sgn 1la*en'a' faptic-experimental și a unei vaste literaturi monografice, componenta
ale •** a ^^ cor| t'nuă să rămână în centrul interesului și al preocupărilor, nu numai
erg '°8'' or> c< Ș' ale reprezentanților altor domenii – filosofiei, științelor cognitive
80norniei inteligenței artificiale.
rea|jt re Ptat, s-a constatat că ceea ce părea inițial simplu și de la sine înțeles este, în
contp C' COm P'ex Ș' § reu de explicat. Acest aspect va avea drept consecință apariția
diSp er selor și divergențelor teoretico-metodologice. Așa se face că nici astăzi nu
ein de o teorie unitară și unanim acceptată despre senzorialitate.

Pe lângă multe puncte de acord și convergență, există încă numeroase ai
elemente de dezacord și divergență. De asemenea, dacă la anumite întrebări referit 0
la procesele senzoriale răspunsurile sunt mai riguroase și mai veridice, la altele acest
sunt relative sau ipotetice, comportând încă cercetări și validări ulterioare. Din punct}
vedere structural, senzorialitatea pune în evidență două componente mari: SENZAȚ?
și PERCEPȚIA. Deși delimitarea acestor două componente ca entități psihice
existență distinctă a fost obiect de controversă între asociaționism (care recunoștea d
individualitatea existențială a senzației) și gestaltism (care admitea doar existe
percepției – ca primă formă specifică de manifestare a organizării psihice), în prezent
ea este larg acceptată.
Delimitarea nu înseamnă însă admiterea existenței și funcționării lor separate c
doar o operație necesară din punct de vedere științific și didactic, pentru a pătrunde ma'
adânc în analiza problematicii senzorialității.
6.1. SENZAȚIA
Senzația este primul nivel psihic de prelucrare, interpretare și utilizare a
informației despre însușirile obiectelor și fenomenelor lumii externe și despre stările
mediului intern. Ea este sursa primară a cunoștințelor. Altfel decât prin intermediul
senzațiilor nu putem dobândi nici un fel de date despre lucrurile și fenomenele
materiale din jur. în disputa lor cu raționaliștii, care postulau existența ideilor înnăscute,
înaintea oricărei experiențe, senzualiștii au demonstrat că „nu există nimic în intelect,
care mai înainte să nu fi existat în simțuri" (MM est în întelectum quo prior nonfuerit
in sensum – J. Locke).
Pentru curentul asociaționist, care a dominat psihologia până în a doua decadă a
secolului XX, senzația era cărămida din care se clădește întregul edificiu al vieții psihice
pe baza acțiunii legilor asociației-similitudinii, contrastului, contiguității spatio-
temporare. Ea constituie atât punctul de pornire, cât și cel de sosire în întregul demers al
cunoașterii psihologice, procesele psihice zise superioare trebuind a fi studiate și
explicate prin descompunere și reducere la senzații. în calitate de parte, senzația era
absolutizată, iar existența integralității vieții psihice anulată, aceasta fiind interpretată ca
un simplu conglomerat. Până și marele psiholog francez H. Taine era atât de convins de
veridicitatea teoriei asociaționiste, încât afirma că viața psihică este „un polipii de
senzații". La rândul său, cunoscutul psiholog american Ed. Titchner, într-un ultim efort
de a salva corabia asociaționismului amenințată tot mai mult de naufragiu, a elaboi®
așa-numita teorie a „nucleu-contextului" {core-context theory), în care încearcă
demonstreze că asociațiile dintre senzații nu trebuie privite în manieră plată, rectil" 1 ;
aidoma înșirării mărgelelor pe o ață. Mecanismul asociației funcționează, credea el, *
după criterii de selectivitate, operând în masa inițială a senzațiilor o anumită i erarn 'zar ,J
senzații principale, care formează nucleul, și senzații secundare, care formează coiM^
Pozițiile celor doi termeni sunt interșanjabile în funcție de situația externă și d e ^
dispoziționale (afectiv motivaționale) ale subiectului. . -^
Orientarea configuraționist-structuralistă (gestaltistă), opunându-se ascC \-'^f
nismului, declară artificială și nefirească existența senzației ca entitate cu individ ua
proprie, susținând că prima structură psihică este percepția. Dispute aprinse s-au purtat și în jurul naturii și funcției de cunoaștere a senzației.
rfpl în plan filosofic, s-au înfruntat empirismul pozitivist, care vedea în senzație
^S li'a întregii cunoașteri, iar în datele oferite de ea – adevăruri incontestabile, și
naliamul apriorist, care minimaliza până la anulare valoarea cognitivă a senzației,
^"'are o considera o barieră între noi și lume. Introducând noțiunea de „lucru în sine",
f* |^ ant accentua ideea că simțurile nu ne oferă decât aspecte fenomenale și aparente
i biectelor din jur și nicidecum date care să ne apropie de esența lor. Se lăsa astfel să
3 "nteleagă că, în conținutul lor, senzațiile sunt mai mult expresia unor experiențe
S biective pure decât reflectarea însușirilor și proprietăților reale ale obiectelor externe.
. țntrucât omul este prizonierul absolut al universului său senzorial, „lucrul în sine",
-mâne de neatins, incognoscibil. în psihologie, controversa în jurul naturii și
ontinutului senzației și-a găsit concretizarea în două tipuri de teorii: a) teorii de factură
anostică și b) teorii de factură gnostică. Teoriile din prima categorie neagă sau
desconsideră posibilitatea ca senzația să furnizeze informații despre proprietățile
obiective ale stimulilof externi, susținând fie că ne informează despre stările interne ale
propriilor noastre organe de simț și ale propriilor noștri nervi (teoria energiilor specifice
ale organelor de simț), fie că este un semn local sau central (hieroglifă) al acțiunii
stimulului, fără nici o asemănare cu acesta.
Teoria energiilor specifice ale organelor de simț a fost formulată de Johanes Miiller
(1840) pe baza următorului experiment: a) aplicând un curent electric și un excitant
mecanic unui singur organ de simț (vizual sau auditiv) , el a obținut nu două senzații
diferite, ci o singură senzație – senzație de iluminare (fosfen), în cazul văzului, și senzația
de țiuit (acufen), în cazul auzului; b) aplicând un singur stimul – curentul electric – mai
multor organe de simț – vizual, auditiv, gustativ, Miiller a obținut nu o singură senzație, ci
trei senzații diferite – luminoasă, acustică, gustativă.
Interpretarea dată de J. Miiller acestor fapte vine în sprijinul agnosticismului.
Dacă ar fi adevărată afirmația că senzația reflectă proprietățile stimulului, atunci ar fi
trebuit ca în prima parte a experimentului să fi obținut nu o singură și calitativ aceeași
senzație, ci două senzații diferite, una corespunzătoare stimulului electric, iar cealaltă
corespunzătoare stimulului mecanic; dacă ar fi adevărată afirmația că senzația reflectă
însușirile reale ale stimulului, atunci ar fi trebuit ca în cea de a doua parte a
experimentului să fi obținut o singură și calitativ aceeași senzație – corespunzătoare
curentului electric, iar nu trei senzații calitativ diferite – luminoasă, acustică, gustativă.
ncluzia ce derivă din acest experiment i se pare lui Miiller mai mult decât evidentă:
" enzația informează conștiința despre calitățile energiei specifice proprii fiecărui
& n de simț, stimulul având doar rolul de activare-declanșare". J. Miiller a comis însă
'oasă eroare metodologică. Astfel, el a considerat organele de simț ale omului ca
Uri date, de sorginte imanentă, în timp ce ele sunt structuri dinamice, care s-au
jjp ' u't în cursul evoluției filogenetice a întregului regn animal, pe baza principiului
de st' n '' ^ sPec 'anzarM treptate în raport cu acțiunea anumitor categorii (modalități)
Pem externi. Acțiunea permanentă a acestor stimuli și necesitatea recepționării lor
c0n.. ° nentarea și adaptarea organismelor animale la mediu au determinat
ASem Ulrea unor mecanisme structural-funcționale tot mai diferențiate și specializate.
ea mecanisme vor fi reprezentate de organele de simț (verigi receptoare
125

periferice) și structurile neuronale corespunzătoare, care, la mamifere și off,
situate la nivel subcortical și cortical, împreună formând sistemele analizatori 11'
Structura fiecărui analiZator s-a elaborat în așa fel, încât, în plan funcțional, să asi&° r'
realizarea optimă a operațiilor de prelucrare a informațiilor conținute de însus •"*
stimulului modal specific în raport cu care s-au format în cursul evoluției.
Din acest punct de vedere, se impune ca stimulii externi să-i împărțim în H
categorii: stimuli universali sau nespecifici, cum este curentul electric și parțial ^ a
mecanic, la acțiunea cărora fiecare analiZator răspunde prin reacții proprii nespecjf
ca în experimentul lui J. Muller, și stimuli modali sau specifici, cum sunt lurnin
sunetul, stimulii chimici (olfactivi și gustativi), termici, a căror acțiune nu este receptat"
decât de către „analizatorul specializat". Senzația specifică ne informează
proprietățile stimulului modal specific.
Teoria „semnelor locale" a fost dezvoltată și susținută de fiziologul german Heriiw
în esență, ea este asemănătoare celei a lui Muller, cu deosebirea că activarea energiei
specifice este înlocuită cu o operație, mai sofisticată, de transformare a unei stări interne
a organului de simț într-un semn, în sine fără semnificație, acesta din urmă fiind rezultatul
funcției interpretative a creierului. La rândul său, teoria hieroglifelor, formulată de
Helmholtz, leagă senzația de activitatea formațiunilor nervoase superioare și o consideră
ca fiind un simbol convențional pentru desemnarea acțiunii unui stimul. Cum între o
„hieroglifa" și obiectul desemnat de ea nu există nici o asemănare, tot astfel între senzație
și stimul nu se poate stabili o relație de similitudine.
Trebuie spus că proliferarea teoriilor de tip agnostic a fost favorizată și de
clasificarea însușirilor obiectelor perceptibile în primare (volumul, greutatea,
consistența) și secundare ( culoarea, mirosul și gustul), clasificare făcută pentru prima
dată de Aristotel și reluată de unii empiriocritici, îndeosebi de D. Hume.
Teoriile gnostice au la bază noțiunile de reflectare și de imagine. Ele au evoluat
pe două direcții: mecanicist-pasivistă și designativ-activă. Prima direcție a fost proprie
asociaționismului inspirat din materialismul francez din sec. XVIII (La Mettrie.
Helvetius, Holbach) și din concepția reflexologică dezvoltată în a doua jumătate a sec
XIX (Secenov, Behterev Pfliiger, Sherrington). Potrivit acesteia, senzația reprezintă o
„urmă", o „pecete" sau o „fotografie" a stimulului extern. Organele de simț pose" a
funcția reflectorie, de întipărire și redare mecanică a însușurilor stimulilor speciW
Imaginea astfel formată – senzația – este asemănătoare până la identificare cu obiect
Contribuția activismului intern al subiectului la elaborarea ei este considerată cu W
insignifiantă; „reflectarea psihică" este astfel redusă la reflectarea mecano-n z
(întipărirea sau proiecția obiectului reflectat în obiectul reflectant).
•ttirtiv teleono"
ci Cea de a doua direcție are la bază ideea despre om ca subiect activ, teleono
care nu se adaptează în mod pasiv (reactiv) la influențele mediului extern ' e
transformând condițiile externe în concordanță cu motivele și scopurile sale »n
Funcția reflectării, proprie mecanismelor senzoriale și creierului uman în ansa .
dobândește și ea un caracter activ, selectiv și orientat. Ca urmare, senzația nu es – t
o simplă întipărire mecanică a obiectului în structura organului de simț și nici o
fotografică a lui; ea devine o imagine subiectivă ideală, a cărei coresponc* ^
obiectul are un caracter designativ, mediat de operații logice de prelucf •nretare. Conținutul și calitățile actuale ale senzației vor fi funcție atât de însușirile
ujgC
0 n u este întotdeauna de același semn: uneori, ea facilitează și amplifică int* tjve ale stimulului, cât și de stările interne ale subiectului. Influența acestora din
siunea veridicității și obiectivitătii, alteori o diminuează, producând alterări și
x naturân in hipo sau in hiper.
Dar indiferent dacă în conținutul său este veridică sau denaturată, senzația
, D|jnește un rol cognitiv, de semnificant și noi o raportăm nu la stările interne ale
'" anelor de simț sau ale nervilor, ci la un anumit stimul obiectiv extern – lumină,
° net temperatură, substanță sau obiect mirositor, substanță sau obiect sipid (cu gust).
Teoria reflectării subiective active asupra senzației s-a impus mai ales în psihologia
.fopeană, începând cu a treia decadă a secolului nostru, fiind dezvoltată în lucrările unor
mari savanți, precum J. Piaget, H. Pieron, H. Wallon, P. Oleron, A.N. Leontiev, A.R. Luria.
5 L Rubinstein.
Ea s-a dovedit a fi cea mai concordantă cu metodologia experimentală modernă
si cu criteriile aplicabilității practice, cuplând foarte bine cu teoria comunicării și a
informației. Aceasta din urmă permite o înțelegere mai adecvată și mai profundă a
senzației. în lumina ei, analizatorii sunt canale specializate de comunicare, care
efectuează o serie de operații legate într-o schemă logică unitară. în raport cu obiectul,
analizatorul realizează operațiile de explorare-detecție-extragere, prin intermediul
cărora se asigură „centrarea" acțiunii lui în zona receptivității optime; la „intrare",
acțiunea obiectului este supusă operației de codare, grație căreia o anumită însușire
particulară a lui este „transpusă" într-o anumită „literă" (configurație) a codului propriu
fiecărui analizator; în această „stare", informația poate fi transmisă către „centrele
rezolutive", de la nivel subcortical; acestea efectuează operații intermediare de
prelucrare-integrare, rezultatul lor fiind un cod de rang superior, comparativ cu cel de
la nivelul receptorului; operațiile implicate în realizarea lui se numesc recodări.
„Codul" subcortical este transmis apoi centrului rezolutiv cortical, care este veriga
terminală a analizatorului. Acesta desăvârșește procesul de prelucrare-integrare, dând
produsul final – „codul-imagine" (adică, ceea ce numim senzație). Operațiile implicate
m realizarea lui poartă numele de decodare, deoarece sensul lor este de a restabili
entitatea mesajului", adică relația de asemănare-designare dintre senzație, ca
'"formație psihică, și obiect, ca sursă externă.
In lumina celor de mai sus, se desprinde următoarea definiție generală a
zației: Senzația este reflectarea activ-selectivă și ideal-subiectivă a însușirilor
culare și singulare ale stimulilor modali specifici în forma unui cod-imagine.
ț '' nutu ' e' furnizează o informație secvențială, fragmentară despre obiectele și
doa ene 'e Perce Pt'm'e. Ea nu permite identificarea acestor obiecte și fenomene, ci
iscriminarea lor în interiorul uneia și aceleiași însușiri – intensitate, durată,
te' temperatură etc.
ce|0 n ^'iza senzației trebuie să ia în considerație interacțiunea factorilor externi și a
^ t'n de organizarea și „funcționarea" subiectului,
carg ar,abilele ce derivă din factorii externi sunt: modalitatea stimulilor (în raport cu
olfa . a,'erențiază principalele tipuri de senzații – vizuale, auditive, tactile, gustative,
' Proprioceptiv-chinestezice); intensitatea stimulilor – proprietatea bazală care

face posibilă acțiunea oricărui stimul asupra receptorilor; indiferent de modala
pentru a produce excitația aparatului receptor, orice stimul trebuie să posede
minimum necesar de intensitate (cantitate de energie); durata, reprezentând timnni
acțiune efectivă a stimulului modal asupra receptorului corespunzător; rata stimula
numărul sau frecvența apariției stimulului modal specific în interiorul unui interval J"
de timp; proprietățile particulare intramodale, cum ar fi, de pildă, lungimea de u^
în cazul stimulilor luminoși, frecvența și forma, în cazul stimulilor acustici, stru ct
moleculară, în cazul stimulilor chimici – gustativi și olfactivi. Fiecare din variabil i
menționate prezintă un registru valoric perceptibil mai mult sau mai puțin întin*
favorizând astfel producerea unei mari game de senzații particulare.
O a doua mulțime de variabile externe sunt generate de contextul în care este dat
stimulul de bază: iluminatul, nivelul zgomotului, temperatura, umiditatea etc. Acesta
acționează ca elemente favorizante sau perturbatoare asupra desfășurării procesului de
recepție senzorială.
Factorii subiectivi care-și pun amprenta pe modul de realizare a senzației sunt, i
primul rând, nivelul sensibilității analizatorului și starea lui funcțională actuală. Lorii
se adaugă, apoi, stările qfectiv-motivaționale actuale, experiența perceptivă anteriorii
și scopul sau obiectivul activității.
în forma sa conștientizată, orice senzație pune în evidență câteva calități
definitorii, pe baza cărora se poate identifica și compara cu alta. Acestea sunt:
a. modalitatea – orice senzație specifică este produsă de un anumit stimul și se
încadrează într-o anumită categorie: vizuală, auditivă etc;
b. specificitatea reflectorie designativă – orice senzație are un conținut reflectorii!
specific și desemnează informațional o anumită însușire (dimensiune) a stimulului extern;
c. referențialitatea – orice senzație ne relaționează și ne raportează la lumea
externă, îndeplinind o funcție de cunoaștere;
d. instrumentalitatea-reglarea – orice senzație poate comanda și regla reacții
comportamentale adaptative ale subiectului la o însușire sau alta a diverșilor stimuli
modali din afară;
e. intensitatea – orice senzație are o forță mai mare sau mai mică, generând din
partea subiectului răspunsuri corespunzătoare: f. puternic, puternic, moderat, slab, f. sla
/. durata – orice senzație are o anumită persistență în timp, corespunzător
duratei de acțiune a stimulului; . u
g. diversitatea intramodală – în interiorul fiecărei modalități sau clase rnan
senzații se diferențiază calități specifice (exemplu: nuanța, în senzațiile de culo
înălțimea și timbrul, în senzațiile auditive); | e
h. culturalitatea – proprietatea oricărei senzații umane, de la cele gustative la
vizuale, de a se modela și de a-și integra, în conținut și semnificație, influe.
factorilor socioculturali.
6.1.1. Sensibilitatea și legile ei
cenzai"' Sensibilitatea reprezintă premisa biofiziologică a capacității de a avea ^
Ea este o proprietate funcțională care permite înregistrarea, receptarea și i nter PjI1 't
atât a stimulilor biologicește necesari, care prin natura însușirilor l° r w spondență directă cu stările de necesitate (trebuințele alimentare, sexuale, de
C°"rare) a'e organismului animal, cât și a stimulilor în sine indiferenți sau neutri, care,
aP tare- nu pot satisface o trebuință biologică, dar care, în anumite situații, pot deveni
Ca nale ajutătoare, permițând o mai bună orientare în raport cu stimulii biologicește
S£ esari- în această formă, sensibilitatea este caracteristică numai regnului animal și ea
" dezvoltă din proprietatea primară a excitabilității, legată de înregistrarea doar a
Suniulil° r biologicește necesari.
S Apariția sensibilității introduce în relația organism-mediu o funcție nouă, cea a
mnalizării, care constă în stabilirea unei legături și a unui transfer de semnificație de
, stjmiilul biologicește necesar (necondiționat) la stimulul neutru (condiționat), acesta
din urmă devenind semnul celui dintâi. Și tocmai această nouă funcție, a semnalizării,
va marca și începutul psihicului, ca mod mijlocit de relaționare cu mediul extern, bazat
pe constituirea unor legături de semnificare în plan intern între stimulii și evenimentele
din plan extern.
Realizarea funcției sensibilității și a semnalizării au reclamat și formarea unor
mecanisme adecvate. Așa s-au desprins și s-au diferențiat, treptat, în cursul evoluției
filogenetice, structurile receptoare și cele neuronale. Pe măsura dezvoltării,
perfecționării și creșterii gradului lor de complexitate, se va produce și dezvoltarea
capacității organismelor animale de prelucrare-interpretare-integrare a fluxurilor
informaționale senzoriale; în mod corespunzător, se vor înregistra și o diversificare și
complexitate a structurilor psihocomportamentale.
O dată cu apariția omului, în organizarea și funcționarea sensibilității și a
structurilor senzoriale, se va impune un principiu nou, pe care nu-l găsim la celelalte
animale. Este vorba de principiul aferentației dominante individuale, potrivit căruia, la
fiecare individ, în funcție de particularitățile organizării sale interne și ale contextului
socio-cultural în care trăiește, din mulțimea inițială a modalităților senzoriale se va
desprinde și se va impune ca dominantă una anume – vizuală, auditivă, tactilă,
chinestezică.
La animale, aferentația dominantă este o caracteristică a speciei, fiind
detemiinată prin programul genetic și manifestându-se la fel la toți indivizii.
Pe de altă parte, deosebirea între sensibilitatea omului și a celorlalte animale va
c°nsta și în direcțiile de perfecționare: în timp ce la animale perfecționarea se va realiza
Wemiune și unidimensional, ducând la creșterea deosebită a acuității în raport cu
urnite proprietăți particulare ale stimulilor – forma, mișcarea, culoarea, mirosul etc,
rn, aceasta se va realiza în extensiune și global, permițând obținerea unor informații
cel'i i 3te ' des Pre mai multe proprietăți ale obiectului și despre raporturile lui cu
puțâ ate orj iecte. Deși ochiul vulturului depășește cu mult pe cel al omului în acuitate,
urm11 " n§e de la o mare înălțime un șoarece aflat pe pământ, el rămâne cu mult în
unui • U'u' uman 'n ceea ce Pr'veȘte volumul și calitatea informațiilor extrase despre
U|Șț același obiect.
obiect-"/"" 6' deosebirea între sensibilitatea omului și cea a altor animale rezidă în baza
njncț .'Va de condiționare: în timp ce sensibilitatea celorlalte animale s-a dezvoltat și
anj^' , neaza doar în raport cu influențele și stimulii mediului natural (excepție făcând
e,e domestice), sensibilitatea omului se diferențiază și se perfecționează și în
ii no

raport cu influențele și stimulii mediului socio-cultural, incomparabil mai booaf
informație și semnificație. La om, dezvoltarea funcțiilor senzoriale se desfășo ară î"
contextul activității sistematice de învățare și al activității profesionale, îmbogățit '"
schemele operaționale primare (naturale) cu scheme secundare (dobândite) bazat *
criterii și reguli legate de analiză, comparație, clasificare etc. Grație ace ^
instrumentări socio-culturale, se amplifică atât rezolutivitatea mecanismelor
prelucrare-integrare a informației extrase, cât și caracterul activ și mediat al senzație
Așadar, la nivelul omului, sensibilitatea este diferențiată, înalt specializată
distribuită pe modalități în cadrul diverșilor analizatori. Toate aceste modalități ''
lângă particularitățile proprii, pun în evidență existența unor trăsături și legi gener i
comune: a) toate se prezintă în forma unor continuumuri, delimitate la extremități d
pragul absolut superior (intensitatea maximă a stimulului care continuă încă «s
determine o senzație specifică; dincolo de această valoare, senzația specifică este
înlocuită de senzația nespecifică de durere) și de pragul absolut inferior (intensitatea
minimă a stimulului necesară pentru a determina o senzație abia conștientizabilă); b)în
interiorul continuumului, între cele două praguri absolute, fiecare modalitate pune în
evidență un anumit număr de trepte discriminabile, separate prin pragurile diferențiale
(AS), acele câtimi ce trebuie adăugate la intensitatea inițială a stimulului pentru a
determina o variație (creștere abia sesizabilă în intensitatea senzației); rezultă, deci, că
în cadrul fiecărei forme modale de sensibilitate se delimitează două tipuri de
sensibilitate: sensibilitatea absolută și sensibilitatea diferențială; c) dinamica și
funcționarea tuturor formelor modale de sensibilitate, se subordonează acțiunii a trei
categorii de legi: A. psihofizice; B. psihofiziologice; C. socioculturale.
A. Legile psihofizice ale sensibilității se referă la raportul dintre intensitatea
fizică a stimulului și nivelul sensibilității, respectiv al senzației. Ele au fost descoperite
și studiate în cadrul psihofizicii clasice de către francezul Bouguer și germanii Weber și
Fechner, numele cărora îl și poartă: legea Bouguer-Weber și legea Weber-Fechner.
Prima lege se aplică pragurilor absolute și postulează că valoarea pragului
absolut se află în raport invers proporțional cu nivelul sensibilității (E): E = —, unde
E = nivelul sensibilității, iar S = valoarea pragului exprimată în intensitatea stimulului-
Cea de a doua reglementează pragurile și sensibilitatea diferențială, respectiv, raport"
dintre intensitatea inițială a stimulului (S) și câtimea ce trebuie adăugată (AS), pe ntru .
determina o creștere sesizabilă în intensitatea senzației inițiale. Weber a presupus
această relație este invariantă pe toată întinderea continuumului sensibil' •
diferențiale: — = K, unde K = constantă. El a și aproximat valoarea acestui rap"
1 tactil
pentru diferite modalități ale sensibilității: —g, pentru sensibilitatea cutano-w
1 1 . vizual
— db, pentru sensibilitatea auditivă, lucși, pentru sensibilitatea
10 100 >a
luminoasă. Pornind de la datele lui Weber, Fechner a considerat că diferenței
™ eptibile între senzații pot fi luate ca egale între ele, întrucât sunt valori extrem de
P6. • si deci, pot fi folosite ca unitate de măsură, cu ajutorul căreia să se exprime
1111 eric intensitatea senzațiilor, ca sumă (sau integral) a unor câtimi abia perceptibile
nUfnit de mici), socotind de la pragul inferior al sensibilității absolute. în final, el
(in u ja iegea potrivit căreia intensitatea senzațiilor crește în progresie aritmetică, în
n ce intensitatea stimulilor crește în progresie geometrică. Această relație este
rimată printr-o formulă logaritmică: E = k log. S + C, unde E = sensibilitatea
xf rentială, k și C = niște constante ce țin de receptor, S = intensitatea stimulului.
Reducerea tuturor diferențelor dintre senzații la unitate (1) este arbitrară.
rcetările ulterioare au dus la constatarea unor fapte care ies în afara limitelor acțiunii
i aii lui Weber-Fechner. în primul rând, s-a stabilit că sfera de acțiune a legii amintite
e situează doar în registrul intensităților medii ale stimulilor specifici; în cazul
timulilor de intensitate mare și slabă (segmentele extreme ale continuumului
sensibilității), legea lui Weber-Fechner devine inaplicabilă. De asemenea, legea
respectivă nu se aplică nici sensibilității protopatice (sensibilitatea primară difuză, cea
mai veche din punct de vedere filogenetic), unde fenomenele de excitație-reacție se
produc după legea „tot sau nimic" a lui Bodwitch.
Mai târziu, Helmholtz (1896) și Lazarev (1923) au încercat înlocuirea formulei
lui Weber-Fechner cu unele mai complicate, care să exprime principiul general ce stă
la baza fenomenelor excitației. Dar nici aceste formule n-au reușit să surprindă întreaga
diversitate a fenomenelor ce caracterizează trecerea de la excitație la senzație.
S. Stevens (1951, 1961), reluând problema, a ajuns la concluzia că legea de tip
logaritmic a lui Fechner, rămânând valabilă pentru segmentul intensităților medii, nu se
aplică segmentelor intensităților extreme (f. mari și f. mici), pentru care există o lege de
tip exponențial, potrivit căreia, cu cât ne apropiem de limita superioară și inferioară a
continuumului sensibilității, cu atât valoarea pragurilor diferențiale devine mai mare.
Cercetările efectuate în cadrul psihologiei inginerești și ergonomiei au impus,
alături de noțiunea de prag diferențial, și pe cea de prag operativ (Mc.Gill, 1961).
Aceasta se referă la valoarea pe care trebuie s-o aibă un stimul pentru a fi optim
discriminabil. Astfel, pragul operativ se definește ca mărime minimă a divergenței
(intervalului de diferențiere), care, atunci când este atinsă, viteza și precizia
wferențierii (reacției) devin maxime.
Sub influența teoriei informației, psihofizica modernă și-a reconsiderat poziția
ată de analiza și evaluarea stimulului la „intrare". Astfel, în locul detalierii și evaluării
nei configurații energetice luate izolat, se operează detalierea și analiza întregului
mPlex de evenimente care acționează la un moment dat asupra organismului. în
ctura acestui complex intră nu numai intensitatea stimulului specific adresat
eptorului corespunzător, ci și o serie de excitanți suplimentari, întâmplători, care se
Suprapune acțiunii stimulului de bază.
dif ^' a P°t influența pozitiv sau negativ rapiditatea și precizia înregistrării și
tahl enfler'' stimulului principal. Rezultă, așadar, că relațiile psihofizice prezintă
Ur' diferite în condițiile percepției de laborator, când stimulul se aplică izolat, și în
acti Percepției cotidiene, când acțiunea stimulului specific se interferează cu
Unea stimulilor contextuali.
m

B. Legile psihofiziologice ale sensibilității exprimă dependența nivelu| u
dinamicii acesteia de fenomenele care au loc în organizarea internă a subiectm *'
înainte și în timpul recepționării stimulului modal specific. Esențiale sunt: \ e U''
adaptării, legea contrastului, legea sensibilizării și depresiei, legea sinesteziei, // e<1
compensației, legea exercițiului și legea oboselii. ' Q
Legea adaptării exprimă caracterul intrinsec dinamic al sensibilității, depl asa
în sus sau în jos a pragurilor absolute și diferențiale sub acțiunea prelungită a stimulul
sau în absența acestuia. Ul
Procesul adaptării se compune din două secvențe sau verigi corelate: scade
nivelului sensibilității în raport cu punctul sau valoarea inițială ( E[) și crestei- 3
nivelului sensibilității în raport cu punctul inițial de referință (Ef) (fig. 9).
Nivelul sensibilității
g Timp
Fig. 9. Dinamica adaptării sensibilității: a – creșterea nivelului sensibilității;
b – scăderea nivelului sensibilității
Adaptarea se manifestă în cadrul tuturor analizatorilor și are ca mecanism
interacțiunea dintre veriga corticală și cea periferică (receptoare). După rapiditatea șj
amplitudinea variațiilor sensibilității, D. Adrian (1928) a împărțit analizatorii în trel
grupe: • rapid și puternic adaptabili (tactul și mirosul); • mediu adaptabili (văzu 1';
• greu și slab adaptabili (propriocepția, sensibilitatea algică). Pe lângă intensitatea
durata de acțiune a stimulului, adaptarea depinde și de semnificația stimulilor: în raf^.,
cu aceeași intensitate și durată, scăderea sensibilității va fi diferită pentru
indiferenți (scădere mare) și semnificativi (scădere mică).
Analiza dinamicii pune în evidență trei faze:
• modificarea bruscă a nivelului sensibilității (creșterea sau scăderea lui);
• modificarea lentă (în sens ascendent sau descendent);
• stabilizarea relativă (menținerea sensibilității la nivelul rezultat îi 1
schimbărilor anterioare). stimul' 1
pn» în principiu, adaptarea are un rol pozitiv, ea asigurând reglarea optimă a stării
ctionale a analizatorilor în raport cu intensitatea, durata și semnificația stimulilor.
Legea contrastului exprimă creșterea sensibilității ca efect al interacțiunii spațio-
oorare a excitanților de intensități diferite, care acționează simultan sau succesiv
te nra aceluiași analizator. Corespunzător, vom avea două tipuri de contrast: simultan și
^ cesiv- Cel simultan constă, fie în accentuarea reciprocă a clarității și pregnanței
5. jlilor prezentați în același moment în câmpul percepției, fie în accentuarea stimulului
S ncipal sub influența stimulilor de fond. Pentru a se produce, este necesar ca deosebirile
A intensitate dintre stimuli să nu fie nici prea mari, încât să genereze fenomenul de
Iternanță (lupta câmpurilor perceptive), nici prea mici, încât să genereze amestecul
/fuziunea). Contrastul simultan are o sferă de manifestare mai redusă decât cel succesiv;
este greu de obținut în cadrul sensibilității gustative și olfactive și slab exprimat în cadrul
celei auditive. Cel mai pregnant, el se evidențiază în sfera sensibilității vizuale –
contrastul simultan gl culorilor, contrastul simultan al mărimilor.
Contrastul succesiv constă în creșterea acuității perceptive (a nivelului
sensibilității) în raport cu un stimul prezentat la scurt timp după acțiunea mai
îndelungată a altui stimul de aceeași modalitate, dar diferit după intensitate. El se
evidențiază în sfera tuturor modalităților senzoriale, fiind deosebit de pregnant în cadrul
sensibilității gustative, olfactive, termice și vizuale. Stimularea repetată a receptorilor
gustativi cu substanțe dulci duce la creșterea considerabilă a sensibilității pentru acru;
scăderea prealabilă a sensibilității dominatorilor pentru roșu, determină creșterea
sensibilității dominatorilor de verde (R. Granit, 1956); stimularea îndelungată a pielii
cu rece ridică sensibilitatea pentru cald, și invers (contrastul termic).
Mecanismul care stă la baza contrastului îl constituie procesele de inducție
reciprocă și autoinducție care au loc între diferitele câmpuri receptoare și între verigile
subcorticale și cele corticale ale analizatorului. Astăzi, se consideră că în structura
fiecărui analizator există rețele neuronale specializate în crearea și accentuarea
contrastelor (J. Gibson, 1952, F. Attneave, 1959, H. George, 1961, Fraisse și
Voillaume, 1966).
Acestea se reglează la diferite niveluri și, în funcție de sarcina perceptivă sau de
caracteristicile fizice și statistice ale stimulilor, emit două categorii de semnale: de
sensibilizare a unor neuroni (senzitivi) și de inhibare a altora. Diferențele de nivel în
starea de excitație creează în plan psihologic, respectiv, în percepție, imagini
contrastante.
Legea sensibilizării și depresiei exprimă creșterea sau scăderea sensibilității în
adrul unui analizator, fie ca urmare a interacțiunii diferitelor câmpuri receptoare
P °P r|i, fie ca urmare a interacțiunii lui cu alți analizatori. Stimularea cu o lumină de
ensitate relativ slabă a unor segmente retiniene, de pildă, duce la creșterea nivelului
ns|bilității în segmentele apropiate.
r Modificarea sensibilității pe fondul interacțiunii analizatorilor este un fenomen
deb Vent Ș' ușor de observat s -v- K-ravkov (1948) și S. Stevens (1961) au studiat în
j. Ilu interacțiunea analizatorilor, demonstrând experimental cum stimularea unuia
ei determină efectul de sensibilizare sau de depresie în cadrul celorlalți,
sPunzător intensității și duratei stimulilor utilizați.

Așa, de pildă, stimularea sistemului auditiv cu sunete cuprinse între anuny
frecvențe (1.000-3.000 Hz) determină o creștere notabilă a sensibilității bastonașei" 6
din retină, în timp ce excitarea aceluiași receptor cu sunete de altă frecvență prov 0 °!
un efect contrar. Corespunzător, stimularea aparatului vizual cu o lumină de intensa
submedie determină sensibilizarea analizatorului auditiv. Excitarea cu rece a pielii f ,e
sau a porțiunii occipitale determină creșterea rapidă a sensibilității vizuale și auditi
excitarea între anumite limite și în anumite condiții a receptorilor tactili și kineste?^
duce la creșterea sensibilității vizuale și auditive, iar între alte limite și în alte condir
asemenea excitare duce la apariția fenomenului de depresie.
Legea sinesteziei exprimă acea interacțiune între analizatori, în cadrul care'
calitățile senzațiilor de o anumită modalitate(de ex., vizuală) sunt transferate senzații^
de o altă modalitate (de ex., auditivă). Se întâlnesc, astfel, situații când un stimul aplicat
unui analizator produce efecte subiective proprii altui analizator, fără ca acesta să fie
stimulat. Stimulii acustici, îndeosebi cei muzicali, produc efecte (senzații) cromatice
așa-numitul auz colorat. Acest fenomen este foarte pregnant la unele persoane. Se
citează cazurile unor mari compozitori, precum Schubert, Ceaikovski, Berlioz ș.a., care
dispuneau de un auz colorat extrem de dezvoltat, ceea ce îi ajuta chiar în procesul
creației. Sinestezia a fost pusă în evidență și în interacțiunea altor analizatori: vizual și
gustativ, auditiv și gustativ (senzațiile de culoare se asociază prin activare cu senzații
gustative, la fel și cele auditive) sau între analizatorii vizual și auditiv, pe de o parte, și
cel tactil, pe de alta (vorbim de „culori moi" și „sunete dulci"). Toți ceilalți stimuli
produc efecte kinestezice.
Se consideră că sinestezia este o componentă a aptitudinilor artistice.
Legea compensației. Această lege are un caracter general și acțiunea ei se poate
constata în cadrul întregului regn animal. Esența ei rezidă din următoarele: absența sau
slaba dezvoltare a unui organ și a funcției legate de el tind să fie suplinite sau preluate
de un alt organ. în cadrul organismului uman, compensația se realizează pe scară largă:
la nivelul creierului, la nivelul motricitatii, la nivelul sensibilității.
In acest din urmă caz, absența sau slaba funcționare a unui organ de simț pot fi
suplinite prin dezvoltarea la parametri superiori (de ordin cantitativ și calitativ) a unui
alt sau altor simțuri. Astfel, absența văzului poate fi compensată prin dezvoltarea
superioară a sensibilității tactile, proprioceptiv-kinestezice și vibratorii; absența auzului
poate fi compensată prin dezvoltarea superioară a acuității vizuale, care face posibila
perceperea limbajului celor din jur după mișcările buzelor (labiolalia) și a sensibiW
tactil-proprioceptiv-vibratorii care face posibilă perceperea muzicii ținând mâna |*
corpul pianului sau al instrumentelor cu coarde (L. Beethoven, după ce și-a pi er(lu
auzul, își asculta propriile lucrări în acest mod – ținând mâna pe pian).
Exemplul cel mai edificator al acțiunii legii compensației în sfera sensibil'^,
este cel oferit de Olga Skorohodova – oarbă și surdă din naștere, care în urma u
proces sistematic de educare, a reușit să-și dezvolte la un înalt nivel de ' in .
sensibilitatea tactilă și vibratorie și să reușească să se relaționeze în mod optim cu
din jur. Lucrarea ei „Cum percep eu lumea exterioară", devenită clasică în 1 ite ratu ^iuS
specialitate, oferă date concrete prețioase care ilustrează modul în care s-a P
procesul compensației. Legea exercițiului. Această lege reflectă punctul de vedere evolutiv în psihologie,
î lurnin a ei, sensibilitatea nu este o funcție statică, integral elaborată la naștere, ci ea
e un caracter dinamic-evolutiv, perfecționându-se în ontogeneză prin activitate și
arerc ițju. Solicitarea sistematică a unei modalități sau alteia de sensibilitate, în
C ntextul unor sarcini perceptive cu grad tot mai ridicat de dificultate și complexitate,
°, ce treptat la perfecționarea ei, la scăderea valorii pragului absolut inferior și a celui
H'ferențial, la creșterea capacității discriminativ-rezolutive a mecanismelor neuronale
ale analizatorului respectiv.
Acțiunea legii exercițiului este în mod convingător ilustrată de dezvoltarea
erioară mediei a unor modalități de sensibilitate cromatică, muzicală, tactilă,
olfactivă, gustativă – la persoanele a căror activitate profesională presupune solicitarea
permanentă și la un grad ridicat de finețe a lor. Astfel, legea exercițiului se
particularizează la om în legea profesionalizării sensibilității.
Legea oboselii exprimă faptul că analizatorii, fiind sisteme care funcționează pe
bază de consum de energie stocată în structura lor, iar această energie fiind cantitativ
limitată, sunt supuși fenomenului de oboseală. Aceasta se concretizează, pe de o parte,
în scăderea considerabilă a nivelului sensibilității și a capacității rezolutive a
analizatorului, iar pe de altă parte, în apariția unor senzații de disconfort și instabilitate.
Nu în toți analizatorii oboseala se manifestă la fel de pregnant: cei mai fatigabili sunt
analizatorii vizual, chinestezic și auditiv; cel mai puțin fatigabil este analizatorul
gustativ.
După sursa care o generează, oboseala senzorială este de trei tipuri:
suprasolicitare, ca urmare a funcționării îndelungate a analizatorilor în condițiile
acționării unor stimuli de intensitate superioară mediei; de subsolicitare, care se
produce ca rezultat secundar al scăderii tonusului general de excitabilitate al scoarței
cerebrale, din lipsă de stimulare externă; (foarte pregnant acest gen de oboseală se
înregistrează în cazul experimentelor cu privare senzorială – izolarea pe timp mai
îndelungat, cel puțin 24 de ore, în cabine speciale); de așteptare, care apare la
operatorii care supraveghează tablourile de comandă în sistemele tehnice automatizate;
fiind vorba de o atenție concentrată pe termen lung, pentru a nu se omite semnalele
utile (de avertizare sau de avarie) și care pot nici să nu apară, ca urmare a încordării
neuropsihice, în cadrul analizatorilor implicați, de regulă, cel vizual și cel auditiv,
inevitabil se instalează oboseala.
Efectul oboselii este în toate cazurile negativ, ducând atât la scăderea
Performanțelor la sarcinile perceptive, cât și la o stare generală dezagreabilă.
C. Legile socioculturale ale sensibilității exprimă dependența organizării și
^"cționării mecanismelor senzoriale ale omului de particularitățile stimulilor, sarcinilor,
0rmelor de activitate și etaloanelor pe care le generează mediul sociocultural. Dacă legile
PS'hofizice și cele psihofiziologice sunt generale, acționând pe scara întregului regn
•mal, legi| e socioculturale sunt proprii numai sensibilității omului.
ț La om, devine obligatoriu ca, în analiza sensibilității, pe lângă componentele și
rrtlele primare, determinate pe cale biologică naturală, să adăugăm componente și
^e secundare, ce se structurează numai în contextul mediului sociocultural. Așa
rn' de pildă, sensibilitatea muzicală (auzul muzical), sensibilitatea fonematică (auzul
I ns

fonematic sau verbal), sensibilitatea culinară (imensa gamă a senzațiilor gustative s
olfactive legate de diversitatea produselor alimentare create istoricește), sensibilitate
cromatică diferențială, a cărei condiționare istorico-culturală este convingâtj 1
demonstrată de cercetările antropologice.
Putem indica cel puțin patru legi de sorginte socioculturală care se includ î
evoluția și structurarea sensibilității umane, și anume: legea conștientizării; kg e
exercițiului selectiv (profesionalizării); legea estetizării și semănUzării; l e„e
verbalizării.
Legea conștientizării postulează faptul că delimitarea și definirea continuurnului
sensibilității se realizează prin raportarea la starea vigilă a subiectului și la capacitatea
lui de a avea o senzație specifică de care să-și dea seama. însuși termenul „a simți" are
o asemenea conotație psihologică, interpretându-1 ca fiind echivalent cu „a fj
conștient". Inițial, conștiința se bazează numai pe sensibilitate și pe experiența
senzorială; pe măsura elaborării și a altor structuri psihice mai complexe
reprezentările, imaginația, gândirea -, ea dobândește o anumită autonomie funcțională
și impune criterii și etaloane noi sferei senzoriale. Acuitatea oricărei sensibilități
modale va depinde direct de claritatea și gradul de focalizare a conștiinței: pragul de
detecție va fi mai scăzut în raport cu un stimul așteptat („montajul conștient de
întâmpinare" sau „setul"), decât în raport cu un stimul pe care nu-l așteptăm (pentru
care nu avem pregătită conștiința). Legea conștientizării conferă fluxului informațional
senzorial obiectualitate și adresabilitate: delimitarea dintre senzație, ca dat subiectiv, și
proprietatea stimulului extern (care a provocat-o) ca dat obiectiv; orientarea reacției de
răspuns spre „în afară", în direcția stimulului extern, iar nu spre „înăuntru", către
senzația din creierul nostru. In fine, legea conștientizării face ca senzația (conținutul ei)
să devină obiect de analiză critică și de evaluare prin prisma unor criterii de
obiectivitate, relevanță și veridicitate: datele simțurilor nu rămân în forma lor inițială,
ci sunt supuse unor operații supraordonate de verificare-corecție.
Legea exercițiului selectiv sau a „profesionalizării" exprimă dependența
nivelului de dezvoltare și eficiență a diferitelor forme modale ale sensibilității de
procesul gen^ I al învățării pe care-1 parcurge individul uman de la creștere la
maturitate și de specificul activității dominante, respectiv al profesiei pe care o
desfășoară când devine subiect adult. Prin învățarea senzorială sau perceptivă
organizată, copilul își dezvoltă componentele secundare ale mecanismelor și schemelor
de explorare, detecție, comparație, evaluare etc. a diferitelor însușiri concrete ale
obiectelor din jur (forma, mărimea, culoarea, gustul, mirosul, înălțimea, timbrul etc.) Ș 1
își adaptează experiența senzorială la categoriile stimulilor de sorginte socioculturală
(figurile geometrice, literele alfabetului, cifrele sistemului de nurnerație, notele
muzicale, semnele de circulație rutieră, diverse alte sisteme de semne și simboluri)-
Ulterior, pe măsura însușirii unei profesiuni, o anumită formă particulară *
sensibilitate fiind solicitată preponderent în rezolvarea sarcinilor ce formează
conținutul profesiei date, ea va dobândi o dezvoltare preferențială, atingând un nive
superior de finețe și eficiență discriminativă: a se vedea în acest sens dezvoltat
sensibilității cromatice la pictori, dezvoltarea sensibilității muzicale la muzicie 111-
i . zv0 ltarea sensibilității tactile la specialiștii din industria textilă și din arta
odelajului, dezvoltarea sensibilității gustative la degustători etc.
în structura multor aptitudini speciale, sensibilitatea intră ca o componentă
entială, atât prin latura sa înnăscută, cât și prin cea dobândită. Profesia devine un
f ctor care accentuează și amplifică determinismul sociocultural al sensibilității umane.
Legea estetizării și semantizării exprimă modelarea sensibilității umane în
oort cu desprinderea și acțiunea a doi factori culturali: frumosul și semnificația.
p. ||1cționarea mecanismelor senzoriale va fi modelată și reglată prin intermediul
nrincipiilor și codurilor culturale (estetice și semantice) în direcția evaluării calităților
senzațiilor prin prisma unor criterii speciale de frumos-urât, agreabil-dezagreabil,
precum și a unor criterii de semnificație (ce desemnează, ce sens are). Sensibilitatea
vizuală și cea auditivă se structurează direct pe etaloane estetice – ale formelor, ale
culorilor, ale structurilor muzicale etc; sensibilitatea gustativă și cea olfactivă se leagă cu
precădere de criteriile piăcut-neplăcut și se nuanțează o dată cu diversificarea produselor
alimentare și cosmetice. Această estetizare a sensibilității nu se realizează în mod
standardizat, la fel la toți indivizii; dimpotrivă, legea estetizării generează diferențieri și
particularizări, astfel că, în fața acelorași stimuli obiectivi, latura estetică a senzației poate
fi de semn opus la doi subiecți diferiți: frumos pentru unul, urât pentru altul.
Semantizarea exprimă o direcție specifică și necesară de evoluție istorică și
ontogenetică a sensibilității umane, anume stabilirea de legături de designare-
reprezentare între însușirile a două obiecte – stimul: obiectul-stimul semnificat (sau
designat) și obiectul-stimul semnificant (designant) sau între însușirile unui stimul și
anumite acțiuni sau comportamente. Exemple sunt numeroase: relația dintre nota de pe
portativ și înălțimea și durata sunetului muzical, legătura dintre grafemă (literă) și sunetul
verbal, legătura dintre semnele de circulație și comportamentele ce trebuie urmate de
pietoni și automobiliști. Mecanismele sensibilității vor încorpora, în schemele lor
operatorii, criterii de ordin semantic, grație cărora conținutul senzațiilor este interpretat
din punct de vedere al sensului, ce anume semnifică el nu numai în raport cu stimulul
original, ci și în raport cu alt stimul sau cu ce anume trebuie să facă subiectul.
Legea verbalizării exprimă o caracteristică generală a organizării psiho-
comportamentale a omului, anume aceea a edificării și reglării verbale. Sensibilitatea
se subordonează și ea acestei legi, cuvântul exercitând o acțiune reglatoare directă
asupra ei. Prin instructaj și comenzi verbale pot fi modificate pragurile senzoriale,
poate fi optimizat actul recepției senzoriale în întregul lui. Legea verbalizării
Postulează, de asemenea, fixarea în cuvânt a conținutului informațional al senzațiilor,
devenind posibilă atât stabilitatea lor în sfera conștiinței, cât și o mai bună fixare în
Memorie a experienței senzoriale.
Experimental, s-a demonstrat că acțiunea legii verbalizării este atât de puternică
?' generalizată, încât ea poate modifica în sens amplificator sau reductor și efectele
egilor primare – psihofizice și psihofiziologice – prezentate mai sus.
Cuvântul dirijează întreaga dinamică a recepției senzoriale în câmpul stimulator
exte m; acesta din urmă este supus unei permanente reorganizări, fiind scoase în prim
P'an și accentuate elementele care corespund stărilor actuale de motivație și scopurilor
act'vității curente și trecute în plan secundar elementele (însușirile) care în momentul
ifck 137

dat nu au pentru subiect o semnificație deosebită. Astfel, grație reglajului verb i
funcția sensibilității se logicizează, organizându-se pe programe specifice, bazate ni
condiții logice și criterii de relevanță, reprezentativitate și semnificație.
6.1.2. Clasificarea senzațiilor
Așa cum am văzut mai sus, senzațiile nu constituie o masă omogenă și amorfa d
fenomene, ci un sistem informațional înalt diferențiat, punând în evidență entitâY
distincte, cu determinații și mecanisme proprii. De aceea, este logic și necesar ca de I
caracterizarea senzației în general să trecem la prezentarea și analiza principalelor tin Ur-
sau modalități de senzații. Pentru determinarea acestora, vom recurge la două criterii
esențiale, și anume: a) natura conținutului reflectoriu (informațional) și b) identitatea
analizatorului în cadrul cărora se realizează.
Aplicând primul criteriu, vom delimita trei clase mari de senzații:
• senzații care ne furnizează informații despre însușirile stimulilor modali
specifici (exterocepția);
•senzații care ne furnizează informații despre stările și pozițiile postural-spațiale
ale segmentelor osteomusculare ale corpului (membrelor, trunchiului și capului) –
propriocepția;
• senzații care ne informează despre variațiile mediului intern {interocepția).
Aplicând cel de-al doilea criteriu, vom delimita: senzațiile cutano-tactile,
senzațiile vizuale, senzațiile auditive, senzațiile vibratorii, senzațiile olfactive, senzațiile
gustative, senzațiile proprioceptiv-kinestezice, senzațiile vestibulare (de echilibru) și
senzațiile organice (viscerale). Criteriile menționate fiind complementare, analiza
oricărei senzații se va face prin raportarea la ambele.
A. Senzațiile extero-informative
Prin termenul de extero-informativ, denumim senzațiile care conțin și furnizează
informații despre diferite însușiri ale obiectelor și fenomenelor din lumea externă. In
această categorie intră: senzațiile cutano-tactile, senzațiile vizuale, senzațiile auditive,
senzațiile vibratorii, senzațiile olfactive și senzațiile gustative.
A.l. Senzațiile cutanate
In ordine filogenetică, sensibilitatea cutanată este prima care se constituie și ea
stă la baza începutului comunicării informaționale a organismelor animale cu lumea
externă. Din senzoriumul comun de natură cutanată, se vor desprinde, treptat, F
parcursul evoluției, toate celelalte forme ale exterocepției. Iar, pe măsura desprindem Ș
individualizării acestora, se vor produce individualizarea și specializarea în interioru
sensibilității cutanate însăși. Procesul respectiv se va desfășura pe două pl anU
corelate: formarea structurilor specifice ale analizatorului cutano-tactil, începând
veriga periferică receptoare și terminând cu reprezentanța corticală integrați vă, pe d e
parte, și diversificarea/perfecționarea rezolutivă (lărgirea registrului însușii" 1
obiective perceptibile și creșterea valorii informaționale a senzației), pe de altă parte-
Datele comparative arată însă că la om sensibilitatea cutanată atinge un nivel
dezvoltare net superior față de nivelul atins la celelalte animale. Aceasta se explică P
138 tul funcțional-instrumental pe care ea îl joacă în activitatea de muncă și în cea de
Tunoaștere.
Stimulii specifici sub a căror acțiune s-au structurat funcțiile sensibilității
tanate sunt cei mecano-fizici. Corespunzător, senzațiile cutanate reflectă proprietăți
c ate de materialitatea și substanțialitatea obiectelor externe: consistența (solid-
A cos- lichid), duritatea (în cazul corpurilor solide), substanțialitatea (lemn, metal,
atră etc), rugozitatea (aspru-neted), greutatea (intensitatea apăsării) și temperatura.
în interiorul complexului cutanat se diferențiază trei grupe principale de senzații:
ctile, termice și de durere (algice). Senzațiile tactile se produc prin simpla atingere
prin presiune (apăsare) cu un stimul substanțial oarecare pe o anumită zonă sau
net a| pielii; cele termice însoțesc, de regulă, pe cele tactile și ele reflectă diferența
dintre temperatura pielii și temperatura obiectului-stimul (cald-rece); cele de durere
apar în urma depășirii pragurilor sensibilității tactile și termice de către intensitatea
stimulilor mecanofizici corespunzători.
Celor trei grupe de senzații le corespund structuri receptoare diferite, cu
distribuție și densitate diferite la nivelul învelișului cutanat.
Aci ne vom referi Ia cele tactile și termice, cele de durere fiind tratate separat,
sensibilitatea algică fiind proprie nu numai pielii, ci și altor organe.
Sensibilitatea tactilă este legată de diferențierea unor structuri receptoare
specifice, cunoscute sub denumirile de: corpusculii lui Meissner, discurile lui Merkel,
corpusculii lui Paccini, unele terminații nervoase libere. Pe baza cercetărilor cu metoda
stimulării punctiforme, s-a emis ipoteza că receptorii de tip Meissner, situați în
structurile superioare ale pielii, răspund la atingerea ușoară a zonelor lipsite de păr, cei
de tip Merkel, situați mai în profunzime, răspund la excitarea prin apăsare (presiune),
iar cei de tip Paccini și terminațiile libere, dispuse în jurul bulbilor pilorici, răspund la
atingerea firelor de păr de pe suprafața pielii.
Densitatea receptorilor tactili variază foarte mult între diferitele segmente ale
învelișului cutanat, ceea ce are drept consecință o variație la fel de mare în nivelul
sensibilității tactile. Astfel, potrivit datelor lui Frey, confirmate de cercetările ulterioare,
valorile pragurilor absolute inferioare, exprimate în grame-milimetri, variază după cum
urmează: vârful limbii – 2; vârful degetelor de la mână – 3; segmentele posterioare ale
degetelor mâinii – 5; porțiunea internă a antebrațului – 8; dosul palmei – 12; gamba
Piciorului – 15; zona abdominală – 26; porțiunea externă a antebrațului -35; linia
Mediană a pielii spatelui – 48; zona plantară a călcâiului – 250.
Aceeași variație se constată și în valorile pragurilor diferențiale (determinate cu
– ziometrul compas și exprimate în mm): vârful limbii – 1; vârful degetelor mâinii –
; buz ele – 4; palma și dosul degetelor – 6; frunte, dosul palmei, gâtul – între 22-36;
i .~ 45; ceafă – 54; spate și umăr – 67,7 mm. Aici trebuie făcută precizarea că
orile respective au fost obținute prin metoda pasivă, în care este exclusă posibilitatea
eni'Șcare-palp are a subiectului.
p folosirea metodei active (tactul activ) a dus la scăderea semnificativă a
gurilor diferențiale, mai ales în zonele palmare (la vârful degetelor acestea coborând
a la câteva zecimi de milimetru).
i 139

Sensibilitatea tactilă se caracterizează, de altfel, printr-o dinamică f 0a
accentuată, ea variind funcție de o multitudine de factori: vârstă, sex, profesie, durata *
intensitatea stimulării anterioare, temperatura corpului propriu și a obiectelor-stim ^
nivelul activismului cortical (sensibilitatea crește pe fondul atenției concentrate și Sc *!'
considerabil pe fondul stării de somnolență), diverse tulburări psihoneurologice (j ste •e
epilepsie, tumori cerebrale, leziuni sau focare infecțioase la nivelul măduvei spjrf e'
etc). în urma experimentului lui Head, cu secționarea nervului cubital, s-a intror/"
delimitarea a două forme de sensibilitate tactilă – protopatică și epicritică. Prima ^
un caracter difuz, vag și se află la granița cu sensibilitatea dureroasă; cea de a doua est
înalt specializată și discriminativă, ea jucând rolul principal în recepția tactilă normală
Variațiile sensibilității tactile sub influența factorilor menționați mai sus
produc în ambele sensuri: în hipo, scăderea până la abolirea completă (anestezie) și Î
hiper, creștere până la dispariția senzației specifice la intensități moderate ale stimulării
(hiperestezie). Trebuie subliniat faptul că o creștere de lungă durată a sensibilității
tactile poate fi obținută prin exercițiu, prin folosirea sistematică a tactului în sarcini de
discriminare fină a grosimilor și suprafețelor. Aceasta o dovedește finețea
discriminativă deosebită pe care sensibilitatea respectivă o atinge la nevăzători și | a
reprezentanții unor profesii în care ea este puternic solicitată – industria textilă, arta
modelajului, chirurgie, medicina internă etc.
Organizarea structural-funcțională a analizatorului tactil
Veriga periferică este alcătuită din: celule sensibile situate în epidermă
(corpusculii Messner, discurile Merkel, bastonașele Paccini), care captează energia
mecanică (de atingere sau presiune) a stimulului și o transformă în excitație specifică;
neuronii periferici, situați în ganglionii spinali, care realizează codificarea primară a
impulsurilor, și neuronii medulari (deuteroneuroni), situați în coarnele posterioare și
laterale ale măduvei spinării; axonii acestor neuroni formează fasciculele ascendente
spinotalamice, prin care informația tactilă este condusă spre veriga secundă,
intermediară, a analizatorului.
Veriga intermediară (subcorticală) se situează la nivelul nucleilor talamici. In
cadrul acestei verigi, se realizează operații de analiză preliminară a semnalelor și o
recodare a lor, potrivit principiului proiecției topice și simetriei. Axonii neuronilor
talamici, alcătuind panglica Reyl, transmit fluxul informațional către veriga centrală a
analizatorului.
Veriga centrală, situată la nivelul scoarței cerebrale, în circumvoluțiunea
postcentrală (înapoia scizurii Rolando), este alcătuită din trei arii citoarhitectonitf
principale (3, 1,2 Brodmann) și organizată pe trei niveluri funcționale: secvențial-®®'
litic (realizarea senzațiilor tactile simple), integrativ-monomodal (realizarea unini întt
structură informațională unitară (imagine perceptivă) a senzațiilor singulare prima 1*'1
integrativ-plurimodal (realizarea structurii informaționale plurimodale – tactilo-km e
tezico-vizuale – cu dominata semantică a informației tactile). Zona de proiecție top 1
este organizată în concordanță cu rolul diferitelor segmente ale corpului în recep-
tactilă, la nivelul ei realizându-se imaginea răsturnată și disproporționată a corp 11
(homunculusul senzitiv, după Penfield) (fig. 10).
140
^-medTus anteDrat -""^ '
/A. index _, i.w
m degetul mare deg. grosjW>
organele
genitale "och
-nas
-obraz
'~buză superioară
—buza
f""buză interioară
'«.t —dinti-gingii-maxilar
ii \~" limba
^ț-faringe
•intraabdominal,
Fig. 10. Homunculusul senzitiv somatic
Veriga conexiunii inverse, alcătuită din căile corticale descendente, prin care
blocul integrativ cortical reglează starea funcțională a verigilor ierarhic inferioare,
inclusiv a celei receptoare.
Rolul senzațiilor tactile. Informația pe care ne-o furnizează senzațiile tactile este
fundamentală atât pentru cunoașterea obiectelor materiale din jur, cât și pentru
constituirea și desfășurarea acțiunilor noastre în raport cu acestea. Din punct de vedere
cognitiv, senzațiile tactile permit surprinderea și evaluarea acelor proprietăți zise
primare, pe baza cărora se formează conștiința materialității lumii externe și a graniței
obiective dintre propriul corp și restul lucrurilor și ființelor cu care intrăm în
interacțiune. Ele devin baza elaborării schemelor și experienței spațiale și a unei
importante părți din sistemul noțiunilor de fizică și ale științelor naturii.
Datele pe care ni le oferă senzațiile tactile întrec cu mult în obiectivitate și
veridicitate pe cele furnizate de celelalte modalități. De aceea, în cadrul experienței
senzoriale globale, ele constituie etalon și cadru de referință. Valoarea cognitivă a
senzațiilor tactile este amplificată și întărită de conectarea componentei motorii
(chinestezice) la schemele și mecanismul actului de recepție. în mod obișnuit, perceperea
obiectelor pe cale tactilă se realizează prin mijlocirea mișcării. încă în ontogeneza
lmPurie se formează complexul tactilo-kinestezic (unitatea funcțională dintre somestezie
?' mot ricitate), în care, pentru percepție și acțiune, rolul principal îl vor lua membrele și,
n Pnmul rând, cele superioare. Mâna devine la om principalul instrument al recepției
"e Și al vehiculării obiectelor materiale cu care venim în contact.
Cercetări speciale de laborator au pus în evidență o diferență semnificativă în
a ^ Ce Privește calitatea informației între cele două forme ale tactului – cel pasiv și cel
j lv- Primul, realizat fără o mișcare proprie a subiectului în raport cu obiectul, oferă o
de0?113*'6 re 'at'v va ga Ș' s'aD diferențiată, care nu permite identificarea corectă; cel
al doilea, tactul activ se dovedește a fi extrem de eficient și precis, furnizând
141

informații înalt diferențiate și relevante asupra proprietăților de formă, mărim e
substanțialitate. (Katz, 1925, Revesz, 1934, 1938; Shifman, 1940, Vekker igc §i
Popescu-Neveanu, M.Golu, 1970). ' 3;
In cursul recepției, cele două mâini își împart rolurile și-și coordonează miș c« ••
după o schemă logică bine stabilită. ' e
Astfel, mâna dominantă îndeplinește mișcările active de percepere propriu-a –
obiectului, iar cealaltă, subdominantă, efectuează mișcările de fixare și susțin^ a
Mișcările active de recepție sunt de o mare complexitate și diversitate, f 0 ^
asemănătoare ca schemă de organizare și traiectorie de desfășurare cu miș cs -i*
oculare. Ele au fost împărțite în trei tipuri: mișcări de căutare, destinate detecta *
(descoperirii) obiectului (într-o mulțime), mișcări de montare-fixare, de apucare '
stabilire a obiectului în poziție adecvată și mișcări de urmărire-identificare H
extragere propriu-zisă a informației despre însușirile obiectului.
Departajarea rolurilor între cele două mâini duce la constituirea asimetriei funcționale
a lor în sensibilitatea tactilă și în kinestezie: sensibilitatea tactilă va fi mai dezvoltată la
mâna (subdominantă), care susține obiectul, iar kinestezia va fi mai diferențiată, mai precisa
și mai fină la mâna dominantă, care inspectează (palpează) obiectul.
Dacă în realizarea senzațiilor tactile este direct implicată veriga kinestezică, ele
se includ în mecanismul de producere și reglare atât a mișcărilor involuntare (reflexele
somatice), cât și a celor voluntare (de operare-manipulare a obiectelor, uneltelor).
Cazurile clinice pun în evidență faptul că eliminarea aferentației somestezice (tactile)
face imposibilă atât producerea răspunsurilor motorii la stimulii mecanici (chiar la cei
cu acțiune nocivă) aplicați zonelor receptoare de la nivelul pielii, cât și desfășurarea
acțiunilor specifice cu obiecte. în primul caz, senzația tactilă îndeplinește rolul de semnal
declanșator al răspunsului motor (prin stimularea centrilor motori de la nivelul mâduvei
și al trunchiului cerebral); în cazul al doilea, ea îndeplinește rolul de feed-back, de
informație reglatoare a mișcărilor comandate de centrii corticali superiori.
Realizarea normală a tuturor comportamentelor motorii, de la cele simple,
înnăscute sau dobândite și automatizate, cum este mersul, până la cele complexe, cum
sunt sistemele acțiunilor și deprinderilor motorii implicate în diferite tipuri de activități
profesionale, reclamă cu necesitate includerea și participarea informației tactile
împreună cu cea proprioceptiv-kinestezică, această informație face posibilă constituirea
și menținerea în stare funcțională a schemei corporale (Eul fizic), asigurând totodată
conștiința prezenței de sine ca entitate fizică inconfundabilă și ireductibilă. Abolirea
sensibilității tactile, parțială (doar la nivelul unui segment al corpului) sau generala.
afectează profund schema corporală și funcția ei reglatorie în plan comportanienta
extern.
Senzațiile termice reflectă și ne edifică asupra diferenței dintre temper^ 11,
propriului corp (care este un fel de constantă biologică) și temperatura mediul
ambiant, inclusiv a obiectelor concrete care vin în contact direct cu o zonă sau alt 3
pielii. Diferența de temperatură care nu generează nici o senzație clară de rece, nici u
clară de cald se situează în zona Zeroului fiziologic. Acesta nu este un punct val°
absolut, ci o „fâșie" cuprinsă între limitele 20°C și 36 ()C, fiind echivalentă cu reg' s
142 ariație a temperaturii pe suprafața corpului (20°C-25°C la suprafața obrajilor,
te ,o c.37°C la subțiori).
Vom spune, așadar, că temperatura mediului ambiant sau a obiectelor, care
• nează direct asupra diferitelor zone ale învelișului nostru cutanat, devine stimulul
aCt ' ne al întregii game de senzații de rece, iar temperatura ce depășește valoarea de
!^%>37 0C devine stimulul generic al întregii game de senzații de cald.
în interiorul ambelor continuumuri – atât al celui de „rece", cât și al celui de „cald" –
are individ poate diferenția un număr mai mare sau mai mic de trepte sau intensități.
Receptorii celor două submodalități ale sensibilității termice nu sunt egali nici ca
maY nici ca repartiție zonală pe suprafața pielii. Potrivit determinărilor psihofizice și
""hofiziologice, la om, există în jur de 280 mii de „puncte termice"; dintre acestea
j ar 30 de mii sunt sensibile la căldură, celelalte 250 de mii fiind sensibile la rece.
Zonele pielii diferă foarte mult după nivelul sensibilității termice: cele mai sensibile se
dovedesc a fi zonele din porțiunile ventrale interioare și extremități.
Pragurile absolute inferioare pentru sensibilitatea la cald sunt semnificativ mai
scăzute decât cele pentru sensibilitatea la rece: 0,2°C deviație de la Zeroul fiziologic în
primul caz și 0,4°C în al doilea (Wash, 1949).
Raportul se inversează la pragurile diferențiale, unde cele pentru „rece" sunt mai
mici decât cele pentru „cald". Explicația rezidă în diferența de iradiere-concentrare a
excitației la stimulii reci (iradiere mai slabă, concentrare mai bună) și calzi (iradiere
mai mare, concentrare mai slabă). Fenomenul se leagă și de efectele vasomotorii
diferite pe care le induc cele două categorii de stimuli: stimulii reci determină
vasoconstricție și menținerea circulației sangvine (și, implicit, a influxului nervos), cei
calzi provoacă vasodilatație și accelerarea circulației sangvine (și, implicit, creșterea
vitezei de transmisie a influxului nervos).
în sfera sensibilității termice, apar fenomene de contrast și paradoxale. în primul
caz, acțiunea prealabilă cu un stimul de un anumit gen (să spunem cald) face ca
intensitatea stimulului de celălalt gen (în cazul nostru, rece) să fie supraestimată, și
invers. în cazul al doilea, avem de-a face cu inversarea semnelor: atingerea cu un
stimul rece (ex. – 50°C) provoacă inițial o senzație de arsură, după cum contactul cu un
stimul foarte fierbinte (pesfe 100°C) determină inițial o senzație de rece.
Adaptarea în sfera sensibilității termice se realizează cu o amplitudine relativ
mar e, dar numai în raport cu intensitățile slabe și medii ale stimulilor; în registrul
"itensităților mari, efectul adaptării este scăzut, ceea ce are un sens adaptativ:
0rganismul uman neprotejat nu poate tolera variațiile prea mari de temperatură ale
aiului ambiant și implicit ale obiectelor care ar veni în atingere directă cu învelișul
^cutanat.
. Senzațiile termice au primordial un rol adaptativ-reglator, ele subordonându-se
lr|ței organismului de menținere în limite biologice normale a temperaturii.
u Can 'smul tetmoreglării se află la nivelul hipotalamusului și este alcătuit din două
te Uri funcționale antagonice: blocul termogenezei, care se activează pe măsură ce
reaP-ratUra "aiului ambiant scade sub valoarea temperaturii corpului, generând
c^i," ?' procese biomecanice și biochimice care se opun și limitează pierderea de
ra (vasoconstrucție periferică, piloerecție, tremuratul, reducerea ritmului respirator
143

w și cardiac, încetinirea arderilor metabolice etc.) și blocul termolizei, care se activează
măsură ce temperatura mediului depășește temperatura corpului, generând reacti'
procese biomecanice și biochimice de natură să sporească pierderea de că|H !î
(vasodilatație, transpirație, accelerarea ritmului respirator și cardiac, acce| era ^
arderilor metabolice etc). ^
In acest mecanism, senzațiile termice îndeplinesc un triplu rol: de avertizare w
comandă-declanșare și de feed-back (informarea asupra efectului termoreglat 0r
răspunsurilor anterioare ale organismului).
Cum orice abatere a temperaturii mediului ambiant de la temperatura constantă
corpului nostru supune organismul la un puternic stres fiziologic, rezultă că onti
pentru activitate este doar un mediu cu temperatură puțin variabilă și care, valoric să
nu iasă prea mult din limitele continuumului termic al organismului (20°C-36°C).
Compensând vitregiile mediului cu mijloace de protecție create de el
(îmbrăcăminte, surse de încălzire, adăposturi, ventilații etc), omul se poate însă adaptași
face față unor variații de temperatură foarte mari, care au loc pe Terra. Totuși, se
dovedește că această adaptare se realizează pe un registru valoric mult mai întins în
raport cu frigul decât cu căldura (între -l 5°C și -75°C, în primul caz, și doar între 30 (IC
și 48°C, în cel de-al doilea).
A.2. Senzațiile vizuale
a. Caracteristicile stimulului specific. Văzul este unul dintre cele mai complexe
și mai importante aparate senzoriale, el având un rol esențial în orientarea și deplasarea
în spațiu și în perceperea de la distanță a obiectelor. Constituirea lui pe scară
filogenetică începe încă la anelide, prin diferențierea în porțiunile laterale ale
segmentului cefalic a două plăci fotosensibile. în continuare, va avea loc un proces
intens de dezvoltare a sensibilității vizuale, constând în formarea unor structuri cu un
grad de diferențiere-specializare din ce în ce mai înalt, atât în cadrul verigii periferice
(receptorul), cât și în cel al verigilor neuronale centrale.
Stimulul specific, în raport cu acțiunea căruia s-a desfășurat acest proces, a fost
lumina, ca segment al spectrului electromagnetic, cuprins între lungimile de undă 380
(390) m ii și 780 (790) mji.
Firește, lumina este un fenomen fizic și cu studiul ei ca atare se ocupă optica.
ramură specială a fizicii. Dar, în delimitarea ei se ia ca reper percepția umani
respectiv, senzația subiectivă de lumină. Aceasta a creat accepțiunea psihofizica Ș
psihofiziologică a termenului de lumină, el desemnând acea porțiune a raze'
spectrale care este efectiv receptată de organul vizual al omului și a cărei acțw
determină senzații specifice. Senzația pură de lumină poate fi obținută numai în caz
în care fasciculul luminos cuprinde toate lungimile de undă perceptibile. (în aceste
avem de a face cu lumina albă, care, ca stimul, poate fi realizată doar în con •
speciale de laborator). în condițiile percepției naturale, cotidiene, lumina emanata
surse naturale (Soarele) sau artificiale (iluminatul electric) traversează diferite m
fizice, suferind transformări mai mult sau mai puțin însemnate, în funcție de raP°
dintre coeficientul de absorbție și cel de reflecție ce caracterizează aceste ,îie ^
aparatul nostru receptor ajunge acea porțiune a fasciculului emis inițial de sursa,
144 rsează sau este reflectată de mediile interpuse. Astfel, fasciculul inițial fiind supus
Ifa 'rii Ș' segmentării, în condiții naturale senzația de lumină nu este pură.
pentru a se produce o senzație de lumină conștientizabilă, este necesar ca fiecare
nonentă a energiei radiante, care are o anumită configurație spațio-temporală, să
C°' rte până la receptor o încărcătură minimă de energie electromagnetică. De aceea,
P°- i| parametru după care trebuie analizat stimulul vizual specific este cel cantitativ.
Prl. tea etalon în care se exprimă în valori cantitative specifice orice torent (flux)
nos (P) este lumenul. Fluxul luminos emis de o sursă iradiază în toate părțile și el
eterizează forța sursei date. Unitatea de măsură a distribuției iradiației pe diferite
Erecții a'e spațiului este intensitatea luminii (1). Ea se determină raportând fluxul de
mină ce se propagă într-o anumită direcție la așa-numitul unghi corporal co. Astfel,
P
j =— . Rezultă de aici că intensitatea luminii este direct proporțională cu fluxul
CO
luminos (P) și invers-proporțională cu mărimea unghiului corporal (co). Cu cât fluxul
luminos va fi mai mare, iar deschiderea prin care trece el mai îngustă, cu atât
intensitatea luminii va fi mai puternică, și invers. Dacă luăm valoarea lui P=l și a lui
o)=l, decurge că 1=1 (o lumină). Așadar, intensitatea de I lumină o posedă acea sursă
care în unghiul corporal de 1 steradian emană un fascicul de I lumen.
Cum foarte puține corpuri posedă lumină proprie, perceperea lor devine posibilă
grație iluminatului, adică luminii ce cade pe suprafața lor de la alte surse. (în întuneric,
iluminatul fiind infim sau total absent, diferențierea obiectelor din jur devine
imposibilă, contururile lor dizolvându-se în spațiul înglobant).
Iluminatul devine o unitate de măsură a clarității spațiului (obiectelor) și îl notăm
cu E. El este determinat de cantitatea fluxului luminos ce cade pe unitatea de suprafață
P
dată (cm" sau m~): E = — .în fotometrie se utilizează două unități pentru exprimarea
intensității iluminatului, și anume fotul (exprimă iluminatul în care un flux de I lumen
revine la 1 cm de suprafață) și luxul (desemnează iluminatul în care 1 lumen revine la
1 m de suprafață). Relația dintre cele două unități este:
I fot = 10.000 lucși).
Intensitatea iluminatului este condiționată și de distanța dintre sursă și obiect:
^ —y, unde I – intensitatea luminii la origine, iar L – distanța („Legea
ratelor distanțelor" pentru iluminat). (Dacă L este dat în centimetri, atunci E va fi
• nut în foți, j ar dacă L este dat în metri, E va fi în lucși). Formula de mai sus
în -6az ^ Pentru cazurile în care razele fasciculului cad normal (perpendicular). Dacă
astf , acestea ca d cu o înclinare de un anumit unghi I, formula respectivă se modifică
Ei = E cos.I = — cos. I.
e% P11116 "! atunci: iluminatul Ej al unei suprafețe de către un fascicul de raze paralele
°P°rțional cu cosinusul unghiului i al căderii razelor pe suprafața dată.

Un corp poate primi lumină de la mai multe surse, concomitent. In acest ca^
realizează un iluminat de tip sumativ, egal cu suma simplă a iluminărilor de la fi^
sursă E = E, + E 2 + En. (Legea adițiunii iluminatului).
Având aceeași intensitate a luminii, dar corpuri cu coeficienți de absorbție s
reflexie diferiți, vom obține senzații luminoase de intensități diferite. Pentru expri ma '
acestor caracteristici ale stimulilor luminoși se folosesc noțiunile de luminozitate „
vi
claritate.
Luminozitatea caracterizează fluxul emanat de o sursă în toate părțile, fo ră a
considera poziția observatorului; claritatea se referă la acel fascicul de raze orientat î n
direcția observatorului. (Putem avea clarități diferite, deși luminozitatea surselor este
aceeași).
Intensitatea clarității este determinată de numărul (cantitatea) de lumeni generat
de 1 cm 2 de suprafață (caz în care unitatea de măsură este stilbut) sau de 1 m2 ,je
suprafață (situație în care unitatea de măsură devine nitul) (1 stilb = 10.000 niți).
Pe lângă absorbție și reflexie, razele luminoase pot fi supuse și fenomenului
refracției, care are un efect special (deformant) asupra percepției formei și culorii
obiectelor. (Exemplu: un obiect aflat parțial în mediu gazos (aer) și parțial în mediu
lichid va fi perceput ca fiind frânt, pornind de la punctul de contact al celor doua
medii). Aceasta a dat naștere la dispute filosofice aprinse asupra veridicității datelor
senzoriale. (Vezi faimoasa îndoială a lui Berkeley în legătură cu forma creionului: este
acesta drept sau curbat sau frânt ?).
După gradul de penetrabilitate de către fasciculul luminos, obiectele se împart în
transparente, semitransparente și opace. Primele sunt traversate de aproape întregul
flux ce cade pe suprafața lor; cele din a doua grupă sunt traversate de aproximativ
jumătate din fasciculul inițial; cele din grupa a treia sunt traversate doar de o infima
parte a fascicolului luminos sau nu sunt deloc traversate.
Opacele le putem împărți în 2 grupe: albe (reflectă întregul sau aproape întregul
fascicul luminos) și negre (absorb întregul sau aproape întregul fascicul luminos).
Toate cele cinci dimensiuni ce definesc din punct de vedere cantitativ stimuiu
luminos – fasciculul luminos, intensitatea, iluminatul, luminozitatea și claritatea – *
află într-o relație de interdependență și toate influențează într-un sens sau a
dinamica sensibilității și recepției vizuale. . . c,
Trebuie însă să precizăm că ochiul nostru percepe în mod nemijlocit și <•»
numai ultima dimensiune – claritatea; celelalte dimensiuni se apreciază indirect,
claritatea obiectelor din jur. .? a|
Cel de-al doilea parametru după care trebuie analizat stimulul spec
sensibilității vizuale este lungimea de undă (X). Aceasta depinde de frecvența yib . ^
sau pulsațiilor energiei electromagnetice pe secundă: cu cât frecvența este mai tfi \
atât lungimea de undă este mai mică, și invers. Aparatul vizual al omului este SIB
în seria animală, care s-a perfecționat într-adevăr în analiza lungimii ^
electromagnetice încât să dea la fiecare din ele reacții specifice diferite- ,
desprinderii și diferențierii undelor după lungimea lor se traduce în plan psiholog
senzația de culoare.
MĂ m funcție de componența spectrală a fascicolului radiant care impresionează
torul, senzația de culoare poate fi pură (o singură lungime de undă) sau impură
^ tată, cu două sau mai multe lungimi de undă).
C11* c^ectrul luminii solare poate fi descompus în fâșii foarte înguste, permițându-se
. rea senzațiilor cromatice pure. Cel care a efectuat pentru prima dată un astfel de
ot,țl11 ment a fost Newton. Trecând fasciculul luminos printr-o prismă, el a obținut de
^P6 opu să pe un ecran mat focalizarea radiațiilor cromatice fundamentale, în număr
P3 _ /culori spectrale): roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet.
• 'rtirea aceasta trebuie considerată relativă, deoarece, în realitate, ochiul nostru
un număr mult mai mare de nuanțe cromatice intermediare, succesiunea
I rilor în spectru fiind continuă și fiecare culoare dată trecând în culoarea vecină în
mod gradat.
Fâșia spectrală percepută de om este cuprinsă între 790 (800) și 390 mu
fmilimicroni). La peste 800 mu se situează segmentul razelor infraroșii (a căror
acțiune dăunează receptorului uman), iar sub 390 m u, se întinde segmentul razelor
ultraviolete, care, ajungând în cantitate foarte redusă pe pământ, nu posedă energia
necesară pentru excitarea receptorilor vizuali.
în tabelul de mai jos prezentăm corespondența dintre lungimile de undă ale
spectrului luminos și tonul cromatic pe care-1 determină acțiunea lor asupra
analizatorului vizual:
Tabel I. Relația dintre tonul cromatic și lungimea de undă
Ton cromatic Limitele valorice ale
X în mu Lățimea fâșiei monocromatice în m U
Violet 390-450 60
Indigo 451-480 29
Albastru 481-520 39 (incluzând și nuanțele albastru-verzui)
Verde 521-575 54 (incluzând și verde-albăstrui)
Galben 576-590 14
_Porțocaliu 591-620 29
_Roșu_ 621-800 179
O privire sumară asupra datelor din tabelul de mai sus ne relevă foarte ușor
egahtatea intervalelor de modificare a diferitelor culori o dată cu lungimea de undă.
'e', creșterea lungimii de undă de la 390 mu până la 450 mu influențează foarte
r- asupra tonului cromatic, ochiul continuând să perceapă aceeași culoare – violet;
cel mai accelerat de modificare se constată în zona galbenului: la 570 mu
floare
ea este încă destul de verzuie, la 580 m u ea devine galben intens, iar la 590 m u
(179 ^ deja m portocaliu; întinderea și constanța cea mai mare o are roșul
m^), apoi verdele (54 mu).
c. tudiul pragurilor diferențiale (A x) în raport cu lungimea de undă a stabilit
îtitjjj, ' ectu ' mediu (normal) poate distinge între 150-200 nuanțe cromatice pe
rea segmentului perceptibil (W.S. Stiles, 1959, P. Fraisse, 1963). în fine,
147

stimulul luminos se mai caracterizează prin două dimensiuni (parametri) imp 0~
din punct de vedere psihologic – amplitudinea și forma undei electromagw te
Amplitudinea exprimă încărcătura energetică pe care o poartă unda de lungime (jată.Ce
determină claritatea culorii. Forma reflectă aspectul general al oscilațiilor undelor ^
compun fasciculul-stimul și ea rezultă din interacțiunea de fază dintre mai multe n *
de lungimi diferite. In plan psihologic, forma determină calitatea de saturați
senzației specifice de culoare. ' a
b. Particularitățile sensibilității vizuale. Sensibilitatea vizuală este modalitat
care s-a diferențiat și specializat în detecția, recepția și prelucrarea (procesar *
semnalelor luminoase.
Dinamica este guvernată de acțiunea celor trei categorii mari de legj
psihofizice, psihofiziologice și socioculturale. în virtutea legilor psihofizice, ea va n Un
în evidență un continuum funcțional specific, delimitat de pragurile absolute – inferj 0r
și superior, iar în interiorul acestui continuum – un anumit număr de trepte valorice
delimitate de pragurile diferențiale.
Determinarea nivelului maxim al sensibilității vizuale (respectiv, a pragului
absolut inferior) se efectuează în condiții de întuneric (și după aproximativ o jumătate
de oră de adaptare la întuneric).
Respectând această cerință metodologică, se poate constata că pentru a determina
o senzație luminoasă sunt suficiente doar 1-2 cuante la o lungime de undă X =510 mu
(Welden H.A. von der, 1946). Intensitatea liminală poate lua însă și valori mai mari, în
funcție de nivelul anterior al sensibilității și de timp: cu cât nivelul anterior al
sensibilității este mai scăzut, iar timpul de prezentare a stimulului mai scurt, cu atât
cantitatea de energie aptă a determina o senzație trebuie să crească.
Pragul absolut superior exprimă intensitatea maximă a stimulului luminos, care
continuă încă să producă o senzație specifică (de lumină); depășirea acestor limite se
transformă în stimulare nocivă (senzație de orbire și de durere). Valoarea concretă a
pragului superior variază funcție de nivelul anterior al sensibilității: la un nivel foarte
ridicat al sensibilității, după o perioadă mai lungă (1-3 ore de stat în întuneric), aceasta
valoare este relativ scăzută (100 wați), în vreme ce la un nivel scăzut al sensibilității;
după o expunere mai îndelungată la lumină, această valoare devine corespunzător n»
mare, putând ajunge până la 500 wați. .
Sensibilitatea diferențială permite discriminarea stimulilor luminoși W
intensitate. Văzul este considerat ca având cea mai ridicată capacitate discriminații
registrul intensităților medii, valoarea pragurilor diferențiale fiind de Ț^X v
Weber – Fechner); în segmentele intensităților externe – slabe și puternice -, P 18»
diferențiale cresc exponențial (legea lui Stevens). .^pi
Legile psihofiziologice cele mai importante care acționează în sfera sensi
vizuale sunt: legea adaptării, legea contrastului și legea sensibilizării. , $
Adaptarea este un proces cu două verigi, antagonice după efectul pe ^ . ț %
asupra nivelului sensibilității: adaptarea la lumină, care înseamnă scăderea m ^
sensibilității față de nivelul inițial, și adaptarea la întuneric, care duce în timp ' a c W •
•hilitâți' în raport cu valoarea inițială. Deși văzul face parte din categoria
&, iuților senzoriale mediu adaptabile, între adaptarea la întunericul cel mai profund
• mina cea mai puternică tolerabilă, nivelul sensibilității se modifică de un milion de
Ș1. Adaptarea duce în planul percepției la un fenomen paradoxal: în întuneric, deși
°n Iul sensibilității poate atinge maximum posibil, noi nu reușim să distingem nimic sau
"'liape nimic; Ia lumină, deși nivelul sensibilității poate scădea până la minimum
*P .. 😐 reușim să distingem, mai mult sau mai puțin clar, forme și culori.
P° Contrastul se exprimă atât în raport cu intensitățile stimulului luminos, cât și în
rt cU culorile și mărimile formelor.
Pentru primul caz, cel mai puternic este contrastul provocat de trecerea bruscă de
I lumină la întuneric (acesta din urmă se accentuează) sau de la întuneric la lumina
•iei (aceasta din urmă părând mult mai puternică decât este ea în realitate); celelalte
două situații în care se manifestă legea contrastului vor fi analizate în cadrul percepției.
Sensibilizarea este efectul pozitiv pe care îl poate avea stimularea altui
analizator: cel mai puternic efect stimulativ îl are excitarea analizatorului tactil cu rece
«i a celui auditiv cu sunete de frecvență medie și intensitate submedie.
Legile socio-culturale au acționat în direcția asimilării și integrării în
mecanismele recepției vizuale a codurilor estetice și semantice în evaluarea culorilor și
formelor: în orice percepție a culorilor sau a formelor se relevă atât atributele „frumos-
urât", cât și dimensiunea semantică (semnificație stabilită prin cod). Tocmai datorită
acestui fapt, sensibilitatea vizuală devine premisa celor mai bogate și puternice emoții
estetice și simboluri.
Deoarece, pe pământ, viața se desfășoară pe fondul alternării zilei cu noaptea, în
cursul evoluției filogenetice s-au diferențiat două forme ale vederii: vederea diurnă sau
fotopică, pentru intensități luminoase ridicate și vederea nocturnă sau scotopică, pentru
intensități scăzute de iluminat. După cum o să arătăm mai jos, celor două forme de
sensibilitate le corespund și unități receptoare distincte. Aici vom menționa doar că ele
sunt reprezentate în mod diferit la diferite animale: la câine și pisică, de pildă, ambele
"Puri sunt dezvoltate aproape în mod egal; la bufniță este reprezentată sensibilitatea
nocturnă și este aproape absentă cea diurnă; la alte păsări, dimpotrivă, este bine
Prezentată sensibilitatea diurnă și aproape absentă cea nocturnă. Omul este și el o
nîa eminamente diurnă, dar, totuși, posedă și o sensibilitate nocturnă, dar relativ puțin
olțată. La unii subiecți aceasta este foarte slab exprimată și fenomenul este
tm*i&hemeralopie (orbul găinilor).
se >n fine, în sfera sensibilității vizuale se mai introduce o delimitare, identificându-
filo . atea luminoasă, considerată primară, cea mai veche din punct de vedere
c?.0 etl ^' Proprie tuturor animalelor ce posedă simțul văzului, și sensibilitatea
de2v .lCaj c°nsiderată secundară, mai nouă din punct de vedere filogenetic și inegal
nu) i diferite clase de animale (de exemplu, albinele disting culorile, dar câinii
cu|0 0IT1 ' dezvoltarea cea mai mare a cunoscut-o sensibilitatea cromatică, astfel încât
tonUs . ev'ne un factor existențial fundamental pentru el, influențându-i considerabil
activității și dispozițiile sufletești.
*°nelo atnPul vizual Datorită caracterului localizat și strict circumscris anatomic al
receptoare, sensibilitatea vizuală are o arie de cuprindere spațială limitată.
\AQ

Această particularitate își găsește expresia în noțiunea de câmp vizual, delim 'tat c
condi ții dimensiunile între care se întinde vederea în plan Orizontal și vertical în
menținerii în poziție fixă a corpului și privirii. Aceste dimensiuni se determin*
grade (fig. 11). Configurația câmpului vizual prezintă următoarele caracteri • . . …. . . . —"""na 0
ajutorul unui aparat special numit campimetru sau perimetru optic și se exnrW
întinderea vederii este mai mare în plan orizontal decât în plan vertical; partea exT'^'
a câmpului vizual este mai întinsă decât partea internă (nazală); aria câmpului vizu i
sesizare (sau detecție) a stimulului este mai întinsă decât aria câmpului vizual
identificare; pentru diferite culori întinderea câmpului vizual este diferită (câm C
pentru verde și roșu este mai mic decât cel pentru galben și indigo); câmpul monocul
are o arie mai restrânsă decât cel binocular; întinderea câmpului vizual prezinr
deosebiri individuale semnificative determinate de sex, profesie, vârstă și t
temperamental (mai ales cel determinat după dimensiunea introversie-extraversie).
d. Mecanismul neurqflziologic al senzațiilor vizuale. Producerea senzației
vizuale în urma administrării stimulului specific are la bază activitatea întregului
analizator. Acesta are o organizare structural-funcțională de o mare complexitate
fiecare verigă avându-și particularitățile sale distincte.
Veriga periferică este formată din două categorii de elemente: auxiliare și <fe
tjază (principale).
Câmp lateral
(extern) \ Câmp nazal
,' (intern)
270
<$&%?* Câmp lateral
(extern)
Fig. 11. Diagrama câmpului vizual: a – ochiul drept; b – ochiul stâng
# în prima categorie includem: aparatul de protecție și apărare a globului oc
(pleoapele și genele, învelișurile membranice-Sc/erotice, alcătuite din țesut opa c' ^
și dur, prezentând doar în partea a iterioară o porțiune transparentă, corneea, r ^
accesul luminii din afară, coroida, puternic ' ascularizată și pigmentată în negru r ^
a împiedica reflectarea luminii în alte direcții decât în retină, glandele lacri) 111 ^
aparatul muscular (care asigură reglarea mișcărilor pe orizontală și vert' c
globilor oculari).
150 w
în cea de-a doua categorie, includem globul ocular, care cuprinde mediile de
;sje a luminii, și retina (al treilea înveliș).
01 /"|0bul ocular este intern compartimentat în două camere – anterioară, delimitată
mee m partea anterioară, și de iris (structură formată din mușchii circulari și
&. • care reglează diametrul pupilei situată în mijloc și posterioară, delimitată de
• uschii ciliari și ligamentele de suspensie a cristalinului.
'nS Comunicarea între camera anterioară și cea posterioară se realizează prin
diul pupilei. în interiorul camerelor se află un lichid cu o compoziție omogenă,
lularizat. în partea posterioară a cristalinului se află un mediu gelatinos, corpul
care îmbibă cea mai mare parte a cavității interne a ochiului. De la cornee până
V' focali zarea m ret 'na' raze 'e luminoase străbat numai medii transparente. Sistemul
• jg |a nivelul globilor oculari este completat cu trei suprafețe de refracție:
rafața corneei, suprafața anterioară a cristalinului și suprafața posterioară a
istalinului. Prin interacțiunea dintre procesele de refracție și cele de reglare activă a
diametrului pupilelor șî curburii cristalinului se asigură formarea corectă a imaginii
optice în zomfoveii centrale.
Retina reprezintă porțiunea posterioară a învelișului intern al ochiului. Ea este
veriga sensibilă, receptoare a analizatorului.
Structura sa este de o mare complexitate, eterogenă și pluristratificată. Este
alcătuită din 10 straturi; din acestea, o implicare directă în funcția recepției o au
următoarele cinci straturi: stratul celulelor fotosensibile – conuri și bastonașe -, stratul
celulelor nervoase unipolare, stratul celulelor nervoase bipolare centripete, stratul
celulelor nervoase centrifuge și stratul celulelor nervoase ganglionare sau multipolare.
Conurile (circa 6,5 mii.) se caracterizează printr-o sensibilitate mai redusă,
activarea lor reclamând acțiunea unei lumini mai puternice; densitatea cea mai mare o
au în zona/Oveii centrale (zona sensibilității optime) și formează baza anatomică a
vederii diurne și, implicit, a sensibilității cromatice. Activitatea lor este maximă în
timpul zilei. Bastonașele (125 mii.) sunt distribuite cu precădere în jurul foveii centrale
Ș1 m zonele laterale ale retinei; ele sunt mult mai sensibile decât conurile, reacționând la
intensități foarte slabe ale luminii. Constituie baza anatomică a vederii nocturne și,
mPlicit, a sensibilității luminoase (primare), activitatea lor devine maximă în timpul
. ț5'"- R°lul celulelor fotosensibile este acela de transformare a semnalelor luminoase
Ux nervos specific și de transmitere mai departe a acestuia.
Straturile celulelor unipolare, bipolare și multipolare îndeplinesc atât funcția de
. ucere, cât și pe cea de analiză – codificare primară a intensităților, duratelor și
'""«ordeundă '
hpol .' naPse'e se stabilesc după principiul divergenței-convergenței: fiecare celulă
j a centripetă captează impulsul de la un element fotosensibil (con sau bastonaș),
Exjsts are ce 'ulă ganglionară colectează informația de la mai multe celule bipolare.
centrjf ^ s'na Pse cu sens inversat – centrifuge -, realizate de celulele bipolare
"lecan- ^ e realizează astfel un circuit închis intraretinian, care funcționează ca
ISlT1 de autoreglare locală.

Axonii celulelor ganglionare se unesc în mănunchi, formând nervii optici (*»
și drept), care ies din retină prin porțiunea posterioară, îndreptându-se spre i nsta l
neuronale superioare. Locul respectiv poartă denumirea depapilă optică (pata oarf/
este lipsit de elemente receptoare fotosensibile. Fiecare nerv optic conține aproxim . „„..w .. K^.t v.^ v.viiivmv iww^Lvjaic HJLU3CIIS1UMC. r iccare nerv optic conține aproxim •
800 mii de fibre. Existența petei oarbe nu este sesizată în cursul percepției obisn^
Pentru a o evidenția trebuie să recurgem la un experiment special. Luăm o fo a'
hârtie și desenăm în partea stângă o cruce (+) iar în partea dreaptă, la o distant-
8 cm, desenăm un cerc. închidem ochiul stâng, iar cu cel drept fixăm semnul +•
constata că instantaneu cercul dispare din câmpul nostru vizual – stimul ^
determinată de el cade în acest caz tocmai pe pata oarbă, lipsită de sensibilitate.
Din prezentarea de mai sus se desprinde constatarea ce trebuie reținută: retina
o structură dublă – una receptoare și alta nervoasă, de tip cerebral (nu întâmplâto
fost denumită „creier periferic" sau „segment cerebral împins la periferie"). Acest fa
poate fi folosit ca argument în demonstrarea rolului extraordinar pe care-1 dobândest sistemul vizual în extragerea și procesarea informației despre lumea externă.
Cum se produce procesul de excitație la nivelul retinean ? FascicoL. , U1I1I
ajuns la stratul celulelor fotosensibile este captat (absorbit) de pigmenți absorb; Cum se produce procesul de excitație la nivelul retinean ? Fascicolul luminos
la stratul celulelor fotosensibile este captat (absorbit) de pigmenți absorbanți
aflați în segmentul periferic (anterior) al acestora. Bastonașele au ca substanță cu
proprietăți fotochimice rodopsina, iar conurile-iodOpSina.
Sub acțiunea luminii cele două substanțe sunt supuse unui proces de
descompunere, culminând cu transformarea lor în elemente degenerate, ceea ce atrage
după sine scăderea corespunzătoare a sensibilității. Regenerarea se face la întuneric
(mai ales a rodopsinei), printr-un proces relativ lent, pornind de la vitamina A și
folosind direct retinolul (denumit anterior retinen).
Funcționarea văzului în condițiile unui iluminat continuu duce la instalarea unei
„stări tbtostaționare". datorită echilibrului ce se stabilește între procesele de descompunere
și cele de regenerare, după un program ciclic. Așa cum a demonstrat Wald (1968), schema
de bază a ciclului fotochimic cuprinde următoarele secvențe: descompunerea pigmentulu
fotosensibil (S) de către lumină în produșii P+A, viteza derulării fiind proporțională <
intensitatea stimulării •—> regenerarea de către produșii rezultați a pigmentului S, proces
cărui viteză nu mai depinde de intensitatea luminii, ci de masa pigmentului descompus.
Mai departe, în corpul celulei fotosensibile, codul fotochimic este transformat
cod fotoelectric, preluat de straturile celulelor nervoase (bipolare și ganglionaiw
Expresia globală a activișinului bioelectric al retinei a fost determinată încă în Io'"
către Holmgren, care a denumit-o electroretinogramă (ERG). Aceasta a dev _
ulterior o metodă importantă în studiul sensibilității și recepției vizuale. Cel care a
contribuții capitale la perfecționarea înregistrărilor și la analiza curbei ERG a
neurofiziologul suedez R.Granit (1933, 1947). Astfel, el a stabilit că sub acț^
luminii asupra retinei apar următoarele tipuri de unde bioelectrice: undele negați
d, undele pozitive b și c (b rapidă și amplă, cea mai importantă, c – lentă), ^
acestea, unda se diferențiază, fiind rezultatul unui proces electrotonic determ' – c
dispariția luminii; celelalte însă, a, b, și c, apar ca expresie a unui fenomen bio*
care se produce ca efect al fotorecepției.
152 [n situația in care stimulul luminos acționează asupra retinei adaptate la întuneric
v0m obține o ERG cu componentă fotopică (activarea conurilor), în care atât unda a cât și
b sUnt de ampl.tud.ne redusă; componenta scotopică (activarea bastonașelor) prezintă o
undâ a mai rapida șio undă b de amplitudine mare. în principiu, atât în condițiile ochiului
adaptat la lumina, cat și ale celui adaptat la întuneric, unda a fotopică și scotopică este de """"tat la lumină, cât și ale celui adaptat la întuneric, unda a fotopică și scotopică <
l'tudine relativ redusă, iar unda b este variabilă. Pe această bază, s-a formulat i|
« da b este indicatorul cu precădere al vederii scotopice, reflectând intensitatea luminii
a Hente și rămânând independentă de lungimea de undă.
'" La rândul său, caracterul lent al undei c este pus pe seama activismului primului
pigmentar a' retinei. De altfel, R. Granit considera că ERG reflectă esentialmente
t'visiTiul bioelectric al straturilor superioare, mai puțin activismul stratului ganglionar.
3 Pe lângu ERG, a mai fost pus în evidență un potențial comeo-retinal constant, care
deplasează ori de câte ori globul ocular își modifică axul vizual. Acesta a fost denumit
lectroociilogramă (EOG) și reflectă cu fidelitate dinamica mișcărilor globilor oculari.
Veriga intermediară. Așa cum am menționat, unda de excitație purtătoare a
informației vizuale este transportată de cei doi nervi optici spre cea de a doua verigă a
analizatorului, formată din centrii nervoși subcorticali și către căile de conducere
ascendente. înainte, însă de a ajunge la centrii subcorticali corespunzători, o parte a
fibrelor nervilor optici se încrucișează trecând de partea opusă (fig 12).
Locul încrucișării poartă denumirea de chiasmă optică (pe fața inferioară s
emisferelor cerebrale). Fascicolele rezultate după încrucișare se numesc bandelete
optice. Fiecare bandeletă va cuprinde fibrele nervoase, care poarta informații de la
jumătatea externă (laterală) a câmpului vizual al ochiului ipsolateral, și fibrele
nervoase, care poartă informația de la jumătatea internă (nazală) a câmpului vizual ai
ochiului contralateral.
Formațiunile nervoase din alcătuirea verigii intermediare a analizatorului vizual
sunt tuberculii cvadrigemeni superiori (dispuși în segmentul superior al trunchiului
cerebral), corpii geniculați externi, situați în talamus, și căile de conducere
talamocorticale.
O parte (mai mică) a fibrelor optice merg la triberculii cvadrigemeni superiori,
mtrand în mecanismul reflexului de orientare Ia stimulii luminoși (întoarcerea automată
a capului și privirii în direcția luminii, deschiderea largă a ochilor și dilatarea pupilei),
rosul fibrelor bandeletelor optice merg însă la corpii geniculați externi,' centri
"corticali vizuali senzoriali. La nivelul acestora, au loc complexe operații logice de
• Ucra re și recodificare a semnalelor optice, nu numai după parametrii intensității și
girnn de undă, ci și după coordonatele spațio-temporare (serialitate-simultaneitate).
iele animale, cum este de pildă câinele, centrii subcorticali realizează integrări
. ""laționale mai complexe, care fac posibile chiar diferențieri grosiere ale formelor,
leza "' actlv 'tatea 'or nu duce la obținerea unei senzații vizuale specifice. (în cazul
z°nelor corticale de proiecție, funcția vizuală este complet abolită).
ist

Câmpul vizual stâng Câmpul vizual drept
cortex
occipital cortex
occipital
drept
Fig. 12. Analizatorul vizual: căile de conducere și structurile specifice
La nivel subcortical, din bandeletele optice se desprind colaterale, care *
sinapsă cu nucleii formațiunii reticulate, dând astfel naștere celei de a doua cai
transmisie a excitației – calea nespecifică. Aceasta va conduce excitația către sco .
cerebrală, unde se distribuie în mod difuz, determinându-se o creștere generali»
tonusului cortical. Activarea căii nespecifice este o condiție obligatorie a desfașu
procesului de recepție conștientă. ,
Numeroase cercetări experimentale și clinice (Jasper, 1956, 1958, M orU J,
Magoun, 1949, 1960, Albe-Fessard et al., 1960, Nonkașvili, 1963, Sager et al-,' ..
au demonstrat că lezarea sau deconectarea locală a formațiunii reticulate (r-
imposibilă recepția senzorială. . ^„.
Căile de conducere specifice care pornesc de Ia corpii geniculați externi ș 1 V ^
din zona pulvinară formează așa-numita radiație optică (fasciculul lui Gratio |e
proiectează în Zona occipitală a scoarței. rjid
Veriga centrală este situată în lobii occipitali, fiind alcătuită din două cat e –
zone: zone-nucleu (aria 17 Brodmann) și zone de asociație (ariile 18 și 19 Bro 1 ,• w Aria 17 este răspunzătoare de integrarea semnalelor senzoriale primare,
• tatea ei făcând posibilă producerea senzațiilor simple de lumină și culoare
»ctl aU citate). Lezarea bilaterală a ei determină pierderea vederii (cecitatea centrală).
(cf0 tar j|e citoarhitectonice au stabilit caracterul complex, stratificat al acestei arii: pe
rafața relativ limitată- o mare densitate de elemente celulare de dimensiuni mici,
° i bă delimitare între straturile II și III, o puternică reprezentare a stratului IV și o
0 S – delimitare a lui de straturile învecinate, o rarefiere a stratului V și o riguroasă
rmitare a substanței cenușii de substanța albă. Stratul IV se subdivide în trei
h traturi separate printr-o fâșie albă (a lui Genari), zona căpătând un aspect striat
tarea striata).
S-a stabilit, de asemenea, cu precizie, existența unei diferențieri și specializări
fi ncționale a diferitelor puncte ale ariei 17 în raport cu tonurile cromatice.
Câmpurile 18 și 19 sunt mai extinse și celulele care intră în alcătuirea lor sunt de
dimensiuni mai mari, iar între cele două arii există zone de acoperire reciprocă. O
pondere semnificativă o capătă celulele stratului III, stratul IV fiind mai puțin compact
decât în aria 17 (Penfield și Jasper, 1958, Sarkisov, 1964, Poliakov 1964, 1965).
Activitatea acestor arii asigură formarea imaginilor perceptive multidimensionale –
configurații cromatice, forme, raporturi spațiale. Excitarea lor directă provoacă
fenomene de halucinații, iar în unele cazuri – iluzii optice.
Veriga corticală a analizatorului vizual interacționează strâns cu alte zone, în
primul rând cu cele din lobii parietal (analizatorul cutano-tactil) și temporal (Mering,
1954, Pribram, 1956).
Veriga conexiunii inverse își are originea în zona corticală și asigură autoreglarea
fiincțională a analizatorului în raport cu caracteristicile stimulilor luminoși și ale
contextului în care are loc procesul recepției. Scoarța cerebrală, în funcție de rezultatul
propriei activități integrative anterioare, expediază comenzi de corecție și optimizare a
verigilor subordonate – subcorticale și periferice (receptoare). Astfel, dinamica
sensibilității, creșterea sau scăderea ei, este dependentă nu numai de modificările și
procesele primare, care au loc în veriga receptoare sub acțiunea imediată a stimulului
wminos, ci și de influența scoarței cerebrale.
e. Proprietățile senzațiilor vizuale. Așa cum am menționat mai sus, senzațiile
izuale specifice sunt rezultatul acțiunii fasciculului de lumină integral sau fragmentat
ni) asupra ochiului și ele reflectă însușirile primare ale acestuia: intensitate,
ctură spectrală, lungime de undă, frecvență, formă. în funcție de conținutul
ctoriu, delimităm două submodalități: senzații de lumină și senzații de culoare.
ele tr ZaWe de lumină reflectă structura integrală, nefiltrată a fasciculului undelor
ornagnetice. în forma pură, ele se obțin doar atunci când fasciculul respectiv
refl eaZ ^ Un mecuu absolut transparent, nesuferind nici un proces de absorbție sau de
•e' cee a ce, în condițiile vieții cotidiene, nu se întâmplă.
șjj,. n P'ari subiectiv, aceste senzații pun în evidență proprietățile intensității, duratei
„f , y?j r"- Intensitatea este conștientizată în forma unei scale delimitată de punctele
difett . ' «abia sesizabil", și „f. puternic", „orbitor". De-a lungul ei, valorilor
^ginet^i sub'ective egale, le vor corespunde valori diferențiale fizice, egale numai în lentul intensităților medii; în interiorul acestui segment, valorile pragurilor

diferențiale se subordonează legii lui Weber, crescând de fiecare dată cu o rati e
1 – ' 6^
cu din intensitatea stimulului-etalon (de referință). în schimb, în segm e
intensităților slabe și puternice, unor trepte egale în senzație le vor corespunde v
inegale (în sens ascendent sau descendent) în continuumul stimulării fizice. Senzat ^
durată a stimulului luminos presupune capacitatea analizatorului vizual ca și a ,
analizatori de a contabiliza și evalua timpul. Această capacitate la nivelul apărații'
vizual, deși este mai puțin dezvoltată, ea este totuși bine reprezentată, mecanismul!'
realizare fiind interacțiunea celor trei grupe de neuroni: on, care înregistrează și •*
începutul acțiunii stimulului, off, care semnalizează și rețin încetarea actii "
stimulului, și on-off, care sunt activați pe întreaga durată a acțiunii stimulului.
Senzația de strălucire reflectă gradul de concentrare sau difuzie (rarefiere!.
fasciculului luminos: una și aceeași lumină propagată printr-o atmosferă transparentă
va avea o strălucire (luminozitate) mai mare, iar propagată prin ceață, va avea o
strălucire considerabil mai mică (ștearsă).
în cazul unei stimulări intermitente (flash), în senzație apare o nouă proprietate –
cea de succesiune (frecventă temporară).
Numărul de stimulări distincte succesive în unitatea de timp (secundă) perceput
depinde de pragul de disparitate (cu cât este mai mic, cu atât subiectul va conștientiza
mai multe stimulări (licăriri) distincte, și invers).
în medie, valoarea acestui prag este cuprinsă între —,— sec. La — sec.
14 16 16
licăririle tind să fuzioneze, fiind atins pragul de fuziune, și, în locul senzației de
intermitență sau disparitate, avem senzația de continuitate.
Acest fapt a oferit posibilitatea lui M. Wertheimer să pună în evidență faimosul
fenomen q> (fi) al mișcării aparente. Două beculețe montate la capetele unui dispozitiv.
la o distanță de 30 cm unul de altul, aprinse succesiv la intervale mai mari de 1/16 sec
generează două senzații luminoase distincte localizate una în dreapta, alta în stângi
alternând între ele.
Aprinderea celor două becuri la un interval sub 1/16 sec. duce la fuziune
stimulărilor care generează senzația unei lumini continue în mișcare, de la stânga
dreapta și de la dreapta la stânga. Cum, în realitate, sursele de stimulare nu se mișc&>
rămân în pozițiile inițiale, senzația ne oferă o mișcare aparentă. (De la nivelul simp
senzații luminoase, fenomenul fuziunii temporale și al mișcării aparente se transie ^
în sfera percepției succesiunii formelor, imaginilor, găsindu-și valorificarea pra c
Senzațiile de culoare sunt rezultatul acțiunii asupra analizatorului vizual arta cinematografiei). r ^j
fascicul luminos parțial sau filtrat. în funcție de raportul dintre coeficienții de at> s ^
de refracție și de reflexie, culorile obținute se împart în două grupe -, acromatic .^
negrul și toate nuanțele de gri situate între alb și negru) și cromatice, (în care
una din principalele lungimi de undă ale spectrului perceptibil). -^
Se delimitează culori cromatice de undă lungă (roșu, oranj), culori crom
undă medie (galben, verde) și culori cromatice de undă scurtă (indigo, violet). principalele proprietăți ale unei senzații cromatice sunt: tonul cromatic, saturația
• ,0iwozitatea.
Ș1 Ț 0nul cromatic este acea calitate după care o culoare spectrală de bază, de pildă
tru se deosebește de oricare altă culoare spectrală de bază – verde, galben, roșu
de aceeași saturație și luminozitate. El se determină de către lungimea undei
et< trornagnetice și se modifică o dată cu modificarea, în sens ascendent sau
endent, a acesteia, dincolo de limitele fâșiei date (vezi tabelul I).
Diferențierea tonurilor cromatice are un caracter dinamic, descriind o curbă cu
"rful orientat în jos spre axa abciselor: cu cât sensibilitatea pentru o culoare este mai
V «cută, cu atât vârful curbei respective va fi mai apropiat de abcisă, și invers.
C în general, capacitatea de diferențiere și identificare a tonului cromatic depinde
J nivelul sensibilității: crește după o adaptare prelungită la întuneric și scade după o
daptare la lumină puternică. Contează, de asemenea, mărimea unghiului vizual: cu cât
acesta este mai mare, eu atât diferențierea culorilor este mai bună (ca perioadă de
latență și ca finețe).
Saturația este gradul de deosebire al culorii cromatice date față de culoarea albă de
aceeași claritate. în limbaj obișnuit, această proprietate se descrie prin cuvintele „șters",
„palid", asociate cu denumirea tonului cromatic. Ea depinde de forma undelor
electromagnetice, care rezultă din raportul dintre cantitatea razelor ce caracterizează
culoarea suprafeței date și fasciculul luminos general reflectat. Sensibilitatea față de
saturație în diferitele segmente ale spectrului se exprimă în numărul de trepte abia percep
tibile situate între culoarea spectrală pură, pe de o parte, și culoarea albă, pe de altă parte.
Sistematizarea datelor cercetărilor experimentale a dus la stabilirea următoarelor
caracteristici: 1) partea spectrului de undă scurtă posedă saturația cea mai mare;
2) saturația este relativ ridicată și în porțiunea undelor lungi; 3) porțiunea situată între
extremele spectrului este slab saturată, minimul înregistrându-se în fâșia galbenului
(570 mp.); 4) unii subiecți posedă o sensibilitate scăzută pentru diferențierea saturației
m segmentul cuprins între 470 și 530 mp:. Pe baza saturației, culorile cromatice se
clasifică în două grupe principale: pure și impure sau de amestec.
Pură este culoarea determinată de o singură lungime de undă. Asemenea sunt
considerate cele 7 culori fundamentale ale spectrului.
m percepția cotidiană, noi avem de a face cu culori de amestec, rezultate din
,. Unea asupra aparatului vizual a două sau mai multor lungimi de undă, situate la
d,stanțe diferite în spectru,
cro xPer'1Tiental s-a reușit să se determine câteva legități importante ale amestecului
Un . * amestecul a două radiații arbitrar alese și plasate în spectru la distanță mai mică
°W ^ ° cu 'oare cromatică intermediară, care se localizează în spectru între cele
alungimideundă.
cm0 Amestecul a două radiații situate la distanță mai mare una de alta în spectru dă
și e| § n sau alb; în acest caz, culorile cromatice de bază se numesc complementare
în raporturi de reciprocitate. Complementare sunt următoarele perechi:
Ver de, portocaliu <-> albastru, galben (verzui) <-»• violet, verde <-• purpuriu.

• Oricare din culorile cunoscute, cu excepția celor încadrate în zona purpurj ui
poate fi obținută din amestecul luminii albe cu lumina de lungimea de u !'
corespunzătoare. a
• Toate culorile care nu pot fi reproduse prin amestecul culorii albe cu culoa
monocromatică (adică cele din tonalitatea purpuriu) pot fi transformate în culoare alk^
prin adăugarea la ele a uneia din culorile aparținând fâșiei verzi a spectrului.
• Două perechi de culori care sunt percepute la fel dau prin amestec o culoa
identică din punct de vedere subiectiv, indiferent de deosebirile care există *
compoziția fizică a culorilor amestecate. (în percepție, griul obținut din amestecul
două perechi complementare diferite este identic). (Popescu-Neveanu, M. Golu, \9~iț\\
Dinamica amestecului cromatic se poate urmări foarte bine pe discul lui Newto
(fig.13). "
n;
Fig. 13. Discul culorilor
Amestecul culorilor poate fi monocular (fiecare ochi primește aceleași fascicule),
și binocular (un ochi este stimulat cu o singură culoare a perechii de amestec),
temporal (concomitenta în timp a acțiunii celor două culori de amestec) și spațial^
contiguitate: privind de la o anumită distanță o mulțime de puncte colorate pe o
suprafață, vom obține în percepție o singură culoare, rezultantă a amestecului culorilor
punctiforme – efect speculat în pictura pointelistă).
Luminozitatea exprimă gradul de deosebire a culorii spectrale date față " e
culoarea neagră. Ea este determinată de coeficientul de reflexie (So ). Luat în valo
absolute, acesta este egal cu 1 minus coeficientul de absorbție (Soc). Dacă acesta
urmă = 1, primul devine zero și avem culoarea neagră absolută. Prototipul ei este iu
catifeaua (neagră), care absoarbe 0,98 din fasciculul razelor luminoase ce cadp
suprafața ei și reflectă doar 0,02. Cu cât coeficientul de absorbție al unei suprafețe e
mai mare, cu atât luminozitatea culorii date este mai scăzută, tinzând să se aprop 1'' .
negru, și, invers, cu cât coeficientul de absorbție este mai mic (și cel de reflexie
mare) cu atât luminozitatea culorii percepute va fi mai mare, tinzând să se aprop 1,
alb. întrucât, în contextul dat, coeficientul de reflexie are un caracter relativ, den
un obiect în comparație cu altul și depinzând de poziția subiectului, pentru a
eventuale confuzii, unii autori propun utilizarea unei noțiuni suplimentare – >- cla • ibi'ă' • Aceasta desemnează coeficientul aparent de reflexie al suprafeței – stimul în
V ditii'e date ale desfășurării procesului percepției.
C După această calitate, subiectiv noi împărțim culorile în luminoase și întunecate.
Contrastul culorilor. în condițiile percepției naturale, cotidiene, culorile intră în
• teracțiune spațio-temporală, fenomen care generează în percepție efectul de contrast:
' Hifi carea luminozității și clarității unei culori sub influența celeilalte. Există două
• uri de contrast: succesiv și simultan. în primul caz, expresivitatea și prezența culorii
tuale se modifică sub influența acțiunii anterioare a altei culori.
Din punct de vedere calitativ, contrastul succesiv este o imagine consecutivă. în
azul al doilea, este vorba de modificarea calităților percepției unei culori ca urmare a
învecinării ei cu altă culoare (fenomenul inducției). în percepția câmpurilor juxtapuse,
aparatul nostru vizual are tendința de a scădea o culoare din alta și de a accentua
deosebirea dintre ele (H. Jacobson, 1951, R. Granit, 1955), RJung, 1961).
Amplitudinea contrastului simultan depinde de ansamblul condițiilor fizice ale
percepției (intensitatea iluminatului ce cade pe suprafața-stimul, distanța dintre subiect
și câmpurile pe care cad culorile de contrast, poziția celor două culori de contrast în
câmpul vizual al subiectului) și de factori psihofiziologici (capacitatea rezolutivă a
analizatorului, mobilitatea funcțională a retinei, vârstă). Cel mai puternic, contrastul
cromatic simultan se manifestă în condițiile stimulilor în mișcare (M.Golu, Gh.Zapan,
1966). Spre deosebire de culorile complementare, culorile de contrast nu sunt
reciproce. De exemplu, culoarea de contrast pentru galben este violetul, dar culoarea de
contrast pentru violet nu este galbenul ci galben-verzui.
Contrastul nu trebuie considerat un fenomen episodic, întâmplător, ci o
modalitate specifică de realizare a procesului general de percepție a culorilor. Acesta
nu se realizează decât prin intermediul amestecului și contrastului.
Efectul psihofiziologic al culorilor. încă Gothe evidenția influența culorilor
asupra dispoziției sufletești a omului, împărțindu-le, din acest punct de vedere, în două
grupe: a) excitatoare, stimulatoare, tonifiante și b) deprimante, inhibitoare.
In prima grupă, el includea culorile din spectrul galben-roșu, iar în grupa a doua,
pe cele din spectrul albastru-violet. Un loc aparte îl acorda verdelui, care determină o
stare de relaxare. La studiul acestei probleme, o contribuție universal recunoscută a
us"° psihologul român FI.Ștefănescu-Goangă (1923). Pe bază de determinări și
icatori obiectivi, el a stabilit că acțiunea culorilor roșu, portocaliu, galben determină
ccelerarea și amplificarea respirației și a pulsului, iar acțiunea culorilor verde, bleu,
oastru Și violet are efect opus.
. '"Prezent, se acordă o importanță deosebită valorificării în practică a efectului
°iiziologic nu numai în arta plastică și arhitectură, ci și în industrie, în reclamă, în
C0,T1 erț, în clinică etc.
im e unan 'm recunoscut rolul excepțional al culorii în viața noastră de zi cu zi,
ctu ' stimulator, echilibrant sau depresor al diferitelor tonuri și nuanțe cromatice
activității creatoare și de muncă, asupra dispoziției psihice generale.
(Pp eua rn mai jos un tablou sintetic al stărilor pe care le pot produce diferite culori
' ^scu-Neveanu, M.Golu, 1970, M.Golu, 1974): />

Roșu —* excitare, aprindere, însuflețire, activism, mobilizare, aere
vivacitate asociativă, căldură, apropiere; Ul
Portocaliu —* optimism, veselie, apropiere;
Galben —>• intimitate, tandrețe, satisfacție, admirație;
Verde —> liniște, împăcare, relaxare plăcută, echilibru, inspirație;
Albastru —* seriozitate, sentimentalism, dor, nostalgie, tendință evocat
spațialitate, pace; are
Violet —• (atracție-îndepărtare, optimism-nostalgie), senzualitate;
Negru —• reținere, neliniște, depresie, introversiune, compasiune;
Alb —> expansiune, suavitate, puritate, robustețe, răceală.
Teoriile vederii cromatice. Complexitatea excepțională a percepției cromati
făcut ca în explicarea ei să se manifeste serioase dispute și divergențe, nici până ast"'
neexistând un acord unanim, continuând coexistența mai multor teorii. La sfârs't
secolului trecut, înregistrăm declanșarea unei polemici ascuțite între reprezentant
teoriei tricromatice (Jung, HelmhoitZ) și cei ai teoriei tetracromatice (Hering) p e
fondul disputei dintre cele două tabere, se pun bazele unei a treia teorii, denumite
policrornatice (Wundt). Nici una din cele trei teorii nu este suficient de „tare", pentru a
înlătura și face inutile pe celelalte, așa încât trebuie ținut seama de toate.
Teoria tricromatică susține că senzația de culoare are la bază existența și
descompunerea, în timpul acțiunii luminii, a trei substanțe fotosensibile ipotetice.
fiecare având un spectru de absorbție specific.
Helmholtz presupunea existența în aparatul vizual a trei tipuri de fibre nervoase.
Stimularea separată a lor provoacă, după el, senzații maximal saturate de roșu, verde și
violet. In mod obișnuit, lumina nu impresionează un singur tip de fibre, ci pe toate trei.
dar în proporții diferite.
Astfel noi nu avem senzații pure, ci impure, rezultate din interacțiunea celor trei
canale de bază. Fiecare modificare a raporturilor de intensitate în excitarea substanțelor
croinatofotosensibite determină o calitate nouă a senzației, putându-se obține o gamă
largă de tonalități și nuanțe discriminabile (12-15mii).
Teoriei tricromatice i se reproșează incapacitatea de a explica satisfăcător
amestecul culorilor, dinamica diferențierii tonurilor cromatice și a saturației, efectu
direcțional al retinei și constanța culorii albe, pe fondul modificării iluminatului sa"
unghiului vizual.
Teoria tetracromatică pune la baza mecanismului vederii cromatice existen.
patru substanțe fotosensibile, corespunzătoare a patru culori principale – roșu, g al '
verde, albastru. Jung susținea că fiecare tip de vectori funcționează separat; Hei"" 1?
corectat afirmând că receptorii funcționează în perechi: receptorii de roșu se g ruP*L
cu cei pentru verde, iar receptorii pentru galben se asociază cu cei pentru alo
Rezultă că fiecare receptor este complementar față de perechea sa. ..^
Un prim câștig de cauză această teorie îl dobândește prin explicarea m .' ^l.
senzației de culoare sub influența varierii intensității iluminatului și a unghiulu 1 .j
Se demonstrează astfel că, în condițiile unor intensități medii ale ilumi" a ^j
unghiului vizual, se activează ambele perechi de receptori; o dată cu reducerea ^
uneia din cele două variabile, scade treptat rolul perechii galben-albastf sjfică activitatea perechii „roșu-verde", până când se atinge stadiul
inte oina tisrnului purpur-verde.
^Cf Ca o consecință a deconectării perechi „galben-albăstrui" are loc reducerea
• n7itătii fâșiilor galbenă și albastră ale spectrului (Sloan și Wright, 1951,
SSOD, 1960).
Cea de a doua pereche („roșu-verde"), rămânând activată, poate funcționa sub
ta segmentului de undă lungă al spectrului, iar la un nivel mai scăzut, și sub
•"fi enta fâșiei ultraviolete. Excitația fiind determinată de culori complementare și
n bele acoperindu-se reciproc, rezultă că în spectru trebuie să existe două puncte
8 tre" unul situat undeva între roșu și albastru-verzui, iar altul între albastru-verzui și
vSetiwilmerși Wright, 1946).
Teoria tetracromatică explică satisfăcător și modificările senzației de culoare în
ul creșterii intensității iluminatului sau al deplasării imaginii de la centrul retinei
ore zonele ei periferice. De data aceasta, raporturile funcționale dintre cele două
oerechi de receptori se inversează: mecanismul „roșu-verde" își reduce treptat
activitatea până la completa deconectare, în schimb, mecanismul „galben-albastru" își
intensifică activitatea până la punctul dicromatismului corespunzător galben-albastru.
Ca urmare, în senzație se înregistrează creșterea saturației și luminozității culorilor din
banda galbenului și albastrului. Culoarea roșie este percepută cu o notă mai pregnantă
de portocaliu, iar cea violetă, cu o tentă mai puternică de albastru, decât de obicei.
Stiles și Crawford 1947) au adus dovezi experimentale in sprijinul existenței unui
mecanism receptor special pentru fâșia galbenului, dovezi care pot fi contabilizate în
contul teoriei celor patru componente.
Totuși, nici aceasta nu acoperă întreaga gamă a fenomenelor pe care le conține
recepția cromatică. Fenomenul major pe care teoria respectivă nu-l poate explica este
tulburarea vederii. Aproape toate probele pentru diagnosticarea ei au fost elaborate pe
baza teoriei tricromatice a lui Helmholtz. Teoria tetracromatică a lui Hering nu poate
oferi o explicație plauzibilă a variantelor de dicromazie, îndeosebi pentru protanopie și
deuteranopie. La acestea se adaugă apoi modificarea tonului cromatic sub influența
varierii influenței generate de efectul direcțional al retinei. Faptele menționate sunt
suficiente pentru a conchide că teoria tetracromatică are și ea un caracter particular și
nu Poate fi admisă ca exhaustivă și infailibilă.
Teoria policromatică a fost schimbată, într-o primă formă, încă de Wundt.
Satisfăcut de teoria lui Jung, Wundt delimitează mai întâi cele două mecanisme ale
abilității vizuale: unul pentru perceperea luminii, iar celălalt pentru perceperea
°nlor. In cazul acestuia din urmă, preconiza existența mai multor tipuri de receptori,
c'alizați pentru perceperea unor fâșii relativ înguste ale spectrului. Ulterior, ipoteza
ej lcr °matismului a fost preluată de Edrige-Green (1920) și de Granit (1933). în forma
e °"tefT1 porană, teoria policromatică se leagă de numele lui Hartridge (1947). în
2> ^ această teorie postulează existența a șapte (7) receptori: 1) pentru roșu,
(cJ/ntru portocaliu, 3) pentru galben, 4) pentru verde, 5) pentru albastru-verzui
Salbe entar ' ^a$ ^e Pr'mn )' 6) pentru albastru (complementar față de receptorii de
n' §' 7) pentru albastru-violet.
161

Teoria policromatică explică satisfăcător următoarele fenomene ale recen
1947); b) existența unui număr relativ mare de senzații specifice, puse în evide r'^
metoda microstimulației; c) modificările aspectului curbelor de diferențiere a t ^
cromatice ca urmare a efectului direcțional al retinei; d) tulburarea discri ""^'^
culorilor sub influența modificării unghiului vizual, iluminatului și adaptării. "^
teorii interacționiste. Ideea principală a acestora rezidă în aceea că esențial e
numărul absolut al receptorilor distincți, ci posibilitățile funcționale de interacti e nU
conjugare dintre ei. Astfel, dacă am admite existența doar a trei receptori, interact" 6 §' Pe lângă cele trei teorii considerate anatomiste, au fost formulate și așa- n
1
lor ar putea asigura formarea a două variante de combinații. Prima variantă poate H
la crearea a încă trei tipuri suplimentare de receptori: de galben, prin asoc' **
elementelor de roșu cu cele de albastru; de albastru-verzui, prin conjugarea element 1^
de verde cu cele de albastru și, în sfârșit, de mov, prin unirea elementelor de roșu
cele de albastru.
Varianta a doua preconizează obținerea a patru tipuri suplimentare de receptori
de purpuriu, de galben, de albastru-verzui și de indigo (Kravkov, 1951).
R.Granit a imaginat alt mod de interacțiune a receptorilor, și anume: modulatorii
pentru oranj și galben formează laolaltă mecanismul de undă lungă (corespunzând
receptorilor de roșu în teoria lui Jung); trei modulatori pentru verde (maximul excitației
în punctele 540, 520 și 500 m\i) constituie mecanismul pentru verde din teoria
tricromatică; cei doi modulatori de albastru alcătuiesc mecanismul pentru recepția
culorii albastre. Așa stând lucrurile, ar însemna că, deși în retină se pot distinge șapte
tipuri de receptori, în urma interacțiunii lor rezultă doar trei mecanisme de excitație.
Aceasta înseamnă că, în timp ce retina este construită după principiile
policromatismului, procesul recepției se desfășoară după principii tricromatice. Deși
teoriile interacțiunii par a explica mai adecvat diversitatea fenomenelor care se
întâlnesc în sfera vederii cromatice, lasă și ele neelucidate alte aspecte (efectele
microstimulației, efectul direcțional al retinei).
Limita tuturor teoriilor analizate mai sus rezidă în absolutizarea verigii periferice
(receptoare) în mecanismul senzațiilor de culoare, lăsând în afara analizei rolul ce
revine verigilor superioare – subcorticală și corticală.
A.3. Senzațiile auditive
Natura și caracteristicile specifice. Apariția și evoluția funcției auditive s-a
produs sub acțiunea permanentă asupra organismelor animale a energiei acusti
generate de mișcările vibratorii ale corpurilor prin atingere sau lovire. Ace
formează domeniul sunetului. <
In accepțiunea psihofiziologică, noțiunea de sunet desemnează acel regis""
vibrațiilor (oscilațiilor) mecanice care, propagate printr-un mediu elastic oi ^
(solid, lichid sau gazos) și acționând asupra aparatului auditiv al omului, pr° v
reacții și senzații specifice. . ^
Parametrul fizic în raport de valorile căruia se determină domeniul sunetul^ ^
frecvența. în medie, auzul uman percepe registrul acustic cuprins între 16 (' '
162 i/sec) Și 18.000 (20.000) c/s. Sub 16 c/s se situează registrul infrasunetelor, iar
tc'C' 20.000 c/s – registrul ultrasunetelor (pe care unele animale le percep – ex.:
fsW 1 câinele). Orientativ, dăm mai jos frecvențele diferitelor sunete produse de
''''tnirnente muzicale și voci umane:
i"s £ ea mai joasă notă la pian … 27,5 c/s
Cea mai joasă notă a unui cântăreț-bas … 100 c/s
Cea mai joasă notă a unui clarinet… 104,8 c/s
Un si mediu la pian… 261,6 c/s
Frecvența standard a camertonului… 440 c/s
Registrul superior al sopranei… 1.000 c/s
Cea mai înaltă notă la pian … 4.180 c/s
Armonicele instrumentelor muzicale … 10.000 c/s
Limita superioară a audibilității la vârstnici… 12.000 c/s
Unda sonoră are o anumită particularitate de desfășurare și organizare într-un
interval de timp dat. Din acest punct de vedere, vibrațiile sonore se împart în două
grupe principale: periodice și aperiodice. Etalonul unei oscilații periodice este așa
numita vibrație armonică simplă, care dă sunetul pur. Asemenea sunete ni le putem
reprezenta numai teoretic, pentru că, în realitate, aproape fiecare sunet este rezultatul
combinării mai multor vibrații. Peste frecvența de bază se adaugă un număr mai mare
sau mai mic de frecvențe suplimentare (mai înalte), care conferă sunetului respectiv o
trăsătură specială – timbrul. Dacă vibrațiile suplimentare nu depășesc un anumit nivel
ca număr și tărie, sunetul rezultat poate fi încă denumit „simplu". Un sunet se consideră
încă „pur" dacă sunetele suplimentare (așa-numitul clear-factor) nu absorb mai mult de
10% din energia acustică (Hirsh, 1952). Compus vom numi acel sunet care, pe lângă
frecvența de bază, conține un număr de consonante (armonici). Sunetele în care nu
poate fi „diferențiat" tonul de bază sunt denumite zgomote. în planul reflectării psihice,
frecvența determină senzația de înălțime a sunetelor.
Pe lângă frecvență, unda sonoră posedă alți doi parametri importanți:
amplitudinea (A) și faza ((p).
Amplitudinea este dată de distanța dintre vârful unei oscilații și linia de repaus
(undă). Ea exprimă forța oscilației și, în planul reflectării psihice, determină senzația de
'arie a sunetelor. Unitatea de măsură a intensității sunetelor este de tip logaritmic și se
numește decibel (dB);
dB. este a 10-a parte dintr-un bel, unitatea logaritmică propriu-zisă. Decibelul se
eteră ca atare la relația dintre două intensități; o intensitate concretă ce urmează a fi
evaluată – I, – și o intensitate de bază (etalon) – 1 0. Numărul de decibeli se determină
uPă formula: N(dB) = 101g—. Ea ne arată, că dacă intensitatea I h măsurată în
im • C'e Putere sau de ener gie (dyne/cm 2), este de 10 ori mai mare decât o altă
d ^itate IQ, măsurată în aceleași unități de energie, atunci I, va fi mai mare cu 10 dB
• at jo. Trebuie reținut însă faptul că mărimea „10 dB" reprezintă în sine un raport de
ns'tăți, iar nu intensitatea absolută a sunetului. Pentru a obține intensitatea absolută
163

a sunetului în expresie decibelică trebuie să ne amintim că intensitatea sunetului |
reprezintă în sine N decibeli deasupra sau sub nivelul intensității inițiale I 0. ''
întrucât decibelii se referă la rația a două intensități, a spune că un sunet a
40 dB este complet lipsit de sens, atâta timp cât nu ne este cunoscut sunetul d
comparație. Dacă două sunete sunt despărțite prin lOn dB, rația de intensitate a lor vaf
lOn. De exemplu, o diferență de 60 dB între intensitățile a două sunete înseamnă că n'
sunet este de IO 6 (1 milion) ori mai puternic decât celălalt. Scalele decibelice elaborat
în scopuri practice și experimentale sunt cuprinse între 0-120 dB și 0-140 dB.
Ca și în cazul intensității luminii, diferența dintre cel mai slab sunet, care abia
poate fi auzit, și sunetul care produce durere fizică este enormă. De exemplu | a
frecvența de 2.000 Hz, sunetul cel mai puternic care poate fi tolerat de aparatul auditiv
este aproape de o mie de miliarde ori mai puternic decât sunetul cel mai slab abia
perceptibil (Lindsay și Norman, 1972).
între frecvență și intensitate există un raport invers proporțional: creșterea
amplitudinii este însoțită de scăderea frecvenței și invers.
Faza reprezintă momentul la care unda sonoră a avansat de la punctul de pornire
(repaus). Pentru a o determina, se recurge la împărțirea întregului ciclu de oscilații în
360° (27tR) pornind din jumătatea superioară a liniei nule (de echilibru). Când timpul
de referință (t<>) cade la începutul ciclului (0°), avem de a face cu unda sinusoidala;
dacă t<) corespunde vârfului undei (unghiul de fază (p=90°), obținem o undă de tip
cosinusoidal (Lickleider, 1951).
Dacă două unde A și B se emit simultan, ele se vor deplasa în fiecare moment în
mod asemănător, având aceeași fază. Dacă cele două unde se emit la momente diferite,
în așa fel încât deplasările lor să fie opuse, spunem că se află în faze opuse; celelalte
raporturi dintre undele sonore sunt considerate „în afară de fază".
Diferențele de fază se evaluează în fracțiuni de perioadă sau, mai frecvent, în
unghiuri de fază. Faza generează o serie de fenomene acustice foarte importante,
frecvent întâlnite în viața cotidiană, precum anularea, accentuarea, pulsația, unde
staționare.
Tipuri de stimuli sonori. Proprietățile fizice ale undei sonore pe care le-am
analizat mai sus, putând lua valori diferite și intrând în raporturi complexe unele cu
altele, generează în câmpul de percepție al omului o gamă foarte întinsă de stimuli, cu
semnificații informaționale și efecte psihofiziologice dintre cele mai variate. De aceea,
în analiza senzațiilor auditive devine obligatorie, din punct de vedere metodologic
raportarea la specificul structural al stimulilor care le determină.
Criteriile cele mai relevante, după care putem obține o clasificare adecvată a lo r<
ar fi următoarele:
• natura substanțial-energetică a sursei, după care delimităm: a) stimuli sono
generați de surse naturale (fenomene meteorologice, diferite corpuri fizice din natura
metale, pietre, lemn); b) stimuli sonori artificiali, produși de obiecte și instrumen
create de om (instrumente muzicale, aparate și mașini de diferite genuri și utiliza
c) stimuli sonori verbali – sunetele articulate ale vorbirii; • raportul dintre timpul ciclic al frecvenței fundamentale și timpul ciclic al
• lentelor suprapuse (armonicilor), după care obținem două clase de sunete:
inete muzicale (oscilații periodice) și b) zgomote (oscilații aperiodice);
. frecvența, după care se delimitează: a) sunete de joasă frecvență
IA 300 c/s); b) sunete de frecvență medie (500-3.500 c/s); c) sunete de frecvență înaltă
[peste 5000 c/s);
• intensitatea, după care delimităm: a) sunete puternice; b) sunete moderate
(medii) șic) sunete slabe;
• gradul de complexitate, dat, pe de o parte, de numărul vibrațiilor suplimentare
intră în structura unui sunet individual, iar pe de altă parte, de numărul sunetelor ce
ntră într-o stimulare concretă; după acest criteriu vom avea: a) stimuli acustici simpli și
b) stimuli acustici complecși.
Stimularea sonoră acționează întotdeauna pe fondul așa-numitului zgomot alb.
Acesta ia naștere ca urmare a mișcării termice a audibilității. Oscilațiile electronilor în
becurile cu vFd și în cabluri generează un zgomot asemănător bâzâitului din aparatele
de radiorecepție și megafoane. Spectrul zgomotului alb este omogen după amplitudinea
maximă și aleator după fază. Deși poate să nu fie perceput ca atare, zgomotul alb
interferează cu undele sonore propriu-zise (stimulii sonori specifici), modificându-le
mai mult sau mai puțin caracteristicile inițiale.
Particularitățile sensibilității auditive. Sensibilitatea auditivă constă în
capacitatea omului de a recepționa sunetele și de a realiza senzații specifice în raport cu
proprietățile lor fizice principale: intensitatea, frecvența și forma.
Intensitatea este o proprietate fizică obligatorie pentru ca sunetul să poată fi
auzit; ea determină, de asemenea, întinderea fâșiei audibilității și limita suportabilității
stimulării sonore a analizatorului auditiv.
Pragul absolut inferior este intensitatea minimă a tonului standard cu frecvența (F)
de l .000 c/s, necesară pentru a provoca o senzație abia conștientizabilă. Evaluată în scală
decibelică, această intensitate minimă (l min) este de zero decibeli (1^= 0 dB/ F= 1.000 c/s).
La hipoacuziei și la persoanele în vârstă, valoarea acestui prag este superioară nivelului
de 0 dB, pentru același sunet standard de 1.000 c/s. Valoarea pragului crește
semnificativ și în cazul instalării oboselii auditive, în urma unei solicitări anterioare
mdelungate a analizatorului pe fondul zgomotului.
Pragul absolut superior exprimă intensitatea maximă a sunetului (luat la
recvența standard de 1.000 c/s), care continuă să provoace încă o senzație de tărie
specifică (suportabilă). în medie, valoarea lui este aproximată la 140 dB. Depășirea
festei valori duce la înlocuirea senzației specifice cu senzația de durere timpanică a
rei prelungire în timp poate duce la instalarea cefaleei.
Pe lângă senzația de durere, ca fenomen subiectiv reversibil, acțiunea îndelungată
. unetelor de intensități supraliminale generează și efecte lezionale organice –
amări și rupturi ale membranei timpanice sau distrugeri ale celulelor receptoare. De
ea' menținerea aparatului auditiv în limite funcționale normale reclamă evitarea pe
Posibil a expunerii lui îndelungate și repetate la acțiunea sunetelor puternice,
su»minale.
A KS5

Registrul intensităților optime, bine tolerate de auz și care nu prodn
oboseală accentuată, se situează între 0 și 60 dB. "'ci
Pragul diferențial pentru intensitate exprimă câtimea ce trebuie adâu a
intensitatea sunetului inițial pentru a determina o creștere abia conștientizah> ' a
senzației de tărie. După legea lui Weber-Fechner, această câtime este constantă ' * a
registrul audibil (între pragul absolut inferior și pragul absolut superior) Pf-t°t
aproximată la valoarea 1/10 dB. Așa cum am arătat deja, legea respectivă este v' a| îî^
pentru segmentul intensităților medii, pentru segmentele extreme acționând \ ''*
exponențială a lui S.Stevens. între cele două praguri absolute, auzul uman este ca 8|?
să diferențieze aproximativ 320 trepte ale intensității, ceea ce înseamnă că, în m A•''
valoarea pragului diferențial este mai mică de 1 dB. Ie
Senzația de tărie este influențată și de alte variabile și, în primul rând, de frecve
sunetului. Este un fapt bine stabilit experimental (Kingsborn, 1927; Fletcher, \yn.
Rjevkin, 1934) că în segmentele frecvențelor joase și înalte, tăria sunetelor crest
subiectiv mai repede decât în segmentul frecvențelor medii. Evaluarea intensități
sunetelor nu se bazează pe operații precise de adițiune și multiplicare de genul: sunetul
A este cu n dB mai puternic/mai slab decât sunetul B sau sunetul A este de atâtea ori
mai puternic/mai slab decât sunetul B, ci pe o comparație globală relativă. Astfel, dacă
reducem intensitatea sunetului de la 100 la 80 dB, nivelul tăriei în plan subiectiv seva
diminua de peste două ori (Pollack, 1948).
Ca și în cazul văzului, sensibilitatea în raport cu intensitatea sunetelor este o funcție
binaurală, nivelul ei fiind condiționat de interacțiunea celor două verigi receptoare –
urechea stângă și urechea dreaptă – și a celor două emisfere cerebrale. S-a demonstrat că
nivelul sensibilității monaurale (stimularea unei singure urechi) este inferior nivelului
sensibilități binaurale. Potrivit legii lateralizării, sensibilitatea la cele două urechi este
inegală, fiind mai crescută la urechea dominantă din punct de vedere funcțional.
Frecvența este proprietatea fundamentală sub a cărei acțiune s-a produs
diferențierea și specializarea analizatorului auditiv. Determinarea sensibilității fațade
această proprietate presupune măsurarea celor trei praguri: absolut inferior, absolut
superior și diferențial.
Primul este definit prin frecvența minimă a unui sunet la intensitatea etalon de
40 dB, pe care analizatorul auditiv o poate recepta și transforma în senzație de înălțime
joasă abia conștientizabilă.
în medie, valoarea acestui prag se situează între 16-18 c/s. Diferente
interindividuale se întind pe un registru de 46 c/s, respectiv, între 14-60 c/s.
Cel de-al doilea exprimă frecvența maximă a sunetului la intensitatea etalon
40 dB, care poate fi încă percepută de subiectul uman cu auz normal. Valoarea
medie este de 18.000 c/s, cu variații individuale între 14.000 și 20.000 c/s. în <*?
ambelor praguri, este vorba de sensibilitatea binaurală, prin administrarea sunetul"
cască simultan ambelor urechi. &
Cel de-al treilea exprimă minimul de frecvență ce trebuie adăugat la fi" eC
inițială, pentru a determina o creștere abia discriminabilă a înălțimii sunetului. ..^
Valorile pragurilor diferențiale depind într-o măsură foarte mare de me
folosită pentru determinarea lor: sursa de stimulare și procedeul de adminis"
16(S etelor. Sursele de stimulare sunt variate (diapazoane, camertoane, fluiere,
sU llie nte cu coarde, audiometre, generatoare etc); la fel și procedeele de
'T instrare: a) prezentarea celor două sunete succesiv; b) prezentarea celor două
te simultan; c) prezentarea unui sunet continuu și modificarea treptată a frecvenței
sU.n carc ina de discriminare fiind diferită ca grad de dificultate în fiecare din situațiile
merate mai sus, este firesc să obținem valori diferite ale pragurilor diferențiale
e° eSpunzătoare. în lumina datelor experimentale acumulate până în prezent, se poate
C° ne că valorile medii ale pragurilor diferențiale se situează între limitele 2 și 12,5 Hz
/ u c/s)- Diferențele individuale pot varia însă într-un registru foarte mare . Dacă, de
Idă, la un Sl| biect, în raport cu un cuplu de sunete, putem găsi un prag doar de 0,5 Hz,
I altul, în raport cu același cuplu de sunete, pragul poate atinge 50 Hz (Seashore, 1919;
Tepl° v', 1947).
în literatura de specialitate se menționează însă și fenomenul de surditate față de
înălțime, persoane care ating valori extrem de ridicate ale pragurilor diferențiale.
Astfel, von Kries (1926) a descris cazul renumitului fiziolog Arthur Konig, care putea
deosebi două sunete după înălțime (unul ca fiind mai înalt, altul ca fiind mai jos) numai
dacă distanța valorică dintre ele era de 500 de cenți, adică de 125 Hz (1 Hz=4 cenți). Și
alți autori (Stumpf, 1883; Munstenberg, 1890; Teplov, 1947) au descris cazuri similare.
Important de notat este faptul că în nici unul din aceste cazuri nu s-au putut
evidenția defecțiuni anatomo-structurale ale aparatului auditiv, cauza fenomenului fiind
de natură pur funcțională: slaba capacitate rezolutivă a mecanismelor de comparare-
evaluare a înălțimii sunetelor.
Sensibilitatea diferențială cea mai fină se înregistrează în raport cu frecvențele
medii 1.000-5.000 Hz, unde valoarea pragurilor diferențiale nu depășește 3 Hz; pe
măsură ce ne îndepărtăm de această fâșie – spre frecvențele joase sau înalte -, nivelul
sensibilității diferențiale scade accelerat.
în cazul sunetelor simple sau pure, pe lângă înălțime, în plan subiectiv se
generează o calitate nouă, denumită cromaticitate tonală.
Se consideră că aceasta acționează ca factor facilitator în diferențierea înălțimii
tonurilor muzicale, prin fixarea poziției tonului respectiv în interiorul unei octave.
In cazul sunetelor complexe, înălțimea pare a avea o componență dublă: una,
rezultând din frecvența de bază și alta rezultând din așa-numita frecvență diferențială
(diferența dintre frecvențele suplimentare).
Experimentând cu sunete muzicale, Revesz (1920) a stabilit distincția între
Cautatea și luminozitatea (claritatea) sunetului. Prin calitate, el înțelegea acea
Particularitate a înălțimii, datorită căreia putem percepe sunetele în limitele unei octave,
Pr|n luminozitate – proprietatea datorită căreia sunetele unei octave se deosebesc de
• .nete 'e altei octave. De exemplu, în cadrul scalei muzicale, toate sunetele „do" ar fi
ntlc e după calitate, dar diferite după luminozitate.
j Această teorie nu este însă validată de realitate. Este adevărat că se poate vorbi
° asemănare octavică a sunetelor, dar aceasta nu determină nici un fel de
a> P° nentă a înălțimii. Alți autori, printre care merită a fi menționat Keler (1939), au
'nai • 'ntr "° a'tâ optică problema dublei componențe a înălțimii. S-au delimitat astfel
"nea propriu-zisă și dimensiunea timbrală a ei. Soluția este valabilă numai în plan
167

fenomenologic: uneia și aceleiași proprietăți obiective (frecvența) i se pu
corespondență două calități subiective diferite – înălțimea și coloratura timbrală ^
De aceea, trebuie să subliniem că diferențierea coloraturii timbrale a sunetel
frecvență diferită se realizează, practic, numai în cazul sunetelor complexe; î n
sunetelor simple, fenomenul, dacă se produce, nu poate fi decât rezultatul transferul •
Cel mai corect, din punct de vedere științific, este ca dimensiunea timbral-
senzației auditive s-O interpretăm ca entitate specifică dependentă esențialrnent V
forma undelor sonore și nu de frecvența luată în sine.
S-a demonstrat experimental, folosindu-se instrumente muzicale, că fiecare s
individual este însoțit de o consonanță slabă a mai multor octave mai înalte și de alte ton
„armonice" („obertonuri"). Astfel, timbrul apare ca o însușire diferențiatoare a sunetelor d
aceeași frecvență, produse de surse diferite (instrumente muzicale, voci umane).
Dinamica sensibilității auditive. Nivelul sensibilității în cadrul analizatorulu
auditiv nu se menține permanent într-un punct fix, ci variază mai mult sau mai puțin
semnificativ, potrivit legilor psihofizilogice și socio-culturale.
Astfel, se manifestă fenomenele adaptării, sensibilizării, contrastului
selectivității și estetizării-seinantizării.
In ceea ce privește adaptarea, auzul ocupă în clasificarea Iui Adrian (1947, 195n
o poziție de mijloc, modificările în hipo sau în hiper având valori medii. Se poate
constata că, în timpul și imediat după acțiunea mai îndelungată (3-5 minute) a unui
sunet de o intensitate mai mare (40-60 dB), se produce scăderea acuității sensibilității
absolute și diferențiale (creșterea pragurilor) pentru sunetele de intensitate mai mică
decât a celui de adaptare. Dimpotrivă, în cazul trecerii dintr-un mediu Zgomotos în unul
liniștit se va produce creșterea treptată a sensibilității și scăderea valorii pragurilor
absolute și diferențiale.
Un fenomen foarte strâns legat de adaptare este mascarea. Aceasta constă în
„acoperirea" acțiunii unui stimul mai slab și de frecvență mai înaltă de către acțiunea
simultană a altui sunet de intensitate mai mare și de frecvență mai joasă. S-a stabilit
experimental că sunetele din banda de frecvențe cuprinsă între 200 și 400 HZ și având o
intensitate sufi'' ;ntă pot masca total sau parțial aproape întreaga fâșie a frecvențelor
superioare. De altminteri, de acest lucru ne putem da ușor seama ascultând o orchestra
simfonică: sonoritățile instrumentelor joase – orga, contrabasul, tuba etc. – se disting
foarte clar pe fondul melodiei integrate, în timp ce instrumentele cu frecvență ina'
precum vioara, flautul ș.a., pentru a putea fi evidențiate perceptiv, trebuie să scoa
sunete mult mai puternice. Au fost găsite deosebiri de grad în realizarea mascării,
funcție de raporturile temporare dintre sunetul mascat și cel mascator. Astfel,
vorbește de o mascare anterioară (sunetul mascator precede cu 1 -2 mjimi de secu
sunetul mascat) și de una posterioară (sunetul mascator succede după câteva m" m .
secundă sunetul mascat). Mascarea posterioară este mai puternică decât cea anten
Acest fapt poate fi valorificat în practică, atunci când se dorește atenuarea sau bloc
efectelor psihofiziologice negative ale unor sunete sau zgomote în diferite me°
muncă. . ^
Sensibilizarea în sfera auzului este pregnant realizabilă, folosindu-se știm ^
adecvată a analizatorilor: vizual, tactil și olfactiv. Condiția principală pentru oW
Vi ftS terii acuității sensibilității auditive este ca intensitățile stimulilor luminoși, tactili,
^Jviici, olfactivi să fie de nivel mediu. Alegerea moderată a acestor intensități, în loc să
'e t'miz eze sensibilitatea, o inhibă (efectul depresiei senzoriale).
°P Contrastul în sfera sensibilității auditive este mai puțin pregnant decât în cadrul
modalități. Totuși, el se manifestă și poate fi evidențiat cel mai ușor prin trecerea
j- tr-un mediu puternic zgomotos într-unui mai liniștit, și invers.
O caracteristică a lui rezidă în faptul că se produce numai în condițiile prezentării
cesive a sunetelor; prezentarea lor simultană determină alte fenomene – mascarea
^alternanța.
Estetizarea și semantizarea reprezintă caracteristici legice esențiale ale auzului
man, care se constituie și se dezvoltă atât istoric cât și ontogenetic în cadrul activității
muzicale – de creație și percepție a structurilor melodice – și al comunicării verbale.
Pe fondul sensibilității primare se formează și se individualizează două
submodalități specifice – auzul muzical și auzul verbal (fonematic). Funcționarea lor se
subordonează principiilor estetice și schemelor logico-gramaticale. Grație funcției sale
semantico-verbale, analizatorul auditiv va juca un rol major în dezvoltarea psiho-
intelectuală, surditatea având cele mai grave consecințe asupra procesului de
socializare și enculturare al individului.
Sensibilitatea muzicală și sensibilitatea fonetnatică. Spre deosebire de
sensibilitatea auditivă generală, comună omului și animalelor, care s-a dezvoltat în
raport cu acțiunea stimulilor acustici naturali, aceste două submodalități speciale,
proprii cu precădere omului, s-au diferențiat și au evoluat în raport cu două categorii
socioculturale de surse sonore – muzica și limbajul articulat.
Datele experimentale și clinice au arătat nu numai că aceste două subsisteme
auditive există, dar și că fiecare își are o organizare funcțională proprie, ceea ce face ca
raporturile dintre ele să devină extrem de complexe și adesea antagonice.
Aceasta depinde de gradul de acoperire sau distanțare între structurile muzicale și
structurile lingvistice: cu cât între cele două tipuri de structuri există o apropiere mai
mare (cum este cazul așa-numitelor limbi intonaționale – japoneza, chineza etc), cu
atat funcționarea subsistemelor muzical și fonematic devine mai puțin contradictorie;
invers, cu cât distanța dintre structurile muzicale și cele lingvistice este mai mare (cazul
•mbilor fonematice indoeuropene) cu atât raporturile între cele două subsisteme
aditive vor fi mai contradictorii. în primul caz, tulburările apărute în cadrul unui
stern (de exemplu, amuziile sau afaziile expresive) se vor răsfrânge și asupra celuilalt;
cazul al doilea, tulburările respective vor afecta preponderent doar un singur
sistem, existând posibilitatea compensării parțiale a funcțiilor subsistemului afectat
n s°licitarea subsistemului integru.
Personal, am studiat și descris cazul unui pacient (cântăreț de operă) cu afazie
orie (1958, 1960). în mod obișnuit, încercările subiectului de a-și exprima prin
""e răspunsurile la întrebările adresate sau propriile gânduri erau sortite eșecului;
j. dată însă ce i se cerea să se exprime pe cale a intonării melodice, aceste dificultăți
pareau și el se putea face înțeles.
A Ni e re 'evante 'n legătură cu această problemă au adus și experimentele lui
e°ntiev (1950-1954). Autorul și-a propus să studieze dependența memoriei

verbale de natura limbii materne (tonală și netonală) și de modul de prezenta
cuvinteior-stimul. în acest scop, au fost alese loturi de studenți străini: unul format H- 9
subiecți a căror limbă maternă făcea parte din familia limbilor indoeuropene netonal "î
altul care cuprindea subiecți a căror limbă maternă făcea parte din familia limb'^'
orientale tonale (vietnameză, chineză). Pentru ambele loturi cuvintele-stimul u
memorat) erau alese din limba rusă (limba în care studiau toți). Fiecărui lot j s e
prezentat două liste conținând același număr de cuvinte: o listă a fost prezentată •"
pronunțare obișnuită; cealaltă prin intonare melodică. Rezultatele s-au dovedit m n
mult decât edificatoare: pentru lotul vorbitorilor de limbă tonală, rapiditatea '
fidelitatea memorării au fost net superioare în cazul prezentării listei de cuvinte nr
procedeul intonării melodice, în vreme ce, pentru lotul vorbitorilor de limbă netonal
performanțele au fost semnificativ mai bune în cazul prezentării listei-stimul prin
procedeul pronunției obișnuite.
Concluzia ce se degajă din aceste date este următoarea: delimitarea funcționala
între subsistemul auzului muzical și cel verbal este cu atât mai pregnantă, cu cât între
structura fonetică a limbii materne și structurile muzicii există o deosebire mai mare.
Cu alte cuvinte, la subiecții a căror limbă maternă este tonală (intonația devine
generatoare de foneme), auzul verbal chiar dacă nu este identic cu cel muzical se
intersectează foarte mult cu acesta, în timp ce la subiecții a căror limbă maternă este
netonală, auzul verbal se delimitează pregnant de cel muzical.
Auzul muzical se formează ca mecanism specializat de recepție-evaluare-di-
ferențiere a raporturilor de înălțime, temporare (ritmice) și de periodicitate dintre
sunetele generate de instrumente muzicale și de vocea umană. El cuprinde două
componente: auzul melodic și auzul armonic. Primul se exprimă în capacitatea unui
subiect de a diferenția, recunoaște, trăi și reproduce o structură muzicală simplă,
monofonică. El se manifestă însă și în cadrul procesului complex de percepție a
muzicii, făcând posibil ca melodia să nu fie conștientizată și trăită ca o serie de sunete
disparate, ci ca o structură unitară de înălțimi și intervale, care generează o stare
emoțională de natură estetică („plăcut", „frumos", „sublim").
O caracteristică esențială a auzului melodic o constituie gradul de exactitate in
aprecierea intonației percepute și în reproducerea de către subiectul însuși a unei
anumite tonalități. „Trăirea" intervalului de înălțime este o trăsătură specifica a
persoanelor muzicale.
Cercetările experimentale au stabilit că în dezvoltarea auzului melodic, s^
parcurg două stadii principale: a) învățarea recunoașterii și reproducerii doar a „li nie
melodice" (succesiunea „urcușurilor" și „coborâșurilor") și 2) învățarea recunoașterii Ș
reproducerea intervalelor (a raporturilor de înălțime) (Stern, 1927; Teplov, 1" '
Licklider, 1951; Cherry, 1961).
Primul stadiu ne arată că în percepție predomină componenta timbrala
sunetelor, care maschează înălțimea muzicală propriu-zisă. Cel de-al doilea presup
structurarea funcției de detectare-diferențiere, însoțită de trăirea emoțională estetic
intervalului. Numai din acest moment se poate vorbi de formarea auzului melod 1
adevăratul înțeles al cuvântului. Dacă primul stadiu poate fi parcurs și împlinit re i£ către toți indivizii, cel de-al doilea este mult mai complex, mai pretențios și, în
ll'°- tfg erea k"' deosebirile individuale devin marcante.
ț^ gimțul intervalelor nu rezidă doar în formarea capacității de apreciere a distanței
sunete. Orice interval este în fond o structură complexă, cu calități sonore
('"1 fice, determinată de corelațiile cantitative dintre diferitele vibrații componente.
s^ pe aceea, trăsătura distinctivă a unui auz melodic veritabil o constituie relevarea
calității" intervalului.
Din simțul intervalului, se dezvoltă funcția de sesizare-evaluare a raporturilor
• tramelodice, o altă componentă importantă a auzului melodic. Această funcție
' eură perceperea unei melodii în ondulațiile ei interne specifice, care o
• Hividualizează între altele asemănătoare. „Funcția raporturilor intramelodice" se
xorimă, pe de o parte, în tendința de a determina melodia pe tonică, iar pe de altă
narte, în aprecierea ca neterminată a unei melodii care se încheie cu sunete instabile
(deschise).
Ea este posibilă fără dezvoltarea prealabilă a senzației înălțimii sunetelor
muzicale și a simțului intervalelor, prin ascultarea sistematică și descifrarea melodiilor
de diferite genuri. în acest proces se structurează o componentă emoțională specifică
(trăirea pozitivă a raporturilor dintre sunete), care se va include în mecanismul de
apreciere a caracterului „închis" („terminat") sau „deschis" („neterminat") al melodiei:
La rândul ei, pe măsură ce se elaborează și se permanentizează, această
componentă emoțional-afectivă facilitează muzicalizarea ulterioară a individului:
formarea structurilor muzicale de tip semantic, intelectualizate, începe aproape
întotdeauna prin sensibilizarea și crearea fondului aperceptiv de natură emoțională.
In plan funcțional-comportamental, auzul melodic se exprimă și se validează în
două moduri: a) prin capacitatea subiectului de a identifica melodiile prezentate și de a
deosebi una corect executată de una executată fals și b) prin capacitatea subiectului de
a reproduce corect, cu propria-i voce, o melodie receptată anterior.
Aceste două laturi nu se află obligatoriu într-o corelație pozitivă înalt
semnificativă: întâlnim destul de frecvent persoane care realizează o bună performanță
ln identificarea și diferențierea melodiilor corecte de cele false, dar care au dificultăți
serioase în reproducere. Aceasta înseamnă că cele două „capacități" au structuri și
ecanisme diferite și, ca atare, în procesul educației muzicale, fiecare trebuie formată
111 mod special.
Auzul armonic constă în capacitatea de integrare într-o configurație unitară a unei
r" de acorduri, a raporturilor de înălțime pe verticală dintre sunetele unei bucăți
zicale complexe, polifonice, fără însă ca sunetele respective să fuzioneze în mod
Solut unele cu altele (fuziunea fiind parțială).
su ^dul de fuziune depinde de raportul de frecvență dintre vibrații: fuzionarea
int r octave ' are 'oc 'a un n 've' diferit de cea a sunetelor quintei sau terței;
Mcvr ' e cons °nante favorizează o fuziune mai mare decât cele disonante.
Plin ea de ordin cantitativ în gradul de fuziune a sunetelor produce, la un anumit
'oc i Utl Sa ^ cautat iy _ trecerea de la perceperea timbrului la perceperea armoniei; în
%o Un^' s'n§ur sune t, conștientizăm un întreg complex sonor organizat după anumite
Ur| : de octavă, de quintă, de terță etc.

La diferiți indivizi, această trecere se produce în puncte diferite ale modifj –
gradului de fuziune. Acordurile – componentele de bază ale armoniei – se per Ce r"
„mulțime" și ca „unitate", în același timp. Așadar, trăsătura distinctivă a auzului arm ^
constă în aceea că, în planul intern al conștiinței, avem concomitent o imagine unita *' C
întregului complex sonor și senzații individuale, corespunzătoare sunetelor compon e *
Percepția armonică este altceva decât relevarea unității în diversitate. Stumpf, unul di C
clasicii psihofiziologiei auzului, considera că, atributul distinctiv al recepției armonic
reprezintă corectitudinea în determinarea următorului sunet (octava se percepe ca
sunet, quinta ca două sunete, terța ca trei, secunda mare ca patru etc). Ulterior
constatat că acest criteriu singur este, totuși, insuficient, el fiind completat cu un altul
corectitudinea relevării și recunoașterii înălțimii muzicale a sunetelor.
Auzul armonic reprezintă un nivel mai complex de integrare a sensibilități
muzicale și formarea lui este mai dificilă decât formarea auzului melodic. De aceea, si
diferențele interindividuale în nivelul pe care îl poate atinge el sunt mult mai mari decât
cele existente în sfera auzului melodic. Dacă putem afirma că majoritatea absolută a
oamenilor dispun de un auz melodic satisfăcător dezvoltat, fiind capabili să realizeze
integrarea melodiilor simple, nu același lucru se poate spune despre auzul armonic, pe
care mai puțini îl au dezvoltat la nivel optim. Percepția muzicii polifonice – baza
obiectivă a formării auzului armonic – se structurează mai târziu, în ontogeneză și ea
include următoarele componente principale: a) acuitatea față de înălțime și intervale
(acorduri); b) reprezentări auditive clare despre structura operei muzicale în ansamblu;
c) funcția discriminativă în „câmpul" melodic; d) corelarea într-o trăire estetică
pozitivă a consonanței și disonanței (muzicale).
Auzul verbal este subsistemul specializat în percepția și decodificarea sunetelor și
cuvintelor limbajului oral (articulat). El se compune din două verigi funcționale strâns
corelate: a) detectarea, diferențierea și identificarea caracteristicilor fizice (fonetice), de
înălțime, tărie și timbru, ale sunetelor produse de diferiți emițători (voci) și b) relevarea
și identificarea semnificației și sensului cuvintelor prezentate separat și a seriilor de
cuvinte organizate în propoziții.
Cât privește prima verigă, cercetările efectuate de numeroși autori (Lickleider.
1944; Baranek, 1947; Lickleider și Miller, 1951; Miller, 1961) au stabilit că prin
cipalele variabile pe baza cărora se structurează ea sunt tăria, structura spectrala și
nivelul descifrabilității. Valoarea medie a tăriei sunetelor verbale în cursul u nel
conversații obișnuite, incluzând și pauzele dintre cuvinte, oscilează între limitele
10-20 microvolți. Dacă se exclud pauzele, valoarea respectivă crește cu 50%; da<j
sunetele se emit cu intensitatea maximă a vocii, tăria lor poate ajunge
100 microvolți; vorbirea cu voce slabă (dar nu în șoaptă) atinge o tărie
0,1 microvolți. între vorbirea cea mai înceată (șoapta) și cea mai puternică (striga
avem o diferență de 60 dB. Tăria unui cuvânt este determinată de intensitatea sunete
componente (diferită pentru vocale și consoane) și de pozițiile lor seriale. Vocale' e
întotdeauna o intensitate mai mare decât consoanele: (intensitatea cea mai mai
posedă vocala o = 47 microvolți, iar cea mai slabă consoana ș = 0,02 microv .
Pentru ca recepția limbajului să se poată desfășura în mod optim, este necesar ca •
sunetelor vorbirii să depășească așa-numitul/?rag inerțiala] auzului fonematic, a'
179 r vel variază semnificativ de la un individ la altul. Perceptibilitatea cuvintelor depinde
^jj de zgomotul de fond din mediul de transmisie, de distanța dintre emițător și
!leptor, de poziția celor doi interlocutori (față în față, cu spatele unul la celălalt, pe
)jnja mediană sau lateral).
Compoziția spectrală este dată de raportul dintre frecvențele care intră în
Icătuirea fiecărui sunet verbal. După acest indicator, cel mai ușor discriminabile sunt
desigur vocalele, îndeosebi a, e și i, ele fiind alcătuite din vibrații regulate, periodice.
Consoanele, cuprinzând vibrațiile aperiodice (neregulate) sunt mai greu descifrabile,
existând posibilitatea mascării reciproce (între b și p, /și v, t și d). Incluse în cuvinte,
sunetele își vor modifica spectrogramele. Cel mai mult se modifică spectrogramele
consoanelor sub influența vocalelor care le preced sau le succed.
Nivelul descifrabilității desemnează rezistența recepției fonematice la acțiunea
factorilor perturbatori din jur; el este luat ca indicator al eficienței comunicării verbale
(timpul necesar pentru transmiterea și decodificarea semnelor). Cu cât numărul de
repetări necesar, pentru identificarea unui cuvânt sau mesaj va fi mai mic, cu atât
nivelul descifrabilității va fi mai ridicat și eficiența comunicării mai mare. Cantitativ,
nivelul descifrabilității se poate determina făcând raportul dintre numărul de silabe,
cuvinte și propoziții corect reproduse de subiectul receptor și numărul total de semnale
n verbale emise de „dictor": k, = —, unde kg = coeficientul de descifrabilitate;
N
n = numărul semnalelor corect reproduse de subiect, N = numărul total de semnale
emise. Valoarea maximă a Iui kg = 1 (comunicare perfectă); dacă ke < 0,50,
comunicarea devine alterată.
Determinarea nivelului de descifrabilitate a semnalelor verbale este necesară
pentru compararea fiabilității diferitelor mijloace de comunicație, pentru evaluarea
influenței zgomotului asupra perceptibilității diferitelor cuvinte, precum și pentru
optimizarea procesului de învățare în telefonie. Nivelul descifrabilității verbale este
condiționat de o serie de alte variabile, precum: „caracteristicile" dictorului (timbrul și
forța vocii, dicția), particularitățile mesajului transmis (componența fonetică, lungimea
cuvintelor sau a propozițiilor, gradul de familiaritate sau de noutate fonetică și
semantică pentru receptor etc), calitatea canalului de legătură (sensibilitate, fidelitate,
fiabilitate), „caracteristicile" receptorului (starea generală a auzului, nivel de instruire,
gradul de elaborare a tezaurului fonetico-semantic în limba în care se face transmisia
"tesajelor).
O variabilă importantă este și intensitatea cu care se emit semnalele de către
pictor": creșterea intensității peste pragul de discriminabilitate (minimum
lScriminabilae) duce la acel punct de optimum funcțional, unde toate semnalele
Cuvintele) devin bine auzibile. Acest optim se menține pe întreaga fâșie a intensităților
Penoare până la atingerea pragului de durere, dincolo de care percepția verbală va
Suferi alterări serioase (Miller, 1961; M.Golu, 1975).
Dată fiind implicarea atâtor variabile, devine utilă folosirea termenului de
atentă comunicațională verbală, prin care desemnăm gradul de stabilitate și
r tonalitate a sistemului „Emițător-Receptor", în varii condiții. Testarea acestor
s'stre o putem face prin câteva procedee, și anume: a) declanșarea unor zgomote de

intensități diferite, dar controlabile, concomitent cu emiterea furnalelor verbale; bw
trarea amplitudinilor, trecând vocea emițătorului printr-in sistem de filtre
„retează" sau diminuează vârfurile; c) selecția frecvențelor- eliminarea unora di
frecvențele componente secundare ale sunetelor verbale)" d) denaturări de f
(reținerea în timp a unor frecvențe în raport cu altele – defa; Qrea). Dintre toate ac
procedee, efectul perturbator cel mai puternic îl are selecții nfrecvențelor, elimin»
treptată a unor frecvențe componente putând duce la im osibilitatea absolută H
discriminare și recunoaștere a sunetelor verbale. e
Pe lângă latura fonetică, auzul verbal include și latura s imantică. Aceasta consr
în formarea legăturii designative între imaginea auditivă a c țintelor și conținutul I
reflectoriu-obiectual, precum și a legăturii de conținut (senin între cuvinte în cadm
unui flux verbal sau al unui discurs. Baza semantică se forr rează mai târziu în ontn.
geneză decât cea fonetică și procesul consolidării ei se întind* ipână la vârsta de 14 an:
Ea este premisa esențială a trecerii de la primul sistem de s tmnalizare – organizarea
comportamentului doar pe baza semnificației și legăturilor Idaptative dintre stimuli
fizici ce acționează direct asupra individului – la cel de h\ doilea – organizarea
comportamentului pe baza acțiunii și semnificației stimulilor ^rbali.
In fine, subsistemul auzului verbal, pentru a-și pute 1 îndeplini rolul său de
mecanism comunicațional, trebuie să includă și o a treia v ( "igă funcțională, numită
logico-sintactică. Ea constă dintr-un set de reguli și ope^itori de recunoaștere și
decodificare semantică a cuvintelor după poziția pe care o(t>cupă în propoziție sau
frază. Existența verigii logico-sintactice în mecanismele n ibepției auditive impune
exigența ca subiectul emițător să nu dea drumul semnalelor vj rbale la întâmplare, cum
îi vin lui pe buze, ci într-o ordine bine determinată, corespui datoare logicii sintactice
proprii limbii în care se desfășoară comunicarea. ps
Calitățile și importanța senzațiilor auditive. Așa cum mm arătat deja, senzațiile
auditive reprezintă o formă de comunicare directă cu lichea externă, bazata pe
codificarea-decodificarea semnalelor sonore. Calitățile lor mr dale sunt determinate și
corespund diferitelor proprietăți ale vibrațiilor acustice: ar) olitudinea, frecvența și
forma. Astfel, orice senzație auditivă va pune în evidență tiiAi calități fundamentale:
tăria, înălțimea și timbrul. Fiecare dintre acestea poate lua ur "registru întins de valon,
funcție de variația proprietăților fizice care le determină. Va; ațiile fizice din câmpu
stimulator extern nu se află în corespondență absolută (de 1:1 a'cu variațiile din câmp u
senzorial intern (subiectiv). Nu orice variație a amplitudinii (fîtermină o modificar e
tăriei, a senzației; nu orice modificare a frecvenței va produce o schimbare a senzați
înălțimii; nu orice modificare a formei undei sonore se va traa ice printr-o schimbar
senzației timbrului. \
Regula generală este că pentru a se reflecta și în cab'ățile senzației aud» ^
variațiile proprietăților fizice ale stimulului sonor trebuie să a< ngă o anumită valo
prag. Aceasta înseamnă că senzația auditivă nu este o copie ac solut fidelă a sunet
ci o modelare activ-selectivă a lor. \ ,., or
Din punct de vedere comunicațional și cognitiv, fiecif-e calitate a sen zaț
auditive devine purtătoare de informație, care capacitează : ibiectul să dife rent . j
sunetele și să identifice indirect, prin intermediul datelor rVnizate de alte sil» te|e-sursă. De asemenea, informația inclusă în calitățile tăriei, înălțimii și
hrulu' f ac Pos'rji'ă elaborarea unor comportamente, atitudini și trăiri emoționale
tllT1 vate > n ra Port cu universul sonor. Fiind semnale de distanță, stimulii sonori permit
• tarea ș' deplasarea în spațiu pe traiectorii întinse, detectarea și localizarea
°rl. te|or care prezintă importanță pentru activitatea cotidiană.
Pe de altă parte, în funcție de natura și însușirile structurale ale undelor sonore,
„țjile auditive au un efect tonic-energizant asupra nivelului de vigilență și a
^hilibrului funcțional al personalității.
S-a demonstrat că izolarea fonică absolută este mai greu de suportat și produce
fecte bulversante mai puternice decât izolarea vizuală. Fiind legate de diferențierea și
aluarea duratelor și intervalelor, senzațiile auditive se includ ca verigă esențială în
mecanismul de percepție a timpului și de structurare în plan intern a orizontului temporal.
Mecanismul senzațiilor auditive: organizarea structural-funcțională a
analizatorului auditiv. Analizatorul auditiv a parcurs un drum evolutiv îndelungat,
desprinzându-se din simțul vibrator și specializându-se în prelucrarea fină a însușirilor
undelor sonore. Auzul uman a evoluat nu atât pe linia lărgirii sferei de cuprindere a
registrului frecvențelor, cât mai ales pe liniile diversificării și aprofundării operațiilor
de procesare a semnalelor sonore. De aceea, chiar dacă omul nu poate percepe
frecvențele înalte (peste 18.000 Hz) și intensitățile foarte slabe, așa cum o face câinele,
de exemplu, el nu are rival printre celelalte animale în ceea ce privește complexitatea și
calitatea senzațiilor și percepțiilor auditive. Putem astfel afirma că analizatorul auditiv
atinge nivelul său cel mai înalt de organizare structural-funcțională la om. Ca și ceilalți
analizatori, el este format din cele trei verigi de bază – periferică, intermediară și
centrală- și din veriga conexiunii inverse (de autoreglare).
Veriga periferică. Aceasta se compune din trei segmente anatomice distincte:
a) urechea externă; b) urechea medie și c) urechea internă (fig. 14).
perilimfâ
aparalu I
vestibular
membrana bazilară
Fig. 14. Schema verigii periferice
a analizatorului auditiv

a) Urechea externă este alcătuită, la rândul ei, din pavilion și canalul
extern. Pavilionul este situat în zonele latero-temporale ale capului, prezentând
externă, una internă și o circumferință. Fața externă pune în evidență o se '
proeminențe (helix, autohelix, tragus, antitragus) și adâncituri (jgheabul hei – 6 ^
foseta triunghiulară și cancha), care, se presupune, că facilitează captarea \^ 1
sonore și direcționarea lor spre canalul auditiv extern. De asemenea, se presupun –
atare configurație anatomică a pavilonului este legată și de funcția localizării sp af?°
sunetelor. (Fixarea de pereții laterali ai capului a celor două pavilioane dete *•*
slăbirea acestei capacități, subiectul întâmpinând serioase dificultăți în stab'i'^
direcției sunetului în plan ventro-dorsal și dorso-central). a
Canalul auditiv extern are o lungime de 2-3 cm, este curbat antero-posterio
are rolul de a conduce vibrațiile acustice la urechea medie. El se termină la granița
membrana timpanică. Interiorul său este un spațiu complet liber, ceea ce previn
formarea undelor staționare.
Astuparea canalului extern cu tampoane de vată fonoizolantă va determina sau
anula complet recepția sunetelor.
Urechea medie este formată din cavitatea timpanului, lanțul celor trei oscioare –
ciocanul, nicovala și scărița -, cavitățile mastoidiene și tuba auditivă sau trompa lui
Eustațiu (Eustache).
In cavitatea timpanică (cu un volum de I -2 cm 3), pe peretele extern este fixat
timpanul. Acesta este o membrană circulară cu consistență fibroasă, având o bună
elasticitate și rezistență.
Suprafața timpanului se curbează spre cavitatea timpanică luând aspectul unui
con cu vârful în porțiunea centrală, numită umbo, reprezentând locul de inserție
(articulare) a ciocanului. Acțiunea sunetului antrenează membrana timpanică într-o
vibrație, a cărei frecvență se situează sub pragul audibilității. Importantă pentru
producerea excitației auditive este cavitatea timpanică. Aerul din interiorul ei se află
sub aceeași presiune ca și aerul atmosferic, datorită comunicării care se face cu
faringele prin trompa lui Eustațiu.
Distribuția egală a presiunii pe ambele fețe ale timpanului este absolut necesara
atât pentru reproducerea fidelă a vibrațiilor acustice, cât și pentru prevenirea sparger"
lui din cauza unei eventuale presiuni exagerate doar dintr-o singură parte.
Apariția unei diferențe de presiune între cele două fețe duce la bombai* 8
membranei timpanice spre fața unde presiunea este mai mică. Aceasta determin 3
scădere serioasă a acuității auditive, însoțită de vâjiituri în ureche (așa cum se întâmp
de pildă, în cazul aterizării cu avionul sau cu parașuta).
In interiorul cavității timpanului se află și lanțul celor trei oscioare.
Ciocanul (maleus) – cel mai lung (7-9 mm) – se compune din trei segflien
capul, gâtul și coada – aceasta din urmă fixându-se de timpan. Nicovala (incw
compune din corp și două apofize de lungimi diferite. De ea se prinde capul cioca' 111
Î7A – m (stapes) se articulează de capătul terminal al apofizei lungi a nicovalei. Ea ne
V a un cap, un arc osos și o placă bazală care se inserează pe membrana ferestrei
«stibulare sau ovale.
V Articulându-se între ele, cele trei oscioare formează o pârghie de gradul I care
• ură transmiterea vibrațiilor la fereastra ovală. în același timp, prin mișcările sale
aS ,u|atorii, lanțul de oscioare ale urechii medii contribuie și la reglarea intensității
° telor. amplificând pe cele slabe (prin contracția mușchiului scăriței) și atenuând pe
• prea puternice (prin contracția mușchiului ciocanului).
Urechea internă se compune din cele două labirinte – osos și metnbranos.
labirintul osos este format din vestibul, canalele semicirculare și melc.
Vestibulul este cavitatea centrală a labirintului osos și comunică spre exterior cu
rechea medie prin fereastra ovală și fereastra rotundă (cochleară), iar spre interior cu
cavitatea craniană prin canalul auditiv intern.
Canalele semicirculare intră în componența mecanismelor echilibrului.
Melcul osos este un tub spiralat răsucit de 2,5 ori în jurul unui ax central denumit
columelă sau modiol. Peretele opus columelei poartă denumirea de lamă de contur. De
la columelă pornește spre această lamă de contur, fără să ajungă până la ea, o lamă
osoasă subțire (lamă spirală osoasă), care se întinde pe tot traseul cavității melcului în
două compartimente – unul superior, spre fereastra ovală, numit rampă vestibulară, și
altul inferior spre fereastra rotundă, numit rampă timpanică.
Labirintul membranos se află în interiorul labirintului osos, fiind separat de
pereții acestuia printr-un spațiu umplut cu un lichid -perilimfa -, care-l protejează de
influențele mecanice și termice externe. In interiorul labirintului membranos se găsește
un alt lichid – endolimja.
De funcția sensibilității auditive nemijlocit se leagă melcul. Peretele melcului
membranos, care vine în continuarea lamei spirale, formează membrana bazilară (fig. 15).
Peretele melcului membranos dinspre rampa vestibulară formează membrana lui
Reissner. De pe creasta spirală internă pornește către interiorul canalului cochlear o
lamă articulară denumită membrana tectorială sau a lui Corti.
Veriga receptoare propriu-zisă a sistemului auditiv se află în așa-numitul organ al
Ul Corti, situat pe membrana bazilară. în structura acestui organ intră mai multe tipuri
e celule epiteliale. Unele din ele, denumite piliere (stâlpi), sunt dispuse pe două șiruri
e"a 'migul membranei bazilare. în partea superioară, cele două șiruri se sprijină unul
e altul formând un tunel – tunelul lui Corti. Pe fețele interioare ale tunelului se găsesc
e uleie epiteliale de susținere. între ele se inserează celulele senzoriale auditive (celule
.late ), un șir intern și trei șiruri externe. Segmentele anterioare ale celulelor ies prin
'cule membranei reticulate (rezultate prin anastomozarea celulelor piliere interne) și
. ln contact cu membrana tectorială. în jurul segmentului lor bazai se ramifică
c ^ntele neuronilor din ganglionul spiral. Axonii acestor neuroni formează ramura
j "leară a nervului acustico-vestibular, care conduce informația către veriga
j nTle diară a analizatorului. Cilii celulelor senzitive sunt de lungimi și grosimi diferite
stre1 ordonați încât să preia vibrațiile membranei tectoriale, care codifică frecvența,

amplitudinea și forma undei sonore și le transformă în impuls nervos specific
nervos periferic al semnalului).
ganglion
spiral epiteliu secreior
ligamentul
spiral
Fig. 15. Secțiune prin canalul cochlear
Veriga intermediară. Aceasta este alcătuită în întregime din elemente nervoase:
fibre de conducere și centre. Un prim segment al căilor de conducere este format de
ramura cochleară a nervului acustico-vestibular. O primă instanță integrativă a acestor căi
se află la nivelul bulbului rahidian: nucleul cochlear posterior și nucleul cochlear
anterior. în acești nuclei se află cel de-al doilea neuron al traseului recepției auditive. De
aici își ia originea cel de al doilea segment al căilor de conducere. Fibrele care pornesc
din nucleul cochlear anterior ajung la oliva protuberanțială de partea opusă, după ce se
încrucișează pe linia mediană, formând lemniscul lateral (panglica laterală Reil). Ele intră
în alcătuirea mecanismului reflexelor acustico-cefalogire și acustico-oculogire.
în nucleul cochlear posterior își are originea cea de-a doua grupă de fibre
ascendente. O parte a lor intră în alcătuirea lemniscului lateral, iar o alta trece pe fața
posterioară a punții, formând striile (radiațiile) acustice, care, după ce se încrucișează
pe linia mediană, se atașează lemniscului lateral, purtând informație auditivă specifică.
Lemniscul lateral, situat în partea centrală a trunchiului cerebral, se
exteriorizează ieșind pe partea laterală, de unde o mică parte a fibrelor componente se
opresc în tuberculul cvadrigemen inferior (centru de reglare a mișcărilor de orientare
capului la acțiunea sunetelor), iar cea mai mare parte a lor fac sinapsă în corpu
geniculat intern din metatalamus. Corpul geniculat intern reprezintă cel mai importa
centru subcortical de integrare a funcției auditive. Axonii neuronilor de ordinul W
corpul geniculat intern formează cel de al treilea și ultimul segment al căilor
conducere a sunetelor auditive spre instanța corticală superioară. „ ,
Veriga centrală. Aceasta este formată din reprezentanța corticală localiza
nivelul lobilor temporali, în ariile 41, 42 și 22 Brodmann. încrucișarea part 13
fibrelor ascendente specifice face posibilă comunicarea directă a fiecărui reC 7 $
auditiv (a fiecărei urechi) cu fiecare emisferă cerebrală. Veriga corticală este orga nl
în concordanță cu principiul proiecției topice și cu cel al integrării succesiv . ontală. Astfel, aria 41 este cea a proiecției topice, la nivelul ei aria receptoare
0 iferică având o reprezentare izomorfică, în raport de 1:1. Ariile 42 și 22 sunt de tip
r jatjv, ele realizând integrări succesive pe orizontală, de la simplu la complex ,de la
narte la întreg.
" La nivelul primei zone, se realizează analiza și sinteza fină, specific-modală. a
orietăților sunetului, obținându-se în final senzația auditivă propriu-zisă. Lezarea sau
P fjrparea bilaterală a acestei zone provoacă o tulburare bazală a funcției auditive –
6 rditatea centrală. în cadrul zonei asociative, are loc corelarea și sintetizarea global-siste-
S că a seriilor de sunete individuale în structuri acustice unitare verbale, muzicale,
zgoniote.
Cercetările lui Woolsey și Walzl (1960,1961) au permis detalierea și precizarea
datelor noastre anterioare despre organizarea citoarhitectonică a verigii corticale a
analizatorului auditiv. Astfel, au fost identificate trei arii auditive distincte: A 1, A II și Ep.
Al este aria auditivă primară, la nivelul căreia frecvențele înalte sunt reprezentate
în porțiunea anterioară (rostrală), iar cele joase – în porțiunea posterioară (caudală); iar
AII este o arie auditivă secundară și se caracterizează printr-o reprezentare tonotopică
inversă celei din A I. Ep ocupă cele două treimi inferioare ale circumvoluțiunii
ectosilviene posterioare; ea realizează integrarea frecvențelor înalte în zona superioară,
iar a celor joase – în zona inferioară.
Au mai fost identificate și alte arii auditive: o arie terțiară AIII, situată la capătul
subdiviziunii ariei somestezice II (Tunturi, 1945), o arie marginală suprasilviană (Rose,
1949) și o arie insulo-temporală (Gacer, 1972). O asemenea organizare este
determinată de complexitatea funcțiilor de diferențiere și integrare a frecvenței,
amplitudinii, formei, dispoziției spațiale și duratei undelor sonore, pentru a se realiza
fixarea lor într-o imagine auditivă cu identitate și semnificație precise.
Teoriile privind codificarea și integrarea semnalelor sonore. Problema
privind modul specific în care se realizează procesarea semnalelor sonore, din
momentul declarării lor de către sursă și până în cel al apariției senzației auditive
Propriu-zise, a constituit preocuparea centrală a psihofizicii și psihofiziologiei
organelor de simț. Această problemă s-a dovedit însă a fi și cea mai dificilă, nici până
^stazi nereușindu-se o rezolvare completă a ei. Pentru prima dată, o teorie relativ
lnc"egată a mecanismului senzației auditive a fost formulată de H.Helmholtz (1877),
j* baza principiului rezonanței împrumutat din fizică. Trebuie să recunoaștem că ea s-a
Ucurat de mai mare succes, încetățenindu-se cel mai puternic în psihologie. Potrivit
^nei rezonanței, membrana bazilară, neavând aceeași lățime pe toată întinderea (la
^ melcului lățimea ei este cuprinsă între 0,05 și 0,1 mm, iar la vârf, de aproximativ
f 0r i mai mare, atingând 0,5mm) și, în plus, prezentând și o striație transversală, în
""ta unor fibre elastice independente („strune"), ea rezonează și reproduce vibrațiile
0re de la nivelul lichidului din urechea internă.
Prin analogie cu construcția instrumentelor muzicale (harpă, orgă, pian etc),
e Pentru sunetele de frecvență înaltă există corzi subțiri și puternic întinse sau tuburi
to CU diametru m'c' 'ar Pentru sunetele de frecvență joasă – corzi groase și mai slab
s Se Sau tuburi lungi și cu diametru mare, teoria rezonanței susține că sunetele înalte
c°difîcate, în cea mai mare parte, la baza melcului, iar cele joase – la vârful lui.

Sunetul complex, alcătuit din mai multe tonuri simple, în momentul acțiun II c
asupra aparatului auditiv se descompune, la nivelul melcului, în elemente compon
fiecare din aceste componente determină covibrații ale fibrei corespunzătoar ^'
membrana bazilară. Codificate în această formă, ele se transmit centrilor corticali
are lor integrarea lor într-o imagine auditivă unitară. e
Ipoteza rezonanței este confirmată de o serie de fapte experimentale și c];
pierderea sensibilității pentru anumite fâșii de frecvențe, în urma lezării unor port' ^
ale membranei bazilare, fenomenul Wever și Bray etc. ' n'
Cu toate acestea, ei i se aduc și obiecții serioase, care îndreaptă ate r
cercetătorilor și într-o altă direcție. în primul rând, cercetările histologice de mai târ/ 9
au arătat că „strunele" care formează striația transversală nu sunt independente el
fiind întotdeauna legate și acoperite de țesut conjunctiv. De aceea, este greu de adm'
că ele ar putea rezona separat la acțiunea sunetelor de diferite frecvențe. în al doilea
rând, ipoteza rezonanței vine în contradicție cu fenomenul de mascare a sunetelor
(acest fenomen n-ar trebui să se producă dacă fiecare fibră transversală ar vibra separat
la diferite frecvențe ale undelor sonore). Alți autori (Roaf și Fletcher, 1930) au încercat
o nouă variantă a teoriei rezonanței, care să înlăture obiecțiile aduse celei expuse mai
sus. S-a pornit de la supoziția că, în momentul acțiunii sunetului asupra aparatului
auditiv, membrana bazilară intră în vibrație nu prin fibre izolate sau prin segmente
înguste, ci pe întreaga sa lungime. Amplitudinea vibrațiilor nu este însă egală, ci, într-
un anumit punct al lungimii membranei bazilare, prezintă un maximum. Acesta va
constitui numărul de cod al frecvenței care acționează în momentul dat. O atenție
specială se acordă inerției lichidului labirintic (aceasta fiind cu atât mai mare, cu cât
frecvența este mai înaltă) și direcției de mișcare a lui (în cazul frecvențelor înalte, de la
fereastra ovală către fereastra rotundă, în cazul frecvențelor joase, conectarea coloanei
lichidului cu membrana bazilară se realizează în apropierea helicotremei).
Deși explică mai bine recepția frecvențelor simple și producerea fenomenului de
mișcare reciprocă a sunetelor, această variantă lasă oarecum în suspensie codificarea
sunetelor complexe.
O depășire a limitelor teoriilor rezonanței a încercat-o unul dintre cei mai man
specialiști în psihofiziologia auzului – Georg von Bekesy (1929, 1938, 1945, 195 )•
autor al ipotezei undei mobile (travalling wave). Se consideră că, datorită structuri
dense, gelatinoase a endolimfei de pe traseul cochlear, mișcările vibratorii ale aces
lichid au un caracter aperiodic. Acțiunea sunetului va determina două miș
ondulatorii ale lichidului (două unde), de o parte și de alta a canalului cocn
Formarea celor două unde se desfășoară cu viteza unei perioade și ele se sting rep e .
Amplitudinea maximă a impulsului de undă corespunde unui anumit p utl
membranei bazilare. poi
Undele mobile din rampa vestibulară mai întâi cresc în dimensiuni. ra f ^
descresc, pe măsura apropierii de cupula cochleii datorită amortizării exerci
canalul cochlear. Un vertex care „închide" amplitudinile cele mai mari marchează ^
în care membrana bazilară a fost deviată maximal. Această zonă este diferit» "
fiecare frecvență. P în acest caz, cerința principală a perceperii înălțimii sunetelor va fi recunoașterea
către mecanismele perife^'ce de detecție a zonelor deplasării (oscilației) maxime a
^-mbranei bazilare (ca și îi e teoria rezonanței). Spre deosebire de teoria rezonanței
!'\x teoria undei mobile su; cine că este necesară o anumită perioadă de timp pentru
"Emisia undei prin cochlee s
Teoria lui Bekesy e: ie susținută de date experimentale privind dinamica
tivității bioelectrice de-a I >ngul verigilor componente ale analizatorului auditiv –
nucleul cochlear, cortevbl central sub acțiunea sunetelor de diferite frecvențe. Cu
ate acestea, se apreciază i fă ea este tributară, ca și cele două variante ale teoriei
zonanței, concepției periferjite, care a dominat psihofiziologia clasică.
Dintre teoriile zise „cef crale", de o audiență mai mare s-au bucurat două variante:
teoria telefonică (Rutherford 1886) și teoria microfonică (Undite, 1938; Davis, 1942).
jn lumina celei dintâi, princa)alul factor care asigură transmisia vibrațiilor periferice
este planșeul lui Corti, ce fun iționează după principiul membranei telefonice. Vibrațiile
din scala vestibulei se transn :t prin intermediul membranei lui Reissner la planșeul lui
Corti, iar acesta, prin presiun ia pe care o exercitată asupra celulelor ciliate, transformă
vibrațiile mecanice în semnai: nervoase izomorfe după frecvență, care sunt conduse la
creier, unde se realizează sen iația auditivă (se ignoră complet importanța funcțională a
structurii transversale și long^oidinale a membranei bazilare).
Teoria microfonică îșj;;are punctul de plecare în fenomenul Wever-Bray. Ea
postulează că principalul mecanism de reproducere a frecvenței undelor acustice îl
constituie potențialele bioelețitrice ale nervului auditiv. Verificarea experimentală nu a
confirmat o asemenea teză, a. jfel încât teoria respectivă apare ca lipsită de consistență.
Psihofiziologia contemporană a aprofundat mult studiul procesului de codare-
integrare a informației auditine, apelând în acest scop la metodologia cibernetică. S-a
stabilit astfel că în procesuii de codare-integrare participă într-un mod specific și
diferențiat toate verigile com]j anente ale sistemului auditiv.
Tehnica microelectrozsor a permis să se evidențieze că fibrele care formează
nervul auditiv posedă un attivism intrinsec exprimat în impulsuri spontane cu o
frecvență de până la 150 c/s. '\stfel , acțiunea sunetului are loc pe un fond de activare.
Codificarea presupune o variație (modulare) a acestui activism spontan. S-a demonstrat
Ca sensibilitatea neuronilor a^căror axoni alcătuiesc nervul auditiv este diferită pentru
"netele de frecvență diferităfjn neuron sau un grup restrâns de neuroni răspund numai
0 anumită frecvență sau, îre orice caz, la un număr foarte mic de frecvențe. Frecvența
re determină nivelul cele nai ridicat al activității bioelectrice a fost denumită
Ve"?a critică. Rezultă că forma generală a răspunsului neuronului la un stimul
°r este o curbă apropiată ti e cea gaussiană: vârful corespunde frecvenței critice, iar
. Ur|le – frecvențelor ne'decvate. Nivelul activismului neural, determinat de
îtie ULarea aL| ditivă, reproduci (codifică) nivelul activismului care are loc de-a lungul
frec fane ' bazilare • P e '£l igă numărul impulsurilor bioelectrice corespunzătoare
ren 6ri'e' sune tului-stimul, if.i indicator important al activității neuronului auditiv îl
2|ntăpatte m_urile tempcf ale.
W Pildă, dacă luăm ui/ neuron a cărui frecventă critică este de 500 Hz, această
'ta va parcurge un c| :lu complet al presiunilor acustice în două miiini de «•

secundă. Impulsurile neuronului vor reflecta aceste caracteristici temporale ai
semnalului, intervalul dintre ele fiind aproximativ două milisecunde.
Se poate conchide, așadar, că celula neuronală descarcă sincron cu semnalul ei
în cazul în care neuronul nu poate produce un număr de impulsuri egal
frecvența semnalului, el va descărca un număr care este un divizor rațional al frecvent
acelui semnal. Se presupune că o asemenea tendință de sincronizare este imprimată d
pattern-u\ activismului membranei bazilare.
Potrivit datelor existente, nervul auditiv poate să reproducă frecventei
semnalelor până la 3.000-4.000 Hz, ceea ce, evident, nu poate realiza nici un neuror
sau fibră nervoasă singulară (Cherry, 197 1, Gacek, 1972; Lindsay și Norman, 1972).
La nivelul corpilor geniculați externi din metatalamus, unde se află cel de a
treilea neuron al traseului auditiv, stimulii sonori au o codificare tonotopici
(reprezentare pe frecvențe) (Rose et al., 1963).
Aceasta permite realizarea unei diferențieri de tip grosier, care la om se poate
constata în pattern-ur\\e activității bioelectrice, iar la animal – în răspunsuri
comportamentale motorii și locomotorii, care se pot produce chiar în cazul lezării zonei
corticale.
La nivelul zonelor auditive ale scoarței, a fost pusă în evidență o configurație
specifică a activității bioelectrice la acțiunea stimulilor sonori. Astfel, în stare de
anestezie profundă, răspunsurile bioelectrice la excitarea sonoră se produc numai în
aria de proiecție primară; în stare de anestezie ușoară, asemenea răspunsuri pot fi
înregistrate și în celelalte arii auditive, inclusiv în cele sensorimotoare.
După extirparea verigii corticale a analizatorului auditiv, stimulii sonori încetează
să mai provoace răspunsuri bioelectrice în vreo arie corticală.
Responsivitatea bioelectrică a neuronilor corticali auditivi este selectivă și
variabilă în raport cu însușirile temporo-spațiale și spectrale ale sunetelor.
Experimental, s-au identificat: a) neuroni care răspund numai la declanșarea
sunetului; b) neuroni care răspund pe toată durata de acțiune a sunetului; c) neuroni
care răspund atât la începerea, cât și la încetarea acțiunii sunetului; d) neuroni care
răspund la stimulare prin blocarea activității bioelectrice spontane; e) neuroni care-și
modifică pattern-u\ activității bioelectrice ca urmare a modificării frecvenței stimulilor,
f) neuroni care-și modifică pattern-u\ activității bioelectrice ca urmare a schimbării
intensității sunetului (Etholm, 1969; Gulick, 1971; Lindsay și Norman, 1972).
Alte cercetări (Whitfield și Evans, 1965) au pus în evidență încă două categor»
de neuroni: una care nu răspunde la tonuri continui, dar manifestă o sensibili
pronunțată pentru tonurile cu frecvență modulată și alta care rămâne relativ pasiva
sunetele de frecvență și intensitate constantă, dar se activează rapid la sune
fluctuante sau pulsatorii. -si
Din cele de mai sus se desprinde clar existența unei înalte diferențieri »
specializări în interiorul verigii corticale a analizatorului auditiv în proce
serial-secventială a stimulilor sonor, și Tn organizarea senzațiilor auditive. &
Fiecare din -'- – : –— •>- •–-* ~<~ -^ – -«nlitudm
(intensitatea), frecv
procedee distincte. Fiecare din cele trei proprietăți de bază ale undei sonore – ampl'tu
(intensitatea), frecvența (înălțimea) și forma (timbrul) – se codifică prin mod 3'1 Intensitatea este codificată prin trei procedee: a) varierea frecvenței descărcărilor
. |eCtrice neuronale, pentru intensitățile moderate; b) creșterea perioadei de latență a
ctiilor bioelectrice, pentru intensitățile slabe; c) creșterea numărului neuronilor
"^tivațu pentru intensitățile puternice (Chueden, 1972; Gerin ș.a., 1972).
3 frecvența va fi codificată la nivelul fiecăreia din cele trei verigi ale
alizatorului, delimitându-se astfel: codificarea periferică (primară), codificarea
• termediară (subcorticală) și codificarea finală (corticală).
Codificarea periferică se realizează după două reguli: regula locului și regula
salvelor"- Potrivit primei reguli, suportul nemijlocit al reflectării frecvențelor,
îndeosebi a frecvențelor înalte, de peste 4.000 Hz, îl reprezintă activismul bioelectric al
membranei bazilare. Cum am menționat deja, de-a lungul acestei membrane se disting
puncte ale activismului maxim, corespunzătoare anumitor frecvențe ale fluxului sonor.
Cu cât distanța dintre două puncte de maximum este mai mică, cu atât codificarea este
mai exactă și, corespunzător, sensibilitatea absolută și diferențială față de înălțimea
sunetelor mai fină.
Regula „salvelor" se aplică îndeosebi în codificarea frecvențelor joase, sub
2.000 de Hz. In acest caz, fiecare frecvență sonoră este receptată ca stimul izolat, iar
impulsurile bioelectrice generate de acțiunea ei vor fi organizate în grupe sau „salve", a
căror configurație va diferi de la o frecvență la alta.
Celor două forme de codificare le vor corespunde neuroni cu specializare
diferită: neuroni înalt sensibili, care descarcă la stimularea analizatorului auditiv cu
benzi înguste de frecvență, și neuroni relativ slab selectivi, care răspund la o gamă mai
mare de frecvențe.
Codificarea intermediară are la bază principiul tonotopic: transmiterea selectivă
și orientată a impulsurilor corespunzătoare unei anumite grupe de frecvențe (înalte,
medii, joase), în anumite puncte din corpii geniculați interni (din epitalamus).
Astfel, o serie temporală – frecvență – este reprodusă printr-o configurație
spațială – distribuția selectivă a activismului bioelectric între neuronii corpilor
geniculați interni (Mc Culloch, 1970).
Codificarea finală se realizează prin interacțiunea a două mecanisme corticale:
wecanismul primar, care funcționează după principiul tonotopic, asigurând distribuția
Pațială, între diferitele puncte neuronale, a activismului bioelectric (rezultatul
ncționării acestui mecanism este senzația simplă de înălțime a sunetului izolat);
canismul secundar, elaborat în cursul evoluției ontogenetice, care funcționează pe
unor operatori logico-semantici (rezultatul activității lui este percepția raporturilor
a'țirne și durată în cazul sunetelor complexe).
știm ,V°^^ carea formei undelor sonore și senzația timbrului. Majoritatea
det r sonor ' au o structură spectrală complexă la frecvența fundamentală, care
fre ln ă senzația de înălțime, adăugându-se un număr mai mare sau mai mic de
u^v n*e complementare, care determină senzația de timbru. Codificarea acestora din
are un caracter global, constând în stabilirea diferenței generale dintre ele.
?Oo 8na Presupunem că un subiect percepe un ton alcătuit din frecvențele
IOO'M ' 9°° Și 1000 Hz. Prin definiție, frecvența de bază (fundamentală) va fi de
z- Diferența dintre componente va fi tot de 100 Hz. în acest caz, va fi dificilă

discriminarea înălțimii corespunzătoare frecvenței de bază (100 HZ) și a tirnk
determinat de diferența dintre componente (care este egală tot cu 100 Hz). u'
Rezultă, așadar, că pentru a desprinde timbrul ca o calitate senzorială disf
este necesar ca diferența dintre frecvențele secundare să nu fie egală cu val ^
frecvenței de bază, ci obligatoriu mai mare sau mai mică. area
Pe lângă intensitate, înălțime și timbru, o importanță deosebită o prezintă d
sunetelor. Aceasta apare ca purtătoare de informație esențială în percepția auditiv^
general, în percepția muzicii, în special. ln
Cercetările psihofizice comparative (Homskaia, 1957; Nebâlițin, 1957 IQ<
M.Golu, 1958, 1959) au stabilit că, dintre toate sistemele senzoriale ale omului
auditiv posedă cea mai ridicată capacitate de analiză și evaluare a duratelor
intervalelor temporale. Aceasta se bazează pe labilitatea funcțională superioară
reprezentanței corticale a analizatorului, grație căreia se reduce la minimum perioad
refractară (de iresponsivitate bioelectrică între două stimulări succesive).
Codificarea duratei sunetelor se realizează prin interacțiunea dintre cele trei tipuri
de neuroni: „on", ,,off' și „on-off", prezenți atât în veriga subcorticală, cât și în cea
corticală.
Operatorii logici care primesc semnale despre începutul, întinderea și
sfârșitul acțiunii sunetului integrează informația corespunzătoare în scara-standard
de cantificare a timpului, facilitând astfel diferențierea fină a duratei lui. Intervalul
vid dintre două sunete care poate fi perceput distinct nu depășește 2 milisecunde.
Aceasta înseamnă că și durata minimă a unui sunet, pentru a fi perceput ca atare, se
va situa în jurul aceleiași valori. Capacitatea de evaluare se menține la nivel ridicat
de performanță până la o durată a sunetului de până la 1-1,5 minute. Prelungirea
sunetului dincolo de această limită duce la scăderea preciziei în discriminarea
duratelor ca urmare a dezvoltării fenomenelor de sumație temporală și adaptare.
Pe fondul acțiunii prelungite a unui sunet apare și fenomenul de pulsație in
senzația de tărie și de înălțime.
Pe lângă simpla discriminare a duratelor și intervalelor temporale, analizatorul
auditiv posedă și capacitatea de coordonare și organizare a acestora în structuri
(pattem-uri) cu valoare informațional-semantică distinctă (de exemplu, ritmurile sa
semnalele acustice în alfabetul Morse).
Localizarea spațială a sunetelor. Una din funcțiile importante ale auzului e
aceea de a permite orientarea și reglarea comportamentului motor în raport cu dire
și locul surselor sonore. Astfel că, pe lângă mecanismele de codificare a intensi .
frecvenței și formei undelor sonore, trebuie să existe și mecanisme specializa
evaluarea coordonatelor spațiale ale sursei generatoare: direcție, distanță, p "• •
Acestea din urmă au la bază interacțiunea dintre cele două verigi – urechea sta F
urechea dreaptă -, fiind prin excelență un mecanism binaural. … r jj
Operațiile principale pe care le efectuează el sunt cele de calcul al corela,
heterocorelațiilor între timpii de sosire a sunetului la cei doi receptori. „ $
Orice deviație a poziției sursei generatoare în raport cu linia media 11 ,0
împarte în două segmente perfect egale distanța dintre cele două urechi, f^^
diferență în timpii de sosire a sunetului la fiecare din cei doi receptori-• rentă se interpretează ca semnal pentru poziționarea sunetului de partea stângă sau
„artea dreaptă. Pe lângă diferența de timp, ca semnal principal, se ia și diferența de
nsitate ca semnal secundar (intensitatea cea mai mare este asociată cu sunetul care
'n e primul la destinație (receptor). După estimările făcute, este suficientă o diferență
*•! . pjj de sosire de doar 0,0003 sec. pentru ca localizarea sunetului să fie lateralizată.
in jn cazul existenței unei ambiguități, subiectul recurge imediat la mișcările de
• ntare a capului, întorcându-l când spre stânga, când spre dreapta până ce direcția
°rJe precizată cu certitudine.
eS Distanța de la care vine sunetul este evaluată după intensitate și claritate: cu cât
stea au valori mai ridicate, cu atât distanța de la care pornește sunetul este mai mică,
invers, cu cât distanța este mai mare, cu atât intensitatea devine mai slabă, iar
claritatea-mai difuză.
După unele cercetări, precizia localizării spațiale a sunetelor depinde și de
fecvența joasă, ponderea principală în localizarea spațială revine informației furnizate de
diferența în timpii de sosire la cele două urechi, iar în cazul sunetelor de frecvență înaltă,
rolul principal revine informației furnizate de diferența în intensitate. De aici se deduce
existența a două mecanisme de codificare – unul pentru frecvențele joase și aitul pentru cele
înalte. Zona de interferență a celor două mecanisme se situează între 1.000 și 5.000 Hz, și
în interiorul ei se înregistrează procentul cel mai ridicat de erori în localizare.
Precizia cea mai mare în localizare se realizează in plan orizontal: deviația în
stânga sau în dreapta în raport cu linia mediană față-spate, spate-față; în plan vertical,
localizarea devine mult mai dificilă.
în mod obișnuit, percepția auditivă se însoțește de vizualizarea sursei sonore. Intre
auz și văz se stabilește astfel o complexă interacțiune, care îniluențează localizarea
spațială a sunetelor. încă în 1910, Klemm descria tendința de a lega sunetele de surse
vizuale, care, se presupune, le-ar putea produce. Foarte puternic, fenomenul de inducție
vizuală a localizării spațiale a sunetului se pune în evidență într-o sală cu amplificare.
Fixându-ne privirea asupra oratorului de la tribună, avem convingerea că receptăm
cuvintele direct de pe buzele lui, fără nici o verigă intermediară: de îndată ce ne
întoarcem privirea asupra unui difuzor lateral sau în spate, localizarea sursei se schimbă
imediat, plasându-se în difuzor. Și mai uimitor este faptul că iluzia de localizare se
manifestă și în cazul când difuzorul considerat nu funcționează.
Efectele psihofiziologice ale acțiunii sunetelor. Pe lângă latura informațională,
. multiplele sale implicații analizate mai sus, acțiunea sunetelor determină o gamă
'isa de efecte psihofiziologice acompaniatoare, cu consecințe deosebite asupra
P°ziției afective, echilibrului funcțional intern și capacității de lucru. După natura
' ceste efecte le putem împărți în trei grupe: vegetative, bioelectrice și psihice.
dia Prima grupă fac parte: modificări ale pulsului, ale sistemului respirator, ale
^trului vaselor sangvine, ritmului arderilor în organism, modificări ale
jn Grației sucurilor gastrice, variații ale ritmului de activitate a glandelor endocrine:
eu .P a a doua includem modificări ale tonusului muscular, variații ale rezistenței
fac ° e a P'e"', modificări ale ritmurilor bioelectrice ale creierului; din grupa a treia
co„ e variații ale ritmului de desfășurare a proceselor mentale, ale nivelului de
trare a atenției, reacții și trăiri emoționale.
II '«-S

Dimensiunile nemijlocit implicate în generarea unor astfel de efecte
intensitatea, înălțimea, durata, periodicitatea – aperiodicitatea (sunete propriu-^ " l
zgomote), variația ritmică (sunete egale și monotone — sunete ritmate). ^"
După semn, efectele menționate sunt pozitive, contribuind la faciljt
potențarea și optimizarea desfășurării proceselor fiziologice în organism, la mențin ^
și îmbogățirea tonusului și echilibrului psihic, la relaxarea și atenuarea unor fty
tensionale (stări de supărare, de depresie), la stimularea asociației de idei, a fl Ux ,e
imaginativ, a capacității generale de lucru, la înlăturarea insomniilor și la facilita '
instalării somnului după oboseală cumulată, sau negative, generând dereglări în Di
fiziologic și neuropsihic, care pot depăși pragurile de toleranță ale organismul
(vertije, grețuri, dureri de cap, neurastenie, scăderea libidoului, scăderea nivelul •
sensibilității), stimulii auditivi devenind, în anumite situații, unii dintre cei m a
puternici stresori fizici.
Dacă ne referim la sfera afectivă, se poate observa că registrul reacțiilor §j
trăirilor determinate de acțiunea sunetelor este incomparabil mai bogat și mai întins
decât cel determinat de acțiunea stimulilor luminoși, fie ei și cromatici.
Un Zgomot puternic sau țipătul agresiv provoacă stare de spaimă, de încremenire;
o muzică ritmată determină exaltare, euforie; o muzică simfonică într-o gamă minoră
induce trăiri pesimiste; o muzică simfonică într-o gamă majoră induce trăiri vesele,
optimiste; o muzică funebră provoacă trăiri dure, de durere, tristețe sau disperare;
zgomotul naturii (foșnetul copacilor, susurul izvoarelor, ciripitul păsărelelor, zumzetul
albinelor etc.) are întotdeauna un efect relaxant, liniștitor, predispunând la contemplare
și visare, în timp ce zgomotul străzii sau al unei hale industriale generează întotdeauna
efecte stresante, senzații și trăiri dezagreabile.
Poluarea sonoră, în marile orașe, tinde să devină la fel de gravă sub aspectul
consecințelor patologice ca și cea chimică.
Extrem de nocive pentru homeostezia Organismului sunt sunetele de frecvențe
joase, care pot intra în rezonanță cu ritmurile funcționale ale unor aparate și subsisteme
provocând „explozia" lor.
S-a demonstrat experimental că infrasunetele cu o structură spectrală mai
complexă, produse de tuburi de diametre și lungimi diferite, tot din cauza rezonanței,
dobândesc o forță de distrugere extraordinară, capabilă, în câteva secunde,
transforme într-o grămadă de moloz un bloc cu 10 etaje. Se știe, de asemenea,
zgomotul de joasă frecvență al motoarelor autovehiculelor grele poate spas
geamurile clădirilor din apropiere și vibrațiile lor provoacă în timp crăparea ziduri o -^
Ca stimul, sunetul posedă forța declanșatoare cea mai mare, studiile compa
(Luria, 1957; M. Golu, 1958, 1960) stabilind că la acțiunea lui răspunsurile ^^
perioada de latență cea mai scurtă (125-150 milisecunde, față de 250-300 mil' seC
la stitnuli luminoși).
A.4. Senzațiile olfactive
Olfacția este una dintre cele mai vechi forme ale sensibilității, la unele a j(|
(insecte, pești, câini etc.) instituindu-se ca funcție de semnalizare d 01111 ^r
orientarea în mediu și în detecția factorilor necesari existenței individuale și P°™
18A cjei. Diferențierea și dezvoltarea scoarței cerebrale s-au produs primordial în
aâturâ Cu procesarea informației olfactive (la reptile).
" La om, rolul mirosului pentru desfășurarea comportamentului cotidian s-a
Viriinuat considerabil. Totuși, excluderea semnalizării olfactive ar genera serioase
,ereg|ări ale interacțiunii noastre cu mediul extern și ale dinamicii proceselor
hochimi ce și fiziologice din organism.
Particularitățile sensibilității și senzațiilor olfactive. Sensibilitatea olfactivă s-a
diferențiat și individualizat în raport cu acțiunea substanțelor chimice cu o anumită
structură moleculară și cu proprietatea volatilizării (evaporării și răspândirii în aer).
Asemenea substanțe poartă numele de odorante (mirositoare). Cercetările efectuate până
în prezent nu au reușit încă să stabilească în toate cazurile particulare o corespondență
definită între calitatea senzației olfactive și structura chimică a substanței-stimul.
Dificultatea principală este legată de faptul că substanțe cu structură chimică diferită
determină senzații asemănătoare, iar substanțe cu structură chimică asemănătoare
determină senzații diferite. Totuși, structura chimică este considerată principalul factor de
care depinde tipul sau submodalitatea senzațiilor de miros.
Substanțele odorante pot fi împărțite în trei grupe:
a) grupa substanțelor cu structură chimică asemănătoare și miros asemănător
(exemple: a-naftaldehida și P-naftaldehida, y-lactona și p-lactona, y-valerolactona și
8 valerolactona);
b) grupa substanțelor cu structură chimică asemănătoare și miros diferit (exem
ple: dl-dimetilactanolul și d-dimetiloctanolul, o-oxibenzaldehida, p-oxibenz-aldehida,
vanilia, izovanilia ș.a.);
c) grupa substanțelor cu structură chimică diferită și miros diferit (exemple:
citratul și spirtul deltafenil-n-amilic, acidul selinic, benzaldehida, nitrobenzolul și
benzonitrilul).
Majoritatea substanțelor mirositoare fac parte din categoria combinațiilor
organice și constau, în esență, din oxigen, hidrogen, carbon și azot. Uneori, în
compoziția lor intră și elemente aparținând grupei a 5-a din tabloul lui Mendeleev
("As și Bi), grupei a 6-a (S, Se, Te) și grupei a 7-a (F, CI, Br și J). Din punct de
vedere al sarcinilor electrice, se poate spune că elementele care alcătuiesc substanțele
Cositoare sunt electronegative; cele electropozitive dau combinații inodore.
O sinteză cuprinzătoare a cercetărilor privind raportul dintre structura chimică și
grosul diferitelor substanțe a fost realizată de Moncrieff (1946). Din tabloul alcătuit
Vorn desprinde câteva relații mai importante:
durai * Sul:)stan te cu structură chimică diferită posedă miros asemănător (camforul și
izov * • Substanțe cu structură chimică asemănătoare posedă miros diferit (vanilia și
iodul f ^ lemente,e aflate în natură în stare liberă sunt lipsite de miros: fiorul, clorul,
' °sforul, șoricioaica, oxigenul (în forma ozonului);
i?o| * ^°limerizarea micșorează sau abolește cu totul mirosul atât al elementelor
' cât și al combinațiilor;

• Elementele care intră în compoziția substanțelor mirositoare fac paite, A
regulă, din grupa metaloizilor (poartă sarcină negativă);
• Gradul de saturație influențează asupra intensității senzației olfactive, dar n
determină senzația ca atare;
• în seriile homoloage intensitatea mirosului combinațiilor crește pe măsur
creșterii greutății lor moleculare; intensitatea atinge un anumit maximum, apoi înce D
să scadă (fenomenul adaptării);
• Factorul principal care determină mirosul este tipul arhitectural al moleculei-
grupele osmoforice joacă un rol subordonat în raport cu structura generală a moleculei-
influența osmoforilor în moleculele mici este mai puternică decât în cele mari;
• Câteva substanțe își schimbă mirosul când sunt dizolvate în apă ) indolul
aminele și o serie de uleiuri eterice);
• Mirosul combinațiilor ciclice este condiționat de numărul elementelor în inel:
5-6 elemente determină un miros de migdale amare, 6-9 elemente determină un miros
tranzitoriu (spre camfor); 9-12 elemente determină un miros de camfor, 13 elemente
dau un miros de smoală sau de cedru, 14-16 elemente dau un miros de mosc sau de
piersică; 17-18 elemente determină un miros de ceapă; combinațiile în care intră peste
18 elemente dau un miros slab sau devin inodore;
• Poziția lanțului lateral influențează mirosul: lanțul lateral cel mai apropiat de
grupa polară accentuează senzația Olfactivă corespunzătoare.
Producerea excitației olfactive. Pentru a excita receptorii Olfactivi este necesar
actul inspirării sau inhalării aerului încărcat cu moleculele substanței-stimul. Am
menționat deja că prima condiție pentru ca O substanță să determine o senzație olfactivă
este aceea a volatilizării (a emanării de particule în aer). în afară de aceasta, mai
intervin și alte proprietăți, precum: punctul de fierbere (Elsberg a stabilit că între
temperatura de fierbere a substanțelor Odorante și coeficienții care caracterizează
sensibilitatea olfactivă există un raport direct proporțional); presiunea locală a
vaporilor (între ea și intensitatea mirosului există, în principiu, un raport direct: de
pildă, eterul, cloroformul și cherasina, exercitând o presiune puternică, se
caracterizează printr-un miros mai intens, iar uleiul de parafină și glicerina, având o
presiune mai slabă, se caracterizează printr-un miros mai slab); solubilitatea (pentru a
se produce excitarea receptorilor, este necesar ca particulele substanței Odorante sa se
dizolve în lichidul care scaldă epiteliul olfactiv și în lipidele care intră în compozit'»
protoplasmei celulelor (metanolul și etanolul, care au o solubilitate scăzută, se asociat
cu mirosuri foarte șterse); viteza difuziei (întrucât vaporii substanței mirositoare pâtm 11
în zona receptoare a cavității nazale în mare parte datorită difuziei, viteza aces
proces joacă un rol important în mecanismul producerii excitației olfactiv '
absorbabilitatea (datorită ei, se produce creșterea concentrației substanței mirositoa^
ai cărei vapori adesea se găsesc în aer, în cantități insuficiente; în general, substan.
odorante se absorb ușor de către învelișul epitelial olfactiv). r
în cursul unei inspirații, în cavitatea nazală pătrunde o cantitate de ^
aproximată la 25-30 cm 3. Din aceasta, doar o mică parte ajunge în canalul sup e ^
Astfel, iese și mai pregnant în evidență rolul proprietăților prezentate mai sil ecanisniul excitației olfactive periferice. Receptorii pot ti apoi stimulați și de vaporii
' "mpinȘ'" ^ e actu ' expirației P rin glota faringiană din cavitatea bucală.
Datorită cililor care se găsesc din abundență pe nodurile terminațiilor periferice,
lylele olfactive posedă o mare capacitate colectoare, care le permite să adune
Entitățile necesare de particule ale substanței odorante. De aceea, sunt suficiente
•antități infime de substanță odorantă pentru a provoca o excitație Olfactivă specifică.
Mucoasa nazală este inervată și de fibre care intră în componența nervului
trieemen. Stimularea lor provoacă senzații de căldură, de frig, de durere, în funcție de
caracteristicile de presiune, de temperatură și de concentrație ale stimulilor odorifici.
De regulă, senzațiile Olfactive se însoțesc și de senzații de fond aparținând sensibilității
cutanate.
Dinamica sensibilității olfactive. Chiar dacă, la om, nu are rolul și importanta
pe care le are la animale, sensibilitatea olfactivă prezintă un nivel relativ înalt de
dezvoltare. în termenii teoriei concentrației moleculare, se apreciază că mirosul este de
10.000 de ori mai sensibil decât gustul.
Pragurile absolute. Pentru determinarea intensităților comparabile ale stimulilor
olfactivi, a deosebirilor interindividuale și a curbei adaptării, se recurge la procedeul
măsurătorilor relative. El se bazează pe folosirea unor instrumente calibrate în
concordanță cu un anumit standard, care nu mai necesită calcularea concentrațiilor
minimale ale substanțelor. Cel mai cunoscut este olfactometrul lui Zwaardemaker.
Simplificat, acesta se compune dintr-un tub de sticlă sau metal introdus în interiorul
altui tub dintr-o materie absorbantă și în care se pune o anumită doză de substanță
mirositoare. Capătul anterior al tubului de sticlă se introduce într-o nară a subiectului,
iar capătul posterior (deschis) se poate deplasa, la o distanță mai mare sau mai mică, în
interiorul tubului îmbibat cu substanță odorantă. Cu cât tubul de sticlă este deplasat mai
spre exterior, cu atât prin el pătrunde o cantitate mai mare de aer încărcat cu vapori
mirositori și, deci, cu atât mai mare va fi concentrația substanței respective. Unitatea de
măsură – olfaclia – se determină în funcție de distanța (în centimetri sau milimetri)
dintre capătul posterior al tubului de sticlă și capătul posterior (închis) al tubului
exterior (absorbant) necesară pentru pătrunderea unei cantități de aer suficiente pentru a
provoca o senzație abia conștientizată (de intensitate minimală). Mărimea acestei
'stanțe variază de la o substanță la alta, astfel că prima concluzie care se impune este
Ca va'°at"ea pragului absolut inferior este diferită pentru diferite substanțe odorante.
E- von Skramlik (1948) a reușit să întocmească un „tabel-etalon" al
ncentrațiilor liminale pentru substanțele odorante pure. El ia ca unitate de măsură
ncentrația moleculară", pe care o raportează la greutatea moleculară a substanței.
Păt v'1 măsurătorilor efectuate de el, cantitatea de substanță odorantă care
ain '" cav 'tatea naza 'ă este totuși destul de mare, chiar dacă în canalul superior
con ^ ^ 0ar a ° suta sau a ° ™ a P^ 6 ^m ea ' Energia moleculelor la nivelul
rg2 Ce "tratiei liminale a substanțelor odorante oscilează între 10 4 și 10" 1 erg/sec. De aici
aiiriv 3 Ca nivelul sensibilității absolute este ceva mai scăzut decât al celei vizuale,
d,tlv e și tactile.
pr . Zgurile diferenția/e. Evaluarea funcției discriminative a sensibilității olfactive
^ mari dificultăți. La ora actuală, cunoaștem foarte puține date precise despre

pragurile diferențiale. Două aspecte merită a fi reținute în mod special: a) Va|
pragurilor diferențiale depind de gradul de concentrație a substanței odorante ( Sllm
lativ mai mici pentru concentrațiile slabe decât pentru concentrațiile puternice)- u\^
namica lor se încadrează mult mai bine în limitele acțiunii legii lui Weber-Fechner
In sfera sensibilității olfactive nu dispunem de o scală a „tăriilor"
intensităților (așa cum avem în cazul sensibilității auditive). Totuși, putem vorbi«' •
de „mirosuri puternice" și de „mirosuri slabe", fiind operantă judecata compar t'^'
„mai puternic" sau „mai slab". Astfel, mirosurile de ulei de lămâie sau de camfor " i
aerul este saturat cu vaporii lor, pot fi socotite puternice; în aceleași condiții, miro SU|H
vanilie se caracterizează ca slab. e
Adaptarea. Sensibilitatea olfactivă face parte din categoria modalităților rapid
puternic adaptabile. Din experiența cotidiană știm cât de repede ne adaptăm l
mirosurile ambientale, chiar și cu unele neplăcute sau repulsive. Se disting două form
ale adaptării: omogena și eterogenă.
Adaptarea omogenă rezidă în scăderea sensibilității inițiale față de substanta-
stimul de bază. Pentru a o determina, subiectul este ținut timp de câteva minute (5-]0)
într-o încăpere în care s-au evaporat în prealabil 5-20 cm din substanța dată. După
aceea, subiectul este pus să miroase pe rând flaconașe conținând aceeași substanță
odorantă în concentrații diferite și se consemnează aprecierile lui privind scăderea
sensibilității. Amplitudinea și viteza adaptării omogene depind de natura substanței.
Iată duratele în minute ale adaptării pentru câteva substanțe de bază: sulfoamoniacul:
4-5; cifratul: 7-106; benzaldehida: 4-<=< ; safralul: 2-3; cauciucul: 0,2-23; usturoiul:
45-°c; camforul: 2-°=; fenolul: 9- °<; cumarinol: 1-2; apa de colonie: 7-12 (Moncrieff,
1946; Bronstein, 1950; Beidler, 1960). Trebuie reținut faptul că adaptarea olfactivă
omogenă nu se caracterizează numai prin modificări de ordin cantitativ ale sensibilității
(creșterea pragurilor), dar și prin variații calitative: schimbarea tonului senzației. De
exemplu, nitrobenzolul își pierde treptat mirosul său de migdale amare, dobândind un
miros asemănător cu cel al cauciucului; ectilsulfida și mercaptanul capătă un miros
eteric plăcut etc.
Pe cât de repede se produce prima fază a adaptării (scăderea sensibilității su
acțiunea ,,substanței"-stimul), pe atât de rapid are loc și procesul opus – restabilirea
nivelului inițial al sensibilității. Datorită acestei labilități funcționale, fenornenu
oboselii este impropriu pentru analizatorul olfactiv.
Adaptarea eterogenă, denumită și pasivă sau indirectă, constă în moditica
sibilității față de o substanță sub acțiunea anterioară asupra receptorilor olrac' sensit
altei substanțe. Scăderile sensibilității în raport cu cea de a doua substanță sunt insa
mici decât cele pentru substanța de bază. într-un experiment (Bronstein, 1"5 /> .
constatat că, sub influența vaporilor de acid caprilic într-o concentrație de 407 o
mare decât cea liminală, pragul sensibilității pentru hvaiacol a crescut de 15 o^r
mosc de 8,5 ori, pentru nitrobenzen numai de 2,6 ori. Valorile adaptării ete
Semnul „°c'"arată că deși mai slab, mirosul substanței date continuă să se P
un timp foarte îndelungat. •ceaP; pind nu numai de concentrația substanței de bază, ci și de durata acțiunii ei, relația
– nd de dependență direct proporțională.
Sensibilizarea este prezentă și în sfera olfacției.
Pentru a o pune în evidență, se cere aplicarea unor stimulări slabe la intervale
urte, de 30 sec.-l minut. Procedând astfel, se va constata că, în decurs de 45-60
* inute, se obține o scădere considerabilă a pragurilor. Bronstein (1950) a stabilit că, în
rfna administrării a 34 de stimulări în decurs de 30 de minute, pragul de sensibilitate
fată de cumarin a scăzut cu 45%; pentru alte substanțe (camfor, etc), scăderile
rasurilor au atins procente și mai ridicate.
Sensibilizarea realizată în raport cu o anumită substanță se asociază cu creșterea
sens ibilității și față de alte substanțe. După datele aceluiași autor, sensibilizarea cu 39%
pentru cumarin duce la creșterea sensibilității față de alte substanțe, după cum urmează:
herani°l cu 31%, vanilie cu 26%, piridin cu 9%. Gradul de generalizare a efectului
sensibilizării este cu atât mai mare, cu cât substanțele sunt mai apropiate după miros.
Interacțiunea excitațiilor olfactive. Ca și în cadrul celorlalți analizatori, în
analizatorul olfactiv se realizează o amplă interacțiune între excitațiile specifice.
Punerea ei în evidență se face prin stimularea simultană, în cele două variante posibile:
excitarea simultană a celor două nări cu substanțe diferite și excitarea ambelor nări cu
ajutorul unui amestec odorant. Vom urmări să stabilim dacă, în condițiile date,
analizatorul olfactiv disociază mirosurile complexe sau diferitele mirosuri individuale
care compun amestecul fuzionează și dau o nouă calitate a percepției olfactive.
Cercetările efectuate arată că răspunsul nu poate fi categoric și univoc. O serie de
mirosuri se unesc între ele, așa cum se întâmplă în cazul unor produse cosmetice. La
rândul lor, mirosurile naturale sunt complexe (mixturi) ale mirosurilor mai multor
substanțe odorante simple, dar în percepție dau un efect integrat, relativ unitar. De
exemplu, mirosul de esență de trandafir se compune din mai multe mirosuri
elementare, dar, în percepție, acestea sunt integrate într-un singur miros cu calități
specifice ireductibile.
Este posibil însă să realizăm un amestec a două substanțe cu respectarea
anumitor condiții și, prin instruirea prealabilă a subiectului, să obținem ca, în momentul
administrării amestecului respectiv, să se perceapă distinct cele două mirosuri. în acest
ca*, se cere ca: I) mirosurile substanțelor de amestec să aibă aproximativ aceeași
"tensitate și să nu se mascheze reciproc; 2) subiectul să cunoască bine, dinainte,
m'rosul fiecărei substanțe.
Modificări ale sensibilității olfactive determinate de alți factori. Pe lângă
Stricările produse în nivelul sensibilității olfactive, ca efect al acțiunii legilor
otizice și psihofiziologice, importante sunt și modificările determinate de acțiunea
r factori aleatori, de ordin obiectiv și subiectiv.
tem e factor '' obiectivi, influența cea mai puternică o au puritatea aerului,
iierT ratUra ^' urn 'd'tatea – într-o încăpere dezodorizată, pragurile absolute scad în
mjr C Cu 25%; dimpotrivă, într-o încăpere în care plutesc vapori ai unor substanțe
prț) Slt °are, existând permanent un miros de fond, nivelul sensibilității scade într-o
^1'e semnificativă.

S-a stabilit că există o temperatură optimă a ambianței care favorizează cea
bună (fidelă) percepție (diferentiere-identificare) a mirosurilor și aceasta este cim– 9l
între 35-38°C. Pr'nsă
In fine, prezența umidității aerului este un factor optimizant al recepției olf act
iar absența ei (respectiv uscăciunea aerului) acționează ca factor frenator. e
Dintre factorii legați de subiect, primul care trebuie luat în considerare
vârsta. Potrivit datelor comparative existente, sensibilitatea olfactivă crește pute •*
între 6 și 18/20 de ani, iar după 65/70 de ani se produce o scădere treptat
ireversibilă, dar fără a atinge amplitudinea pe care o înregistrează scăderea sensibilitâv'
vizuale și auditive (Morgan, 1965).
Un al doilea factor important este sexul: la femei pragurile absolute și diferențial
ale sensibilității olfactive sunt în medie cu 15-25% mai scăzute decât la bărbat
(Beidler, 1968). Apoi, tabagismul este un factor care tocește semnificativ sensibilitatea
olfactivă, mirosul de tutun îmbibând în permanență epiteliul nazal.
în fine, o influență semnificativă o exercită volumul substanțelor nutritive din
organism; scăderea acestuia duce la o hiposmie accentuată (Hilov, 1944); dacă
flămânzirea este cronică și se însoțește de fenomene distrofice, scăderea sensibilității
olfactive devine stabilă.
Diferentele interindividuale în nivelul de dezvoltare a funcției olfactive iau valori
considerabile, astfel încât oamenii pot fi fără nici un risc împărțiți în trei grupe: a) cu
sensibilitate în general scăzută (hiposmie), b) cu sensibilitate olfactivă medie
(normosmie) și c) cu sensibilitate olfactivă foarte fină (hipersmie).
Senzațiile olfactive pot fi comparate și analizate după următoarele însușiri:
tonalitatea sau modalitatea, intensitatea, durata și semnificația emoțională.
Tonalitatea (modalitatea) este acea calitate prin care o senzație olfactivă (de un
anumit gen) se deosebește de o altă senzație olfactivă (de un alt gen); de exemplu,
senzația florală se deosebește de senzația caprilică, putridică sau torefactă, și invers,
fiecare din aceste senzații se deosebesc între ele, fiind determinate de stimuli de o altă
categorie (structură chimică). Aceasta este dimensiunea esențială care se pune la baza
categorializării senzațiilor olfactive și a clasificării mirosurilor.
Intensitatea, exprimată subiectiv în judecăți „puternic", „moderat", „slab" etc, este
determinată preponderent de concentrația aerului inhalat în particule ale substanței odorante
și, suplimentar, de presiunea locală a curentului de aer asupra epiteliului olfactiv și *
solubilitatea substanței odorante în lichidul care irigă epiteliul olfactiv. Sub aspectu
efectelor psihofiziologice pozitive, cele mai adecvate sunt mirosurile de intensitate medie-
Durata este însușirea unei senzații de a se menține în sfera conștiinței pe
timpul acțiunii stimulului, la nivelul inițial de tărie. Senzațiile olfactive se manifesta*
ele sub forma unei întinderi temporare, dar, datorită rapidei adaptări a sensibilii 3- •
intensitatea lor tinde să slăbească pe măsura prelungirii acțiunii stimulului.
Semnificația emoțională este calitatea funciară a oricărei senzații olfactive de
asocia cu o trăire de semn pozitiv sau negativ, care se conștientizează simulta
tonalitatea sau modalitatea mirosului. Ea stă la baza clasificării substanțelor-st» 1111
„plăcute", „agreabile" și „neplăcute", „dezagreabile". în această clasificare
puternic implicați factorii individuali, împrejurările specifice de viață și de act> v sunt
State
1Q9 A tfel, von1 g^si m'rosur i pe care un subiect le include în clasa „plăcute", iar altul în
SLa „neplăcute".
Senzațiile olfactive își afirmă rolul lor primordial cognitiv (obiectiv-
f- forinaț' ona ') P r'n aceea că datele oferite de ele sunt incluse mai departe în
-esualitatea mentală, mijlocind identificarea și clasificarea substanțelor și obiectelor
J- natură după însușiri, numite odorifice, pe care nici o altă modalitate senzorială nu le
poate furniza.
Se știe că, în chimie și în industria farmaceutică, în descrierea și definirea
bstanțelor și amestecurilor lor se introduc obligatoriu însușirile odorifice, care nu
nt accidentale, secundare, ci, dimpotrivă, devin esențiale și fundamentale.
întotdeauna senzațiile olfactive includ în ele și o dimensiune afectivă, ele
asociindu-se cu trăiri pozitive (plăcut, tonifiant, agreabil) sau negative (neplăcut,
dezagreabil, rejectiv, depresiv).
Spre deosebire de senzațiile tactile, vizuale și auditive, senzațiile olfactive se
pretează mai puțin Ia evaluare cantitativă, ceea ce face dificilă și relativă clasificarea
mirosurilor. Este însă de necontestat marea diversitate a tonurilor și nuanțelor odorifice,
fiecare din ele prilejuindu-ne experiențe și trăiri specifice, ireductibile.
în structurarea experienței olfactive, un rol important îl au factorii socio-culturali.
în primul rând, ei acționează în direcția stabilirii selective a criteriilor și semnificațiilor
diferitelor mirosuri; în al doilea rând, ei contribuie la elaborarea unor scale și etaloane
mai mult sau mai puțin standardizate de ordonare și clasificare a experiențelor olfactive
individuale; în fine, în al treilea rând, condiționarea socio-culturală a senzațiilor olfactive
se concretizează în verbalizare – stabilirea unor denumiri mai mult sau mai puțin
adecvate pentru mirosuri și semantizarea corespunzătoare a conținutului informațional.
Pe lângă funcția cognitivă de bază, senzațiile olfactive exercită o influență
importantă asupra stării psihofiziologice generale a organismului, asupra dinamicii
proceselor metabolice și tonusului neuropsihic. Această influență se concretizează în
două tipuri de efecte: pozitive (creșterea bunei dispoziții, creșterea tonusului cortical,
înviorare, creșterea sensibilității în cadrul altor analizatori – vizual, auditiv, gustativ,
optimizarea proceselor metabolice și a desfășurării actului hrănirii etc.) și negative
(depresie și indispoziție afectivă, scăderea tonusului cortical și somnolență, încetinirea
fluxurilor ideatice, disconfort fiziologic, frânarea desfășurării actului alimentar etc).
Efectele din prima categorie se asociază cu mirosurile agreabile, plăcute, refrigirente,
"ubietoare; cele din categoria a doua se leagă de acțiunea mirosurilor neplăcute,
dezagreabile, repulsive.
Determinarea și cunoașterea acestor efecte constituie preocupări de seamă ale
"idustriei cosmetice, farmaceutice și alimentare, unde se urmărește creșterea ponderii
eior pozitive și diminuare a ponderii celor negative.
Clasificarea mirosurilor. Cu toate că este aproape indispensabilă pentru
e a°°rarea unei teorii psihofiziologice generalizate despre funcția olfactivă, clasificarea
•rosurilor s-a dovedit a fi extrem de dificilă. încercările repetate ale diverșilor
ercetători nu au dus la rezultatele scontate. Ca urmare, și astăzi continuăm să operăm
criterii de ordin eminamente psihologic. Una din schemele cele mai larg acceptate
Cea propusă de neurofiziologul german Henning (1924), care a studiat peste 400 de
193

substanțe odorante. In unele experimente, subiecții aveau sarcina de a recunoaște
descrie mirosul; în altele, ei trebuiau să serieze mirosurile după asemănare. P e u
datelor obținute, Henning stabilește șase mirosuri: de fructe, de flori, de smoh
preanice (migdale, citrice), cadaverice și torefacte (cafea arsă etc). Acestea au f °'
fixate ca vârfuri ale unei prisme triunghiulare (prisma mirosurilor a lui Henning), [^ St
laturi (muchii), au fost consemnate mirosurile ce iau naștere prin interacțiunea
amestecul mirosurilor considerate de bază. *'
De o reputație mare se bucură și schema elaborată de neurofiziologul g errn
Zwaardemaker (1914). Schema respectivă conține un număr de 9 clase de mirosu
principale: 1) eteruri (eter amil-acetic, eteruri etilice și metilice, eteruri capronice
caprilice, benzil-acetat, acetona, cloroformul etc); 2) aromatice (camforate, preanice
anasonice, citrice, migdalate etc); 3) balsamice (florale, vanilice); 4) moscoambroziac
(ambră, mosc); 5) usturoiate (ceapă, acetilenă, mercaptan, ihtiol, șoricioaică, haloideV
6) torefacte (cafea arsă, pâine arsă, crezol, benzol, toluol, xilol, fenol, naftalină); 7) ca_
prilice (acidul caprilic și omologii săi, mirosuri de brânză etc); 8) neplăcute
(narcoticele); 9) cadaverice (cadavru, indol, scatol). Trebuie să observăm, însă, că
schema lui Zwaardemarer are un caracter și mai arbitrar decât cea a lui Henning. Unele
clase – cum este clasa moscoambroziacelor – nu-și justifică existența de sine stătătoare.
Apoi, este insuficient întemeiată includerea unor substanțe particulare într-o clasă sau
alta. Criteriul subiectiv după care s-a călăuzit autorul prezintă variații individuale atât
de mari, încât nu asigură nici o garanție pentru stabilirea sferei de cuprindere a claselor.
Conchidem astfel că problema clasificării mirosurilor rămâne deschisă cercetărilor și
verificărilor ulterioare.
Structura și funcționarea analizatorului olfactiv. Veriga periferică.
Elementele receptoare olfactive sunt dispuse pe o mică porțiune (240 mm") a mucoasei
nazale, în segmentul care căptușește canalele superioare și peretele lateral al lamei
despărțitoare. Privită la microscop, zona sensibilă a epiteliului olfactiv dezvăluie o
structură eterogenă, alcătuită din două tipuri de celule; celule bazale de susținere și
celule neurosenzoriale propriu-zise, intercalate printre cele de susținere și care
îndeplinesc funcția de recepție – captarea acțiunii substanței odorante și codificarea ei
în influx nervos specific (excitația olfactivă). în fiecare nară, omul posedă aproximativ
30 milioane celule receptoare. Acestea au o formă alungită, de fus, sau dilatată, de
cupă, și sunt prevăzute cu prelungiri dendritice și axonale. Prelungirile dendntice
înaintează până la membrana mucoasei și se termină prin niște îngroșări (vezicule
olfactive) în care se inserează mici cili, a căror vibrație favorizează absorția
moleculelor odorifice. Terminațiile axonale se îndepărtează de corpul celulelor în sen
opus (centripet), se unesc în mănunchiuri de 20-30 și trec prin lama perforată; e
formează nervul olfactiv. Se consideră că celula senzitivă constituie primul neuron
căilor aferente. Așadar, pe lângă funcția de recepție, ea îndeplinește și pe aceea
transmisie (conducere) (fig. 16).
Pătrunzând în cutia craniană, fibrele nervului olfactiv se unesc pe fața baza
lobului frontal, formând bulbii olfactivi. Mai departe, fibrele nervoase asceno e
continuă în tractul olfactiv, care pătrunde în masa creierului prin trei mănunchi
transmițând informația zonei corticale terminale.
194 Ff
Fig. 16. Structura analizatorului olfactiv
Veriga intermediară. Analizatorul olfactiv este singurul care nu posedă centri
subcorticali de sinapsă, căile sale de transmisie ocolind formațiunile talamice și
Proiectându-se în bulbii olfactivi de pe fața orbitală a emisferelor cerebrale. Acolo se
cel de al doilea neuron în celulele mitrale. Zona de sinapsă constituie glomerulul
Wctiv. Fiecare glomerul corespunde unui număr de aproximativ 24 celule mitrale și
nui ni"năr de circa 68 celule olfactive (receptoare). Axonii celulelor mitrale formează
acturile olfactive. Modul de aranjare a celulelor și axonilor în bulbii olfactivi asigură
facțiunea căilor de conducere și are o serie de colaterale, orientate înapoi spre
heruli, Ceea ce creează un circuit reverberativ al impulsurilor. O asemenea
'' nexiune inversă" intrasistemică optimizează capacitatea de discriminare a
"Paratului olfactiv.
i 195

Veriga centrală. Localizarea reprezentanței corticale a analizatorului a con •
o problemă mult controversată, ea nefiind nici astăzi pe deplin elucidată. Initj i' tlJ
presupus că centrii corticali ai mirosului s-ar afla în regiunea hipocampul – Sa
circumvoluțiunii cingulare. Cercetările ulterioare (Brodai, 1947; Mozell, 195g x. ' ?i
1965) au arătat însă că aceste formațiuni nu se leagă în mod direct de funcția olfa 00^
S-a emis, apoi, ipoteza că o legătură mult mai directă cu această funcție o au ? '^
periamigdaloidă și prepiriformă, respectiv ariile citoarhitectonice 51 ( la mamif "^
inferioare) și 31 (la om). întrucât leziunile practicate la nivelul acestor Zone, ca ^
porțiunile anterioare ale lobilor temporali, deși au provocat tulburări, nu a u d n
abolirea completă a funcției olfactive, s-a conchis că aceasta are o dublă reprezent
una la nivelul rinencefalului (bulbii olfactivi) și alta la nivelul neocortexului, între ?
două niveluri existând un circuit funcțional de tip ascendent-descendent. S-a stabilit <\
asemenea, că bulbii olfactivi se află în comunicare cu hipotalamusul anterior si C
nucleii din trunchiul cerebral, implicați în reglarea comportamentului alimentar
sexual. în acest fel se realizează influența facilitatoare sau frenatoare a stimula
olfactivi asupra acestor comportamente.
A.5. Senzațiile gustative
Ca și cea olfactivă, sensibilitatea gustativă s-a diferențiat și a evoluat filogenetic
în raport cu proprietățile chimice ale stimulilor alimentari. Evoluția sa a avut însă un
caracter lent, abia la pești putându-se identifica toate verigile structurale ale
analizatorului. Sfera de cuprindere și finețea discriminativă prezintă deosebiri mari de
la o specie de animale la alta, fapt explicat prin specificul condițiilor ecologice și prin
caracterul selectiv al schimburilor metabolice cu mediul extern. în lumina datelor
ultimelor cercetări, abia la maimuțe sensibilitatea gustativă ajunge la o schemă de
structurare completă, în care să fie reprezentate toate cele patru gusturi de bază.
Corelarea tuturor indicatorilor de ordin cantitativ și calitativ duce la constatarea
că ea cunoaște punctul cel mai înalt de evoluție și perfecțiune la om.
Particularitățile sensibilității și senzațiilor gustative. După efectul lor asupra
receptorilor gustativi, substanțele se împart în două categorii mari: sipide, a căror
acțiune determină apariția unor senzații gustative specifice, și insipide, a căror acțiune
nu determină asemenea senzații. Sensibilitatea gustativă va putea fi pusă în evidența și
studiată numai în raport cu substanțele sipide. După raportul care se stabilește intre
structura chimică și natura senzației provocate, substanțele sipide se împart w tr
grupe: a) substanțe apropiate după structura chimică și care provoacă senzații iden i
sau asemănătoare (ex., alamina d și I, acidul aminogliceric d și /-/?, fenoglicina a Ș •
nitroanizolii o, m și p, toate determinând o senzație de dulce); b) substanțe înțu
după structura chimică, dar care provoacă senzații diferite (ex., aminoacizii – un"
senzația de dulce, alții nu excită receptorii); c) substanțe diferite după stru
chimică, dar care provoacă senzații asemănătoare (ex., o serie de alcaloizi – c"
stricnina, mulți acizi și săruri anorganice). [or
R.W. Moncrieff (1946) a reușit să alcătuiască un tablou cuprinzător al a
relații, din care selectăm pe cele mai relevante:
196 , Acizilor și sărurilor acide le este caracteristic gustul acru. Apariția senzațiilor
spunzătoare se pune pe seama ionilor liberi de hidrogen din soluții;
c° 0 Nu toți acizii posedă gust acru. Gustul acru este uneori mascat de o nuanță de
e sau amar (acidul picric este amar, acidul salicilic este dulce);
• Anionii, cationii, complexele de ioni și moleculele de săruri nedisociate
fluen țează asupra calității senzațiilor gustative;
111 • Sărurile cu greutate moleculară mică și mijlocie au gust sărat. Sărurile
meritelor cu o greutate moleculară mare (ex., sărurile de iod) sunt amare. Cationii și
e onii grei posedă cu precădere gust amar. Dacă unul din ioni este ușor iar altul greu,
!ustul substanței poate fi diferit;
r • Sărurile de berii și câteva săruri de plumb provoacă senzații de dulce. Sărurile
itor metale grele (ex., cele de mercur) au un timbru gustativ metalic. Sărurile de
magneziu și amoniu sunt amare;
• Unele substanțe au gust ambivalent. De exemplu, p-clorzaharina este dulce și
amară, iar gama 5 —acidul piridindicarbonic este dulce, amar și acru;
• în seriile homoloage ascendente gustul combinațiilor se modifică de la dul
ce la amar;
• Ramificarea lanțurilor micșorează gustul dulce și accentuează gustul amar;
• Eterurile cu miros de fructe (etilbutiratul) și eterurile acizilor anorganici au de
obicei gust dulce. Eterurile acizilor aromatici, cele ale acizilor sulfatici, precum și
lactonele și metonele au gust amar;
• Radicalii organici liberi au gust amar (în special radicalii aminici și cei alcaloizi);
• Sulful conferă combinațiilor alifatice gust amar (mercaptanele, sulfidele,
disulfîdele, tioamidele). Acizii sulfatici pot avea atât gust amar, cât și acru;
• Gustul dulce al Zaharinei este determinat de anion. Acest gust dispare dacă
inelul sulfato-amidic se destramă sau dacă hidrogenul imidului este înlocuit;
• Mulți omologi posedă gust asemănător (formamida, acetamida, proprioamida
sunt amare);
• Adesea, izomerii au gust diferit. Leucina este dulce, izoleucina – amăruie.
Dinamica sensibilității gustative, a) Pragurile absolute. Diversitatea substan-
țelor-stimul face ca sensibilitatea gustativă să nu poată fi caracterizată printr-o valoare
u"ică a pragului absolut. Dimpotrivă, pentru fiecare grupă de substanțe-stimul există un
Prag absolut specific.
Pe de altă parte, valoarea pragului pentru o anumită grupă de substanțe-stimul
ePmde și de metoda de determinare. De exemplu, în cazul stimulării punctiforme
i',11 P'cături), pragul mediu pentru sarea de bucătărie este de 0,19%, iar în cazul
P lcârii metodei alegerii, când subiecților li se propune să compare apa simplă cu o
ut'e de sare, pragul este mult mai mic – 0,08%.
. Apoi, nivelul sensibilității gustative variază în limite foarte mari în funcție de
. Icularitățile individuale (psihofiziologice), de vârstă și de sex. între un individ cu un
î . IT1axim al sensibilității gustative și unul cu un nivel foarte scăzut (din naștere) se
e ° plajă variațională de mii de trepte, pe care se distribuie marea masă a subiecților.
i 197

Devin explicabile astfel divergențele între diverși autori în ceea ce D •
mediile valorilor pragurilor absolute inferioare, determinate în condiții de laborat'^
Dăm mai jos, cu titlu informativ, trei tablouri cu asemenea valori: ° r'
• Tabloul stabilit de Schreiber (1887):
• 0,1 %, pentru soluția de zahăr, la temperatura de 30°C;
• 0,05%, pentru soluția de sare de bucătărie;
• 0,0025%, pentru soluția de acid citric;
• 0,0001 %, pentru soluția de chinină.
• Tabloul stabilit de Lazarev (1935):
• 2,80%, pentru zahăr;
• 0,50%, pentru sarea de bucătărie;
• 0,12%, pentru acidul clorhidric;
• 0,0002%, pentru chinină.
După cum se poate observa, diferențele între datele oferite de cei doi autori
mai mult decât semnificative nu numai din punct de vedere psihofiziologic ci"'
statistic. ' ^
• Tabloul lui Skramlik (1948) a adus corecții serioase datelor existente î n
literatura de specialitate la acel moment, el indicând următoarele valori:
• 0,135%, pentru glucoza; 0,00005, pentru zaharină;
• 0,005%, pentru sarea de bucătărie;
• 0,00026%, pentru acidul clorhidric;
• 0,000035%, pentru chinină.
Datele de mai sus arată cât se poate de clar dificultatea determinării cu precizie.
fără echivoc, a unor valori medii-etalon ale pragurilor absolute inferioare în sfera
sensibilității gustative.
In determinarea pragurilor pentru diferitele grupe de substanțe sipide, trebuie să
ținem seama de nivelul diferit al sensibilității receptorilor de pe suprafața mucoasei
linguale: zona de la baza limbii prezintă nivelul cel mai ridicat pentru substanțele
amare, zona de la vârful limbii este maximal sensibilă la acțiunea substanțelor dulci și
sărate, iar zonele laterale și mediană sunt cel mai sensibile la acțiunea substanțelor cu
gust acru.
b) Pragurile diferențiale. Determinarea capacității de evaluare a diferențelor
cantitative (de intensitate) între senzațiile gustative este și mai dificilă decât
determinarea intensității lor minimale. Experimental, este foarte greu să acționam
simultan cu două soluții cu concentrație diferită sau de natură diferită. Desigur, s-a r
putea administra două picături de soluție-stimul pe două porțiuni distincte ale limbu-
dar procedeul rămâne slab eficient, datorită diferențelor de sensibilitate între z° n
alăturate sau simetrice.
Singura metodă mai sigură rămâne cea a stimulării succesive. Problema care
ridică aici este găsirea pentru fiecare subiect în parte a intervalelor optime la care sa
succeadă stimulii supuși evaluării comparative. Analizatorul gustativ se caracteriz 6
în general printr-o mare inerție funcțională, excitația prelungindu-se destul de
după încetarea acțiunii substanței-stimul.
198 pentru o aproximare cât de cât corectă a valorii pragurilor diferențiale, este
car ca stimulările următoare să fie administrate după ștergerea urmei stimulărilor
terioare.
în pofida dificultăților menționate, cercetările efectuate până în prezent permit,
: să ne formăm o părere relativ adecvată despre dinamica sensibilității gustative.
10 'o primă relație având caracter de generalitate rezidă în aceea că, o dată cu
rea de la soluții slab concentrate la soluții mai concentrate, pragurile diferențiale
ffe , gie ating valorile cele mai scăzute în registrul concentrațiilor medii. în raport cu
bC centrațiile foarte ridicate, pragurile diferențiale cresc, sensibilitatea scade (Lewis,
ți; Bee'be-Center și Waddel, 1948; McLead, 1950).
Această dinamică are și importante implicații practice în dozarea
reSpunzătoare a concentrației substanțelor sipide, pentru a asigura producerea unor
senzații gustative agreabile, cu nuanță afectivă plăcută. S-a stabilit, de pildă, că pentru a
determina senzații gustative nu numai puternice, dar și agreabile, concentrațiile nu
trebuie să depășească: 20% pentru zahăr, 10% pentru sarea de bucătărie, 0,2% pentru
acidul clorhidric și 0,1% pentru chinină.
O a doua relație cu valoare generală ce s-a impus pe baza cercetărilor de până
acum constă în aceea că dinamica creșterii sau descreșterii pragurilor diferențiale
depinde de ordinea în care se administrează soluțiile-stimul (având concentrații
diferite) și de mărimea intervalelor dintre stimulări. Cele două soluții-stimul supuse
comparării se pot da în concentrație crescândă sau descrescândă. Dacă cea de a doua
soluție este mai concentrată decât prima, pragul diferențial este mai mic decât în cazul
prezentării în ordinea inversă a soluțiilor (Milner, 1970).
Adaptarea. Simțul gustativ face parte din categoria celor rapid și puternic
adaptabile. La foarte scurt timp de la declanșarea acțiunii substanței-stimul nivelul
sensibilității față de aceasta începe deja să scadă în ritm accelerat. în funcție de
intensitatea și durata acțiunii substanței sipide folosite, scăderea sensibilității gustative
ca efect al procesului adaptării poate fi parțială sau totală (Krakauer și Dallenbach,
!937; Bronstein, 1950).
Folosind metoda gustometrică, adaptarea se poate stabili, selectiv, pentru diferite
P°tiuni ale suprafeței receptoare sau pentru întreaga suprafață.
Cercetările întreprinse au condus la formularea a trei caracteristici principale:
a) Adaptarea sensibilității gustative este proporțională cu intensitatea stimulului;
orrna curbei adaptării nu este întotdeauna aceeași;
b) Viteza procesului adaptării este diferită pentru cele patru submodalități de
^: dulce, sărat, acru și amar. Cel mai rapid adaptarea se produce în sfera
submodalităților dulce și sărat;
(, c) Efectul adaptării gustative nu se generalizează sau se generalizează foarte slab.
abilitatea scade numai în raport cu substanța-stimul de bază, menținându-se la
e|ul inițial sau chiar crescând pentru substanțele din celelalte categorii. Selectivitatea
Ptarii se manifestă și în interiorul aceleiași submodalități gustative, cu excepția celei
^acru.
Mecanismul adaptării gustative, deși include și o verigă centrală (corticală), în
•"ai mare parte constă în procesele biochimice care au loc la periferie, în receptori.
\\ 199

Potrivit ipotezei formulate de Backman, adaptarea se produce datorită eg ar
concentrației substanței-stimul din interiorul celulei senzitive și din mediul lichid
înconjoară. Această egalizare întrerupe procesul difuziei și, implicit, ada
gustativă de inhibiția locală care se dezvoltă pe baza sumației excitației și s – a
capacității discriminative a verigii receptoare sau a analizatorului în ansamblu. er''
Restabilirea sensibilității după adaptare se produce foarte rapid: p rjm
restabilește sensibilitatea pentru sărat (după 14-16 sec), iar ultima sensibilitatea tJ *
amar (după 47-50 sec). peiu "'
Sensibilizarea. Și în cadrul analizatorului gustativ se manifestă pe scară I
interacțiunea proceselor excitatorii, pe seama căreia se realizează sensibilizarea. ^
Aceasta constă în creșterea sensibilității unor zone receptoare ca urmar
stimulării cu anumite intensități a altor Zone apropiate în interiorul acelei
submodalități. Zonele sensibilizate vor recepționa (reacționa) substanța-stimul "
concentrații mai mici decât atunci când ele sunt stimulate fără excitarea anterioară
zonelor învecinate.
Contrastul. Fenomenul de contrast este deosebit de pregnant și activ în sfera
sensibilității gustative, datorită raporturilor „antagonice" dintre cele patru gusturi de bază
Dacă acționăm asupra unei jumătăți a limbii cu o substanță amară (o soluție de
chinină, de pildă), apare alternanța senzațiilor gustative amar-acru, asemănător cu lupta
câmpurilor vizuale.
Allen și Weinberg (1940) au demonstrat că badijonarea jumătății stângi a limbii
cu 1,5% soluție de acid acetic face ca sensibilitatea jumătății drepte să crească în raport
cu toate celelalte substanțe sipide.
Intensitatea contrastului gustativ depinde de diferența de concentrație dintre cele
două substanțe – inductoare și indusă. Contrastul cel mai puternic apare atunci când
substanțele-stimul se aleg din registrul concentrațiilor medii, iar concentrația substanței
inductoare este mai puternică decât cea a substanței induse.
Alte modificări ale sensibilității gustative. Ca și sensibilitatea olfactivă, cea
gustativă este influențată și-și modifică nivelul său inițial și în funcție de o serie de
factori obiecti- ' și subiectivi.
Dintre factorii obiectivi, pe primul loc trebuie să punem temperatura mediului
înconjurător și a substanței-stimul. Krol-Lifschitz (1933) a stabilit că temperatura
mediului ambiant influențează starea funcțională a analizatorului gustativ. Creșter
acestei temperaturi dincolo de o anumită limită (30°C) determină scăderea sensibili
pentru sărat, acru și amar. Dacă temperatura ridicată se menține mai mult • v
scăderea sensibilității se cronicizează. Temperatura substanțelor-stimul are o întiu .
și mai puternică asupra sensibilității gustative. Astfel, potrivit datelor expenme
influența temperaturii asupra senzațiilor specifice are efecte diferite în sfera celor P ^
gusturi de bază. Sensibilitatea față de anumite substanțe dulci poate crește o d
creșterea temperaturii acestora, dar începe să scadă de îndată ce temperatura dep
limita de 37°C. La 50°C senzația de dulce dispare cu totul Pentru sărat, temP^^
optimă este mai joasă (18°C), iar substanțele amare dau efect maxim la temp era i:
aproximativ 10°C. La 0°C, toate senzațiile gustative slăbesc considerabil sau di V ^
totul. Rezultă, așadar, că există o temperatură optimă, la care efectul SUD'
200 mii substanțelor sipide este maxim, după cum există și temperaturi extreme (0°C și
9Ci>n ' a care §ustu ' oricărei substanțe tinde să se atenueze sau se anulează complet.
5Vn și Gunther, 1932).
( țjn alt factor obiectiv care poate influența starea sensibilității gustative este
wj. Menținerea subiectului timp îndelungat (20-24 ore) în întuneric va duce la
'""fierea sensibilității gustative; lumina diurnă optimă (când este soare) determină o
^ râ scădere a pragurilor absolute și diferențiale respectiv, creșterea sensibilității
Seeva, 1946; Bronstein, 1950).
Dintre factorii subiectivi, influența cea mai puternică asupra dinamicii
«ibilității gustative o exercită intensitatea trebuinței alimentare a subiectului și
rarhia preferințelor sale pentru diferite substanțe alimentare.
Inițial, apariția senzației de foame determină o creștere generală a acuității
ustative. Dacă trebuința alimentară nu este satisfăcută, o dată cu slăbirea senzației de
foame se produce o modificare divergentă în sfera sensibilității gustative: scade
sensibilitatea pentru dulce și sărat și crește sensibilitatea pentru amar (se instalează o
senzație de fond amăruie). S-a constatat o creștere a sensibilității față de alimentele de
care organismul are nevoie mai mare sau față de care subiectul și-a format un set
pozitiv. Dimpotrivă, ingerarea unor substanțe de care organismul este saturat sau în
raport cu care subiectul are un set negativ par neplăcute, respingătoare, producând
scăderea nivelului inițial al sensibilității.
Alt factor psihofiziologic cu influență notabilă asupra sensibilității gustative îl
constituie modificările care au loc în compoziția chimică a sângelui și în alte medii
lichide ale organismului. Astfel, Hartridge (1945) a stabilit că injectarea intravenoasă a
unor narcotice, după o anumită perioadă de latență, provoacă o sensibilizare gustativă
generală. Reducerea procentului diferitelor substanțe din organism (de pildă, a clorurii
de sodiu) determină scăderea pragurilor senzoriale în raport cu ele. S-a putut demonstra
experimental (Mayer-Gross și Walker, 1946) că hipoglicemia cauzată de injectarea
unei doze de insulina determină o scădere semnificativă a sensibilității pentru zahăr. în
sțare de hipoglicemie, subiecții preferă soluția de zaharoză în concentrație de 30%, în
"mp ce în stare normală, ei o resping, părându-li-se excesiv de dulce.
„Învățarea" este un al treilea factor subiectiv ce poate influența dinamica
sensibilității gustative.
Spunem adesea că sensibilitatea gustativă este puternic modelată de activitatea
Pr°tesională. Observațiile arată că cei ce lucrează în diferite sectoare ale industriei
. 'mer itare și gastronomiei (așa-numiții degustători) posedă o sensibilitate gustativă
^mparabil mai fină și mai diferențiată decât restul persoanelor. Experiența și cultura
mară constituite istoricește modelează structural și calitativ sensibilitatea gustativă,
^ninând pattern-uri sensorio-afective cu un înalt grad de specificitate, care diferă
a o comunitate istorică la alta, de la o zonă geografică la alta. Aceasta își găsește
Pfesia î n diversitatea combinațiilor celor patru gusturi de bază, în structura
lurilor și ingredienților alimentari. Se constată adesea că o anumită formulă
20 .°n0|Tiică apreciată și preferată gustativ de o anumită comunitate sau într-o anumită
8eo ^ eo8rafica sa f|e subestimată sau respinsă de o altă comunitate sau într-o altă zonă
grafica. Așadar, prin formarea și structurarea preferințelor și gusturilor alimentare,
™ 201

sensibilitatea gustativă primară este supusă unei puternice influențe socio-cultur i
senzațiile specifice sunt conectate la dinamica trebuințelor alimentare și corelate * ' ar
cu senzațiile organice de foame și sete. Ireci
în sfârșit, trebuie să arătăm că nivelul sensibilității gustative generale înregjot
modificări importante provocate de diferite maladii ale organismului. Potrivit d
clinice, influența cea mai puternică o exercită procesele tuberculoase. Astfel, Ț n P r
pulmonar, al căilor respiratorii superioare și al limbii duce în toate cazurile, tanj ex '^
la tulburarea sensibilității gustative: în fazele incipiente ale bolii se produce o erect
apoi au loc alterări de diferite tipuri, după care curba coboară considerabil. creȘter t
Diabetul provoacă scăderea sensibilității pentru dulce; procesele infecțioase t
stările gripale) alterează în mod global calitățile senzațiilor. Se tinde la stere *"
granițelor dintre gusturile de bază, toate mâncărurile au același gust – sălciu – lesiat')
o serie de afecțiuni ale creierului (traumatisme, tumori, focare epileptice, paralj
progresivă, isterie, neuroastenie) provoacă scăderea sensibilității gustative sau duc I
apariția în sfera ei a unor fenomene paradoxale (Bronstein, 1950; Stevens, 1951.
Milner, 1970; Arseni, Golu, Dănăilă, 1983). Se poate afirma, așadar, că dinamica
sensibilității gustative devine un barometru fidel al stării funcționale generale a
organismului, o componentă importantă în mecanismele homeostaziei psihofiziologice
Calitățile senzațiilor gustative. Ca reflectare subiectivă a însușirilor substanțelor
chimice, senzațiile gustative pun în evidență calități specifice, cele mai importante
fiind: a) modalitatea; b) intensitatea; c) durata; d) semnul trăirii însoțitoare.
a. Modalitatea o definim ca acea calitate prin care o senzație gustativă de bazase
deosebește de celelalte. Se disting astfel patru modalități principale de senzații
gustative: de dulce, de sărat, de acru și de amar. Pentru fiecare din cele patru
modalități s-a identificat substanța-stimul a cărei acțiune le determină în formă „pură".
Astfel senzația „pură" de dulce are ca stimul specific zaharina; senzația de sărat –
clorura de sodiu, senzația de acru – acidul clorhidric, iar senzația de amar-chinina.
Din interacțiunea și amestecul celor patru senzații modale „pure" rezultă o gamă
întinsă de senzații gustative complexe intermediare, în care raporturile dintre dulce,
sărat, acru și amar pot varia în limite valorice foarte întinse.
b. Intensitatea este efectul subiectiv al gradului de concentrație a substanței-
stimul. între anumite limite, senzația gustativă se supune acțiunii legii forței și acțiun"
legilor psihofiziologice —Weber-Fechner și Stevens. Cu alte cuvinte, tăria senzație 1
concordă cu intensitatea acțiunii (concentrației) stimulului, subiectul putând
aprecieze senzațiile sale gustative în ordine crescătoare – de la slab la puternic – sa u
ordine descrescătoare – de la puternic Ia slab. în plan verbal, se exprimă prin referire
calitatea modală (modalitate); ex.: „foarte puțin dulce", „dulceag", „destul de duic •
„dulce", „prea dulce", „foarte dulce", „excesiv de dulce", „insuportabil de dulce (' a
se procedează și în cazul celorlalte modalități). . y
c. Durata este calitatea senzației gustative de a reflecta și evalua durata aC-'
stimulului asupra receptorilor specifici. în comparație cu senzațiile de alte modali
ex., auditive, tactile -, senzațiile gustative au un grad de precizie mai scaz
aprecierea duratei stimulului. Aceasta se datorește inerției mai ridicate a analii 0 ^
gustativ: pe de o parte, latența răspunsului este relativ mare (înjur de 1 sec), ' arP^
202 arte, excitația continuă o perioadă de timp, de asemenea mai mare, după încetarea
il"a nii stimulului (efectul de urmă prelungindu-se până la 5-10 sec).
^ între durată și intensitate se stabilește o interacțiune nonliniară: concentrații slabe
ulirninale) ajung să determine o senzație identificabilă dacă acțiunea lor se menține
l5". p fnai îndelungat (fenomenul sumației temporale a excitației); concentrații relativ
Ul1 mice dau senzații a căror intensitate tinde să scadă pe măsura prelungirii
Pu fâC tului lor cu zonele receptoare (fenomenul adaptării).
C° d. Semnul trăirii însoțitoare exprimă proprietatea oricărei senzații gustative de a
asocia cu o trăire afectivă pozitivă (plăcut, agreabil) sau negativă (neplăcut,
agreabil, respingător). Aceasta este o calitate cu rol adaptativ-reglator deosebit al
nzatiilor gustative, ea asigurând selecția optimă a substanțelor alimentare și
declanșarea reacțiilor vegetative corespunzătoare de acceptare sau respingere. Prin
ntermediul acestor calități, senzațiile gustative își îndeplinesc cele două funcții
orincipale: funcția de cunoaștere, informația furnizată de ele făcând parte integrantă din
descrierea și clasificarea senzorială a obiectelor și substanțelor nemijlocit perceptibile,
și funcția de reglare, ele orientând și coordonând comportamentul alimentar.
Mecanismul neurofiziologic al senzațiilor gustative. Din punct de vedere
neurofiziologic, senzațiile gustative trebuie înțelese ca rezultat al activității unui
analizator specializat (analizatorul gustativ) de procesare informațională a însușirilor
substanțelor chimice solubile, cu structură moleculară diferită.
a. Veriga periferică (receptoare). Receptorii gustativi sunt reprezentați de
celule chemosensibile, grupate în așa-numiții muguri gustativi. Aceștia se află în
epiteliul mucoasei limbii și a vălului palatin. într-un număr mult mai redus, ei se găsesc
și la nivelul faringelui, epiglotei și cartilagiilor aritenoide ale laringelui. Mugurii
gustativi, la rândul lor, se grupează câte 8-10 la un loc, formând papilele gustative.
Se estimează că veriga periferică a analizatorului gustativ al omului conține în jur de
2.000 de papile.
Papilele sunt de trei tipuri (după formă): fungiforme, de dimensiuni mai mari,
care se localizează în porțiunile anterioare și laterale ale limbii; filiforme, cu aspect
conic sau piramidal, ordonate în șiruri paralele cu V-ul lingual, care se situează pe
Porțiunea dorsală a vârfului limbii; circumvualate, de formă tronconică, aflate
Preponderent în regiunea posterioară a limbii.
Celulele senzitive posedă proprietatea absorbției și difuziei, esențială pentru
Producerea excitației. Substanțele sipide pot acționa asupra terminațiilor nervoase în
0nna soluțiilor ionizate (cum este cazul soluțiilor slabe de săruri și acizi) sau
ionizate (cum este cazul soluțiilor de substanțe organice – zahărul). Un rol important
mecanismul periferic al producerii excitației revine factorilor auxiliari – salivei și
'Scărilor limbii. Saliva îndeplinește rolul de solvent în raport cu substanțele solide, de
Uant, în raport cu soluțiile prea concentrate, și de curățitor, spălând mucoasa bucală
fosturile substanței care a acționat anterior, pregătind astfel aparatul receptor pentru
.'Unea unui nou stimul. Glandele salivare influențează asupra nivelului și dinamicii
abilității gustative prin modificarea debitului și compoziției salivei, în corcondanță
"ansformările și procesele neurovegetative din mediul intern al organismului.
203

Stimulii algici, șocurile sau stările emoționale puternice – de frică, de furie etc
nează sau opresc cu totul secreția salivei. ^
Mișcările limbii imprimă recepției periferice un caracter activ, contribui A
reducerea timpului de producere a excitației și la creșterea capacității de diferent'
substanțelor. Excitația ia naștere pe măsură ce moleculele sunt captate și absoriyt
celulele senzitive. O dată generat, influxul nervos specific (codul periferic) C
transmis terminațiilor nervoase din apropiere. O fibră nervoasă colectează excitat' 6^
la mai multe celule senzitive și poate reacționa la excitanți cu proprietăți dif •
(Pfaffmann, 1941, 1959). Potențialele bioelectrice generate în interiorul fibrei nerv "^
reflectă prin amplitudine, formă și periodicitate natura și concentrația soluțiilor-sti i
(Beidler, 1961). ' mul
b. Veriga intermediară (subcorticală). Aceasta este alcătuită din căi d
conducere ascendente și centri nervoși.
Excitația de la nivelul celulelor senzitive este preluată de fibrele nervilor
senzitivi. Unele din aceste fibre pătrund chiar în interiorul papilelor, ramificându-se la
suprafața receptorilor; altele se termină la nivelul țesutului care înconjoară receptorii
Fibrele aferente ale analizatorului gustativ intră în componența câtorva nervi cranieni
după cum urmează: cele care culeg excitația din porțiunea anterioară a limbii intră îr
componența nervului lingual (ramură a trigemenului), nerv mixt, care pe lângă semnak
gustative conduce, de asemenea, semnale tactile, termice și algice; fibrele cart
recoltează semnalele din zona posterioară a limbii intră în componența nervulu
glosofaringian; fibrele care colectează semnalele din porțiunea faringelui și cartilagiiloi
aritenoide merg în componența nervului vag.
Spre deosebire de cazul căilor optice și auditive, rezecția nervilor gustativi nu
provoacă întotdeauna abolirea sensibilității la om; dispariția sensibilității are loc numai
de acea parte a limbii care este enervată de fibra secționată.
In unele situații, nici nu se produce pierderea sensibilității, ci pervertirea ei
(Bronstein, 1950; Milner, 1970). La papilele gustative ajung și terminații fine
aparținând lanțului simpatic, care îndeplinesc o importantă funcție trofică.
Centrii nervoși se situează la nivelul etajelor subcorticale: bulbul rahidian
(nucleul solitar) și talamusul (nucleul arcuat, unde se află cel de al treilea neuron)
Aceștia realizează o analiză a parametrilor cantitativi ai excitației specifice, favonzan
producerea unor răspunsuri reflexe neurovegetative (înghițire, masticație).
c. Veriga centrală. Ca și în cazul mirosului, localizarea corticală a funcție
gustative nu este suficient de certă. Pe baza analizei datelor clinice asupra leziuni
localizate în diferitele zone ale creierului, precum și în lumina cercetări
electrofiziologice, s-a formulat ipoteza potrivit căreia reprezentanța corticală
analizatorului gustativ s-ar afla în lobul frontal, în regiunea de deasupra scizuru
Sylvius (aria 43 Brodmann), cam în același loc unde se găsesc centrii senzoria
motori ai limbii, musculaturii masticatorii și actului deglutiției (fig. 17). . -„
Veriga corticală realizează transformarea excitației ca fenomen fiziolog
proces psihic conștient.
204 '•%'
•IU
-.31 •VP talamus
facial n trigemen
"X\j» yf o
h
a ir
scizura
silvianâ
nucleul ventral
posteromedial
mezencefal lemniscul
lateral
lemniscul
medial
n. glosofaringian
Fig. 17. Analizatorul gustativ f -j
205

A.6. Senzațiile vestibulare (de echilibru)
Acțiunea permanentă a forței gravitaționale a impus necesitatea np
organismele animale a dezvoltării unor mecanisme de stabilire și menținere n
centru de greutate și, respectiv, a unui echilibru static și dinamic al corpul ^
ansamblu, al diferitelor segmente, unele în raport cu altele. Pe această bază ohie" 1' '"'
se va diferenția și specializa sensibilitatea vestibulară. CtlVa –
Cu toate că unii autori (Wendt, 1951) contestă desprinderea și tratarea aceste'
modalitate senzorială distinctă, opinia generală este favorabilă ipotezei autono' 303
relative a ei, întrucât dispune de Zone receptoare, de căi distincte de conducere ^!f
Zone neuronale centrale de procesare a semnalelor și căi eferente de comandă.
Particularitățile sensibilității vestibulare. Aceasta trebuie considerată o f 0
specifică de reglare a pozițiilor și traiectoriilor comportamentului locomotor în câm \
gravitațional. După criteriul de conștientizare, informația vestibulară se situează la
nivel mai scăzut decât informația furnizată de exteroceptori. Mai mult decât atât
semnalizarea care se realizează în condițiile echilibrului statochinetic al corpului se
integrează la nivel subconștient. Din punct de vedere semantic, semnalele vestibulare
au un caracter unidimensional, ele neducând la constituirea unor imagini senzoriale
complexe. Ca urmare, în studierea la om a acestei forme de sensibilitate, este
considerabil redusă folosirea răspunsurilor verbale. Indicatorii cei mai relevanți rămân.
în acest caz, înregistrările electrofiziologice, cinematice și datele suplimentare oferite
de clinica de neurologie și neurochirurgie.
Ca modalități de stimulare a receptorilor pot fi considerate mișcările de poziție,
de relație și rectilinii (în plan orizontal: înainte-înapoi sau în plan vertical: sus-jos).
Dacă este să vorbim de pragurile absolute și diferențiale, atunci acestea se pot defini ca
abateri minime ale corpului de la poziția inițială de echilibru, care se conștientizează de
către subiect sau care provoacă activarea reflexă a mecanismelor efectorii de redresare.
Ca atare, aceste praguri se pot exprima fie ca rație minimă a accelerării, necesară
pentru a provoca o reacție, fie ca viteză minimă a mișcării care provoacă o reacție la
fiecare rație de accelerare (Greenfield, 1972).
Semnalizarea vestibulară stă la baza unui complex sistem de reflexe ortostaticeși
de redresare (labirintice, cervicale, corporale, oculare), prin care se asigură poziția de
echilibru și se previn pozițiile incomode, de disconfort postural sau kinetic. Ea menține
permanent sub control aparatul oculomotor, capul, trunchiul, membrele și repartiția
tonusului muscular.
Mișcările globilor oculari și ale capului determinate de stimularea vestibulară.au
un rol important nu numai în asigurarea echilibrului, ci și în percepția vizuală. Can
capul se „rotește" dintr-o parte în alta sau când se înclină pe spate, dator 1.
compensației optice, obiectul percepției continuă să rămână fixat în centrul câmp u u
vizual. Mișcările globilor oculari sunt de două tipuri: compensatorii de coordona –
care se produc ca răspuns la întoarcerea capului într-o parte sau în alta, și sac 0"0, e
care apar ca răspuns la deplasarea punctului de fixare în alt obiect, efectuând 11',
simultan cu mișcările capului în direcția obiectului ce urmează a fi fixat^&
„mișcându-se" mai repede, ating punctul de fixare înaintea capului;
dar f?^
desăvârșește mișcarea capului ei rămân fixați asupra obiectului, datorită m'Ș 03 206 mpensatorii de coordonare (Mowre, 1932). Ambele tipuri de mișcări se produc și
"° nci când pleoapele sunt închise (Wendt, 1936). Este evident că, în acest caz, semnalele
ltUlibulare îndeplinesc rolul reglator principal. Mișcările oculare se produc și sub
aținea unor excitanți nespecifici asupra aparatului vestibular (introducerea de apă rece
at caldă în conductul auditiv, lovirea urechii, administrarea de curent electric).
5311 Semnalele vestibulare joacă un rol esențial în reglarea tonusului muscular:
ârtirea în poziție verticală fixă provoacă la oprire mișcarea compensatorie a capului;
"\carea liniară provoacă reacția de susținere din partea membrelor și a mușchilor
nchiului. Magnus Klein și Bord (1937) au descris așa-numita reacție vestibulară a
! ului: dacă lăsăm o pisică în jos, brusc, ea își desface automat labele și-și scoate
hearele; dacă o ridicăm în sus, își îndoaie ușor labele.
Aceeași reacție a fost studiată și la om de către Fischer (1942), cu ajutorul unei
mașini speciale de ridicat; în timpul ridicării apare reacția de îndoire (ușoară) a
genunchilor, iar în timpul coborârii se produce reacția de întindere rigidă a picioarelor.
(De altfel, acest fenomen îl putem sesiza singuri, în lift: la pornirea liftului în sus, se
produce reacția de îndoire a genunchilor; pornirea liftului în jos determină reacția de
extensie a membrelor inferioare).
Reflexele labirintice se produc la o deviație de 25-30° de la poziția normală a
corpului și devin maxime când deviația atinge 90 (Fulton, 1950).
Sensibilitatea vestibulară prezintă și ea deosebiri interindividuale apreciabile.
Acestea se determină după rezistența la „șocul" deviațiilor bruște și de lungă durată de la
poziția normală de echilibru. Unele persoane dovedesc o foarte bună rezistență
vestibulară, suportând bine, fără dereglări funcționale, atât mișcările de rotire, cât și pe
cele liniare; altele, dimpotrivă, au o rezistență atât de scăzută încât cele mai mici deviații
de la poziția normală le cauzează dereglări neurovegetative serioase. Din punct de vedere
psihofiziologic, optim este un nivel mediu al sensibilității vestibulare; un nivel foarte
ridicat predispune la stări de disconfort (amețeli, senzații de greață); un nivel foarte scăzut
predispune la dereglări frecvente ale echilibrului ortostatic și locomotor al organismului
(cazul stării de ebrietate și de leziuni ale centrilor nervoși vestibulari).
Ca și celelalte modalități, sensibilitatea vestibulară se subordonează legii
exercițiului: prin exercițiu treptat și îndelungat, intensitatea impulsurilor vestibulare
P°ate fi modelată și adusă între limitele toleranței funcționale (ele încetând să mai
antreneze reacții neurovegetative dezagreabile); legăturile condiționate care se stabilesc
'ntre centrii corticali și cei vestibulari din trunchiul cerebral acționează ca un fel de
barieră de tip homeostatic, blocând efectele vegetative perturbatoare care însoțeau
lnit'al stimularea receptorilor vestibulari.
Structura și funcționarea analizatorului vestibular. a. Veriga periferică. Zo-
nele receptoare se află în canalele semicirculare (în crestele ampulare), în utriculă și
SQculă (toate componente ale aparatului vestibular din urechea internă). Celulele
SeJiZitive (receptoare) existente în aceste formațiuni sunt stimulate (excitate) de către
•Scările active sau pasive ale capului. Aceste stimulări de natură mecanică sunt
.arisfbrmate în influx nervos specific, ale cărui caracteristici de amplitudine, frecvență
Periodicitate devin semnale ce informează centrii nervoși despre poziția noastră
°statică și statochinetică. în crestele auditive, otolitele, sub acțiunea gravitației,
ii 207

exercită în permanență o presiune asupra cililor celulelor senzoriale. Schimba
poziției capului sau și a capului și a corpului în același timp determină schimba
poziției otolitelor, care intră astfel în atingere cu cilii celulelor receptoare, excitându 1^
Același fenomen are loc și în crestele auditive, numai că excitarea receptoril 0
va produce mișcarea într-un sens sau altul a endolimfei. Există o specializare -°
semnalizarea celor două planuri ale mișcării capului și corpului – orizontal și vertical ^
Astfel, mișcarea capului sau, simultan, a capului și corpului în plan orizontal e
semnalizată de receptorii din partea auditivă din utriculă, iar mișcarea în linie vertic l-
este semnalizată de receptorii din partea auditivă din saculă; mișcările circulare și H
rotire a capului sau corpului sunt indicate de receptorii din crestele ampulare (a]
canalelor semicirculare).
b.Veriga intermediară. Calea nervoasă de transmisie a excitației începe la
nivelul Zonelor labirintice, în care se găsesc celulele senzitive, alcătuite din dendritele
neuronilor ganglionilor scarpa. Axonii acestor neuroni (protoneuroni) formează nervul
vestibular, care părăsește urechea internă prin canalul auditiv intern, alături de nervul
acustic, și pătrunde în bulbul rahidian (fig. 18).
sac
endolimfic
posterior direcția privirii
ganglioni scarpa n vestibular
n. facial
utriculă sacula n. cochlear
Fig. 18. Aparatul vestibular
La acest nivel, fibrele sale se împart în două romburi: ramura ascendenta ?
ramura descendentă.
Fibrele ramurii ascendente se termină în nucleii vestibulari Am punte (n.Deiț e '
n.Schwalbe, n.Bechterev) și în nucleul vestibular bulbar, unde se află neuronii
208 dinul a' doilea (deuteroneuronii). De la acești nudei, fibrele sensibilității vestibulare
°L direcții diferite:
• spre cerebel (vestibulocerebeloase), unde se termină în nucleul fastigial. De aici
mese în sens invers fibre cerebelovestibulare, conducând comenzi de la cerebel la
cleii vestibulari (circuit feed-back vestibulo-cerebelo-vestibular, prin care se asigură
„ordonarea reflexelor vestibulare de echilibru);
• spre măduva spinării – fasciculul vestibulospinal, care conduce comenzile
reglatorii ale nucleilor vestibulari către centrii motori spinali din coloanele anterioare,
reându-se astfel calea reflexă pentru efectuarea automată a mișcărilor corpului,
necesare restabilirii și menținerii echilibrului;
• spre fasciculul longitudinal medial, terminându-se în nucleii motori ai nervilor
globilor oculari – nervul oculotnotor comun (III), nervul trohlear (IV), nervul
oculomotor extern(Vl) și nervul accesor(XI) și realizând mișcările oculare de redresare
si coordonare a privirii, în funcție de poziția capului și trunchiului;
• spre scoarța cerebrală, unde se află centrii integrării superioare a informației
vestibulare și de realizare a senzațiilor corespunzătoare.
Ramura descendentă (calea eferentă) intră în componența fasciculului
vestibulospinal și se termină în neuronii somatomotori din segmentul cervical al
măduvei.
Prin intermediul ei se realizează coordonarea reflexă a mișcării capului.
c) Veriga centrală a analizatorului vestibular se află în scoarța cerebrală. Nu s-a
reușit încă să se identifice cu precizie zonele topografice corespunzătoare. Dată fiind
structura mixtă a informației implicate în menținerea echilibrului – pe de o parte,
informația vestibulară propriu-zisă, pe de alta, informația proprioreceptiv-kinestezică -,
trebuie să existe două zone corticale integratoare: una în lobul temporal și alta în lobul
frontal, în apropierea ariilor motorii 4 și 6. Este logic să presupunem că între cele două
zone se realizează o comunicare informațională bilaterală, ele constituindu-se ca verigi
complementare ale unui mecanism unitar de realizare și menținere a echilibrului
ortostatic și statokinetic al organismului în câmpul gravitațional.
Informația procesată și integrată la nivelul acestor zone intră apoi. ca o
componentă esențială, în imaginea Eului fizic, contribuind la menținerea unității
funcționale a schemei corporale.
Veriga corticală controlează activitatea centrilor subcorticali ai echilibrului și
asigură reglajul voluntar-conștient al mișcărilor de schimbare a pozițiilor corpului în
tlmpul activităților fizice.
B. Senzațiile proprioceptiv-kinestezice
Desfășurarea normală a activității în raport cu sarcinile și solicitările externe
c|aniă controlul și reglarea permanentă atât a pozițiilor membrelor și trunchiului, cât
l a mișcărilor (obiectual-instrumentale), care formează praxia. Informația necesară este
•""•zată în acest caz de sensibilitatea proprioceptiv-kinestezică. Identificarea ei s-a
Cl|t mult mai târziu decât a celorlalte modalități. Prima relatare despre existența celui
ve~al șaselea simț, simțul muscular, ne parvine de la Ch.Bell (1826). în 1885, Bastian
afirma existența unei categorii speciale de senzații implicate în coordonarea
i

mișcărilor, introducând termenul de kinestezie; câțiva ani mai târziu, în jeg.
Ch.Sherrington reușește să demonstreze experimental prezența fibrelor senzitive *
componența nervilor motori și a unor elemente receptoare la nivelul mușchilor "•
tendoanelor, propunând pentru denumirea lor termenul de proprioreceptori. Uitoi ?"
I.P.Pavlov, extinzând principiul semnalizării și al analizei/sintezei asupra activitir'
întregii scoarțe cerebrale, conchide asupra existenței unui analizator spec'î'
analizatorul motor, care integrează semnalele declanșate de stările posturale și H
mișcările corpului. Cercetările efectuate pe baza metodei condiționării au confirm
această concluzie, impunând definitiv recunoașterea sensibilității și senzatiil
proprioceptiv-kinestezice.
Particularitățile sensibilității și senzațiilor proprioceptiv-kinestezice. Asa
cum dovedesc datele experimentale, sensibilitatea proprioceptiv-kinestezică are un
nivel relativ ridicat, valorile pragurilor absolute și diferențiale fiind în general scăzute
Este suficientă o mișcare ușoară, o infimă modificare a unghiului unui segment la
nivelul articulației, o presiune de numai 2-3 g pentru a declanșa procese active de
excitație (Mattheus, 1931). Firește, nu toate articulațiile sunt la fel de sensibile la
mișcare. De exemplu, glezna piciorului este mult mai puțin sensibilă decât articulația
umărului; articulația șoldului este mai sensibilă decât a umărului, iar articulația
principală a degetului mare de la picior este cea mai sensibilă dintre toate.
Spre deosebire de alte modalități, sensibilitatea proprioceptiv-kinestezică este
greu adaptabilă, senzația nemodificându-și intensitatea oricât de mult s-ar prelungi
acțiunea stimulului.
Aceasta își are cauza în necesitatea menținerii permanente a controlului central
asupra tonusului muscular, a pozițiilor segmentelor corporale și a mișcărilor. Slăbirea
sau blocarea fie și temporară a semnalelor proprioceptiv-kinestezice ar avea serioase
consecințe asupra stabilității corpului în spațiu și asupra unității Eului fizic (Cazurile de
pierdere subită a cunoștinței dovedesc acest lucru).
Finețea discriminatorie a sensibilității în raport cu pozițiile și mișcările corporale
poate fi sporită prin exercițiu și antrenament.
Recepția proprioceptivă se află în stare funcțională continuă, chiar în timpul
somnului profund, chiar dacă semnalele emise nu se transformă în senzații; cea
kinestezică se activează numai în timpul mișcărilor.
în cadrul activității, între cele două se stabilesc raporturi de subordonare
dinamică (alternativă). în sarcinile care presupun păstrarea îndelungată a unei poziț' 1
fixe – verticale, orizontale, înclinate sau în șezut – dominante devin semnale
proprioceptive (de la fusurile musculare); în sarcinile care cer efectuarea unor mișc
fine, bine coordonate și integrate, dominantă devine semnalizarea kinestezică (de
receptorii tendoanelor și articulațiilor).
Este posibilă și o departajare simultană a dominanțelor între cele două categ
de semnale: la nivelul grupelor de mușchi care trebuie menținuți într-o poziție
(statică) se emit cu precădere semnale proprioceptive; în același timp, grU™
musculare angajate în executarea unor mișcări emit preponderent semnale kinestez" •
în reglarea nivelului sensibilității proprioceptiv-kinestezice un rol iMP° , £
revine reflexelor de „explorare" și „țintire-fixare" (Konorski, 1967). Reflex u
210 „plorare" este destinat găsirii unor poziții adecvate ale corpului și membrelor în
*" J erea efectuării unor mișcări obiectual-instrumentale; reflexul de „țintire", care se
• c|anșează prin activarea locală a motoneuronilor ce trimit impulsuri la mușchi
gătește organisinuI pentru efectuarea mișcărilor adaptative specifice. De aceea,
romptitudinea și corectitudinea răspunsurilor motorii în diferite situații constituie
. dicatori aj capacității discriminative a analizatorului proprioceptiv-kinestezic.
Reglarea nivelului de sensibilitate al receptorilor kinestezici se realizează prin
ntermediul motoneuronilor (y); la rândul lor, aceștia se află sub controlul formațiunii
reticulate a trunchiului cerebral (Granit, 1955).
Pentru evaluarea experimentală a stării sensibilității proprioceptiv-kinestezice se
folosesc procedee distincte.
Sensibilitatea proprioceptivă se testează prin procedeul poziționării și mișcării
pasive. Subiectul, ținând ochii închiși și având o stare de relaxare neuronuisculară cât
mai bună, trebuie să lase în voia experimentatorului diferite segmente ale corpului;
experimentatorul le imprimă mici deviații de la poziția inițială sau efectuează cu ele
mișcări cu diferite traiectorii. După fiecare asemenea procedură, subiectul trebuie să
relateze cât mai exact despre modificările posturale produse. Promptitudinea și
corectitudinea răspunsurilor se iau ca indicatori ai funcției discriminative a
mecanismelor proprioceptive.
în investigarea sensibilității kinestezice se recurge în special la metoda praxiei.
Ea constă în verificarea capacității subiectului de efectuare a diferitelor tipuri de
mișcări (obiectuale, instrumentale, convenționale etc), cu sau fără control vizual, pe
baza unor comenzi și instructaje verbale date de experimentator. Corectitudinea
traiectoriei, a succesiunii secvențelor, a amplitudii și formei se ia ca indicator al
gradului de eficiență și precizie a semnalizării kinestezice (Luria, 1958, M.Golu. 1978).
Se dovedește că relatările subiectului sunt mai exacte și mai complete în cazul
posturilor și mișcărilor active decât în cel al posturilor și mișcărilor pasive. Se poate
astfel presupune că pragul de conștientizare a celor două categorii de semnale –
proprioceptive și kinestezice – este diferit: mai ridicat pentru cele dintâi și mai scăzut
pentru cele din urmă. Aceasta înseamnă că se acordă întotdeauna o atenție mai mare
variațiilor posturale și traiectoriilor mișcărilor, decât pozițiilor statice, de repaus,
"osturile de repaus confortabile generează semnale de intensitate slabă, care incită mai
Puțin atenția și ocupă un timp mai scurt câmpul conștiinței; dimpotrivă, variațiile
frecvente ale pozițiilor și stărilor posturale incomode, nefirești, generează semnale de
densitate mai mare, care vor incita mai puternic atenția și vor ocupa timp mai
lndelungat în câmpul conștiinței.
Organizarea structural-funcțională a analizatorului proprioceptiv-kines-
eac. a. Veriga periferică. Astăzi este ferm stabilit că există mai multe tipuri de
eceptori, distribuiți diferit în aparatul osteomuscular. Se disting astfel: fusurile
euromusculare, localizate la nivelul mușchilor; corpusculii Golgi, repartizați în
&unea tendoanelor; corpusculii Vater-Pacini – în articulații și tendoane; terminațiile
^oase libere – în mușchi, tendoane, articulații, periost. Stimulii specifici care ne
e_vă sensibilitatea proprioceptiv-kinestezică sunt de natură mecanică: presiunea
Pasarea), extensia, răsucirea, contracția, lovirea etc. Apoi, excitarea poate fi

provocată de contactul cu obiectele din jur, de modificări în repartiția tonu
muscular între diferite grupe de mușchi, de forța gravitației sau de simpla efectu
mișcărilor fără un scop anume. e a
b. Veriga intermediară. Primul neuron al verigii intermediare se localizea –
ganglionii spinali. Dendritele acestui neuron se prelungesc până la nivelul recepta 'i'"
preluând excitația; axonii pătrund în porțiunea posterioară a substanței cenu ° r
măduvei. Acolo se află cel de-al doilea neuron. După o procesare primară în Ce ' –
medulari, informația este expediată mai departe, către instanțele superioare. O n art^
impulsurilor generatoare ale senzațiilor proprioceptive și kinestezice conștiente *
transmite prin fasciculele Goli și Burdach la nucleii omonimi din bulb, de unde fibr i
alcătuiesc lemniscul medial, care merge la talamus, în nucleul lateral.
Impulsurile aparținând așa-zisei sensibilități proprioceptive profunde (inconștie
te) și care stau la baza reglării tonusului muscular și a realizării unor reflex
necondiționate miostatice și de redresare sunt transmise prin fasciculele
spinocerebeloase – indirect, al lui Gowers, și direct, al lui Flechsig – la centrii
cerebeloși, care desăvârșesc procesarea și integrarea lor.
c. Veriga centrală. Reprezentanța corticală a analizatorului se situează în
porțiunea superioară a circumvoluțiunii postcentrale din lobul parietal. Zona respectivă
comunică direct cu aria motorie (câmpul 4) din circumvoluțiunea centrală ascendentă,
precum și cu ariile premotorii (câmpurile 6 și 8) din lobul frontal. Se constituie astfel
un sistem aferent-eferent unitar, care asigură, pe de o parte, premisele psihofiziologice
ale comportamentului somatomotor, iar pe de altă parte, adecvarea schemelor și actelor
motrice la specificul situațiilor externe și la conținutul sarcinilor pe care le îndeplinim.
Analizatorul posedă și conexiune inversă, care permite folosirea informației
despre caracteristicile și rezultatul mișcărilor actuale pentru corectarea sau optimizarea
mișcărilor următoare. în componența fasciculelor senzoriale ascendente au fost
identificate și fibre motorii descendente, după cum, în componența căilor piramidale,
care pornesc din ariile corticale motorii, au fost descoperite și fibre senzitive.
Renumitul neuropsiholog canadian W.Penfield a demonstrat că stimularea
directă a unor puncte din ariile corticale motorii și premotorii determină apariția unor
senzații miotatice și mioarticulare, iar stimularea unor puncte din circumvoluțiun ea
postcentrală provoacă răspunsuri motorii.
Rezultă, așadar, că ceea ce se considera până acum ca fiind structuri cu r
funcțional distinct, reprezintă în realitate un mecanism mixt integrat sensorio-tnotor-
Corelarea la nivel cortical a semnalizării proprioceptive și kinestezice cu
cutanată și vestibulară constituie condiția neurofiziologică fundamentală a integ
schemei corporale, a elaborării modelului informațional al Eului fizic, comp 0
indispensabilă a conștiinței de sine. -j| e
Calitățile și importanța senzațiilor proprioceptiv-kinestezice. Sen • ^
proprioceptiv-kinestezice posedă aceleași calități (trăsături) generale pe care le g
orice senzație: modalitate informațională, intensitate, durată și sernnj • |
Modalitatea informațională rezidă în specificitatea conținutului informațional. j
de față, acesta este constituit din semnale despre poziția actuală în spat lU . . ^
segment particular anume sau a corpului în ansamblu, despre direcția și ra" scărilor, despre configurația și organizarea spațio-temporală a reacțiilor motorii
'' vențiale într-o acțiune obiectual-instrumentală unitară, orientată finalist.
5 c jficitatea conținutului informațional rezidă și în aceea că, în conștiința noastră, nu
£0Mfundă nici o dată o poziție ortostatică (posturală) cu una dinamică (în mișcare).
5 Intensitatea reflectă, pe de o parte, forța sau bruschețea cu care se produce
vjația segmentului corporal sau a corpului în întregul său de la poziția inițială de
hjlibru, iar pe de altă parte, amplitudinea acestei deviații; astfel, intensitatea liminală
corespunde celei mai slabe forțe și celei mai mici amplitudini ale deviației, care abia
t fi conștientizabile; la rândul ei, intensitatea maximă va corespunde forței celei mai
uternice, la pragul durerii, în care se produce deviația, și celei mai mari amplitudini a
deviației care poate fi suportată în cadrul poziției date de echilibru. Durata este
apreciată în două ipostaze: a) ca timpul scurs între momentul modificării poziției
inițiale de echilibru și momentul revenirii la aceeași poziție sau al găsirii unei poziții
convenabile, confortabile, care să ducă la situarea semnalelor sub pragul conștiinței și
b) ca timp al unei singure mișcări.
Trebuie menționat în acest context că analizatorul proprioceptiv-kinestezic ocupă
un loc preferențial în mecanismul general al percepției timpului. Informația furnizată
de el despre intervale și durate are gradul cel mai ridicat de obiectivitate și precizie.
Aceasta se explică prin importanța deosebită pe care o are organizarea temporară a
posturilor și mișcărilor în cadrul activității de muncă, în sport (mai ales gimnastică), în
balet, în comunicarea nonverbală (gestuală).
Semnificația reflectă rolul senzațiilor și informației proprioceptiv-kinestezică în
general în atingerea diferitelor scopuri și satisfacerea diferitelor stări de necesitate. Și
cum nu există nici o formă de activitate care să poată fi efectuată în afara sau fără
participarea Eului fizic, a organismului, nevoia de informație proprioceptiv-kinestezică
este permanentă și orice asemenea informație va avea o semnificație.
Datele clinice arată că perturbarea procesului de integrare corticală a semnalizării
proprioceptiv-kinestezice, ca urmare a unor leziuni la nivelul circumvoluțiunii
postcentrale, atrage după sine dezorganizarea schemelor kinetice și alterarea profundă a
praxiei (apar: slăbirea forței mișcărilor, destrămarea ritmicității, perseverații,
d|scoordonări, pierderea selectivității mișcărilor și a adecvării la forma și mărimea
obiectelor). Fenomenele respective au fost grupate în două sindroame: „ataxie
Klnestezică", cele cu caracter grosier, și „apraxie kinestezică sau aferentă", cele cu
caracter mai fin și mai complex.
Fenomenele de apraxie kinestezică în cadrul mișcărilor obiectuale și al celor de
•flunicare se accentuează și mai mult în cazul în care se înlătură controlul vizual.
Devin aproape irealizabile mișcările obiectual-instrumentale de simulare:
lentul nu reușește să reproducă la cerere mișcări relativ simple, ca, de exemplu,
Ponderea chibritului", „prinderea mingii", „turnarea apei în pahar" etc.
Este posibil ca alterarea analizei și sintezei informației kinestezice să nu aibă un
in Pter 8ener alizat, ci să se manifeste, cu precădere, în sfera unui singur sistem. Astfel,
j ai"ă de apraxia manuală există și apraxie orală, cu structură analoagă, în care este
pr r §anizată baza kinestezică a mișcărilor aparatului fonator. Ea se evidențiază foarte
«"ant în probele de reproducere prin imitare a mișcărilor buzelor și limbii (ex.,

„umflarea unui obraz", „fixarea limbii între dinți", „deschiderea gurii în formă de
sau de cerc", „mișcarea proprie râsului" etc). Va'
Se întâmpină dificultăți foarte mari în găsirea și alegerea inervațiilor adecvat
trecerea lină, armonioasă de la o fază a mișcării la alta, de la o schemă articulato 4"1
alta. Feed-back-ul auditiv fiind conservat, bolnavul este perfect conștient de tulbu -•
sale de pronunție a sunetelor și cuvintelor și suferă profund din această cauză.
Putem, așadar, conchide că recepția proprioceptiv-kinestezică este o comp on
fundamentală a organizării și reglării schemelor logice ale praxiei corporale, mcm ;°
și orale, prin care se exteriorizează și se finalizează cea mai importantă parte a act l*
noastre comportamentale (A.R.Luria, 1962; Pribram, 1971; M.Golu, 1978).
Recepția proprioceptivă și kinestezică îndeplinește și o funcție coeniti •-
specifică. Intrând în contact și vehiculând obiectele concrete din jur, concomitent c
informațiile despre poziția posturală și mișcările care se impun în vederea manevrăr"
lor adecvate, se extrag și informații despre anumite proprietăți esențiale ale acestor
obiecte, precum greutatea, volumul și mărimea. în ceea ce privește greutatea
analizatorul proprioceptiv-kinestezic poate fi considerat ca singurul aparat specializat
în perceperea și estimarea ei directă, cel tactil acupând o poziție subordonată. încâ
Weber demonstrase că sensibilitatea proprioceptiv-kinestezică posedă un grad ridicat
de finețe în discriminarea greutăților, valoarea pragului diferențial fiind aproximată la
1/33 g. Ulterior, s-a stabilit însă că valoarea acestui prag variază în funcție de greutatea-
stimul inițială (de referință). Potrivit datelor obținute de Biedermann (1911), pragurile
diferențiale de percepția greutății, în funcție de diferitele greutăți-stimul iau
următoarele valori: 1/21 g la greutatea-stimul de 250 g, 1/114 g la greutatea-stimul de
2500 g și 1/119 g la greutatea-stimul de 2.750 g. S-a formulat astfel ipoteza unui
optimum discriminabilae situat între 2.000 și 2.500 g, unde pragurile diferențiale iau
valoarea cea mai mică. Cu cât ne îndepărtăm spre stânga sau spre dreapta de acest
optimum, cu atât valorile pragurilor diferențiale tind să crească (Bartley, 1969).
La baza percepției greutății stă gradul de tensiune sau contracție al mușchilor
angajați în ridicarea și susținerea obiectului. Datorită legăturilor condiționate care se
formează în cursul ontogenezei între văz și kinestezie, în aprecierea pe cale kinestezică
a greutăților apar frecvent fenomene de iluzii. întrucât văzul estimează greutatea
obiectelor în mod indirect, în funcție de mărimea lor, el induce în sfera kinestezie
montaje (seturi) care determină subestimarea sau supraestimarea, atunci când obiec
este apucat în mână și ridicat: de regulă, obiectele mari tind să fie subestimate, ia fC
mici supraestimate, greutatea lor reală fiind egală. înlăturarea informației vizuale (.
de obicei, precede pe cea kinestezică) duce la scăderea erorilor și la creșterea pre
estimării kinestezice. cj
în percepția volumului, informația kinestezică deține rolul principal. Chiar
când el este apreciat pe cale vizuală, rolul decisiv îl are kinestezia oculară, reg ,
baza semnalizării kinestezice a mișcărilor de fixare și centrare a obiectului m
binocular. Akinezia oculară face in.po 'bilă sesizarea celei de a treia dimensiuni- ^
Percepția kinestezică a formei se realLjază cu precădere pentru obiectele
pot fi cuprinse cu o mână sau cu ambele mâini. Ea are la bază diferența de m ir . HQ semnalele kinestezice provocate prin mișcările haptice (de apucare) și diferența de
us dintre mușchii tensori și extensori ai falangelor și ai suprafeței palmare.
Informația proprioceptiv-kinestezică are un rol important și în elaborarea
helnelor mentale de orientare în spațiu. Palma și pasul sunt instrumente primare și
S dan 1611 *3'6 m măsurarea lungimilor și distanțelor, în formarea reprezentărilor și
riunilor cu conținut metric. Imaginea proprioceptiv-kinestezică a corpului devine
dru de referință în raport cu diferitele obiecte din spațiul extern și din această
lationare se desprind schemele și traiectoriile comportamentelor motorii.
Datele clinice ne arată că, în cazul tulburării sensibilității proprioceptiv-
kinestezice, este afectată nu numai funcția ei reglatoare, ci și cea cognitivă. Se produc
-ndeosebi dezorganizări la nivelul schemei corporale (alterări ale autoperceperii fizice)
; în sfera percepției greutății, volumului și formei obiectelor (fenomene de
astereognozie, amorfognozie etc).
Pe lângă funcțiile specifice descrise mai sus, semnalizarea proprioceptiv-
kinestezică are și o funcție nespecifică de mare importanță psihofiziologică. Aceasta
constă, pe de o parte, în activarea scoarței cerebrale și menținerea la nivel optim a stării
de veghe iar, pe de altă parte, în asigurarea creării stării de pregătire (montare)
fiziologică generală, a stărilor motorii – setul de așteptare relaxată (calmă), setul de
așteptare încordată (orientat-concentrată), setul de start, setul de ochire-țintire etc,
absolut necesare pentru organizarea și desfășurarea optimă a diferitelor activități.
C. Senzațiile organice (interocepția)
Este mai mult decât evident faptul că realizarea unui model informațional
complet și unitar despre Eul nostru fizic, precum și coordonarea relației noastre cu
lumea externă reclamă prezența și procesarea permanentă a informației despre toate
organele interne și despre stările așa-numitului mediu intern. în pofida acestei evidențe,
problema existenței unei forme specifice de recepție la nivelul viscerelor a constituit
multă vreme obiect de controversă.
Datele unor cercetări mai vechi (Harvey, 1628; Galler, 1765; Bichat, 1800) au
condus la părerea că viscerele ar fi lipsite de sensibilitate relevantă la stimuli de diferite
modalități – mecanici, fizico-chimici, termici – aplicați direct pe suprafața lor. Mai clar
^limitată apărea sensibilitatea la atingere a tubului digestiv și sensibilitatea algică a
Vaselor sanguine. Claude Bernard (1871), generalizând rezultatele obținute până atunci,
°nchide că, în stare normală, organele interne sunt lipsite de sensibilitate; ele devin
isibile numai în stări patologice.
Pornind de la o concepție funcțional-dinamică asupra organismului, I.M.Secenov
06) a emis ipoteza caracterului general al principiului semnalizării (informării),
""land necesitatea semnalizării nu numai din mediul extern, ci și din mediul intern.
, e' introduce pentru prima dată o diferențiere în cadrul sensibilității viscerale,
m'tând semnalizarea cu caracter local, legată de modificări la nivelul unei anumite
j0 Vls cerale, și semnalizarea cu caracter de sistem, în care se includ semnale de la
0rganele interne și care asigură reglarea stării fiziologice de fond a organismului.
9, Un moment crucial în demonstrarea existenței sensibilității viscerale l-au marcat:
Scoperirea de către K.Ludwig (1866) a nervului depresor, care inervează cârja
II

aortică și exercită o acțiune reflexă asupra inimii; b) evidențierea de către Goltzno
a influenței reciproce între inimă și stomac, completată în 1872, de Mayer și p rji J
cu demonstrarea influenței reciproce (stimulatoare sau depresoare) între major't ^
celorlalte organe interne; c) introducerea, în 1906, a noțiunii de interocepție de -^
Ch.Sherrington; d) experimentele lui Katz și Meltzer (1907) care au dovedit că or ^
interne socotite înainte ca fiind complet lipsite de sensibilitate, precum intest ^
ficatul, rinichii, splina etc. reacționează prin contracții sau modificări reflexe de alt
la stimulări mecanice și electrice (Bîkov, 1952; Patton, 1963). r
Confirmarea definitivă a ipotezei privind existența sensibilității viscerale a f
adusă de cercetările lui I.P.Pavlov asupra reflexelor condiționate. Se introduce notiun
de analizator al mediului intern, care astăzi ar putea fi înlocuită cu cea de „procesor sa
monitor al mediului" intern.
în lumina teoriei condiționării, activitatea nervoasă inferioară, prin care se
realizează reglarea și menținerea echilibrului mediului intern, are ca punct de plecare
semnalele senzoriale expediate la centrii integrării reflexe de către elementele
receptoare de la nivelul viscerelor.
Formulând în 1929 noțiunea de homeostazie, Cannon dă o nouă perspectivă în
abordarea sensibilității organelor interne. Aceasta va fi definită ca un complex
plurimodal, care include mai multe tipuri de receptori și modalități de semnalizare.
Particularitățile sensibilității și ale senzațiilor organice. în prezent, nimeni nu
mai contestă existența recepției viscerale, discuțiile și deosebirile de păreri privind doar
un aspect sau altul al mecanismelor, tipurilor și nivelurilor de integrare a informației
corespunzătoare.
Au fost identificate următoarele modalități ale sensibilității organice:
sensibilitatea la atingere și presiune (visceroestezia); sensibilitatea termică (la rece și
la cald); sensibilitatea chimică (chemorecepția) exprimată prin reacții reflexe la
acțiunea diferitelor substanțe chimice sau la modificările de ordin chimic care se
produc la nivelul țesuturilor, îndeosebi al glandelor și vaselor sanguine; sensibilitatea
algică, la acțiunea stimulilor nocivi (înțepături, comprimări puternice etc.) sau sub
influența proceselor patologice (toxicoinfecțioase, inflamatorii etc).
Fiecare organ sau viscer posedă în măsură diferită aceste forme de sensibilita •
in mod normal, stimulării externe directe nu sunt supuse decât aparatul digestiv,
timpul actului alimentar, bolul alimentar determinând pe parcursul traseului
senzații de atingere și termice, și aparatul respirator, în timpul respirației, mna
aerului și eliminarea lui din plămâni determinând excitări mecanice care uneo
transformă în senzații. t j.
Funcționarea majorității organelor interne este astfel programată din p"
vedere biologic, încât, în stare de normal itate, să nu genereze semnale conștien •
ci numai pentru realizarea reglării reflexe inconștiente. ^
Semnalele conștientizabile vor fi generate doar atunci când, in j
funcționării, se produc alterări și oscilații semnificative de la homeostazie O 11
de echilibru dați). _ j ve|ui
Așadar, în dinamica sensibilității viscerale se delimitează doua
funcționale: un nivel inconștient specific și un nivel conștient nespecific. Primul nivel se caracterizează prin predominarea semnalizării de atestare a
nțjnerii organului intern dat în limitele homeostaziei date; cel de-al doilea nivel se
r setează în cazul ieșirii funcționării organului intern dat din zona de echilibru
^eostazie) și în cadrul lui se generează semnale de alarmă; acestea trec pragul
nstiinței și determină senzații care incită subiectul la acțiuni și comportamente de
* lâturare a oscilațiilor și perturbații lor apărute.
Prin metoda răspunsurilor verbale subiective (exteriorizarea a ceea ce simte sau
nștjentizează subiectul), așa cum procedăm de regulă în studiul sensibilității, se
|eVă caracteristicile nivelului nespecific conștient. Pentru investigarea stării și
„articularităților nivelului specific, inconștient, se aplică metoda măsurătorilor și
înregistrărilor biofizice și electrofiziologice, mult mai complicată și mai pretențioasă.
Aplicarea acestei metode a dus în ultimele decenii la obținerea unor indicatori
mai obiectivi și mai relevanți asupra activității interoceptorilorîn condițiile funcționării
normale a organelor corespunzătoare.
S-a stabilit astfel că dinamica biopotențialelor la nivelul ganglionilor spinali și
bulbari, ca și la nivelul nucleilor hipotalamici, constituie o oglindă fidelă a stării
sensibilității viscerale (Greenfield, 1972). Semnalizarea de la aparatul respirator și
circulator are un caracter continuu și, deși nu o conștientizăm, este reprodusă cu
maximă exactitate de ritmul descărcărilor bioelectrice ale ganglionilor simpatici.
Ritmul și periodicitatea acestei semnalizări consonează aproape perfect cu ritmul și
periodicitatea fazelor actelor respirației și circulației.
Excitarea organelor interne determină o intensificare și o accelerare semnificativă
a impulsurilor aferente, acestea trecând de la nivelul integrării inconștiente la cel al
integrării conștiente.
Aplicând stimulări mecanice slabe mezenterului, Gernandt și Zotterman (1946)
au înregistrat în nervul splahnic «nde vârf de mare amplitudine, cu viteza ce
caracterizează fibrele din grupa A-beta. Iar datele altor cercetări au stabilit că numai
fibrele din grupa A-beta și A-delta dau proiecții în scoarța cerebrală. Așadar, fibrele de
acest gen trebuie considerate ca cea de-a doua verigă (de conducere) a analizatorului
visceral. S-a pus în evidență, pe cale experimentală, faptul că excitarea nervului
whnic determină apariția unor potențiale pozitive tipice de suprafață în girusul
P°stcentral contralateral și că excitarea capătului central al nervului pelvic provoacă
Punsuri bioelectrice de mică amplitudine în porțiunea mediană a cortexului
^matosenzorial, acolo unde sunt proiectate impulsurile tactile din segmentele sacrate.
Presupune, de asemenea, că ariile premotorii ale scoarței cerebrale sunt angajate în
ct'a de discriminare a stimulilor mecanici de intensitate redusă, care acționează
uPra stomacului și intestinelor (Kossil, 1960).
Identitatea structural-anatomică a analizatorului visceral. Pe baza datelor de mai
' * desprinde următoarea schemă de organizare structurală a analizatorului visceral:
la _ a) Veriga periferică este formată din celule receptoare de diferite tipuri, situate
* Ve'ul învelișului și inserțiilor tuturor organelor interne. Receptorii respectivi
atent se'ect 'v: unn 'a stimulări mecanice (presoreceptori, tangoreceptori), alții la
"i ll termici (termoreceptori). a treia grupă la modificări ale chimismului intern
«receptori) și, în fine, o a patra categorie – la agenți nocivi (algoreceptori).
ii ?17

Densitatea celor patru grupe este diferită de la un viscer la altul, ceea ce fa Ce
sensibilitatea acestora (viscerelor) să difere semnificativ în raport cu tipurile de st' ^
specificați mai sus. u'
b) Veriga intermediară este formată de căile de conducere ascendente și c
nervoși subcorticali de la nivelul bulbului. r'
c) Veriga centrală sau terminală include două niveluri integrative-
subcortical – hipotalamusul și anumite structuri ale sistemului limbic, leg at
monitorizarea dinamicii trebuințelor biologice și activarea senzațiilor corespunzăt C
acestora – și altul cortical – girusul postcentral, somatosenzorial, leg at /
conștientizarea semnalelor care ies din zona homeostaziei, generând senzațiile specif
de dezechilibru și disconfort, care stau la baza proceselor și comportamentelor A
redresare-apărare.
Reiese clar că sensibilitatea viscerală se realizează în cadrul unui sistem aferent
eferent cu specific funcțional propriu, chiar dacă în structura acestui sistem intră entități
anatomice mai vechi din punct de vedere filogenetic.
întrucât activitatea organelor interne și mediul umoral se caracterizează printr-un
echilibru dinamic, se impune distingerea a două modalități de integrare a semnalelor
interoceptive: una tonică globală și alta discriminativ-incitatoare.
Prima modalitate se realizează pe fondul stării de sănătate și al echilibrului
fiziologic optim. în planul reflectării psihice conștiente, aceasta se exprimă într-o stare
senzorio-afectivă de bine fiziologic general. In acest caz, nu se desprinde un flux
anume de semnale, emise de un grup specific de receptori. Ceea ce se „simte" și se
„trăiește" (afectiv) este un efect global realizat la nivel subcortical pe baza interacțiunii
și corelării semnalelor „O.K." emise de toți interoceptorii (Greenfield, 1972). Cu cât
ponderea semnalelor „O.K." în fluxul interoceptiv este mai mare, cu atât procesele
reflexe particulare legate de funcționarea unui viscer sau altuia au mai puțin acces la
nivel conștient, rămânând sub pragul conștientizării.
Cea de-a doua modalitate – discriminativ-incitatoare – se realizează în raport cu
așa-zisele semnale S.O.S. Ele sunt de două tipuri: local-nespecifice și sistemice-specifice.
Cele din prima categorie iau naștere ca urmare a dereglării funcționale sau a
acțiunii unui stimul nociv (focar patologic) la nivelul unui anumit viscer.
Intensitatea lor depășește limitele zonei de echilibru homeostatic genera a
organismului, trecând astfel pragul conștientizării și transformându-se în senzații
disconfort, rău fiziologic și durere. Acestea constituie declanșatori ai unor pr
interne și ai unor comportamente externe cu rol redresor-compensator. R ea' .
redresării necesare determină în mod reflex scăderea intensității semnalelor ini.
readucerea lor în semnalizarea de fond homeostatică, de nivel inconștient. . ^
Semnalele S.O.S. din cea de-a doua categorie apar pe fondul din
funcționale normale a organismului, pe măsura acumulării unor modificări ^
biofizic sau fiziologic, care activează anumite trebuințe biologice specifice: e
semnalizate în plan conștient prin senzații de asemenea specifice. , can
Potrivit modelului interacționist-sistemic pe care l-am adoptat, indif^V,.; can
anume trebuință biologică se leagă ele direct, aceste semnale reflectă trans*° . •
au o semnificație supraordonată pentru întregul sistem al organism ^portamentul pe care-1 declanșează vizează Obținerea unui efect adaptativ cu
icter general.
Cum, de regulă, motivația biologică este structurată după principiul tensiunii-
iuCției (Berlyne, 1960), semnalizarea aferentă și activitatea centrelor nervoase
„rative presupun existența și corelarea fazică a două verigi: una incitator-
' Janșatoare, corespunzătoare stării actuale de necesitate, și alta de frânare-stopare,
spunzătoare stării de satisfacere.
Prima verigă stă la baza conștientizării trebuinței date și declanșează
jjjportamentul de explorare —> căutare —» identificare —> obținere -> utilizare
(consum) a obiectului corespunzător satisfacerii; cea de-a doua verigă stă la baza
realizării procesului de conștientizare a trebuinței inițiale și în comanda de sistare a
ornportamentului declanșat de ea.
Disocierea funcțională a celor două verigi și înlocuirea raporturilor fazice cu un
raport de subordonare rigidă a uneia față de cealaltă se repercutează negativ asupra
echilibrului biologic al organismului. Clinica a demonstrat existența unor cazuri
patologice de acest gen: blocarea verigii de conștientizare a trebuinței biologice și
permanentizarea stării subiective de saturație sau, invers, permanentizarea verigii de
conștientizare a stării obiective de necesitate și stoparea funcționării verigii de comandă
a instalării stării subiective de sațietate pe măsura desfășurării comportamentului de
satisfacere. In ambele situații, echilibrul biologic normal al Organismului va fi grav
afectat, individul manifestând comportamente aberante, exagerate în hiper sau în hipo,
care fac necesară intervenția medicală.
Principalele tipuri de senzații organice. Așa cum am văzut, semnalele generate
de modificarea valorilor „homeostazice" ale coordonatelor mediului intern, depășind
un anumit prag, se conștientizează în forma așa-numitelor senzații organice.
Delimitarea și individualizarea lor o facem după natura trebuinței biologice pe care o
semnalizează. Distingem astfel: senzația de foame, senzația de sete, senzația de
descărcare, senzația de oboseală și de somn. La acestea, denumite specifice, reflectând
0 stare naturală și o trebuință reală a organismului, se pot asocia și senzațiile
^specifice, de durere (algice).
Senzația de foame. Din punct de vedere biologic, obiectiv, este o stare de
Echilibru produsă de diminuarea și dispariția substanțelor necesare desfășurării
Ptirne a activității celulelor, țesuturilor și Organelor. Ea are un caracter generalizat,
f rangându-se asupra tuturor componentelor organismului. Ca atare, senzația
uitată va avea o bază de semnalizare complexă și eterogenă, fiind acompaniată de o
e emoțională inconfundabilă, al cărei semn și intensitate se modifică în timp, pe
Ura adâncirii și prelungirii stării de necesitate a organismului.
sem Dacă nu poate fi contestat faptul că fiecare organ și țesut trebuie să-și
bu all2e ze „nevoia" proprie de substanțe alimentare și de energie specifică necesară
' sale funcționări, și acest lucru să se realizeze efectiv, este de discutat dacă
'uV 0l-'' cores Punzător '' a'e căror semnale duc la producerea senzației de foame, se
Pus <n tlec are din aceste organe sau numai în aparatul digestiv. Cercetările efectuate au
evidență prezența acestor receptori numai în cadrul aparatului digestiv, cel care. netic. este destinat prelucrării și distribuirii substanței alimentare tuturor celorlalte
219

Densitatea celor patru grupe este diferită de la un viscer la altul, ceea ce fa Ce
sensibilitatea acestora (viscerelor) să difere semnificativ în raport cu tipurile de st' '
specificați mai sus. ll'
b) Veriga intermediară este formată de căile de conducere ascendente șj c
nervoși subcorticali de la nivelul bulbului. '
c) Veriga centrală sau terminală include două niveluri integrative-
subcortical – hipotalamusul și anumite structuri ale sistemului limbic, leg at
monitorizarea dinamicii trebuințelor biologice și activarea senzațiilor corespunzăt C
acestora – și altul cortical – girusul postcentral, somatosenzorial, legat J
conștientizarea semnalelor care ies din zona homeostaziei, generând senzațiile specif
de dezechilibru și disconfort, care stau la baza proceselor și comportamentelor H
redresare-apărare.
Reiese clar că sensibilitatea viscerală se realizează în cadrul unui sistem afereni
eferent cu specific funcțional propriu, chiar dacă în structura acestui sistem intră entități
anatomice mai vechi din punct de vedere filogenetic.
întrucât activitatea organelor interne și mediul umoral se caracterizează printr-un
echilibru dinamic, se impune distingerea a două modalități de integrare a semnalelor
interoceptive: una tonică globală și alta discriminativ-incitatoare.
Prima modalitate se realizează pe fondul stării de sănătate și al echilibrului
fiziologic optim. în planul reflectării psihice conștiente, aceasta se exprimă într-o stare
senzorio-afectivă de bine fiziologic general. In acest caz, nu se desprinde un flux
anume de semnale, emise de un grup specific de receptori. Ceea ce se „simte" și se
„trăiește" (afectiv) este un efect global realizat la nivel subcortical pe baza interacțiunii
și corelării semnalelor „O.K." emise de toți interoceptorii (Greenfield, 1972). Cu cât
ponderea semnalelor „O.K." în fluxul interoceptiv este mai mare, cu atât procesele
reflexe particulare legate de funcționarea unui viscer sau altuia au mai puțin acces la
nivel conștient, rămânând sub pragul conștientizării.
Cea de-a doua modalitate – discriminativ-incitatoare – se realizează în raport cu
așa-zisele semnale S.O.S. Ele sunt de două tipuri: local-nespecifice și sistemice-specifice.
Cele din prima categorie iau naștere ca urmare a dereglării funcționale sau a
acțiunii unui stimul nociv (focar patologic) la nivelul unui anumit viscer.
Intensitatea lor depășește limitele zonei de echilibru homeostatic general a
organismului, trecând astfel pragul conștientizării și transformându-se în senzații
disconfort, rău fiziologic și durere. Acestea constituie declanșatori ai unor pr
interne și ai unor comportamente externe cu rol redresor-compensator. R ea' .
redresării necesare determină în mod reflex scăderea intensității semnalelor mi.
readucerea lor în semnalizarea de fond homeostatică, de nivel inconștient. .^
Semnalele S.O.S. din cea de-a doua categorie apar pe fondul din
funcționale normale a organismului, pe măsura acumulării unor modificări a
biofizic sau fiziologic, care activează anumite trebuințe biologice specifice: e
semnalizate în plan conștient prin senzații de asemenea specifice. , c8p
Potrivit modelului interacționist-sistemic pe care l-am adoptat, indiferen ^
anume trebuință biologică se leagă ele direct, aceste semnale reflectă trans*° . • ia
au o semnificație supraordonată pentru întregul sistem al organism , ^portamentul pe care-l declanșează vizează obținerea unui efect adaptativ cu
^acter general.
Cum, de regulă, motivația biologică este structurată după principiul tensiunii-
.llCțjei (Berlyne, 1960), semnalizarea aferentă și activitatea centrelor nervoase
. te„rative presupun existența și corelarea fazică a două verigi: una incitator-
', janșatoare, corespunzătoare stării actuale de necesitate, și alta de frânare-stopare,
reSpunzătoare stării de satisfacere.
Prima verigă stă la baza conștientizării trebuinței date și declanșează
^mportamentul de explorare —> căutare —> identificare —> obținere -> utilizare
(consum) a obiectului corespunzător satisfacerii; cea de-a doua verigă stă la baza
realizării procesului de conștientizare a trebuinței inițiale și în comanda de sistare a
c0Iîl portamentului declanșat de ea.
Disocierea funcțională a celor două verigi și înlocuirea raporturilor fazice cu un
raport de subordonare rigidă a uneia față de cealaltă se repercutează negativ asupra
echilibrului biologic al organismului. Clinica a demonstrat existența unor cazuri
patologice de acest gen: blocarea verigii de conștientizare a trebuinței biologice și
permanentizarea stării subiective de saturație sau, invers, permanentizarea verigii de
conștientizare a stării obiective de necesitate și stoparea funcționării verigii de comandă
a instalării stării subiective de sațietate pe măsura desfășurării comportamentului de
satisfacere. In ambele situații, echilibrul biologic normal al organismului va fi grav
afectat, individul manifestând comportamente aberante, exagerate în hiper sau în hipo,
care fac necesară intervenția medicală.
Principalele tipuri de senzații organice. Așa cum am văzut, semnalele generate
de modificarea valorilor „homeostazice" ale coordonatelor mediului intern, depășind
un anumit prag, se conștientizează în forma așa-numitelor senzații organice.
Delimitarea și individualizarea lor o facem după natura trebuinței biologice pe care o
semnalizează. Distingem astfel: senzația de foame, senzația de sete, senzația de
descărcare, senzația de oboseală și de somn. La acestea, denumite specifice, reflectând
0 stare naturală și o trebuință reală a organismului, se pot asocia și senzațiile
Specifice, de durere (algice).
Senzația de foame. Din punct de vedere biologic, obiectiv, este o stare de
^echilibru produsă de diminuarea și dispariția substanțelor necesare desfășurării
Ptime a activității celulelor, țesuturilor și organelor. Ea are un caracter generalizat,
f ra ngându-se asupra tuturor componentelor organismului. Ca atare, senzația
u'tată va avea o bază de semnalizare complexă și eterogenă, fiind acompaniată Je o
're eiT>oțională inconfundabilă, al cărei semn și intensitate se modifică în timp, pe
Ura adâncirii și prelungirii stării de necesitate a organismului.
^ . nu poate A contestat faptul că fiecare organ și țesut trebuie să-și
bu allz eze „nevoia" proprie de substanțe alimentare și de energie specifică necesară
,. ' sale funcționări, și acest lucru să se realizeze efectiv, este de discutat dacă
afiV °-"' cores Punză tori, ale căror semnale duc la producerea senzației de foame, se
pys ,n necare din aceste organe sau numai în aparatul digestiv. Cercetările efectuate au
evidență prezența acestor receptori numai în cadrul aparatului digestiv, cel care,
hetic. este destinat prelucrării și distribuirii substanței alimentare tuturor celorlalte
219

organe. Prin retroproiecție corticofugă, senzația de foame se simte, într-adev*
stomacul și nu cu plămânii, cu inima sau rinichii. Deși se realizează în creier, res Cl
în scoarța cerebrală, ea are ca referențial topografic stomacul și, în general, între i^
digestiv, incluzând și cavitatea bucală (excitarea din „interior" a receptorilor g Ust tli '
Cum se produc semnalele foamei? Inițial, se considera că ele sunt generate de s' '^
golire a stomacului. Această ipoteză se întemeia cu precădere pe datele obse P'a
cotidiene : slăbirea senzației de foame prin comprimarea stomacului, prin strân ' C'
cingătorii etc. Cercetările experimentale riguroase efectuate ulterior (Connon fo^ 8
Orbeli, 1925-1928; Rosenblueth și Cannon,1934; Bîkov, 1944, Wiegers 1944 Lx
stabilit însă că semnalizarea foamei nu poate fi pusă pe seama golirii stomaci I
deoarece senzația apare cu mult mai târziu după ce s-a epuizat conținutul stomacul •'
Pe de altă parte, senzația poate să se manifeste și în cazul când stomacul este încă n|'
dacă se injectează peptone direct în sânge.
Aceste date au dus la emiterea unei noi teorii, centriste, opuse primei, periferist
(Schiflf, 1921, Penfield și Erikson, 1942; Pottenger, 1944; Nello, 1956 ș.a.). în lumina
acestei teorii, semnalele care determină apariția senzației de foame sunt generate de
modificarea compoziției chimice a sângelui, în urma epuizării elementelor nutritive la
nivelul întregului organism (în toate țesuturile și organele).
Prin sistemul căilor aferente corespunzătoare, ele acționează direct asupra
creierului, producând astfel senzația de foame care, numai după aceea, se proiectează la
nivelul stomacului.
Această ipoteză este susținută, printre altele, și de faptul că golirea stomacului, în
sine, nu poate duce la apariția senzației de foame, în mecanismul acesteia rolul
important avându-1 chimismul sângelui. Totuși, dată fiind funcția specifică a aparatului
digestiv în realizarea schimburilor metabolice, nu se poate exclude participarea și a
semnalelor aferente de la nivelul său în componența torentului senzorial general care
determină, finalmente, senzația propriu-zisă de foame. Nu poate fi ignorat sau
minimalizat rolul receptorilor care se găsesc în mucoasa gastrică și la nivelul
musculaturii netezi din pereții stomacului. Ei semnalizează în permanență, centrilor
nervoși ierarhici, nivelul și conținutul actual al stomacului.
înregistrând, cu ajutorul unei sonde (balon) introduse în cavitatea stomacal
contracțiile pereților stomacului, Cannon și Washburn (1943) au demonstrat ca
mecanismul de producere a senzației de foame un rol important îl joacă mișc
peristaltice. Nu este însă stabilit cu precizie ce anume provoacă aceste mișca 1"1-
Cannon a emis ipoteza potrivit căreia ele ar putea fi generate de un automatism
Miiller consideră, dimpotrivă, că ele ar fi declanșate de impulsuri expediate de
sub influența modificării chimismului sanguin. Ar rezulta astfel că senzația de
reflectă și semnalizează modificarea stării generale a organismului prin inte
contracțiilor locale ale stomacului. • ^
în fine, menționăm și teoriile glucostazice și termostazice, care pu ^
impulsurilor declanșatoare ale stării de foame pe seama scăderii P r -^
componentelor glucidice sau a ajungerii proceselor de ardere la un anumit p u ^p
Aceste teorii se întemeiază pe experimente fiziologice (administrarea unor
chimice care modifică acești doi parametri) și pe observații clinice.
Ton Pin punct de vedere psihologic, în structura senzației de foame se disting două
j și anume: apetitul și impulsul spre acțiune. Apetitul este o stare subiectivă
înlexă în care se îngemănează într-un mod sui generis elemente de ordin
Ci tivațional (trebuința alimentară), afectiv (trăirea pozitivă, tonică a trebuinței
'imentare) și informațional-cognitiv (activarea selectivă a imaginilor unor produse
Vmentare). Conținutul psihologic al apetitului este puternic influențat de experiența
a. ,entară anterioară a subiectului, în cursul căreia se stabilesc legături stabile și
8 ferențiale între diferitele alimente și tonusul afectiv asociat asimilării lor, legături
morii mecanismului intern, subiectiv, de selecție (acceptare-respingere). Cum sublinia
L Cannon, apetitul se naște întotdeauna din trăirea (retrăirea) unor plăceri prealabile.
Aceasta face ca el să aibă o puternică bază de reflexe condiționate, gastro-intestinale
asociate. Ca urmare, elementele subiective ale apetitului sunt stimulate nu numai de
eerarea directă a hranei, ci și de o serie de semnale de altă natură: vizuale, olfactive,
auditive. în urma unui proces îndelungat de diferențiere și evaluare, semnalele
respective dobândesc un caracter selectiv. Apetitul va fi stimulat numai de acele
semnale care indică prezența unui aliment plăcut sau preferat. Știm, de pildă, că
vederea sau mirosul unui aliment neplăcut sau nepreferat în momentul dat, în loc de
apetit, stârnește o reacție de repulsie.
Din punct de vedere psihodinamic, putem vorbi de un apetit global, difuz,
nediferențiat și de unul structurat, obiectual-orientat.
Primul reflectă o predispoziție favorabilă, pozitivă a organismului pentru
mâncare în general. El este cel mai frecvent și stă la baza reglării metabolismului
global. Cel de-al doilea, dimpotrivă, exprimă montarea selectivă și focalizată a
organismului pentru obținerea și consumarea unui anumit aliment, în vederea
procurării unei anumite plăceri. Relația dintre apetitul global și cel diferențial este
condiționată de doi factori principali: starea „sensibilității alimentare" generale a
organismului (gradul de flămânzire) și caracterul regimului alimentar (diversitatea și
completitudinea).
Creșterea nivelului „sensibilității alimentare" generale și accentuarea gradului de
flămânzire a organismului favorizează, cu precădere, instalarea apetitului global; gradul
fedus de flămânzire și monotipia regimului alimentar favorizează manifestarea
aPetitului structurat, obiectual-orientat.
Senzația de foame prezintă o dinamică specifică sub aspectul intensității și
'' °'oritului emoțional" acompaniator: din momentul apariției, ea crește treptat în
ensitate, atingând un maximum în decurs de aproximativ 45-60 minute; „coloritul
°țional" este de semn pozitiv până la faza maximumului de intensitate, după care
"ie ambivalență (îmbinarea semnelor + și – ), iar mai departe capătă semn negativ,
, ea fiind însoțită de tensiune, neliniște, indispoziție, insatisfacție. După menținerea
Vel maxim, pe o durată de 20-30 minute, intensitatea senzației specifice de foame
I lrrnnuează, putând ajunge la situarea sub pragul de conștientizare. Locul ei va fi
e, senzația de sete și de senzații gustative rebele – de amar, de dulce etc.
auv'r c"nam ica sa ' senzația propriu-zisă de foame este acompaniată de senzații
sț0 lare – senzația de gol în stomac, senzația de iritare și de arsură a mucoasei
Ca'e, senzații gustative fluctuante. Trebuința alimentară se caracterizează printr-o
221

periodicitate relativ bine structurată, potrivit programului alimentar. Acest p ro
incluzând, de obicei, trei mese pe zi: micul dejun (dimineața), dejunul (la amia –
cina (seara), trebuința alimentară se va structura și ea pe același algoritm, avânH ^
„momente" de activare cu intervalele corespunzătoare de „depresie". Ca n
senzația de foame ca semnalizare conștientă a trebuinței alimentare, va avea o din ^
similară. Ea se va manifesta periodic, la anumite intervale monitorizate de „ceaso '^
biologic" al organismului și va fi inclusă în structura apetitului sau „pofte'"
mâncare. Importanța adaptativă specifică a apetitului constă în medierea procesulu' A
asimilare a hranei, a ciclului alimentar și a cantității de hrană solicitată de organism ?
Cea de-a doua latură a senzației de foame – impulsul spre acțiune – reprezintă
fel de barometru al ciclului metabolic. In plan subiectiv, el ne avertizează și ne incită –
satisfacem trebuința alimentară care a atins în momentul respectiv maximumul său d
acțiune. El va pune în stare de pregătire, pe de o parte, aparatul digestiv pentru primire
alimentelor în condiții fiziologice optime, iar pe de altă parte, sistemele
comportamentale ale organismului adecvate obținerii produselor necesare satisfacerii
trebuinței alimentare. Dacă ar rămâne ca stare subiectivă pasivă, neraportată la acte
comportamentale specifice și nu ar fi conectată la o verigă executivă – senzația de
foame și-ar diminua valoarea sa adaptativă.
Senzația de sete. în schimburile metabolice ale Organismului uman cu mediul
ambiant, un loc important îl ocupă lichidele și mai cu seamă apa. Aceasta intră ca parte
principală a compoziției chimice a majorității țesuturilor din organism, în țesutul
nervos ajungând până la 80% (în emisferele cerebrale). Diminuarea nivelului hidrolitic
sub limita homeostaziei se traduce în plan motivațional în forma trebuinței de apă
(nevoia de a bea), distinctă de trebuința de hrană (nevoia de a mânca).
Senzația de sete este tocmai reflectarea conștientă a trebuinței de apă,
determinată de scăderea generală a acesteia în organism. Ca și cea de foame, ea are o
structură psihologică eterogenă, complexă și este asociată cu o multitudine de reacții
reflexe și trăiri emoționale.
în ceea ce privește veriga declanșatoare, lucrurile nu sunt pe deplin lămurite,
existând ipoteze diferite. Una dintre acestea leagă procesul de emitere a semnalelor
specifice de deshidratare a mucoasei laringeale și bucale. Ea se întemeiază pe
argumentul că umezirea buzelor sau stimularea pe cale chimică a secreției saliva
duce la atenuarea sau dispariția pe moment a senzației de sete. Această ipoteza are
prezent puțini susținători. Ei îi este opusă o alta, potrivit căreia senzația de sete
condiționată, ca și cea de foame, de starea generală a organismului, d aJ\
conștientizarea ei, rolul principal revine semnalelor emise de la nivelul fannge ,
cavității bucale. Ca și cea de foame, senzația de sete se manifestă periodic, ret
dinamica nevoii obiective de apă a Organismului. Intensitatea ei crește treptat i
până la un punct maxim, când se amplifică, se fac simțite senzațiile acompania o ^
uscăciune a gurii, de contracție la nivelul laringelui, de iritare a mucoasei storna
„aprindere" în cavitatea toracică, frecvente reacții de înghițire etc. ^t
Persistența în planul trăirii subiective a senzației de sete este mult mai ma ^.
a celei de foame. Ea practic nu dispare, ceea ce arată că satisfacerea trebuințe ^
este mai urgentă și mai imperioasă decât a celei alimentare. (Durata de supra
222 raI1jsinului fără apă este de aproximativ șase ori mai mică decât cea a supraviețuirii
-râ alimente). Senzațiile auxiliare îndeplinesc, pe de o parte, rol de apărare, iar, pe de
i a parte, acționează ca semnale de alarmă care împing mai puternic subiectul la
" tjSfacerea trebuinței.
Senzația de descărcare. Aceasta este o componentă esențială a mecanismului
.^fiziologic general al metabolismului, a raportului dintre procesele de asimilație și
^ ie de dezasimilație. Semnalele care duc la apariția ei în câmpul activ al conștiinței
C nt generate de acumularea la nivelul aparatului excretor și urinar a reziduurilor
etabolice. Senzația de descărcare se manifestă sub două forme – senzația de defecație
\senzația de urinare, fiecare din ele având două verigi asociate cu trăiri subiective și
L semn diferit: o verigă tensional-incitatoare și alta de destensie-relaxare fiziologică.
Veriga tensional-incitatoare este caracterizată prin reacții de jenă, de iritare și de
disconfort fiziologic localizate în cavitatea abdominală și printr-o trăire de insatisfacție;
aceasta acționează asupra centrilor corticali de comandă, care țin sub control activitatea
centrilor reflecși subcorticali, ce comanda direct mușchii sfincterelor.
Circuitul subcortico-cortico-subcortical se constituie și se consolidează, din punct
de vedere funcțional, în primii trei ani de viață. La copilul mic – între 0 și 1 an – sem
nalele de descărcare^sunt integrate și valorificate doar la nivel subcortical, deschiderea
sfincterelor și eliminarea fecalelor producându-se automat. După vârsta de 1 an – 1 an
și jumătate, copilul începe să-și controleze și să-și stăpânească impulsurile de
descărcare, funcționarea sfincterelor trecând sub control cortical. Ca urmare, comenzile
de producere a reflexelor de defecație și micțiune vor fi emise numai cu „acordul"
centrilor corticali.
Cea de-a doua verigă se caracterizează din punct de vedere psihofiziologic prin
emiterea și transmiterea către scoarța cerebrală a impulsurilor de semnalizare a
satisfacerii trebuinței de descărcare, blocând astfel emiterea impulsurilor de incitare-
declanșare. Acest fapt este urmat de instalarea senzației organice de ușurare și a trăirii
Moționale de satisfacție și detensionare.
Senzația de oboseală. Aceasta reflectă nivelul critic al transformărilor
["oenergetice de tip entropie care se acumulează în organism, în întregul său sau în
Numite subsisteme particulare ale sale – muscular, motor, senzorial (îndeosebi ocular),
tronai -, în urma desfășurării unei activități mai îndelungate sau a uneia de mai
^rtâ durată, dar foarte solicitante.
, Conținutul informațional al senzației de oboseală este atât de pregnant delimitat
'"dividualizat, încât el nu poate fi confundat cu nici o altă senzație organică. în plan
lectiv intern, el este trăit ca stare de epuizare energetică, de slăbiciune și vlăguire, de
le ^fe a capacității de concentrare și de mobilizare, iar în plan comportamental, se
&a de producerea unor reacții de apărare, a comenzilor de întrerupere a activității
^toare de oboseală și de trecere în repaus (odihnă) sau de comutare la o altă
1Vltate cu rol compensator.
car ^Pusă prin tonalitatea afectivă senzației de oboseală este senzația de odihnit,
difK er'zat ă printr-o trăire de vigoare, de forță, de claritate senzorială și de
>nibif
i dorința de a începe activitatea.
II 223 k\\ ^ lllta te de concentrare și efort, care se contopesc în ceea ce numim „apetit

în cazul alternării anormale a perioadelor de muncă cu cele de odih
favoarea celor dintâi, în timp se produce o stare de oboseală cumulată, care f ^
ator MI
•'ndrorniii"' neuroastemc sau al nevrozei de suprasolicitare). U|Hi senzația de fatigabilitate să se permanentizeze și să devină un factor perturb. & C
oricărei activități și îndeosebi a celei de bază, profesionale (cazul sin ° r
Senzația de somn marchează în plan subiectiv necesitatea fiziologică a alt
stării de veghe cu cea de somn. Ca urmare, ea se integrează ca moment esent' T''
mecanismului de reglare/monitorizare a ciclului circadian (ciclul celor 24 d e a '
Astfel, când mecanismul respectiv, care cuantifică timpul, marchează sfâ •
perioadei stării de veghe stabilită anterior prin condiționare, este activată semnali?
care reclamă trecerea la perioada de somn. Aceasta se conștientizează sub forma
senzații specifice, sintetizată în expresia „mi-e somn", și declanșarea actului culcăr'-'
Psihologic, senzația de somn își face simțită prezența prin astfel de simptome, precum-
îngreunarea pleoapelor („pleoape de plumb"), încețoșarea privirii, slăbirea tonusuln'
muscular, mai ales în segmentul cervical și la nivelul membrelor, toropeală etc.
Atunci când încercăm să i ne opunem, printr-un efort voluntar de a ne menține
treji, apare o stare tensională neplăcută. Dacă semnalelor care o susțin nu li se permite
să-și atingă efectul la momentul „programat", treptat, senzația de somn dispare și o
dată cu ea și trăirea nevoii de a mai dormi. Aceasta, însă, nu poate fi prelungită mult
timp, privarea absolută de somn neputând fi suportată fără efecte dramatice ireversibile
asupra creierului mai mult de 72 de ore, excepție făcând cazurile foarte rare de
anomalie cerebrală. în care veriga somnogenă, antagonică celei vigilogene este blocată
printr-un accident patologic sau absență de la naștere.
D. Senzațiile de durere (algice)
Senzația algică (dureroasă) este cea mai veche din punct de vedere filogenetic, ea
fiind legată obiectiv de acea intensitate a unui stimul, indiferent de modalitate, care
depășește pragul superior de toleranță al organismului animal. Prezența ei se testează
pe baza reacțiilor necondiționate de apărare. Aceasta înseamnă că nu poate fi atribuita
doar omului, așa cum proceda R.Descartes, când afirma că răgetul unui animal, ori
schelălăitul unui câine atunci când este lovit, nu exprimă nicidecum o durere, ci es
pur și simplu o reacție mecanică. Dacă este să admitem la animale existența un
manifestări rudimentare de conștiință (raportată la propriul lor organism), a
acestea se exprimă în forma simțirii trebuințelor organice, în plăcerea procura
satisfacerea lor, dar și a durerii provocate de agenți nocivi interni sau externi. •
La om, sensibilitatea dureroasă s-a perfecționat și diferențiat grație
analitice și interpretative pe care o posedă creierul său. _ 0
Continuând să rămână și la om o formă de sensibilitate nespecifica '
neîncapsulată într-o structură anatomică strict individualizată, cum sunt moda i • ^
care le numim specifice (tactilă, vizuală, auditivă etc.) și nelegată de natura su ^
energetică a stimulilor, ci de intensitatea și durata lor de acțiune – ea tor j|or
modificări importante, am putea spune chiar de ordin calitativ, sub influența ^
socioculturali. în primul rând, pragurile ei absolute și diferențiale a .gj CJ
considerabil pe măsura evoluției istorice, ceea ce atestă fragilizarea fizica ș'
224 r ființe' umane – Concomitent, s-a produs dezvoltarea și perfecționarea comporta-
' nta'ă de prevenire și apărare. Apoi, grație amplificării rolului scoarței cerebrale în
1,1 eS area și integrarea tuturor categoriilor aferente (senzoriale), semnalizarea algică
P J0pândi tot mai mult atributele conștientizării și subiectivității. Astfel, senzația de
* rere umană se va defini ca reflectare în forma unei trăiri subiective negative a
(rtelor acțiunii oricărui stimul a cărui intensitate depășește pragul superior de
l-yranță. Perpetuarea în timp a ei se transformă într-o stare psihologică nouă și
D|exă pe care o numim suferință fizică.
Putem, deci, spune că senzația exprimă o durere de scurtă durată, în vreme ce
ferința exprimă o durere cronică.
Spre deosebire de senzațiile modale specifice, al căror conținut informațional ne
leagă de stimul, de lumea externă, senzația de durere ne leagă de propriul organism, de
j;u| fizic: doare nu acul care înțeapă, ci locul de pe corpul nostru pe care respectivul
stimul îl vătămează. Dacă excitația se produce relativ treptat, senzația algică permite, în
anumite cazuri, diferențierea și identificarea categorială a stimulului (un ac, un cui, un
cUțit, o lamă etc); dacă acțiunea stimulului nociv este bruscă, instantanee, senzația de
durere devine exclusiv egoreferențială – trăirea subiectivă doar a zonei din corpul
nostru care a fost lezata.
Receptorii sensibilității algice se găsesc distribuiți la nivelul aproape al tuturor
țesuturilor și organelor – învelișul cutanat, țesutul muscular, pereții vaselor sanguine,
mucoasele și mușchii organelor interne.
Ei sunt reprezentați de formațiuni nervoase libere amielinice.
Căile de conducere merg în componența nervilor senzitivi specifici, care conduc
impulsuri cutano-tactile, proprioceptive sau viscerale, fiind reprezentate de fibre de
toate cele trei tipuri A, B și C, dominante fiind cele de tip C (amielinice). O instanță de
integrare subcorticală, îndeosebi pentru durerile difuze, nelocalizate, o constituie
talamusul. Reprezentanța corticală se situează în circumvolunțiunile pre- și
postcentrală, pentru impulsurile cutanate și propriceptive (leziunea lor ducând la
parestezii și anestezii), și în rinencefal pentru impulsurile de proveniență viscerală.
Senzația de durere se caracterizează prin intensitate, durată, calitate (sub-
modalitate) și localizabilitate.
Intensitatea depinde de forța acțiunii agentului nociv, obiectivată în gradul de
Samare, lezare a țesutului sau organului respectiv. Putem astfel vorbi de dureri slabe,
ren moderate și dureri puternice, insuportabile. Pragurile de durere variază în limite
s«il de mari de la un individ la altul: unii sunt /lipoalgici, suportând excitații
er°ase puternice, alții sunt «iperalgici, suportând foarte greu excitații dureroase
e slabe. în semnul trăirii emoționale a durerii se poate produce o inversiune:
jn ^ița durerii se trăiește ca sursă de plăcere, de satisfacție, iar absența ei ca sursă de
"sfacție (sadomasochism).
iw. ® Urata, de asemenea, este relativ proporțională cu durata de acțiune a agentului
stj ' dar senzația de durere persistă considerabil mai mult după încetarea acțiunii
lu'ui decât oricare altă senzație modală specifică.
Pr0 .|nter valul dintre ele se poate calcula făcând diferența dintre vitezele de conducere
r" fibrelor A și fibrelor C. Lewis și Pochin (1957) au stabilit că diferența
225

respectivă este de 1,9 sec. în cazul aplicării excitației nocive în zona
piciorului, de 1,3 sec. când se stimulează zona genunchiului, și numai 0,9 „ ^'i
excitantul acționează asupra zonei superioare a coapsei. '' ^n
Calitatea rezidă în proprietatea unei senzații de durere de a se deosebi de
de durere de o altă factură (submodalitate). Se pot astfel delimita patru subrnod T^'
senzații dolorifice: • superficiale (cutanate); • profunde (musculo-artic^'. 11
• vis-cerale și • centrale (cauzate de leziuni situate în măduva spinării tn 3'0^
cerebral sau chiar în emisferele cerebrale). Fiecare din aceste patru categorii de ^
dureroase posedă o textură psihofiziologică specifică, grație căreia sunt t "^
identificate ca atare în conștiință. Am putea spune că ele reflectă modul c l^
inconfundabil în care suferă fiecare organ intern și segment somatic: o dur
stomac se deosebește pregnant în experiența subiectivă de o durere de cap, nu n
după localizare, ci și după „substanța" conținutului lor reflectoriu. m<
Localizabilitatea este calitatea senzației de durere de a ne informa despre no
și încadrarea spațială a zonei de origine a impulsurilor provocate de agentul nociv F
derivă din funcția de semnal izare-designare obiectivare a creierului, care face
imaginea senzorială să nu se interpreteze ca entitate subiectivă pură, în sine, ci să fi
tratată ca model informațional designativ al unui stimul sau obiect situat undeva î
afara minții noastre.
„Dimensiunea spațială" a senzațiilor dureroase are un caracter variabil.
distingându-se dureri precis localizabile (punctiforme și Zonale) și dureri vai;
localizabile (difuze și iradiante). Din prima grupă fac parte, cu precădere, durerii
viscerale, iar din cea de a doua – senzațiile cutano-somatice. O durere inițial preci
circumscrisă, parțial, poate deveni iradiantă, proiectându-se și în alte zone, pe măsur
prelungirii acțiunii stimulului nociv. De obicei, focarele infecțioase, oriunde ar l
localizate în organism, generează dureri iradiante, având punctul de plecare d
intensitate maximă în interiorul focarului.
Diferențierea în sfera durerii o realizăm și în funcție de natura acțiunii care o
provoacă senzația de înțepare, arsură, zgâriere, tăietură, lovire, apăsare etc. In cazul
sensibilității viscerale, stimulii algici sunt: distensia bruscă, spasmele, contracția și
dilatarea pereților vaselor sanguine (arterelor), inflamația, iritațiile chimice, presiunea
mecanică etc.
Nivelul sensibilității dureroase variază în dependență de prezența și influen
unor factori externi și interni. Astfel, căldura, frigul și umezeala accentuează dureri •
stimularea cu intensități moderate a receptorilor tactili, vizuali și auditivi o diminuează
Stările emoționale puternice – bucurie, tristețe, furie etc. – au un . j
algotranchilizant; așteptarea, frica, precum și oboseala și insomnia amp' 1' ^
intensitatea durerilor; somnul și oboseala profundă le atenuează; alcoolul acțione ^
direcția scăderii sensibilității algice. Intensitatea durerilor este influențată ?
momentele temporare în alternanța zilei cu noaptea. Potrivit observațiil° r
durerile provocate de contracțiile musculaturii netezi a organelor interne ( s ^
intestin, vezică urinară, rinichi) sunt mai puternice în timpul nopții; cefalonev
durerile legate de inflamarea sau traumatizarea cronică a articulațiilor au w
maximă dimineața, slăbind către amiază.
99A guportabilitatea durerii este mai mare ziua, datorită influenței unor stimuli care
„ atenția, și scade considerabil noaptea, când focarul algic rămâne singur dominant.
'întrucât senzațiile de durere includ o componentă afectivă puternică, ele se
orizează prin intermediul unei game întinse de reacții somatice și vegetative.
.^" pjntre acestea menționăm: • modificări de mimică prin contracția mușchilor feței
sev • reacții verbale (vocalizări, gemete, țipete); • contracții musculare de
i?"1 /strângerea maxilarelor, strângerea pumnilor, strângerea unui obiect în mână),
i^având jarul de a crește pragul durerii și de a-i diminua intensitatea. Modificările
108 tative sunt și mai ample, ele făcând obiectul unor studii speciale. Unele dintre
veg stu dii s-au concentrat asupra determinării variațiilor componentelor morfologice
**. sllșirilor fizico-chimice ale sângelui, pe fondul durerii de lungă durată, cronice
fannon și Mendenhall, 1914; Nice, Irwin și Kraft, 1931; Levitși Pavlic, 1951; Heteny
Varga, 1954). S-a constatat creșterea vitezei de sedimentare a elementelor figurate
'le sângelui (VSH) și a coagulabilității sângelui.
Alte studii au vizat surprinderea efectelor durerii asupra sistemului cardio
vascular (Pressman, 1939; Pavule, 1950; Elenco, 1955). S-a stabilit astfel că excitații
dureroase scurte determină modificări semnificative ale activității cardio-vasculare
(modificări ale EKG, ale pulsului-accelerare, ale tensiunii arteriale, reducția circulației
sangvine în organele interne, creșterea sensibilității la hemoragie etc). Durerea
prelungită slăbește capacitatea de travaliu a inimii și dezorganizează întreaga
homeostazie a mediului intern al organismului.
Influența durerii se manifestă și la nivelul activității aparatului respirator (Meyer,
1914; Golwitzer-Meyer, 1930; Smirenskaia, 1954). în durerea prelungită se
accentuează faza inspirației profunde; în durerea de scurtă durată se accelerează ritmul
respirației (hiperpnee). Pe fondul unei suferințe profunde de lungă durată în dinamica
actului respirator alternează momente de hiperpnee cu cele de hipomnee și cu
dificultăți de respirație.
Nici activitatea aparatului digestiv nu rămâne insensibilă la influența durerii. încă
Darwin făcea observația că durerea exercită un efect depresiv asupra proceselor
digestive, iar, aproape cu un secol mai târziu, ilustrul fîziolog francez Claude Bernard
"°56) demonstra experimental modificarea secreției gastrice sub acțiunea durerii.
avlov (1890) a arătat, de asemenea, în experimentele sale pe animale, că excitarea
8'că intensifică secreția salivară.
Robertson și Grossman (1950) au demonstrat că excitațiile dureroase inhibă
Sc efectul secretar gastro-intestinal provocat artificial; cele puternice micșorează
retiile stomacului, determinând totodată modificări în compoziția chimică a acestor
ret'i- Excitația dureroasă provoacă și inhibarea secreției biliare și creșterea
Ce%ației zahărului în sânge (Kolentey și Adler-Hradecky, 1957).
^ Intr-o serie de experimente pe animale, s-a demonstrat că durerea provoacă
•cari ale metabolismului cerebral.
activitatea aparatului urinar este influențată în sens depresiv de influența durerii
"menul anuriei).
227

un actiun
secrețl
c°mP|(
IOT Sistemul glandelor cu secreție internă suferă, la rândul său, 0
perturbatoare din partea excitației dureroase, constând în creșterea unor
diminuarea altora.
O expresie frecventă a senzațiilor de durere este plânsul
comportamental care include în sine componente somato-motorii, secretorii da"'"^"
verbomotorii (urlete, vaiete) și emoționale (trăirea emoțională ca suferință). (
Durerile puternice, de la care cu greu poate fi distrasă atenția, determină s VH
capacității intelectuale, a performanțelor în activitatea fizică, prin reducerea vit ^
reacție, a intensității și duratei efortului. ' ^
Din cele de mai sus, rezultă că senzațiile de durere reprezintă cel mai imn
sistem de alarmă și de „avarie" al organismului, care declanșează procesele, reacții "•
comportamentele de apărare necesare, ori de câte ori este pusă în pericol integritate r
fizică. Absența lor ar face imposibilă apărarea organismului împotriva vătămări '
externe și focarelor patologice interne. Totuși, prelungirea și permanentizarea durer"
duc inevitabil la acumularea unor efecte negative fără nici o valoare adaptativă De
aceea, controlul ei se impune cu necesitate, pentru a fi adusă cel puțin în limitele
toleranței subiective. în acest sens, pe lângă trăsăturile care vizează înlăturarea
cauzelor, se recurge și la procedee medicamentoase sau psihoterapeutice, pentru
atenuarea intensității trăirii subiective a senzației actuale.
6.2. PERCEPȚIA
6.2.1. Caracterizare generală
Fiind unanim admisă ideea că percepția este un proces psihic cognitiv, în istoria
filosofiei și psihologiei au avut loc dispute aprinse în legătură cu locul și importanța ei în
continuumul activității de cunoaștere, precum și cu modul ei de organizare și realizare.
Disputele în jurul senzației, amintite mai sus, au fost transferate și asupra percepției.
Astfel, în plan filosofic, modul de abordare a acestei probleme a opus senzualismul
(empirismul) raționalismului. Primul acorda percepției locul central în cunoașterea
realității externe, în vreme ce ultimul o socotea ca având o importanță minoră, datee
furnizate de ea fiind exclusiv de domeniul fenomenului și nicidecum al esenței.
în psihologie, avem celebra dispută dintre asociaționism și gestaltism. aP°
opoziția pasivism-activism în interpretarea producerii imaginii și Opoziția externai
internalism în interpretarea determinismului experienței perceptive.
în viziunea modelului asociaționist, percepția este o continuare în linie are y
senzației, ea nefiind nimic mai mult, din punct de vedere calitativ, decât o su ^
senzații constituită în virtutea acțiunii mecanice a legilor asociației- Ca
percepția nu ar avea nici trăsături noi, care să nu se regăsească la nivelul se ^
individuale care o compun, nici legi interne proprii. De aceea, analiza ei (eje
subordonată principiului dividio et compositio: descompunerii succsesive în e nte
componente (senzațiile) și recompunerii prin asocierea exterioară a acestor f£
(senzații) după criteriile asemănării, contrastului sau contiguității spatio- e. agjriea
Importantă era considerată sublinierea că, intrând în asociație și forrnan ^t.
sumativă a percepției, senzațiile nu-și pierd individualitatea și autonomia' a a potrivit căreia, partea este primordială și determinantă în raport cu întregul să
iC -și altereze valabilitatea.
" Cum, pe plan experimental, se acumulau tot mai multe fapte care nu puteau fi
.„licate cu ajutorul acestei scheme, W.Wundt și Ed.Titchner au fost nevoiți să
^troducă, primul, principiul sintezei creatoare (bazat pe apercepție și pe legile
' milației și dezasimilației), iar cel de-al doilea, ideea ierarhizării după criteriul
rincipal-secundar" (relația „nucleu-context"), care, după părerea lor, ar întregi legile
ociației și ar conferi un grad mai ridicat de generalitate modelului asociaționist.
Gestaltismul și-a făcut un titlu de glorie din studiul percepției, contribuția sa în
ceS t domeniu fiind greu de minimalizat.
însăși apariția lui, din punct de vedere istoric, se leagă de experimente și de inter
pretarea faptelor privind percepția stimulilor auditivi (serii muzicale) și vizuali (forme).
Primele observații cu semnificație gestaltistă apar la sfârșitul secolului 19 (în
1896) și ele se datoresc Iui Franz Brentano și Cr.von Ehrenfels. Efectuând experimente
cu serii muzicale, acești cercetători au constatat că în percepție diferitele sunete
individuale își pierd identitatea lor inițială, contopindu-se într-o imagine auditivă nouă,
cu o calitate experiențială și afectivă inconfundabilă și ireductibilă. Această constatare
venea în contradicție-flagrantă cu teoria asociaționistă, dominantă în acel moment.
Faptele respective au constituit punctul de plecare al noului curent psihologic,
ce-și va elabora sistemul său teoretic în cadrul a două mari școli: școala de la Graz, sub
coordonarea lui Meinong și Benussi, și școala de la Berlin, având ca lideri pe
W.Kohler, M.Wertheimer și K.Koffka.
în fața problemei raportului parte-întreg, orientarea gestaltistă va proceda, din
păcate, tot în mod exclusivist, după principiul „ori-ori", „sau-sau", optând în favoarea
afirmării primordialității întregului și a caracterului derivat și subordonat al părții.
Dacă reprezentanții școlii de la Graz mai continuau încă să creadă în senzații ca
elemente primordiale, interpretând integritatea ca un produs al unei activități speciale de
sinteză, grupul psihologilor de Ia Berlin inversează radical raporturile: pentru ei,
senzațiile încetează a mai exista ca elemente anterioare percepției, independente de ea, iar
»rorma totală", a cărei sferă este generalizată la întreaga activitate psihică, nu se mai
începe ca rezultat al unei sinteze, ci ca un fapt primar de esență inconștientă și de natură
biologică și psihologică. Asemenea forme se întâlnesc la toate nivelurile ierarhice
antale. De aceea, orice manifestare psihică actuală trebuie considerată ca „unitate
0rganizată" sau ca o „formă" cu un anumit grad de pregnanță (W.Kohler, 1929).
Nici o entitate nu poate fi surprinsă și analizată prin procedeul reducției atomare,
Pfeconizat de școala asociaționistă, ci prin raportarea ei la principiul „emergenței", care
c|amă admiterea ireductibilității caracteristicilor calitative ale ansamblului la suma
SuȘirilor părților componente.
Percepția este definită astfel ca un prim nivel la care se realizează și se manifestă
îafed, adică „forma organizată" sau integrală. La baza ei, sunt puse o serie de legi
h. 0rganizării care, ca atare, se dovedesc a fi veridice, și verificabile experimental.
""e acestea, se cuvine a fi reținute următoarele: «legea bunei forme; • legea
.^"'orului; • legea structuralității; • legea bunei continuități;
&ea proximității; • legea unum-duo. legea destinului comun;
228 ??9

Legea bunei forme este o consecință particulară a legii universale a organ –
potrivit căreia, „nu există materie fără formă, neorganizată în structuri". Ea postul r"
astfel, că elementele câmpului stimulator extern vor tinde să se unească in Perce pție
într-o „bună formă", echilibrată și consistentă (pregnantă), în care pe primul n] a
evidențiază „întregul". Bunăoară, în percepția muzicii, sunetele se contopesc înt**
structură melodică ireductibilă, iar în percepția vizuală petele cromatice se contonp °
într-o structură cromatică nouă, cu o tonalitate și o nuanță ireductibile. c
Legea echilibrului arată că percepția este un rezultat al unei conerue
izomorfice între punctele de tensiune (ingredientele) ale câmpului fizic extern și cej
ale câmpului biofizic intern (cerebral), astfel că orice percept se caracterizează printr-
omogenitate internă inestricabilă.
Legea structuralității exprimă supremația întregului asupra părții, care face ca
invarianții de structură să acționeze în sens compensator și întregitor în raport cu
eventualele lacune, omisiuni sau inversiuni (cazul figurilor lacunare, al cuvintelor în
care sunt omise, inversate sau dublate anumite litere). Percepția posedă astfel o schemă
internă structurată, care face ca ea să-și păstreze individualitatea în pofida unor
transformări perturbatoare ale câmpului stimulator extern (fig. 19).
Lr 1-
MRÎ PSIHLOGIE
PSIHHOLOGIE
Fig. 19. Legea structuralității în percepție
Legea bunei continuități exprimă faptul că o configurație externă deschisa tin
în perceție să fie continuată în același sens și să se închidă, devenind astfel in
echilibrată. în orice câmp fizic extern dezorganizat, percepția introduce vectori
structurare, de la deschis către închis, de la neechilibrat la echilibrat, de la eteroge
omogen etc. (fig. 20). . . all
Legea destinului comun postulează că un element scos în afara configurat' 6
a structurii, în percepție, tinde să fie reintegrat și relaționat cu celelalte elem
într-un ansamblu, toate elementele sunt legate printr-un destin comun (fig. 21)- ^
Legea proximității arată că, într-un câmp eterogen, dispersat, percepția tin
organizeze elementele și să Ie grupeze din aproape în aproape, pe verticala
orizontală. Astfel, elementele învecinate tind să fie percepute împreuna,
configurație echilibrată (fig. 22).
-m
Fig, 20. Legea bunei continuități
Fig. 21
Fig. 22. Legea proximității

Legea unum-duo exprimă faptul că într-un câmp extern ambigen, pg.
procedează fie asimilativ, realizând o singură formă (figură), fie disociativ, div' ^
câmpul în două figuri cu individualitate distinctă. '
Toate aceste legi sunt în fond complementare, se bazează pe date experim
obiective și ușor verificabile, fiind astăzi recunoscute ca parte integrantă a unei vi't
teorii generale a percepției. Deși modelul gestaltist ca atare nu a reușit să se i mpu ^
singurul valabil și dominant, fiind considerat astăzi depășit din punct de \ A^
metodologic, totuși are meritul esențial de a fi demonstrat statutul percepției Ca ^
calitativ superior de organizare psihică în raport cu senzația și de a fi f0rrn ,
necesitatea studierii ei prin prisma trăsăturilor și legităților sale proprii, ireductibil f
cele ale senzației. a
Orientarea pasivistă interpretează percepția ca simplă urmă sau efect al actiu
obiectului extern asupra organelor de simț, fără nici o contribuție a factorilor subiecți
interni; activismul, dimpotrivă, afirma că percepția este exclusiv o manifestare
energiilor și a factorilor psihici interni ai subiectului, obiectul nefiind decât un simn| u
declanșator al acestora.
Extemalismul (în speță behaviorismul) focaliza întreaga problematică a
percepției în studiul reacțiilor externe de răspuns la complexe de stimuli cu semnificații
adaptative diferite; dimpotrivă, internalismul (în speță, introspecționismul) accentua
asupra caracterului subiectiv intern al percepției, ca formă de manifestare a unei
conștiințe pure, ermetice, total ruptă de expresiile comportamentale obiective.
In contextul sau pe lângă aceste orientări mari, au apărut în timp diverse teorii
particulare ale percepției, fiecare din ele centrându-se pe un aspect sau altul, pe care l-a
transformat mai mult sau mai puțin în absolut.
Cu toate că asupra ei au fost efectuate numeroase cercetări, poate mai multe și mai
riguroase decât asupra oricărui alt proces psihic, percepția continuă să rămână un domeniu
deschis, pentru care nu dispunem încă de o teorie explicativă generală unanim acceptată.
Merită a fi consemnat, însă, efortul pentru depășirea opozițiilor antagonice,
exclusiviste, care au caracterizat perioada psihologiei tradiționale, și admiterea unei
platforme mc Jologice cât de cât comune, bazată pe principiul complementarității
epistemologice și pe paradigmele oferite de teoria generală a sistemelor, cibernetica și
teoria informației.
în lumina acestor noi orientări metodologice, abordarea percepției se circumsc
principiilor: a) interacțiunii; b) comunicării informaționale; c) sistemicității și integra
d) dezvoltării; e) instrumentalității și f) organizării-reglării.
Principiul interacțiunii reclamă, în primul rând, definirea și interpre
imaginii perceptive ca rezultat specific al interacțiunii complexe, dinami
contradictorii dintre caracteristicile obiective ale câmpului fizic extern (obiectul- ^
și contextul concret în care este dat sau prezentat el) și subiect, ca entitate acti
ansamblul structurilor, stărilor și condițiilor lui interne, fiziologice și P s,n°
precum și ca rezultat al interacțiunii dintre ereditar, înnăscut și dobândit. , tjej
Pe de altă parte, principiul interacțiunii implică și luarea în considerare a \ fr
percepției cu celelalte procese psihice – senzație, reprezentare, gândire, rn tof
limbaj, motivație, afectivitate etc, a influenței pe care ea o suferă din partea
IM •ese ș< P e care ' 'a rându-i, o exercită asupra lor. Indiferent ce modalitate senzorială
^ m lua ca obiect de studiu și indiferent ce aspect concret se urmărește a fi evidențiat
ftr-o cercetare anume, demersul cognitiv trebuie subordonat relației:
'" p = f (SnO) ti, unde P y = percepția, S = mulțimea variabilelor-subiect,
mulțimea variabilelor-stimul sau obiect, iart; = momentul dat de timp.
Pornind de la această formulă și menținând-o drept cadru permanent de referință,
tem studia, pe de o parte, dependența percepției de caracteristicile și natura
bstanțial-calitativă a stimulilor (P y = f (O)), iar pe de alta – dependența percepției de
urniți factori de ordin subiectiv intern-motivație, afectivitate, atenție etc. (P y = f (S)).
Relațiile de mai sus, impuse de principiul interacțiunii, ne vor feri de absolutizări
nilaterale și de eroarea de a interpreta percepția ca funcție univocă fie doar de obiect,
ge doar de subiect.
Principiul comunicării informaționale reclamă mai întâi circumscrierea abordării
percepției unei scheme logice de comunicare a subiectului, în calitate de receptor și
destinatar, cu lumea obiectelor și fenomenelor externe, în calitate de surse de semnale
purtătoare de informație, iar apoi, interpretarea modului de realizare a percepției ca o
succesiune ordonată de transformări informaționale de tipul codării-recodării-decodării.
Perceptul, produsul final al acestor transformări, devine în esența sa un model
informațional intern, de tip izomorfic-homomorfic, al obiectului extern. In această
calitate, el dobândește o funcție designativă și referențială, orientând subiectul în mod
selectiv și determinat în raport cu obiectul ca întreg, în ansamblul însușirilor,
dimensiunilor și semnificațiilor sale hic et nune.
Principiul comunicării informaționale ne instrumentează în analiza de detaliu a
dinamicii procesului percepției, începând cu identificarea operațiilor ce au loc la
„intrare" – detecția semnalelor, compararea și evaluarea lor, selecția (criteriile
dominante în efectuarea lor), ordonarea lor – configurațională sau serială -, formarea
codurilor primare la nivelul receptorului, culminând cu radiografia verigii terminale (de
ieșire), unde au loc operațiile logico-semantice de elaborare aperceptului.
Același principiu permite aplicarea în studiul percepției a aparatului teoriei
informației și a modelării computerizate. Programele de recunoaștere a formelor,
elaborate și validate până în prezent, ne arată foarte clar că percepția umană, mai ales
°ea mediată verbal, poate fi „descrisă" ca un sistem ordonat de operatori și condiții
°§ice, aplicat succesiv fluxului de semnale de la „intrarea" analizatorului până la
"ieșirea" lui. Gradul de fidelitate și completitudine al imaginii perceptive va depinde de
^'itatea procesului comunicațional, de raportul dintre semnal și zgomot (S/Z) de-a
lun§ul „canalului" senzorial.
Principiul sistemicității și integrării reclamă tratarea percepției ca mulțime de
eniente de esență informațională, aflate într-o relație nonîntâmplătoare (mai mult sau
ai Puțin legică), ce se realizează printr-o integrare pe verticală și pe orizontală, intra-
Șl "Wermodală.
Sistemicitatea fiind o determinație fundamentală a psihicului uman în ansamblul
u> percepția apare ca un nivel particular al realizării acestei determinații și ca un
sistem în cadrul sistemului înglobant, supraordonat. Ca urmare, abordarea
CePției trebuie să satisfacă cele patru condiții logice ale metodologiei sistemice:

raportarea la factorul timp și exprimarea ei ca funcție de timp : P y = f (t) = dinami
raportarea la mediu (sursele externe de informație) și definirea percepției ca «• °' e'
semi-deschis", realizând cu mediul schimburi energetico-informaționale; raporta ^
criteriul complexității și definirea percepției ca sistem cu un înalt grad de complex' 3 ^
(surprinderea ca atare a acestei complexități, fără a recurge la reducționism); raport
la caracterul relației dintre „intrări" și „ieșiri" și încadrarea percepției într-o sch ^
funcțională de tip determinist sau probabilist. nia
Principiul dezvoltării postulează că percepția este un proces psihic evolutiv
cărui scheme funcționale interne și mecanisme se elaborează, se perfecționează s' &
consolidează treptat în ontogeneză, prin învățare spontană sau organizată. Ac C
principiu se opune tezei despre caracterul imanent al structurilor perceptive susținute d
reprezentanții gestaltismului.
Așa cum sublinia J.Piaget, gestaltismul are meritul de a fi demonstrat caracterul
de structură al percepției, dar comitea o eroare metodologică serioasă, prezentându-ne
structuri perceptive lipsite de geneză, ca datum-uri imanente. Piaget a introdus criteriul
genetic-evolutiv în abordarea și interpretarea percepției, dovedind pe cale experi
mentală stadialitatea devenirii structurilor perceptive. Acestea evoluează de la stări
globale, difuze, de nedeterminare, la stări diferențiate, echilibrate, de la sincretism la
scheme logico-operaționale generalizate mediate verbal, care permit nu numai detectarea
și identificarea obiectului în momentul actual, ci și anticiparea transformărilor lui în
cursul acțiunii, aici aflându-se baza genetică a „preimplicațiilor" și „inferențelor".
Principiul instrumentalității impune tratarea percepției din perspectiva adaptării
subiectului la mediul extern și al legăturii ei cu motivele și scopurile activității umane.
Ca model informațional intern al lumii externe, perceptul devine „instrument" de
relaționare directă cu mediul, de orientare activă în el, de detectare și identificare a
obiectelor necesare satisfacerii trebuințelor și atingerii scopurilor. Intre percepție și
acțiune (activitate) există o legătură organică, intimă. Aceasta reclamă ca activitatea să
devină contextul real în care să fie studiată percepția; diferitele scheme interne de
organizare a experienței și a diferitelor forme particulare ale percepției vor fi
dependente de conținutul și sarcinile specifice principalelor forme de activitate a
omului, influența modelatoare cea mai mare revenind în fiecare perioadă de vârsta
cronologică activității dominante.
Principiul reglării-organizârii ne arată că percepția nu poate fi surprinsa și
studiată în mod nemijlocit, ca proces subiectiv pur, chiar dacă ea se produce în urm
acțiunii directe a obiectelor externe asupra aparatelor noastre senzoriale. Ca și celela
procese psihice, percepția are un caracter ideal, fiind lipsită de proprietăți sensit»
posibil de observat și înregistrat ca atare. ,
Prezența și desfășurarea ei le constatăm în mod indirect, prin intenție
răspunsurilor verbale sau motorii ale subiectului. După caracteristicile cantita
(perioadă de latență, amplitutidine, ritm etc.) și calitative (corectitudine, adecv >
eficiență etc.) ale acestor răspunsuri, putem stabili gradul de realizare a unui P roce . •
percepție oarecare. Reglarea și organizarea în sfera activității și comportamen
constituie principalele coordonate după care se poate evalua nivelul de corectitu
completitudine și eficiență al percepției. ,…, „,JV >,..
Definiția percepției. Astăzi, în definirea percepției se pornește fie de la teoria
flectării, fie de la teoria informației. în tratatele și manualele de psihologie generală
^utohtone (AI.Roșca, 1968, 1974; P.Popescu-Neveanu, 1976; Mielu Zlate, 1995)
^jjnează abordarea și interpretarea reflectorie. Astfel, percepția este definită ca
eflectare subiectivă nemijlocită, în formă de imagine, a obiectelor și fenomenelor
eterne ce acționează în momentul dat asupra noastră prin ansamblul însușirilor și
omponentelor | or §e observă imediat deosebirea ei de senzație, definită ca reflectare
je tip secvențial-unidimensional, a unor însușiri singulare izolate ale obiectului. Se
sUbliniază, de asemenea, condiția obiectivă obligatorie a percepției: prezența și
acțiunea directă a stimulului complex asupra organului sau organelor de simț
corespunzătoare. Reflectând obiectul în unitatea însușirilor și părților sale componente,
percepția constituie un nivel calitativ superior de realizare a cunoașterii senzoriale, care
permite nu numai simple discriminări, ci și operații mai complexe de identificare și
clasificare. Pe baza conținutului reflectoriu al imaginii perceptive, putem răspunde
adecvat la întrebarea „ce este acest obiect?" și putem, corespunzător, să-l
individualizăm printre altele sau sâ-l raportăm la o clasă supraordonată.
Din perspectiva teoriei informației, percepția se definește ca proces de
comunicare directă între subiect și lumea externă, mediat de un ansamblu de operații și
transformări logico-gramaticale, de ordin sintactic, semantic și pragmatic, de punere în
relație de designare-reprezentare a elementelor alfabetului bioelectric al creierului, cu
stările (însușirile) sursei externe (stimulului), astfel încât primele să desemneze și să
refere despre cele din urmă. Imaginea perceptivă se interpretează ca model
informațional intern, de tip izomorfic sau homomorfic, al obiectului ce acționează în
momentul dat la „intrarea" sistemului receptor (subiectul). Fiind o entitate
informațională, perceptul poate fi obiectiv evaluat prin cele trei dimensiuni ale
informației: dimensiunea statistico-matematică, dimensiunea semantică și dimensiunea
pragmatică. Prima ne permite să determinăm volumul sau cantitatea de informație
obiectiv extrasă și înglobată în imaginea actuală a obiectului perceput. Aceasta va fi
proporțională cu numărul total al dimensiunilor și însușirilor obiectului: Ij = log 2Nx,
unde I; – cantitatea de informație proprie imaginii perceptive considerate, N x – numărul
total al însușirilor obiectului. Cu cât un obiect este mai complex cu atât cantitatea de
"iformație pe care o va conține imaginea sa perceptivă va fi mai mare, și invers.
In context, se pune întrebarea: câte însușiri și, respectiv, ce cantitate minimă de
"iformație este necesară pentru o discriminare și identificare corectă a obiectului dat?
^e va putea constata cu acest prilej că, în cazul obiectelor familiare, pe care le-am
Perceput sau le percepem în mod curent, este nevoie de extragerea unei cantități mai
^'ci de informație pentru a fi discriminate sau identificate, decât în cazul obiectelor de
aceeași complexitate, dar pe care le percepem prima dată.
Dimensiunea semantică ne permite să evaluăm fidelitatea, relevanța și
rePtezentativitatea informațiilor pe care le integrează imaginea perceptivă. Ea ne arată
Ca imaginile perceptive se pot realiza la niveluri calitative diferite, unele fiind mai
SuPerficiale și mai puțin relevante, altele mai bogate și mai consistente.
Pe măsura repetării contactului senzorial cu unul și același obiect, se va înregistra
"fibogățirea Ș' adâncirea cunoașterii lui, trecându-se treptat la ierarhizarea informațiilor
015

extrase după criterii de relevanță și reprezentativitate. Nerealizarea la parametri non*
a dimensiunii semantice a procesării informației perceptive duce la întârzieri șj er .,
discriminarea și identificarea obiectelor. ln
Dimensiunea pragmatică rezidă în legătura pe care informația pe rce *•
(respectiv, percepția) o are cu stările de motivație ale subiectului, cu scopurile activ V-
lui. Prin latura semantică a informației, obiectul este „cunoscut" așa cum este el -"
realitate, adică independent de stările noastre de necesitate; prin cea prasrnat' *~
obiectul este cunoscut din perspectiva importanței și valorii lui pentru noi. Amhef'
aspecte sunt esențiale pentru adaptarea la mediu și ele se produc împreună. e
Cele două moduri de definire a percepției – pe baza teoriei reflectării și pe ce
teoriei informației – nu se exclud, ci pot fi considerate complementare, cu specifi car
că definiția informațională are un grad mai ridicat de generalitate și rigoare
Accentuând asupra relației de asemănare dintre imagine și obiect, definiția impusă de
teoria reflectării devine destul de șubredă și neconvingătoare în cazul percepției
auditive, olfactive și gustative, unde imaginea nu satisface condiția asemănării, ci doar
pe cea a corespondenței designative.
Noțiunea de imagine a fost elaborată pe baza percepției vizuale și tactile și ea
este legată de spațialitate, de contur și formă, de unde și tendința frecvent întâlnită la
mulți autori de a o considera sinonimă cu fotografia sau copia. De aceea, considerăm
că termenii de model informațional sau cel de cod perceptiv sunt mai adecvați pentru
definirea percepției decât cel de imagine. Indiferent că o abordăm de pe pozițiile teoriei
reflectării sau de pe pozițiile teoriei informației, percepția ne dezvăluie două laturi –
latura procesuală, dinamică, și latura rezultativă – produsul final.
în condiții normale, la omul adult, percepția pare a fi un act instantaneu, care se
produce în mod automat, de la sine. In realitate, ea are o desfășurare procesuală, chiar
dacă se întinde pe o durată foarte scurtă, de la 0,5 la 1,5-2 sec. Această procesualitate
devine evidentă și ușor conștientizabilă când sarcina perceptivă este mai complexă și
mai dificilă, timpul necesar ajungerii la obținerea produsului final (modelul
informațional) putând crește până la câteva zeci de minute. Și este posibil, complicând
și mai mult sarcina perceptivă, ca în pofida creșterii timpului, procesul să rămana
nefinalizat, subiectul fie eșuând, fie dând un răspuns eronat.
Trebuie să admitem, așadar, că. percepția are un caracter fazic. Cercetările de
laborator au dus la evidențierea următoarelor faze: a) orientarea; b) explorarea,
c) detecția; d) discriminarea; e) identificare; f) interpretarea.
a. Orientarea. Aceasta constă în direcționarea și „acordarea" aparatului
recepție în raport cu „locul" și specificul sursei externe de stimulare. Prima reacție pe
care o dăm la orice stimul din afară este cea de orientare. v. ,
Aceasta acționează, în primul rând, ca un inhibitor al activității curente, preg a
condițiile psihofiziologice interne pentru desfășurarea ulterioară optimă a recep.
noului stimul. în forma sa generalizată, reacția de orientare acționează ca '
facilitator al transmisiei input-u\\\\ senzorial nou apărut; în forma „focaliza fâ
manifestă numai în cadrul aparatului senzorial actual stimulat), acționează ca un
comutator: facilitează transmisia pe canalul solicitat și o blochează sau o r
236
«tor P e celelalte canale. în cazul percepției active, deliberate, la acțiunea reacției de
'!e)1tare se adaugă factorii dispoziționali, îndeosebi stările de set și de motivație.
b. Explorarea. Pe fondul stării de „vigilență orientată" creată de faza anterioară,
loc explorarea. Ea constă dintr-o succesiune de operații sensori-motorii de parcurgere
pului stimulator extern, în vederea stabilirii coordonatelor principale în interiorul
^ se situează stimulul propriu-zis și a precizării schemelor optime de captare a
unii acestuia. Schema funcțională a tuturor analizatorilor noștri include și o verigă
otorie al cărei rol este tocmai acela de a asigura inspecția întregii arii a câmpului
simulator și de a menține poziția cea mai adecvată a receptorului în raport cu el.
în funcție de gradul de dezvoltare și implicare a mecanismelor reglatorii
uoerioare, explorarea se realizează în două forme: spontan-haotică și selectiv-dirijată.
Prima se desfășoară fără un program precis elaborat; traiectoriile ei se intersectează și
direcționează la întâmplare. La subiecții adulți, ea se întâlnește rar, numai în cazul
unor obiecte-stimul cu totul noi. Cea de a doua are la bază un program, algoritmic sau
•mistic, prin care se stabilește o proporție optimă între duratele de fixare și frecvența
inspecției diferitelor puncte. Această formă de explorare devine o componentă
dominantă în activitatea de supraveghere (observație), cum este cea a operatorilor de la
tablourile de comandă.
în raport cu particularitățile funcționale ale diferiților analizatori, distingem o
plorare de tip spațial, proprie sistemelor vizual și tactil, caracterizată prin
posibilitatea inspecției sau supravegherii simultane a mai multor elemente, și o
explorare temporală, proprie analizatorului auditiv, în primul rând, și, apoi, celui
gustativ și olfactiv, caracterizată prin urmărirea unui câmp stimulator organizat serial.
c. Detecția. Dacă esența explorării constă în căutarea stimulului, detecția
mtiseamnă surprinderea existenței lui și „extragerea" din contextul elementelor de fond.
Ja fixează și conturează aparatul de recepție pe stimul. Realizarea detecției se
pfinalizează la „ieșire" cu răspunsul „semnal" sau „stimul", care semnifică: „este un
semnal", „este un stimul (obiect)". Dinamica și nivelul de claritate al detecției sunt
dependente de raportul semnal/zgomot (Swets, 1964; Simon, 1984). Dacă valoarea
destui raport este mai mică de 1, atunci semnalul va fi acoperit de zgomot și va
foniâne nedetectat; dacă este egală cu 1, probabilitatea semnalului va fi egală cu
probabilitatea zgomotului p(s) = p(z), ceea ce creează o situație de maximă
Certitudine: în 50% din cazuri zgomotul poate fi detectat ca semnal, iar în 50% –
analul poate fi omis, considerându-se zgomot. O detecție poate fi apreciată
pisfacătoare, când probabilitatea de relevare a prezenței(absenței) semnalului pe
'°idul zgomotului este cel puțin p=0,55-0,60.
Când însă percepția este implicată în rezolvarea unei sarcini importante, detecția
Cetează să mai fie satisfăcătoare la p=0,60, reclamând o corectitudine mult mai
'•''cată p=0,85-0,90—»p=l. Precizia detecției este influențată nu numai de valoarea
s°lută a semnalului și de cea a raportului s/z, ci și de alți factori, ca de pildă: timpul
. Opunere a stimulului, prezența sau absența altor semnale concurente, care și ele
/iriează obiectul detecției, starea funcțională a aparatului de recepție, starea de
tlvație actuală a subiectului etc.

Intre momentul apariției reale a semnalului și cel al înregistrării prezent •
către „destinatar" se scurge un anumit interval de timp, căruia i s-a dat nutnel H ' U''
de detecție. în principiu, putem spune că abordarea unei sarcini de percepție *'"
atât mai bună cu cât acest timp este mai scurt. Se dovedește însă că el este ' fSte (
complexă, dependentă de mai multe variabile: T de,=f(N, pa, F p), unde N _° Q^
elementelor-stimul din câmpul supus explorării, pa – probabilitatea apriorică ^^
la primul pas al căutării, ea fiind egală cu valoarea raportului dintre ^^
elementelor explorate care posedă însușirea dată (M) și numărul total de elern Umăl111
care le cuprinde câmpul perceptiv extern (N), iar F p – ansamblul f^*-**
psihofiziologici, care țin de subiect. 0r^°r
Semnalul înregistrat la „intrare", în urma operațiilor de explorare-detectie
supus la nivelul primei verigi a analizatorului – receptorul – unei transformă -^
codificare. ue
Potrivit datelor neurociberneticii, pentru descrierea operațiilor de codificar –
interiorul analizatorilor pot fi folosite două tipuri de „funcții de transfer": funcții ]
transfer reversibile sau izomorfice, care constau în aplicarea unor operatori de calculai
a corespondențelor dintre „codurile" de la diferite niveluri ierarhice, și calculul
corelațiilor designative (compatibilități semantice) dintre codurile particulare (modale)
de la același nivel integrativ.
In cadrul acestor funcții, trecerile între coduri sunt reversibile, ceea ce permite
corectarea mai eficientă a erorilor posibile și, în același timp, optimizarea decodificării.
Putem presupune existența pe traseele senzoriale a unor operatori de scanare, care
verifică (testează) corespondența de 1:1 dintre elementele codurilor, semnalizând
unităților integrative centrale eventualele perturbații. Funcțiile de cel de-al doilea tip
sunt în întregime anizomorfice și arbitrare, transformările realizate de ele fiind
ireversibile atât timp cât nu se cunoaște cheia codului produs în acest mod.
Asemenea transformări se întâlnesc în procesul de extragere a însușirilor, a căror
codificare se face în contexte și combinații aleatoare, astfel încât refacerea în sens
invers a operațiilor reclamă cunoașterea criteriilor inițiale.
Din punctul de vedere al distribuției în timp, sistemele aferente operează cu două
tipuri de coduri: discrete, care se obțin prin îmbinarea caracteristicilor de impuls ale
descărcărilor neuronale și analogice, care se obțin prin varierea în amplitudine și
frecvență a unei microstructuri de stare stabilă, generată la nivelul joncțiunilor
neuronale (M.Golu, 1975; M.Golu, 1981; F.Varela, 1989).
Diferite însușiri (dimensiuni) ale stimulilor sunt codificate prin modulări diferi
ale influxului nervos. Intensitatea este codificată prin modularea în frecvență, după
funcție logaritmică: F=log.[l+(I/I D)]; frecvența vibrațiilor acustice se codifică pe b ^
procedeelor „rezonanței locale" (regula locului) și „organizării în salve" ( re8
frecvenței); mișcarea este codificată prin vectorizarea direcției de proie c" .
impulsurilor în veriga centrală a analizatorului; dimensiunile spațiale se codifi ca P
organizarea lineară și segmentară a impulsurilor; duratele se codifică prin C°{C are
activărilor selective și succesive ale neuronilor ON, OFF și ON-OF^
semnalizează, respectiv, începutul, întinderea și sfârșitul acțiunii stimulilor; c<*>'
caracteristicilor cromatice se leagă de schimbările selective de stare ale rece P ja|izați în raport cu diferite lungimi de undă ale spectrului electromagnetic
țpavis, 1962; E.Nicolau, C.Bălăceanu, 1967; K.Pribram, 1971; M.Golu, 1975).
' Corectitudinea operațiilor de codificare a semnalelor de la „intrare"
jițjonează calitatea procesului ulterior de prelucrare propriu-zisă a informației, care
C° va obiectiva în discriminare, identificare și interpretare.
* d. Discriminarea. în percepție, avem de a face cu grade diferite de prelucrare a
f rrnației, determinate, așa cum am văzut, atât de factori obiectivi externi, cât și de
Lori psihofiziologici interni.
Discriminarea marchează acel stadiu (grad) de prelucrare, în care informația
uitată la „ieșire" este suficientă pentru a detașa obiectul de fond și pentru a nu-1
^nfunda cu altele, date simultan sau succesiv. Ea se bazează pe o operație de
centuare a contrastelor sau de înregistrare a discrepanțelor parametrice (formă,
mărime, intensitate, culoare etc).
Principalul obiectiv constă, deci, în stabilirea unor inegalități A#B sau A>B,
R<A etc. Pentru ca relațiile respective să devină posibile, este, firește, necesar ca
mărimea diferențelor dintre obiectul dat și celelalte obiecte din jur sau care îl însoțesc
sau îl succed (preced) să fie cel puțin egală cu mărimea pragului diferențial propriu
analizatorului dat: doF^d E, unde doF – diferența dintre obiect și fond, dE – mărimea
pragului diferențial (P.Lindsay, D.Norman, 1972).
Pe lângă mărimea diferenței dintre stimuli, discriminarea este condiționată și de
numărul indicilor după care aceștia pot fi comparați în momentul dat. în principiu, este
mai ușor rezolvată sarcina de discriminare dacă stimulii variază (se deosebesc) după
mai multe dimensiuni, deoarece crește numărul punctelor relevante în spațiul perceptiv.
e. Identificarea. Dacă discriminarea reclamă numai sesizarea diferențelor dintre
stimuli, realizându-se prin compararea unor indicatori de ordin cantitativ, identificarea
reprezintă un stadiu în care determinările cantitative fuzionează în determinări
calitative de ordin semantic. Informația furnizată de operațiile care intră în alcătuirea ei
va permite formularea unui răspuns definit la întrebarea „ce este acesta?", evidențiindu-
« astfel legătura semantică dintre percept și obiect. Aceasta presupune ca, în raport cu
obiectul dat, să se fi elaborat anterior un model informațional etalon, care să se păstreze
îi memoria de lungă durată. Operațional, identificarea se realizează ca o succesiune de
testări ale coincidenței dintre modelul informațional actual al obiectului și modelul
'"formațional etalon, constituit în cursul experienței perceptive anterioare: Jnput-uY'
tebuie inclus în aria de integrare a unuia din modelele stocate, care întrunește criteriile
de corespondență designativă adecvate.
Modelele informaționale-etalon sunt de două tipuri: individuale și categoriale.
adelele individuale favorizează identificarea obiectului singular în identitatea lui
sPecifi Că5 ireductibilă la identitatea altor obiecte aparținând aceleiași clase. O asemenea
"kntificare se poate realiza numai în raport cu obiectele care au mai fost percepute
nterior, astfel că o nouă percepție a lor le introduce într-un proces de recunoaștere.
e'e categoriale favorizează o identificare prin raportare și incluziune a obiectului
^a| perceput în clasă; obiectul este identificat prin intermediul apartenenței lui la
, *& în acest caz, perceptul scoate în prim plan și accentuează însușirile comune
Ur°r obiectelor care se subsumează unei anumite clase. De pildă, zărind la distanță o
-•na

siluetă, nu putem decât să spunem că este o ființă umană (un om). Identifi
realizează în forma ei cea mai extinsă și vagă, categorială. Pe măsură ce di t^ 8 Se
reduce, percepția se completează succesiv cu date noi, trecând, corespun v "^ Se
identificări din ce în ce mai înguste: identificarea sexului (masculin sau f^'. ' a
estimarea vârstei (copil, tânăr, bătrân); identificarea nominală („este persoana ^^
Anumite lacune sau impreciziuni în extragerea și prelucrarea informației^ 6 '
identificări eronate sau false. • Cl auc la
In identificarea individuală, pe primul plan, în conștiință, trec însușirile n e
posedă numai obiectul dat, iar însușirile comune sunt transformate în informat"^ ^
fond; în identificarea categorială, raporturile se inversează: determinante în consT ^
devin însușirile clasei, iar cele individualizatoare se estompează. ""^
Un caz particular al identificării individuale prin „extragere din clasă" este
numitul fenomen al „întipăririi" (imprinting). ^'
In raport cu anumite obiecte aflate permanent în jurul nostru, se elaborea –
asemenea modele informaționale, încât ele sunt pregnant desprinse din contextul
celorlalte cu maximum de siguranță și precizie, deși indicii care stau la baza acestei
operații nu sunt întotdeauna conștientizați și verbalizați. Exemplul cel mai spectaculos
îl constituie ciobanul care-și recunoaște fiecare oaie din turmă, chiar dacă oile seamănă
foarte mult între ele. O primă explicație ar fi aceea că, prin percepere repetată,
modelele individuale stocate se completează treptat până la automorfism.
Ca urmare, obiectul respectiv ajunge în percepție la o asemenea „bună formă",
încât, chiar dacă în realitate nu prezintă deosebiri, pregnante, în subconștientul
subiectului ele tind să iasă în evidență și să-și afirme individualitatea. O a doua
explicație, oarecum complementară ar fi că integrarea modelului informațional
corespunzător se realizează nu numai la nivel cognitiv, ci și la nivel motivațional.
Aceasta îi conferă un fel de „pecete" sau de „halou", pe care nu le posedă modelele
informaționale ale celorlalte obiecte percepute anterior.
Când schemele funcționale ale percepției ating un nivel optim de dezvoltare-
consolidare, identificarea, fie ea de tip individual sau categorial, se produce aproape
automat, pe loc. Modelele informaționale stocate în memorie, o dată actualizate,
îndeplinesc o funcție de compensare, reconstituind în plan intern însușirile omise sau
corectând pe cele eronat reprezentate. Aceasta face ca identificarea să devină posibilă și
în situațiile când „input-u\" conține o informație minimală (ex. figuri lacunare, obiecte
mascate de context sau fond, iluminat slab etc).
Modelele perceptive tezaurizate, având o stabilitate semantică atât de mare* ra c
posibil convenționalul: la „solicitarea" gândirii, percepția integrează categorial, '
scopuri instrumentale, „obiecte" ale căror caracteristici se abat semnificativ de la eta o
(ex. un pătrat sau un cerc pe care le desenăm cu mâna liberă pe tablă, în vederea un
demonstrații sau exemplificări, nici pe departe nu au forma perfectă; cu toate aces
se admite convențional că ele sunt reprezentante ale clasei pătratelor și- XQ^
cercurilor).
/ Interpretarea. Cum percepția nu este un proces în sine, iar noi nu pe rC r,
obiectele și fenomenele lumii externe în sine, ci pentru a le include în ca° tivității noastre, apare logic ca veriga finală a procesualității perceptive s-o constituie
iCterpretarea conținutului informațional obținut în fazele anterioare.
'"' Aceasta constă în evaluarea importanței și utilității obiectului perceput și are la
hază u n SruP de °Pera t'' de relaționare și comparare a proprietăților obiectului cu stările
. ten ie de motivație și cu scopurile activității noastre.
111 Ca urmare, rezultatul interpretării se va concretiza într-o judecată valorizatoare:
biectul X este lipsit de semnificație (indiferent)" sau „obiectul X are semnificația Y
" ntru mine". în primul caz, continuarea percepției devine inutilă, atenția trebuind
oinutată la alt obiect. în cazul al doilea, sunt posibile două variante: a) semnificația
hiectului este negativă și, în raport cu el, se adoptă un comportament de respingere
^u de apărare; b) semnificația obiectului este pozitivă, el urmând a fi acceptat ca
obiect de consum", servind direct la satisfacerea unei stări de motivație (interes,
trebuință primară sau trebuință secundară) sau ca „mijloc" pentru atingerea scopului
unei anumite activități.
Interpretarea presupune atât stabilirea unei legături instrumentale directe între
stările de motivație și valențele primare ale obiectului, cât și a unei legături indirecte
sau convenționale, obiectul putând fi utilizat ca substitut și în alte scopuri decât cele
pentru care este el „destinat".
în cadrul activităților umane se stabilesc, prin consemne și programe, legături
funcționale precise între anumite semnale și comportamentele pe care subiectul trebuie
să le efectueze la apariția lor (semnale de circulație rutieră, indicatoarele și semnalele
acustico-luminoase la tablourile de comandă ale instalațiilor automatizate etc).
Produsul final al procesual ității perceptive este perceptul. Acesta este un model
informațional de tip imagistic sau figural-designativ, structurat spațio-temporal
(configurațional sau serial) și logico-semantic, care permite subiectului diferențierea și
identificarea obiectelor ce acționează în momentul dat asupra unuia sau a mai multor
organe de simț (intrări).
Din punct de vedere psihologic, perceptul se distinge prin câteva trăsături
esențiale, și anume: stabilitate/dinamicitate, completitudine, relevanță, reprezenta-
tivitate și referențialitate sau obiectualitate.
Stabilitatea/dinamicitatea se exprimă în durata menținerii în câmpul central al
conștiinței a aceluiași conținut informațional. Variațiile care inevitabil se produc nu
at'ng pragul de separabilitate/discriminabilitate. Se constată că, la unii subiecți,
c°nținutul informațional al perceptului se menține în limitele lui „același" un interval
relativ mare de timp, uneori pe toată durata expunerii obiectului, iar la altele, el se află
lntr-o fluctuație accentuată. Aceasta depinde de apartenența tipologică a indivizilor, pe
dimensiunea stabil-instabil sau mobil-inert. Ca atare, trăsătura respectivă devine un
lndicator important în analiza componenței dinamico-energetice a personalității.
ExPerimental, putem s-o evaluăm în două moduri: fie prezentând subiectului un singur
î^'ect timp de 5 minute, înregistrând toate variațiile (completările) care apar după
'dentificare, fie prezentând o „mulțime" de 5-7 obiecte, dintre care 3-5 identice și
diferite după 1 -2 însușiri (elemente) mărunte, marcând timpul necesar fiecărui subiect
kitru detecția celor două obiecte ușor diferite de celelalte. Un subiect cu o bună
0rji|itate perceptivă ar trebui să obțină performanțe mai bune decât unul inert. Nici

stabilitatea, nici dinamicitatea nu ating limitele absolutului, aceasta însemnă A
alterare patologică gravă a percepției. °
Completitudinea este dată de raportul dintre volumul însușirilor și trăsăturii
care le conține perceptul (V yj) și volumul însușirilor și trăsăturilor pe care le nn
obiectul (Txi) : Ce = ^^- , 1 < Ce > 0 .
Când Ce = 1, avem de-a face cu un percept absolut complet, care epuize –
practic, obiectul, acesta nemaiavând nici o însușire care să nu fie reprezentată"
percept, ceea ce, în realitate, este imposibil; când Ce = 0, înseamnă că în percent l
obținut nu se regăsește nici o însușire a obiectului-stimul, fapt de asemenea imposib'l
în condiții normale. Rezultă, astfel, că orice percept este o reflectare selectivă s
schematică a obiectului: cel mai banal și simplu obiect este mai bogat decât cel mai
complet percept al său.
Dacă atributul completitudinii ar atinge valoarea maximă (Ce = 1), atunci atributele
relevanței și reprezentațivității nu s-ar menționa în mod special, ele fiind implicite.
Relevanța definește calitatea informației extrase, ea răspunzând la întrebarea: cât
de importante sunt însușirile pe care un subiect le poate selecta și reține în percept,
pentru identificarea și definirea obiectului după o singură prezentare (durata prezentării
depinzând de modalitatea și complexitatea stimulului). Din acest punct de vedere,
perceptele diferă foarte mult unele de altele, atât la unul și același subiect, în raport cu
diferite obiecte ca datum-uri individuale sau categoriale, cât și la diferiți subiecți, în raport
cu același obiect. Astfel, un percept poate avea un grad ridicat de relevanță, el cuprinzând
informații despre însușiri importante pentru identificarea obiectului; altul, dimpotrivă,
poate avea o relevanță scăzută, informația înglobată referindu-se la însușiri cu totul
accidentale și întâmplătoare, a căror înlăturare nu afectează identitatea obiectului.
Rezultă, așadar, că relevanța perceptului este o funcție variabilă, dependentă, pe
de o parte, de complexitatea câmpului fizic extern, pe de alta, de particularitățile
psihologice ale subiectului, de experiența sa senzorială anterioară, de nivelul de
dezvoltare a componentelor secundare, logico-operaționale ale mecanismelor
perceptive. Se poate vorbi de un caracter evolutiv al relevantei perceptului, de o
creștere semnificativă a ei prin învățare, prin perfecționarea strategiilor de explorare-
investigare a obiectului, și prin conectarea unor operații ale gândirii la procesare
informației senzoriale actuale.
Reprezentativitatea ne indică în ce măsură perceptul acoperă întreaga sfera s
întindere a obiectului, respectiv, dacă însușirile pe care le conține aparțin tutu
componentelor importante ale obiectului perceput sau doar unei singure sau ca
componente particulare. Ea depinde de durata expunerii obiectului, de etici .
operațiilor și schemelor de explorare și inspecție și de întinderea volumului percep,
care, potrivit numărului magic al lui G.Miller, se situează între 1+2. . ^
Ca urmare, reprezentativitatea perceptului va înregistra mari variații valoric ,
de la un subiect la altul, cât și de la un obiect-stimul la altul, pentru același subiec •
Cercetările experimentale comparative au stabilit că la copil (până la 10-j
datorită prevalării efectelor de câmp și operațiilor de centrare, repreze nta r efCeptului este semnificativ mai redusă decât la adult, la care sunt optim dezvoltate
Mecanismele compensatorii – de corecție a efectelor de câmp și de decentrare, ce
„ermit explorarea multidirecțională a obiectului stimul (J.Piaget, 1961; M.Golu, 1971;
p Lindsay, D.Norman, 1972). în ceea ce privește diferențele condiționate de obiectele-
tjiTiuK trebuie precizat mai întâi că reprezentativitatea este cu atât mai importantă și, în
ce|ași timp, cu atât mai dificil de realizat, cu cât obiectul este mai complex și mai
eterogen ca alcătuire.
Apoi, reprezentativitatea este cu atât mai importantă pentru o corectă identificare
cu cât obiectul este mai puțin familiar, mai nou. Aceasta și face ca în raport cu obiectele
n0i, explorarea să se realizeze radiar sau zigzagoform (divergent), extrăgând informații
jin puncte și părți diferite ale câmpului perceptiv; dimpotrivă, în raport cu obiectele
obișnuite, familiare, explorarea devine convergentă, desprinderea doar a câtorva însușiri
(uneori, și una singură) fiind suficientă pentru identificare, grație rolului asimilativ-
integrativ al modelului informațional elaborat anterior și păstrat în memorie.
Referențialitatea {obiectualitatea) este acea însușire a perceptului, introdusă de
funcția disociativă a conștiinței, de a fi raportat și interpretat subiectiv ca designant
(semn) al obiectului extern.
în acest caz, perceptul devine un mesaj pe care obiectul (emițător) aflat în
momentul dat în câmpul conștient al percepției îl trimite creierului, care-1 descifrează în
forma următoarelor variante posibile de semanteme (răspunsuri designativ-semantice):
„este obiectul X"; „pare a fi obiectul X"; „seamănă cu obiectul X"; „este ceva având
forma X, culoarea Y, mărimea Z etc"; „nu-mi dau seama, nu știu, e ceva total
necunoscut".
Referențialitatea implică permanenta păstrare în conștiință a distincției dintre
percept, ca produs (entitate) subiectiv intern (informație), și obiect, ca entitate materială
externă {sursă de semnale), astfel încât, subiectul uman normal nu confundă și nu
identifică cele două planuri: nu ia perceptul ca fiind obiectul însuși și nici obiectul ca
fiind perceptul însuși sau ca proiecție a perceptului. în patologie, aceste raporturi se pot
altera: în halucinații, imaginile actualizate din interior se proiectează în afară, în forma
unor obiecte sau situații reale, de a căror prezență subiectul este ferm convins; în
pseudohalucinații, lucrurile se petrec la fel, cu deosebirea că subiectul își dă seama că
Ceea ce exprimă ele nu există în câmpul său perceptiv actual; în agnozii, este
compromisă legătura funcțional-designativă dintre percept și obiect, cele două
ne'egându-se semantic în conștiință, rămânând entități în sine, disparate.
Observăm, așadar, că realizarea referențialității este o condiție sine qua non a
"ideplinirii de către percept a rolului său cognitiv și instrumental-reglator în cadrul
activității, al interacțiunii noastre cu lumea externă.
Tipologiaperceptelor. Ca modele informaționale interne ale obiectelor și situațiilor
Eterne, perceptele se realizează într-o mare diversitate. în clasificarea lor, noi adoptăm
°uă criterii principale: a) criteriul diversității modale și b) criteriul diversității
ltlformaționale.
Primul criteriu constă în diferențierea și delimitarea perceptelor după
lnd'vidualitatea sistemelor aferente (analizatorilor), în cadrul cărora se realizează procesul
^epției. Distingem astfel: 1) clasa perceptelor cutano-kinestezice-tactile; ele rețin și

integrează, după scheme, algoritmi și coduri specifice, informațiile despre determi
substanțiale și mecanico-termice ale obiectelor fizice, precum: temperatura, sta
agregare, forma, mărimea, volumul, greutatea, după care deosebim și identf –
lucrurile din jur, fără participarea văzului. Aportul acestor percepte la edif ^
experienței senzoriale a lumii externe și la formarea conceptelor de substanțial" "^
dimensionalitate motrică, spațialitate etc. este esențial. Pe baza informației furnizat
ele, se structurează și conștiința separabilității și opoziției fizice a propriului organism (ț?
fizic) de restul lucrurilor și ființelor din jurul nostru; 2) clasa perceptelor vizual U
chinestezico-vizuale, care rețin și integrează informații despre determinațiile de culo
spațiale (formă, mărime, volum, distanță, poziție) și de mișcare. în elaborarea sistemul '
de orientare la distanță și reglare a praxiei obiectuale și a comportamentului locomoto
perceptele din această categorie dețin locul primordial; 3) clasa perceptelor auditive î
care se reține și se integrează informația despre caracteristicile fizice – intensitate (tărie)
frecvență (înălțime), formă (timbru) și periodicitate/aperiodicitate – a trei mulțimi
principale de surse sonore: naturale-fizice, muzicale și verbale (fono-articulatorii). Aceste
percepte joacă un rol important în orientarea generală în mediu, în reglarea activității și în
dezvoltarea psihică a individului (dezvoltarea și funcționarea limbajului, dezvoltarea
structurilor superioare ale gândirii care sunt mediate și susținute de limbaj, dezvoltarea
trebuințelor și emoțiilor estetice legate de muZică); 4) clasa perceptelor gustative, care
rețin și integrează informații despre proprietățile chimice ale substanțelor complexe
solubile în salivă. Ca și senzațiile gustative determinate de substanțe sipide simple sau
pure, perceptele aparținând acestei clase îndeplinesc un rol cognitiv, permițând
diferențieri și identificări specifice, și unul reglator în raport cu comportamentul alimentar
și cu experiența culinară (structurarea selectiv-preferențială a apetitului și trebuințelor
alimentare); 5) clasa perceptelor olfactive, care integrează informații despre calitățile
odorifice ale substanțelor volatile cu structuri moleculare diferite. Ele permit cunoașterea
senzorială a caracteristicilor chimice ale substanțelor și stau la baza activității practice de
producere și utilizare a acestora (industria chimică, industria farmaceutică, industria
cosmetică).
Toate cele cinci clase menționate de percepte ne furnizează informații structurate,
mai mult sau mai puțin relevante și reprezentative despre lumea externă, cu ale care
entități intrăm în comunicare directă, hic et nune. , „
Pentru obținerea tabloului complet al organizării senzoriale a omului , trebuie
mai adăugăm clasa perceptelor de sine sau a autoperceptelor, care se realizează pn
interacțiune convergentă a exteroceptorilor, proprioceptorilor și interoceptorilor și ca
integrează de către mecanismele corticale ale Eului. Aceste percepte sunt indispen
pentru realizarea autodiferențiehi, autodelimitării, autoidentificării, autodefini >
scurt, pentru structurarea și buna funcționare a conștiinței de sine cure
situaționale. p te:
Cel de-al doilea criteriu permite identificarea a două clase mari de p
\) monomodale ș\ 2) plurimodale. . ^ui
Perceptele monomodale sunt omogene din punct de vedere a' °° '
informațional, ele realizându-se prin integrarea la nivelul zonelor asociative (se
ale analizatorilor. }n raport cu obiectele reale, perceptele monomodale sunt modele informaționale
\a\e, conținând date doar despre acele însușiri care pot fi detectate și receptate de
"ijzatorul dat. Fiecare analizator nu ne oferă decât o imagine fragmentară a realității
*" rnc- De aceea, cum pe bună dreptate sublinia Condillac, diversificarea simțurilor
eX impus ca o necesitate imperioasă pentru lărgirea sferei experienței senzoriale în
5 i rea unei bune adaptări la mediu.
V Dacă însă perceptele monomodale, oricât de variate, ar rămâne izolate unele de
,te|e cunoașterea senzorială a lumii ar rămâne tot fragmentată, fiecare simț
8 formându-ne despre o realitate, care nu ar avea nimic comun cu realitățile despre care
informează celelalte simțuri.
Dar așa ceva nu se întâmplă. Perceptele monomodale sunt supuse unei operații de
•ntegrare de un grad superior de către zonele asociative corticale de ordinul III, situate
între zonele asociative secundare, modificându-se informațional în percepte plurimodale.
Perceptele plurimodale sunt singurele care satisfac deplin definiția pe care o dăm
de obicei percepției: „reflectarea subiectivă în formă de imagine a obiectului, în
totalitatea însușirilor și componentelor sale constitutive". Informațiile pe care le
structurează în sine perceptul plurimodal se obțin fie pe cale directă, percepând același
obiect prin mai multe organe de simț, fie pe cale indirectă, reactualizând din memorie,
în momentul perceperii actuale a obiectului printr-un anumit analizator, însușirile
percepute anterior prin alți analizatori. Aici intră în funcțiune atât legile asociației, cât și
legea structuralității. Ca urmare, se constituie un nivel superior nou al procesării
informației senzoriale – procesarea plurimodală -, care subordonează nivelul procesării
monomodale, făcând ca perceptele realizate în cadrul analizatorilor individuali să fie
raportate la același obiect, ca reflectări ale unor laturi sau grupe de însușiri aparținând
aceluiași obiect, iar nu ca desemnând obiecte diferite.
Perceptele plurimodale depășesc prin completitudine, relevanță și reprezentativitate
pe cele monomodale, în elaborarea lor fiind mai pregnant implicate scheme și criterii de
°rdin logico-semantic, grație cărora informația dobândește valențe cognitive și
mstrumentale calitativ superioare. Când spunem că, la limita superioară, perceptul se
dropie de concept, avem în vedere tocmai clasa perceptelor plurimodale supraordonate.
Dependența percepției de interacțiunea dintre mulțimea variabilelor externe și
"Wțimea variabilelor interne. Percepția umană nu este nici un efect (rezultat) mecanic
»' Pasiv al acțiunii stimulului extern asupra subiectului, nici un act subiectiv intern
"dependent de ce se întâmplă la „intrarea" sistemului.
Orice tendință de a absolutiza rolul factorilor obiectivi externi sau rolul factorilor
'ectivi interni este eronată din punct de vedere metodologic și duce la impas
^•ania elaborării unei teorii generalizate valide a percepției. Astfel, singura
"Șutate care permite evitarea acestei erori este aceea de a admite de la început, ca
• u'at metodologic, teza că percepția este rezultatul unei complexe și contradictorii
I acțiuni a două mulțimi de variabile: mulțimea variabilelor externe (stimuli) -{XJ-
"^Ițimea variabilelor interne" (subiect)- {Z k}, adică: P^ f(XiflZ k).
Dia dependența percepției de mulțimea variabilelor externe. Momentul care
a„ nează începutul procesului perceptiv îl constituie acțiunea unui obiect-stimul
^a Unuia sau mai multor analizatori ai subiectului.
I

Traiectoria desfășurării ulterioare a procesului va fi parțial depend
caracteristicile obiective (fizice, chimice, electromagnetice) ale stimulului, de c
spațio-temporar în care este dat el. Principalele caracteristici care-și pun aninr CXtUl
de o parte, pe calitatea conținutului informațional (reflectoriu), iar pe de altă n
aspectele cantitativ-dinamice sunt: specificitatea sau modalitatea, intensitatea d^^
frecvența apariției, contextul (fondul), gradul de determinare, respectiv, ned ^
nare și semnificația. '"
Specificitatea sau modalitatea exprimă natura substanțial-calitativă a obiect
stimul; aceasta face ca respectivul obiect să impresioneze doar un anumit analizat U-
anume pe acela care, în cursul evoluției filogenetice, s-a diferențiat și specializat n ^
captarea și procesarea informației pe care o poartă forma de energie degajată de ci "
respectivă de stimuli. Specificitatea stimulului determină specificitatea ontolosi '
modală, a percepției ca proces, acesta desfășurându-se în cadrul unui anumit siste
aferent (analizator), și a perceptului ca produs, acesta reflectând sau desemnând un
anumit aspect al obiectului: cromatic, acustic, configurațional, metric-dimensional
odorific, gustativ etc.
Caracteristica specificității este esențială pentru înțelegerea și explicarea obiectiv-
cauzală atât a producerii percepției la un anumit nivel evolutiv al psihismului (în cazul
nostru, la nivelul psihismului uman), cât și a genezei și dezvoltării ei filogenetice și
istorice. Pentru a produce o percepție de o anumită modalitate, trebuie să existe un
stimul specific: o percepție vizuală nu se poate obține decât luând ca stimul de bază
lumina (care va favoriza apoi perceperea culorilor, formelor, mărimilor și a altor
determinații ale obiectelor vizualizabile); o percepție auditivă nu o vom putea produce
decât pe baza acțiunii stimulilor acustici ș.a.m.d. Specificitatea este univocă și
exclusivă, ceea ce înseamnă că stimulii modali sunt reciproc nesubstituibili: un stimul
acustic nu poate fi substituit printr-unul luminos pentru a produce o percepție muzicală.
după cum culorile spectrale nu pot fi substituite de stimuli sonori pentru a determina o
percepție cromatică.
Intensitatea este, de asemenea, o caracteristică esențială a stimulilor specifici, de
care depinde atât posibilitatea producerii unui proces perceptiv, cât și gradul
claritate, acuratețe și pregnanță al operațiilor de procesare a informației și al rezultatu
final al procesării – perceptul. O acțiune de intensitate slabă, liminală, va produc
imagine perceptivă vagă, estompată, fluctuantă, subiectul având serioase dificul
discriminarea și identificarea corectă a stimulului. El va fi obligat la o conce
deosebită a atenției, la o mobilizare, maximă a încordării voinței. Dimpotrivă, o a
de intensitate optimă (de regulă, nici foarte slabă, nici foarte puternică) va dete
percepție clară, precis delimitată și consistentă, care va asigura diferen' ^
identificarea sigură, fără echivoc, a obiectului-stitnul. Intensitatea trebuie consi ^
raport cu pragurile absolute și diferențiale ale sensibilității, cu variabile c .
subiect. De aceea, vom distinge intensitatea reală sau obiectiv dată și in . șj
operațională, cea care produce cfec'iv stimularea analizatorului considera- ,^
aceeași valoare a intensității reale poate lur., in raport cu subiecți diferiți sau ..^jțe.
același subiect, în situații și momente temporare diferite, valori semnific atl ^țe
Prin varierea controlată a intensității stimulilor modali specifici, se o , jeCtive deosebite în plan perceptiv (contraste, iluzii, supra- sau subestimări ale unor
si:ecW în raport cu altele).
0 Durata este o caracteristică definitorie a oricărui stimul senzorial. Acțiunea
arui stimul specific asupra aparatului receptor corespunzător are un moment de
J -lansare (*') ?' un moment de încetare (stopare). Intervalul dintre ele are o durată mai
re sau mai mică. în condițiile percepției cotidiene, avem de a face cu un registru
.țcein de întins al variabilității valorilor duratelor de acțiune ale obiectelor cu care
'-nim î n contact, între câteva zecimi de secundă (așa-numita percepție rapidă sau
• stantanee), până la câteva ore (percepția ca activitate de supraveghere și observație).
Raportată la subiect, durata se operaționalizează. Se delimitează, astfel, o durată
animă, specific necesară pentru a se putea produce stimularea senzorială, și o durată
maximă, dincolo de care acțiunea stimulului, în loc să optimizeze și să îmbogățească
percepția, o deteriorează, ducând la instalarea fenomenelor negative de saturație, de
„bișnuire (habituare) și de oboseală.
în cercetările experimentale de laborator, durata stimulilor se ia ca variabilă
independentă de bază pentru evidențierea aspectelor dinamice ale percepției. în raport
cu ea se determină trăsăturile tipologice ale percepției – mobilitatea și, respectiv, inerția
(„tip perceptiv mobil", „tip perceptiv inert").
Frecvența apariției este acea caracteristică temporară a stimulilor, care le
determină gradul de noutate (raritate) și, respectiv, de familiaritate. Ea se poate evalua
prin determinarea numărului total de apariții ale unui stimul (obiect) în cursul întregii
experiențe perceptive anterioare a subiectului sau prin determinarea acestui indicator în
interiorul unui interval de timp mai scurt (1 an, o lună, o săptămână, o zi etc).
în principiu, se poate afirma că optimalitatea realizării unui proces concret de
percepție crește proporțional cu frecvența de apariție a stimulului, celelalte condiții
fiind egale. Astfel, percepția stimulilor familiari se realizează mai rapid și mai eficient
decât cea a stimulilor noi (în condițiile aceleiași intensități și durate de acțiune).
Rezultă, de aici, că un procedeu practic de perfecționare și îmbogățire
'rformațională a percepției în raport cu un anumit obiect îl constituie creșterea
Secvenței de apariție a obiectului respectiv în câmpul senzorial al subiectului.
Contextul (fondul) este o caracteristică esențială a oricărui câmp perceptiv extern.
,ln punct de vedere obiectiv, luat în sine, acest câmp este o mulțime de evenimente
"dependente {Q i}, în care fiecărui eveniment îi este atașată o anumită valoare de
labilitate p(coi)= —
N unde p(coi) – probabilitatea evenimentului elementar
sțderat, n – frecvența absolută a evenimentului dat (coi), N – numărul total al
^mentelor elementare în câmpul fizic extern.
. Pus în „contact" cu subiectul, acest câmp, inițial neutru, va suferi o serie de
K formări, ca urmare a acțiunilor subiectului de orientare-explorare-detecție.
Ponderea și fixarea elementului ce va constitui obiectul activității ulterioare de
ei Pție vor depinde, pe de o parte, de raportul de intensitate și pregnanță cu celelalte
e|e ente (obiecte), iar pe de alta, de nivelul de competență al subiectului. Cu cât
entul respectiv este mai slab conturat, mai mascat sau mai bruiat de elementele din

jur, cu atât perceperea lui va fi mai dificilă și mai anevoioasă, și invers. Apar
relația figură-fond, în care se dezvăluie cu pregnanță caracterul dinamic și a • e'
lectiv al percepției. v'Se-
Gradul de determinare/nedeterminare se referă la caracteristicile statist'
câmpului stimulator extern, adică la dispunerea în spațiu și timp a obiectelor-stim \ ^
Pe baza lui, putem delimita două categorii de câmpuri perceptive: organizat
determinate și aleatorii sau nedeterminate. ^
Cele organizate se caracterizează prin aranjarea spațio-temporală a știm li
după criterii și reguli precise și constante, astfel încât în fiecare moment și în fi ° r
punct al traiectoriei perceptive, subiectul va întâlni un anumit stimul și nu „it
expectația sa, formată în secvențele anterioare, va fi confirmată și întărită. Câmnu 'l
aleatorii se disting prin absența unor criterii și reguli specifice, precis definite H
poziționarea și succesiunea stimulilor, subiectul aflându-se astfel într-o stare H
incertitudine permanentă în ceea ce privește stimulul următor. Acesta face să apară
frecvent discrepanțe sau conflicte între expectație și realitate, cu efecte perturbatoare
asupra corectitudinii identificărilor.
Este evident că sarcina perceptivă va fi mult mai dificilă în cazul câmpurilor
aleatorii, decât în cazul celor organizate (M.Golu, 1968,1972).
Semnificația reprezintă calitatea unui obiect de a corespunde, grație însușirilor
sale intrinseci, anumitor expectații, stări de motivație sau scopuri ale subiectului
receptor. Ea influențează la fel de mult dinamica percepției ca și celelalte caracteristici
obiective ale câmpului stimulator extern.
Nu numai experimente speciale de laborator, dar și experiența cotidiană ne oferă
fapte concludente care atestă că percepția stimulilor semnificativi se realizează, din
toate punctele de vedere, la nivel superior față de percepția stimulilor indiferenți. De
aici decurge o concluzie de mare valoare practică: pentru a asigura o mai puternică
implicare a subiectului în relația perceptivă este necesar a se conferi obiectului-stimul o
anumită semnificație, imediată sau de perspectivă.
Semnificația trebuie considerată sub două aspecte: aspectul obiectiv-potențial și
aspectul relativ-real. Primul este dat de faptul că Obiectul respectiv posedă acea
însușire sau set de însușiri care vin în întâmpinarea unor stări de necesitate sau a u
scopuri ale subiectului; cel de al doilea rezidă din relaționarea directă a obiectului cu
subiect concret, cu stări de motivație și scopuri specifice. Această relaționare va p
determina trei efecte posibile: a) semnificația potențială concordă și se echilibre
cea reală; b) semnificația potențială este subestimată, cea reală fiind inieno ^
c) semnificația potențială este supraestimată, cea reală fiind superioară (mai mar /,ațje
simplu exemplu va lămuri cele de mai sus. De pildă, o pâine are o seni ^
potențială evidentă: ea posedă proprietatea de a satisface trebuința de nra _• ^
percepția semnificației ei potențiale (obiective), respectiv, valoarea semnifica, ^
va diferi in funcție de starea de necesitate a subiectului. Astfel, un subiec ^i
subestima semnificația potențială, pâinea părându-i-se ceva banal; un subiect ^
flămând va percepe pâinea la nivelul valorii sale obiective (potențiale), – cU tot^'
puternic înfometat va percepe aceeași pâine ca având o semnificație vitala,
excepțională. Dependența percepției de mulțimea variabilelor-subiect. Subiectul intră în relație
comunicare informațională cu lumea externă nu ca o simplă placă fotografică și nici
0 tabula rasa, lipsit de orice organizare internă specifică și de orice activism, mereu
C lași, permanent identic cu sine însuși. De asemenea, subiecții luați individual nu
8 nt nici pe departe aceiași, între ei existând deosebiri semnificative, peste care nu se
5 ate trece, atunci când este vorba de studierea și explicarea relaționării lor psihice cu
Enea externă.
Astfel, și în studiul percepției, ca formă directă și universal umană de comunicare
relaționare cu lumea externă, luarea în considerare a mulțimii variabilelor-subiect
L. j este o cerință metodologică esențială pentru a ajunge la o analiză științifică
eridică. Sfera acestei mulțimi este extrem de întinsă și eterogenă, făcând dificile
desprinderea și prezentarea tuturor variabilelor individuale pe care le cuprinde ea.
pentru aproximarea gradului de complexitate al realizării percepției este necesară
luarea în considerare cel puțin a următoarelor asemenea variabile: vârsta, sexul, tipul
jn personalitate, stările motivaționale, stările afective, starea atenției, starea
memoriei, experiența perceptivă anterioară, starea psihofiziologică generală, starea
structiiral-funcțională a analizatorilor, starea de set și expectație.
Aici vom avea de-a face cu două tipuri de influențe: a) influențele individuale,
exercitate de fiecare variabilă luată separat și b) influențele de interacțiune, care apar
atunci când se conjugă acțiunea a două sau mai multor variabile individuale. Ambele
tipuri de influențe sunt la fel de frecvente și la fel de importante în determinarea
dinamicii percepției.
Vârsta este o variabilă obiectivă, în afara căreia nu se poate aborda în mod
concret problema percepției. Exprimând dimensiunea temporară a organizării și
integrării psihice, ea își particularizează efectele pe cele trei segmente principale ale
curbei evolutive a sistemului personalității: segmentul ascendent, în interiorul căruia se
realizează transformările evolutive, antientropice, care, la nivelul percepției, se vor
concretiza în elaborarea mecanismelor secundare, de natură logico-operațională, și a
schemelor specifice de extragere și prelucrare a informației; segmentul de stabilitate
(echilibru) optimă, în interiorul căruia se consolidează achizițiile anterioare și se
^gură cel mai bun nivel de funcționare a sistemelor perceptive, la individul dat;
Segmentul descendent, în cadrul căruia se acumulează treptat transformările involutive,
^tropice, care, în sfera percepției, se vor concretiza în slăbirea capacității rezolutive a
^ahzatorilor (creșterea pragurilor senzoriale, creșterea timpilor de extragere-procesare
"formației, reducerea fidelității transmisiei informaționale etc.) și, implicit, scăderea
Estică a performanțelor la sarcinile perceptive.
. De aici, rezultă că dinamica percepției (AP) este esențialmente funcție de vârstă
)' trebuind să scriem AP= f(V). Astfel, luând trei subiecți, unul (S,) cu vârsta
Pfinsă în segmentul ascendent al curbei evolutive generale, altul (S 2) cu vârsta
în segmentul de echilibru optim și un al treilea (S 3) cu vârsta cuprinsă în Prinsă î,
de descendent, celelalte condiții rămânând egale, vom avea trei niveluri diferite
j rganizare perceptivă: organizare în devenire-dezvoltare la S,; organizare optimă la
! Șl 0rganizare în involuție la S> •*>-.

Cum cele trei segmente cuprind fiecare un număr mare de perioade de *
(luând ca unitate de măsură anul), vom găsi diferențe semnificative între subiecți' ^
în interiorul fiecăreia din ele. Ca regulă generală, amplitutudinea acestor diferent •
să crească pe măsură ce distanța cronologică dintre subiecți se mărește (să comn '^
de pildă, diferențele dintre copilul de 1 an și cel de 7 ani, diferențele dintre vârstni i
70 de ani și cel de 80 de ani etc). CU| de
Sexul este, de asemenea, o variabilă obiectivă de care nu se poate face abstr
în analiza determinismului percepției. Deși influența lui este mai puțin relevantă d –
cea a vârstei, ea se manifestă totuși cu destulă pregnanță. Datele comparative furni
de diverși autori relevă existența unor deosebiri legice, ireductibile, între subiecții I
sex feminin și cei de sex masculin. Femeile sunt mai rapide în identificări și reacti' l
stimuli sonori și cromatici; bărbații rezolvă mai eficient problemele de percent'
spațială și de evaluare a dimensiunilor metrice.
Tipul de personalitate este o variabilă complexă, multidimensională, putând
interveni sub diferite aspecte și la diferite niveluri. Aici noi îl vom considera sub două
aspecte: cel al stilulului cognitiv și cel al deschiderii-închiderii comimicaționale.
Primul aspect se referă la modul în care se realizează procesările și integrările
informației în cadrul proceselor de cunoaștere, începând cu percepția și terminând cu
gândirea. Se structurează astfel două stiluri cognitive (tipuri de personalitate): analitic
și sintetic. Acestea își vor pune amprenta pe direcționarea mecanismelor percepției și
pe modul de organizare a informației în cadrul perceptului.
Tipul analitic este orientat și centrat pe detalii, ceea ce face ca, în cadrul
perceptului, subiectul să realizeze cu ușurință desprinderea și fixarea în câmpul
conștiinței a unor însușiri, caracteristici etc. singulare. în sarcinile de identificare,
subiecților aparținând acestui tip le este necesar un volum mai mare de informație și,
respectiv, un timp mai lung pentru elaborarea răspunsului.
Tipul sintetic este orientat și centrat pe relevarea și integrarea trăsăturilor și
însușirilor cu caracter global-configurațional, lăsând pe plan secundar detaliile.
Subiecții care aparțin acestui tip dau performanțe mai bune decât cei aparținând tipului
analitic la probele slab structurate, lacunare și cu figuri mascate.
Cel de-al doilea aspect, închiderea-deschiderea comunicațională, P erm 'te
delimitarea a două tipuri perceptive: tipul deschis (sensation seeker) și tipul inc '
(sensation avoiders). Primul este dependent de câmp, percepția sa fiind din)
preponderent de jocul intensităților, formelor, contrastelor etc. Pentru subiecții
aparțin acestui tip, percepția, respectiv, legătura informațională directă cu
externă constituie suportul și argumentul principal al existenței de sine al probam
(„a percepe înseamnă a exista"). • nt
Cel de-al doilea este independent de câmp, percepția sa fiind dirijată predo
de mecanismele intențional-voluntare interne. Subiecții aparținând acestui V
autoconsistenți, manifestarea Eului lor bazându-se pe reflecții interne, pe a ^
intelectuală autonomă. (Witkin, 1972; Strelau, 1982); în probele de P er
răspunsurile lor sunt mai precise, obiectul fiind recepționat cu detașare. odifi^
Stările motivaționale le putem defini ca variabile situaționale care-și
structura și gradul de implicare în percepție, în succesiunea momentelor ternp Actualizarea unei trebuințe, a unei nevoi sau a unui interes creează în subiect o
jspoziție selectivă către un anumit obiect. Aceasta fie că declanșează direct
^portamentul perceptiv de căutare și identificare a lui, fie că ghidează mecanismele
eptive într-un câmp stimulator dat.
Cercetările care au impus în prim plan rolul motivației în percepție se datoresc lui
.nruner și Cecyle Postman (1958), care au pus bazele așa-numitei New-look, orientare
litativistă ce integrează percepția în ansamblul sistemului personalității, opusă
ecanismului schemei behavioriste S-R și fizicalismului gestalist.
Experimentul princeps în acest domeniu a constat din prezentarea tahistoscopică
-imaginii unor monede (de 10 și 25 cenți) la două grupuri de copii: unul format din
copii provenind din familii bogate și altul alcătuit din copii provenind din familii
sărace.
Pentru primii, semnificația monezilor respective era insignifiantă, pentru ceilalți
aceasta era notabilă.
Rezultatele experimentului au evidențiat tendința de subestimare a mărimii
jonezilor la subiecții din primul grup și de supraestimare la subiecții din cel de-al
)ilea grup.
Cercetări ulterioare au confirmat această relație și au permis formularea regulii
jnerale, potrivit căreia prezența unei stări de necesitate în raport cu obiectul perceput
jtermină o supraestimare a unor calități sau însușiri ale lui; dimpotrivă, absența unei
jemenea stări determină o închidere a subiectului față de obiectul respectiv și,
pplicit, tendința de subestimare a unor însușiri și dimensiuni ale lui.
Motivația acționează în direcția creării stării de deschidere selectivă și de
rientare preferențială în raport cu obiectele și persoanele din jur. Apoi, în cursul
ircepției propriu-zise a obiectului căutat sau așteptat, ea îndeplinește un rol de
cilitare-potențare, asigurând astfel accentuarea însușirilor semnificative care pot
feface nevoia sau trebuința dată și de estompare-subestimare a celor lipsite, în
lomentul dat, de importanță.
Acesta este, în fond, sensul afirmației că, grație motivației, noi percepem obiectul
'numai așa cum există el în realitate, ci și așa cum există el pentru noi. Prin urmare,
mei când în imaginea perceptivă apar anumite distorsiuni, anumite accente și umbre
1 care, în realitate, obiectul nu le are, putem presupune că acestea se datoresc
tfluenței variabilelor motivaționale.
Stările afective sunt un acompaniament permanent al stărilor motivaționale și,
^ definiție, ele se opun stărilor de indiferență și placiditate. Trăirea, o dată
«nșată, își pune amprenta pe întreaga dinamică a activității, inclusiv asupra
°dului în care percepem lumea din jurul nostru. Până să avem de-a face cu influența
n°țiilor propriu-zise, se face simțită influența dispoziției afective de fond, care ne
aterizează structural, tipologic.
Nu este câtuși de puțin un nonsens când afirmăm despre cineva că „vede totul în
Și despre altcineva că „vede totul în negru sau în gri". Dispoziția afectivă devine o
stantă a personalității, pe baza căreia se pot delimita cele
^Portamentale: tipul realist (echilibrat), tipul optimist și tipul pesimist. trei tipuri

în percepție, fiecăruia îi va corespunde un anumit raport dintre semnul rv> • •
cel negativ, dintre operațiile de evaluare și accentuare în hipo și în hiper H' V ^'
semnificația obiectivă și cea subiectivă, filtrată motivațional și afectiv. în Dr- • ^
putem presupune că subiecții cu o dispoziție de tip realist se vor caracteriza nrin '^
de Obiectivitate cel mai ridicat al conținutului informațional al percepției; subie t
dispoziție de tip pesimist și cu tendințe depresive vor realiza o percepție cu acce t CU°
însușirilor de semn negativ și o evaluare generală în hipo a oricărui obiect; subie r^ 3
o dispoziție de tip optimist și cu tendințe spre exaltare, euforie vor realiza o per ' °- U
exagerată în hiper, cu supraestimarea însușirilor de semn pozitiv.
Trăirea emoțională puternică poate modifica radical conținutul \m* • ••
perceptive, metamorfozând în chipuri aproape incredibile formele obiectelor, ajuns* H
ca subiectul să relateze cu totul alte entități decât cele care acționează în momentul d
ca stimul.
Pentru a argumenta acest lucru vom face doar o referire la o experiență pe care
fiecare dintre noi a avut-o cel puțin o dată. Este vorba de percepția desfășurată pe timp
de noapte, când ne aflăm pe câmp sau în pădure. Sub influența emoției de teamă, frică
sau spaimă, tufele și arbuștii iau în percepție forme fantasmagorice – de animale, de
monștri sau chiar de persoane umane amenințătoare. Adesea, aceste alterări ale
percepției vizuale se însoțesc și de alterări ale percepției auditive, „auzindu-se" țipete,
răgete și voci.
Fenomenul se poate întâmpla și când intrăm noaptea pe întuneric într-o încăpere
necunoscută: lucrurile din interior se vor metamorfoza și vor lua forme concordante cu
structura montajului afectiv indus de aceleași emoții care ne pot copleși – teama, frica,
spaima.
Starea atenției este o variabilă de tip continuu, cu valori și gradații diferite, în
funcție de care activitatea noastră își modifică semnificativ traiectoria și eficiența.
Percepția reclamă în mod necesar o anumită stare de atenție, fie și în forma ei
primară-involuntară. Apariția oricărui obiect nou în câmpul perceptiv determină acea
reacție generalizată de orientare („ce se întâmplă") ce dirijează aparatele de simț in
direcția noului stimul, care astfel va fi reperat, centrat și explorat. Aceasta și reprezintă
atenția involuntară, provocată de acțiunea oricărui lucru sau fenomen nou, de orice
schimbare mai neașteptată în ambianța noastră imediată. Ea asigură desfășurarea răpi
a operațiilor care preced și pregătesc formarea imaginii perceptive și identific
obiectului. în raport cu obiectele obișnuite și lipsite de elemente și însușiri in
interesante, incitante, șocante, pentru ca percepția să devină eficientă este a
ivelul adecvat de V
necesară atenția voluntară (intenționată). Ea asigură, pe de o parte, ni\
activare și sensibilizare a mecanismelor perceptive, iar pe de altă parte, mei ntinerea
lui-legăturii informaționale cu obiectul, cât timp este necesar pentru cunoaște''
Slăbirea participării atenției sau eliminarea ei determină grave tulburări ale <" -^
percepției, ale corectitudinii și fidelității conținutului informațional al percep ^
stările de absență psihică sau de stupoare, când atenția pare a fi abolită, corn
senzorială cu lumea externă este blocată.
Putem afirma, așadar, că atenția este o condiție bazală, de fond, a pere .
include în mecanismele psihologice interne ale ei. Forma superioară a p e cepți eișl i se
jritul de observație – este tocmai o schemă funcțională stabilă, integrată la nivelul
tenț' e' voluntare de lungă durată, care prin repetare devine un atribut diferențiator al
personalității.
Starea memoriei este și ea o importantă variabilă intermediară (subiectivă) care
. fluențează caracteristicile de dinamică și de conținut ale percepției. în primul rând, ea
tervine în mecanismul de integrare a imaginii perceptive finale din secvențele
. formaționale extrase și transmise succesiv de-a lungul canalelor aferente. Avem de-a
face, la acest n 'veK cu așa-numita memorie senzorială primară, care constă în
capacitatea unui analizator de a păstra, în ordinea transmisiei, secvențele fluxului
informațional din momentul declanșării acțiunii stimulului, până în momentul încetării
e\. Dacă o asemenea memorie nu ar exista, reflectarea senzorială ar fi rămas la stadiul
senzațiilor izolate, singulare, imposibil de legat între ele, pentru că fiecare ar dispărea
instantaneu după ce a fost realizată. Or, în condiții normale, între secvențele fluxului
senzorial se creează legături de semnalizare reciprocă atât în sens direct – de la
antecedent la succedent, cât și în sens invers – de la succedent la antecedent,
realizându-se astfel o serie tampon închisă, ceea ce, din punct de vedere operațional,
semnifică luarea tuturor secvențelor împreună, sub eticheta aceluiași referențial
|xt,,xt 2,xt3,…,xt n| c Aj sau {xt, uxt 2 uxt, u…uxt n}= A, unde x
reprezintă porțiile secvențiale transmise succesiv, iar A -obiectul sau referențialul.
în al doilea rând, memoria se include ca verigă esențială, indispensabilă în faza
de identificare și recunoaștere, prin păstrarea modelelor informaționale – individuale
sau categoriale -, elaborate în experiența senzorială anterioară și prin reactualizarea lor
selectivă, în vederea comparării cu modelul informațional actual, determinat de
obiectul-stimul.
Dacă această formă de implicare a memoriei în percepție ar fi eliminată, cele
două niveluri majore ale integrării perceptive – identificarea și recunoașterea – ar
deveni imposibile, obiectele din jur părându-ne permanent noi, necunoscute. Asemenea
fenomene se întâlnesc în clinică sub denumirea de agnozii, ce se individualizează după
analizatorul căruia îi este adresat stimulul sau după natura stimulilor.
Astfel se distinge: astereognoziile, incapacitatea de recunoaștere a obiectelor prin
Palpare; agnoziile auditive (globale, în care nu sunt recunoscute nici zgomotele, nici
muzica și nici cuvintele; muzicale, în care nu sunt recunoscute sunetele și structurile
Muzicale; verbale, în care nu sunt recunoscute cuvintele); agnoziile vizuale (în raport
cu obiectele și cu imaginile), în cadrul cărora se evidențiază agnozia fizionomiilor sau
Pfosopagnozia (incapacitatea pacientului de recunoaștere pe cale vizuală a persoanelor
ln anturajul său imediat); agnoziile spațiale (pierderea capacității de orientare după
c°ordonatele spațiale stânga-dreapta, în față-în spate etc); topoagnoziile (pierderea
aPacității de recunoaștere a configurațiilor topografice, a locurilor, traseelor,
J^njamentelor spațiale); anoagnoziile (pierderea capacității de recunoaștere a
eritelor segmente ale corpului – alterări ale schemei corporale).
Experiența perceptivă anterioară cuprinde două laturi: una care ține de schemele
'gico-operaționale implicate în realizarea prelucrării și integrării „inpwt-ului" și alta
re se referă la volumul și diversitatea perceptelor. «lift
Io:
9ST

a Ambele exercită o influență covârșitoare asupra procesului percepției act
Schemele logico-operaționale se constituie și se consolidează treptat în ontogene? w
exemplu, schema obiectului permanent începe să funcționeze către sfârșitul cele' }
8-a luni de la naștere, iar complexele sensori-motorii se articulează de-abia la f C
vârstei de 3 ani). Ca urmare, apare relația de dependență directă între nivel l
dezvoltare-consolidare a acestor scheme și performanța la sarcinile perceptive
Cea de a doua latură se află, de asemenea, în raport direct proporțional cu ni
realizării percepției. Celelalte condiții rămânând egale, cu cât volumul și diversitat
modelelor informaționale constituite anterior au valori mari ridicate, cu atât perce t"
actuală se desfășoară mai eficient, respectiv, cu mai mare promptitudine, acuratei ^
fidelitate și relevanță.
în raport cu diferitele clase de obiecte, fenomene și situații, nivelul experient '
anterioare este diferit, ceea ce a dus în psihologie la împărțirea acestora în familiare cu
frecvență moderată și nefamiliare (noi).
Performanțele cele mai bune se obțin în perceperea obiectelor familiare și cele
mai scăzute în perceperea obiectelor nefamiliare, care apar sau se întâlnesc foarte rar
Influența gradului de familiaritate este cu atât mai importantă, cu cât obiectul-stimul
este mai complex.
Starea psihologică generală a subiectului este o variabilă de fond, care-și
imprimă influența asupra oricărui comportament. Ea poate fi bună sau optimă, și atunci
influența pe care o exercită asupra dinamicii percepției este pozitivă, sau poate fi
proastă (oboseală, anxietate exagerată, boală etc), și atunci influența sa va fi negativă,
perturbatoare. Ca atare, în interpretarea rezultatelor la sarcinile și probele senzoriale,
trebuie să ținem neapărat cont de starea acestei variabile. Pe fondul unor boii psihice,
ca, de pildă, schizofrenia sau isteria, apar frecvent percepțiile fictive, de tipul
halucinațiilor și pseudohalucinațiilor. De asemenea, în stările de ebrietate și cele induse
de consumul de droguri, percepția obiectelor este puternic afectată, subiecții respectivi
devenind incapabili să facă față la probele de discriminare, identificare și recunoaștere.
Starea structural-funcțională a analizatorului este nemijlocit implicata m
desfășurarea actului percepției. în ultimă instanță, percepția este funcția și rezultatul
activității reflexe a unuia sau a mai multor analizatori. Este de la sine înțeles atunci ca
orice dereglare și perturbare în funcționarea analizatorilor, orice alterare a integrități
lor structural-anatomice se repercutează negativ asupra calității percepției.
Un singur exemplu. Percepția volumului sau a celei de a treia dimensiuni pe c
vizuală este posibilă grație corelării imaginilor retiniene luate de cei doi ochi (e e
binocu|ar). Lezarea nervului optic la un singur ochi duce la o serioasă perturba
aprecierea adâncimii, a celei de a treia dimensiuni, în pofida influenței compensatorii
experienței anterioare exercitate de la nivel cortical. _ ^
Starea de set și de expectație este variabila intermediară a cărei influența
percepției a fost cel mai mult studiată, manifestându-se chiar tendința de a o co
determinantul principal al conținutului actual al imaginii perceptive. . „ mai
Elaborată între anii 1945-1960, prin contribuția experimentală și teoreti ^^.
multor autori (Boring, 1946; FI. Allport, 1952; Gibson, 1955; Carmichael, ^^
Uznadze, 1957; Fraisse, 1961), teoria setului a avut un profund ecou
1S.A jhologilor, bucurându-se de o largă recunoaștere. Ideea centrală în jurul căreia
ravitează conținutul acestei teorii rezidă în afirmarea caracterului activ și anticipativ al
^ flportamentului uman și a interpunerii între stimul și răspuns a unei stări de pregătire
^labilă exprimată fenomenologic în expectație.
V pe baza experimentelor lui Boring, FI. Allport a stabilit 6 clase de fapte în care
nt incluse diverse seturi particulare. Dintre acestea redăm, în continuare, următoarele:
1. Fenomenul setului implică bazai următoarele aspecte:
a. existența unei condiții facilitatoare sau pregătitoare a organismului, care
recede, acompaniază sau Se prelungește chiar mai mult decât comportamentul extern
complet și decât actul percepției;
b. deși condiția facilitatoare nu poate de obicei să fie explicit delimitată de
oerformanța externă ca atare sau de conținutul perceptului, din punct de vedere
operațional, ea are ca efect desfășurarea proceselor subiacente cu o promptitudine,
viteză de execuție și amplitudine (energie) mai mari.
2. în anumite situații, condiția sus-menționată pare doar să pregătească și să
aducă în stare de declanșare actul comportamental în ansamblu. în alte cazuri, ea
susține și prelungește durata procesului. Ea rămâne chiar după terminarea procesului
sau între diferitele episoade care îl alcătuiesc.
Persistența sau nonpersistența setului depind de încărcătura motivațional-afectivă
a conținutului percepției și de semnificația lui.
în unele cazuri, toate aceste raporturi spațiale sunt evidente. Atunci când setul
este mai mult pregătitor decât susținător, adică atunci când el apare înainte de apariția
stimulului, se constată o mare diferență între el și caracteristicile comportamentului
ulterior.
De exemplu, una este setul de a privi un tablou, dar tabloul nu există în fața
noastră, și cu totul altceva este percepția însăși a tabloului, care începe numai după ce
acesta ajunge în câmpul nostru vizual.
Deși setul a existat aici de mai înainte și a facilitat detecția tabloului, a fost
necesar să se introducă un factor extern-obiectul-stimul – pentru a completa
«agregatul" percepției corespunzătoare.
In cazul setului susținător, obiectul este prezent încă de la început și setul
facilitează elaborarea seriilor de răspunsuri.
Aceasta duce la fenomenul de perseverație, care în percepție constă în a continua
^ Percepem același stimul ca în secvențele anterioare, deși stimulul este altul, iar în
Cornportamentul motor continuarea acelorași răspunsuri, deși datele situației inițiale
s'au schimbat (stereotip).
Datorită timpului scurt de realizare, actul perceptiv pare să aparțină clasei acelor
n°mene pentru care setul este mai mult pregătitor decât susținător. Firește, nu este
c'usă posibilitatea și a unor seturi susținătoare, în anumite tipuri de sarcini, ca, de
^ perceperea unor serii de obiecte asemănătoare.
ț 3. Răspunsul reprezintă întotdeauna acel comportament pentru care organismul a
°sl Pregătit de set.
de;
schis Când avem un set, îl avem pentru un percept particular sau pentru un anumit act
și atât timp cât nu intervin anumite circumstanțe neprevăzute, acest agregat
755

comportamental are loc sau este susținut dacă el deja se declanșase. Se n 0at
chiar că „expansiunea" sau „intensificarea" setului este actul însuși și p 0ate f f')Ul1e
drept cheie pentru explicarea lui. °'°sit
4. Din cele de mai sus, rezultă că setul va apărea întotdeauna ca pr 0ce
Actul implicat în set va determina o performanță completă, celelalte j,*^'
circumstanțe perturbatoare ce ar putea determina o schimbare sunt excluse. C Sau
5. Seturile se află în raporturi antagonice unul față de altul, prezența unui
incompatabilă cu prezența altuia. Niciun set nu poate fi însă inhibitor " nd
comportamentul propriu pe care singur și-1 selectează. Nu se poate spune că Q
pregătește organismul pentru nonrăspuns. Fiziologicește, suntem întotdeauna pree^
pentru ceva. A fi pregătit pentru nimic înseamnă a nu fi pregătit. De aceea, seturile '*'
inhibitorii numai în raport cu alte acte și cu seturile corespunzătoare acestora.
într-un experiment al lui L.Freeman (1948) a fost indus un set prin instructajul
„Să nu ridicați mâna de pe plăcuță, atunci când se va produce șocul electric!". în ace t
caz, ceea ce se petrece este o pregătire ascunsă, care are ca verigă activă „presarea
plăcuței" la apariția șocului. In mod asemănător, setul pozitiv de întoarcere a capului si
privirii de la locul unde urmează să apară un anumit obiect ar putea echivala cu setul
„nu percepe acest obiect". în sine, seturile sunt întotdeauna pozitive, niciodată
negative. Se poate considera că setul inhibitor poate fi uneori un „set de ocolire sau de
evitare" a ceva și acest set a fost condiționat ca o replică la obiect, seturile de
manipulare ulterioară a obiectului respectiv vor fi astfel inhibate de setul de ocolire.
Dar setul de ocolire și reacția de ocolire sunt în sine pozitive și nu negative.
Seturile de ocolire devin importante în interpretarea unor experimente pe care se
bazează unele teorii ale percepției. Este logic să presupunem că un set va tinde să
inhibe pe altul în măsura în care cel de al doilea implică o coordonare comportamentală
ce nu va fi realizată simultan de către sistemul efector.
lată un exemplu: în comportamentul de conducere auto, setul de a apăsa pe
pedala de accelerație când se așteaptă lumina verde, în plan muscular, este direct opus
setului de a lua piciorul de pe respectiva pedală și care se instalează când se anticipează
o schimbare de la verde la roșu. Inhibarea unuia din aceste seturi de către celălalt va fi,
prin urmare, o consecință a caracterului antagonic-alternativ al comportamentului.
întrucât toate seturile pentru diferitele acte comportamentale ca și actee
.comportamentale însele sunt unice, ele, toate, tind probabil să se inhibe unul pe cela a
și să se extindă. Firește, excepție vor face actele integrate într-un agregat unitar m
mare, ca, de exemplu, actele comportamentului coordonat (ex., comportanie
locomotor sau o anumită deprindere sensori-motorie). I
6. în seturile pregătitoare și de susținere există atât un aspect periferic senz
cât și unul periferic motor. Acest aspect este probabil generat de elementele m
implicate în acomodarea și menținerea acomodării aparatului receptor (converg • ^
focalizarea în percepția vizuală). Asemenea activități-set sunt o parte mteg
procesului „a fi atent". . „ J un
7. Din cele expuse mai sus decurge că ceilalți factori fiind egali, atunci ^
anumit set pregătitor este în stare operațională și stimulul anticipat apare, ^^
perceptivă corespunzătoare acestui set se va produce mai prompt decât reacția
'KA oUl oarecare, prezentat simultan, 4ar pentru care subiectului nu i s-a creat un set
8. întrucât setul este mai curând o proprietate a subiectului decât a obiectului,
ine posibil să stabilim pentru aceleași serii de stimuli, la intervale de timp diferite,
*Vrj pentru tipuri cu totul diferite de comportament care se inhibă reciproc. Două
^ j diferite care se manifestă în momente diferite de timp pot facilita două percepte
/ferite ale aceluiași model-stimul.
9. Experimental, au fost identificate două clase generale ale setului pregătitor.
tea sunt cunoscute uneori în termenii fenomenologici de expectație (așteptare) și
gentil-
' Primul set vădește un caracter senzorial: subiectul așteaptă să apară un anumit
timul și se pregătește pentru aceasta; pregătirea sa pentru răspuns nu este atât de
uternică și de exact definită. Timpul de reacție măsurat în aceste condiții se cheamă
0pul reacției senzoriale.
Cel de al doilea tip de set se caracterizează prin crearea unei stări de pregătire
puternice a subiectului pentru răspuns, iar aspectul senzorial, adică faptul că stimulul va
fi văzut sau auzit într-un anumit mod, este neglijat. Timpul ce revine reacției în acest
caz se va numi timpul reacției motorii.
„Timpul motor" este de obicei mai scurt decât „timpul senzorial". în situația
intențională (motorie) putem avea, de asemenea, de a face cu starturi false: „țâșnirea"
prematură a alergătorilor în probele de viteză, ofsaidul de la fotbal, dezinhibarea
diferențierii – răspuns greșit la stimulul dat etc.
Putem presupune că, în percepție, prevalează aspectul de așteptare senzorială.
Avem seturi pentru „a privi", „a auzi", „a pipăi", „a mirosi". Totuși, și în percepție
există elemente intenționale definite, de un tip generalizat.
Anumite seturi sunt raportate la natura diferitelor clase de obiecte și la ceea ce se
face sau trebuie să se spună despre ele. Teoria câmpului tonico-senzoriai a demonstrat
dar asemenea elemente în percepția poziției undiței. Observarea poziției în apă a
undiței de către pescar are loc sub egida setului motor, de a trage cât mai repede de
îndată ce pluta este trasă la fund. Pregătirea pentru acțiune este o trăsătură
semnificativă a multor percepții.
Considerarea împreună a ambelor aspecte, atât a celui senzorial, cât și a celui
motor, este reclamată nu numai de fapte, ci se impune ca o condiție esențială pentru
^istrucția unei teorii generale a percepției.
10. Seturile pregătitoare pot fi de lungă sau de scurtă durată. Astfel, în
exPerirnentele cu timpul de reacție sau cu alte operații de rutină în care există o pregătire
Serală pentru activitate, uneori este necesar de creat un set de o secundă sau și mai
Hn pentru a obține acțiunea dorită. în acest caz, semnalul de atenționare se dă la un
krval foarte mic, de obicei, 1-2 sec, înainte de prezentarea stimulului de bază.
Pentru orice reacție sau acțiune, există probabil un timp optim de pregătire și
r'ce neregularitate tinde să lungească perioada de latență a reacției. Pot exista seturi de
Hmere pentru activități prelungite sau repetate.
?S7

Nu este deloc aberant să considerăm că asemenea dimensiuni ale pers
care pot fi dobândite în timpul vieții, sunt forme de comportament în care suni l'
„set" pentru un anumit curs individualizat al percepției, gândirii sau acțiunii exw este
Atât setul cât și învățarea, orientate spre exterior, pot fi 1 e«ern e
numai di men ""-
temporare ale probabilității producerii agregatului comportamental în cond't'
variază în afara situației și prezentării stimulului. '' Care
11. Setul pentru o activitate sau alta poate fi voluntar sau involuntar, în fii •
circumstanțe. ' ,le(l«
12. Deși seturile sunt specifice în raportul lor cu activitățile pentru care nr –
subiectul sau pe care le susțin și, deși ele sunt unice, pot fi, în același timp, generaT 0
dacă activitățile considerate aparțin aceleiași clase. Putem stabili un set de a reaction C
listă de cuvinte, făcând asociații libere sau asociații opuse din punct de vedere sem °
Primul set este mai general decât cel de al doilea, iar cel de al doilea ar fi mai een i
decât cel din situația când subiectul a fost instruit să răspundă cu un cuvânt concret
Perceperea înălțimii de către dirijorul unui cor apare ca un set general al
tonalității melodiilor. Astfel, setul este încorporat în fenomenul raporturilor, fapt care
de asemenea, poate juca un rol în transferul exercițiului.
13. Deși un set poate fi elaborat și se poate manifesta și conștient, conținutul lui
fenomenologic este mai sărac. De obicei, nu ne conștientizăm seturile și nu ni le
interpretăm.
14. Setul poate fi elaborat și poate deveni efectiv în moduri variate. De exemplu,
o cale foarte eficientă este cea a instruirii verbale a subiectului în legătură cu sarcina de
rezolvat. Seturile imediate în experimentele cu timpul de reacție urmează după
prezentarea semnalului de avertizare.
Pe de altă parte, ele pot apărea în timpul rezolvării sarcinii datorită regularității și
repetabilității condițiilor în care se prezintă materialul – efectele ordinii spațio-
temporare (space and time order effects) a stimulilor prezentați (nivelul adaptativ al lui
Helson). Seturile pot afecta curbele activității. Un set pentru o activitate monotonă
îndelungată, după un nivel inițial ridicat, tinde cu timpul să producă un declin al curbei.
Scăderile de performanță în anumite activități, care se puneau cândva pe seama
oboselii, în realitate, se datoresc influenței „inhibitorii" a setului.
în sfârșit, seturile pot fi determinate de nevoile organismului sau de emoții, sa
de anumite trăsături consolidate ale personalității.
15. In mod asemănător, toate reacțiile a căror pregătire sau susținere au
asigurate de set, dar care, pentru moment, sunt inactive sau neconectate la ten^ .
evenimentelor, pot fi evocate de condițiile apropiate de stimul. Un mare nurn
circumstanțe „înnăscute" sau „dobândite" pot servi drept condiții de evocare.
situații, de „trăsături", „reticențe" sau „achiziții-obișnuite", seturile pot fi stocate P
uzul ulterior, când nu sunt potrivite pentru circumstanțele momentului. ^
trăsătură este importantă pentru teoria ipotezei despre set: Hypothesis-Theory
Revival of set. . ona |â.
Deși, în diferite momente, seturile ar trebui să exercite o influența m otl to pjc?
se impune, totuși, o distincție: conceptul de set nu acoperă în mod adecv
motivațională.
?S8 Stimulii ziși coercitivi, care traduc o nevoie fiziologică acută, duc la activarea
|T)atâ a comportamentului de satisfacere, fără o pregătire prealabilă specială a
|llt njsrnului. Vorbim în acest caz de seturi persistente, structurate genetic. Motivația
' ine astfel un factor care stă în spatele setului.
' }n percepție, de asemenea, setul și motivația nu se confundă: setul poate exista
,j poate exercita influența asupra procesului de extragere a informației fără a fi
,eSarâ prezența unei motivații determinate. în cazul când percepția este motivată,
.pgctiv, când obiectul-stimul răspunde unei stări de necesitate a subiectului, atunci
',5 se conjugă într-un agregat comportamental unitar, motivația acționând prin
'tern iediul setului pe care și-1 formează singură, pe măsura activării ei. Dacă într-o
.jyjtate practică dezechilibrul apărut între subiect și mediu poate fi corectat și prin
,nSformarea mediului în concordanță cu nevoile și interesele proprii ale subiectului,
percepție, acest dezechilibru nu poate fi înlăturat decât prin adaptarea conținutului
găinii la obiect: o falsă identificare inițială indusă de un set anterior nu poate fi
corectată decât prin conștientizarea diferenței dintre modul în care se prezintă obiectul
£a atare și modul în care apare el în percepția noastră. Sesizarea acestei discrepanțe se
iransformă în semnal reglator intern care blochează setul vechi neadecvat și face loc
pentru elaborarea unui set nou, potrivit situației reale.
S-a pus întrebarea dacă setul este un fenomen periferic, central sau și periferic și
central? în jurul acestei chestiuni au avut loc dispute aprinse. S-au înfruntat două teorii:
«riferistă și centristă. Potrivit primei teorii, setul este doar un stadiu implicit sau
anticipativ al răspunsului în ansamblu. Această stare de pregătire are numai un caracter
periferic. Potrivit teoriei centriste, setul se structurează în întregime și exclusiv la nivel
cortical, aducându-se drept argument faptul că în orice experiment de tip senzori-motor
io reacție motorie la stimul) se creează o stare de expectație sau de așteptare a
stimulului (Mowrer, Rayman și Bliss, 1940).
Freeman (1948) critică această interpretare, arătând că în asemenea tipuri de
sarcini senzori-motorii trebuie să se realizeze neapărat un proces de acomodare motorie
'receptorului. El elaborează propria sa teorie pe care o intitulează dinamomotorie
^ynamomotor theory), care include în ecuație ambii factori – și periferic și central.
Ori de câte ori într-un mușchi senzori-acomodator apare o tensiune, se creează o
"fluență inversă de la mușchiul respectiv la s.n.c, care elaborează o stare specială – cu
r°' facilitator în raport cu semnalele motorii declanșatoare ale răspunsului.
Acomodarea realizată pe cale reflexă circulară persistă ca ajustare posturală,
aținând receptorul în aceeași poziție și prelungind ansamblul operațiilor perceptive.
^bele verigi – periferică și centrală – sunt reprezentate în același ciclu de
er"rnente. Setul devine astfel un fel de structură autoînchisă, percepția și reacția
°torie de răspuns apărând ca un agregat de părți interdependente.
Se poate presupune că în mecanismul neuro-senzori-motor există două sisteme
11 rutine fazic(ă) și tonic(ă). Sistemul fazic trebuie să ni-1 reprezentăm ca fiind
. ^Pus din contracții musculare mai intense, mai extinse, mai rapide și de scurtă
rată- El oferă o bază pentru aspectul cinetic al comportamentului.
Fibrele sale nervoase sunt reunite în masivele căi piramidale care pornesc din scoarța
• erjrală către aparatele musculare ale trunchiului, o parte din ele încrucișându-se la nivelul

bulbului. Acest sistem este conectat prin intermediul centrilor corticali aii
fibrele aferente de la exteroceptori – ochi, ureche, piele etc, care, de asem °^ Cu
încrucișează în drumul lor spre cortex. Printr-un astfel de circuit se asigură coo H ^ *
activității voluntare de „ajustare" a mișcării la situațiile externe. narea
Sistemul tonic este un aranjament în care un continuu flux de imnul
expediat spre mușchi, producând tensiunea incipientă sau contracțiile tonice El CSte
mușchii în starea „gata de răspuns", indispensabilă pentru buna funcționare a n n''ne
sistem; asigură postura, poziția, contactul. Elementele nervoase aferente acestui si
includ în traiectele extrapiramidale și se conectează cu centrii din cerebel. Bineîntel *
sistemul tonic există și fibre aferente – fibrele care urcă de la proprioceptori la cerehp'i '"
cele care coboară, în cea mai mare parte neîncrucișate. în cerebel există, de asem ?'
conexiuni ale sistemului tonic cu fibrele care merg la scoarță.
Potrivit părerilor unor fiziologi, în cele două sisteme există două tipuri de fih
„fibrele roșii" în sistemul tonic, care dispun de o mare cantitate de „energie d
susținere" și sunt implicate în producerea reacțiilor posturale, și „fibrele albe" \ n
sistemul fazic, mai sărac în resurse metabolice.
Când obiectul rămâne mai mult timp în contact cu receptorii, de ia aceștia trebuie
să vină un flux stabil de impulsuri, care prelungesc în timp rezervele energetice ale
contracției. Când acționează un alt stimul, are loc o redistribuire în timp și spațiu a
excitației, creșterea ei într-o grupă de mușchi și diminuarea în alta, ceea ce duce la
mișcare fazică.
Setul devine, așadar, un factor esențial al reglării comportamentului senzori-
motor și al selectării și procesării informației în cadrul relației perceptive cu obiectul.
Rolul său ca și al celorlalte variabile intermediare menționate mai sus vine să
relativizeze foarte mult sensul definiției care se dă de obicei percepției, adică de
reflectare directă, nemijlocită a obiectului-stimul. în realitate, prezența și implicarea
activă a acestor variabile, împreună cu schemele logice de extragere-prelucrare a
informației, conferă percepției, în ansamblul ei, un caracter mediat, condiționat. Acest
caracter se accentuează și mai mult în cadrul percepției sistematice, observaționale,
ghidată de intenții, scopuri și subordonată gândirii.
6.2.2. Legile percepției
Uriașul material faptic acumulat pe baza cercetărilor experimentale efectua e
cadrul diferitelor orientări și școli psihologice – asociaționistă, gestaltistă, behavio j
funcțional istă, structural ist-genetică etc. – a permis desprinderea și formularea de s
unele cu sferă de acțiune limitată la o singură modalitate senzorială, iar a e .^
caracter general, care generează desfășurarea percepției în cadrul oricărei moa
Vom prezenta pe scurt această categorie de legi (generale).
a. Un prim grup de legi generale îl constituie legile asociației. Deși percep^ este
stența Ș 1
ceva mai mult decât o simplă asociere a elementelor senzoriale primare, exis ^
acțiunea relației asociative nu pot fi ignorate. înainte de a se ajunge la e
reprezentanții gestaltismului numeau structură sau configurație emergentă, se p ^ £
stadiul tranzitoriu de grupare sau dispoziție asociativă a secvențelor sing 0
informație. în orice percepție intervin asociațiile prin similitudine (o config ur •
9Afl ctură se obține mai rapid și mai direct pe baza unor elemente asemănătoare), prin
rost (elementele contrastante tind întotdeauna să fie cuprinse în aceeași structură,
presupunându-se reciproc) și prin contiguitate spațio-temporară (elementele aflate
contiguitate spațială sau temporară tind, în percepție, să se grupeze împreună, într-o
ctură comună).
De altfel, nici psihologii gestaltiști, respingând paradigma asociaționistă, nu au
-udiat și legile asociației.
W. Kohler le considera premise ale organizării sau verigi intermediare pe
tinuumul legii universale a organizării.
b. Al doilea grup de legi generale este reprezentat de legile gestaltului sau ale
-.„figurației, desprinse și formulate de școala gestaltistă. Acestea au fost deja
zentate într-un paragraf anterior. Aici se impune să relevăm legile genezei
•jeturilor dezvăluite și formulate de J.Piaget, fondatorul structuralismului genetic, opus
cturalismului imanentist promovat de școala gestaltistă clasică. Este vorba, îndeosebi,
legea diferențierii si individualizării stadiale a structurilor, legea centrării-
centrării, legea acomodării-asimilării și legea coordonării transformărilor.
Potrivit primei legi, structurile perceptive se formează treptat, trecând de la stări
ițiale amorfe, difuze, slab diferențiate, la stări din ce în ce mai diferențiate, mai bine
nturate și individualizate, de la scheme deschise, instabile la scheme închise, stabile,
ceasta stabilitate se evidențiază cu pregnanță în primii 2-3 ani de viață ai copilului și
atestă pe baza performanțelor comportamentului perceptiv în situații de complexitate
"scândă.
Un prim semn al constituirii structurii este schema obiectului permanent, care
rmite copilului să caute un obiect care este ascuns.
Legea centrării-decentrării exprimă dinamica evolutivă a mecanismelor per-
"ptive sub aspectul explorării și inspectării câmpului stimulator extern. Astfel, într-o
mă fază (stadiu), aceste mecanisme funcționează pe baza unui algoritm limitativ; el
• să fie fixat și desprins, preponderent și preferențial, un anumit element, o anumită
dimensiune sau însușire, care se supraestimează; corespunzător, elementele rămase la
jfcriferie vor fi subestimate. Ca urmare, se generează așa-numitele efecte de câmp, care
alterează imaginea perceptivă finală. într-un stadiu evolutiv ulterior, grație procesului
* flexibilizare și îmbogățire operațională a mecanismelor perceptive, centrarea va fi
Wocuită prin decentrare. Aceasta constă în extinderea sferei de explorare asupra
'Wuror elementelor câmpului stimulator și în compararea lor criterială succesivă. O
^tel de strategie duce la corectarea efectelor de câmp și la creșterea gradului de
activitate și veridicitate al perceptului. în cazul obiectelor noi, nefamiliare, până a se
J,Unge la o reflectare adecvată, veridică a lor, se parcurge din nou faza centrării, cu
Qectele de câmp acompaniatoare.
Capacitatea de estimare a mecanismelor perceptive poate atinge pe baza
intrării, un asemenea grad de specializare și precizie, încât rezultatele măsurătorilor
P'ective tind să coincidă cu rezultatele măsurătorilor fizice. Prin aceasta se dovedește
'"consistența tezei fenomenologice, potrivit căreia „percepția" răspunde la întrebarea
111 ne apare lumea", iar nu la întrebarea „cum este ea în realitate?".
961

Analiza mecanismelor de producere și corectare a deformărilor în percepție
că, nu orice fel de acțiuni ale subiectului, ci numai acelea ce se coordonează în stn ^
tot mai echilibrate, care reduc prin conexiune inversă negativă abaterile de un ge Ur '
altul de la medie, constituie mijlocul de obținere a unei informații veridice despre oh' ^
Legea acomodării-asimilării exprimă raportul dintre transformabiljtat
conservabilitate, dintre variantă și invariantă în schemele perceptive în dec ^
ontogenezei. Nefiind însă înnăscute, imanente, ci esențialmente dobândite, schem i
perceptive se caracterizează printr-un raport dinamic între cele două laturi. î n Dr- –
3-5 ani ai evoluției ontogenetice, se constată o predominare a laturii acomodării n ''
modificare, a schemelor perceptive actuale în funcție de caracteristicile structurale U
spațio-temporare ale obiectului-stimul. Această adecvare se desfășoară întotdeauna
direcția atingerii unei concordanțe reflectorii-designative, din ce în ce mai complet
între imagine și obiect și a elaborării, în schema perceptivă, a acelor invarianți d
structură meniți să permită identificarea obiectului între anumite limite, indiferent de
pozițiile și contextul în care este prezentat sau de schimbările de detaliu pe care le
poate suferi.
Pe măsură ce o asemenea schemă se elaborează, ea va deveni din ce în ce mai
rezistentă la variațiile accidentale ale obiectului și va dobândi proprietatea de a asimila
nu numai obiectul individual dat, ci și alte obiecte asemănătoare cu acesta. Astfel, în
cadrul ei, raportul se va inversa în favoarea asimilării, acomodarea devenind
subordonată. Perceptul capătă, la rândul său, o dimensiune cognitivă nouă – aceea a
categorialității, grație căreia obiectul nou apărut în câmpul nostru senzorial va putea fi
identificat printr-o operație logică de incluziune în clasă. Uneori, forța de asimilare a
unei structuri perceptive ajunse la un grad înalt de consolidare și automatizare este atât
de puternică, încât se ajunge la identificări eronate („false identificări").
Când însă diferența dintre modelul de referință și obiectul-stimul se conștientizează
și se recunoaște ca fiind ireductibilă, obiectul-stimul neputând fi inclus în clasa pe care o
reprezintă modelul, atunci, în prim plan, este împinsă din nou acomodarea, ceea ce duce
fie la completarea și, eventual, modificarea schemei integrative anterioare, fie la
elaborarea unei scheme noi, cu operatori și condiții logice care să corespundă
specificității obiectului-stimul, atât ca dat individual, cât și ca reprezentant al unei noi
clase posibile de obiecte. Din punct de vedere sistemic, percepția ne apare ca un
ansamblu de structuri și scheme integrative aflate într-o relație determinată, în cadrul
cărora avem de a face cu ponderi diferite ale acomodării și asimilării: coexista și
interacționează structuri și scheme în care predominantă este acomodarea (situații ș
sarcini perceptive noi) cu structuri și scheme în care predominantă este asimilare
(situații și sarcini perceptive rutiniere, repetitive, înalt familiare). ,
Legea coordonării transformărilor exprimă caracterul selectiv și convergen
modificărilor și achizițiilor ce definesc formarea unor structuri și scheme P erc^f „ .
noi. Coordonarea grupurilor de transformări – codificări, recodificări, decodi '
descompuneri-recompuneri, analize-asamblări etc. – se realizează, pe de o P a .' |
plan orizontal, în interiorul aceluiași nivel integrativ, iar pe de alta, în plan ve Q
ierarhic, între nivelurile zise primare sau inferioare și cele secundare sau supen° • .
altă modalitate de realizare a coordonării o reprezintă stabilirea de comp° n
9^9 c0nexiuni integrative între elemente sau evenimente prezentate serial (cum este cazul
perceperii limbajului și muzicii) sau simultan, configurațional (cum este cazul
percepției însușirilor spațiale pe cale kinestezico-tactilă și vizuală).
Schema perceptivă este construcția mintală în care se sedimentează rezultatul
integrat al coordonării prin transporturi temporale ale unei mulțimi de imagini
secvențiale, centrate pe diferite „elemente" ale obiectului. Pe măsură ce se elaborează
sj se echivalează, ea va exercita tot mai eficient o funcție de decentrare în raport cu
efectele de câmp.
întradevăr, în lumina acestei legi, se poate vorbi de constituirea unei geometrii a
dinamicii procesului percepției și a structurilor perceptive. în cadrul ei, se relevă două
categorii de „elemente":
a. procesele comportamentale – activitățile de recepție, de explorare, trans
porturile temporale și spațio-temporale, coordonările – impulsurile nervoase și
operațiile de prelucrare a informației, contracțiile musculare etc, și
b. evenimentele sau punctele de referință. Legea integralității postulează că atât
percepția, ca proces, cât și imaginea perceptivă, ca produs, reprezintă un nivel calitativ
superior ireductibil de dezvoltare și organizare a vieții psihice. în desfășurarea sa
procesuală, percepția cuprinde un număr mare de faze, transformări și operații. Dar
acestea nu sunt izolate, independente una de cealaltă, și nici nu se află într-o relație de
simplă juxtapunere sau adițiune. Fiecare din ele devine parte a unui angrenaj funcțional
integral, supraordonat, cu valențe și finalități specifice. Grație schemei logice
integrative care stă la baza procesului, secvențele și verigile individuale ce intră în
alcătuirea sa se condiționează reciproc, se coadaptează și se coordonează în plan spațio-
temporal, pierzându-și autonomia de sine. Fenomenul diferențierii și diversificării ce
caracterizează evoluția percepției în ontogeneză va fi secondat de fenomenul de sens
contrar – cel al integrării. Astfel, pe măsură ce apar și se afirmă faze, operații și
transformări noi, acestea vor fi supuse în mod necesar acțiunii legii integrării, percepția
devenind un proces sau o activitate integrală.
La rândul său, imaginea perceptivă (perceptul), având un caracter complex și o
alcătuire informațională eterogenă (presupunând existența mai multor senzații simple
sau individuale), se afirmă nu ca un simplu conglomerat, ci ca un întreg unitar
indisociabil, cu trăsături și calități noi, ireductibile la suma aritmetică a însușirilor
senzațiilor primare, pe baza cărora s-a format.
Mecanismul logic intern care asigură obținerea integralității perceptului constă în
relația de Interacțiune și articulare sinergetică a părților (senzațiilor).
Așadar, spre deosebire de asociaționism și gestaltism, care au tratat problema
•"aportului parte-întreg într-o manieră unilateral-absolutizantă, ori partea
(asociaționismul), ori întregul (gestatismul), psihologia contemporană ia în considerare
atât partea, cât și întregul, în relație de condiționare și determinare reciprocă: nu există
întreg care să nu fie alcătuit din părți și care să poată fi atins altfel decât prin
intermediul unei părți (punct), după cum nu există parte care să nu adere la un
ansatnblu (întreg), dar fiecare reprezintă niveluri de organizare calitativ ireductibile.
if.i

Legea coordonării transformărilor în sfera senzorială se impune și se amnlf
treptat în cursul ontogenezei, ceea ce face ca formarea oricărei structuri perceptiv "^
posede un caracter stadial, procesual. ^
Pe măsura lărgirii sferei activităților perceptive, a extinderii efectulu'
transformator asupra unui registru cât mai variat de stimuli, se produc restructi -°^
calitative în fondul general al experienței senzoriale. '
Astfel, percepția devine un moment și o componentă fundamentali a structuri
inteligenței generale. Schemele senzori-motorii pe care le implică ea reprezintă A-1
punct de vedere genetic-evolutiv, și primele construcții semnificative de tip intel"
în cadrul lor realizându-se un ansamblu de coordonări ale evenimentelor senzori T^'
motorii, care permit trecerea subiectului de la o dependență actuală de obiectY §"
dependență proiectată în timp. Obiectul dobândind statut de permanență, subiectul
câștigă libertatea de a-și pregăti și organiza acțiunile sale în raport cu el. Ca urmare
unghiurile din care va putea fi abordat obiectul se diversifică și, corespunzător
informația extrasă devine mai completă.
Cel de al treilea grup de legi se referă la percepția ajunsă la nivelul său optim de
elaborare și funcționare. Aici intră: legea integralității; legea selectivității; legea
semnificației; legea constantei și legea obiectualității sau & proiecției obiectuale.
Integrarea este principiul care face posibilă trecerea în cursul dezvoltării
ontogenetice de la un nivel inferior la altul superior, precum și apariția diferențelor și
delimitărilor calitative dintre niveluri.
în sfera percepției, integrarea se realizează în două planuri: intramodal și
intermodal.
Integrarea modală se realizează în cadrul fiecărui analizator și ea are ca rezultat
percepțiile modale – vizuale, auditive, tactile, gustative, olfactive – ca modele
informaționale complexe ale unui ansamblu de însușiri și caracteristici particulare ale
stimulilor specifici. Percepția modală este rezultatul funcției integrative a zonelor
asociative (secundare) ale reprezentanței corticale a analizatorilor. Senzațiile, ca
modele informaționale unidimensionale ale unor însușiri separate, sunt transferate la
zonele asocia* i secundare, unde se elaborează imaginea perceptivă, ca un produs
complex integral (unitar) de rang superior; acestea nu sunt continue în timp și spațiu, ci
leagă între ele un proces comportamental cu altul, constituind, totodată, punce
temporale care separă ceea ce este acum de ceea ce vine după (F.Allport,l 955, M.Ooiu,
1971). între două procese comportamentale se interpune un eveniment tempora.
felul acesta, se elaborează o structură dinamică a actelor comportamentale (activi ,
perceptive) și a evenimentelor (coordonările și integrările spațio-tempora
informației extrase din obiect). La nivelul structurii date, acționează două tipuri de
legi generale cantitative, care exprimă dimensiunile și raporturile lor recip r
evenimentul considerat, și legi care exprimă caracteristicile structurale propn ^
Aspectul structural nu poate fi măsurat sau cântărit, ci doar se poate spune dac
produce sau nu. . – * suȘjre a
Nu numai fenomenologic, dar și obiectiv, diferența între o singura m ^
culorii – de exemplu, tonul cromatic – pe care ne-o redă senzația, ș> a aracteristicilor cromatice – ton cromatic, saturație, luminozitate -, pe care ni le relevă
jn formă unitară percepția, este calitativă și ireductibilă.
Integrarea intermodală evidențiază și mai pregnant caracterul sistemic al
xperienței senzoriale, ea realizând modele informaționale de un nivel de complexitate
mai înalt, pe baza modelelor informaționale modale. Asemenea modele (percepte)
• termodale sau plurimodale devin posibile datorită interacțiunii și raporturilor de
ornp|ementaritate funcțională dintre analizatori, atât la nivel subcortical, cât și cortical.
ia nivel cortical, această interacțiune se realizează prin intermediul zonelor asociativ-
integrative terțiare (de ordinul III), care colectează informația modală de la zonele
secundare ale fiecărui analizator.
Din punct de vedere operațional, integrarea plurimodală implică două tipuri de
transformări:
a. comprimarea după principiul homomorfismului a informației conținute de
codurile de ordinul II (modale) și desemnarea rezultatului astfel obținut printr-un nou
cod, cu rang de generalitate superior, față de codurile modale;
b. relaționarea dinamică, „discursivă", potrivit logicii structurii înglobante
(supraordonate) într-o entitate informațional-semantică nouă, care să determine o
schimbare esențială de stare a conștiinței subiectului despre obiectul perceput. Această
schimbare se traduce, în termeni comportamentali, în credința subiectului că un percept
plurimodal îi oferă o mai amplă cunoaștere a obiectului și posibilități mai mari de
utilizare a lui în activitate (universalizarea practicabilității perceptului: legarea acțiunii
nu doar de un obiect individual, ci de o întreagă clasă de obiecte asemănătoare).
Cum între integrările pe verticală și cele pe orizontală există legături bilaterale și
transferuri informaționale reciproce, în funcție de natura și obiectivele sarcinii
perceptive, putem afirma că legea integralității duce la organizarea percepției ca
structură închisă, autoreglabilă.
Legea selectivității subliniază caracterul activ al procesului perceptiv, implicarea
în orientarea și reglarea lui a unor determinații specifice ale subiectului, precum:
voința, stările de motivație, dispozițiile afective, scopurile.
în fiecare moment, analizatorii noștri sunt supuși unor multiple și variate fluxuri
de semnale și de solicitări. Capacitatea lor de admisie este însă limitată, neputând
prelua pentru procesarea ulterioară decât o foarte mică parte (de exemplu, cel vizual,
doar a milioana parte din volumul informației actual existent la intrare). Astfel, o
selecție-filtrare este impusă obiectiv de însăși organizarea funcțională a analizatorilor.
Ce anume se selectează și ce este lăsat în afară depinde, pe de o parte, de
caracteristicile câmpului stimulator extern (gradul de noutate și inedit al unor elemente
^u însușiri, raporturile de intensitate dintre ele, pozițiile spațio-temporale etc), iar pe
"e altă parte, de factorii de personalitate. Putem, deci, formula relația:
^ = f{(x z> X| Rx 2 Rx3, ….Rx n) cpi}, unde E – selectivitatea, X – câmpul stimulator extern,
*i~*n – elemente și însușiri ce alcătuiesc câmpul stimulator, R – relația între elementele și
"îsușirile câmpului stimulator extern, (pj – mulțimea variabilelor ce țin de subiect.
întrucât, atât câmpurile stimulatoare externe, cât și configurația factorilor de
fasonai itate au un caracter dinamic, fluctuant, conținutul selecției perceptive se va
modifica permanent în succesiunea momentelor temporale. Aceasta determină
265

dinamica specifică a raportului figură-fond, ce se poate ușor demonstra cu aiut
figurilor duble (fig. 23). 0ru l
Fig. 23. Selectivitatea și mobilitatea în percepție
Atunci când în fața unui câmp stimulator, subiectul nu evidențiază nici un înțeles
și nu vizează nici un scop special, pozițiile de figură (obiect) și âe fond sunt impuse
preponderent de Jocul" elementelor și însușirilor obiective (în general, în prim plan se
vor impune elementele și însușirile mai puternice, mai neobișnuite); dimpotrivă, atunci
când subiectul este motivat și se orientează anticipat (pe baza unui set pregătitor) spre
ceva anume, selecția va fi influențată preponderent de factori psihologici.
Când într-o mulțime căutăm o persoană anume, detectarea și identificarea ei o
propulsează în prim-planul percepției, devenind figură, iar restul indivizilor trece pe
plan secund, contopindu-se în fond. In mod similar, când într-o orchestră ne fixăm
atenția auditivă asupra unui anumit instrument, acesta iese în prim plan și ocupă zona
centrală a conștiinței, în timp ce restul instrumentelor trec la periferia câmpului
conștiinței, formând fondul percepției.
Legea semnificației exprimă în mod direct legătura percepției cu sarcinile
activității și cu satisfacerea stărilor noastre de necesitate. Pe lângă reflectarea obiectului
așa cum este el, în detenninațiile lui reale, percepția reflectă același obiect și din
perspectiva utilității lui pentru noi. Cu alte cuvinte, ea include în sine operatori distincți
de diferențiere-identificare obiectivă a stimulilor modali specifici și de relevare a
semnificației lor pentru subiect, prin raportarea informației despre ei la stările
motivație și Ia scopurile activității acestuia. Așa ajungem să clasificăm obiectele ce
sunt date în experiența senzorială curentă în semnificative și indiferente sau neutre.
Departajarea nu este absolută și invariantă, unul și același obiect putând
parte, în momente diferite de timp, și dintr-o clasă și din cealaltă. r
Cel mai gustos produs alimentar, pe fondul unei stări de sațietate, P 0^
perceput ca indiferent, în vreme ce o coajă de pâine uscată, pe fondul unei s
flămânzire îndelungată, poate fi percepută ca având o semnificație deosebită.
Legea semnificației conferă percepției un caracter pronunțat activ și dinam ea vv r'J'V" un vmuvivi lyi \jl iui Iltll «*^ii » y — t .
Legea constanței decurge din caracterul intrinsec sistemic al percepției Ș" ^
postulează tendința spre echilibru și stabilitate (invariantă) a imaginii unui ov
266 „ofida varierii între anumite limite a unor însușiri secundare sau a contextului în care
ste prezentat. Până să dobândească stabilitate și constanță, percepția trebuie să
parcurgă în ontogeneză o traiectorie evolutivă destul de îndelungată.
Așa cum au demonstrat cercetările genetice efectuate de J.Piaget (1961), constanța
"ncepe să se manifeste de abia în jurul vârstei de 2 ani și 6 luni; până la consolidarea
deplină mai este însă nevoie de încă pe atât. Elaborarea ei presupune, în plan obiectiv,
orezentarea aceluiași stimul în variante și ipostaze cât mai diferite, iar, în plan psihologic,
oerfecționarea și maturizarea funcțională a mecanismelor perceptive, cu formarea
operatorilor centrali de corecție și coordonare a transformărilor, având ca rezultat
atenuarea sau eliminarea efectelor de câmp (de supra- și subestimare a unor dimensiuni
sau elemente în raport cu altele).
Se poate presupune că mecanismele perceptive ajung să se comporte ca niște
minicomputere, care controlează evenimente stohastice (aleatoare).
Ele analizează, compară și prelucrează situațiile individuale de la „intrare",
extrăgând anumiți invarianți și calculând tendința centrală care se ia ca etalon de
referință în recunoașterea și identificarea obiectului. „Imaginea-etalon" va reține
însușirile definitorii ale obiectului ca dat individual sau ca reprezentant al clasei, care se
dovedesc a fi cele mai rezistente la fluctuațiile contextuale. Funcția acestei „imagini-
etalon" este eminamente corectoare în raport cu „input-xA" actual. Constanta se impune
ca o cerință obiectivă a unei echilibrări optime cu lumea lucrurilor din jur. Dacă
identitatea imaginii perceptive s-ar modifica la orice variație a input-u\u'i informațional,
diferențierea și identificarea ar fi considerabil îngreunate și acțiunea cu obiectele de
care avem nevoie s-ar poticni la fiecare pas: în permanență percepția ne-ar înfățișa alte
date și alte entități reale, pe care, ar trebui să le analizăm și a căror semnificație ar
trebui să o stabilim de fiecare dată.
Tocmai datorită importanței pe care o prezintă pentru optimizarea activității,
fenomenul constantei se realizează în cadrul tuturor modalităților percepției lumii
externe, și el poate cuprinde toate însușirile stimulilor specifici.
Cel mai pregnant, însă, se manifestă, în sfera percepției vizuale, constantele de
mărime, de formă și de culoare, iar în cea auditivă – constantele structurilor melodice,
constantele de recunoaștere a timbrului vocilor persoanelor apropiate.
Constanta mărimii conține în sine și o doză de paradoxal, ea impunându-se
împotriva evidenței retiniene periferice. Se știe că mărimea imaginii retiniene (primare)
a unui obiect este invers proporțională cu distanța la care se află el de observator:
respectiv, creșterea distanței peste 2 m va determina micșorarea progresivă a imaginii
retiniene a obiectului perceput.
Dacă această imagine ar fi determinantă pentru aprecierea și identificarea
°°iectului, atunci ar însemna ca noi să vedem obiectul dat micșorându-se cu fiecare
metru de îndepărtare de noi. Or, în realitate, lucrurile nu se întâmplă astfel,
•ndepărtându-se de noi, până la o anumită limită (între 50 m și 100 m, în funcție de
context), obiectul continuă să fie perceput în aceeași mărime, constant. Aici se
c°ndiționează foarte clar influența corectoare a „imaginii-etaion" constituite anterior
asuPra fluctuațiilor „in/?ut-ului", respectiv, asupra fluctuațiilor imaginii retiniene.
267

în percepția muzicii, de asemenea, avem de a face cu existența unor etaloane al
structurilor melodice, grație cărora reușim să diferențiem și să recunoaștem o lucra
muzicală indiferent dacă este interpretată vocal sau la diferite instrumente, dacă e
transmisă într-un registru de înălțime sau în altul.
Legea constantei este sinergică și consubstanțială eu legile integralității •
structuralității, împreună ele formând suportul autoreglabilității schemelor și rnecani
melor perceptive.
Legea proiecției obiectuale exprimă proprietatea fundamentală a percepției de
se proiecta asupra obiectului pe care-l desemnează și de a ne deschide conștiința spre f
afară, către lumea externă ca existență în sine. Prin funcția sa reflectorie-designativă
imaginea perceptivă ne permite să facem distincție și să păstrăm opoziția între
subiectivitatea noastră interioară și ceea ce se află în afară. Informația pe care ne-o
furnizează ea ne raportează și ne orientează nu spre ceea ce se întâmplă în mintea
noastră, ci spre lucrurile din jur, permițându-ne să răspundem la întrebările „ce este?"
„ce reprezintă?", „cum este (format)?", „la ce folosește?" un obiect sau altul.
„Proiecția obiectuală" înseamnă și faptul că, reflectând și desemnând obiectul (ca
dat extern), imaginea perceptivă nu se identifică și nu se confundă cu el. înainte de a
exista o imagine perceptivă, trebuie să existe mai înainte obiectul care s-o determine.
Fiind determinată de obiect hic et nune, ea rămâne orientată în permanență spre acest
obiect, dispărând atunci când el încetează să mai acționeze asupra organului de simț
corespunzător.
în fine, legea obiectualității exprimă și tendința percepției de a se adapta în
funcție de particularitățile obiectului-stimul și de a-l reflecta cât mai complet și veridic.
Ca urmare, cu cât atributul obiectual ității este mai bine realizat, cu atât valoarea
informațional-cognitivă și instrumental-pragmatică a perceptului va fi mai ridicată.
Conștientizând această relație, noi nu lăsăm ca precepția să se desfășoare Ia voia
întâmplării, pasiv sau haotic, ci ne-o organizăm și planificăm în așa fel, încât să ne
asigure o cunoaștere cât mai completă și veridică a lucrurilor și fenomenelor din jur
Sub acțiunea legii obiectualității, percepția umană se dezvoltă într-o activitate
intențională și sistematică de relevare, analiză și interpretare a informației despre stările
și însușirile lumii externe, integrându-se ca verigă esențială în activități practice sau de
cercetare științifică supraordonate. Criteriul fundamental de apreciere a obiectualității ii
constituie tocmai gradul de reușită și eficiență al acțiunilor noastre cu obiectele
percepute: un percept adecvat, veridic, se asociază cu un comportament adecvat, corect
în raport cu obiectul considerat; și invers, un percept incomplet sau eronat se asociază
cu un comportament inadecvat, care, în loc să conducă la realizarea scopului propus, ne
abate sau ne îndepărtează de el.
6.2.3. Formele percepției
în delimitarea formelor percepției ne orientăm după două criterii princip •
a) natura și proveniența surselor de informație; b) componența mecanismelor care
la baza elaborării imaginii perceptive. t-a
Potrivit primului criteriu, distingem două forme generice ale percepției: PerC?f'-il}
lumii externe și percepția propriului Eu (autopercepția). După cel de al doilea c
se desprind percepții monomodale și percepții intermodale.
268 V Percepția lumii externe. Toți stimulii modali specifici sunt mai mult sau mai
uțin complecși, relevând existența unui anumit număr de însușiri și dimensiuni
articulare. Astfel, în raport cu fiecare din ei, cunoașterea senzorială reclamă în mod
firesc trecerea de la senzații singulare, izolate, care reflectă o însușire sau alta desprinsă
je restul, la percepte, imagini mai complexe, care să asigure reflectarea stimulului dat
:„ totalitatea și unitatea însușirilor și părților sale componente. Devine astfel legitim să
vorbim nu numai de modalități ale senzațiilor, ci și de modalități ale percepțiilor – al
căror obiect este atât lumea externă, cât și propriul nostru eu (fizic). Fiecare astfel de
modalitate se concretizează prin:
a. procesarea informației despre o anumită grupă de proprietăți – mecano-fizice,
chimice, termice, cromatice, acustice, metrice etc;
b. anumite procedee de codificare și structurare a imaginii;
c. mecanisme diferențiate și specializate pentru detecție, discriminare,
identificare, interpretare. Prin urmare, percepțiile modale – cutano-tactile, vizuale,
auditive, olfactive, gustative, proprioceptiv-kinestezice – sunt neechivalente și
nonsubstituibile, dar complementare, în plan cognitiv, informația furnizată de fiecare
modalitate despre unul și același obiect contribuind la întregirea și adâncirea
cunoașterii acestuia.
Rolul motricitatii în mecanismele percepției modale. Datorită diversității
determinațiilor spațiale ale stimulilor (unghiuri, poziții, distanțe, configurații etc), în
mecanismele tuturor modalităților perceptive se include ca verigă obligatorie
motricitatea, kinestezia. Aceasta îndeplinește un dublu rol: de reglare și orientare a
organului de simț periferic în direcția stimulului cu stabilirea contactului de receptare,
de facilitare a extragerii informației și organizare serial-dinamică a influxului nervos.
Grație verigii motorii proprii, analizatorii devin aparate active, capabile să exploreze
câmpul extern și să „iasă" în întâmpinarea surselor de stimulare. Cel mai evident,
constatăm rolul motricitatii în percepția cutano-tactilă și în cea vizuală.
Percepția cutano-tactilă constă în integrarea într-o imagine unitară a senzațiilor
despre duritate, substanțialitate, asperitate-rugozitate, unghiularitate-curbiliniaritate,
greutate, temperatură, făcând astfel posibilă recunoașterea sau identificarea obiectelor
fora participarea văzului. Experimental, s-a demonstrat însă că formarea imaginii
decurge diferit în cazul în care perceperea obiectului se face în mod pasiv, fără
conectarea mișcărilor de pipăire-inspecție-apucare, și, în cazul perceperii active,
subiectul recurgând la mișcările corespunzătoare.
Percepția pasivă reclamă, adeseori, un timp incomparabil mai lung pentru
extragerea informației necesare; apoi, imaginea ce se obține este de cele mai multe ori
"icompletă, lacunară, ceea ce duce la frecvente erori de recunoaștere-identificare chiar
a obiectelor familiare. Dimpotrivă, percepția activă, mediată și susținută de motricitate
Se realizează în timp relativ scurt și asigură formarea unei imagini mult mai complexe
S| rnai veridice, favorizând producerea recunoașterilor și identificărilor corecte.
Mișcările implicate în mecanismul percepției tactile sunt de două tipuri: de
aPucare-susținere și de inspecție-captare informațională. Cu ajutorul celor dintâi,
e*ecutate, de obicei, de mâna subdominantă (stânga la dreptaci, dreapta la stângaci), se
'Xează și se menține obiectul în poziție adecvată pentru a fi perceput tactil. în mod
/.'" 269

, ea tip se execută în interiorul suprafeței obiect i •
jurul centrului său. Ele se organizează după o anumită schemă logică și VJ7 Ș''n
intai, determinarea și fixarea punctelor nodale, care poartă informația cea m a ^ mai
pentru construirea imaginii globale a obiectului, iar, apoi, stabilirea leJJ ? Vantă
articulare a acestor puncte, care vor reprezenta scheletul formei și mărim 1 de
Dunctelor nodale mana iw^ntnatv» 7ohA\;aofA m „: ™..u _; _i_ * **SU lPra – –i—~~ , – .11.
punctelor nodale, mâna receptoare zăbovește mai mult și ele sunt supuse unor mi –
de inspecție circulară și radiară, determinându-Ii-se poziția structurantă î ! furnizează i„W? 17 descn,d er'< degetelor, prin forța contracțiilor, ace^ ^K Trebuie subliniat faptul că schemele motorii ale tactului (pipăitului) nu sunt date
Mișcării .7 ,^ ntfre des Premărim ea și greutatea obiectului mi*%i W\» naștere, ci ele se formează treptat în cursul ontogenezei, concomitent cu
ș arue ae cei de al doilea tip se exeC ută în interiorul sunrafi^; „K:_ . . ț, stituirea asimetrie! funcționale a celor două mâini.
O serie de cercetări (Praver, Buhler, Gesell ș.a.) au demonstrat că, aproape de-a
ncnil întregului prim an de viață, copilul folosește în mod egal ambele mâini în
i"carea și manipularea obiectelor. Mișcările de explorare-palpare au un caracter
hoție* fără a evidenția vreo logică mai mult sau mai puțin clară. Schemele mișcărilor
ig diferențiere și identificare a formelor sunt primele care se formează în ontogeneză.
Astfel, se elaborează scheme cu caracter categorial: pentru circularitate, pentru
liniaritate și pentru proporționalitatea laturilor. Acestea se fixează în memoria
Mnestezică de lungă durată și vor forma pattem-urile interne ce vor regla mișcările
ulterioare antrenate în percepția tactilă.
Pe măsura accentuării și consolidării asimetricei funcționale între cele două
mâini, se va produce și o redistribuire a dominanțelor sensibilității tactile și ale celei
Sinestezice: sensibilitatea tactilă va fi mai dezvoltată la mâna subdominantă (de
susținere), iar sensibilitatea kinestezică va deveni dominantă la mâna conducătoare,
care execută mișcările propriu-zise de palpare.
în percepția vizuală, veriga motorie joacă un rol aproape la fel de important ca și
în cea tactilă, reflectarea mai ales a caracteristicilor spațiale nefiind posibilă tară
participarea ei. Fie că avem de a face cu obiecte statice, fie cu obiecte în mișcare,
pentru a putea fi identificate după formă, mărime, volum sau poziție, devin obligatorii
mișcările globilor oculari pentru centrarea lor în zona vizibilității optime. Un ochi
imobil ar fi aproape un ochi orb, afirma A.Leontiev (1961). Schemele logice ale
mișcărilor oculare se formează pe baza și după modelul celor ale mâinii implicate în
percepția tactilă a obiectelor. La elaborarea lor participă masiv instanțele centrale, care
vor subordona centrii reflecși de la nivelul trunchiului cerebral.
Mișcările oculare se realizează într-o gamă întinsă și variată, fiind nu doar
efectorii, ci și perceptorii, legate direct de extragerea și codificarea informației despre
direcții, poziții, dimensiuni metrice și configurații. Traiectoriile lor sunt atât pe
verticală, cât și pe orizontală, primele având un registru mai întins. Ca formă, mișcările
°culare pot fi de rotație, saltatorii, sacadate sau vibrative, frecvența fiecărei forme
depinzând de modul de prezentare a obiectului – static sau în mișcare, izolat sau în
furajul altor obiecte etc.
înregistrările efectuate (Iarbus, 1948, Preda, 1988) arată că, în desfășurarea lor,
^Scările oculare se organizează după o anumită logică: la primul contact cu obiectul
au loc mișcările rapide de „captare" și centrare; ele sunt urmate de mișcările
exploratorii, de amplitudine mai redusă și cu direcții divergent-convergente în
'Priorul conturului și suprafeței obiectului; apoi acestea sunt urmate de mișcările fine
e fixare-măsurare, care au rolul de a scoate în evidență punctele și zonele nodale cu
^aximă încărcătură informațională (unghiuri, înclinații, curburi, simetrii-asimetrii,
e||efuri etc); în fine, când aceste elemente au fost reperate, intervin mișcările de
°°rdonare-unificare, care asigură, pe de o parte, elaborarea adecvată a fiecărei imagini
tmiere, iar pe de altă parte, stabilirea disparității unghiulare optime dintre cele două – – •• — K""'V" ^"u^iuiaiua in contextul
celorlalte; părțile secundare sunt traversate mai rapid și ele se iau în considerat'
distanțe între punctele nodale. ' Ca
Pentru percepția formei cele mai relevante, purtând încărcătura information I"
cea mai mare, sunt colțurile și curburile și pozițiile lor față de centru; pentru aprecier
mărimii obiectului, esențiale devin distanțele (lungimile) dintre marginile conturilor
Se consideră că mișcările receptoare, adică cele executate de către mâna
dominantă (activă), îndeplinesc trei funcții principale: de construcție; de măsurare- eva
luare și de control-corectare (Zincenko și Lomov, 1959; Popescu-Neveanu, 1976)
„Mișcările constructive" vizează surprinderea și identificarea proprietăților spațiale ale
obiectului. Totuși, traiectoriile lor nu sunt perfect izomorfe obiectului. în afara
urmăririi suprafeței și conturului obiectului, au loc frecvente detașări de obiect, devieri
de la contur, pauze, salturi de la un punct la altul în partea opusă, mișcări inverse și de
revenire etc. Dacă degetele ar urma riguros conturul obiectului, elaborarea imaginii
formei ar fi îngreunată, datorită acțiunii inducției negative, care uniformizează
segmentele fluxului excitației, aplatizând punctele nodale. Percepția tactilă se
desfășoară după legile sale proprii, care sunt de esență geometrică.
Mișcările de măsurare sunt organizate secvențial și recursiv, ele segmentând
lungimile și suprafețele în unități discrete ce pot fi comparate și însumate, obținându-se
în final dimensionalitatea globală a obiectului. Aici devine indinspensabilă memoria
kinestezică de scurtă durată, care asigură păstrarea în reprezentare a segmentelor
parcurse și adăugarea lor la cele percepute în momentul actual.
Valoarea dimensionalității obiectului se obține pe baza tensiunii bioelectnce
convertite în scheme spațiale de tip topologic la nivelul ariilor corticale somestezice
(3,1 și 2) și motorii (4 și 6) ale scoarței cerebrale.
Mișcările de control și corecție se efectuează în mod repetat și pe traiecto
inverse, verificând (reinspectând) puncte și suprafețe deja parcurse, în interiorul car
se fac retușuri și precizări ale informațiilor anterioare prin raportarea și comparare
informațiile recoltate din alte puncte și alte zone. Ele intervin de fiecare dată can
suntem încă siguri de caracteristicile unei laturi, ale unei fețe sau când aflăm (tie
dăm singuri seama, fie că ne spune cineva) că răspunsul formulat în legătură cu
mărimea sau identitatea categorială a obiectului perceput este eronat. | e
în cursul procesului de receptare, între veriga periferică și cea cent
analizatorului tactil-kinestezic se realizează un dublu și permanent
informațional, care asigură organizarea și reglarea tuturor tipurilor de mișcări i V
în identificarea, pe calea tactului, a obiectului.
2270 latini
271

imagini, pentru a se realiza unificarea lor la nivel central într-o singură im a„-
tridimensională (efectul binocular sau stroboscopic). e
In cadrul percepției auditive, veriga motorie este prezentă în operația de cam
a sunetului (prin mișcările de întoarcere a capului și de poziționare a pavilionul *•
urechii pe direcție perpendiculară și pe cât posibil frontală cu sursa sonoră) si *'
facilitarea ajungerii undelor vibratorii la receptor (prin mișcările ondulatorii ale lanțul •
de asociere din urechea medie).
In percepția gustativă, producerea excitației este mijlocită în mod esențial d
mișcările limbii și masticatorii, care asigură atât dizolvarea rapidă a substanțelor sipid
în salivă, cât și dizolvarea moleculelor rezultate pe suprafața receptoare.
în fine, și percepția olfactivă cuprinde în mecanismul său o componentă motorie
reprezentată de așa-numitele mișcări de adulmecare, ale capului și nărilor și de
mișcările de inspirare, în care sunt antrenați mușchii intercostali și ai diafragmei.
Cu cât aceste mișcări sunt mai ample și mai rapide, cu atât excitația odorifică se
produce mai prompt și cu o intensitate mai mare.
Așadar, în lumina celor arătate mai sus, noțiunea de percepție monomodală
capătă un înțeles relativ, în cadrul fiecărui analizator fiind inclusă o verigă motorie care
mediază sau participă direct la desfășurarea proceselor specifice de elaborare a imaginii
globale a stimulului.
Percepția intermodală (plurimodală). Așa cum arătam într-unui din paragrafele
anterioare, analizatorii, deși s-au diferențiat din punct de vedere structural și s-au
specializat din punct de vedere funcțional, ei nu sunt izolați unul de celălalt, ci
interacționează în permanență, influențându-și reciproc dinamica activității.
Expresia cea mai concludentă a acestei interacțiuni o reprezintă integrarea într-o
imagine unitară supraordonată a imaginilor particulare (monomodale) ale aceluiași
obiect, perceput simultan sau succesiv prin intermediul mai multor analizatori. Se
întâmplă în mod curent ca, în cadrul activității practice sau de cunoaștere, unul și
același obiect să-1 abordăm pe calea mai multor simțuri: tactil, vizual, auditiv, gustativ,
olfactiv. Probabil că nici nu există în realitate obiecte materiale care să posede însușiri
de o singură modalitate și care să se adreseze unui singur analizator. Mai mult chiar,
am putea enumera o serie lungă de obiecte care posedă însușiri atât de variate din
punct de vedere modal, încât perceperea lor completă reclamă participarea tuturor
analizatorilor. Devine evident, în acest caz, că imaginile realizate de către fiecare
analizator, reflectând grupe de însușiri aparținând aceluiași obiect, trebuie sintetizate și
integrate într-un model informațional unitar, supraordonat (fig. 24). Așa cum am arătat,
baza neurofiziologică a constituirii perceptelor plurimodale o reprezintă zone
asociativ-integrative terțiare și cuaternare ale scoarței cerebrale, care, topografic,
dispun între zonele senzoriale modale (respectiv, verigile centrale ale analizatorilor)-
Percepția plurimodală ne apare astfel ca un nivel calitativ superior în evoluți
organizarea cunoașterii senzoriale a obiectelor și fenomenelor lumii externe.
Judecând după aspectele fenomenologice subiective, se pare că structu
informațiilor particulare în cadrul imaginii plurimodale se realizează în jurul
nucleu reprezentat de informația furnizată de o anumită modalitate, care se imp u ^
aferentație dominantă. Datele observației sugerează că, cel mai frecvent, aces
272 îndeplinește analizatorul vizual: întreaga experiență senzorială dobândește atributul
vizualizării. Dar nu este exclus ca în acest rol să apară, la un individ sau altul, și alți
analizatori-auditiv, tactil, kinestezic.
PERCEPȚII MONOMODALE
PERCEPȚII
INTERMODALE
PERCEPȚII III
PLURIMODALE
Fig. 24. Niveluri ale integrării perceptive
Pe lângă proprietățile „pur modale", care se pot percepe numai printr-un anumit
analizator, realitatea externă posedă însușiri care nu pot fi percepute în mod adecvat decât
prin intermediul a doi sau a mai multor analizatori. Acestea sunt spațiul, timpul și mișcarea.
Percepția spațiului. Spațiul este o determinație fundamentală și generală a tuturor
entităților materiale, indiferent de forma lor de agregare-gazoasă, lichidă, vâscoasă sau
solidă. El definește și propria noastră existență, ca organizare primordial substanțială,
biologică. Modul de dispunere și conectare a celulelor în țesuturi și a țesuturilor în
organe sau aparate se subordonează legilor geometriei. Relaționarea cu mediul extern
și o reglare optimă a activităților și comportamentelor sunt imposibile fără o orientare
adecvată în coordonatele spațiale. Ca urmare, cunoașterea și valorificarea informației
despre caracteristicile spațiale ale lucrurilor din jur se impun ca cerințe obligatorii ale
oricărei activități de adaptare. Această cunoaștere începe chiar de la nivel senzorial,
Percepția fiind prima verigă într-un astfel de proces.
Deși, în plan filosofic, spațiul este definit ca o categorie abstractă ce nu poate
constitui obiect al simțurilor (Kant o considera ca având un caracter aprioric, în afara și
•naintea oricărei experiențe), în plan psihologic și practic, el se particularizează și se
concretizează prin intermediul unor proprietăți în sine sensibile, sesizabile prin
273

simțurile noastre, precum forma, mărimea, volumul, întinderea etc. Tocmai acestea f
obiectul percepției.
H.Poincare (1903) insista asupra necesității de a delimita spațiul repreZent
(sau geometric), de cel obiectiv (perceput); primul este omogen și izotrop, posedând
trei dimensiuni, cel din urmă este ca un dat relativ, care poate fi mai complex dec't
cel reprezentat.
Percepția spațiului se realizează în două variante: cea a spațiului bidimensional-
și cea a spațiului tridimensional.
Spațiul bidimensional se definește prin lungime (orizontală) și înălțime (verti
cală) sub aspectul întinderii, și prin perimetru, sub aspectul închiderii. în cadrul lui se
delimitează raporturile poziționale binare: sus-jos, stânga-dreapta, față-spate (schema
simetriei bilaterale).
în percepție, elementele structurante ale spațiului bidimensional sunt
orizontalitatea, verticalitatea, oblicitatea (înclinația), curbiliniaritatea și unghiularitatea,
ale căror conexiuni și raporturi generează formele geometrice plane.
Potrivit teoriei gestaliste, forma este un invariant determinat de raporturile și pro
porțiile interne ale unei figuri și ea nu este influențată de modificările dimensiunilor
metrice în sine. De aceea, ea este primordială în percepție, mărimea ocupând un loc secund
și fiind un atribut al formei (pătrat mare -pătrat mic; triunghi mare-triunghi mic etc).
Atât în percepția formei, cât și în cea a mărimii, se manifestă fenomenul
constantei. în primul caz, legea constantei face ca, indiferent de poziția în care ni se
prezintă în câmpul vizual, un obiect familiar să fie perceput în forma lui reală (rotundă,
pătrată, triunghiulară, dreptunghiulară etc); în cazul al doilea, această lege face ca un
obiect familiar să continue a fi perceput în mărimea lui reală, în pofida îndepărtării de
noi (până la o anumită limită) și a micșorării imaginii lui retiniene.
în percepția vizual-kinestezică a mărimii acționează și legea perspectivei,
furnizând informații corectoare privind raportul dintre distanța obiectului de observator
și mărimea aparentă a acestuia în percepție. Informația generată de legea perspectivei
influențează și asupra aprecierii distanțelor. Rezultă astfel următoarea interdependență:
perceperea unui obiect familiar în mărime mai mică decât este în realitate se
interpretează că el se află la distanță mare de noi; și invers, aprecierea unei distanțe ca
fiind mare devine premisă pentru „explicarea" faptului că un obiect familiar apare in
percepție mai mic decât este în realitate.
în cazul perspectivei liniare, aplicabilă dimensiunilor longitudinale, imaginea
retiniana a lungimilor se află în raport invers proporțional cu pătratul distanței
„punctelor observate" (de reper) de subiectul observator, apărând astfel cunoscu
iluzie a perspectivei: privind în depărtare liniile de cale ferată, constatăm că ele
apropie treptat, până când se întâlnesc într-un punct. ..
Percepția formei se realizează pe baza interacțiunii mecanismelor tac
kinestezice cu cele vizual-kinestezice. Cele două fluxuri informaționale se corele
se integrează reciproc într-un pattern unitar, actualizabil în integralitatea sa cni
cazul perceperii obiectului doar prin intermediul unuia din cele două mecanism •
cum am subliniat mai înainte, liantul și suportul comun al informației tactile și a –
vizuale despre formă ca determinație spațială primordială a obiectelor îl reP
274
schemele motorii – de explorare-inspectare, fixare și cuprindere-măsurare a
dimensiunilor liniare, a raporturilor poziționale dintre ele.
Punctele nodale care determină invariantul intern al unei forme le constituie
unghiurile, marginile și proporțiile. Tocmai relevarea și identificarea lor reprezintă
obiectivul principal al acțiunilor și operațiilor perceptive, atât tactil-kinestezice, cât și
vizual-kinestezice. în cazul percepției vizuale, atât a formei, cât și a mărimii, esențial
este mecanismul optic de refracție a fasciculului razelor luminoase de-alungul verigilor
globului ocular și mecanismul motor de acomodare.
La nivelul globului ocular, fasciculul luminos se refractă de trei ori: o dată la
nivelul corneei și de două ori la nivelul cristalinului, întâi la nivelul feței lui anterioare
și apoi la nivelul feței lui posterioare (fața anterioară se comportă ca o oglindă convexă,
iar cea posterioară – ca o oglindă concavă). în sistemul dioptic al globului ocular, rolul
principal în formarea imaginii îl joacă cristalinul, care, în ansamblu, funcționează ca o
lentilă biconvexă. După cum se știe din optică, la astfel de lentile există un anumit
raport între distanța obiectului față de lentilă și distanța imaginii față de aceasta.
Apropierea obiectului de lentilă determină îndepărtarea imaginii de lentilă, și
invers. în globul ocular, distanța dintre retină – care, din punct de vedere optic,
îndeplinește rolul de ecran – și cristalin rămânând aceeași, ar însemna că, pentru a fi
văzute clar, obiectele trebuie să se situeze la o anumită distanță. în realitate însă, noi
vedem clar obiecte prezentate la distanțe diferite. Acest lucru devine posibil datorită
mișcărilor de acomodare pe care le efectuează cristalinul.
Când razele reflectate de obiectul perceput vin paralel cu axa ochiului – ceea ce
se întâmplă când obiectul se situează pe distanța între 6 m de observator și infinit –
imaginea pe retină se formează corect fără medierea acomodării.
Dar pentru perceperea clară a formei și mărimii obiectului situat pe distanțe sub
6 m față de observator, razele nemaifiind paralele cu axul ochiului, se declanșează
mecanismul de acomodare: cristalinul își mărește convexitatea feței anterioare
proporțional cu apropierea obiectului de ochi. Creșterea convexității cristalinului are o
anumită limită, ceea ce înseamnă că apropierea obiectului de ochi nu trebuie să
depășească un anumit punct pentru ca imaginea pe retină să se formeze în mod
adecvat. Așadar, în acomodarea vizuală pentru distanță, există două valori critice:
punctul de depărtare maximă (punctum remotum) aproximat la 6 m (depășirea acestuia
duce la întreruperea procesului de acomodare) și punctul apropierii minime {punctum
proximum), a cărui valoare variază cu vârsta, pentru o persoană adultă cu globii oculari
normali, această valoare se situează între 12-15 cm.
Funcția de acomodare pentru distanță scade pe măsura înaintării în vârstă, astfel
că la 65-70 de ani ea dispare aproape cu desăvârșire, datorită scăderii elasticității
cristalinului. Ca urmare, se instalează fenomenul de presbitism sau de presbiotie (grec.
Pfesbis = bătrân; opsis = vedere), care constă în incapacitatea de a vedea clar obiectele
aPropiate. Acest defect se corectează prin ochelari.
Pe lângă acomodarea pentru distanță, ochiul realizează și o acomodare la inten-
S|tatea luminii (respectiv, a iluminatului). în acest proces, este implicată pupila, care se
P°ate mări sau micșora cu ajutorul mușchilor dilatatori (mușchii radiari ai irisului) sau
.Mușchilor sfincteri (mușchii circulari ai irisului), în funcție de variațiile intensității luminii.

După cum se știe, pe retină se formează o imagine răsturnată a obiecti 1 •
perceput, a cărei mărime este invers proporțională cu pătratul distanței dintre obiect •
observator. Percepția formei și a mărimii se desăvârșește la nivel cortical n
interacțiunea dintre zonele de proiecție topică (primare) și cele asociativ-inteerati
(secundare) pe baza unor complexe operații de „calcul": comparație-evaluare, stabilir
de corespondențe designative, coordonări ale transformărilor intermediare, stabilirea H
proporții și corelații etc. Imaginea retiniana se ia, deci, ca mulțime de date primare ca
vor fi procesate după criterii de tip logico-semantic de ordin superior. Ea va fi î
primul rând, supusă unui proces de rotație, astfel încât imaginea corticală rezultată să
reflecte obiectul în poziția sa reală (nu răsturnată).
Mecanismele implicate în realizarea acestui proces nu sunt înnăscute
predeterminate, ci se elaborează în ontogeneză, prin învățare și condiționare. Acest fant
a fost demonstrat de cercetătorul austriac Kohler, printr-un experiment bazat pe
folosirea ochelarilor lui Stratton (prin care obiectele se percep inversat, cu susul în jos)
Subiecții experienței au fost puși să poarte acești ochelari încontinuu, timp de
30 de zile. în paralel, experimentatorul urmărea modificările produse în percepția
formei și poziției obiectelor din jur, pe baza relatărilor detaliate ale subiecților.
Rezultatul: în prima săptămână, subiecții relatau serioase dificultăți de
identificare a obiectelor și de orientare în spațiu; se manifesta puternic conflictul între
schemele perceptive elaborate anterior și imaginea actuală obținută prin ochelari; în a
doua săptămână, s-a produs o slăbire a conflictului inițial și ameliorarea orientării
spațiale; în a treia săptămână, conflictul a dispărut și subiecții nu mai întâmpinau
dificultăți semnificative în identificarea formei și poziției obiectelor și în orientarea în
spațiu. în săptămâna a patra, comportamentul respectiv se realiza normal, subiectul
nemanifestând nici o stângăcie în deplasarea în spațiu și în operarea cu obiectele.
După luarea ochelarilor, din nou subiecții au fost „aruncați" în situația critică de
la începutul experimentului: obișnuiți în timpul purtării ochelarilor să perceapă
lucrurile inversat, înlăturarea acestora nu a dus și la abolirea noilor scheme perceptive
elaborate, ei continuând să perceapă totul inversat. Din nou, a fost necesar un timp de
aproximativ 10 zile pentru reactivarea și instalarea schemelor perceptive elaborate
anterior.
Așadar, mecanismele percepției formei și mărimii obiectelor trebuie considerate
ca rezultat al unui proces evolutiv ontogenetic.
O premisă neurofiziologică esențială a percepției vizuale a formei o constituie
specializarea diferitelor grupe de neuroni care formează zona proiecției topice i
codificarea distinctă a orizontalității, verticalității, oblicității și curbiliniarita.il-
Informațiile despre aceste dimensiuni liniare se integrează în configurația structurata
către zonele asociative ale analizatorului. .
Percepția spațiului tridimensional este mai complexă decât a c
bidimensional. Relevarea și reflectarea adâncimii (a celei de a treia dimensiun;
trecerea de la „forma plană" la „forma în volum" reclamă interacțiunea coordona
ambilor ochi, așa-numitul mecanism binocular. La baza acestui mecanism,
mișcările de convergență-divergență ale globilor oculari. Convergența con
apropierea privirii celor doi ochi pentru a asigura cuprinderea obiectului in maximei sensibilități (foveea centrală) a fiecărei retine; divergența, dimpotrivă, constă
țn îndepărtarea privirii celor doi ochi pentru a se putea realiza centrarea optimă a
obiectului în perimetrul câmpului vizual binocular. Variabila, în funcție de care se
efectuează convergența sau divergența, este distanța dintre noi și obiect: la distanțe
mici, se produce convergența, la distanțe mari – divergența.
Percepția binoculară constă în realizarea de către fiecare ochi a unei imagini distincte
a obiectului, potrivit unghiului din care îl surprindem. între cele două imagini trebuie să
existe o diferență optimă (disparitate retineană optimă): nici foarte mică, deoarece
periclitează relevarea celei de a treia dimensiuni, nici foarte mare, deoarece împiedică
fuzionarea stroboscopică și duce la diplopie – dublarea obiectului (imagine dublă).
Rezultă, așadar, că obținerea în percepția vizuală a celei de a treia dimensiuni se
datorește integrării celor două imagini retiniene primare parțial discrepante. Această
integrare se realizează la nivel cortical, rolul preponderent avându-1 emisfera dreaptă.
Un rol important în mecanismul general al percepției spațiului tridimensional îl
joacă schema koropterului: pentru o poziție dată a ochilor, se numește koropter locul
punctelor-obiecte ale căror imagini se formează pe coordonate retinale corespondente
(parțial). Koropterul longitudinal teoretic sau cercul lui Vieth-Miiller este circumferința
ce trece prin punctul de fixare și centrele pupilare.
După Boring (1947), percepția în volum se realizează pe baza interacțiunii a
două feluri de cue : un cue primar și altul secundar. Cel dintâi se referă la direcție și
perceperea obiectelor apropiate; cel de al doilea se referă la perceperea desenelor, a
graficii și a obiectelor îndepărtate. Disparitatea binoculară este un cue al profunzimii
sau distanței subiective. Asimetria dintre cele două retine crește o dată cu descreșterea
distanței dintre noi și obiect. Tendința spre contopire a acțiunii celor două retine crește
pe măsura creșterii distanței dintre ochi și obiect, ceea ce face să nu mai poată
funcționa cue-ul profunzimii, obiectul fiind perceput bidimensional.
Chiar în cazul în care, datorită distanței prea mari, adâncimea nu este clar relevată
de percepție, recunoașterea obiectului (după formă) o completează (efect compensator).
în percepția spațiului, o importanță adaptativă deosebită o are discriminarea și
evaluarea raporturilor și pozițiilor: un obiect nu numai se identifică sau se recunoaște,
ci se și încadrează, stabilindu-i-se locul și poziția în raport cu alte obiecte, care se iau
drept repere. Astfel, spațiul înconjurător, în care ne aflăm într-un moment sau altul, este
supus în percepția vizual-kinestezică unei complexe procesări informaționale, care
duce în final la constituirea „hărților topografice mentale" și a orizontului spațial, care
Jiclude raporturile: aici-acolo, aproape-departe, stânga-dreapta față-spate, jos-sus,
măuntru-afară, alături-suprapus, grupat-distanțat – toate subordonate punctelor
cardinale, abstracțiune elaborată în funcție de poziția Soarelui pe bolta cerească și care
Joacă un rol esențial în organizarea în plan mental (în memorie și reprezentare) a
exPerienței spațiale.
Percepția spațiului nu poate fi înțeleasă în afara operațiilor de măsurare-
c°iriparare-evaluare metrică. Susținute inițial de instrumente improvizate, aceste
°Perații se vor integra treptat în sistemul standardizat al unităților de măsură – metrul
Cue = o mulțime de indici de recunoaștere, ce se obțin, în cursul experienței și care
'nează în percepție sau în gândire ca schemă integrativă.
977

sau submultiplii săi. Fixarea în memorie a corespondențelor obiectuale ale acest
unități permite actualizarea și folosirea lor în evaluările perceptive. Astfel, percent^
spațiului se perfecționează permanent în cursul evoluției ontogenetice, dobândind u
caracter tot mai mediat și mai intelectualizat.
Percepția timpului. Timpul este o determinație la fel de necesară și absolută
oricărei existențe ca și spațiul: nu există nimic în afara timpului, nici măcar veșni cja
Chiar fenomenele psihice, lipsite de dimensiuni sensibile legate de materialitate
posedă dimensiunea temporalității, au durată, pe care le-o recunoștea și Im. Kant. Spre
deosebire de spațiu, care posedă proprietăți intrinsec sensibile, fiind asociate
corporalității, timpul are un caracter mai abstract, perceperea lui devenind posibilă
numai în mod indirect, prin intermediul stărilor și transformărilor obiectelor și
fenomenelor concrete din jur. Particularitatea principală a temporalității este scurgerea
orientată și ireversibilă. Această scurgere este prima care se impune, în manieră
generală, experienței și trăirii noastre cotidiene. Ea se asociază întotdeauna cu
succesiunea evenimentelor, întâmplărilor, stărilor, lucrurilor etc. Succesiunea, la rândul
ei, se caracterizează prin rapiditate (viteză), ritmicitate, periodicitate, care, în percepție,
se iau ca principale puncte de sprijin în evaluarea și trăirea timpului. Atât în filosofie,
cât și în psihologie, s-a impus o delimitare între timpul obiectiv, așa cum există el în
afara experienței noastre imediate, și timpul subiectiv, așa cum ne este dat în percepția
și în trăirea imediată. Deși delimitarea pare justificată, ea nu trebuie exagerată într-atât
încât între cele două forme de manifestare a timpului să se creeze o incompatibilitate
absolută. în realitate, timpul subiectiv se structurează și se manifestă numai pe fondul
timpului obiectiv. Din punct de vedere valoric (cantitativ), timpul subiectiv se abate
mai mult sau mai puțin semnificativ de la cel obiectiv. Această abatere este determinată
nu atât de imperfecțiunea mecanismelor perceptive, cât mai ales de influența factorilor
dispoziționali ai personalității (motivațional-afectivi).
Percepția timpului și orientarea în timp sunt indispensabile pentru buna
organizare și desfășurare a oricărei activități, a existenței cotidiene în general. însuși
sistemul personalității se integrează și funcționează pe schema orizontului temporal, cu
cele trei coordonate de bază ale sale: trecut – prezent – viitor. Din corelarea lor rezulta
conștiința propriei istoricități (biografii) și a inserării în timp a propriei existențe.
Așadar, ca și în cazul spațialității, temporalitatea o raportăm, atât la lucrurile și
evenimentele lumii externe, cât și la noi înșine, la Eul nostru fizic și psihic (procese ș
stări fizice, biologice, procese și trăiri psihice). Corespunzător, s-au diferenția Ș
structurat și două tipuri de mecanisme de percepere și evaluare: unul pentru timp
fizic (obiectiv), care ține de succesiunea transformărilor și fenomenelor in sp .
extern, și altul pentru succesiunea stărilor și proceselor din spațiul nostru intern,
aceste două mecanisme primare, naturale, proprii și animalelor, la om se instituie
al treilea – de sorginte culturală, legat de sistemul instrumentelor și unita.»
măsură. între cele trei mecanisme se s'abilește o relație funcțională de subor
mecanismul de natură culturală reg' în I și controlând datele mecanismelor prin»
Percepția timpului cuprinde trei aspec' principale:
a) percepția succesiunii – (de stări, evenimente, fenomene); b) percepția duratei (timpul în care are loc desfășurarea compactă a unui proces,
eveniment etc);
c) percepția intervalelor (distanța temporară dintre două evenimente, două stări,
două procese etc, într-o anumită succesiune sau serie).
Trebuie să facem distincție între percepția și evaluarea sau aprecierea timpului.
Ca obiect al percepției poate fi numai timpul prezent, iar acesta redus la valori relativ
mici, doar de câteva secunde (maximum 5 secunde; peste această valoare avem de a
face cu reprezentarea timpului). Obiect al evaluării-aprecierii poate fi orice segment al
orizontului temporal – trecut, prezent, viitor -, decupat din continuumul general pe
baza unor evenimente punctuale.
Studii experimentale sistematice (P. Fraisse, 1956; Veker, 1960; M.Golu, 1980)
au demonstrat că percepția este supusă unei influențe perturbatoare mai puternice din
partea motivației și afectivității decât evaluarea. Sub influența factorilor motivațional-
afectivi, în percepția timpului se produc două genuri de erori: supraestimarea, în care
timpul subiectiv (reflectat de percepție) devine mai lung (dilatat) față de timpul
obiectiv, și subestimarea, în care timpul subiectiv devine mai scurt (comprimat) decât
cel obiectiv. Experimental, s-a demonstrat că durata evenimentelor plăcute tinde să fie
subestimată, iar cea a evenimentelor neplăcute -supraestimată. în cazul intervalelor
vide, se constată un raport invers: așteptarea evenimentelor plăcute este supraestimată
(timpul subiectiv devine mai lung decât cel obiectiv), iar așteptarea evenimentelor
neplăcute este subestimată (subiectiv, timpul trece mai repede decât se scurge el în
realitate). In ceea ce privește precizia, pe primul loc se situează percepția succesiunii,
unde menținerea unor intervale peste pragul diferențial între evenimente sau secvențe
permite determinarea obiectivă a ceea ce a fost și a ceea ce se întâmplă în clipa dată. Pe
locul doi se situează percepția duratelor, cu abaterile în plus sau în minus, condiționate
de semnificația conținutului lor. Precizia cea mai scăzută o înregistrăm în percepția
intervalelor: cu cât acestea sunt obiectiv mai mari, trecând peste 5 sec, cu atât
percepția lor va fi mai imprecisă.
Tot pe cale experimentală s-a demonstrat că există diferențe interindividuale
semnificative în percepția și aprecierea timpului, determinate de sex, vârstă și tip de
Personalitate (introvertit-extravertit, analitic-sintetic, emoțional-rațional etc).
Din punct de vedere neuropsihologic, percepția timpului este mai complexă și
•nai dificilă decât cea a spațiului.
Dacă pentru reflectarea proprietăților spațiale putem vorbi de existența unor
analizatori specializați (tactil-kinestezic și vizual-kinestezic), pentru procesarea
'"npului fizic nu putem indica un asemenea analizator. Este logic atunci să
Presupunem că aceasta se realizează pe baza interacțiunii tuturor analizatorilor,
"icepând cu cei externi și terminând cu cei interni. Totuși, judecând după datele
exPerimentelor de laborator, privind perceperea duratelor diferiților stimuli modali,
°ll|l principal în integrarea informației și experienței temporale revine analizatorilor
1'nestezic și auditiv, pentru care serialitatea și succesiunea devin elemente esențiale de
analiză-interpretare.
Dacă timpul ar fi un continuum absolut omogen și „compact", percepția lui ar fi
Posibilă, ca de altfel și orientarea concretă în el. Dar, datorită faptului că nu avem de
279

a face cu un timp absolut pur, ci cu un timp al lucrurilor, al evenimentelor
transformărilor, al stărilor etc, pe continuumul lui se produc fragmentări, discont"
nuități, care se constituie în stimuli ai percepției.
Formarea mecanismelor conștientizării semnificației temporale a acestor știm I-
parcurge un proces îndelungat și anevoios. Mai întâi, în primii doi ani de viată,
constituie schemele de diferențiere și conștientizare a succesiunii zilelor și noptilo
care asigură vectorizarea procesării duratelor și intervalelor dinspre trecut spre viito
Apoi, se structurează schemele de discriminare și evaluare în succesiunea propriilo
stări și acțiuni, precum și în succesiunea acțiunilor persoanelor din jur: înțelegerea
faptului că între începutul și sfârșitul unei acțiuni se interpune o anumită durată,
așteptarea rezultatului fiind astfel supusă unui operator de condiționare. în al treilea
rând, se formează schemele de evaluare a succesiunii stărilor naturii în funcție de
anotimp, precum și schemele de monitorizare-interpretare a succesiunii zilelor în cadrul
săptămânii și a lunilor în cadrul anului. Abia după 5-6 ani, copilul începe să se încadreze
în mod adecvat în timp, fără însă a fi stăpân pe toate elementele referențiale. Elaborarea
diferențierilor la durata de acțiune a stimulilor, de pildă, se realizează cu mari dificultăți
și acestea rămân încă multă vreme fragile, instabile (M.Golu, 1958, 1960).
Calitatea percepției timpului este și mai dependentă de formarea sistemului
conceptual de evaluare decât percepția spațiului. Iar sistemul de evaluare a timpului
începe să se elaboreze abia după intrarea copilului în școală. Cunoașterea și exersarea
unităților standardizate de măsură – ora, minutul, secunda – și a instrumentelor
specifice de cuantificare a lor – cronometrai, ceasornicul etc. duc la formarea punctelor
mentale de sprijin pentru organizarea experienței perceptive directe a timpului. Chiar
dacă semnificația valorică a reperelor nu este exact înțeleasă ele permit realizarea unei
cuantificări seriale orientate: de la puțin la mult, de la „acum" la „mai târziu". Chiar
dacă, subiectiv, valorile unei secunde, unui minut sau unei ore nu coincid întocmai cu
cele obiective indicate de ceasornic, în evaluare, ele se organizează în serie crescătoare
(secunda < minutul < ora) sau descrescătoare (ora > minutul > secunda), aceasta
însemnând că unitățile de măsură respective se asociază clar cu durate de valori diferite.
Noțiunile de astronomie, de istorie, de geologie etc. aduc dimensiuni noi în evaluarea
timpului: ziua (24 ore), săptămâna (7 zile x 24 ore), luna (4 săptămâni x 7 zile x 24 ore),
anul (12 luni x 4 săptămâni x 7 zile x 24 ore), deceniul (10 ani), secolul (100 ani), mileniu
(1000 de ani). Acestea creează percepției cadre de referință supraordonate, circumscrie
informației temporale succesive dobândind mai multă precizie și obiectivitate.
Deși percepția și trăirea nemijlocită a timpului se referă exclusiv la segm
prezentului psihologic (adică foarte scurt – câteva secunde), ele joacă un rol esenl a
structurarea mentală generală a informației temporale. întotdeauna repreze
duratelor evenimentelor înscrise în orizontul nostru temporar se raportează și se P ^
pe percepție și pe trăirea prezentului: ceea ce există acum devine punct de p
reconstituirea a ceea ce a fost și de predicție a ceea ce va fi. jj t –
Percepția mișcării. Faimosul „Panta rei" („totul curge") – al lui . a
reprezintă prima generalizare filosofică a experienței cotidiene a se i ca
transformării a tot ce există în jurul omului. S-a ajuns astfel la categoria țn * că a
proprietate fundamentală a materiei, a cărei esență constă în tendința i oricărui lucru sau ființe, a oricărei forme de energie de a trece dintr-o stare în alta.
Astăzi, în cadrul teoriei sistemelor, proprietatea mișcării este redată prin atributul de
dinamic" și se determină prin raportarea oricărei entități reale la factorul timp, mai
precis la acțiunea legii timpului.
Se conchide astfel că toate sistemele reale sunt dinamice, în decursul timpului ele
rnodificându-și starea inițială, trecând în alte stări.
Pentru percepție se impune delimitarea între mișcarea internă (care se realizează
sUb forma unor transformări structural-energetice ce-și pun amprenta pe individualitatea
sistemului) și mișcarea externă, mecanică (ce se realizează prin modificarea pozițiilor
spațiale ale sistemului și deplasarea lui dintr-un punct în altul). Psihologia s-a ocupat și
continuă să se ocupe numai de studiul percepției mișcării externe, ea putând fi supusă
experimentului de laborator riguros. Mișcarea internă ca atare nu poate fi percepută în
mod direct datorită rațiilor mici în care se produce (mult sub valorile pragurilor
diferențiale); perceperea ei se realizează indirect, prin rezultatele transformărilor, când
acestea ating anumite valori. De exemplu, mișcarea de creștere a unei plante sau a unui
copil nu poate fi urmărită pe cale senzorială, dar efectele ei, după ce depășesc valorile de
prag, devin observabile (la intervale mai mari sau mai mici de timp).
Percepția mișcării externe – în spațiu – o realizăm în mod curent și la variații
relativ mici ale poziției obiectelor în raport cu noi și cu reperele statice de comparație.
în legătură cu mișcarea, în psihologie s-au confruntat două puncte de vedere:
realist și fenomenologic. Primul a fost formulat și susținut de școala asociaționistă, iar
cel de al doilea de cea gestalistă. Potrivit punctului de vedere realist, mișcarea este un
atribut al obiectului și ea se produce efectiv, percepția noastră reflectând-o ca atare.
Punctul de vedere fenomenologic susține, că mișcarea ar fi doar un atribut al
experienței noastre perceptive, ea neavând un caracter real, ci unul aparent.
M. Wertheimer unul din principalii reprezentanți ai gestaltismului, a reușit să
demonstreze experimental existența mișcării aparente – fenomenul (p(fi). Experimentul
a constat în aprinderea alternativă, într-o cameră obscură, la intervale variabile, a două
beculețe la capetele unei bare. Când intervalele dintre aprinderi erau micșorate sub o
anumită valoare (1/20 sau 1/16 sec), subiectul înceta să mai perceapă două lumini
distincte localizabile în cele două puncte fixe și vedea o bandă luminoasă compactă în
mișcare, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, în funcție de becul care intra
Pnmul în funcțiune. întrebarea: există în realitate această mișcare ? Răspunsul: evident,
"u! Cele două becuri se aprindeau ca și înainte în aceleași poziții fixe. Atunci, mișcarea
este un fapt fenomenologic, dat numai în percepția noastră.
In fond, nu se poate considera că acest experiment epuizează întreaga problemă a
Percepției mișcării externe, ci el relevă doar un aspect particular al ei, anume existența
Ș" în cazul său a fenomenului de iluzie, generat de condiții speciale, de context, în
^ul dat, de frecvența mare a alternărilor.
In percepția mișcării externe a obiectelor, acest fenomen este destul de frecvent,
dorită raporturilor de inducție care se creează între obiect și fond (iluzia punerii în
^'Șcare a trenului în care ne aflăm pe fondul privirii trenului de vizavi efectiv pornit;
~ia mișcării lunii pe cer noros, deși în realitate se mișcă norii; iluzia mișcării în sens

invers a stâlpilor de telegraf și a copacilor pe lângă care trecem cu trenul, când "
realitate ei stau pe loc, spirala autokinetică etc). n
Așadar, disputa dintre realism și fenomenalism nu se rezolvă prin absolutizar •
exclusivism, ci prin relativizare și complementaritate: în percepție avem de a face r
cu mișcarea reală, cât și cu cea aparentă, ambele dobândind pentru om valo
instrumental-adaptativă (pe baza mișcării aparente a devenit posibilă crear
cinematografului).
M. Forgus (1966) a demonstrat că, din punct de vedere psihofîziologic î
percepția mișcării fizice (reale) și a celei aparente participă aceleași mecanisme. Se știe
de pildă, că perimetrul vizual este segmentat după gradiente de luminozitate și criterii
configuraționale (de bună formă). Determinanții permanenți ai percepției mișcării îi
putem împărți în două grupe: a) factorii spațio-temporali și b) legile configurației.
Stimulii specifici implicați în percepția mișcării sunt: variațiile de luminozitate
variațiile pozițiilor în spațiu ale obiectului, reperele, caracteristicile contextului
(fondului). între aceștia există relații de condiționare reciprocă, astfel că modificarea
unei variabile atrage după sine și modificarea celorlalte, într-un sens sau în altul. Cea
mai importantă se dovedește a fi relația între stimulul proxim (reper) și cel periferic
(care se mișcă). Stimulul proxim este stabil. în esență, mișcarea este o relație între
stabil și instabil din punct de vedere spațial (pozițional). Mecanismele perceptive –
vizual – kinestezice și vestibulare – efectuează complexe operații de ordonare serială,
de incluziune și de ierarhizare a elementelor în cadrul unei mulțimi de bază. După
Gibson, avem de a face cu un proces de ierarhizare dinamică a formelor în Formă, a
secvențelor mai mici în secvențe mai mari.
în percepție, mișcarea se analizează după următorii parametri principali: direcția
(circulară, pe orizontală sau pe verticală, de la stânga la dreapta sau de la dreapta la
stânga), forma traiectoriei (liniar-unifonnă, ondulatorie, zigzagoformă etc), viteză
(uni-formă-neuniformă, lentă-accelerată etc), durată și întindere (distanța dintre
punctul inițial și cel final). Fiecare din acești parametri solicită în mod diferit funcția
rezolutiv-discriminativă a mecanismelor perceptive și, în raport cu fiecare,
promptitudinea și corectitudinea răspunsurilor comportamentale vor fi diferite.
Situațiile obiective în care se poate realiza percepția mișcării sunt variate.
• observatorul în poziție fixă – obiectul în mișcare; • observatorul în mișcare pasiv
(într-un vehicul) sau în mișcare activă (mersul sau alergatul) – obiectul în poziție i >
• observatorul în mișcare – obiectul în mișcare (în același sens, în sens opus etc).
Situația-etalon este considerată aceea când subiectul în poziție stabilă este p
observe un obiect care se deplasează pe orizontală sau pe verticală, pe o a
întindere spațială, în fața sa. Se pot varia succesiv și controla distanța și .
înregistrarea grafică sau cinematografică a mișcărilor capului și ale globilor ^
permite relevarea caracteristicilor schemelor perceptive implicate în rezolvarea ^^
sarcini. Se pot face constatări diferite: • obiectul urmărit se menține tot timpu aZj
ieșirea obiectului din zona vizibilității optime a . ^ centrală a câmpului vizual; capta ca semnal declanșator al mișcărilor globilor oculari și ale capului menite a jj tatea
nou obiectul în zona centrală a câmpului vizual; • frecvența recentrăriloi" Ș' K {eza de
succedării seriilor mișcărilor capului și globilor oculari sunt proporționale c ^iscare pe orizontală sau pe verticală a obiectului; • îndepărtarea treptată a obiectului
,je observator duce la slăbirea corespunzătoare a acuității vizuale în evaluarea
parametrilor menționați ai mișcării.
în alte situații, interacțiunea dintre variabile poate fi mai complexă, iar eficiența
percepției scade mai mult sau mai puțin semnificativ.
Forme specific umane, de natură socioculturală, ale percepției. La nivelul
ființei umane, în contextul și sub influența factorilor sociali, se constituie forme
specifice ale percepției, cu rezonanță deosebită în planul organizării vieții și activității
psihice. Este vorba de percepția culorilor, percepția muzicii, percepția limbajului,
percepția interpersonală și percepția de sine (autopercepția).
Percepția culorilor. Deși socotită o însușire secundară, în sensul că ea, ca atare,
nu apare decât ca rezultat al interacțiunii luminii reflectate de suprafețele obiectelor și
de analizatorul nostru vizual, culoarea este obiectualizată, raportându-se întotdeauna la
realitatea externă și nu la stările interne ale retinei sau ale creierului. Cu alte cuvinte,
noi conștientizăm faptul că stimulul generator al percepției culorii se află în afara
noastră și are un caracter obiectiv. Percepția culorilor se situează deasupra simplelor
senzații de culoare, ea presupunând capacitatea de a realiza transformări și combinări
complexe, pe baza unor tonuri sau nuanțe date separat. în plan obiectiv, trecerea de la
simpla senzație la percepția culorilor este impusă de faptul că, în activitatea cotidiană,
nu avem aproape niciodată de a face cu culori simple, unidimensionale, ci întotdeauna
cu culori complexe, posedând însușiri și structuri variate, multiple.
La nivelul percepției, realizăm distincția între ipostazele și modalitățile posibile
ale culorilor: culoarea în sine, dată independent de un suport obiectual, de o formă,
culoarea ca determinație a obiectelor concrete ( „obiectul X are culoarea Y"), culoarea
fondului pe care este prezentat obiectul percepției, culoarea în natură (a mediului
anorganic și a celui biotic), culoarea artificială produsă de om etc.
Percepția se orientează, cu precădere, asupra suportului și contextului obiectual al
culorii; ea se desfășoară în așa fel, încât să integreze culoarea în context obiectual.
Când studiem sensibilitatea și senzația de culoare, operăm cu culoarea „în sine"
(fasciculul luminos fiind administrat direct aparatului vizual – metoda fotometriei), iar
când studiem percepția operăm cu culoarea ca determinație a obiectelor. întrebarea pe
care o punem de obicei subiectului în acest din urmă caz este: „ce culoare are obiectul
X? La rândul său, în relatarea verbală subiectul se referă la obiectul care are culoarea
r°Șie, albastră, verde etc, iar nu la „roșu", „albastru", „verde" etc. în abstract.
Aceasta presupune un nivel de analiză-integrare-interpretare superior, la care
culoarea dobândește o valoare informațională pregnantă, devenind un criteriu subiectiv
de diferențiere, identificare, clasificare a obiectelor din jur.
Dacă admitem sensul lărgit al noțiunii de culoare – incluzând în ea nu numai
tonurile și nuanțele cromatice, ci și pe cele acromatice, – atunci putem afirma că toate
°biectele din jur ni se înfățișează într-o anumită culoare și ele constituie principalele
Sporturi pe baza cărora ne formăm cea mai mare parte a experienței noastre subiective
despre culoare.
Ne întrebăm dacă obiectul dat își păstrează constantă culoarea de bază sau
Ceasta fluctuează în funcție de modificarea contextului în care este prezentat sau a
OS3

iluminatului ? Răspunsul nu este simplu de dat. Oricum, el nu trebuie plasat nici la
extremă, nici la cealaltă, ci undeva pe la mijloc.
Trebuie să menționăm că tonalitatea și luminozitatea sunt funcție de distribuf
iluminatului ambianței și al suprafeței obiectelor pe care le percepem.
Ca urmare, modificarea în limite semnificative a acestor doi parametri atrae
după sine modificarea caracteristicilor culorii de bază a obiectului. Creșterea intensități'
iluminatului până la nivelul optimumului fiziologic facilitează relevarea cromaticitâti'
și accentuează luminozitatea; astfel, toate culorile cromatice vor părea mai luminoase
Creșterea peste acest optimum duce la apariția fenomenului Bezold-Briicke, în care-
culoarea roșie trece în portocaliu și apoi în galben; portocaliul se deplasează în direcția
galbenului; galbenul se menține până își pierd cromaticitatea toate sau aproape toate
celelalte culori, iar apoi trece și el în alb; albastrul-verzui devine albastru-alburiu-
albastrul își păstrează cromaticitatea aproape în aceeași măsură ca și galbenul. în aceste
condiții, se poate emite ipoteza că intensitatea prea mare a iluminatului produce
debranșarea mecanismului vederii centrale, rămânând în funcție numai mecanismul
vederii cromatice periferice și al celei acromatice.
Scăderea intensității iluminatului duce la slăbirea cromaticității (tonului
cromatic) și a luminozității: culorile obiectelor vor părea mai șterse și mai întunecate;
în condiții de întuneric, cromaticitatea este abolită. In general, pe fondul întunericului
are loc o scurtare a spectrului cromatic de ambele părți, iar galbenului i se substituie
culoarea albă. Fâșia portocaliului și roșului se deplasează în direcția purpur-vișiniului,
iar cea a verdelui se deplasează în direcția albastru-verzuiului. Observăm, așadar, că
modificările determinate de scăderea iluminatului sunt de semn contrar celor
determinate de creșterea lui.
Relația dintre percepția diurnă și cea nocturnă a culorilor este reflectată în modul
cel mai pregnant de fenomenul Purkinje (fig. 25). în figura dată, cele două flori – una
roșie și cealaltă albastră – sunt egal vizibile, cu o strălucire mai mare a celei roșii.
Ambele sunt percepute cu aparatul conurilor. După 5 minute de privire a imaginii
într-un iluminat semiobscur, floarea roșie va înceta să mai fie percepută; va continua să
se perceapă numai cea albastră. Dacă iluminatul va fi slab, se va activa numai aparatul
bastonașelor. Dacă luăm ca factor de referință iluminatul diurn, care variază mult in
decursul ciclului de 24 de ore, atunci trebuie să admitem variația continuă a
caracteristicilor cromatice ale obiectelor: cromaticitatea și luminozitatea cele mai
pregnante vor fi înregistrate la amiază; lăsarea treptată a serii împinge tot mai mu
culoarea spre nuanțele întunecate și acromatice.
Fig. 25. Fenomenul Purkinje (vezi explicația în text)
Cum, în general, lumina solară cade dintr-o singură parte, înseamnă că iluminatul
nu se va distribui în mod uniform pe toate fețele corpurilor; implicit, apar diferențe
privind culoarea lor: culoarea feței expuse la lumină se va percepe într-o nuanță mai
luminoasă, mai vie; culoarea fețelor umbrite va fi percepută într-o nuanță mai întunecată.
în același timp, diferențele de luminozitate creează contraste la nivelul muchiilor,
care segmentează și mai mult unitatea cromatică a obiectului.
în condițiile percepției cotidiene, culoarea obiectelor se desprinde pe fondul
culorii ambianței generale. în acest caz, în mod inevitabil, se produce o interacțiune
între culoarea obiectului percepției și culoarea fondului, ceea ce duce la anumite
modificări ale culorii percepute a obiectului. Astfel, un obiect gri pe fond roșu va
căpăta tente verzui, iar pe fond albastru – tente oranj. Un obiect având o anumită
culoare cromatică perceput pe fondul altei culori cromatice va primi din caracteristicile
acesteia. Se poate formula un principiu general, potrivit căruia orice obiect împrumută
în parte culoarea fondului pe care este dat, iar culoarea în care îl percepem noi este o
rezultantă a interacțiunii sale specifice cu cea a fondului.
Pe de altă parte, trebuie să luăm în considerație și faptul că „întrucât culoarea
celor mai multe obiecte din natură este dată de pigmenți, ca urmare a proceselor fizico-
chimice au loc sub acțiunea luminii, ea se modifică semnificativ de-a lungul timpului.
La majoritatea organismelor vii (plante și animale), coloritul extern suferă variații
permanente nu numai sub aspectul luminozității și saturației, ci și sub cel al
cromaticității. Față de toate aceste schimbări devine legitimă întrebarea: care este
culoarea „reală" a obiectului X sau Y? Răspunsul nu ni-1 putem întemeia decât pe
experiența fenomenologică, care, în condițiile aceluiași mod de viață, ale aceluiași ciclu
sezonier sau circadean capătă anumite conotații și sensuri comune. Cum culoarea este
funcție de lumină, întreaga noastră experiență în materie de culoare se structurează pe
datele percepției diurne. Ca urmare, acceptăm drept culoare reală a obiectului pe aceea
pe care ne-o relevă percepția în condițiile diurne cu iluminat optim. Pe de altă parte,
experiența generală – de cunoaștere și practică – în legătură cu un anumit obiect se
constituie nu doar pe baza unui singur contact perceptiv cu el, ci în urma mai multor
asemenea contacte. Se ajunge astfel la o valoare medie a culorii, care acționează ca un
invariant, corectând, între anumite limite, deviațiile într-o direcție sau alta.
în cursul dezvoltării ontogenetice, se ajunge și în percepția culorilor la anumite
constante, ca și în raport cu caracteristicile spațiale (forma și mărimea).
H. Jacobsen (1951) și F.H.George (1961) au emis ipoteza, potrivit căreia în
mecanismele vizuale se elaborează anumiți „operatori" speciali care separă iluminatul
de culoare și relevă tonalitatea și luminozitatea culorii, oarecum purificate de
"ifluențele denaturate ale iluminatului.
Nu trebuie ignorat nici rolul integrator-categorial al verbalizării, diversitatea
nuanțelor și tentelor culorilor fiind subordonate unei denumiri unificatoare.
în plan individual, percepția culorilor este influențată și de factorii afectiv-
d'spoZițjonali. Aceștia acționează îndeosebi asupra saturației și luminozității. Ca regulă
§enerală, se poate afirma că semnul pozitiv al variabilelor dispoziționale favorizează

deplasarea judecăților evaluative în direcția accentuării, culorile fiind percepute rna'
pure și mai luminoase; dimpotrivă, semnul negativ al acestora favorizează judecățile H
subestimare: culorile vor părea în percepție mai sumbre, mai șterse.
O influență semnificativă o exercită și starea de expectație sau de set formată sau
indusă anterior. Cercetări speciale de laborator (B.Judd, 1940; D.Wright, 1958) au
stabilit că trăsăturile de cromaticitate și luminozitate ale culorii-stimul tind să se
modifice în direcția impusă de specificul culorii față de care s-a creat starea de
așteptare a subiectului. Dacă expectația creată favorizează concentrarea, cu precădere
asupra obiectelor, subiectul va percepe culoarea acestora într-un fel; dacă aceasta
favorizează concentrarea asupra culorii ambianței, percepția culorii obiectelor se va
produce într-altfel.
Expectația sau setul se instalează și sub influența stărilor de motivație, astfel încât
perceperea culorii obiectelor va fi aproape permanent influențată de respectivele stări.
La baza percepției culorilor stau două fenomene importante: amestecul și contrastul.
Amestecul (optic) constă în fuziunea și transformarea în cadrul percepției a două
sau mai multor culori într-una singură cu caracteristici de tonalitate, saturații și
luminozitate specifice, diferite de aceleași caracteristici ale culorilor inițiale (primare).
Se consideră că întreaga gamă a amestecurilor cromatice perceptibile se distribuie
în trei grupe mari: a) grupa amestecurilor dintre roșu și albastru; b) grupa amestecurilor
dintre albastru și galben și c) grupa amestecurilor dintre galben și roșu (Arnheim, 1971).
în sensul cel mai strict, amestecurile sunt nuanțe omogene în care fundamentalele
fuzionează complet.
Realizarea amestecului optic al culorilor se subordonează acțiunii unor legi:
legea transformărilor intermediare, legea transformărilor complementare, legea trans
formărilor identice.
Prima lege postulează că două lungimi de undă arbitrar alese în amestec produc o
culoare intermediară, care, după caracteristicile de tonalitate, saturație și luminozitate,
se localizează între ele; potrivit celei de a doua legi, în continuumul spectral se pot găsi
perechi de culori care, prin amestec, produc culoarea gri (sau alb), ele fiind reciproc
complementare (ex. verde + roșu); în lumina celei de a treia legi, două perechi de culori
care sunt percepute la fel dau prin amestec o culoare identică din punct de vedere
subiectiv, indiferent de deosebirile existente în compoziția fizică a lor.
Pe lângă trăsăturile de ordin cromatic specific, amestecurile se caracterizează și
prin anumite obertonuri de ordin subiectiv, care modulează aprecierea și trăirea lor.
în funcție de poziția de dominantă sau subdominantă a componentelor, între doua
perechi de culori se stabilesc raporturi rejective (în percepție ele se resping) Ș'
congruente (în percepție se apropie, armonizându-se).
La amestecul obișnuit, care se produce prin stimularea ambilor ochi cu aceleaș
culori, se adaugă așa-numitul amestec binocular. El constă în obținerea unei oarecare
treia culori prin stimularea separată a fiecărui ochi cu o altă culoare. De exemplu, o
privim o suprafață albă prin ochelari cu lentile colorate diferit – una în roșu, iar cea a
în albastru – vom percepe o culoare mixtă albastru-roșie; când culorile lentilelor ^
foarte apropiate între ele, atunci amestecul nu se produce și percepem alternativ, ca
culoare, când cealaltă (lupta câmpurilor vizuale). -| e
După modul de prezentare a culorilor, se distinge un contrast spațial (cu
sunt prezentate în raporturi de vecinătate spațială ca în pictura poantelistă -realizate din puncte cromatice diferite, care privite de la distanță par compacte în
nuanțe de amestec) și unul temporal (simultan sau succesiv). Amestecul spațial este
mai ușor realizabil decât cel temporal și are o stabilitate mai mare. Contrastul constă în
interacțiunea culorilor date simultan sau succesiv, astfel încât una este accentuată
(amplificată), iar cealaltă atenuată, discrepanța lor în percepție devenind mai mare
decât este în realitate. Contrastul spațial (simultan) se realizează prin alăturarea
(juxtapunerea) suprafețelor colorate sau prin suprapunerea unei suprafețe mai mici
(culoarea-obiect) peste o suprafață mai mare (în acest al doilea caz, intensitatea lui fiind
semnificativ mai mare).
Cel mai puternic este contrastul dat de culoarea neagră pe fond alb, urmând apoi,
în ordine: albastru pe fond alb, negru pe fond galben, roșu pe fond alb, galben pe fond
violet, roșu pe fond negru. Cel mai slab este contrastul între culorile apropiate cromatic
pe scara spectrală: indigou-violet, portocaliu-roșu etc.
Intensitatea contrastului diferă dacă suprafețele-stimul sunt prezentate static sau în
mișcare, în acest din urmă caz contrastul fiind semnificativ mai puternic (M. Golu,
Gh. Zapan, 1966).
Culorile de contrast sunt apropiate de cele complementare, cu deosebirea că ele
nu sunt reciproce: de exemplu, culoarea de contrast pentru galben este violetul, dar
culoarea de contrast pentru violet nu este galbenul, ci galben-verzui.
Contrastul nu este un fenomen episodic, întâmplător, ci o modalitate specifică de
realizare a percepției culorilor, ceea ce a făcut ca el să fie valorificat pe scară largă în pictură
și grafică, în sistemele de semnalizare, în arhitectură și în industria textilă și de confecții etc.
Percepția muzicii. Apărută ca un acompaniament și potențator al activității umane,
muzica s-a desprins și s-a constituit treptat într-o formă specifică de creație artistică și s-a
obiectivat într-un tip aparte de stimuli ai percepției auditive și îhtr-o sursă de trăiri și
satisfacții estetice. Elementele sale constitutive de bază sunt sunetele cu vibrații periodice
produse fie de vocea umană, fie de instrumente special concepute și construite. Acțiunea
acestor sunete va reprezenta premisa obiectivă a diferențierii și specializării funcționale,
în cadrul analizatorului auditiv, a subsistemului auzului muzical, care este specific uman,
modulându-se după evoluția istorică a structurilor muzicale.
Muzica implică trei genuri de activități: de creație, de execuție (interpretare) și
de percepție.
Dacă primele două sunt apanajul unui număr restrâns de persoane, dotate cu
talent componistic sau interpretativ deosebit, percepția este comună tuturor indivizilor,
fiind greu de găsit cineva care să nu manifeste un gust cât de cât cristalizat pentru o
muzică sau alta. Când acest gust atinge un nivel mai înalt de structurare și dezvoltare,
apare motivația intrinsecă a percepției muzicale, concretizată în trebuința și plăcerea de
a asculta muzică. Astfel, percepția ia forma unei activități psihice mai complexe, cea de
a*cultare, în care, pe lângă imaginile auditive propriu-zise, se include o gamă întinsă
de trăiri emoționale și de asociații ideative, potrivit atât conținutului mesajului muzical,
cat și particularităților psihoindividuale ale subiectului.
Percepția muzicii include trei faze care, în ordinea complexității, sunt:
diferențierea și identificarea ritmului, diferențierea și identificarea liniei melodice (și a

caracteristicilor melodice de ansamblu ale bucății muzicale date) și diferențiere
identificarea structurii armonice.
Ritmul este primul care se sesizează într-o bucată muzicală și care se impune ne
cepției noastre. El rezultă din modul de ordonare a duratelor sunetelor muzicale și a jnt
valelor dintre acestea. Astfel, se disting: ritmuri alerte, ritmuri moderate și ritmuri lente
Din punct de vedere psihofiziologic, ritmurile alerte au un efect activat
ergotrop, antrenând mișcări reflexe ale membrelor și corpului (ex., ritmul de dan
ritmul de marș etc), iar ritmurile lente au efect liniștitor, hipnogen (ex., ritmul
cântecelor de leagăn).
Linia melodică este o componentă a cărei desprindere și evaluare se realizează
treptat, pe măsura desfășurării seriale a bucății muzicale. Pentru aceasta, este solicitată
activitatea rezolutivă complexă a analizatorului auditiv în raport cu structura spectrală,
de frecvență, a sunetelor muzicale și cu raporturile de înălțime (diferențele de
frecvență) dintre ele. După structura spectrală – numărul frecvențelor auxiliare și
periodicitatea oscilației lor-, gradul de melodicitate al sunetelor care alcătuiesc o operă
muzicală este diferit. Acesta este un prim factor obiectiv care influențează și determină
linia melodică și, implicit, aprecierea în percepție a individualității melodiei. Cel de-al
doilea factor important în percepția melodiei este raportul de înălțime dintre sunetele
constituente ale bucății muzicale. Acest raport poate fi: ascendent (de la sunete joase
spre sunete înalte), descendent (de la sunete înalte spre sunete joase), ascendent-
descendent (de la sunete joase spre sunete înalte și de la sunete înalte, înapoi, spre
sunete joase), descendent-ascendent ( de la sunete înalte spre sunete joase și de la
sunete joase, înapoi, spre sunete înalte), uniform sau lin (diferențele de înălțime dintre
sunetele vecine menținându-se relativ constante) și neuniform sau accidentat
(diferențele dintre sunetele vecine modificându-se în rații inegale și aleator).
A percepe muzica înseamnă a realiza evaluarea dimensiunii ei melodice și a
ierarhiza după acest criteriu multitudinea entităților muzicale pe care subiectul le întâl
nește. Și în mod curent, noi operăm o asemenea ierarhizare, afirmând despre o lucrare
muzicală că este foarte melodioasă, melodioasă, puțin melodioasă sau, pur și simplu,
nemelodioasă. Slaba melodicitate a unei muzici poate fi compensată prin ritm; în acest
caz, orientarea dominantă în percepție va fi spre ritm, melodia trecând pe plan secundar.
Percepția melodiei, spre deosebire de cea a ritmului, devine puternic dependenta
de experiența anterioară și de cultura muzicală generală a subiectului. Se creează as e
o sensibilizare selectivă și preferențială pentru anumite melodii și o rezistența
barieră psihologică (afectivă) în raport cu altele. _ •
Percepția structurii armonice se manifestă în raport cu muzica mai complexa,
regulă cultă, de natură polifonică și simfonică. în sens general, armonia se defineș
fiind calitatea unui ansamblu care rezultă din integrarea părților sau elementelor s
din adaptarea lor la un ,,destin""(obiectiv) comun. Cele dintâi manifestări ale arrrii ^
au constat într-o succesiune de intervale simple – octave sau quinte. Treptat, m ^
au început să utilizeze și alte intervale (septimă, terță). La sfârșitul sec. al XV- e ^
noțiunea de acord. Dar adevăratele principii ale armoniei moderne au fost desp ^
formulate abia în sec. al XVIII-lea și au servit drept bază de orientare p^ ^
muzicienii-compozitori până la sfârșitul sec. XIX. Legile scrierii armonice se ^
legile rezonanței naturale a corpurilor sonore. Armonia rezidă, deci, m raporturile dintre acorduri pe verticală. Aceste acorduri pot fi consonante sau disonante,
înlănțuirea acordurilor este determinată de tipul gamei în care se plasează.
A percepe structura armonică a muzicii înseamnă a diferenția și identifica
acordurile și calitatea lor sonoră – consonantă sau disonantă. O asemenea sarcină este
mult mai complexă decât cea a diferențierii și identificării liniei melodice. Ea
presupune corelarea analizei și integrării nu numai pe orizontală (de tip serial), ci și pe
verticală (de tip simultan). Mecanismele psihofiziologice capabile de o asemenea
performanță se formează treptat, pe măsura ascultării și evaluării muzicii simfonice sau
polifonice. De aceea, nivelul de realizare și „eficiența" percepției actuale a structurii
armonice depind esențialmente de cultura muzicală a subiectului. în general, o
structură armonică se relevă mai ușor în muzica vocală (corală) decât în cea
instrumentală. Vocea umană intră mai direct în rezonanță cu aparatul fonator al
ascultătorului, facilitându-se astfel procesarea și integrareapattera-urilor auditive.
Percepția muzicii este o activitate subordonată legilor gestaltului: părțile
componente ale bucăților muzicale-stimul fuzionează într-un întreg auditiv, ale cărui
calități experiențiale sunt ireductibile la simpla sumă a însușirilor pe care le posedă
fiecare din ele luate separat. Individualitatea unui gestalt muzical este dată nu de
valorile absolute ale notelor care compun o melodie, ci de raporturile dintre ele. Astfel,
așa cum au demonstrat experimentele lui Von Brentano și Benussi, o melodie își
păstrează integritatea, în pofida transpunerii ei într-o altă gamă sau a varierii unor note
individuale oarecare. (De obicei, recunoaștem o melodie familiară chiar atunci când ea
este interpretată fals).
Studiul percepției muzicii oferă date prețioase pentru demonstrarea caracterului
devenit și condiționat al schemelor funcțional-operaționale ale analizatorilor și a
implicării grupurilor de transformări intermediare între stimul și imaginea lui
subiectivă finală.
Percepția limbajului este, de asemenea, o formă de percepție condiționată și
determinată istorico-social și este proprie omului socializat, care trăiește într-un mediu
sociocultural dat.
Stimulii pe baza cărora s-au diferențiat și dezvoltat istoricește mecanismele și
schemele perceptive sunt sunetele articulate, care compun limbajul oral, și semnele
grafice corespunzătoare lor (literele sau grafemle) și care reprezintă suportul obiectiv al
limbajului scris.
în timp, atât în plan istoric cât și în plan ontogenetic, limbajul oral precede pe cel
scris iar, în cadrul celui oral, primele care se constituie sunt mecanismele perceptive
auditive. Așa cum am arătat în capitolul despre senzații, la om, în cadrul sistemului
auditiv general, se delimitează, din punct de vedere funcțional, subsistemul auzului
verbal sau fonematic. Acesta este specializat în receptarea, diferențierea și identificarea
elementelor și structurii limbajului oral (sonor). Funcționarea lui este organizată pe
oaza a trei principii esențiale: a) principiul proiecției și reprezentării topice; b)
Principiul ordonării seriale și c) principiul designării informaționale.
Potrivit primului principiu, în cadrul auzului fonematic, se realizează treptat, în
cw*sul comunicării individului cu semenii (a copilului cu adulții), modelele fonetice-
etalon ale fiecărui sunet al limbii date, modele care se stochează și se păstrează în

memoria auditivă de lungă durată. Acestea devin etalon de referință pentru
pronunțiile individuale ale unuia și aceluiași sunet, făcând posibilă recunoaște °^
pofida unor variații și alterări situaționale. Astfel, se elaborează și primul nivel int -* 1
al percepției limbajului – nivelul fonetic-secvențial. Pe baza lui, se structurează ' V
organizarea fonetică configurațională – silaba și cuvântul. Constituirea modelului ' t***
al silabelor și cuvintelor și păstrarea lor în memoria de lungă durată reprezintă o a d ^
etapă esențială în dezvoltarea percepției limbajului oral. a
Cuvintele devin structuri fonetice închise, stabile, și, pentru a putea fi co
identificate și recunoscute, este necesar ca în memorie să existe modelele lor inte
care să se actualizeze în cursul percepției curente. în afazia senzorială (Wernick {
imposibilitatea pacientului de a percepe mesajele codificate sonor (prin limbajul orari
se datorește afectării acestui nivel de integrare fonetică – nivelul cuvintelor.
Potrivit celui de-al doilea principiu, mecanismele auzului fonematic trebuie să-si
organizeze modul de funcționare impus de caracterul serial al fluxului verbal la
„intrare" și de schemele logico-gramaticale de selecție și ordonare a sunetelor în
cuvinte și a cuvintelor în propoziții. Astfel, procesarea fluxului verbal se va realiza
simultan pe două coordonate: cea a serialității, prin segmentare succesivă,
corespunzător conturului fonetic al cuvintelor, și cea a compatibilității cu schemele
logico-gramaticale specifice limbii date. Orice abatere de la una din aceste două
coordonate îngreunează percepția corectă a mesajelor verbale.
Se pare că schemele gramaticale de ordonare a cuvintelor în propoziție se
imprimă auzului verbal încă din primii 2 ani de viață, înainte, deci, de acumularea de
către copil a unui vocabular bogat. Este uimitor faptul că deja la vârsta de 3 ani copilul
nu numai că percepe corect propozițiile, dar își organizează și propria sa vorbire după
reguli gramaticale, pe care, ca atare, nu le-a învățat în mod special. Tocmai în fața unui
asemenea „fenomen", cunoscutul psiholog german W.Stern (fondatorul
personalismului) a concluzionat că „simțul limbii" este înnăscut. într-o variantă mai
sofisticată, opinia respectivă a fost reiterată în zilele noastre de către N. Chomsky, care
susține caracterul predeterminat, imanent, al structurilor de adâncime ale limbii (care,
în fond, se reduc la schemele gramaticale de bază).
Potrivit celui de-al treilea principiu, limbajul este un cod în care se obiectivează
mesaje informaționale. Aceasta presupune ca percepția și utilizarea lui, în procesul
comunicării, să realizeze o relaționare determinată a cuvintelor și propozițiilor cu
imaginile mentale ale obiectelor și fenomenelor concrete, cu conținuturile noționale
(conceptuale) ale gândirii sau cu stări motivaționale (dorințe, trebuințe, aspirații etc.) și
afective (trăiri pozitive sau negative). Mecanismele și schemele percepției auditive
trebuie astfel, în mod necesar, să interacționeze cu celelalte sisteme funcționale –
cognitive, afective, motivaționale etc. – și să efectueze o operație de "ef'^n\
(transfer), care constă în atribuirea unui conținut informațional fiecărui cuvant-c
(nomen). Aceasta înseamnă ca organizarea funcțională a auzului verbal să se rea iz
și în concordanță cu criteriile logico-semantice: desprinderea în cadrul fiecărui cu ^
a fiecărei sintagme receptate, a semnificației (adică a legăturii designative: ia t 3
referă). De aici rezultă că percepția limbajului nu se reduce la detecția, discnmin identificarea cuvintelor, ci ea presupune și relevarea sensului lor, a legăturii lor
designative cu realitatea.
Datele clinice au pus în evidență posibilitatea afectării acestei legături, ceea ce
duce la pierderea capacității pacientului de a decela semnificația cuvintelor (tulburare
cunoscută sub denumirea de afazie transcorticală sau semantică).
Percepția are ca obiect și limbajul scris. Limbajul scris este o proiecție, în scopul
conservării în timp a conținuturilor informaționale, a limbajului oral într-un cod grafic
– litere și serii organizate de litere (cuvinte). în mod normal, codificarea grafică se
realizează în forme plane, adresându-se analizatorului vizual, sau în volum (la
nevăzători), adresându-se analizatorului tactil. Percepția limbajului scris îmbracă forma
actului cititului. Deprinderea lui reclamă un proces special de învățare, care, în epoca
noastră, se desfășoară într-un cadru organizat în școală. Cititul include următoarele
secvențe principale: a) discriminarea și identificarea literelor; b) legarea literelor date
serial într-o configurație integrală (unitară); c) relaționarea imaginii grafice cu o
imagine obiectuală sau cu un conținut informațional specific.
Prima secvență reclamă formarea modelului-etalon al fiecărei litere a alfabetului
și stocarea lui în memoria de lungă durată. Aceasta este premisa psihofiziologică de
bază a formării capacității de recunoaștere a literelor în contexte situaționale diferite și
în pofida unor alterări ale formei lor ideale. Având o formă mai simplă din punct de
vedere grafic, literele de tipar se învață și se recunosc mai ușor decât cele de mână, iar,
în cadrul lor, cele majuscule se recunosc și se învață mai ușor decât cele mici. Cu cât
modelele-etalon sunt mai bine integrate și consolidate, cu atât recunoașterea lor devine
mai rapidă și mai corectă, și invers.
Cea de-a doua secvență presupune trecerea de la percepția de tip secvențial, a
formelor elementare (literale) la percepția globală (configurațională) complexă
(cuvintele), în care imaginile individuale fuzionează într-o imagine supraordonată cu
identitate proprie. Aceasta se bazează pe activitatea unor mecanisme integrative de
rang superior, care includ zonele asociative secundare ale analizatorului vizual.
Percepția cuvintelor este o sarcină mai complexă decât percepția literelor și dezvoltarea
ei până la automatizarea schemelor integrative reclamă un contact permanent cu
limbajul scris. Spre deosebire de percepția cuvintelor codificate sonor, solicitată
cotidian la fiecare individ, percepția cuvintelor codificate grafic (limbajul scris) este
condiționată de nivelul de instruire, de contactul cu cartea.
Leziuni la nivelul zonelor asociative ale lobilor occipitali determină pierderea
capacității de recunoaștere a cuvintelor scrise și deci a cititului (alexia).
Cea de a treia secvență – relaționarea imaginii grafice cu imaginea obiectuală sau
cu conținutul informațional de tip noțional – duce la realizarea semnificației, adică a înțe
lesului cuvintelor. Ea are la bază interacțiunea analizatorului vizual cu cel auditiv, cu cel
tactil și cu zonele asociative plurimodale de ordinul 111 și IV, din lobii parietali și frontali.
întreruperea acestor circuite funcționale determină pierderea capacității
subiectului de realizare a sensului mesajelor scrise.
Percepția interpersonală. Ca ființă socială, care trăiește permanent într-un
context relațional, omul își va cultiva în mod deosebit percepția semenilor. Se
constituie astfel percepția interpersonală, care deține un loc esențial în viața cotidiană.

In cea mai mare parte, această formă a percepției se realizează pe cale vizuală – f
realitatea fizică a altei persoane, – și auditivă – vocea (mai ales timbrul acest *'
indice individualizator). Imaginea perceptivă a unei persoane se întregește cu H ^
criterii și etaloane din experiența socială anterioară și ea este supusă unor corn I ^
operații de comparație și interpretare, în urma cărora ne formăm o anumită onjri ^
caracter axiologic și ne stabilim o anumită atitudine față de persoana în cauză Asa ° U
în percepția obiectuală tindem să relevăm proprietățile care au o anumită importa t~
pentru noi, tot astfel, în percepția interpersonală, trecem dincolo de aspectul f '
exterior, tinzând să surprindem trăsături de caracter, calități intelectuale și morale
Percepția persoanelor din jur este condiționată și de filtrele impuse sociocultural
care creează stări de set „categoriale", prin prisma cărora imaginii actuale i se imprimă
interpretări prestabilite.
Sub raport calitativ, percepția interpersonală se realizează pe baza următorilor
integratori: • integratorul atractivității-îndepărtării; • integratorul de rol-status (al nive
lului de realizare) • integratorul estetic și • integratorul etico-axiologic.
Integratorul atractivității reține și operează la nivelul haloului fenomenologic pe
care-l emană configurația fizionomică globală a persoanei percepute. El acționează
asupra sferei emoționale inconștiente, de esență simpatetică, determinând, în plan
comportamental, ceea ce în mod obișnuit numim reacția de atracție sau de îndepărtare.
Astfel, într-o relație interpersonală, ne simțim fie atrași, fie respinși, iar uneori, într-o
stare de indiferență sau de ambivalență. Dacă ni se cere să ne motivăm o astfel de
selectivitate empatetică, vom constata că ne este greu sau imposibil să formulăm un
răspuns închegat și riguros argumentat. Integratorul respectiv creează o stare internă de
set, cu rezonanță afectivă, care ne face să ne simțim bine în compania unei persoane și
incomod, tensionați – în compania alteia.
Integratorul de rol-status este de esență socio-culturală, el formându-se în cursul
ontogenezei, pe măsura interiorizării semnificației diferitelor roluri și status-uri, așa
cum o impune familia sau categoria socială din care facem parte. Cum rolul și status-ul
se valorizează, dobândind caracter pozitiv sau negativ (de superioritate sau de
inferioritate), imaginea perceptivă a celuilalt își va modifica și ea semnificația,
imprimând relației o valență pozitivă sau negativă: acceptare, prețuire, admirație,
venerație versus respingere, invidie, dispreț, ură.
Integratorul estetic operează la nivelul însușirilor și trăsăturilor aspectului fizic
exterior: talie, față, culoarea tenului, a ochilor, a părului, gradul de proporționalitate etc.
El este specific fiecărui individ. Atributul, „frumos" sau „urât", care se atașează de
către diferiți subiecți imaginii „fizice" a aceleiași persoane nu coincide, iar uneori poate
fi diametral opus: unii observatori apreciază persoana respectivă ca frumoasă, alțn f" a
puțin frumoasă sau chiar urâtă. Integratorul estetic face ca percepția interpersonală
fie acoperită de trăiri emoționale pozitive (agreabil, plăcut, încântător etc.) și nega '
(dezagreabil, neplăcut, hidos, respingător etc). Această selectivitate dobândește
valoare instrumentală deosebită în relațiile intersexe: fiecare va tinde să-și ale °
partenerul și după criteriul frumos-urât, iar unii – exclusiv după acest criteriu.
In fine, integratorul etico-axiologic ocupă o poziție de supraordonare în rapo
ceilalți și el aduce în conținutul percepției persoanelor din jur criterii de ordin ca i valoric: potențialul creativ și stilul de conduită. Criteriile respective pot modifica
influența și efectul celorlalți integratori, diminuând semnificația însușirilor și
trăsăturilor asupra cărora operează ei. Astfel, devine posibil ca, în structurarea imaginii
finale despre o persoană sau alta, dominantă să fie frumusețea sufletească și nu cea
fizică (exterioară), capacitatea de a face ceva, iar nu apartenența la o categorie socială
cu statut material ridicat etc.
Intrând ultimul în funcțiune, pe măsura cunoașterii în profunzime a profilului
psihologic al persoanei date, integratorul etico-axiologic poate modifica radical
schemele percepției anterioare, structurate pe baza celorlalți integratori.
în cazul percepției persoanelor apropiate, preferate, se dezvoltă mecanisme
speciale de augmentare-întărire a calităților și de diminuare-minimalizare a lipsurilor
sau defectelor.
Ca și în câmpul altor valori, în percepția socială, interpersonală, factorii
subiectivi tind să domine asupra celor obiectivi. Poate că și aici se potrivește dictonul:
de gustibus non disputandum.
Efectele de câmp și iluziile în percepție. Fiind un proces complex, multifazic,
cu numeroase interacțiuni și intercondiționări între elementele câmpului obiectiv extern
și stările interne ale subiectului, percepția nu realizează o modelare și o evaluare
informațională absolut veridice și exacte ale obiectelor și fenomenelor externe.
în cadrul ei, se manifestă cu o frecvență destul de mare abateri mai mult sau mai
puțin semnificative de la realitate, cunoscute sub denumirile de efecte de câmp și iluzii
(perceptive).
Efectele de câmp sunt rezultatul unor raporturi de inducție negativă și de contrast
care apar între diferitele elemente sau însușiri ale obiectelor-stimul. In urma unor astfel
de influențe reciproce, în imaginea perceptivă unele elemente sau însușiri vor fi
supraestimate ( apreciate ca fiind mai mari, mai puternice sau mai pregnante decât sunt
ele efectiv în realitate), iar altele vor fi subestimate (apreciate ca fiind mai mici, mai
slabe sau mai șterse decât sunt ele în realitate). De pildă, în cadrul percepției vizuale a
formelor complexe (fig.26), segmentele care se deschid în unghi spre exterior exercită
o influență „dilatantă" asupra dreptei pe care o delimitează la cele două extreme;
invers, unghiurile care se deschid spre interior exercită o acțiune „comprimantă" asupra
dreptei pe care o delimitează. Apare astfel efectul de câmp global, grație căruia,
percepând întreaga configurație, vom supraestima dreapta A și vom subestima dreapta
B, deși, obiectiv, ele sunt egale.
n i
Fig. 26. Iluzii optico-geometrice: I. Iluzia Muller – Layer; II. Iluzia perspectivei

Asemenea efecte pot fi puse în evidență și în cadrul altor modalități senzorial –
percepția auditivă – fenomenele de contrast în raport de înălțimea și intens't ^
sunetelor și fenomenele de mascare; în percepția kinestezico-tactilă – suprastimar ^
subestimarea lungimilor, în funcție de perceperea lor activă sau pasivă; în pere /'
gustativă – accentuarea senzației de acru după cea de dulce sau a celei de sărat d –
cea de dulce și amar. pa
Efectele de câmp au la bază, preponderent, legea raporturilor de intensitate si el
caracterizează etapele ontogenetice timpurii ale percepției, când nu s-au încheiat în •
elaborarea și consolidarea schemelor și operatorilor logico-semantici de procesare
informației. Cum a demonstrat J.Piaget (1962), în intervalul de vârstă între 2 ani s'
șase luni-3 ani, desfășurarea percepției stă sub semnul centrărilor unilaterale care
favorizează manifestarea efectelor de câmp: supraestimarea elementului „centrat" si
subestimarea celor rămase la periferie. De-abia după vârsta de 3 ani, percepția se așază
pe mecanisme organizate logic, cu coordonarea transformărilor secvențiale
(poziționale) și explorarea echilibrată a elementelor „obiectului-stimul", compensân-
du-se erorile generate de efectele de câmp (decentrarea).
Iluziile sunt, în cea mai mare parte, rezultatul în plan subiectiv al efectelor de
câmp din plan periferic extern. Ele se pot defini ca reflectări relativ modificate și
denaturate ale obiectului-stimul, în care răspunsurile și evaluările subiectului se
îndepărtează mai mult sau mai puțin de datele măsurătorilor obiective. Spre deosebire
de halucinații și agnozii – fenomene patologice -, iluziile nu duc la confundarea sau
falsa recunoaștere a obiectului, ci numai la modificarea în hiper sau în hipo a unor părți
sau însușiri ale lui. Ele se supun influenței corectoare a măsurătorilor practice sau a
proceselor de gândire. Așa se face că, o dată cu vârsta, intensitatea și frecvența iluziilor
primare (legate direct de efectele de câmp) se diminuează considerabil. Cel mai
pregnant, ele se evidențiază în sfera percepției vizuale – a formei, a mărimii și a
mișcării. In raport cu forma, se disting două tipuri de iluzii: de dedublare (ex., iluzia
mirajului constând în apariția a două imagini, una corespunzând obiectului și alta ireală
– miraj; în funcție de modul de refracție a razelor de lumină ce ajung la observator,
imaginea poate fi localizată sub cea reală, (caz în care apare răsturnată – miraj inferior,
sau deasupra celei reale – miraj superior) sau modificată (deformată) (ex. o baghetă
introdusă într-un vas cu apă se va deforma, apărându-ne în percepție ca frântă de la
nivelul contactului cu suprafața apei). în percepția mărimilor, iluzia se manifestă prin
augmentarea elementelor sau obiectelor mai mari și diminuarea celor de dimensiuni
mai mici, când ele sunt percepute simultan (un om înalt în compania unuia scund va n
perceput și mai înalt, iar cel scund va părea și mai scund decât în realitate).
Pentru demonstrații experimentale, cele mai edificatoare sunt iluziile optico-
geometrice: iluzia Muller-Layer, iluzia Poggendorf, iluzia cubului lui Necker, iluzia
deformării pătratului circumscris în cerc, iluzia perspectivei, iluzia lui Zollne
(deformarea liniilor curbe), obiectele imposibile, spirala lui Platon (autocinetică) etc
Pe lângă condițiile și factorii fizici obiectivi, intensitatea și pregnanța iluzii
optico-geometrice depind și de particularitățile psihoindividuale ale subiectului,
tipul de personalitate – analitic sau sintetic, realist sau sugestionabil etc. Impu c factorilor de personalitate în mecanismul psihologic al percepției duce la apariția
iluziilor secundare, care nu diminuează cu vârstă. Studiul iluziilor în percepție poate
furniza informații semnificative pentru determinarea emergenței structurii de
personalitate, exprimată în stilul cognitiv, în specificul dominantelor motivaționale, în
raportul dintre raționalitate și emoționalitate.
6.2.4. Percepția ca formă specifică de activitate și factor bazai
de reglare a activității
Așa cum am menționat în capitolul I, funcțiile și procesele psihice nu sunt
simple epifenomene, lipsite de consistență proprie și de valoare instrumentală, ci
modusuri esențiale de organizare și reglare a actelor comportamentale în orice gen de
situații și de relaționare adaptativă a subiectului cu lumea externă. Nici un proces psihic
particular nu există și nu se manifestă în sine, ci în contextul comunicării și interacțiunii
omului cu mediul ambiant, în vederea satisfacerii unor stări interne de motivație,
atingerii unor scopuri. De aceea, a înțelege natura și semnificația unui proces psihic sau
a altuia înseamnă a-i stabili și rolul său în viața omului și în tabloul de ansamblu al
comportamentului și activității.
Percepția este primul nivel la care se produce fuziunea sau co-integrarea
dinamică și finalistă între psihic și comportament, rezultând sistemul psihocom-por-
tamental, cu o latură subiectivă internă și una obiectivă externă (instrumental-acțio-
nală). Ca atare, percepția trebuie considerată în două ipostaze: ca formă specifică de
activitate și ca verigă reglatoare bazală în structura oricărui alt act comportamental
orientat spre lumea externă.
în prima ipostază, percepția devine ea însăși o activitate, fiind organizată după
schema motiv-mijloc-scop și subordonată unor sarcini profesionale specifice.
O asemenea activitate poartă numele de observație și se realizează în diferite variante:
urmărire (când obiectul este în permanentă mișcare, pe traiectorii date sau aleatorii;
exemplu, urmărirea mișcării astrelor în cadrul observatoarelor astronomice, urmărirea
pe radar a obiectelor zburătoare etc); inspecție (analiza vizuală a obiectului în detaliu –
pe elemente și însușiri, cum este cazul în anatomie, biologie, geologie etc);
supraveghere (menținerea în câmpul percepției optime – vizuale sau auditive – a unui
obiect, a unei persoane sau a unei situații, fie pentru a preveni apariția unor variații
nedorite – cum este cazul la tablourile de comandă în întreprinderile automatizate -, fie
pentru a înregistra asemenea variații, ele prezentând o semnificație deosebită pentru
formularea unei anumite concluzii sau pentru adoptarea unei anumite decizii, cum se
întâmplă în activitățile informative). Desfășurată ca activitate de sine stătătoare,
percepția observațională presupune scheme de organizare mai complexe decât
percepția subordonată unei alte activități. Ea pune în evidență atribute de ordin
aptitudinal – acuitate, spirit de observație, operații de analiză-comparare-evaluare etc –
și diferențieri performanțiale interindividuale semnificative.
în cea de a doua ipostază, percepția alimentează cu informație adecvată acțiunea,
ceea ce reclamă, fie utilizarea unor unelte și obiecte anume, fie modificarea-trans-
formarea unor obiecte externe în concordanță cu anumite proiecte sau trebuințe actuale.
Orientarea și deplasarea în ambianța imediată, raportarea diferențiat-selectivă și
adecvată la situațiile concrete nu pot fi concepute în afara datelor imediate ale percepției.

Funcția reglatoare a oricărui semnal constă în influența sa organizatoare asupra
laborării reacțiilor de răspuns efectuate de aparatele executive. Aceasta asigură
oncordanța dintre răspunsuri și caracteristicile substanțial-calitative ale sursei de
nformație, care este, în același timp, și „obiectul" sau „domeniul" acțiunii.
Sistemele cinematice formate în primul rând din mușchii scheletici solicită
(rocesele senzorial-perceptive, atât pentru constituirea pattern-ului intern (mental) al
icțiunilor obiectuale, instrumentale și simbolic-convenționale, cât și pentru realizarea
or corectă pe plan extern.
Fiecare pattern reprezintă în sine un set de instrucțiuni privind modul de
irticulare-organizare a reacțiilor sau mișcărilor secvențiale ale diferitelor segmente
)steo-musculare într-o acțiune închegată, orientată finalist: locomoție (apropiere sau
ndepărtare de obiect), apucare, prindere, manipulare, descompunere-asamblare, seriere
îtc. Orice acțiune motorie trebuie să se adreseze formei, mărimii și greutății obiectelor
}\ locului pe care acestea îl ocupă în structura activității: de mijloace, de repere sau de
scopuri (în cazul activităților zise constructive).
O trăsătură esențială a aparatelor executive motorii, mai ales a schemelor
voluntare, este înalta plasticitate funcțională, ceea ce se exprimă într-un număr mare de
p-ade de libertate (care, la om, este de ordinul sutelor).
Cu cât există un număr mai mare de grade de libertate (care diversifică la infinit
traiectoriile mișcărilor singulare), cu atât sarcina reglării devine mai complexă. în acest
:az, organul cel mai dificil de reglat este mâna, ea fiind principalul instrument de
realizare a praxiei. Segmentul palmar al mâinii posedă 7 grade de libertate în raport cu
umărul; vârful degetului arătător, în raport cu cutia toracică, posedă 16 grade de
libertate, iar în raport cu punctul de sprijin al talpei piciorului – 30.
în limitele hemicâmpului de lucru descris de mână cu raza din centrul articulației
scapulare, nu există nici un punct care să nu poată fi atins de vârful liber al degetului
mâinii întinse. Această construcție liberă, luată în sine, în afara raportului cu principiul
reglării senzoriale, condamnă reacția (mișcarea) la haos, întrucât deschide calea unor
mișcări întâmplătoare, nelegate de programul actului voluntar dat. Construcția
aparatului executiv în sine nu poartă nici un program.
în cazul existenței unui număr mare de grade de libertate, aceasta dă posibilitatea
elaborării unei mulțimi de programe diferite cu aceleași elemente motorii de baza.
Elaborarea unor asemenea programe este însă imposibilă fără medierea perceptiva,
respectiv, fără informația despre forma, dimensiunile și raporturile spațiale ale
obiectelor. Constituirea unui program înseamnă reducerea gradelor de libertate de
prisos ale segmentului implicat în efectuarea mișcării date.
Imaginea perceptivă a unui obiect poate fi pusă în legătură cu orice schema
motorie, pe baza ei putându-se forma mai multe programe de acțiune instrumentală, in
funcție de motivele și scopurile activității.
Rolul organizator al percepției se concretizează în două funcții principale, ș
anume: funcția de informare (extragerea și integrarea informației necesare despr
obiectul-stimul, obiectul-mijloc sau obiectul-scop) și funcția de corecție-optimizare,
prin conexiune inversă, a acțiunii instrumental-obiectuale aflate în desfășurare.
în cunoscuta lor lucrare Plans and Structure of Behavior (1960), G. Mi >
E. Galanter și K. Pribam demonstrează că nici un comportament specific, cu
adaptativ nu se poate realiza fără un model informațional intern al situației în care
aflăm în momentul dat și al obiectului sau obiectelor asupra cărora este îndreptat p de acțiune. Asemenea mediere informațională internă începe cu imaginea perceptivă.
Tot percepția este cea care furnizează datele ce se constituie în experiența cognitivă
anterioară despre ambianță și despre noi înșine. Astfel, în contextul comportamentului
și activității, imaginea, schema sau modelul informațional intern dobândesc un sens
mai larg, desemnând ansamblul cunoștințelor despre realitatea externă și despre
propriul organism, sistematizate după criterii de ordin logic și instrumental.
între plan și imagine legătura este de întrepătrundere și condiționare reciprocă:
planul poate fi analizat, studiat, devenind prin aceasta parte a imaginii; formularea
planurilor trebuie să includă, la om, elemente ale imaginii despre sine. Informația
urmează să fie inclusă obligatoriu în plan, altminteri planul nu poate servi drept ghid al
conduitei. Așadar, imaginile pot constitui părți componente ale planului. Discrepanța
sau necorelarea imaginii cu planul determină dezorganizarea comportamentului. Putem
introduce modificări în „imagine" numai pe măsura desfășurării „planului", a obținerii
și prelucrării informației despre realizabilitatea obiectivelor sau scopurilor; se pot
introduce modificări în „plan" numai pe baza datelor extrase din „imagine".
Transformarea descrierilor în instrucțiuni este pentru om o simplă procedură verbală.
Din medierea informațional-perceptivă, acțiunea dobândește o serie de
caracteristici specifice, precum: • obiectualitatea – adecvarea schemelor executive la
forma, mărimea și poziția spațială a obiectului la care se raportează; • coerența-
integralitatea – inexistența unei corespondențe fixe, pe elemente, între semnalul
informațional de edificare, imaginea senzorială și semnalul informațional de comandă;
celui dintâi îi pot fi puse în corespondență diferite reacții motorii, determinate nu de un
element luat izolat al imaginii perceptive, ci de structura integrală a obiectului; în
cursul desenului, de exemplu, putem desprinde cu ușurință creionul de foaie și putem
începe sau continua din orice punct; mișcarea respectivă, deci, nu este determinată de
un anumit element al obiectului desenat, ci de integralitatea lui; • variabilitatea –
schimbarea liberă reciprocă a pozițiilor și traiectoriilor diferitelor componente motorii
individuale în schema instrumentală globală; în acțiunile cu o natură obiectuală mai
complexă, cum sunt operațiile de muncă, variază într-un registru larg nu numai
pozițiile și traiectoriile mișcării, dar și procedeele acțiunii – structura, ordinea și
numărul lor; • generalitatea – psihologia experimentală descrie două forme principale
de generalitate a conduitei motorii: generalitatea răspunsurilor (respons
generalisation) și generalitatea acțiunii în cadrul trecerii de la o situație la alta (stimuli
generalisation) (R. Wodworth, H. Schlosberg, 1954); în primul caz, una și aceeași
sarcină motorie, structura generală a situației obiectuale, rămânând neschimbată, se
rezolvă pe calea celor mai variate răspunsuri motorii cu folosirea diferitelor itinerarii
ale mișcării și a diferitelor procedee; în cazul al doilea, din punctul de vedere al
construirii și reglării mișcărilor, este principial important ca transferul să se realizeze nu
după generalitatea componenței acțiunii, ci după comunalitatea sau generalitatea
semnalelor informaționale de comandă; • comutativitatea organelor executive face
posibil transferul acțiunii de la mână la picior, de la mâna dreaptă la mâna stângă etc.
„… imaginea geometrică sau a formei obiectului își croiește drum prin orice sisteme
musculare, prin orice inervații și în orice proporții" ( N. Bernstein, 1947, p. 91);
• universalitatea reglajului – reglarea are loc la diferite niveluri ale actelor
comportamentale, începând cu reacția de orientare-semnalizare de gr. I și cu acțiunea
de manipulare și terminând cu funcțiile subiectului-operator în sistemul „om-mași-
nă-sarcină de muncă"; această universalitate se exprimă în larga variabilitate a
007

funcțiilor motorii și în capacitatea omului antrenat corespunzător de a rezolva o clasă
practic infinită de sarcini motorii; în interiorul acestei sfere a activității obiectuale
limitată cantitativ de caracteristicile spațio-temporare și de intensitate ale primirii si
prelucrării informației (praguri senzoriale, capacitate de admisie, viteză de reacție etc)
și energiei (volumul câmpului motor, limitele efortului muscular); nu pot fi întâlnite
nici un fel de limitări calitative ale universalității acțiunii din partea construcției stricte
a sistemului nervos și a aparatului scheleto-muscular; • eficiența și stabilitatea fată de
perturbații – variabilitatea și universalitatea reglării psihice, asigurând posibilitatea de a
realiza o multitudine de variante ale soluției motorii și de a înlocui liber o variantă a
acțiunii, din anumite cauze nerealizabilă, cu altele, ridică în mod considerabil
probabilitatea îndeplinirii de către sistem a funcțiilor sale în timp util, adică sporesc
fiabilitatea și rezistența la perturbații; aceasta are la bază redundanța structurală și
funcțională a creierului și capacitatea lui de procesare și organizare multicriterială a
semnalelor senzoriale; • precizia reglării – universalitatea acțiunii, variabilitatea
caracteristicilor și plasticitatea intrării senzoriale permit să se răspundă la un registru
foarte larg de influențe externe și constituie, totodată, o sursă de erori posibile la
nivelul diferitelor componente ale acțiunii întreprinse de om; nu este vorba de o
precizie locală (ca la automate), ci de una integrală, globală, care-i asigură un caracter
final labil; dacă omul nu doar primește pur și simplu infonnația sosită la intrarea sa
senzorială, dar o și folosește pentru comandă, atunci, trecând prin veriga umană a
sistemului „om-mașină", asemenea semnal poate apărea în calitate de reglator al acțiunii;
în cursul efectuării unei acțiuni, mai ales într-o situație nouă, unele mișcări sau operații
singulare pot fi greșite, dar ele vor fi corectate, înlocuite cu altele, astfel că precizia
globală nu va fi afectată.
în concluzie, percepția este o formă fundamentală și cotidiană de relaționare
adaptativă cu lumea, neexistând o altă cale de a lua act de ceea ce se află în afara
noastră. Din acest punct de vedere, atât afirmația lui J.Locke, potrivit căreia nihil est in
intelectum quo prior non fuerit in sensum, cât și cea a lui Berkeley, esse is percipi
capătă semnificații reale. într-adevăr, percepția furnizează primele date care stau la
baza formării reprezentării și gândirii; noi existăm în măsura în care percepem și
acționăm, iar, în raport cu noi, lumea există numai în măsura în care o putem percepe,
altminteri ea existând doar in sine.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
GOLU, MIHAI
Fundamentele psihologiei. / Mihai Golu. – București, Editura Fundației
România de Mâine, 2004
Voi I și II 604 p; 24 cm
ISBN GENERAL 973-725-111-3
Voi. 1 – 2004 – ISBN 973-725-112-1
Voi. 2 – 2004 – ISBN 973-725- 113-X
159.9(075.8)
© Editura Fundației România de Mâine, 2004
Redactor: MĂRIA CERNEA
OCTAVIAN CHEȚAN
Tehnoredactor: MARCELA OLARU
Coperta: STAN BARON
Bun de tipar: 1.11.2004; Coli tipar: 37,75
Format: 16/70×100
Splaiul Independenței, Nr. 313, București, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 410 43 80; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSfflOLOGIE
Ui j
Prof.univ.dr. MIHAI GOLU
FUNDAMENTELE
PSIHOLOGIEI Vol.1
Ediția a Dl-a
EDITURA FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE
București, 2004

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: 1.1. Condițiile cunoașterii psihologice 11 1.2. Devenirea psihologiei ca știință 12 1.3. Problemele generatoare de divergențe în istoria psihologiei… [603288] (ID: 603288)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

1.1. Condițiile cunoașterii psihologice 11 1.2. Devenirea psihologiei ca știință 12 1.3. Problemele generatoare de divergențe în istoria psihologiei… [603288]

Copyright Notice

Determinarea parametrilot optimi pentru sudarea cu ultrasunete a subansamblului logo airbag [308687]

Proiectarea unui sistem de exhaustare a gazelor nocive rezultate în procese de prelucrări la cald [304956]

Aplicatii Statistica Model Varianta 3 Aprilie 2020 [311271]

BCR – Sucursala Pipera UNIUNEA PRODUC ĂTORILOR DE FONOGRAME DIN ROMÂNIA Adresa: Bd. Dimitrie Pompeiu, Nr 6E, Pipera Busines s Tower, Et.11, Sector 2,… [631153]

Sisteme Geografice Informa /uni0163ionale (GIS) Abduraman Adina- Esma Specializarea ISC anul 1 Bucure ști 2009 2 Contents 1. INTRODUCERE… [610996]

10. Prezentarea proiectului in limba romana: 10.1. IMPORTANTA SI RELEVANTA CONTINUTULUI STIINTIFIC Prezentarea creaza referentialul cercetarii; va… [613269]

Copyright Notice

Similar Posts