1.1. APARIȚIA PE MAPAMOND A DACTILOSCOPIEI CA METODĂ DE IDENTIFICARE La nivel mondial, prima țară care a introdus sistemul dactiloscopic de… [308317]

CAPITOLUL 1. SCURT ISTORIC

1.1. APARIȚIA PE MAPAMOND A [anonimizat] a introdus sistemul dactiloscopic de identificare a fost Argentina (în anul 1894), fiind urmată de Brazilia și Chile (în anul 1903), Bolivia (în anul 1906), Peru, Paraguay și Uruguay (în anul 1908).

Introducerea dactiloscopiei în Argentina se datorează lui Juan Vucetich(1858-1925), șeful biroului de statistică al poliției din La Plata (1890) Argentina, care la 1 septembrie 1892, a realizat un sistem numit „iconfalangometrie”, bazat pe patru tipuri dactiloscopice de bază: arcuri, creste cu triunghi (delta) [anonimizat] (delta) [anonimizat], reușind clasificarea primelor 23 fișe, iar până la 7 decembrie 1892 avea clasificate 645 fișe.

Vucetich a publicat la 1 ianuarie 1893 prima sa carte „Instrucciones generales para el sistema antropometrico”, [anonimizat] 8 ianuarie 1893, dr. Francisco Latzina publică un articol în ziarul „La Nacion” [anonimizat] “iconfalangometrie” cu cel de „dactiloscopie”. Un alt termen propus de profesorul Oppenheim era cel de „dermatotipie”’.

În anul 1899, Edward Richard Henry (1850-1931), [anonimizat], apoi publică lucrarea “Classification and uses of fingerprints”, considerată biblia dactiloscopiei engleze și trimite totodată un ordin poliției bengaleze pentru a [anonimizat].

Astfel, prima țară europeană care a introdus sistemul dactiloscopic de identificare a fost Anglia (în anul 1900), care în anul 1901 înființează fundația dactiloscopică a Scotland Yardului.

Metoda de identificare dactiloscopică a lui Vucetich s-a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], Roscher în Germania.

În 1914, la Monaco în cadrul Conferinței polițiilor din întreaga lume la care au participat delegații ale polițiilor din 14 state, printre care și România s-a decis înlocuirea sistemului de identificare antropometric cu sistemul de identificare dactiloscopic.

1.2. ÎNCEPUTUL APLICĂRII DACTILOSCOPIEI ÎN ROMÂNIA

Progresele realizate pe plan mondial în știință și tehnică au impulsionat societatea românească în special în a doua jumătate a [anonimizat], așa cum a fost cazul domnitorului Nicolae Șuțu care în anul 1847, a tipărit lucrarea „Reguli ce urmează a se păzi în privegherea și cercetarea vinovaților” în cuprinsul căreia apar reguli ce au o anumită similitudine cu tactica și metodica criminalistică.

Istoria consemnează chiar și pe vornicul Manolache Florescu care la 1840 propunea înființarea unei evidențe alfabetice a infractorilor, după modelul Prefecturii de poliție din Paris din anul 1832.

În anul 1882 [anonimizat] 1884 s-a înființat Cazierul central alfabetic ce avea să cuprindă 64.322 [anonimizat] 1951 circa 148.480 înregistrări, pentru ca în prezent numărul să ajungă la aproximativ 2.000.000 persoane înregistrate.

Unele realizări românești din acele timpuri constituiau exemple de pionierat în domeniul criminalisticii, așa de exemplu fotografia judiciară se practica din anul 1879.

În anul 1904 dr. Nicolae Minovici scria un articol consacrat fotografiei judiciare și dr. Ștefan Minovici aborda problema fotografierii cadavrului în scopul stabilirii identității acestuia.

În anul 1895, reputatul medic legist profesor dr.Mina Minovici (1858-1933), cel care a inaugurat primul Institut medico-legal din lume în anul 1924, organiza Serviciul de identificare judiciară sub conducerea medicului legist Andrei Ionescu, în cadrul căruia se utilizau fișe antropometrice cu fotografii de semnalmente, față și profil, precum și cu impresiunile papilare ale primelor patru degete de la mâna dreaptă.

.

Profesorul dr. Nicolae Minovici (1868-1941), în anul 1904, elabora primul tratat de medicină legală din România în care aborda probleme de criminalistică precum: identificarea criminalistică, metodele fotografiei judiciare, cercetarea urmelor digitale, plantare și de încălțăminte.

Profesorul dr. Nicolae Minovici a fost promotorul introducerii antropometriei în activitatea judiciară, dar și primul care s-a ocupat cu studiul dactiloscopiei, efectuând studii în vederea stabilirii paternității după desenele papilare.

Deasemenea, a realizat un studiu pe 40 criminali condamnați, prin prelevarea impresiunilor papilare la condamnare în anul 1894 și apoi după 12 ani în 1906 constatând că acestea aveau aceași formă și detalii caracteristice dactiloscopice ale desenului papilar. Încurajat de rezultatele acestui studiu îi scrie reputatului Juan Vucetich.

Prof.dr. Nicolae Minovici a realizat primele descoperiri ale autorilor de infracțiuni pe baza urmelor papilare lăsate la locul crimelor, amintim aici, descoperirea autorului unui furt dintr-o tipografie(1896) pe baza unei urme digitale lăsată pe o bucată de hârtie dintr-o condică, de unde autorul sustrăsese o sumă de bani. Al doilea caz (1906) privește furtul unui cauciuc de la o roată de trăsură proaspăt vopsită, pe care s-au găsit urme papilare create de vecinul păgubașului.

Tot prof. dr. Nicolae Minovici în anul 1914, prezintă în justiție prima expertiză dactiloscopică realizată de Nicolae Episcopescu, șeful Serviciului de identitate și fotografie din Poliția Cpitalei, în cazul unui furt de bijuterii dintr-o casă de bani comis în perioada 27-31 august 1914 în București.

Meritul consacrării Dactiloscopiei ca metodă de identificare în RomânIa îi revine și medicului legist dr. Andrei Ionescu, care în anul 1911 înființează un cazier de identificare dactiloscopică pe lângă Parchetul Tribunalului Ilfov, iar în anul 1914 a înlocuit vechiul Serviciu antropometric înființat de prof. Nicolae Minovici, prin reorganizarea activității cazierului judiciar pe baza noii metode dactiloscopice de înregistrare și clasificarea decadactilară a fișelor de cazier ale recidiviștilor, aplicând metoda concepută de Juan Vucetich.

Din anul 1929 se poate afirma că în România exista un cazier dactiloscopic central cu date și informații despre antecedentele penale ale persoanelor judecate de organele judiciare, cu mențiunea că nu erau înscrise în acest cazier persoanele cercetate în stare de liberatate.

În paralel, funcționa o evidență sub forma cartotecilor dactiloscopice la organele de poliție unde erau înregistrate și persoanele cercetate în stare de libertate și pe lângă fiecare tribunal județean, la parchetul respectiv, sub denumirea generică de “Birou de cazier și identificare judiciară”.

În ceea ce privește evoluția mijloacelor tehnice de examinare și identificare dactiloscopică pe lângă rezultatele cercetării științifice efectuate de experții români în domeniu, trebuie să amintim momentul de referință al informatizării cartotecilor dactiloscopice în România, în toamna anului 1996, prin instalarea și darea în exploatare a sistemului de comparare automată a amprentelor papilare denumit generic AFIS, sistem compatibil cu cele similare pe mapamond, sub directa coordonare a șefului Serviciului de identificări judiciare din Institutul de Criminalistică, expert criminalist Dume Petru, care și-a adus o contribuție primordială la implementarea acestui sistem în activitatea Poliției Române.

Implementarea impresiunilor papilare digitale din fisele dactiloscopice aflate în evidența cartotecilor dactiloscopice decadactilare în baza de date a sistemului AFIS, a sistat continuarea activităților în cartoteca monodactilară la nivel central și local deoarece multiplele activități de clasificare și examinare comparativă solicitau un timp mare de răspuns, spații de depozitare și consum de materiale.

CAPITOLUL 2. NOȚIUNI GENERALE DE DACTILOSCOPIE

2.1. NOȚIUNEA, OBIECTUL ȘI SCOPUL DACTILOSCOPIEI JUDICIARE

Termenul de dactiloscopie își are originea din îmbinarea cuvintelor grecești „dactylos”, care înseamnă deget și „skopeo”, care înseamnă a privi, a examina sau „skopein”, care înseamnă a privi, a cerceta.

Din punct de vedere al vechimii ca știință, Dactiloscopia are aproximativ cinci sute de ani, afirmație bazată pe prezentarea cronologică anterioară.

Dactiloscopia este așadar o metodă științifică de identificare a persoanelor pe baza examinării impresiunilor și urmelor papilare, digitale, palmare sau plantare.

În literatura de specialitate, dactiloscopia a fost denumită astfel:

,,ramură a criminalisticii care se ocupă cu examinarea și clasificarea desenelor papilare, în vederea identificării persoanei”;

– „știința care se ocupă cu studiul desemnurilor papilare în scopul de a determina individualitatea fizică a unui ins sau participarea acelui ins la anumite acte determinate”;

– „știința identificării persoanelor prin desemnurile papilare”. Baza sa este anatomică și fiziologică, iar scopul său juridic sau social;

– „ramura tehnicii criminalistice care se ocupă cu studiul desenelor papilare ce se întâlnesc în regiunea digitală, palmară și plantară precum și a urmelor lăsate de aceste regiuni în câmpul infracțiunii, pentru identificarea persoanelor și cadavrelor”;

– ,,acea parte a tehnicii criminalistice care se ocupă cu studiul aspectului exterior al desenelor papilare aflate pe suprafața interioară a palmei și tălpii piciorului”;

– „o parte a științei criminalisticii care are ca obiect examinarea amprentelor digitale, palmare și plantare în scopul identificării persoanei” .

Obiectul Dactiloscopiei judiciare constă în :

elaborarea procedeelor și mijloacelor de descoperire, relevare, fixare, ridicare, examinare și interpretare a urmelor, crestelor papilare lăsate de persoane în diferite locuri;

elaborarea procedeelor de amprentare a persoanelor și cadavrelor;

elaborarea procedurilor speciale de lucru de organizare și funcționare a evidențelor dactiloscopice și a regulilor de codificare a impresiunilor papilare specifice cartotecilor și cazierului dactiloscopic în vederea stabilirii stării de recidivă a infractorilor, identificarea autorilor de infracțiunii după urmele de mâini lăsate la locul faptei ori a persoanelor care și-au atribuit identități false;

elaborarea metodelor de organizare a cartotecii urmelor papilare în cazul infracțiunilor rămase cu autori necunoscuți;

elaborarea metodelor de identificare a persoanelor și cadavrelor cu identitate necunoscută după impresiunile și urme papilare, dacă persoana căreia îi aparține cadavrul a fost amprentată în timpul vieții sau când familia sau prietenii unei persoane dispărute în condiții necunoscute pot prezenta obiecte pe care ar fi ramas urmele papilare ale celui dispărut;

elaborarea metodologiei de efectuare a expertizei criminalistice dactiloscopice pentru identificarea persoanei.

Identificarea după impresiunile și urmele papilare – digitale, palmare și plantare – constituie, până în momentul de față, mijlocul cel mai sigur de individualizare a persoanei.

În scop penal, dr. Valentin Sava susținea că, Dactiloscopia servește la:

identificarea absolută, adică determinarea personalității fizice a unui individ în raport cu ceilalți, respectiv identificarea persoanei care își ascunde identitatea, ori este suspectă sau a persoanei ori cadavrului cu identitate necunoscută prin compararea după impresiunile digitale de la ambele mâini cu cele de pe fișele dactiloscopice, dacă este recidivist;

identificarea relativă, adică la stabilirea participării unei persoane la comiterea unui fapt determinat, respectiv identificarea persoanei care a lăsat urme papilare la locul faptei prin compararea uneia sau mai multor impresiuni papilare cu impresiunile persoanelor incluse în cercul de suspecți, sau pentru verificarea semnăturilor prin punerea de deget ale analfabeților pe acte publice sau private;

identificarea persoanei care a comis mai multe infracțiuni prin compararea urmelor papilare descoperite la locul faptei, așa numita comunitate de autor, în cauze cu autori neidentificați.

Apariția și dezvoltarea dactiloscopiei oferă avantajul că rezolvă pe lângă problema înregistrării penale precisă și sigură a recidiviștilor și pe aceea a identificării autorilor faptelor penale după urmele lăsate la locul faptei, precum și identificarea cadavrelor necunoscute.

Identificarea persoanei după urmele papilare reprezintă o probă în ceea ce privește stabilirea identității persoanei, iar în problema autorului infracțiunii, constituie doar un indiciu, întrucât nu dovedește decât că persoana a atins obiectul corp-delict, nu și vinovăția de comitere a faptei incriminate.

2.2. STRUCTURA ANATOMICĂ A PIELII ȘI FORMAREA DESENULUI PAPILAR

Din punct de vedere anatomic, pielea este învelișul conjunctivo-epitelial care îmbracă suprafața corpului uman și este alcătuită din trei straturi, (foto nr. 2.1.):

Epidermul, un înveliș protector al pielii, format din straturi de celule epiteliale, stratul superior fiind un strat cornos format din celule moarte, aflat în proces permanent de descuamare ( în grecește epi = pe, dermo = piele);

Dermul, pielea propriu-zisă, este un țesut fibros, conjunctiv, elastic, care conțin vase capilare, arteriale, venoase și terminații ale mușchilor senzitivi. Stratul superior al dermei, numit strat papilar este format din proeminențe conice numite papile (origine latină, papilla=proieminență, sfârc) care se continuă și la nivelul epidermei formând crestele papilare. Vârfurile papilelor sunt stăbătute de canale ce au ca terminație porii, prin care se elimină transpirația și toxinele din corp;

Hipodermul este stratul cel mai profund al pielii situat sub dermă și face legătura între piele și organele interne. (în grecește Hypo= sub).

Foto nr. 2.1

Crestele papilare sunt în strânsă legatură cu simțul tactil (pipăitul), un simț tactil dezvoltat va fi mai bun cu cât liniile papilare vor fi mai numeroase, în special la palme și planta piciorului.

Papilele fiind situate în stratul dermei, nu sunt distruse în cazul unor accidente ușoare, crestele papilare regenerându-se la scurt timp în forma inițială. Papilele de pe suprafața dermei au o înălțime de 0,1-0,4 mm și o lățime de 0,2-0,7 mm.

Secreția glandelor sudoripare formează pe suprafața epidermei un strat de săruri și grăsimi care la contactul pielii cu diverse suprafețe se depun pe suprafața acestora reproducând desenul papilar de pe partea interioară a palmei, degetelor și plantei piciorului, denumite dermatoglife (dactilograme). Acestea sunt formate dintr-un sistem de linii paralele ale crestelor papilare separate între ele de șanțuri papilare care au aceeași dimensiune ca și crestele papilare pe care le separă.

Deosebirea dintre crestele papilare și șanțurile papilare la examinarea unei amprente este redată de faptul că pe creastă sunt evidențiate formele porilor papilari (foto nr.2.2.).

Foto nr.2.2.

(Detaliu al porilor pe un fragment de desen papilar).

Desenul papilar se imprimă, fie prin depunere de substanță (sudoarea secretată prin pori, materii aflate pe piele, sânge, tuș, unsoare), fie prin destratificare de substanță (praf, vopsea proaspătă), în suporturile care se mulează se pot crea și urme de adâncime.

Principalul motiv care a dus la folosirea desenelor papilare în identificarea persoanelor este acela că nu numai desenul papilar în întregul său, dar însăși crestele papilare și chiar porii prezintă elemente de specificitate, de natură să deosebească un individ de altul.

Desenele papilare imprimate pe suprafața unor obiecte poartă denumirea tehnică de dactilograme și potrivit specialiștilor americani, sunt de două feluri:

– dactilograme naturale reprezentate chiar de crestele papilare așa cum se văd la degete;

– dactilograme artificiale, atât cele lăsate involuntar de infractori pe diverse obiecte cât și cele imprimate intenționat în scop identificativ.

2.3. PROPRIETĂȚILE ȘI STRUCTURA DESENELOR PAPILARE

2.3.1. PROPRIETĂȚILE DESENULUI PAPILAR

Impunerea desenului papilar printre cele mai importante și valoroase elemente de identificare ale persoanei se datoreaza urmatoarelor proprietăți: longetivitate, fixitate, unicitate, inalterabilitate.

Longetivitatea desenului papilar constă în faptul ca el se formează înainte de naștere, definitivat prin luna a șasea din faza intrauterina a fătului și continuă să existe până la descompunerea pielii în procesul putrefacției;

Fixitatea desenului papilar este proprietatea care constă în menținerea formei și detaliilor caracteristice ale desenului papilar;

Unicitatea desenului papilar constă în faptul că fiecare deget, fiecare suprafață palmară a omului are desenul său propriu;

Inalterabilitatea desenului papilar rezidă în faptul că, în mod normal, un desen papilar nu poate fi modificat sau înlăturat.

2.3.2. STRUCTURA DESENULUI PAPILAR

Identificarea dactiloscopică a persoanelor parcurge două etape:

– stabilirea aparteneței de gen;

– identificarea individuală propriu-zisă.

În funcție de locul unde se află situat pe suprafața pielii, desenul papilar, un desen pe cât de complicat, pe atât de util în identitatea fizică a unei persoane, poate fi grupat în trei categorii:

desen papilar digital;

desen papilar palmar;

desen papilar plantar.

În practică se constată că cel mai mare număr de urme papilare rămase la locul comiterii unor infracțiuni provin din regiunea digitală, apoi din regiunea palmară și în final situații mai rare din regiunea plantară.

DESENUL PAPILAR DIGITAL

Desenul papilar digital, respectiv regiunea digitală este reprezentată de crestele papilare de pe suprafața interioară a degetelor: mare, arătător, mijlociu, inelar și mic, fiecare deget având trei falange denumite de la vârful degetului către baza lui:

falangetă,

falangină,

falangă, despărțite de șanțuri flexorale situate la baza fiecărei falange.

Regiunea digitală a falangetei se împarte în trei zone, astfel:

regiunea marginală;

regiunea centrală;

regiunea bazală.

Cele trei zone ale desenului papilar de pe falangetă sunt separate între ele de creste papilare denumite limitante, care în funcție de zona pe care o despart, marginală sau bazală, față de cea centrală pot fi limitante superioare (LS) sau limitante inferioare (LI) ( vezi foto nr. 1-5).

Foto nr. 1 Foto nr. 2 Foto nr. 3

Foto nr. 4 Foto nr. 5

Locul de întalnire al celor trei zone mai sus menționate poartă denumirea convențională de “DELTĂ “. După formarea lor, deltele se clasifică astfel:

deltă ALBĂ;

deltă NEAGRĂ.

a) b)

Ca urmare a descoperirii unor noi forme ale desenelor papilare și a îmbunătățirilor aduse sistemului de clasificare, în raport cu volumul și frecvența tipurilor de desene papilare, formula primară dactiloscopică decadactilară care se folosește în prezent în România, codifică toate tipurile și subtipurile de dactilograme în simboluri.

Tipurile sunt grupe mari de desene papilare împărțite după forma generală a crestelor care alcătuiesc regiunea centrală. După acest criteriu, toate desenele se împart în 5 tipuri fundamentale , astfel:

tipul arc (adeltic);

tipul laț (monodeltic);

tipul cerc (bideltic);

tipul combinat (polideltic);

tipul amorf.

TIPUL ARC (ADELTIC)

Arcuri paralele Arc lipit dreapta Arc lipit stânga Arc cu laț lipit dreapta

Arc cu laț lipit Arc pin Arc pin cu ax Arc pin cu ax

stânga în dreapta în stânga

TIPUL LAȚ ( MONODELTIC )

Desen papilar cu delta Desen papilar cu delta în

în stânga (sinistrodeltic) dreapta (dextrodeltic)

Laț simplu Laț simplu cu inel Laț simplu cu Laț simplu bifurcat

butonieră

Laț cu punct Laț cu fragment Laț cu puncte Laț liniar

Laț biliniar Laț triliniar Laț multiliniar Laț liniar cu inel

Laț liniar cu Laț liniar bifurcat Laț rachetă Laț cu semn de

butonieră întrebare

Laț concav Lațuri suprapuse Lațuri suprapuse Lațuri comune simple

simple liniare

Lațuri comune liniare Lațuri duble simple Lațuri duble liniare Nucleu excepțional

TIPUL CERC (BIDELTIC)

Cercuri concentrice Cerc legat Cerc cu spirală

Cerc cu punct Cerc cu fragment Cerc neregulat

Spirală simplă Spirală dublă Laț spirală Subtipul ovoidal

Subtipul rachetă Subtipul lațuri gemene sau contrare Subtipul bideltic buzunar

Subtipul bideltic combinat Subtipul bideltic excepțional

TIPUL POLIDELTIC

Desene papilare de tipul polideltic:

a) subtipul trideltic; b) subtipul quatrodeltic

TIPUL AMORF

Subtipul danteliform Desen papilar digital nedefinit

DESENUL PAPILAR PALMAR

Palma propriu-zisă, fără degete, este împărțită în trei regiuni având ca limite șanțurile de flexiune palmare. Aceste trei regiuni sunt următoarele (foto 1):

regiunea digito-palmară;

regiunea tenară;

regiunea hipotenară.

Regiunea digito-palmară reprezentată de la baza degetelor până la șanțul de flexiune situat în podul palmei;

Regiunea tenară situată între baza degetului mare și centrul palmei, întotdeauna în stânga desenului papilar palmar în cazul mâinii drepte, iar în cazul mâinii stângi în dreapta acestuia, fiind caracterizată de creste sub forma arcurilor a căror concavitate este îndreptată către degetul mare;

Regiunea hipotenară reprezentată de partea cubitală a palmei, între șanțul de flexiune ce limitează regiunea tenară și porțiunea spre exteriorul palmei. Din această regiune face parte și muchiei palmei, așa numită amprenta scriitorului, unde întâlnim terminații ale crestelor papilare din regiunea hipotenară spre exteriorul palmei.

DESENUL PAPILAR PLANTAR

Planta (talpa) piciorului denumită regiunea plantară, reprezintă crestele papilare de pe talpa picioarelor, împărțite de la degete către călcâi, astfel.:

regiunea metatarsofalangiană;

regiunea metatarsiană;

regiunea tarsiană;

regiunea călcâiului.

CAPITOLUL 3. URMELE PAPILARE

„Orice individ care se deplasează într-un mediu lasă urme.”

EDMOND LOCARD

3.1. CONSIDERAȚII PRIVIND FORMAREA URMELOR PAPILARE

Prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate. Producerea unei modificări nu trebuie raportată exclusiv la făptuitor, ea putând, de asemenea, aparține și subiectului pasiv al infracțiunii.

În urma contactului degetelor, palmei și plantei persoanelor cu diferite suprafețe întâlnite în câmpul infracțiunii se crează urme ale crestelor papilare.

Aceste urme apar, în cele mai multe cazuri, ca efect al depunerii de substanță de pe degete, palme sau tălpi pe obiectele cu care vin în contact. Ele pot lua însă naștere și prin detașarea de substanță atinsă (de praf, sânge, vopsea, etc).

Activitatea tehnico-științifică complexă de descoperire, relevare, fixare și ridicare a urmelor de mâini de la fața locului se realizează încă de la începutul cercetării, iar aceste urme, în funcție de modul lor de formare, se pot prezenta astfel:

1) Urmele papilare statice sau dinamice

Urmele de mâini statice au cea mai mare valoare pentru identificarea persoanei care le-a creat, deoarece prin modul de formare redau cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice.

Urmele dinamice se prezintă sub forma unor mânjituri și pot servi cel mult la o identificare generică.

2) Urmele papilare de suprafață sau de adâncime

Se formează în funcție de plasticitatea suportului pe care a fost creată urma.

De exemplu, urmele de adâncime se formează în chit moale, în plastelină, în vopsea neuscată, în ceară etc. Urmele de suprafață sunt create pe suprafețe dure (de exemplu, pe sticlă sau mobile).

Urmele de suprafață se pot forma prin stratificare atunci când mâna este murdară de substanță sau destratificare, când mâna ridică substanța aflată anterior pe obiect.

Urmele de suprafață pot fi:

vizibile;

invizibile (latente).

a) Urmele vizibile care se mai numesc și colorate, sunt lăsate de degetele murdărite cu substanțe colorate, cum ar fi: sânge, vopsea, cerneală, noroi, praf, ciment, funingine, var, tuș, etc. În unele cazuri, urmele digitale colorate rămase pe obiecte nu rețin în condiții perfecte caracteristicile desenului papilar, fiind simple mânjituri, datorită îmbinării cu substanță a șanțurilor ce despart crestele papilare. În funcție de gradul de îmbâcsire a crestelor cu substanță colorantă, urmele papilare vizibile pot avea aspect diferit.

Astfel, degetele murdărite cu sânge sau vopsea și aplicate în mod repetat pe diferitele obiecte vor lăsa la început urme digitale sub formă de mânjituri, iar apoi urmele crestelor vor fi albe iar cele ale șanțurilor, colorate. Explicația este următoarea: la început datorită cantității mari de substanță colorată, șanțurile sunt îmbinate cu substanța respectivă și de aceea, urmele crestelor papilare nu se disting de cele ale șanțurilor, având aspectul unor mânjituri. Prin atingerea repetată a diferitelor obiecte, substanța colorată aflată pe crestele papilare, care sunt în relief, se subțiază din ce în ce până se șterg. Când pe creste nu se mai află materie colorată se vor reproduce doar urmele șanțurilor papilare, prin depunerea substanței care se află în ele. În această situație, urmele apar ca un negativ al desenelor papilare.

b)Urmele papilare invizibile (numite în mod curent și latente) rămân prin depunerea sudorii și a grăsimii umane de pe piele, ca efect al atingerii cu mâna sau planta, voluntar ori involuntar, a anumitor obiecte (de exemplu, când infractorul a pus mâna pe borcanul găsit pe fereastră, pe diferite cărți, acte, sau s-a sprijinit cu mâna pe mobila din încăpere, a băut apa dintr-un pahar).

La crearea acestui gen de urme pot să concure și alte substanțe, deoarece vârfurile degetelor în anumite situații sunt murdărite cu o largă varietate de substanțe invizibile susceptibile transferului cum sunt, mai ales, grăsimile, unsorile de pe piesele metalice, produsele petroliere, cremele și vaselinele incolore, sărurile de urină etc,

Prin urme invizibile nu se înțeleg numai cele menționate, ci și acelea care sunt vizibile într-o oarecare măsură, însă pentru a fi examinate corespunzător este necesar să fie relevate.

În practică, s-a constatat faptul că urmele latente, contrar aparențelor, sunt în majoritatea cazurilor, mai bune decât urmele vizibile.

3.2. CĂUTAREA ȘI DESCOPERIREA URMELOR PAPILARE

În funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei, descoperirea urmelor unei infracțiuni presupune, în priumul rând, o căutarea sistematică a lor.

Datorită diversității de situații, de împrejurări privind maniera de comitere a infracțiunii, nu pot fi date rețete universal valabile de descoperire a urmelor.

Pe baza practicii în materie descrise în literatura de specialitate s-a conturat, însă, o regulă cu caracter de generalitate conform căreia ,,pentru descoperirea urmelor unei infracțiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală și specialistul criminalist vor căuta să reconstituie mental fiecare fază a desfășurării infracțiunii, parcurgând cu atenție, în sens direct sau invers, acel iter criminis, drumul presupus că a fost făcut de infractor”.

Așa cum subliniază C. Țurai, căutarea urmelor papilare latente este o operație de tehnică criminalistică ce necesită atenție deosebită din partea specialistului criminalist, acesta trebuind să aibă ,,răbdarea și intuiția unui mare artist”.

În procesul de căutare a urmelor papilare (mai ales al celor latente) se impune respectarea de către specialistul criminalist a unor cerințe minime (rapiditatea în efectuarea cercetării, perseverența, răbdarea și calmul) în căutarea și revelarea urmelor.

Limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea numai la specialiști, pentru evitarea creării de urme suplimentare sau a distrugerii unor urme, este o altă regulă, care privește pe cel ce conduce cercetarea la locul faptei.

Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a pătruns infractorul, prin cercetarea clanțelor ușii, a încuietorilor, a comutatorului electric. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în condiții bune urmele crestelor papilare. În aceleași condiții, păstrează urmele obiectele de porțelan și sticlă, suprafețele metalice, mobilierul etc. Însăși suprafețele relativ zgrunțuroase, de genul gulerelor sau manșetelor de cămăși, pot reține urme, în condiții mulțumitoare.

Sunt situații în care se descoperă faptul că infractorul s-a folosit de mănuși. Pe lângă faptul că, însăși aceste mănuși pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă posibilitatea apariției unor amprente digitale spre sfârșitul drumului parcurs de infractor.

În practică, se întâlnesc cazuri în care infractorul, fiind nevoit să desfășoare o operație mai minuțioasă, este incomodat de mănuși și le scoate automat (la căutarea prin sertare, prin rafturile unei biblioteci, prin haine, la casele de bani etc.). Alteori, suprafața obiectului este atinsă de o porțiune a palmei, neprotejată de mănușă.

În ipoteza folosirii mănușilor necăptușite, sau a mănușilor chirurgicale ce permit un contact tactil mai bun, nu trebuie exclusă posibilitatea descoperirii impresiunilor papilare în interiorul acestora.

Un aspect pe care specialiștii criminaliști îl cunosc din practică, foarte bine, este acela că și cei mai abili infractori, după realizarea faptei, neglijează măsurile de precauție luate inițial.

Caz real:

Un exemplu de acest gen, este cazul unui furt dintr-o casierie, săvârșit la Halele Obor din București, comis în anul 1980, ai căror autori au fost identificați în urma examinării urmelor papilare ridicate de la fața locului. Ulterior, autorii infracțiunii deși au declarat în cursul cercetărilor că au folosit mănuși la comiterea faptei, au uitat un element esențial, și anume, după ce și-au însușit banii în graba de a părăsi locul faptei, au optat să iasă din clădire pe fereastra de la grupul sanitar. Unul dintre infractori stimulat de necesități fiziologice și-a scos mănușile pentru a urina, însă nu le-a mai pus pe mâini în momentul cățărării pe zid, sprijinindu-se cu palmele de rama interioară a ferestrei. Astfel, cel în cauză și-a lăsat o urmă palmară foarte bine conturată pe partea interioară a peretelui grupului sanitar al casieriei unde nu ar fi avut acces firesc, niciodată. Din examinările dactiloscopice comparative s-a stabilit că urma papilară aparținea unuei persoane aflată în evidența cartotecii dactiloscopice centrale, autorii fiind depistați ulterior în localitatea Cenad, județul Timiș, într-o încercare nereușită de trecere ilegală a frontierei.

METODE DE EVIDENȚIERE A URMELOR PAPILARE

Evidențierea prin metode optice a urmelor papilare

Pentru metoda optică de evidențiere a urmelor papilare de pe diferite suprafețe este nevoie de ehipament special, dedicat în acest scop. În dotarea structurilor de criminalistică, la momentul actual, există cel puțin Polilight PL500 o lampă cu xenon cu o putere de 500 W și 12 filtre reglabile (foto nr. 1-2) și Crime-lite.

Polylight PL 500 (foto nr.1-2) este un echipament performant pentru căutarea urmelor la locul producerii evenimentului, iar neutilizarea acestuia este de neconceput în cercetarea modernă.

O caracteristică specială a acestui produs este faptul că lumina sa are aceeași intensitate pe toată zona iluminată, în mod asemănător luminii naturale, dar mult mai mare decât a acesteia. Lumina Polylight-ului se transmite prin fibre optice, cu pierderi reduse de intensitate, ceea ce o deosebește de cea a lămpii cu halogen, care o emite în mod progresiv, începând cu nuanțe de albastru și ajungând până la roșu.

Foto nr. 1. Foto nr. 2.

Polylight PL 500 și părțile componente ale sursei de lumină.

De regulă, anumite substanțe sau urme (inclusiv urme papilare) sunt fluorescente în următoarele lungimi de undă1:

Ca și definiție, lumina sau lumina vizibilă este acea radiație electromagnetică, în porțiunea spectrului electromagnetic, care poate fi percepută de ochiul uman. Lumina vizibilă este de obicei definită ca având lungimi de undă cuprinse între 400 și 700 nanometri (nm), între infraroșu-IR (cu lungimi de undă mai lungi) și ultraviolete-UV (cu lungimi de undă mai scurte).

Sursele criminalistice de lumină, de regulă, asigură lumină ultravioletă – UV, spectrul vizibil de lumină (violet, albastră, albastru-verde, verde, portocaliu, roșu) și infraroșu-IR.

În combinație cu lumina, se folosesc anumite filtre care permit vizualizarea fluorescenței urmelor tratate cu diferite substanțe chimice, care în mod normal ar fi invizibile ochiului liber, după cum urmează:

Filtrele sunt cu dublă întrebuințare: pentru protejarea ochilor și pentru vizualizarea fluorescenței. Filtrele sunt fie sub formă de ochelari pentru examinare (Foto nr. 3), fie filtre pentru obiectivele aparatelor foto pentru captarea urmelor. Pentru fotografierea corectă a urmelor papilare tratate anterior cu DFO sau Indanediona (spre exemplu) filtrul se pune întotdeauna în fața obiectivului foto (Foto nr. 3).

OG – orange glasses (filtru portocaliu);

RG – red glasses (filtru roșu);

NG – neutral glasses (filtru neutru);

GG – yellow glasses (filtru galben).

Cele mai utilizate grupe de filtre în vizualizarea urmelor papilare tratate cu basic yellow, indanedione, DFO sunt GG, OG și RG.

Foto nr. 3

Evidențierea prin metode fizice

Coloranții acționează prin aderență față de grăsimea și transpirația conținute de urmele lăsate de degete, palmă sau plantă ori pot intra în reacție cu unele săruri sau cu aminoacizii ce există în transpirația din urme.

Înaintea aplicării oricărui procedeu de relevare cu substațe fluorescente a urmelor papilare latente, trebuie studiate obiectul și urma descoperită pe el pentru a se hotărî cea mai bună procedură de urmat.

Obiectele umede se vor usca sub acțiunea aerului, la temperatura obișnuită a camerei. Cele reci, mai ales când sunt de metal, se vor ține câtva timp în încăperea unde va avea loc operația de relevare pentru a ajunge la temperatura aerului ambiant.

Practica a demonstrat că cele mai bune rezultate se obțin la temperaturi de peste 18 grade Celsius. Pe suprafețele uleioase sau siropoase nu este recomandată pudrarea.

Dacă urmele sunt create prin destratificarea prafului de pe obiectul purtător, atunci pensula este contraindicată.Tranferul cu o folie adezivă sau fotografierea directă devin operațiuni obligatorii.

Tratamentul mecanic al urmelor papilare latente poate fi realizat prin două metode devenite clasice: pudrarea (afumarea) și afumarea.

Pudrarea sau prăfuirea

Este procedeul cel mai răspândit și se poate realiza fie prin metode electrocasnice, fie prin aplicarea cu ajutorul pensulelor de orogine diversă. Există pensule din păr de animal (veveriță, puf de gâscă, marabou, struț, etc), din fibră de sticlă și pensule magnetice.

Eficacitatea procedeului este veritabilă, în funcție de natura pudrei folosite, de natura suportului, de calitatea pensulei, de experiența tehnicianului și de gija cu care se execută operația.

Pudrarea se utilizează, ca regulă generală, pentru tratarea suprafețelor netede, neadezive și numai în unele cazuri pe suporți poroși cum ar fi hârtia. Este o tehnică rapidă și economică ce poate fi pusă în aplicație imediat la fața locului.

Tehnica aplicării presupune mai întâi efectuarea unei încercări pe o parte a obiectului tratat, încărcarea pensulei cu puțin praf și mișcarea acesteia în sensul crestelor papilare în timpul pudrării. După apariția urmei se recomandă o scurtă pauză de uscare, urmată de îndepărtarea excedentară de praf.

Substanțele întrebuințate la relevarea urmelor digitale prin prăfiure sunt numeroase. Dintre ele se pot enumera: carbonatl bazic de plumb (ceruza), pudra de aluminiu III, pudra de argentorat, pulberea de fier redus cu hidrogen,pulberea de grafit, pudra de negru de fum, Roșu de Sudan III, antracen, oxină, funingine de camfor, pudre fluorescente de diferite culori.

Se mai pot folosi amestecuri diferite ca: oxid de fier și humă, oxid de cupru și colofoniu, hidroxid de mangan și talc sau grafit, negru de fum cu licopodiu și cuarț.

Trebuie subliniat faptul că în realitate numărul substanțelor ce se pot folosi este foarte mare, culoarea lor fiind la fel de variată. Se poate indica drept regulă că orice colorant, pentru a fi folosit, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie aderent (lipicios);

să fie uscat (anhidru);

să fie în stare de pulbere foarte fină (pudră).

Evidențierea prin metode chimice a urmelor papilare

Tratamentul chimic cu vapori de iod

Vaporii de iod reacționează cu depozitul din grăsime (acizii grași) ce se regăsește în constituienții urmelor papilare. Ca rezultat al reacției, urma papilară se evidențiază aspectul fiind galben-maroniu (foto nr. 1). Important de reținut este faptul că urmele astfel evidențiate necesită urgență în fotografiere (trebuie fotografiate imediat), deoarece vaporii de iod se evaporă din depozitul papilar și astfel urma nu mai este vizibilă.

Metoda este utilă deoarece tratamentul poate fi reluat și aplicat de mai multe ori, de fiecare dată având aceleași rezultate.

De regulă, cele mai bune rezultate sunt obținute cu urme recente („proaspete”), deoarece depozitul de grăsime este bogat în apă. Cu trecerea timpului apa din depozitul de grăsime se evaporă, iar acesta se usucă (asemănător cu uscarea mezelurilor) și se pierde din substanță, fapt care împiedică o reacție adecvată cu vaporii de iod. În urma testelor efectuate la Foto nr.1.

nivelul Institutului Național de Criminalistică, s-au relevat în condiții optime urme cu o vechime de până la 30 de zile. În orice situație, chiar dacă nu se poate aprecia data comiterii faptei, prin urmare data creării urmelor papilare, este necesară utilizarea metodei.

Tratamentul cu vapori de iod este o metodă nedistructivă, neinvazivă de relevare a urmelor papilare și poate fi aplicat ca primă metodă de tratament pe diferite tipuri de suprafețe: neporoase (plastic, metal, suprafețe emailate/vopsite), poroase (hărtie, carton, lemn neprelucrat).

De reținut este faptul că tratamentul dă rezultate inclusiv pe pereții vopsiți cu vopsea lavabilă, metoda putând fi utilizată și la fața locului.

Prin urmare, metoda de relavare cu vapori de iod poate fi folosită atât în cadrul cercetării la fața locului cât și în cadrul activităților de relevare a urmelor papilare în laborator.

La nivelul Institutului Național de Criminalistică pentru metoda de relevare cu vapori de iod se folosesc fummete cu cristale de iod, (vezi foto nr. 2). Procedura de utilizare este simplificată iar costul unui asemenea dispozitiv este redus, cristalele cu iod din componența fumetelor având o perioadă de valabilitate mare.

Foto nr. 2.

Mod de utilizare:

Se strânge între degete recipientul din plastic ce conține cristalele cu iod pentru a le sparge, apoi se suflă ușor prin furtunul dedicat până cand la celălalt capăt încep să iasă vaporii. Suflul cald și umed transformă cristalele în vapori de iod care sunt direcționați spre suprafața care urmează să fie tratată, vezi foto nr. 3.

Foto nr. 3.

De asemenea, în funcție de scopul, suprafața sau cantitatea de documente/materiale ce urmează să fie tratate cu vapori de iod se pot folosi etuve de relevare dedicate (foto nr. 4) sau pistoale de vaporizare cu iod (foto nr. 5) pentru a îmbunatăți și grăbi procesul de evidențiere a unor eventuale urme papilare.

Foto nr. 4 . Foto nr. 5.

Dezavantajul relevării cu iod a urmelor constă în faptul că ele dispar destul de repede: uneori de abia se reușește fotografierea lor. Pentru a nu dispărea, urma relevată cu iod trebuie tratată cu o pastă de dextrină. Se ia pasta cu degetul și se trece peste urma relevată, ușor, fără a se freca astfel ca la suprafață să se adere un strat foarte subțire, și atunci urma va capata o culoare intensă, albastră-violet. Urma astfel prelucrată este durabilă, însă imaginea ei se găsește într-un strat de pastă și pentru acest motiv hârtia nu trebuie să fie supusă unei acțiuni vătămătoare (să nu fie îndoită, frecată sau umezită). Se poate folosi și pelicanolul (pastă albă de lipit).

Aburirea cu iod este ineficace în cazul urmelor vechi, fiind foarte corosivă pentru suporturile metalice.

Relevarea urmelor papilare cu 1,8- Diazafluoren-9-one (DFO)

Soluția de 1,8 – Diazafluoren-9-one (DFO) se recomandă a fi folosită pentru relevarea urmelor pe suprafețe poroase precum hârtia, cartonul, lemnul brut și peretele vopsit mat. De asemenea, soluția de DFO poate fi utilizată cu succes cu ocazia relevării urmelor papilare create în sânge, în secvență, înainte de tratarea cu Amido Black, reacționând la fel ca ninhidrina cu proteinele din sânge.

DFO a fost sintetizat pentru prima dată în anul 1950, într-un laborator din Elveția, fiind utilizat în domeniul criminalistic, mai exact ca medodă chimică de relevare a urmelor papilare pe suprafețe poroase, abia la sfârșitul anului 1980, cu ocazia studierii mai atente a compușilor cu structură analogă ninhidrinei. Astfel s-a observat că, în reacție cu aminoacizii din depozitul papilar, DFO conduce la produși de reacție care manifestă o puternică fluorescență.

Crestele papilare dobândesc o culoare roz pal la examinarea sub lumină albă si sunt puternic fluorescente examinate sub o anumită lungime de undă a luminii din spectrul vizibil și folosind un anumit filtru de culoare. Astfel, referindu-ne la suprafețe poroase cu un fundal care la rândul său emite fluorescență, combinația optimă lumină-filtru de culoare pentru cea mai eficientă fluorescență s-a obținut la lungimea de undă de 532 nm (verde) cu filtru OG570 (portocaliu). Pentru suprafețe poroase colorate, pentru o bună vizualizare a urmelor papilare s-a utilizat combinația 577nm (galben) – filtru 593 (Schott RG610 – filtru roșu).

Foto nr. 1. Modul de prezentare a DFO (soluție la cheie / și recipinete cu DFO pudră pentru preparare)

Reacția DFO cu aminoacizii conținuți în depozitul papilar este selectivă, motiv pentru care, la tratarea ulterioară a probei examinate, cu ninhidrină, apoi cu Physical Developer, se vor releva suplimentar urme papilare.

Respectarea ordinii utilizării substanțelor este foarte importantă, DFO sau indandiona se vor folosi întotdeauna înaintea ninhidrinei.

DFO este un înlocuitor mai ieftin al indandionei, care produce urme papilare cu florescență similară.

Tratarea chimică secvențială va avea loc conform schemei prezentate mai jos:

Urmele tratate cu DFO se examinează și fotografiază de regulă în lumină albastră (473-

548nm) cu filtru portocaliu OG570. Pentru rezultate mai bune (fluorescență mai bună) obiectele pot fi încălzite înainte de fotografiere.

În anumite cazuri, s-a constatat faptul că DFO produce florescență și în lumină UV (ultraviolete).

Foto nr. 2 – Urmă papilară evidențiată cu DFO.

Schema secvențială de tratare

cu soluții de DFO, Ninhidrină și

Physical Developer.

Aburirea cu vapori de cianoacrylat

Una din cele mai moderne metode de relevare a urmelor papilare, folosite în toate țările dezvoltate, constă în folosirea vaporilor produși de esterul de cianoacrilat.

Moleculele de vapori provenind de la ester de cianoacrilat, încărcat cu o electricitate pozitivă, sunt atrase de electricitatea negativă a grăsimilor (lipidelor) secretată de glandele sebacee. În amestec unele cu altele, formează un lanț chimic (polimerizare) care permite colorarea crestelor în alb și totodată fixarea lor.

Acest procedeu permite relevarea urmelor rămase pe majoritatea suprafețelor lise sau semiporoase și în particular pe toate materialele plastice flexibile sau rigide pe cauciuc pe arme pe piele pe p.v.c. câteva tipuri de polietenă, pe lemn tratat cu vopsea lăcuită pe metale(argint, zinc, nichel, etc)

Cele mai bune rezultate sunt obținute cu urme proaspete. Timpul mediu de relevare variază între 5 și 20 minute. In unele cazuri este necesar să se prelungească tratamentul mai mult timp, dar urmele trebuie să apară după 30 minute.

Substanța generatoare de vapori este livrată de unii producători în plicuri bine închise care se pot păstra timp de 6 luni mai mult în frigider fără a fi însă congelată. Înainte de folosire plicurile se lasă să ajungă la temperatura camerei. Instrucțiunile de folosire(imprimate pe plic) prevăd următoarele precauții:

-o doză(un pachet) poate fi folosit într-o incintă închisă, de dimensiunile unui acvariu in care se introduce obiectul purtător de urme. Alături de plicul deschis complet, în container se pune un vas cu apă caldă pentru asigurarea umidității;

-evaporarea începe imediat și continuă timp de 8-12 ore. După 20-30 min. De la scurgerea termenului de 12 ore, se scoate obiectul cercetat pentru a se examina urmele;

-dacă amprentele nu sunt clare se palsează obiectul înapoi în conteiner și se continuă expunerea.

Pentru încăperi sau automobile, se pot folosi simultan 4-6 plicuri sau mai multe. De regulă, un plic este suficient pentru aproximativ 1 m2, la încăperile ce au tavanul situat la 2,5-3 m înălțime. Esterul de cianoacrilatproduce vapori iritanți. Pe timpul folosirii se va evita respirația timp îndelungat în mediul de vapori și contractul cu piele sau ochii.

Alti producători livrează cianoacrilatul sub formă lichidă în sticluțe de diferite mărimi. Pentru evaporare se folosesc de regulă recipiente de sticlă prevăzute cu un aparat de încălzire reglabil între 1000C și 3000C, în care se asează o cuvă cu soluția de cianoacrilat și obiectele purtătoare de urme. Tot în

interiorul său se mai asază un obiect de culoare neagră pe care a fost creată o urmă de control și un pahar cu apă caldă (timp de 10 minute) pentru umezirea aerului. Când urma martor este bine relevată, se deschide incinta, se reutilizează și apoi se lasă urma relevantă să se usuce 10-15 minute. Dacă urma este vizibilă și se detașează de fond, poate fi fotografiată direct la lumina naturală sau artificială.

Dacă se confundă cu suportul, poate fi fotografiată cu lumină coaxială sau incidentă. Dacă nu se poate trata cu o pudră clasică sau fluorescentă și apoi fotografiată.

Relevarea urmelor papilare cu soluție de Ninhidrină

Așa cum este cunoscut, soluția de ninhidrină se recomandă a fi folosită pentru relevarea urmelor pe suprafețe poroase precum hârtia, cartonul, lemnul brut și peretele vopsit mat. De asemenea, soluția de ninhidrină poate fi utilizată cu succes cu ocazia relevării urmelor papilare create în sânge reacționând la fel ca DFO cu proteinele din sânge.

Soluția de ninhidrină reacționează cu aminoacizii din depozitul papilar constituient al urmelor papilare. Produsul final al reacției este denumit “Compus Ruhemann” sau “Violet Ruhemann (Ruheman’s’Purple)” după numele lui Siegfried Ruhemann, cel care a creat prima dată soluția de ninhidrină.

Asociația ENFSI (European Network of Forensic Science Institutes) recomandă folosirea soluției de ninhidrină pe bază de solvent HFE7100. Această formulă a fost adoptată de Institutul Național de Criminalistică începând cu anul 2014, ulterior introducerii în Instrucțiunea de lucru cod IL-02-15.

Ninhidrina poate fi sub formă de substanță lichidă, în spray sau pulverizator, (care poate fi folosită ca atare) sau sub formă de cristale (care trebuie să fie preparată pentru a fi folosită).

Soluția poate fi utilizată fie prin pulverizare pe obiecte, fie prin tamponare sau prin imersia obiectului în soluție de ninhidrină pentru aprox. 5 secunde.

Obiectele se lasă să se usuce la temperatura camerei. Procesul poate fi accelerat prin uscarea obiectelor într-o etuvă de uscare cu temperatura de 80 grade Celsius, umiditate relativă de 65%, pentru 10 minute. Temperaturi mai mari de 100 grade Celsius pot duce la alterarea urmelor papilare prin colorarea fundalului. Obiectele tratate cu ninhidrină se pot colora cu o tentă de purpuriu-violet.

Examinare și fotografiere

Urmele papilare tratate cu ninhidrină au o culoare purpurie (violet), sunt vizibile ochiului liber în lumină albă (lumina zilei sau artificială), pot fi fotografiate direct după uscarea obiectelor. Urmele vor continua să se releve până la 2 săptămâni.

Urme papilare latente relevate cu soluție de ninhidrină, evidențiate cu lumină albă 680 nm și lumină verde 505 nm:

Relevarea urmelor papilare cu soluție de revelator fizic/physical developer (PD)

Revelatorul fizic/Physical Developer (PD) este o soluție pe bază de argint, care reacționează cu lipidele, grăsimea și uleiurile care se găsesc în urmele papilare. Hârtia alcalină, cu un PH mai mare de 7 nu este predispusă tratării cu PD (hârtia matriceală de fax clasic).

a. Pregătirea obiectelor pentru tratare:

– obiectele înainte de a fi tratate cu PD se vor pre-spăla/pre-trata într-o baie de soluție de acid maleic (C4H4O4). Această pre-spălare este necesară pentru a curăța obiectele de substanțe alkaline;

– Soluția de acid maleic se obține din amestecul a 25 grame de acid maleic cu 1 litru de apă distilată. Soluția obținută poate fi folosită la mai multe pre-spălari;

– Obiectele se pre-tratează prin imersie în soluție de acid maleic timp de 10 minute.

În lipsa acidului maleic se poate folosi și o soluție bazată pe acid acetic.

b. Tratarea obiectelor:

– se face de către personal experimentat;

– obiectele se tratează prin imersie în soluție de PD între 5-10minute. Se folosesc numai pensete din plastic;

– nu se lasă obiectele mai mult de 15 minute în soluție;

– obiectele se clătesc cu apă curată (se recomandă apă distilată) pentru încă 5 minute pentru a îndepărta excesul de PD;

– obiectele se lăsă la uscat la temperatura camerei.

Obiectele tratate cu PD se vor colora în nuanțe de gri-cenușiu.

Urmele vizibile anterior cu ninhidrină se pot deterioara, iar anumite tipuri de hârtie se pot degrada.

Examinare și fotografiere

Urmele papilare tratate cu PD au o culoare gri- cenușiu și sunt vizibile la lumina albă (lumina zilei sau artificială). Ele pot fi fotografiate direct după uscarea obiectelor.

PD alterează și distruge ADN-ul. Se recomandă ca tratarea cu PD să se facă după colectarea ADN-ului.

Urmă papilară relevată PD