1 Vasile Traciuc, Jurnalism radio , Ed. Tritonic, București, 2003, p. 5. 1 1. RADIOUL, DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN PREZENT 1.1. Scurt istoric 1.1.1…. [603282]

1 Vasile Traciuc, Jurnalism radio , Ed. Tritonic, București, 2003, p. 5.
1
1. RADIOUL, DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN PREZENT

1.1. Scurt istoric

1.1.1. Primele emisii și dezvoltarea radioului
Din cele mai vechi timpuri, comunicarea și transmiterea informației la distanță au constituit
un ideal al omului, de neconceput astăzi, în condițiile existenței telefoniei mobile, a internetului,
radioului și televiziunii. Cu pași mărunți dar eficienți, oamenii de știință, prin căutări continue și
descoperiri succesive, au reușit să găsească noi metode și mijloace de transmitere a informației la
distanță. Producerea electricității a deschis o nouă și importantă etapă în dezvoltarea umană,
permițând astfel accelerarea invențiilor în domeniul comunicațiilor prin fir, însă cercetătorii nu s-au
oprit aici și au realizat alte mijloace de transmitere a mesajului la distanță cu ajutorul undelor
electromagnetice, în acest fel creându-se premisele apariției radiocomunicațiilor și mai târziu a presei
electronice, prin intermediul căreia informația a avut posibilitatea să circule cu rapiditate.1
În perioada ultimelor trei secole, realizările în acest domeniu au cunoscut o anumită
gradualitate, implicând multe generații de oameni cu preocupări științifice, fiecare aducându-și
contribuția la perfecționarea și eficientizarea aparatelor de emisie și recepție. În prima etapă, toate
aceste descoperiri au fost teoretice, punându-se bazele fenomenului electromagnetic. Astfel, în anul
1774, Benjamin Franklin a inventat paratrăsnetul și a sugerat ideea folosirii electricității în
comunicații, George Lesage a construit un aparat cu circuite electrice corespunzătoare literelor din
alfabet, iar în anul 1813, fizicianul danez Hans Cristian Oersted a descoperit că un conductor parcurs
de curent electric, situat în apropierea unei busole, poate produce devierea acului magnetic al acesteia,
experiență pe care Michael Faraday a repetat-o în anul 1821, pe baza rezultatelor obținute, redactând
și publicând prima lucrare referitoare la fenomenele electromagnetice. Mai târziu, în anul 1832,
Samuel Morse a inventat telegraful electric și alfabetul ce îi poartă numele, alcătuit din linii și puncte,
iar în anul 1864, Clark Maxwell a elaborat teoria generală a undelor electromagnetice și luminoase.

2 radiotehnica = tehnica fabricării aparatelor pentru radiocomunicații
3 Cristian Florin Popescu, Manual de Jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genurile redacționale , Ed. Tritonic, București,
2005, pp. 64-65.
4 Vasile Traciuc, op. cit., pp. 7-9.
5 Jean-Nöel Jeannency, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini și până astăzi , Ed. Institutul European, Iași, 1997,
p. 151.
2 Un moment important l-a reprezentat anul 1887, când Heinrich Rudolf Hertz a reușit să
producă și să studieze undele electromagnetice, demonstrând că acestea au și o mărime
corespunzătoare sursei de oscilație. Pentru ca toate aceste realizări să depășească faza de laborator și
să fie puse în practică, au mai fost necesare câteva invenții fundamentale: în anul 1890, fizicianul
francez Edmond Brauly a pus la punct radioconductorul, iar în anul 1894, rusul Aleksandr
Stepanovici Popov a creat prima antenă. Descoperirile reușite până la acest moment au făcut posibilă
trecerea la următoarea etapă, în care s-a realizat pentru prima oară transmiterea undelor radio și astfel,
a luat naștere „radiotehnica2”. În anul 1895, la doar 21 de ani, italianul Guglielmo Marconi, considerat
„părintele radioului”, a realizat pentru prima dată comunicarea la distanță, la Bologna, cu ajutorul
alfabetului morse, mai întâi la 400 de metri, apoi la 2000 de metri, impresionând lumea oamenilor de
știință. Tot Marconi, patru ani mai târziu, a realizat prima legătură radio peste Canalul Mânecii, iar
în anul 1903 a făcut posibilă transmiterea undelor radio între două continente, Europa și America.
În perioada următoare, fizicienii și-au concentrat eforturile pentru descoperirea componentelor
electronice, cu ajutorul cărora puteau fi realizate emițătoarele și receptoarele necesare unei legături
radio. Fizicianul englez John Ambrose Fleming, în anul 1904, bazându-se pe principiul emisiei
termoelectronice descoperită de Thomas Edison, a creat dioda cu vid, cel mai simplu tub electronic,
ca trei ani mai târziu, Lee De Forest și Robert von Lieben să inventeze trioda (tubul electronic cu trei
electrozi). În vara anului 1907, americanul Lee De Forest a reușit să facă posibilă transmiterea vocii
umane cu ajutorul undelor hertziene, iar peste trei ani, fiind un mare iubitor de muzică clasică, a lansat
în eter pe o distanță de 20 kilometri, vocea celebrului Enrico Caruso de la Metropolitan Opera din
New York.3 Toate aceste invenții, chiar dacă la început au avut utilizări speciale, îndeosebi militare,
în final au dus la crearea unui nou mijloc de comunicare în masă: „radioul”. Primul post de radio a
fost înființat în anul 1916 la Pittsburg, pentru început funcționând în mod experimental, abia în anul
1920 reușind să devină oficial, primind licența de emisie.
Un moment de cotitură în utilizarea radioului pentru public, îl reprezintă data de 15 iunie 1920,
când de la gara din Chelmsford (SUA) a fost transmis un concert al cântăreței Nellie Melba, care a
fost recepționat în multe regiuni americane.4 „Radioul a pornit de la telegrafia fără fir (TFF) și a ajuns
ulterior să transmită vocea umană – a devenit doar într-o a treia etapă o metodă de comunicare cu un
auditoriu nedefinit.”5 În perioada interbelică au apărut ca și în cazul agențiilor de presă, cele două
modele de funcționare ale posturilor de radio și anume: cu implicarea sau neimplicarea statului.
Dacă în Statele Unite, liberalismul economic era considerat o dogmă, la polul opus se afla un
sistem dominat de proprietatea statului în Marea Britanie, Germania și mai ales în Italia, iar între cele

6 Jean-Nöel Jeannency, op. cit., pp. 154-155.
7 Ibidem, p. 155.
8 Ibidem, pp. 157-158.

3
două extreme, era situată Franța. „America este pionieră. Încă din 1920, unele stații difuzează
programe regulate către un public neidentificat. În 1922 există 200 de astfel de stații, în 1925 – 578
de stații, în 1938 – 650. În ajunul războiului mondial, șapte americani din zece ascultă în mod regulat
TFF-ul, care începe de acum înainte să le marcheze viața cotidiană. În 1921 există în America 50.000
de receptoare; în 1925 există patru milioane; în 1927, cinci milioane; în 1929, 10 milioane; în 1938,
26 de milioane; în 1939, 31 de milioane. Începuturile acestei evoluții sunt favorizate de un regim de
absolută libertate.”6 În condițiile apariției posturilor de radio în mai multe țări ale lumii, în anul 1927
s-a impus prin „Radio Act” (Legea Radioului), înființarea unui organism internațional numit „Federal
Radio Commission”, a cărui menire era să supravegheze puterea emițătoarelor și să distribuie
licențele, controlând moralitatea comerțului.7 În Germania, prima licență pentru emisie publică a fost
acordată abia în anul 1923 unei societăți din Berlin, urmată de alte opt, în anul 1924, la Leipzig,
Munchen, Frankfurt, Hamburg, Stuttgart, Breslau, Köln și Königsberg. Un an mai târziu, regimul
politic a hotărât ca, cele nouă societăți regionale existente, să se regrupeze în cadrul Societății de
Radiodifuziune a Reich-ului, dând naștere societății „Deutsche Welle” („Unda germană”), care a
preluat responsabilitatea transmiterii emisiunilor educative în întreaga țară. O organizare similară
exista și în Italia, unde statul deținea partea majoritară în cadrul primei stații de emisie, Unione
Radiofonica Italiana, societate mixtă înființată în anul 1924, ca apoi să apară în 1926, Radio Milano
și în 1928, Radio Roma, iar regimul fascist ia hotărârea să înființeze organizația numită Ente Italiano
Auditione Radiofoniche (EIAR), care să preia monopolul tuturor emisiilor radio. Originalitatea
Angliei a constat în instituirea unei distanțe organice între guvern și radio, statul punând definitiv
capăt haosului creat de inițiativele private, spre sfârșitul anului 1922, când a constituit societatea
British Broadcasting Company (BBC), al cărui capital aparținea în proporție de peste 60% unui număr
de șase mari societăți producătoare de material radioelectric, iar restul era împărțit între 200 de mici
fabricanți. În anul 1927, statul britanic a reușit să instaureze monopolul radioului prin cartă regală
acordată unei noi corporații, British Broadcasting Corporation, care a înlocuit vechea companie, însă
menținând aceleași inițiale, BBC. Marea diferență dintre Anglia și Germania, a constat în faptul că
tradiția liberală britanică a creat un sistem ce a permis BBC-ului să se elibereze mult mai ușor de sub
tutela statală.8 Altfel au stat lucrurile în Franța, situată în zona de mijloc dintre cele două modele: cel
al liberalismului absolut și cel al monopolului impus de stat, unde primul post de radio a fost înființat
de armată, în luna februarie 1922, desfășurându-și activitatea în turnul Eiffel, până în anul 1936,
când practic a fost suprimat. Ulterior, a fost înființat postul Radiola, considerat „copilul” Societății
Franceze de Radiofonie, care în anul 1933 a trecut granița dintre sectorul privat și cel public, fiind

9 Ibidem, pp. 159-161.
10 Vasile Traciuc, op. cit., pp. 11-12.
4
preluat de către stat și devenind Radio Paris. Tot în anul 1922, a fost creat postul de radio al Școlii
Superioare PTT, care s-a transformat în Radio PTT și în anul 1927 a creat emisiunea „Radio Journal
de France”. În anul 1924, regimul politic francez fiind mai îngăduitor din punct de vedere al
monopolului de stat, a permis înființarea unor noi posturi de radio private în mai multe orașe de
provincie precum: Lyon, Toulouse, Bordeaux, Montpellier, Agen și Fécamp, astfel, ajungând ca la
începutul anilor ʼ30 să existe 13 posturi de radio private, dintre care patru la Paris și nouă în provincie,
dar și un număr de 14 posturi de radio aflate sub tutela statului.9

1.1.2. Radioul în România
Momentele importante ale apariției radioului românesc sunt marcate de primele încercări de
radiotelegrafie aplicate în anul 1908 prin instalarea de către Serviciul Maritim Român la Constanța a
primului post și în următorul an, a trei posturi sistem Telefunken la Călărași, Giurgiu și Cernavodă.
În august 1914 a fost montat în Parcul Carol din București, un post de telefonie-telegrafie fără fir,
urmând ca în 1915 să se amplaseze și pe vagoanele de cale ferată, astfel România ajungând să dețină
primul tren din lume dotat cu instalație de telefonie-telegrafie fără fir. În anul următor, tot la
București, în Herăstrău a fost instalat un alt post cu o putere de 150 kw, însă din cauza războiului, în
luna noiembrie a aceluiași an, a fost mutat în Botoșani, apoi în februarie 1917 a fost transferat le
dealul Copoului din Iași, iar din 1918, după semnarea armistițiului, să fie reamplasat la București.10
Odată ce drumul a fost deschis, în anul 1920, la Universitatea din București s-a introdus primul
curs de radiocomunicații și în 1921, guvernul de la acea vreme a hotărât înființarea unei rețele de
posturi radiotelegrafice cu acoperire națională. Adevărata trecere la radiofonie, din punct de vedere
tehnic, a fost posibilă în luna iulie 1925, când s-a transmis prima emisiune în limba română, chiar
dacă postul de radio nu devenise oficial. Principalul inițiator al realizărilor ce au urmat, a fost
profesorul Dragomir Hurmuzescu, director al Institutului Electrotehnic, considerat adevăratul părinte
al radiofoniei românești, drept pentru care a devenit, în anul 1928, primul președinte al Consiliului
de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune. Data de 1 noiembrie 1928 reprezintă ziua
de naștere a radioului național, atunci când a fost transmisă prima emisiune oficială a Societății de
Difuziune Radiotelefonică din România în debutul căreia, profesorul Dragomir Hurmuzescu a rostit
memorabilul: „Alo, Alo, aici Radio București”. Pe lângă scurtul discurs istoric al marelui fizician
român, emisiunea a inclus un buletin de știri, informații meteorologice, muzică și o conferință
denumită „Poezia populară românească” prezentată de Horia Furtună.10 Chiar dacă la început, postul
de radio național avea program de emisie doar câteva ore pe zi, în cadrul căruia erau difuzate doar

6 Jean-Nöel Jeannency, op. cit., pp. 154-155.
7 Ibidem, p. 155.
8 Ibidem, pp. 157-158.

5
știri, buletine meteo, muzică de dans și clasică, treptat și-au făcut apariția primele emisiuni complexe,
precum: la 10 noiembrie – emisiuni pentru copii; la 8 decembrie – emisiuni pentru femei; la 10
decembrie – emisiuni cu sfaturi medicale; la 18 decembrie – emisiuni umoristice. Astfel, începând
din ianuarie 1929 erau difuzate o serie de emisiuni ca de pildă: „Sfaturi pentru gospodine”,
„Săptămâna artistică europeană”, „Caleidoscopul vieții artistice și literare”, „Ora copiilor”, „Ora
veselă”, iar în luna februarie au fost inaugurate noi emisiuni, printre care: „Cursuri de limba
franceză”, „Cursuri de limba germană”, „Săptămâna literară și artistică”, „Cronica dramatică” și
„Cronica modei”. Anul 1929 a continuat seria premierelor tehnice: la 14 aprilie s-a realizat prima
transmisiune în direct de la Opera Română cu „Aida” de Giuseppe Verdi, apoi la 13 septembrie, de
la Teatrul Național din București a piesei „Rodia de aur” de Adrian Maniu și la 28 octombrie, de la
Ateneul Român. Activitatea radiofonică a anului 1930 a fost marcată de inaugurarea la 1 martie, a
primei emisiuni de conferințe sub genericul „Universitatea Radio”, în care ascultătorii aveau
posibilitatea de a lua contact cu marile personalități ale culturii și științei românești: Nicolae Iorga,
Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Constantin Noica
și mulți alții. Această emisiune se transmitea zilnic între orele 19 și 20, acoperind un spectru larg de
domenii, astfel: luni – știință; marți – literatură, limbă și folclor; miercuri – probleme sociale din
economie, agricultură, finanțe, legislație, politică externă; joi – muzică, folclor muzical, artă; vineri
– filozofie, viața religioasă; sâmbătă – istorie, geografie, turism; duminică – educație, sănătate și
cultura poporului. Un alt moment important al activității postului public de radio românesc l-a
reprezentat ziua de 20 aprilie 1933, când a avut loc prima transmisie în direct de peste hotare, a
concertului susținut la Sofia, de corul „Cântarea României” dirijat de Marcel Botez, urmând și altele,
de la Viena, Belgrad și Varșovia.11

9 Ibidem, pp. 159-161.
10 Vasile Traciuc, op. cit., pp. 11-12.
6