1. VALORIFICAREA ȘTIINȚIFICĂ A PROCEDURII DE STABILIRE A DOMICILIULUI COPILULUI Î N DREPTUL PUBLIC: IDENTIFICAREA PROBLEMELOR DE CERCETARE Acest… [601076]

1. VALORIFICAREA ȘTIINȚIFICĂ A PROCEDURII DE STABILIRE A
DOMICILIULUI COPILULUI Î N DREPTUL PUBLIC: IDENTIFICAREA
PROBLEMELOR DE CERCETARE
Acest capitol conține analiza materialelor științifice relevante la tema tezei , publicate î n
Republica Moldova și în alte state. O atenție deosebită va fi acordată atît publicațiilor din ultimii
ani, cît și a celor publicate anterior din perspectiva realizării unui studiu analitic pentru a releva
din punct de vedere multilateral esen ța temei cercetate.

1.1. Interesul doctrinar față de problema procedurii de stabilire a domiciliului copilului
Sfîrșitul secolului XX a fost marcat de transformări globale în toate sferele vieții sociale,
care au influențat evoluția institutului familiei, a v alorilor, normelor și comportamentelor din
această sferă. La etapa actuală, dezvoltarea institutuliui familiei în Republica Moldova este
influențată puternic de două procese majore, care se derulează în paralel, avînd numeroase
puncte de tangență: amploare a modernizării, liberalizarea comportamentelor și valorilor
familiale și tranziția la economia de piață, însoțită de criza socioeconomică adîncă și de lungă
durată. Astfel, în ultimii ani, în societate s -au acumulat o mulțime de probleme ce țin de
sănătate a fizică și morală a familiei, de condițiile dezastruoase socioeconomice și ecologice în
care ea funcționează și se dezvoltă. Consecințele acestor schimbări sunt înrăutățirea
considerabilă a calității vieții familiei contemporane.1
Deși problema stabilirii locului de trai al copilului nu este una recentă, dar una foarte
actuală, totuși cercetările științei juridice internaționale și naționale, la acest capitol, abordează
tangențial și superficial dreptul fundamental al copilului la domiciliu.
Î n ceea ce pr ivește doctrina națională, am analizat un șir de articole științifice din țară
dedicate acestui subiect, în care am constatat că ceastă temă este abordată facil. Ținem să
menționăm că în procesul studiului și analizei literaturii de specialitate, nu am ide ntificat
cercetări dedicate integral temei în discuție, adică procedura de stabilire a domiciliului copilului
î n dreptul public. Totodată, putem concluziona că doctrina juridică națională preferă să acorde
atenție mai specială protecției copiilor aflați în situații de risc și mai puțin studiului apărării
drepturilor copilului în unele situații dificile/ problematice legate de familie.
Încă un lucru de menționat în această secțiune este faptul că majoritatea surselor
consultate se referă la sistemul de organe cu atribuții de autoritate tutelară prevăzut în articolele
Codului familiei al Republicii Moldova, abrogate deja prin intrarea î n vigoare, la 1 ianuarie

1 Gonța V., Focșa T. Consecințele psihosociale ale separării copiilor de părinți în condițiile migrației. Î n: Probleme
ale științelor socioumane și modernizării învățământului . Ch: Tipografia UPS ”Ion Creangă”. 2012. p.185

2014, a prevederilor Legii cu privire la protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a
copiilor separați de părinți.2
În procesul cercetării, a m supus analizei mai multe articole științifice dedicate procesului
de determinarea domiciliului copilului, atribuțiile autorităților publice în cadrul acestui proces,
macanismul de elaborare a actelor care contribuie la înfaptuirea justiției și articole dedicate
drepturilor copilului, familiei și interesului suprem al copilului, în măsura în care acestea
prezentau importanță pentru tema propusă spre examinare.
Astfel, u n studiu supus analizei a fost „Analiza sistemului de protecție a copiilor în
situații de risc și a celor rămași fără ocrotire părintească ” a autorului Tatiana Crestenco . Î n
cercetarea menționat ă autorul încearcă să stabilească întreg sistem actual de prev enire a separării
copilului de familie , organe ale autorităților publice cu atribuții de protecție a drepturilor copilului
aflat fără supraveghere părintească , competente la data publicării studiu lui. Printre acestea
autorul enumeră autoritățile stabilite î n art. 112 Codul familiei (la moment acestea fiind
menționate în art. 3 din Legea cu privire la protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și
a copiilor separați de părinți), Consiliul Național pentru Protecția Drepturilor Copilului,
Comitetul pentru Înfiere al Republicii Moldova (inexistent la moment) și alte organe, a căror
atribuții în domeniu în mare parte au fost modificate.3 Vom menționa însă, că autoritățile publice
menționate nu au atribuții în domeniul supus analizei – determi narea domiciliului copilului, î n
aceste cazuri fiind implicate doar organele administrației publice.
O importanță enormă asupra temei abordate prezintă și un alt articol științific a autoarei
Mărgineanu L. , și anume, cel dedicat originii și evoluției mecan ismelor de protecție a copilului4.
În opera citată, autoarea face o analiză comprehensivă a evoluției mecanismelor de protecție a
copilului începînd cu formarea organizației de voluntari denumită Societatea Națională pentru
Protecția Copiilor în Marea Brit anie care a servit drept imbold pentru adoptarea unui șir de
reglementări în domeniu în această țară în anul 1880 și terminînd cu analiza prevederilor
Constituției Uniunii Europene5. Considerăm că prin lucrarea științifică precitată s -a adus un
enorm aport la studiul evoluției în timp a mecanismelor de protecție a copilului, respectiv,
aceasta prezintă importanță științifică, dar și practică pentru studierea temei prezentei lucrări.
Un alt articol științific , de o valoare incontestabilă a autorului Mărginea nu L. este și cel
dedicat rolului administrației publice în soluționarea problemelor copiilor rămași fără ocrotire
părintească. Deși în prezenta lucrare nu ne -am propus analiza rolului autorităților publice în

2 Legea 140
3 Crestenco T., Analiza sistemului de protecție a copiilor în situații de risc și a celor rămași fără ocrotire părintească .
Ch: Ce ntrul Pentru Drepturile Omului d in Moldova . 2013, p. 7
(http://www.ombudsman.md/sites/default/files/ document/attachments/studiu -_protectia_copiilor_in_rm_0.pdf )
4Mărgineanu L. Originea și evoluția mecanismelor de protecție a copilului. În: Legea și viața, 2007, nr. 6, pag. 56
5Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa, adoptată de Convenția E uropeană la 13 iunie și 10 iulie 2003

soluționarea problemelor copiilor rămași fără ocrotire părintească, întrucît copiii al căror
domiciliu urmează a fi stabilit prin hotărîre judecătorească nu pot fi încadrați în categoria
„copiilor rămași fără ocrotire părintească”, totuși, această lucrare știițifică prezintă interes din
perspectiva an alizei categoriilor de autorități publice implicate în protecția copilului, care sunt
aceleași atît cînd e vorba de copii aflați în dificultate, cît și atunci cînd acestea urmează să se
implice în protecția copilului aflat sub ocrotire părintească6.
Reieși nd din faptul că tema pe care o analizăm nu poate fi precăutată fără a face trimitere
la reglementările drepturilor copilului, în special la Convenția ONU privind drepturilor copilului
(1989) , au fost analizate un șir de articole dedicate analizei preveder ilor respectivei convenții.
Un articol științific în acest domeniu a fost publicat în revista „Legea și viața” din 2005,
de către autorii Potînga A. și Cușmir L . Din analiza prevederilor Convenției cu privire la
drepturile copilului, autorii delimitează pa tru principii de bază aplicabile convenției7:
– principiul nediscriminării, consfințit în art. 2 din Convenție, conform căruia statele se
obligă să asigure drepturile prevăzute în Convenție tuturor copiilor aflați sub jurisdicția lor, fără
nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau alte opinii,
origine națională, etnică sau socială, avere, handicap, naștere sau alt statut al copilului, al
părinților sau al tutorilor lor legali;
– principiul primatului i ntereselor copilului, consfințit în prevederile Convenției în art. 9 în
legătură cu separarea copilului de mediul familial, în art.18 se face referire la responsabilitatea
părinților pentru creșterea și dezvoltarea copilului, în art.20 și 21 în contextul r eglementării
asistenței alternative prin adopție, precum și în situațiile care implică relația dintre copil și
organele de poliție sau ale justiției și stipulat stipulat expres în art.3 alin.(1) din Convenție: „în
toate acțiunile care privesc copiii, între prinse de instituțiile de asistență socială publice sau
private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative,
interesele copilului vor prevala".
– dreptul la supraviețuire și dezvoltare, astfel că Convenția nu se limitează la afirmarea
dreptului copilului la viață, ci include concepția supraviețuirii și dezvoltării lui;
– principiul consultării și respectării opiniilor copilului, principiu consfințit în art.12
alin.(1) din Convenție „statele părți vor garanta copilul ui cu discernămînt dreptul de a -și exprima
liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește".
Referitor la principiul interesului suprem al copilului, autorii consideră că acesta
îndeplinește trei roluri majore:

6 Mărgineanu L. Rolul administrației publice în soluționarea problemelor copiilor rămași fără ocrotire părintească.
În: Revista Națională de Drept, 2007, nr. 7, pag. 69
7 Potînga A., Cușmir L. Drepturile copilului consfințite în convenția internațională cu privire la drepturile copilului.
În: Legea și viața, 2005, nr.7, pag.13

– sprijină, justifică sau clarifică – în coordonare cu alte articole din Convenție – unele
probleme specifice în procesul aplicării Convenției. În asemenea context, ea reprezintă un reper
în elaborarea normelor de drept ale omului, precum și un element care trebuie luat integral în
considerație în procesul aplicării altor drepturi;
– contribuie la conciliere î n rezolvarea conflictului dintre diferitele drepturi ori de cî te ori
acestea iau naștere în cadrul general al Convenției;
– contribuie la evaluarea legislației , practicilor și politicilor referi toare la copil, care nu sî nt
î n mod expres reglementate printre obligaț iile din Convenție.
Unii autori naționali au purces la analiza în mod comparativ a prevederilor Convenției cu
privire la drepturile copilului cu prevederile altor reglementări internați onale. Astfel, autorul
Țarălungă V. încearcă să analizeze în plan comparativ prevederile Convenției cu privire la
drepturile copilului cu cele ale Pactelor internaționale din 1966 privind drepturile omului8.
Autorul menționează că în momentul discutării ne cesității elaborării Convenției au fost expuse
opinii conform cărora elaborarea unui tratat internațional distinct destinat copiilor ar prejudicia
procesul de elaborare a tratatelor în domeniul protecției drepturilor omului, ar diminua forța
juridică a Pac telor Internaționale cu privire la drepturile omului sau, mai mult decît atît, ar avea
un efect negativ chiar asupra drepturilor copilului. În lucrarea sa, autorul a încercat să analizeze
în ce măsură aceste observații sînt adevărate, analizînd raportul di ntre Convenție și Pactele
Internaționale privind drepturile omului.
Comparînd prevederile Convenție cu cele ale Pactelor Internaționale menționate, autorul
a remarcatcă există o grupă de norme care reproduc întocmai sau cu unele modificări prevederile
Pactelor Internaționale privind drepturile omului. Autorul ajunge la concluzia că deși
Convenția a înglobat în dispozițiile sale ceea ce exista deja în materia protecției copilului și
garanțiile generale oferite de ansamblul „drepturilor omului”, ea a mers mai departe, devenind un
instrument specific referitor la copil și căutînd să înglobeze toate domeniile în care sînt implicați
copiii.
Un alt aport important la studiul conținutului și principiilor fundamentale ale Convenției
cu privire la drepturile copilulu i și în special principiului interesului superior al copilului
reprezintă articolul științific al autorului Ciugureanu -Mihailuță C. Astfel, după ce face o trecere
în revistă aactelor internaționale care au consfințit în mod expres acest principiu, autorul trece la
definirea acestuia, prin citarea a diverse opinii vis -a-vis de definirea acestui concept.
O altă problemă abordată în textul articolului este ponderea care trebuie acordată
principiului interesului superior î n deciziile referitoare la copii, autor ul menționînd că, Convenția

8Țarălungă V. Coraportul dintre Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și Pactele internaționale din 1966
privind drepturile omului . În: Legea și viața, 2008, nr. 7, pag. 20

indică la necesitatea de a lua în considerație „cu prioritate”, principiul interesului superior în
toate măsurile și acțiunile privitoare la copii, însă această formulare sugerează ideea că interesele
superioare ale copilului nu reprezintă unicul factor luat în calcul, și nici nu exclud alte
considerente. Între diferiți copii, ca persoane aparte, între diferite grupuri de copii sau între copii
și adulți pot apărea interese concurente sau conflicte legate de drepturile omului.9
Un alt articol științific în domeniu supus analizei a fost articolulul „ Poziția procesuală a
autorității tutelare în cauzele în care participă spre a fi ascultată ”, autor Grușcă I. Astfel,
referitor la natura juridică a activității autorităților tutelare, autorul menționează că, deși organele
de autoritate tutelară sînt organe ale administrației publice, atribuțiile care le îndeplinesc,
conform Codului familiei, nu sînt atribuții ex ecutive și de dispoziție, ci atribuții ce țin de dreptul
familiei și că numai actele prin care ele sînt aduse la îndeplinire reprezintă acte cu caracter
administrativ10.
Totodată, autorul se întreabă care este poziția procesuală a autorităților tutelare în cadrul
procedurilor privind determinare domiciliului copilului. Întrucît la momentul realizării studiului
existau alte reglementări juridice, inclusiv de ordin procesual, autorul utilizează la definirea
statutului procesual al autorităților tutelare noțiun ea „ascultarea autorității tutelare”.11 Cu toate
acestea, putem constata că autorul corect apreciază statutul procesual al acestora – participarea
pentru depunerea concluziilor î n proces.
Autorul pune accentul și pe rolul important al avizului autoritățilo r tutelare depus î n
categoria respectivă de cazuri, menționînd că investigația realizată de autoritatea tutelară,
concretizată în susținerile verbale sau în raportul de anchetă socială, constituie o probă care
trebuie consolidată cu ansamblul celorlalte pr obe pentru aflarea adevărului, însă, spre deosebire
de celelalte probe, care emană de la participanți auxiliari, informația culeasă de autoritatea
tutelară de la un organ de stat îndreptățit prin lege să supravegheze și să controleze modul cum
sînt ocrotiț i minorii, totodată, dispunînd, în această concepție de mijloace variate și complexe de
informare directă asupra condițiilor materiale și morale ale persoanelor, precum și asupra
intereselor imediate și de perspectivă ale minorilor.
Un alt autor lucrarea c ăruia a fost analizată în prezentul studiu a fost și Rapotan A.12 care
a încercat să elucideze rolul autorităților publice în protecția copilului în articolul publicat în anul
2009 în Revista Națională de Drept. Rapotan A. consideră că întrucît viața, în vi rtutea diversității

9 Ciugureanu -Mihailuță C. Convenția ONU cu privire la drepturile copilului. Principii fundamentale. În: Revista
Națională de Drept, 2005, nr. 9, pag. 56
10 Grușcă I. Poziția procesuală a autorității tutelare în cau zele în care participă spre a fi ascultată. În: Revista
Națională de Drept, 2002, nr. 8, pag. 53
11 Ibidem, pag, 55
12Rapotan A. Protecția copilului prin prisma implicării administrației publice centrale. În: Revista Națională de
Drept, 2009, nr. 8, pag. 32

sale obiective, nu asigură tuturor persoanelor posibilități egale de a -și dezvolta și exercita
drepturile și libertățile garantate de lege, pentru a exclude pericolul instituirii unor inegalități,
este necesar ca autoritățile statului, prin diferite activități, să asigure șanse și oportunități
acceptabile de realizare a drepturilor fiecărui individ. Prin urmare, instituind un mediu favorabil
de dezvoltare pentru toți, autoritățile administrative trebuie să -i aibă în vizor, în primul rînd , pe
cei care sunt sau pot deveni dezavantajați, spre a nu admite excluderea lor din viața socială. În
continuare, autorul evidențiază că rolul autorităților administrației publice în vederea soluționării
problemelor copilului reiese din competențele (atri buțiile) cu care sunt învestite autoritățile
respective în vederea realizării funcțiilor administrative – de prevedere, organizare, conducere,
coordonare și control, autorul delimitînd, în principal, funcția de organizare și asigurare a
implementării legi lor, a celorlalte acte normative ale autorităților statului și ale colectivităților
locale, precum și executarea directă, în anumite cazuri, legea și alte acte normative, astfel că în
concluzie a fost evidențiat rolul principal al administrației publice în vederea asigurării
respectării drepturilor copilului – organizarea executării legilor și a altor acte normative ale
autorităților statului și ale colectivităților locale din domeniul drepturilor copilului13.
În aceeași lucrare, autorul încearcă să evidenți eze scopul sistemul autorităților publice în
acest domeniu, astfel, consideră autorul, abordînd administrația publică ca un sistem de autorități
publice, chemate să execute legea sau să presteze, în limitele legii, servicii publice, uzînd în acest
sens de prerogativele specifice puterii publice, poate fi identificat scopul acestui sistem –
satisfacerea nevoilor generale ale societății atît pe plan național, cît și pe plan local, precum și a
nevoilor individuale ale fiecărei persoane.
Deoarece problema soluț ionării litigiilor privind determinarea domiciliului copilului nu
poate fi privită în afara studierii problemei drepturilor și obligațiilor părinților față de copii, iar
rolul autorităților publice în aceste categorii de cauze implică controlul exercitat d e către acestea
asupra modului în care părinții își exercită obligațiile față de copii, în executarea studiului am
analizat și opera autorului Rotaru S. „Repere privind drepturile și obligațiile părinților ” care, î n 2012
a publicat în Revista Națională de Drept un articol dedicat drepturilor și obligațiilor părinților.
În studiul domeniului menționat, autorul ajunge la concluzia că reglementarea drepturilor
și obligațiilor părinților față de copii se bazează pe următoarele principii14:
1. părinții trebuie să -și exercite drepturile și să -și îndeplinească obligațiile lor părintești
numai în interesul copilului. Conceptul de “interes al copilului” include un interes superior
public, căci părinții sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui

13 Ibidem, p. 36
14 Rotaru S. Repere privind drepturile și obligațiile părinților. În: Revista Națională de Drept, 2012, nr. 9, pag. 44

fizică, de educația, instruirea și pregătirea profesională a acestuia, în conformitate cu capacitățile
copilului și posibilitățile părinților;
2. exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești se fac sub îndrumare a și
controlul efectiv și continutu al autorității tutelare. Aceasta urmărește scopul asigurării unei
ocrotiri mai depline a minorului;
3. independența patrimonială în raporturile dintre părinți și copiii lor minori. În sensul că
părinții nu au nici un drept asupra bunurilor copiilor și nici aceștia asupra bunurilor părinților, în
afară de dreptul la moștenire și întreținere;
4. conținutul ocrotirii părintești nu diferă: cum copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei
sau din adopție. Acest principiu este o consecință, pe de o parte, a asimilării depline a situației
legale a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie și, pe de altă parte, a faptului că
drepturile și obligațiile părintești trec, prin adopție, asupra adoptatorului;
5. egalitatea părințilo r privitor la drepturile și obligațiile față de copilul minor, care este un
aspect al egalității în drepturi dintre femeie și bărbat.
În ceea ce privește exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești, autorul consideră că în
unele situații exercitarea acestora este î ntr -o măsură oarecare limitată pentru un părinte anume.
Astfel, consideră autorul, se întîlnesc situații în care ocrotirea părintească nu revine, în mod egal,
ambilor părinți sau revine numai în parte părinților. În prezența primei situații , ambii părinți se
găsesc în viață și ar trebui să exercite, în mod egal, drepturile și obligațiile părintești față de
copiii lor, totuși acestea, potrivit unor dispoziții speciale, revin în mod inegal părinților. Odată cu
desfacerea căsătoriei prin divorț , instanța judecătorească este obligată să se pronunțe și asupra
încredințării copilului minor. Părintele divorțat, căruia i s -a încredințat copilul, exercită, cu
privire la acesta, drepturile părintești, atît în ceea ce privește persoana, cît și în ceea c e privește
bunurile copilului. Părintele divorțat, căruia nu i s -a încredințat copilul, are dreptul la legături
personale cu acesta, precum și dreptul de a veghea creșterea, educarea și instruirea copilului.15
Deși autorul utilizează termenul „încredințarea copilului unui părinte” considerăm că în acest caz
se au în vedere sitațiile de transmitere a copilului spre educație unuia din părinți sau cele
referitoare la stabilirea domiciliului copilului cu unul dintre părinți.
Deși indirect, totuși autorul se expu ne asupra problemei cînd copilul își pierde statutul de
„copil”, respectiv nu îi mai sunt aplicabile anumite reglementări de protecție și apărare a
copilului. Astfel, autorul delimitează cazurile cînd exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești
î ncetează, autorul menționînd că acestea au un caracter limitat în timp:
– atingerea de către copil a vîrstei de 18 ani (obținerea capacității depline de exercițiu);

15 Ibidem p. 46 -47

– la încheierea unei căsătorii de către copil în ordinea stabilită de legislație și obținerea î n
legătură cu aceasta a capacității depline de exercițiu;
– recunoașterea minorului, care are 16 ani, cu capacitate deplină de exercițiu, dacă lucrează în
baza unui contract de muncă sau cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului, practică
activitate de întreprinzător.16
Deci, consideră autorul, rezultă că părinții sunt înzestrați de lege cu drepturi și obligații
părintești pe acea perioadă de timp cînd copilul necesită educație și grijă, garantarea intereselor
lui și apărarea acestuia.
Î n finalu l studiului efectuat autorul analizează răspunderea părinților pentru neonorarea
obligațiilor părintești, menționînd că sancțiunile care se pot aplica părinților pentru
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației părintești ar putea fi c lasificată
după ramura de drept căreia îi aparțin în sancțiuni de drept penal, sancțiuni de drept
administrativ, civil, ori de drept al familiei, fie după cum ele intervin pentru neîndeplinirea
obligațiilor părintești nepatrimoniale și patrimoniale.
Pornin d de la faptul că în prezenta lucrare ne -am propus să analizăm problema procedurii
stabilirii domiciliului copilului î n dreptul public , nu am putut să excludem din cercul subiectelor
analizate și problema domiciliului copilului. Una din lucrările analizate a fost lucrarea autorului
Vrabie „Probleme de drept internațional privat cu referire la domiciliul persoanei fizice” publicată în
anul 2008 în Revista Națională de Drept, dedicată problemei de drept internațional privat cu
referire la domiciliul persoanei fizice.
În lucrarea sa, autorul prezintă și analizează prevederilor referitor la domiciliu în dreptul
englez. Astfel, autorul menționează că statul englez, așa cum este și firesc, oferă fiecărei
persoane fizice de la naștere un domiciliu de drept comun – „domicile of origin”. În ceea ce
privește domiciliul copilului, se consideră că copilul din căsătorie va avea domiciliul tatălui, cel
din afara căsătoriei – domiciliul mamei, iar copilul găsit – domiciliul locului unde a fost găsit.
Acest domiciliu se va p ăstra pînă la determinarea persoanei pentru un nou domiciliu.17 Vom
menționa că în legislația Republicii Moldova astfel de prevederi nu se conțin.
După cum am afirmat mai sus, în elucidarea temei propuse spre analiză nu am putut să
evităm studierea noțiunii, rolului și funcțiilor familiei, întrucît anume în cadrul familiei copilul
cunoaște o dezvoltarea normală și armonioasă, iar litigiile de determi nare a domiciliului copilului
reies anume din destrămarea acesteia, fapt ce ne -a impulsionat să studiem noțiunea, tipurile și
măsurile de consolidare a relațiilor de familie. Autorul Bulgaru M în lucrarea sa „Aspecte

16 Apud, Codul civil al Republicii Moldova nr.1107 -XV din 06 iunie 2002, î n Monitorul Oficial al Republicii
Moldova , nr.82 -86 din 22.06.2002.
17 Vrabie C. Probleme de drept internațional privat cu referire la domiciliul persoanei fizice. În: Revista Națională de
drept, 2008, nr. 12, pag. 43 -50

teoretice și practice ale asistenței so ciale” , încearcă să abordeze noțiunea de familie raportînd -o
la rolul ei în societatea contemporană. Astfel, autorul dă definiția noțiunii de „familie”
menționînd că „Familia constituie o formă superioară de comunitate – în principal a soțului,
soției și c opiilor – care se bazează pe relații sociale și biologice, avînd drept scop suprem
pregătirea unei generații sănătoase și capabile de a participa la dezvoltarea societății”.18
Observăm că, la fel ca și autorii altor lucrări științifice în domeniu Dilion M., Livia Mărginean,
Cătălin Luca, Dana Pîrvu, Milka -Nicoleta Rotaru, Niculina Karacsony și actele naționale și
internaționale adoptate în domeniu și organisme create în baza acestora, autorul Bulgaru M. pune
accent pe rolul de bază al familiei, și anume: cre șterea unei generații sănătoase și capabile de a
participa la dezvoltarea societății.
În încercarea de a defini familia, autorul identifică două abordări: una sociologică și alta
juridică. Astfel, din perspectivă sociologică familia reprezintă un grup soci al constituit pe baza
relațiilor de căsătorie, consanguinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente,
aspirații li valori comune. Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s –
au stabilit un set de drepturi și obliga ții, reglementat prin legi și alte acte normative. Aceste
norme stabilesc modul de încheiere a căsătoriei, paternitatea, drepturile și obligațiile soților,
relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii etc. În același context, autoru l
menționează că cele două perspective, cea sociologică și cea juridică, se suprapun parțial, în
unele cazuri cuplurile consensuale pot fi privite ca și familie din punct de vedere sociologic, însă
nicidecum nu împlinesc această noțiune din punct de vedere juridic, iar î n unele cazuri sensul
juridic poate depăși latura sociologică, de exemplu, în cazurile divorțului nu se va mai putea
vorbi de o familie în sens juridic, însă aceasta nu va însemna lipsa oricăror raporturi juridice între
foștii soți: obligați a de plată a pensiei de întreținere etc. Deci, conchide autorul, cele două
perspective se completează reciproc.19
Pornind de la ideea identificării autorităților publice implicate în procedura de
determinare a drepturilor copilului și a stabilirii rolului l or în aceste situații am încercat să
analizăm și doctrina națională din domeniul dreptului administrativ care abordează această
problemă. Un articol cu o semnificație științifică pronunțată în domeniu este articolul autorilor
Neacșu S. și Mărgineanu L. „Unele aspecte teoretice privind obiectivele administrației publice” .
Conform autorilor citați, administrația publică are ca scop realizarea valorilor care
exprimă interesele statului sau ale unei colectivități distincte, recunoscută ca atare de stat, valori
care sunt exprimate în acte elaborate de către puterea legiuitoare, î n realizarea acestui scop,
susțin autorii, autoritățile publice îndeplinesc trei categorii de funcții: acțiuni, consultare și

18 Bulgaru M. Aspecte teoretice și practice ale asistenței s ociale (suport de curs). Chișinău: Centrul Ed. –Poligr. al
USM, 2003, pag. 51
19 Apud, Cebotari V. Dreptul familiei . Chișinău: Tipografia Academiei de Științe din Moldova, 2014. pag . 9

deliberare. În acest sens, administrația este activă cînd aplică și execută legea sau cînd se ia o
măsură de utilitate publică, este consultativă cînd dă avize administrației în cadrul căreia
funcționează și este deliberativă cînd un organ colegial ia decizii care obligă administrația
activă.20 Considerăm că această clasificare a funcțiilor autorităților publice este importantă și d in
perspectiva temei studiate, astfel, din analiza legislației putem deduce că în cadrul procedurii de
determinare a domiciliului copilului autoritățile publice îndeplinesc cea de -a doua funcție a
administrației publice, și anume cea de consultare, deoarec e acestea sunt atrase î n procesele
privind determinarea domiciliului copilului în scopul prezentării concluziei referitoare la
condițiile de trai ale ambilor părinți, dar și pentru a indica instanței ce soluție urmează a fi
adoptată în cauza respectivă, cu cine anume dintre părinți urmează a fi stabilit domiciliul
copilului.
Reieșind din similitudinea reglementărilor domeniului determinării domiciliului copilului
în Republica Moldova cu cele ale României și Federației Ruse, în mare parte, în acest
compartiment, ne -am bazat î n studiul efectuat pe doctrina din statele respective .
Vom începe prin analiza realizată de către Imbrescu I. asupra unor noțiuni pe care acesta
le consideră greșit utilizate în legislația familială. În articolul publicat în anul 2005 în Revista
Dreptul cu tema „ Reflecții în legătură cu folosirea eronată a unor termeni din sfera dreptului
familiei ”, Imbrescu I. își declară deplinul dezacord cu utilizarea, după ratificarea de către
România a Convenției cu privire la drepturile copilului a noțiunilor de „minor” sau „copil
minor”, în detrimentul celei de „copil ” așa cum este utilizată de către Convenție în legislația
românească. După părerea autorului, actele normative din domeniul dreptului familiei în
România se împart în două categorii: actele normative adoptate pînă la ratificarea Convenției cu
privire la dr epturile copilului și în care se conțin preponderent reglementări care utilizează în
textul lor noțiunea „minor” și acte normative adoptate după ratificarea Convenției, în care se
utilizează noțiunea de „copil”. Autorul susține că doctrina în materie de dr eptul familiei este
nevoită să utilizeze termenii juridici așa cum sunt ei reglementați în actele normative, totuși,
consideră autorul, este inadmisibilă utilizarea în prezent a noțiunii „minor” în locul celei de
„copil”, opinie cu care suntem absolut de a cord21.
Autorul Oprescu M. A. în monografia „ Ocrotirea părintească”, abordează aspectele
procedurale ale încredințării copilului la desfacerea căsătoriei. Astfel, potrivit art 42. Alin.(1) și
(3) Codul familiei al României, odată cu pronunțarea divorțului , instanța de judecată va hotărî
cu privire la încredințarea copilului minor și la stabilirea contribuției fiecărui părinte la

20 Neacșu S. Mărgineanu L. Unele aspecte teoretice privind obiectivele administrației publice . Î n: Revista Studii
Juridice Universitare, nr. 1 -2, 2011, pag. 311 -314
21 Imbrescu I. Reflecții în legătură cu folosirea eronată a unor termeni din sfera dreptului familiei. În: Dreptul, 2005,
nr. 8, pag. 110 -115

cheltuielile de creștere, eucare, învățărură și pregătire profesională a acestuia; eventuala învoială
a părinților, este producăt oare de efecte juridice, numai dacă este încuviințată de instanța de
judecată , protectoare a interesului superior al copilului. Rezolvarea cererii accesorii privind
încredințarea copiilor minori cu ocazia divorțului este obligatorie în toate cazurile în ca re din
căsătorie au tezultat copii minori.22 În aceeași lucrare, autorul analizează atribuțiile Autorității
tutelare cu privire la ocrotirea părintească. Odată cu reglementarea instituției autorității tutelare
prin dispozițiile Codului Familiei (art. 158 -160), statul a început să exercite un anumit control
asupra modului în care părinții exercită ocrotirea părintească, acționînd în numele interesului
copilului. Potrivit art. 158 C.F., atribuțiile de autoritate tutelară aparțin organelor executive și de
dispo ziție ale consiliilor locale, comunale, orășănești, municipale sau de sector ale municipiului
București.23
Un alt autor ronân, care în lucrarea „ Drept civil.Familia”, a abordat drepturile și
obligațiile părintești cu privire la persoana copilului este Avram M. Cu privire la dreptul de a
stabili locuința copilului, acesta menționează că potrivit art. 496 C. civ., copilul minor locuiește
la părinții săi. În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luînd în
considerație concluziile rapor tului de anchetă psihosocială și ascultîndu -i pe părinți și pe copil,
dacă a împlinit virsta de 10 ani, în condițiile art.264 C. civ. Locuința copilului nu trebuie să se
confunde cu domiciliul. Textul, autorului menționat, are în vedere locuința, ca situaț ie de fapt.24
În ultimii ani, legislația României a suportat m odificări în domeniul autorităților
implicate în soluționarea litigiilor privitoare la drepturile copilului. În articolul științific întitulat
„Instanța competentă să ia măsuri cu privire la rela țiile de familie în lumina reglementărilor
noului Cod Civil și ale noului Cod de procedură civilă ” autorul român Frențiu G. -C. încearcă să
interpreteze prevederile legale noi în materie de competență a instanțelor de judecată în
soluționarea litigiilor ref eritoare la relațiile de familie, articol care ne -a permis să facem o analiză
comparativă a prevederilor legale din Republi ca Moldova și cele din România.25
Anul 2009 a fost un an hotărîtor pentru legislația României, întrucît la data de 17 iulie
2009 a fos t adoptată Legea privind Codul civil26, care a intrat î n vigoare, de fapt, î n data de 1
octombrie 2011. Începînd cu data intrării sale în vigoare Legea privind Codul civil a devenit
dreptul comun în materia familiei, instituție care din 1954 era reglementat ă distinct în cuprinsul
Codului familiei. Noua reglementare a introdus conceptul de instanță de tutelă, prevăzînd

22 Oprescu M. A., Ocro tirea părintească. București: Hamangiu. 2010. P. 242 -243
23 Ibidem, p. 61 -62
24 Avram M., drept civil. Familia. București: Hamangiu. 2013. P.473
25 Frențiu G.C. Instanța competentă să ia măsuri cu privire la relațiile de familie în lumina reglementărilor noului
Cod civil și ale noului Cod de procedură civilă. În: Dr eptul, 2012, nr. 12, pag. 98
26Legea privind Codul civil. Nr. 287 din 17.07.2009. Î n: Monitorul oficial al României, partea I, nr.511 din 24 iulie
2009 și republicată în Monitorul oficial al Româ niei, partea I, nr.505 din 15 iulie 2011, ulterior modificată

competența acesteia în luarea diferitelor măsuri care au ca scop ocrotirea persoanei fizice. Astfel,
conform prevederilor art. 107 din Codul c ivil din 2009, „(1) Procedurile prevăzute de prezentul
cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competența instanței de tutelă și de familie stabilite
potrivit legii, denumită în continuare instanța de tutelă. (2) În toate cazurile, instanța de tutel ă
soluționează de îndată aceste cereri”. Totodată, Cartea a II din Codul civil român din 2009 a fost
dedicat reglementării dreptului familiei, fiind întitulată „Despre familie”, iar în cadrul acesteia,
conform prevederilor art. 265 „Toate măsurile date pri n prezenta carte în competența instanței
judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezentei cărți, precum și măsurile de
ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competența instanței de tutelă. Dispozițiile
art. 107 sun t aplicabile în mod corespunzător”.27
Reieșind din noutatea instituțiilor de drept introduse, dar și din necesitatea aplicării în
practică a prevederilor menționate, autorul Frențiu G. -C. și -a propus să elucideze competența
acestor „instanțe de tutelă”. Astfel, autorul menționează că se poate constata că atît art.107 din
Codul civil din 2009, cît și art.265 din Codul civil din 2009 prevăd doar generic competența
instanței de tutelă, fără a se explicita care este de fapt instanța de tutelă competentă material și
teritorial să soluționeze litigii le date în competența sa.
În urma analizei efectuate, autorul a ajuns la concluzia că în ceea ce privește competența
materială, conform art.94 pct.1 lit.a) din noul Cod de procedură civilă28, aceasta revine
judecătoriei, ori de cîte ori printr -o lege (gene rală sau specială) nu se prevede altfel, astfel că
indiferent de natura obiectului litigiului (evaluabil sau neevaluabil î n bani), î n materia familiei, î n
lipsa unei dispoziții derogatorii, prioritare în aplicare, competența materială revine în primă
insta nță judecătoriei. În ceea ce privește competența teritorială a instanței de tutelă, autorul
ajunge la concluzia că, pornind de la dispozițiile art.94 pct.1 lit.a) și art.114 alin.(1) din noul Cod
de procedură civilă și coroborîndu -le cu prevederile art.107 din Codul civil din 2009, rezultă că
litigiile care se nasc în legătură cu ocrotirea persoanei fizice, sunt de competența în primă
instanță a judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința
persoana ocrotită.
Un alt asp ect elucidat de către autor este și cel ce privește durata examinării cauzelor ce
reies din necesitatea protecției persoanei fizice, și mai ales a copilului. astfel că instanța de tutelă
se pronunță de îndată, iar referitor la sintagma „de îndată”, autoru l menționează că aceasta
înseamnă imediat, respectiv cît mai repede posibil, ținînd seama de circumstanțele fiecărei cauze

27 Ibidem Frențiu G.C., opera citită, p. 111
28Codul de procedură civilă al României. Nr. 134 din 15 iulie 2010. În: Monitorul oficial al României, partea I,
nr.485 din 1 5 iulie 2010 și republicat ă în Monitorul oficial al României, partea I, nr.545 din 3 august 2012

ce implică luarea unei măsuri în materia familiei, în general, astfel încît să nu se cauzeze vreun
prejudiciu ca urmare a neintervenț iei rapide a instanței de judecată.29
Analizî nd prevederile legislației Republicii Moldova putem constata că acestea nu
cuprind noțiunea de „instanță de tutelă”, care, după cum am putut constata din articolul de mai
sus, în legislația României desemnează in stanța abilitată cu dreptul de a soluționa litigii din
domeniul dreptului familiei. Deși nu cuprinde expres noțiunea de „instanță de tutelă”, și
legislația Republicii Moldova stabilește că drepturile familiale sînt ocrotite de autoritățile
abilitate ale ad ministrației publice, iar în anumite cazuri și de instanțele judecătorești30, urmî nd
ca competența jurisdicțională materială și teritorială a instanțelor judecătorești să fie stabilite în
baza prevederilor Codului de procedură civilă al Republicii Moldova.
Ce ține de analiza literaturii de specialitate a doctrinarilor ruși, putem afirma că legislația
proedurală de stabilire a domiciliului copilului în Rusia este la fel de vagă ca și legislația
autohtonă.
În lucrare a fost analizată monografia autoarei ruse ИльинаО.Ю. dedicată conceptului
„interesului superior al copilului”. În lucrarea sa, autoarea se arată neumulțumită de
reglementările existente în legislația Federației Ruse la capitolul interesul suprem al copilului.
Astfel, autoarea consideră defectuoasă reglementarea interesului suprem al copilului î n Codul
familiei rus care proclamă că apărarea drepturilor copilului este o chestie prioritară, pe cînd în
textul Convenției în această privință este utilizat termenul „cea mai bună”, ceea ce, consideră
autoar ea, duce la o îndepărtare semantică de conținutul și reglementările Convenției.31
Totodată, autoarea se declară nemulțumită de faptul că în actele normative de bază care
reglementează drepturile și interesele copilului nu este rglementat expres principiul i nteresului
suprem al copilului. Cu referire la acest aspect, vom menționa că nici în legislația Republicii
Moldova acest principiu nu se regăsește într -un act normativ – cheie î n materia drepturilor
copilului: Legea privind drepturile copilului. Cu toate a cestea, după cum menționează și
ИльинаО.Ю. , nereglementarea expresă în textul actelor normative a principiului interesului
suprem al copilului nu înseamnă că aceasta duce la neaplicarea sau diminuarea lui, întrucît acesta
este un principiu internațional în materie de drepturile copilului.32
Un alt autor ale cărui opere au fost analizate este și autoarea rusă Антокольская М.В .
Referitor la noțiunea și conținutul avizului autorității tutelare prezentat în cadrul procesului
privind determinarea domiciliului cop ilului, autoarea menționează că o cerință iminentă față de

29 Ibidem, p. 112
30Art. 7 alin. (2) din Codul familiei
31 Ильина О.Ю. Интересы ребенка в семейном праве Российской Федерации. – Москва: Городец, 2006. 192
стр.
32 Ibidem, p. 197

conținutul acesteia este ca avizul autorității tutelare să fie întocmit de către una și aceeași
autoritate tutelară, argumentînd că în acest sens autoritatea tutelară se va putea expune în mod
comp arativ asupra situației materiale a ambilor părinți.33 Vom menționa că atît Codul familiei al
Federației Ruse, cît și cel al Republicii Moldova nu este categoric în acest domeniu, respectiv,
considerăm că o atare propunere își are logica sa.
În articolul să u dedicat rolului autorităților tutelare în determinarea domiciliului copilului,
autorul Пашков В.А. susține că în cadrul proceselor privind determinarea domiciliului copilului
are loc confruntarea de interese în primul rînd, între cei doi părinți, fiecare din ei avî nd propria
opinie și propriul interes în determinarea domiciliului copilului anume cu sine, și interesul
copilului, care poate fi absolut distinct și poate să nu corespundă cu nici unul din interesele celor
doi părinți. Autorul consideră că part iciparea î n procesele privind determinarea domiciliului
copilului a autorităților publice asigură echilibrul dintre interesele părinților și cel al copilului.34
Același autor consideră că avizul autorității tutelare în astfel de categorii de litigii
reprezi ntă doar un mod de prezentare a informației referitor la anumite condițiile de trai ale
copilului și părinților săi, care sunt niște informații de ordin obiectiv, aduse în fața instanței de
către un organ cu atribuții în domeniul dat – autoritatea tutelară , însă că în aceste concluzii
prezentate de către autoritatea tutelară nu pot fi identificate anumite circumstanțe de ordin
psihologic, nu poate fi efectuată de către autoritățile publice o analiză a acestui aspect, ci sunt
prezentate doar informații de or din factologic, obiectiv. În acest sens, autorul menționează că ar
fi corect și indicat în mod obligatoriu faptul ca instanțele de judecată la examinarea a astfel de
cauze să dispună efectuarea expertizei psihologice a copilului, a părinților, dar și a atm osferei
generale î n familie.
În aceeași manieră, autorul Пашков В.А. consideră că audierea copilului în scopul aflării
opiniei lui în problema privind determinarea domiciliului lui trebuie să fie realizată doar de către
o persoană cu studii speciale în dom eniul psihlogiei, întrucît, vîrsta copilului și dezvoltarea sa
pot favoriza faptul ca acesta să fie influențat, într -un fel sau altul, de către părinți, astfel să facă
imposibilă aflarea opiniei care să reflecte cu precizie părerea sa.
Încă o problemă elu cidată în articolul științific menționat este și problema comunicării
copilului cu celălalt părinte cu care domiciliul copilului nu a fost stabilit. Astfel, autorul
menționează că instanța de judecată nu va putea menționa în dispozitivul hotărîrii privind
determinarea domiciliului copilului și careva date despre modul în care va comunica copilul cu
celălalt părinte, deoarece acestea fac obiectul unei alte acțiuni în instanța de judecată. Autorul

33 Антоколь ская М.В. и др. Комментарий к Семейному кодексу Российской Федерации. Москва:
Издательство БЕК. 1996. 512 с.
34 Пашков В.А. Роль органов опеки и попечительства при определении судом места жительства ребенка. В:
Государство и право: теория и практика: матери алы междунар. науч. конф. Челябинск: Два комсомольца,
2011. С. 158 -161

consideră că în cazul în care părintele cu care locuiește copi lul crează impedimente pentru
comunicarea copilului cu celălalt părinte, acesta se va putea adresa în instanța de judecată cu o
cerere privind exercitarea drepturilor părintești sau chiar o acțiune privind determinarea
domiciliului cu sine, după caz .35
În ceea ce privește asigurarea exa minării a acestor categorii de cauze în termene cît mai
restrînse, autorul consideră că luarea copilului de la părinții care nu pot ajunge la un numitor
comun privind determinarea domiciliului copilului ar fi o soluție care ar impulsiona desfășurarea
procesului, opiniei căruia ne alăturăm.
O altă autoare rusă Пластинина Н.В. în articolul dedicat participării autorităților tutelare
în soluționarea litigiilor în care sunt implicați copiii, referitor la funcțiile îndeplinite de că tre
autoritățile tutelare, susține că acestea pot fi divizate convențional în următoarele categorii36:
1. Funcția de apărare a copiilor rămași fără îngrijire părintească. La acestea se atribuie:
a) depistarea copiilor rămași fără îngrijire părintească;
b) evidența copiilor rămași fără îngrijire părintească;
c) alegerea formei de plasament a copilului rămas fără îngrijire părintească;
d) controlul ulterior a condițiilor în care este crescut și educat copilul plasat.
2. Funcția de apărare a copiilor educați în familie. Dintre acestea fac parte:
a) decăderea din drepturile părintești sau luarea copilului fără decăderea din drepturile
părintești;
b) efectuarea controlului procesului de comunicarea între copii și părinții limitați în
drepturile părintești;
c) participarea la soluționarea l itigiilor în instanțele de judecată;
d) acordarea permisiunii părinților de a realiza anumite acțiuni în vederea copilului (de
exemplu, schimbarea numelui);
e) controlul activității tutorelui și curatorului.
3. Funcția de apărare a drepturilor persoanelor majore de clarate incapabile sau limitate î n
capacitatea de exercițiu.
Considerăm că clasificarea respectivă poate fi utilizată și pentru a clasifica funcțiile
autorităților tutelare care își desfășoară activitatea în Republica Moldova, întrucît și în legislația
Republicii Moldova activitatea autorităților tutelare are aceleași linii definitorii.
În aceeași lucrare, autoare purcede la clasificarea litigiilor din domeniul dreptului
familiei, menționînd următoarele categorii de litigii37:

35 Ibidem, p. 160 -161
36 Пластинина Н.В. Участие органов опеки и попечительства в семейных спорах . B:
http://www.consultantplus.ru

1. Litigii familiale patrimoniale. Autoarea menționează că după natura lor, aceste litigiii
sunt litigii civile însă care decurg din relațiile familiale, drept exemplu fiind aduse litigiul privind
partajul averii între soți, litigiul privind încasarea pensiei de întreținere, etc.
2. Litigii f amiliale neaptrimoniale. Acestea reprezintă marea majoritate a litigiilor din
domeniul dreptului familiei. Printre acestea pot fi enumerate:
– litigii privind desfacerea căsătoriei;
– litigii privind decăderea din drepturile părintești;
– litigii privind determi narea domiciliului copilului, etc.
Un alt aspect pe care a încercat să -l elucideze autorul în lucrarea precitată este și analiza
statisticii referitoare la faptul cu cine anume din părinți de regulă este stabilit domiciliul copilului
– mama sau tatăl copil ului. Din analiza unor date statistice referitoare la aceste categorii de cauze
autorul a ajuns la concluzia că proporția este de jumătate la jumătate din cazuri, adică instanțele
de judecată decid ca copilul să rămînă cu mama aproximativ în cincizeci la s ută din cazuri, în
celelalte cincizeci la sută ele stabilesc domiciliul copilului cu tatăl. Totodată, autoarea a constatat
că de regulă domiciliul copilului este stabilit cu mama cînd copilul este mic și necesită o îngrijire
aparte, care de regulă poate fi asigurată de către mama acestuia, iar stabilirea domiciliului
copilului cu tatăl are loc mai ales în cazurile cînd copilul este mare și manifestă o afecțiune
aparte față de tată, în detrimentul mamei.
Î n materie de drepturi ale copilului, î n majoritatea s urselor analizate au fost regăsite
diferite clasificări ale acestora și încercări de a formula o definiție a acestora, însă în foarte
puține lucrări științifice a fost elucidat conținutul dreptului copilului la domiciliu. Autorul rus
БеспаловЮ. î n î ncercarea de a trasa elementele definitorii ale procedurii de determinare a
domiciliului copilului a dat și noțiunea de drept al copilului la domiciliu, menționînd că acesta
reprezintă posibilitatea juridică a copilului cu vîrsta de pînă la 14 ani pri n reprezentanții legali,
iar în cazurile în care copilul are între 14 și 18 ani – personal, dar cu acordul acestora, de a -și
stabili domiciliul în limitele statului în care trăiește (posibilitatea de a alege locul de trai, de a -și
asigura comfortul, de a -și schimba locul de trai, de a cere celorlalți subiecți ca să se abțină de la
oricare acțiuni, inacțiuni care ar afecta esența dreptului menționat, de a se adresa organelor
competente în cazul încălcării dreptului respectiv și alte posibilități).38
Deci, aut orul citat a inclus în noțiunea de drept al copilului mai multe aptitudini ale
acestuia în legătură cu domiciliul său. Urmează totuși de atras atenția asupra faptului că aceste
aptitudini vor putea fi realizate de către copil personal în măsura în care leg ea îi permite să le
întreprindă desinestătător, în cazul în care legea nu îi dă liber să le realizeze, ele pot oricum să fie

37 Ibidem, Пластинина Н.В. Участие органов опеки и попечительства в семейных спорах . B:
http://www.consultantplus.ru
38 Беспалов Ю. Определение места жительства ребенка. În: Российска я юстиция, 2002 г., №2, стр. 28

realizate fie de reprezentanții legali ai copilului, fie de autoritățile tutelare, procuror sau alte
persoane î mputernicite de l ege. Totuși, chiar dacă copilul participă la rezolvarea problemei
privind determinarea domiciliului său, opinia acestuia va constitui un criteriu important de care
se vor ghida persoanele în drept să rezolve această problemă.
Asupra particularităților examină rii litigiilor privind determinarea domiciliului copilului
și a rolului autorităților tutelare în cadrul acestor procese o analiză complexă a efectuat și autorul
rus Федан М.Ю. În articolul științific analizat, autorul constată că în Federația Rusă dintr -un
milion de cereri în instanțele de judecată referitoare la litigiile ce reies din relațiile de familie
examinate anual, aproximativ o pătrime sunt litigii de desfacere a căsătoriei cînd soții au la
întreținere și copii minori, iar o cotă foarte mică dintr -acestea, practic unități, se referă la
determinarea domiciliului copilului.
Cu toate acestea, autorul caracterizează aceste categorii de litigii ca fiind foarte dificile,
dificultatea reieșind mai ales din principiul egalității drepturilor și obligațiilor părinților față de
copii și din prezența în cadrul examinării cauzei a multor categorii apreciative, așa cum este,
bunăoară, interesul superior al copilului.39
O altă problemă analizată în lucrarea citată este problema executării hotărîrilor
judecătorești prin care s -a determinat domiciliul copilului, problemă care deși depășește tema pe
care ne -am propus -o spre analiză, totuși prezintă interes substanțial, întrucît toate acțiunile
instanței de judecată, a autorităților publice în cadrul procesului de deter minare a domiciliului
copilului au ca finalitate de bază emiterea unei hotărîri corecte și executarea ulterioară a acesteia.
Astfel, autorul menționează că se întîlnesc dificultăți mai ales în situațiile cînd copilul înainte de
emiterea hotărîrii locuia cu unul dintre părinți, iar prin hotărîre domiciliul lui a fost stabilit cu
celălalt părinte. Astfel că în fața executorului judecătoresc apare problema executării hotărîrii
respective, însă în baza legislației execuționale el nu poate face altceva decît est e indicat î n
dispozitivul hotărîrii, care, în mod normal nu conține prevederi referitor la luarea copilului de la
un părinte și transmiterea lui celuilalt. Din analiza practicii judiciare, care, după cum a constat
autorul este neuniformă, și din indicațiil e date de Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a
Federației Ruse, autorul conchide că în soluționarea litigiilor privind determinarea domiciliului
copilului judecătorul este obligat ca în final, în dispozitvul hotărîrii, se dea indicații inclusiv
referitor la transmiterea copilului care locuiește separat de părintele cu care domiciliul său a fost
stabilit, astfel, că în astfel de situații vor fi excluse problemele de executare silită ulterioară a
hotărîrii judecătorești.40 Referitor la acest aspect, putem menționa că în legislația națională, dar și

39Федан М .Ю. Споры связанные с определением места жительства ребенка: проблемы
конституционализации правового регулирования. В: Вестник ТВГУ. Сери я «Право», 2014, №2, с. 347 -354
40 Ibidem, p. 350-352

în actele de uniformizare a practicii judiciare (recomandări, hotărîri explicative ale Plenului
Curții Supreme de Justiție) problema executării silite a hotărîrii de determinare a domiciliului
copilului es te prezentă, similar situației din Federația Rusă, respectiv vom reitera necesitatea
emiterii de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a unei recomandări sau a unei
hotărîri explicative a Plenului care să elucideze aceste probleme și să dea soluțiile
corespunzătoare.
Alte probleme interesante analizate în lucrarea citată a fost și cea a posibilității executării
silite a hotărîrilor judecătorești de detrminare a domiciliului copilului cînd copilul deja locuiește
cu părintele la al cărui loc d e trai domiciliul său a fost stabilit, astfel că autorul își pune
întrebarea în ce va consta executarea silită a hotărîrii în această situație. Totodată, autorul
menționează că se va apela la executarea silită a hotărîrii de determinare a domiciliului copi lului
în situațiile cînd copilul își manifestă dezacordul cu decizia luată de către instanța de judecată,
evadînd la părintele cu care domiciliul său nu a fost stabilit.
O altă problemă care ridică mari semne de întrebare și în Republica Moldova este situa ția
în care după adoptarea hotărîrii se constată că părintele cu care domiciliul copilului a fost stabilit
nu mai locuiește la acel domiciliu, respectiv, condițiile de trai constatate de către autoritatea
tutelară în avizul său sunt altele după adoptarea h otărîrii. Soluția foarte interesantă, dar și
corectă, propusă de autorul Федан М.Ю. este ca executorul judecătoresc împuternicit cu
executarea silită a hotărîrii să înceteze procedura de executare silită, deoarece el nu mai poate
executa dispozitivul hotăr îrii în care este indicat concret adresa domiciliului părintelui cu care
rămîne să locuiască copilul, iar părintele interesat va putea adresa repetat cerere de chemare în
judecată privind determinarea domiciliului copilului la noul său domiciliu. Aceste co nstatări
prezintă importanță enormă nu doar din punct de vedere teoretic și științific, dar constituie niște
soluții veritabile și foarte potrivite care pot fi aplicate în practică.41

1.2. Reglementări juridice internaționale și naționale privind stabilir ea domiciliului
copilului
Printre principalele drepturi nepatrimoniale ale copilului este dreptul acestuia de a -și
cunoaște părinții, de a fi educat în familie, de a locui împreună cu părinții, cu excepția cazurilor
când acest lucru contravine intereselor copilului. Preambulul Convenției cu privire la drepturile
copilului enunță faptul că pentru dezvoltarea plenară și armonioasă a personalității salecopilul
trebuie să crească într -un mediu familial, î ntr -o atmosferă de fericire, dragosteși înțelegere.

41 Ibidem, p. 1 53-154

Din t oate timpurile s -a pus problema reglementării drepturilor copilului, atât a celor
patrimoniale, cât și a celor nepatrimoniale. În anul 1919, odată cu fondarea organizației Save the
Children (Salvații Copiii), a fost pusă întrebarea referitor la drepturile copilului și necesitatea
reglementării lor. Scopul de bază a programelor inițiate în acele timpuri era adaptat timpurilor,
având drept obiectiv combaterea foametei și asigurarea asistenței medicale copiilor42.
În data de 26 noiembrie 1924 Adunarea Generală a Ligii Națiunilor a aprobat, în Geneva,
Declarația privind drepturile copilului, care cuprindea o serie de proclamații legate de drepturile
copilului, declarație care cuprindea linii de orientare în domeniul drepturilor copilului pe care
țările puteau sa u nu să le urmeze.43
Totodată, în 1946 Adunarea Generală a Națiunilor Unite crează Fondul Internațional
pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF), din 1953 – Fondul pentru Copii al
Națiunilor Unite. Scopul creării UNICEF a fost oferirea de a sistență umanitară și pentru
dezvoltare copiilor și mamelor lor în țările în curs de dezvoltare.44
La 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite este
adoptată Declarația Universală a Drepturilor O mului, care a fost document ul ce definește
principalele drepturi ale ființei umane, drepturi care se aplică tuturor, inclusiv copiilor. 45
Aceasta a fost urmată de Declarația drepturilor copilului, o rezoluție a Adunării Generale
a Organizației Națiunilor Unite din 2 noiembrie 1959, care, la fel ca predecesoare sa din 1924 a
avut doar caracter de recomandare pentru țările semnatare, și nu unul obligatoriu. 46Cu toate
acestea, însă, ambele declarații au avut rol de bază pentru adoptarea ulterioară, de către Adunarea
Generală a Organizaț iei Națiunilor Unite, a Convenției cu privire la drepturile copilului la 29
noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990.
La data de 25 octombrie 1980 a fost adoptată Convenția de la Haga privind aspectele
civile ale răpirii internaționale de c opii, care este un document deosebit de important care
reglementează din punct de vedere juridic situația returnării copiilor în țara de origine în ca zul
unei răpiri internaționale.47
În același an, la 20 mai 1980 , a fost adoptată de Conferința de la Haga privind dreptul
internațional privat Convenția europeană asupra recunoașterii și executării hotărârilor privind
custodia copiilor și de restabilire a custodiei copiilor. Convenția europeană asupra recunoașterii și
executării hotărârilor privind custodia cop iilor și de restabilire a custodiei copiilor este un

42 http://www.unitischimbam.ro/evenimentele -zilei-de-19-mai-in-istorie/(vizitat 29/10/2015)
43 http://www.revistadesociol ogie.ro/pdf -uri/nr.1 -2-2012/01 -Radulescu.pdf (vizitat 29.10.2015)
44 Ciugureanu -Mihăiluță C. Carta Drepturilor copilului. În: Revista Națională de Drept, nr.9 (72), 2006, p.70 -75. 80 p
45 Ciugureanu -Mihăiluță C. Convenția ONU cu privire la Drepturile copilului. Principiile fundamentale. Partea I. În:
Revista Națională de Drept, nr.8 (59), 2005, p.43 -48. 68 p.
46 http://legislatie.resurse -pentru -democratie.org/legea/conventia -cu-privire -la-drepturile -copilului -1989.php
47 http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2011 -1/5_ALIN_GHEORGHE_GAVRILESCU.pdf

document juridic emis de către Consiliul Europei care are ca scop îmbunătățirea modului în care
hotărârile judecătorești emise într -un stat sunt puse î n aplicare î ntr -un alt stat membru.48
La 28 februarie 1984 de către Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei a adoptat
Recomandarea 874 R (84)4 cu privire la responsabilitatea părintească, un text legal ne –
obligatoriu pentru statele membre ale Consiliului Europei care este importantă prin faptul că
clarif ică în mod explicit faptul că în stabilirea interesului superior al copilului sunt interzise orice
criterii discriminatorii cu privire la copil sau, mai ales, la părinți. Acest document dă definiția
noțiunilor „responsabilitate parentală”, „tată”, „mamă”, „părinți”, reconfirmă superioritatea
interesului copilului în luarea deciziilor care îl privesc, determină modalitatea de exercitare a
obligațiilor părintești într -o atare manieră, ca drepturile copilului să nu fie afectate.49
Puțin mai târziu, în anul 1990 , reprezentanții a 71 de state s -au î ntrunit la New York la
Summit -ul Mondial în Interesul Copiilor. În cadrul acestei întruniri a fost adoptată Declarația
privind supraviețuirea, protecția și dezvoltarea copiilor și Planul de acțiuni pentru punerea în
aplicare a Declarației50.
Prin Declarația mondială privind supraviețuirea, protecția și dezvoltarea copiilor a fost
stabilit angajamentul de a asigura condiții optime de creștere și dezvoltare pentru copii – prin
eradicarea foametei și subnutriției, de a sal va milioane de copii de pericolul morții prin
înfometare sau de a garanta hrana minimă pentru toți cetățenii statului respectiv.
Planul de acțiuni pentru punerea în aplicare a Declarației a fost elaborat pentru a ghida
elaborarea programelor naționale. E l conține diferite propuneri și obiective importante cu privire
la supraviețuire și dezvoltare: reducerea mortalității materne și infantile, a malnutriției și a
analfabetismului, asigurarea accesului la servicii de sănătate și aprovizionarea cu apă potabil ă
etc.
În anul 1996 de către Conferința de la Haga privind dreptul internațional privat a fost
adoptată Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea
cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind prote cția copiilor.51
După anii 2000 problema drepturilor copilului nu a fost abandonată, ba din contra, au fost
adoptate un șir de acte internaționale în vederea dezvoltării unor reglementări clare și exprese
privind drepturile copilului. Astfel, î n anul 2006 C onferința de la Haga privind dreptul
internațional privat a adoptat Convenția de la Strasbourg asupra relațiilor personale care privesc

48 http://www.mpublic.ro/minori_2008/minori_4_4_ro.pdf
49 Hodgkin R. Newell P., Ghid de aplicare ]n practică a Convenției privind Drepturile copilului. Ch: Cartier, 2001p.
50 http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsupload/16031.ro07.pdf
51 http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventia -de-la-haga -din-19-octombrie -1996 -privind -competenta -legea –
aplicabila -recunoasterea -executarea -si-cooperarea -cu-privire -la-raspunderea -parinteasca -si-masurile -privind –
protectia -copiilor -adoptata -la-19-88228.html

copiii, iar î n anul 2007 – Convenția privind recuperarea internațională a pensiei alimentare și alte
forme de întreținer e familială.52
Inspirându -se din valorile consacrate în Convenția cu privire la drepturile copilului, s -au
dezvoltat sisteme regionale de protecție a drepturilor copilului, la nivel continental. În 1990, sub
auspiciile Organizației Unității Africane a fost adoptată Carta Africană a drepturilor și bunăstării
copilului. Aceasta reprezintă o copie fidelă a Convenției cu privire la drepturile copilului, Carta
instituie un sistem de protecție a drepturilor copilului pe continentul african. Totuși, acest
document conține și o novație: de rând cu drepturile pe care le deține copilul, aceasta stabilește și
obligațiile care -i revin față de familie, societate, stat și comunitate.53
În plan european, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat, în 1996,
Convenț ia europeană privind exercitarea drepturilor copilului. Textul Convenției se
fundamentează pe ideea promovării drepturilor copilului: activități circumscrise cooperării
statelor, care se bazează pe interrelația dintre elaborarea standardelor internaționale ,
implementarea acestor standarde, prin verificarea, asistența și promovarea lor prin educație și
informare. Obiectivul Convenției enunțate este ca, în interesul superior al copiilor, să le
promoveze drepturile, să le acorde drepturi procedurale și să faci liteze exercitarea acestor
drepturi, fiind o garanție a faptului că ei înșiși sau prin intermediul altor persoane sau organizații
vor fi informați și li se va permite să participe la procedurile judiciare care îi afectează. Deci
respectiva Convenție reprez intă un document important în reglementarea drepturilor copilului,
îndeosebi prezintă anumite garanții în ce privește participarea copilului la procesele judiciare
care vizează drepturile și interesele lui. Pe lângă cele enunțate, Convenția cuprinde și def inițiile
noțiunilor de „autoritate judiciară”, „deținători ai responsabilității parentale” și a noțiunii de
„reprezentant”54.
Prin extinderea prevederilor Convenției europene pentru apărarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului, orice copil p oate să -și valorifice drepturile lezate prin
sesizarea unei autorități judecătorești. Perceptând violarea de către stat a cel puțin unuia dintre
articolele Convenției, copilul poate adresa o cerere Curții Europene a Drepturilor Omului.
Convenția ONU cu pri vire la drepturile copilului a fost ratificată de către 192 țări ale
lumii, iar SUA și Somalia au semnat Convenția, însă nu au ratificat -o. Convenția a adoptat
următoarele protocoale opționale: Protocolul opțional la Convenția cu privire la drepturile

52 http://ec.europa.eu/civiljustice/parental_resp/parental_resp_int_ro.htm
53 C.-L. Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului – surse, instituții, proceduri, Ed. AH Beck, București,
2000, p. 5 și urm.
54 Orientările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind justiția în interesul copilului, adoptate de
Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 17 noiembrie 2010 p. 73 100P.

copilului asupra participării copiilor la conflictele armate și Protocolul opțional la Convenția cu
privire la drepturile copilului asupra vânzării, prostituției și pornografiei copiilor.
Convenția promovează standardele internaționale privind drepturile copilului î n mai
multe moduri, formulează și stabilește caracterul obligatoriu al multora dintre drepturile
copilului formulate în instrumentele anterioare. De asemenea, conține noi prevederi privind
copiii, de exemplu prevederi cu privire la dreptul la pa rticipare, precum și principiul după care,
în toate deciziile care îi privesc pe copii, va trebui să primeze interesul superior al acestora.
Convenția ONU cu privire la drepturile copilului este documentul de referință în
reglementarea și garantarea dreptu rilor copilului. Fiind un act constitutiv al drepturilor copilului,
Convenția cuprinde cea mai largă sferă de drepturi și libertăți și instituie un sistem internațional
de protecție a copiilor.
Convenția acoperă toate aspectele care aparțin în mod tradiți onal domeniului drepturilor
omului și reprezintă o combinație unică a drepturilor civile, politice, economice, sociale și
culturale ale copilului, sub semnul constant al egalității și nediscriminării. Dispozițiile
Convenției cu privire la drepturile copilu lui, proclamînd drepturile tuturor copiilor aflați sub
jurisdicția statelor -părți, stipulează în mod explicit și dreptul la protecție specială a anumitor
categorii de copii: celor temporar sau definitiv lipsiți de mediul lor familial, copiilor handicapați
mental sau fizic, copiilor victime ale oricăror forme de neglijență, exploatare și abuz sau oricare
alte forme de rele tratamente, copiilor refugiați, a copiilor aflați în conflict cu legea etc55.
În procesul creării instituției protecției internaționale a drepturilor copilului, prin
adoptarea actelor internaționale mai sus menționate, au fost urmărite trei scopuri de bază:
a) De a confirma din nou pentru copii drepturile fundamentale ale omului, consacrate î n
cadrul altor tratate internaționale (de ex. Pa ctul internațional cu privire la drepturile civile și
politice din 1966; Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din
1966 etc.).
b) A consolida unele drepturi fundamentale ale omului, cu luarea în considerație a
neces ităților specifice și a vulnerabilității copiilor. Sunt consacrate nu doar un spectru larg de
drepturi „tradiționale” ale omului, aplicabile copiilor, dar și drepturile care reflectă specificul
copilului în calitate de personalitate în dezvoltare și în cal itate de ființă care necesită ajutor și
sprijin din partea adulților și a statului, cu luarea în considerație a particularităților și scopurilor
acesteia.
c) A crea norme î n acele domenii, care sunt î ndeosebi de actuale pentru copii. Astfel,
odată cu adop tarea Convenției cu privire la drepturile copilului, în dreptul internațional apar noi

55 Rusu V., Țurcan A. , Ghidul avocatului care acordă asistență juridică garantată de stat copiilor victime și martori în
procesul penal Chișinău: Cu drag, 2015. 6 -7 p 112 p.

drepturi ale omului: la supraviețuire și dezvoltare (art. 6 Convenție), la refacerea fizică și
psihologică și la reintegrarea socială a victimelor abuzurilor și exploată rii sexuale și economice
(art. 39 Convenție), la păstrarea identității (art. 8 Convenție, dreptul de a fi educat (crescut) de
către părinții săi, dreptul de a -și cunoaște părinții, dreptul de neparticipare la conflicte armate
(art. 38 Convenție), de acces la informație și materiale ce provin din surse naționale și
internaționale diverse (art. 17 Convenție) .
Din totalitatea actelor internaționale și regionale menționate, vom putea deduce că unele
dintre acestea au un caracter mai general, referindu -se la to ate drepturile copilului î n general, iar
altele au o sferă mai îngustă, referindu -se la categorii aparte de drepturi ale copilului.
Analiza acestor acte internaționale și regionale în domeniul drepturilor copilului ne -a
permis să concluzionăm că nu există vreo reglementare internațională care să aibă ca obiect de
reglementare exclusiv procedura de stabilire a domiciliului copilului, însă unele dintre acestea
reglementează niște aspecte care au tangență nemijlocită cu aceste categorii de situații, în speță,
Convenția de la Strasbourg asupra relațiilor personale care privesc copiii din 17.07.2006 este un
document adoptat de către Consiliul Europei la data de 17.07.2006 cu scopul de a stabili
principiile generale care trebuie să se aplice hotărârilor judecător ești privind relațiile personale,
de a stabili măsuri asiguratorii și garanții pentru exercitarea normală a relațiilor personale și
înapoierea imediată a copiilor la terminarea perioadei de vizită. În acest sens Convenția dorește
să reglementeze cooperarea dintr autoritățile centrale, autoritățile judiciare ale țărilor membre cu
scopul de a promova și ameliora relațiile personale dintre copii pe de o parte și părinți sau alte
rude semnificative, pe de cealaltă parte. Astfel, această Convenție dă răspuns la î ntrebarea care
este formulată de cele mai dese ori ca efect al hotărârilor judecătorești sau contractelor privind
stabilirea domiciliului copilului, și anume – care vor fi relațiile de după (adoptarea hotărârii sau
semnarea contractului) a copilului cu pă rintele care locuiește separat de copil. Vom menționa că
Convenția în cauză a fost semnată de către Republica Moldova în data de 15.05.200356.
Protecția copiilor reprezintă o prioritate a politiciifiecărui stat. În acest sens, legislația în
domeniu a fost adaptată cerințelor Convenției ONU cu privire la drepturile copilului și a altor
tratate internaționale pe care Republica Moldova le -a ratificat.
Imediat după intrarea în vigoare a Convenției internaționale cu privire la drepturile
copilului, la 12 decembr ie 1990 Sovietul Suprem al Republicii Socialiste Moldova a aderat la
această Convenție, iar în punctul trei al Convenției s -a făcut mențiune expresă că organele de
resort, în procesul elaborării noii Constituții și altor legi ale R.S.S. Moldova, se vor căl ăuzi de
prevederile Convenției internaționale cu privire la drepturile copilului și vor lua măsuri pentru a

56 http://www.mfa.gov.md/consiliul -europei/judicial -cooperation -in-coe-ro/

aduce legile în vigoare în republică referitoare la drepturile copilului în corespundere cu această
Convenție57.
Constituția Republicii Moldova în prevederile art. 48 alin. (2) menționează despre
îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, iar art. 50 garantează
protecția copiilor orfani și a celor lipsiți de ocrotirea părinților, iaraceastă obligație îi revine
statului: „Toți copiii, inclusivcei născuți în afara căsătoriei, se bucură de aceeași ocrotire
socială”58. Constituția recunoaște egalitatea tuturor ființelor umane, de aceea și copiii, indiferent
de proveniența lor, trebuie să se bucure de o protecție socială egală. Prioritatea acestui principiu
este asigurată și de prevederile pactelor internaționale cu privire la drepturile și libertățile
fundamentale ale omului, care stabilesc obligația statelor de a garanta executarea acestor drepturi
fără a se face discri minări după criteriul nașterii.
În afară de prevederile constituționale, cele mai relevante acte juridice naționale în
domeniul stabilirii domiciliului copilului continuă să rămână Codul familiei și Codul civil.
Astfel, Codul civil59 stabilește reglementări generale privind locul unde copilul minor se
consideră că are domiciliul, în diferite situații, astfel:
– Domiciliul minorului de până la 14 ani este la părinții săi sau la acel părinte la care
locuiește permanent;
– Domiciliul minorului dat î n plasament de i nstanța de judecată unui terț rămâne la părinții
săi. În cazul în care aceștia au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei minorul va
avea domiciliul, asupra acestuia decide instanța de judecată.
– Instanța de judecată poate, în mod excepțional, avî nd î n vedere interesul suprem al
minorului, să -i stabilească domiciliul la bunici sau la alte rude ori persoane de încredere, cu
consimțămîntul acestora, ori la o instituție de ocrotire.
– Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul din părinți îl reprezintă ori în cazul în
care se află sub tutelă, este la reprezentantul legal.
– Domiciliul minorului aflat în dificultate, în cazurile prevăzute prin lege, se află la familia
sau la persoanele cărora le -a fost dat în plasament ori încredințat.
La rândul lui, Codul familiei determină cum se stabilește domiciliul copilului când nu
există un acord între părinți referitor la domiciliul copilului60.
Atât Codul civil, cât și Codul familiei reprezintă dreptul material în materie de
determinare a domiciliului cop ilului, stabilind regulile de apreciere a locului care va constitui

57 Hotărîre Sovietul Suprem a l Rssm nr. 408 din 12.12.1990, despre aderarea R.S.S. Moldova la Convenția
Internațională cu privire l a Drepturile Copilului. Publicat : 30.12.1990 Î n : Veștile nr. 12. Art. nr : 303
58 Constituția RM 1994
59 Codul Civil
60 Codul fam

domiciliul copilului. În cazul în care părinții nu pot conveni pe cale amiabilă referitor la faptul cu
cine dintre ei va locui copilul, unica posibilitate de soluționare a problemei va fi adresarea î n
instanța judecătorească.
Procedura de stabilire a domiciliului copilului va fi reglementată de prevederile Codului
de procedură civilă. Întrucât în acest caz există un litigiu de drept – interesul reclamantului ca
domiciliul copilului să fie stabilit cu sine și interesul pârâtului ca pretențiile reclamantului să fie
respinse, procedura în care se vor examina aceste categorii de cauze va fi procedura în acțiune
civilă, reglementată de CPC în art. 166 -276¹ .61
Legea privind drepturile copilului nr . 338 -XIII din 15 decembrie 1994, stabilește statutul
copilului ca subiect independent și prevede asigurarea sănătățiilui fizice și spirituale62. Un capitol
întreg al acestei legi este adresat copilului încondiții nefavorabile și extreme. Prin prisma
preved erilor acestei legi copii lipsițide mediul familial sau cei orfani se bucură de protecție și
ajutor special din parteastatului. Legea privind drepturile copilului stabilește particularitățile
realizării unor astfel dedrepturi ale copiilor. Astfel, art. 16 și 17 din Lege stabilesc dreptul la
abitație în familie: „Fieare copil are dreptul să locuiască în familie, să -și cunoască părinții, să
beneficieze de grija lor, să coabiteze cu aceștia, cu excepția cazurilor în care despărțirea de un
părinte sau de ambii părinți este necesară în interesul copilului” și drepturile copilului care
locuiește separat de părinți: „Copilul separat de un părinte sau de ambii părinți, care locuiește în
Republica Moldova sau în orice altă țară, are dreptul să întrețină relații perso nale și contacte
directe regulate cu cei doi părinți ai săi, dacă aceasta nu contravine intereselor lui”63. Î n acest
sens, vom menționa că Republica Moldova a fost condamnată la CtEDO î n dosarul Tocarenco
V64. Republica Moldova, Curtea statuând că autorități le de resort uremază să întreprindă toate
măsurile necesare, rezonabil aplicabile, întru restabilirea contactului dintre reclamantă și fiul său
atâta timp cât se decide cu cine dintre părinți va locui copilul.
Totodată, art. 19 din Lege stabilește dreptul copilului la spațiul locativ: „Copiii, membri
ai familiei locatarului, au aceleași drepturi ca și ceilalți membri ai familiei la folosirea spațiului
locativ, iar copiii, membri ai familiei proprietarului locuinței, au aceleași drepturi la folosirea și
moștenirea acesteia”65.
La data de 14 iunie 2013 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr.140 privind
protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilorseparați de părinți. Respectiva
lege stabilește procedurile de identificare, evaluare,asistență, re ferire, monitorizare și evidență a

61 CPC
62 Legea dr copil
63 Legea dr cop
64 http://www.justice.gov.md/libview.php?l=ro&idc=6&id=2313
65 Legea dr cop

copiilor aflați în situație de risc și acopiilor separați de părinți, precum și autoritățile și structurile
responsabile deaplicarea procedurilor respective. Legea amintită a intrat în vigoare la 01 ianuarie
2014, iar cap itolul 17 din Codul Familiei a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a legii66.
Legea nr. 140 din 14 iunie 2013 privind protecția specială a copiilor însituație de risc și a
copiilor separați de părinți (în vigoare de la 1 ianuarie 2014) prevede:
– reglementarea atribuțiilor și responsabilităților autorităților tutelare localeși a
structurilor teritoriale de asistență socială cu privire la procedurile deidentificare, evaluare,
asistență, referire, monitorizare și evidență a copiilor însituație de risc;
– stabilirea procedurii de autosesizare și înregistrare a sesizărilor desprecopiii aflați în
situație de risc;
– uniformizarea la nivel național a procedurilor de evaluare și evidență acopiilor în
situație de risc.
Deși Legea în cauză nu stabilește reglemen tări directe vizând stabilirea domiciliului
copilului, ea are drept scop protecția drepturilor copilului aflat în dificultate.
De rând cu reglementările juridice naționale mai sus enunțate care privesc într -un mod
direct sau indirect stabilirea domiciliul ui copilului, există și un șir de documente naționale care
nu conțin reglementări exprese vis -a-vis de domiciliul copilului, însă care reglementează la
general drepturile copilului: Legea cu privire la tineret, Hotărârea Guvernului privind instituirea
Cons iliului național pentru protecția drepturilor copilului, Hotărârea Guvernului privind
aprobarea Regulamentului Consiliului Național pentru Protecția Drepturilor Copilului, Hotărârea
Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcțion area Ministerului
Muncii, Protecției Sociale și Familiei, structurii și efectivului -limită ale aparatului central al
acestuia și alte acte normative incidente.

1.3. Concluzii la Capitolul 1
1. Analizînd materialele științifice la tema tezei, publicate în țară ș i peste hotare, venim cu
următoarele concluzii: gradul de investigație este unul foarte scăzut, în doctrina națională, dar și
cea străină fiind tema de cercetare abordată sumar în materiale științifice care să elucideze în
măsură deplină tema procedurii de stabilire a domiciliului copilului î n dreptul public , iar cele
existente tratatează insuficient următoarele segmente de cercetare: identificarea autorităților
publice implicate în procedura de determinare a domiciliului copilului, identificarea modalități lor
de realizare a sarcinii principale a autorității publice în domeniul stabilirii domiciliului copilului
–întocmirea și conținutul avizului autorităților respective.

66 Legea 140

2. Cele remarcate însă nu diminuează din aportul oamenilor de știință la cercetarea temei,
care se atestă prin: elucidarea noțiunilor de bază utilizate la analiza temei, așa cum sunt cele de
„copil”, „drept al copilului”, clasificarea drepturilor copilului, elucidarea prezenței, naturii și
evoluției reglementărilor în domeniul drepturilor copilu lui, evidențierea, deși într -o măsură
incompletă, a autorităților publice care participă la protecția drepturilor și intereselor copilului și
a rolului lor în realizarea obiectivului de asigurare a primării interesului superior al copilului.
3. Reieșin d din gradul de cercetare al subiectului rolului autorităților publice în procedura
de stabilire a domiciliului copilului și sintetizînd conținutul materialelor științifice care au stat la
baza elaborării prezentei teze constatăm problema științifică de ce rcetare care constă în
determinarea concretă a autorităților publice implicate în soluționarea problemei determinării
domiciliului copilului, a particularităților participării autorităților publice la soluționarea acestor
categorii de cauze și rolul autori tăților publice în cadrul acestor proceduri. Problema
științifică:Elucidarea rolului APL ca autoritate tutelară în procesul de stabilire a
domiciliului copilului și clarificarea criteriilor de elaborare a avizului prezentat în proces
î ntru unificarea proced urii
4. Aceasta ne -a determinat să ne propunem următoarele direcții de cercetare:
– determinarea aspectelor teoretice ale stabilirii domiciliului copilului (Capitolul 2),
– analiza caracteristicii generale a autorităților publice implicate în procedura de sta bilire a
domiciliului copilului (Capitolul 3),
– studierea aspectelor problematice ale participării autorităților publice în procesele privind
stabilirea domiciliului copilului (Capitolul 3).
În acest fel considerăm că aceasta ne va permite atingerea sco pului urmărit și anume:
elucidarea ad integrum a mecanismului participării autorităților publice în procesele de stabilire
a domiciliului copilului și a locului și rolului acestor autorități în cadrul acestor procese.
Atingerea scopului propus presupune re alizarea următoarelor obiective:
a) cercetarea doctrinei juridice din țară și de peste hotare privitor la problema procedurii de
stabilire a domiciliului copilului;
b) practicii judiciare la acest subiect pentru identificarea problemelor de aplicare a legislației
privind determinarea domiciliului copilului, în vederea formulării soluțiilor și a
perspectivelor de dezvoltare;
c) analiza aspectelor conceptuale cu privire la problema de stabilirea domiciliului copilului;
d) argumentarea locului autorităților publ ice î n determinarea domiciliului copilului î n cadrul
unui proces judiciar;
e) elevarea raționamentelor științifice privind determinarea naturii juridice și statutul procesual
al avizului autorității tutelare emis în cauzele de stabilire a domiciliului copilul ui;

f) identificarea remediilor legislative în vederea perfecționării procedurii de examinare a
litigiilor privind determinarea domiciliului copilului și precizării limitelor implicării
autorităților publice în soluționarea a astfel de litigii.
g) Analiza pre cedentelor judiciare de stabilire a domiciliului copilului și implicarea autorităților
publice în acest proces și formularea de propuneri în vederea remedierii neajunsurilor
existente.

2. ASPECTE CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA PROBLEMA DE STABILIRE A
DOMICILIULUI COPILULUI
2.1. Considerații generale privind noțiunile de „familie”, „copil”, „minor”
Problema unifi cării terminologice în sistemul legislativ a multitudin ii semnificațiilor
semantice pe care le au termenii “familie”, “copil”, “minor” este pe cât de originală, prin esența sa,
pe atât de actuală pentru clarificarea sensului termenilor propuși, utilizați pe larg în legislația Republicii
Moldova.
Î n acest context ne-am propu s definirea noțiunilor de “familie”, „copil” și „minor” î n
cadrul normativ internațional și național și în literatur a de specialitate. În cadrul investigațiil or
efectuate au fost studiate opiniile doctrinarilor naționali, dar și a celor din România , Federația
Rusă, printre aceștia regăsindu -se: Bodoașcă T., Filipescu I., Filipescu A., Mărgineanu L.,
Mărgineanu G., Hodgkin R ., Ciugureanu -Mihailuță C., Cebotari V., Imb rescu I., Bulgaru M,.
Dilion M., Avram M., Moloman B., СологубА .Ю. etc.

Print re drepturile fundamentale ale omului, un loc deosebit de important îl ocupă și
dreptul la căsătorie și la întemei erea unei familii. Constituția Republicii Moldova67 proclamă, în
art. 48 alin. (1) că familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul
la ocrotire din partea societății și a statului. Totodată, conform prevederilor Codului Familiei68
familia și relațiile familiale în Republica Moldova sunt ocrotite de stat (art. 2 alin. (1) Codul
familiei ). Familia este un mod de organizare a vieții în comun a oamenilor, bazat pe legăturile
stabilite prin căsătorie și pe legăturile de rudenie, avînd o importanță și un statut juridic deosebit,
care îndeplinește multiple funcții (biologice, economice, sociale, educative și spirituale )69.
Conform prevederilor art. 48 alin. (2) din Constituție familia se întemeiază pe căsătoria
liber consimțită între bărbat și femeie, pe egalitatea lor în drepturi și pe dreptul și îndatorirea
părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copi ilor. Conform prevederilor art. 2 alin.
(3) din Codul familiei relațiile familiale sînt reglementate în conformitate cu următoarele
principii: monogamie, căsătorie liber consimțită între bărbat și femeie, egalitate în drepturi a
soților în familie, sprijin reciproc moral și material, fidelitate conjugală, prioritate a educației
copilului în familie, manifestare a grijii pentru întreținerea, educația și apărarea drepturilor și
intereselor membrilor minori și ale celor inapți de muncă ai familiei, soluționare , pe cale
amiabilă, a tuturor problemelor vieții familiale, inadmisibilitate a amestecului deliberat în
relațiile familiale, liber acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor și intereselor
legitime ale membrilor familiei70.
Astfel, după cum r eiese din normele juridice precitate, una dintre principalele priorități
ale familiei este de a crea condiții pentru buna dezvoltare și educarea corespunzătoare a copiilor,
prioritatea educației copilului în familie, manifestarea grijii pentru întreținerea , educația și
apărarea drepturilor și intereselor membrilor minori ai familiei.71 În susținerea celor menționate
vin și reglementările art. 49 din Constituție, întitulat „Protecția familiei și a copiilor orfani” în
conformitate cu care statul facilitează, p rin măsuri economice și prin alte măsuri, formarea
familiei și îndeplinirea obligațiilor ce îi revin și statul ocrotește maternitatea, copiii și tinerii,
stimulînd dezvoltarea instituțiilor necesare72.

67 Constituția Republicii Moldova. Din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr. 1
(http://lex.justice.md/index.php?action=vie w&view=doc&lang=1&id=311496)
68Codul familiei al Republicii Moldova. Nr. 1316 din 26.10.2000. Î n: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
26.04.2001, nr. 47 -48
(http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286119)
69 Constituția Republici i Moldova. Comentariu. Chișinău: Arc, 2012. 576 p.
70 Codul familiei
71 Focșa T. Cadrul normativ național și internațional de reglementare a conceptelor de familie și drepturile
copilului. În: Școala modernă: provocări și oportunități. Ch: s.n. 2015. P.674
72 Constituția RM

Preambulul Convenției internaționale cu privire la drep turile copilului73 proclamă că
familia este unitatea fundamentală a societății și mediul natural pentru creșterea și bunăstarea
tuturor membrilor săi, și în mod deosebit copiii, trebuie să beneficieze de protecția și de asistența
de care are nevoie pentru a putea să joace pe deplin rolul său în societate și că pentru deplina și
armonioasa dezvoltare a personalității sale, copilul trebuie să crească într -un mediu familial, î ntr –
o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere.
Î ntr-o manieră asemănătoare, P actul internațional cu privire la drepturile civile și
politice74 proclamă familia ca fiind elementul natural și fundamental al societății și are drept la
ocrotire din partea societății și a statului, prevedere care reiterează direct conținutul prevederilor
art. 16 alin. (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului75.
Pe de altă parte, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și
culturale76 stabilește în art. 10 pct. 1 că „S tatele părți la Pact recunosc că: o ocrotire și o asiste nță
cît mai largă cu put ință trebuie acordată familiei, elementul natural și fundamental al societății,
în special pentru întemeierea sa și în răstimpul cî t are responsabilitatea întreținerii și educării
copiilor care sunt în sarcinasa. Căsătoria trebuie s ă fie liber consimțită de viitori soți ”.
Totodată, Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale recunoaște în art. 8 dreptul la respectarea vieții private și de familie, menționînd că
„Orice persoană are drep tul la respectarea vieții sale private și de familie, a domici liului său și a
corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept
decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, î ntr-o socie tate democratică, o
măsură necesară pentru se curitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economic ă a țării,
apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, pro tecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a
libertăților altora ”. 77
Dicționarul de fil osofie (1978), definește familia ca „formă primară de comunitate umană
care cuprinde un grup de omeni legați prin consangvinitate și înrudire”, iar Dicționarul UNESCO
înțelege prin familie „formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care unește p e soți

73Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației
Națiunilor Unite la 22 noiembrie 1989. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.12.1990, nr. 303
(http://lex.justice.md /index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=308983)
74Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16
decembrie 1966 la New York. Î n: "Tratate internaționale", 1998, volumul 1, pag.30
75Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de adunarea generală a ONU la data de 10 decembrie 1948 .
În: „Tratate internaționale ”, Ediție oficială, vol. I, Chișinău, 1998, p. 11.
76Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și cu lturale , adoptat de Adunarea Generală a
Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 la New York. Î n: "Tratate internaționale", 1998, volumul 1, pag. 18
77 Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04.11.1950. În: Tratate
internaționale ale Republicii Moldova (190 -1998). Vo l. 1. Ediție oficială. Chișinău: 1998

și pe descendenții acestora prin relații strînse de ordin biologic, economic, psihologic și
spiritual”78
Doctrinarii români, Popescu T.R. (1965) definește familia ca principala formă de
organizare a vieții în comun a oamenilor legați prin căsătorie sau rudenie. Într-o altă accepțiune
Albu I.(1975) definește familia ca realitatea juridică generată de reglementările legale privitoare
la familie. Totodată, Tomșa Gh. (1984), spune că familia este o formă istorică de organizare a
vieții în comun care are la bază uniune a dintre bărbat și femeie și rudele acestora.
Pentru Ionașcu A., Costin M. și Ursa V. (2002) famili a reprezintă grupul de persoane
între care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și din alte
raporturi asimilate relații lor de familie.79Autorii români Filipescu I. și Filipescu A. definesc
familia pornind de la scopul ei de bază menționînd că familia este o realitate biologică prin
uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație.80
Întru reliefarea completă a noțiunii de „familie”, autorii menționați purced la clasificarea
familiei în funcție de diverse criterii. Astfel, în funcție de numărul de generații sunt identificate
familia nucleară, restrînsă sau conjugală și familia extinsă sau lărgită. În funcție de criteriul
locuinței au fost delimitate de către autori familia de rezidență și familia de interacțiune.În
funcție de poziția unei persoane în cadrul familiei, familiile pot fi clasificate în familia de origine
(de orientare sau consanguină) și familia proprie (de procr eare sau conjugală).
După c riteriu l normalității de delimitare a tipurilor de familii, ținîndu -se cont de aspectele
structural -funcționale, juridice și etice ale normalității, familiile se divizeazăîn familii normale și
familii anormale.
Definițiile și c lasificările enumerate mai sus conferă famili ei o structură dinamică, ce
este în permanentă modelare și care nu poate fi privită decît ca fiind împlinirea celor trei poziții –
cheie: tată, mamă, copil, astfel că copilul este un element intrinsec al familiei , fără de care
aceasta suportă o denaturare a esenței sale.81
Fiind obiect de cercetare a mai multor științe, noțiunea de familie poatea vea multiple
diversități. Drept formă de conviețiuire străveche, familia n u poate rămîne în afara cercetărilor și
reglementărilor juridice. În jurisprudență ea este definită sub două aspecte: din perspectiva
sociologică și din punct de vedere juridic.82 Distincția între planul sociologic și cel juridic

78Filipescu I., Filipescu A. Tratat de dreptul familiei . Ed: AllBECK, București, 2001. pag. 1
79Apud Bodoașcă T. , Draghici A., Puie I. Dreptul familiei. Ediția a II-a revăzută și adăugită . Ed: Universul Juridic,
București. 2013 . pag. 7
80 Filipescu I.P., Filipescu A.I. Tratat de dreptul familiei . București: All Beck, 2002 cu trimitere la Ionașcu A.,
Mureșan M., Costin M. și Ursa V. Familia și rolul ei în societate . Cluj: Dacia, 1975, pag. 4
81 Smochină A., Focșa T., Considerațiuni cu privire la noțiunile de „Familie”, „Copil” și „minor” în contextul
reglementărilor naționale și internaționale. În
82Cebotari V. Dreptul familiei . Chișinău: Tipografia Academiei de Ști ințe din Moldova, 2014. pag . 9

implică o delimitare corespunzătoare între noțiunea de familie în s ens sociologic și noțiunea de
familie î n sens juridic.
Studiile de sociologie a familiei au evidențiat schimbări petrecute în structura și funcțiile
familiei contemporane, în comparație cu familia tradițională. Astfel, sunt puse în lumină
tendințele actuale ale fenomenului familial, precum: scăderea generală ș i semnificativă a ratei
nupțialității și a natalității; creșterea numărului divorțurilor și al copiilor născuți în afara familiei;
presiunea exercitată de așa -numitele „experimente neofamiliale” (cupluri formate din persoane
de același sex). Concluziile ac estor cercetări s -au reflectat în expresii precum „familii în derivă”
sau „criza familiei”. De aici și dificultățile întîmpinate în elaborarea unei definiții. 83
Definițiile sociologice moderne ale familiei exprimă mutațiile pe care aceasta le cunoaște
î n societatea contemporană. Astfel, familia a fost definită ca o „formă de comunitate umană
alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și /sau paterne, realizî nd, mai
mult sau mai puțin, latura biologică și /sau cea psihosocială”.84 Definiția propusă are în vedere
faptul că în prezent, există o diversitate de familii ce se pot rezuma doar la unul din cele două
aspecte menționate.
În esență, definițiile sociologice pun accentul pe ideea de „comunitate umană”,
„conviețuire”, de aceea atît căsătoria, cît și filiația – firească sau adoptivă – sunt privite ca situații
de fapt.85
Autorul Bulgaru M.86 susține că familia îmdeplinește următoarele funcții de bază: funcția
biologico -sanitară, economică, de socializare, de solidaritate și unele funcți i externe care se
referă la integrarea familiei în societate, astfel că familia asigură menținerea continuității
biologice a societății prin procrearea, îngrijirea, formarea educarea copiilor, menținerea
continuității culturale prin transmiterea moștenirii culturale în procesul socializării, transmiterea
de la părinți la copii a unei poziții sociale împreună cu moștenirea culturală, satisfacerea nevoilor
emoționale a trăirilor intime, asigurînd sentimentul siguranței și menținerea personalității,
exercitare a unui control social asupra membrilor săi, mai ales asupra tinerei generații.
Același autor, în cadrul unei alte lucrări științifice87 menționează că funțiile îndeplinite de
către familie pot fi f’divizate în două mari categorii:
1. funcții interne, care cont ribuie la crearea unui regim de viață intimă, menit să asigure
tuturor membrilor un climat de securitate, protecție și afecțiune. Funcțiile interne ale familiei

83 Avram Marieta, Drept civil: familia . Ed: Hamangiu, București, 2013. pag. 1 -2
84Moloman B. D. Căsătoria civilă și religioasă în dreptul român, Ed. Universul juridic, București, 2009. pag.13
85 Ibedem, pag.2
86Bulgaru M. op.cit. p. 56
87Bulgaru M. Dilion M. Concepte fundamentale ale asistenței sociale (note de curs). Chișinău: USM, 2000, p. 105 –
106

sunt următoarele: funcțiile biologice și sanitare, funcțiile economice, funcțiile de solidarita te
familială, funcțiile pedagogico -educative și morale.
2. funcții externe, care asigură în esență dezvoltarea firească a personalității fiecărui
membru al grupului, socializarea și integrarea corespunzătoare în viața socială.
Î ntr-adevăr, familia îndeplinește mai multe funcții: biologică, economică, educativă,
socializatoare, de solidaritate și alte funcții, dar dintre acestea cu siguranță că cele mai
importante sunt funcția biologică și cea educativă. Astfel, procrearea a constituit o permanență
în evoluția familiei88.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și
obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție, precum și din alte raporturi asimilate
raporturilor de familie.89
Examinarea noțiunii jurid ice de familie presupune raportarea la actele normative care
reglementează relațiile de familie, pentru a desprinde ceea ce definește familia legiuitorul.
Legislația actuală nu definește familia în general, ci indică doar aplicațiile practice ale ei în
diferite domenii, sensul fiind mai extins sau mai restrîns după caz.90. Familia este un mod de
organizare a vieții în comun a oamenilor, bazat pe legăturile stabilite prin căsătorie și pe
legăturile de rudenie, avînd o importanță și un statut juridic deosebit, care îndeplinește multiple
funcții (biologice, economice, sociale, educative și spirituale).91
În această ordine de idei, conform prevederilor art. 5 din Convenția internațională cu
privire la drepturile copilului, statele părți ale Convenției s -au angajat să onoreze
responsabilitatea, dreptul și obligația pe care le au părinții sau, după caz, membrii familiei lărgite
sau a comunității, conform cutumei locale, tutorii sau alte persoane prin lege responsabile pentru
copil, de a -i da acestuia, î ntr -un mod ca re să corespundă dezvoltării capacităților acestuia,
orientarea și sfaturile corespunzătoare exercitării drepturilor pe care i le recunoaște respectiva
Convenție.92 Deci, familia este mediul normal și propice pentru dezvoltarea copilului, statul
asigurînd în această privință copilului un șir de drepturi.
Problema elucidării conținutului noțiunii de „copil” apare inclusiv din necesitatea de a
aprecia incidența aplicab ilității prevederilor Convenției cu privire la Drepturile Copilului, dar și a
altor acte normative care impun protecția acestuia.
Convenția ONU cu privire la drepturile copilului definește noțiunea de „copil” ca fiind
orice ființă umană sub vîrsta de 18 a ni, exceptînd cazurile în care legea aplicabilă copilului

88Mărgineanu L., Mărgineanu G. Dreptul familiei. Chișinău: Elena – V.I., 2002, p. 116
89Apud Cebotari V. Dreptul familiei . Chișină u: Tipografia Academiei de Științe din Moldova, 2014. pag 10
90Hageanu Codruța, Dreptul familiei și actele de stare civilă . Ed: Hamangiu, București, 2012 . pag. 3
91 Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Chișinău: Arc, 2012. pag. 194
92Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației
Națiunilor Unite la 22 noiembrie 1989. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2.12.1990, nr. 303

stabilește limita majoratului sub această vîrstă. Deci, Convenția leagă noțiunea respectivă de
anumite limite temporale, proclamînd limita maximală a perioadei în care ființa umană este
considerată a fi „copil” – 18 ani. În același timp, Convenția nu elimină divergențele în ceea ce
privește limita inferioară, adică nu elucidează momentul de cînd considerăm că putem vorbi
despre „copil” – momentul conceperii sau momentul nașterii ființei umane sau poa te un alt
moment?93
Definirea noțiunii de “copil” în legislațiile naționalte comport dificultăți determinante
datorită utilizării diferitor termeni atunci cînd se referă la persoanele sub 18 ani, precum
„minor”, „adolescent”, „tînăr”, „copil”, ceea ce gener ează noi dificultăți în definirea noțiunii de
„copil”.
În reglementările internaționale putem menționa că se folosesc termeni precum: „mama și
copilul au dreptul la ajutor și ocrotire specială. Toți copiii” – în Declarația unviersală a
drepturilor omului ( art. 25 alin.(2))94; „orice copil …” sau „măsurile de ocrotire pe care le cere
condiția de minor” – în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (art. 24 alin.
(1) și (2))95; „protecției și bunăstării copiilor” – în Convenția ONU cu privire la drepturile
copilului96, care, de altfel, folosește doar sintagma „copil” în întreg textul său, și niciodată
„minor”, etc. Autorul român Imbrescu I. consideră că anume Convenția ONU cu privire la
drepturile copilului a adus lumină în această probl emă, uniformizînd practica aplicării în
România a noțiunii de „copil”.97
Codul familiei, stabilește că se consideră copil persoana care nu a atins vîrsta de 18 ani.
Acesta utilizează atît noțiunea de „copil”, „minor”, cît și expresia „copil minor”. Legislaț ia civilă
și cea penală operează cu noțiunea de minor și mai rar cu noțiunea de copil. Legea privind
drepturile copilului utililizează, similar Convenției, doar noțiunea de „copil” și niciodată pe cea
de „minor”. Autorul român Imbrescu I. consideră că, în lumina Convenției cu privire la
drepturile copilului, urmează să fie modificat atît Codul civil român, cît și alte acte normative
care utilizează noțiunea de „minor” și „copil minor” în sensul uniformizării utilizării doar a
noțiunii de „copil” .98

93 Focșa T., Plămădeala V., Delimitări c onceptuale ale noțiunilor de „copil” și „minor” prin prisma stabilirii
domiciliului copilului. În: Probleme ale științelor socioumanistice și modernizării învățămîntului. Ch: UPS „Ion
Creangă”. 2015. P.175
94Declarația Universală a Drepturilor Omului adopta tă de adunarea generală a ONU la data de 10 decembrie 1948.
În: „Tratate internaționale”, Ediție oficială, vol. I, Chișinău, 1998.
95Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16
decembrie 1966 la New York. În: "Tratate internaționale", 1998, volumul 1.
96Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației
Națiunilor Unite la 22 noiembrie 1989. În: Monitorul Oficial al Republi cii Moldova, 12.12.1990, nr. 303
97Imbrescu I. Reflecții în legătură cu folosirea eronată a unor termeni din sfera dreptului familiei. Î n: Dreptul, 2005,
nr. 8, pag. 111
98Ibedem pag.114

Î n limba română, termenul “minor” este prezentat drept persoană “care nu a împlinit încă
vârsta majoratului”.99
Deși este frecvent utilizată noțiunea de „minor” în legislația Republicii Moldova , totuși
aceasta nu este reglementată de careva legi . Nici Codul civil, care utilizează preponderent
noțiunea de „minor” nu dă o definiție clară acestei noțiuni și nici nu stabilește un conținut al
acesteia. Codul civil utilizează noțiunea de „minor” pentru elucidarea sensului noțiunii corelative
de „persoană majoră”. Astfel, conform prevederilor art. 20 alin. (1) Cod civil capacitatea deplină
de exercițiu începe la data cînd persoana fizică devine majoră , adică la împlinirea vîrstei de 18
ani.100
Doctrinarul rus Сологуб А.Ю. (2014), consideră că noțiunile de „copil” și „minor”
desemnează categorii juridice diferite101, poziție la care ne raliem. Astfel, noțiunea de „copil”
este una generică, fiind posibilă utilizarea acesteia în orice context cînd merge vorba despre
persoane sub 18 ani, dar, mai cu seamă, cînd vorbim despre „copil ” din punct de vedere
constituțional și a drepturilor fundamentale ale omului. Cînd zicem „minor” utilizăm de fapt
această noțiune raportînd -o la capacitatea juridică a persoanei.
Totodată, urmează să stabilim coraportul între aceste două noțiuni. De exemp lu, art. 3 din
Legea privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți,
menționează că se consideră „copil” persoana care nu a împlinit vîrsta de 18 ani și nu are
capacitatea de exercițiu deplină.102 Legea res pectivă stabilește că, în cazurile în care persoana are
mai puțin de 18 ani, dar a dobîndit deja capacitate de exercițiu deplină (prin emancipare sau
căsătorie), aceasta nu mai este considerată „copil”. Deci, reieșind din toate prevederile citate, dar
mai ales din prevederile Convenției putem deduce că aprecierea noțiunii „copil” se face raportat
la o anumită vîrstă, dar și la limita majoratului impusă de statul legii aplicabile copilului.
Diferite țări abordează diferit c onceptul “vîrstei de atingere a ma joratului”, care variază
mult, fiind marcat de anumite condiții sociale și culturale relevante. Pornind de la aceasta,
Convenția lasă la discreția statelor stabilirea vîrstei de atingere a majoratului, însă impune, totuși,
concordanța respectivelor prevede ri cu principiile și prevederile ei. Republica Moldova, la fel ca
și marea majoritate a statelor, au preluat plafonul maxim al copilăriei stabilit de Convenția cu

99DEX, Ed: Univers Enciclopedic, București, 1996.
100Codul civil al Republicii Moldova. Nr. 1107 din 06.06.2002. Î n: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
22.06.2002, nr. 82 -86;

101Сологуб А.Ю . Понятие «ребенок» в российском праве . В: Сибирская ассоциация консультантов.
Международная заочная научно -практическая конференц ия «Тенденции развития современной
юриспруденции». Россия, г. Новосибирск, 3 сентября 2012 г. http://sibac.info/index.php/2009 -07-01-10-21-
16/3720 –lr–(vizitat la 10.07.2014)
102Legia Nr. 140 din 14.06.2013, î n vigoare din 01.01.2014 privind protecția specială a copiilor aflați în situație de
risc și a copiilor separați de părinți;

privire la drepturile copilului. Există și state care au formulat opinii separate.Astfel, de exemplu,
Principatul Liechtenstein, Burkina Faso sau Paragwayul au stabilit atingerea majoratului la vî rsta
de 20 ani. State precum Bolivia sau Senegal au fixat vîrsta majoratului la 21 ani. De menționat că
prin Convenție nu se impune coborîrea vîrstei de atingere a majoratului î n cazul satelor care au
stabilit un prag mai ridicat al acesteia..103
În unele situații, cînd persoana dobîndește capacitatea de exercițiu anterior vîrstei de 18
ani pe de o parte, aceasta nu mai este considerată copil, pe de altă par te, însă, ea nu deține
întregul spectru de drepturi valabil pentru adulți. În situații convenabile adulților, aceeași
persoană este considerată încă insuficient de matură intelectual pentru a -și formula un punct de
vedere și o opțiune calificată, de exempl u, în ce privește drepturile politice și posibilitatea de a
participa la alegerile politice ( Art. 11 alin. (1) .104 Convenția stabilește expres că, odată depășit
pragul vîrstei stabilit de legea statului copilului respectiv, copilul deja nu mai este „copil” î n
sensul Convenției cu privire la drepturile copilului, devine persoană majoră și își pierde dreptul
de a fi protejat în sensul acestui act. Astfel, deși aceste persoane, în lipsa circumstanțelor ce le
conferă majoratul, sunt încă copii, însă aceștia sunt marginalizați și neprotejați absolut de nici o
reglementare specifică.105
Problema elucidării conținutului noțiunii de „copil” apare inclusiv din necesitatea de a
aprecia incidența aplicabilității prevederilor Convenției, dar și a altor acte normative care impun
protecția acestuia.

2.2. Precizări științifice ale sintagmelor „drepturile copilului” și „interesul superior al
copilului”
Familia este un mod de organizare a vieții în comun a oamenilor, bazat pe legăturile
stabilite prin căsătorie și pe legăturile de rudenie, avînd o importanță și un statut juridic deosebit,
care î nde plinește multiple funcții (biologice, economice, sociale, educative și spirituale)106.
Preambulul Convenției internaționale cu privire la drepturile copilului proclamă că
familia este unitatea fundamentală a societății și mediul natural pentru creșterea și bunăstarea
tuturor membrilor săi, și în mod deosebit copiii, trebuie să beneficieze de protecția și de asistența
de care are nevoie pentru a putea să joace pe deplin rolul său în societate și că pentru deplina și
armonioasa dezvoltare a personalității sal e, copilul trebuie să crească într -un mediu familial, î ntr –
o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere.107

103Ciugureanu -Mihailuță C. Definiția convențională a copilului . În: Revista Națională de Drep", 2009, nr.1, pag.38
104Codul electoral al Republicii Moldova. Nr. 1381 din 21.11.1997. Î n: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
08.12.1997, nr. 81
105 Smochina A.
106 Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Chișinău: Arc, 2012. 576 p.
107 Convenția ONU

Reglementarea drepturilor copilului nu cunoaște o întindere mare în timp , adică nici
măcar 100 de ani. Principalul act normativ internațional ce r eglementează drepturile copilului
este Convenția ONU cu privire la drepturile copiluluia . Aceasta fost ratificată de către 192 țări
ale lumii, iar SUA și Somalia au semnat Convenția, însă nu au ratificat -o. Convenția a adoptat
următoarele protocoale opțion ale: Protocolul opțional la Convenția cu privire la drepturile
copilului asupra participării copiilor la conflictele armate108 și Protocolul opțional la Convenția
cu privire la drepturile copilului asupra vînzării, prostituției și pornografiei copiilor109.
Această Convenție promovează standardele internaționale privind drepturile copilului în
mai multe moduri. Convenția formulează și stabilește caracterul obligatoriu al multora dintre
drepturile copilului formulate în instrumentele anterioare. De asemenea, conț ine noi prevederi
privind copiii, de exemplu prevederi cu privire la dreptul la participare, precum și principiul
după care, în toate deciziile care îi privesc pe copii, va trebui să primeze interesul superior al
acestora.
Convenția ONU cu privire la drept urile copilului este documentul de referință în
reglementarea și garantarea drepturilor copilului. Fiind un act constitutiv al drepturilor copilului,
Convenția cuprinde cea mai largă sferă de drepturi și libertăți și instituie un sistem internațional
de pr otecție a copiilor. Este un document novator, complex, angajant pentru state. Aceasta
individualizează copilul în societate, recunoscînd vulnerabilitatea și nevoile speciale de protecție
a copilăriei.110
Dispozițiile Convenției cu privire la drepturile copil ului, proclamî nd drepturile tuturor
copiilor aflați sub jurisdicția statelor -părți, stipulează în mod explicit și dreptul la protecție
specială a anumitor categorii de copii: celor temporar sau definitiv lipsiți de mediul lor familial,
copiilor handicapați mental sau fizic, copiilor victime ale oricăror forme de neglijență, exploatare
și abuz sau oricare alte forme de rele tratamente, copiilor refugiați, a copiilor aflați în conflict cu
legea etc.
În procesul creării instituției protecției internaționale a drepturilor copilului, prin
adoptarea actelor internaționale mai sus menționate, au fost urmărite trei scopuri de bază:
a) De a confirma din nou pentru copii drepturile fundamentale ale omului, c onsacrate î n
cadrul altor tratate internaționale (de ex. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și
politice din 1966; Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din
1966 etc.).

108Protocolul opțional la Convenția cu privire la drepturile copilului asupra participării copiilor la conflictele armate ,
Rezoluția Adunării Generale A/RES/54/263 din 25 mai 2000
109Protocolul opțional la Convenția cu privire la drepturile copilului asupra vîn zării, prostituției și pornografiei
copiilor , New York, 6 septembrie 2000
110

b) A consolida unele drepturi fundamentale ale omului, cu luarea în considerație a
necesităților specifice și a vulnerabilității copiilor. Sînt consacrate nu doar un spectru larg de
drepturi „tradiționale” ale omului, aplicabile copiilor, dar și drepturile care reflectă specificul
copilului în calitate de personalitate în dezvoltare și în calitate de ființă care necesită ajutor și
sprijin din partea adulților și a statului, cu luarea în considerație a particularităților și scopurilor
acesteia.
c) A crea norme î n acele domenii, care sî nt î ndeosebi de actuale pentru copii. Astfel,
odată cu adoptarea Convenției cu privire la drepturile copilului, în dreptul internațional apar noi
drepturi ale omului: la supraviețuire și dezvoltare (art.6 Convenție), la refacerea fizică și
psihologică și l a reintegrarea socială a victimelor abuzurilor și exploatării sexuale și economice
(art.39 Convenție), la păstrarea identității (art.8 Convenție, dreptul de a fi educat (crescut) de
către părinții săi, dreptul de a -și cunoaște părinții, dreptul de nepartic ipare la conflicte armate
(art.38 Convenție), de acces la informație și materiale ce provin din surse naționale și
internaționale diverse (art.17 Convenție)111.
Imediat după intrarea în vigoare a Convenției internaționale cu privire la drepturile
copilului, la 12 decembrie 1990 Sovietul Suprem al Republicii Socialiste Moldova a aderat la
această Convenție, iar în punctul trei al Convenției s -a făcut mențiune expresă că organele de
resort, în procesul elaborării noii Constituții și altor legi ale R.S.S. Moldov a, se vor călăuzi de
prevederile Convenției internaționale cu privire la drepturile copilului și vor lua măsuri pentru
a aduce legile în vigoare în republică referitoare la drepturile copilului în corespundere cu
această Convenție.
Legea privind drepturil e copilului prevede expres dreptul copilului la viață, dreptul la un
nume și o cetățienie, dreptul la inviolabilitatea persoanei, la protecție împotriva violenței fizice și
psihice, dreptul la apărarea demnității și onoarei, dreptul la libertatea gîndirii și conștiinței,
dreptul la dezvoltarea capacităților intelectuale, dreptul la învățătură, deptul la muncă, dreptul la
odihnă, dreptul la asociere în organizații obștești, dreptul la abitație în familie, dreptul la spațiu
locativ, dreptul la proprietate și alte drepturi reglementate de lege.112
Recunoașterea unui număr mare de drepturi ale copilului a determinat numeroase
încercări de a le clasifica. Autorul relevă, în mod argumentat, că orice clasificare a drepturilor nu
poate fi interpretată ca o „ierarhizar e” a lor, deoarece acestea au aceeași importanță, constituind
un tot unitar și indivizibil.113

111Țarălungă V. Coraportul dintre Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și Pactele internaționale din
1966 privind drepturile omului. În: Legea și viața, 2008, nr. 7, pag . 20
112 Legea dre cop
113 Ciugureanu -Mihailuță C. Problema clasificării drepturilor și libertăților fundamentale ale copilului. În: Revista
Națională de Drept, 2007, nr. 1, pag. 72

Conform unei clasificări, drepturile copilului reglementate de către Convenție pot fi
divizate î n 5 mari categorii114:
1. Drepturi generale: dreptul la viață, interzicerea torturii, libertatea de gîndire, religioasă și
de expresie, dreptul la informație și la viață privată.
2. Drepturi care necesită măsuri de protecție: măsuri de protecție a copiilor împotriva
exploatării economice și sexuale, de prevenire a consum ului de droguri și a altor forme de
neglijență și abuz.
3. Drepturi referitoare la statutul civil al copilului: dreptul la cetățenie, dreptul de a -și păstra
identitatea, dreptul de a rămîne cu părinții, dreptul de reunire cu propria familie.
4. Drepturi referito are la dezvoltare și bunăstare: dreptul copilului la un standard decent de
viață, la servicii de asigurare a sănătății, dreptul la securitate socială, la educație și timp liber.
5. Drepturi cu privire la copiii aflați în circumstanțe speciale sau în dificulta te: drepturile ce
se referă la copiii cu nevoi speciale, orfani, refugiați, copiii suspuși adopției, copiii aparținînd
minorităților etnice și populațiilor indigene, la măsurile de reabilitare pentru copii care au fost
privați de libertate, precum și inter dicția recrutării copiilor în forțele armate ca soldați.
Conform altei clasificări,115 care are la bază sensul clasic al drepturilor fundamentale,
drepturile copilului pot fi divizate î n:
1. Drepturi civile: dreptul la viață, dreptul la nume, dreptul la identitate, dreptul de a dobî ndi
o cetățenie, protecție contra torturii, abuzului și exploatării de orice fel, protecția vieții private;
2. Drepturi politice: dreptul la libertatea de exprimare, de conștiință și religie, la libertatea
de asociere și de reuniu ne pașnică, accesul copilului la o informație adecavată;
3. Drepturi economice: dreptul de a nu fi constrîns la o muncă care implică riscuri, protecția
de orice forme de exploatare;
4. Drepturi sociale: dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate, dreptul de a
beneficia de servicii medicale și de recuperare, dreptul de a beneficia de securitate socială,
dreptul copilului la un standard de viață adecvat;
5. Drepturi culturale: dreptul copilului la educație, la odihnă, la timp liber și activități
recreat ive, dreptul de a participa la viața culturală și artistică.
Conform autorilor Ciugureanu -Mihăiluță C. și Osmochescu N. în baza criteriului
documentelor și tratatelor internaționale care au constituit cadrul general de referință al
reglementării unitare a drepturilor copilului, acestea pot fi sistematizate în următoarele
categorii116:

114Ciugureanu -Mihailuță C., Osmochescu N. Protecția internațională a drepturilor copilului. Chișinău: Editura
ASEM, 2009. 402 p.
115 De cautat
116 Ciugureanu -Mihăiluță C. și Osmochescu N.

1. Drepturile și măsurile de ocrotire de care se bucură orice copil în societate, din care fac
parte:
1.1. Drepturile și libertățile civile și social -politice ale copilului:
a) Drepturile civile sunt acele drepturi și libertăți, care, prin conținutul lor, asigură viața,
demnitatea, siguranța fizică și psihică a personalității;
b) Drepturile și libertățile social -politice sunt acele drepturi și libertăți, care prin conținutul
lor, po t fi exercitate pentru asigurarea unor necesități sociale și spirituale;
c) Principii și drepturi –garanții ale copilului care guvernează întregul sistem de protecție a
drepturilor copilului. Printre acestea se regăsesc: principiul răspunderii comune a părinț ilor
pentru creșterea și educarea copilului, principiul asistenței și ajutorului oferit de stat părinților și
reprezentanților legali ai copilului în exercitarea răspunderii ce le revin, principiul asigurării
asistenței alternative copiilor lipsiți tempora r sau definitiv de mediu familial, principiul revizuirii
permanente a măsurilor de asistență alternativă, principiul asigurării măsurilor corespunzătoare
pentru a facilita recuperarea fizică și psihologică și reintegrarea socială a copilului victimă a
oricărei forme de neglijență, exploatare și abuz, principiul protecției împotriva răpirii, vînzării și
traficului cu copii și altele.
1.2. Drepturile și libertățile social -economice și culturale – acele drepturi și libertăți, care,
prin conțintul lor asigură condiț iile sociale și materiale de viață și educație, precum și
posibilitatea protecției acestora.
2. Principii, drepturi și garanții speciale acordate copiilor aflați în dificultate sau unor
categorii speciale de copii:
2.1. Protecția și ocrotirea copiilor aflați în di ficultate;
2.2. Protecția copiilor cu nevoi speciale;
2.3. Protecția copiilor aparținînd minorităților etnice și grupurilor indigene.
Î ntr-o altă accepțiune,117 cea mai populară, drepturile copilului pot fi grupate în trei mari
grupe, în funcție de rolul lor: drepturi de protecție, drepturi de dezvoltare și drepturi de
participare:
1. Drepturile de protecție – drepturile de protecție se referă la legislația care protejează
copiii împotriva unor situații de risc (ex. transferul ilegal în străinătate, violența, abuz sau
neglijare din partea părinților sau a îngrijitorilor săi, abuz sexual sau de altă natură, implicarea în
traficul de substanțe ilicite și traficul de copii). Protecția legislativă se aplică și în cazul copiilor
aflați în situații vulnerabile: copii refugiați, copii cu dizabilități, copii aparținînd minorităților
naționale, precum și copii aflați în zone de conflict armat.

117 De căutat

Justiția protejeazăși relațiile copilului cu familia. Copiii au dreptul să își cunoască
părinții, să fie îngrijiți de ei. Copiii nu pot fi separați de aceștia în mod abuziv.
2. Drepturile de dezvoltare – sunt drepturile care se referă la acea legislație care le permite
copiilor să își dezvolte personalitatea, talentele, abilitățile mentale și fizice.
Copiii au drepturi de dezvoltare intelectuală, precum dreptul la educație, drepturi
medicale, ca dreptul la îngrijiri medicale, dreptul la asistență socială și dreptul la joacă.
Copiii beneficiază de următoarele drepturi de dezvoltare:
– copiii au dreptul de a primi o educație care să le permită dezvoltarea, în condiții
nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității lor (art. 51 Codul familiei, art. 28 Convenția cu
privire la drepturile copilului);
– copiii au dreptul să crească alătur i de părinții lor (art. 51 Codul familiei). Ambii părinți
sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor (art. 18 Convenția cu privire la drepturile
copilului);
– copiii au dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o pot atinge și
de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării
efective a acestui drept (art. 24 alin. (1) din Convenția cu privire la drepturile copilului);
– copiii au dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să le permită dezvoltarea fizică,
mintală, spirituală, morală și socială (art. 2 din Legea privind drepturile copilului, art. 27 alin. (1)
Convenția cu privire la drepturile copilului);
– copiii au dreptul la odihnă și vacanță (art. 12 Legea privind drepturile copilului, art. 31
Convenția cu privire la drepturile copilului).
3. Drepturile de participare – drepturile de participare le acordă posibilitatea copiilor să
își exprime părerile, să discute problemele pe care le consideră importante și să caute și să
primească inform ații relevante pentru ei. În unele cazuri, legislația națională permite în mod
explicit copiilor să aibă un cuvînt de spus după o anumită vîrstă.În conformitate cu legislația
națională, copilul în vîrstă de peste 10 ani trebuie să fie consultat în toate pr ocedurile juridice și
administrative care îl privesc. Astfel, conform legislației naționale, opinia copilului va fi
consultată în următoarele cazuri:
– schimbarea numelui de familie și/sau a prenumelui copilului (art. 56 alin. (4) Codul
familiei);
– stabilirea domiciliului copilului (art. 63 alin. (2) din Codul familiei);
– restabilirea în drepturile părintești (art. 70 alin. (3) Codul familiei;

– adopția copilului (art. 290 alin. (3) lit. d) și art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea privind
regimul juridic al adopție i118);
– schimbarea numelui și/sau a prenumelui copilului adoptat (art. 43 alin. (4) din Legea
privind regimul juridice al adopției;
– înscrierea adoptatorilor în calitate de părinți (art. 31 alin. (4) lit. d) din Legea privind
regimul juridic al adopției);
– păstrarea datelor despre părinții biologici ai copilului adoptat (art. 41 alin. (2) din Legea
privind regimul juridic al adopției);
– restabilirea numelui și a prenumelui copilului adoptat (art. 53 alin. (4) din Legea privind
regimul juridic al adopției);
– plasarea copilului î ntr -o casă de copii de tip familial (art. 152 alin. (4) din Codul
familiei).
Î n cadrul acestei categorii, copiii au dreptul:
– să-și exprime liber opinia asupra oricărei probleme care îi privește (art. 54 Codul familiei,
art. 8 Legea pr ivind drepturile copilului, art. 12 alin. (1) Convenția cu privire la drepturile
copilului);
– să fie ascultați în toate procedurile care îi privesc (art. 54 Codul familiei, art. 12 alin. (2)
Convenția cu privire la drepturile copilului);
– dreptul de a fi asc ultat îi conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice
informație pertinentă, de a fi consultat, de a -și exprima opinia și de a fi informat asupra
consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra
conseci nțelor oricărei decizii care îl privește, dreptul la libertatea de exprimare (art. 13 Convenția
cu privire la drepturile copilului);
– dreptul la libertatea de gîndire, de conștiințăși de religie (art. 8 Legea privind drepturile
copilului, art. 14 Convenția cu privire la drepturile copilului);
– dreptul la libera asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de
întrunire pasnică, în limitele prevăzute de lege (art. 13 Legea privind drepturile copilului, art. 15
Convenția cu privire la dreptur ile copilului);
– dreptul la protejarea imaginii lor publice și a vieții lor intime, private și familiale (art. 16
Convenția cu privire la drepturile copilului).
Autoarea rusă НосоваИ. clasifică drepturile copilului în două categorii:
1. Drepturi ale copilului nepatrimoniale, dintre care enumeră:
– drepturile de individualizare a copilului (dreptul la nume);

118Legea privind regimul juridic al adopției. Nr. 99 din 28.05.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
30.07.2010, nr. 131 -134

– drepturi ale copilului care asigură dezvoltarea armonioasă a copilului (dreptul la
dezvoltare fizică sănătoasă, dreptul la dezvoltare morală armonioasă, drep tul la educație în
familie);
– drepturile copilului care -l identifică pe copil ca subiect desinestătător a drepturilor
familiale (dreptul la exprimarea propriei opinii, de a fi ascultat î n cadrul procedurilor judiciare,
dreptul de a se adresa desinestătător în organele de tutelă și curatelă, dar și în instanța de judecată
pentru apărarea drepturilor și intereselor sale);
– drepturile copilului îndreptate spre apărarea și reprezentarea copilului.
2. Drepturile patrimoniale ale copilului, printre care sunt enumerate :
– dreptul copilului de a obține întreținere de la părinții săi;
– dreptul copilului de a primi susținere din partea statului (sub forma plății de indemnizații,
pensii, etc.);
– dreptul de proprietate a copilului119.
Din analiza celor menționate mai sus, dar și reieșind din reglementările naționale și
internaționale în materie de drepturile copilului, putem deduce următoarele particularități ale
drepturilor copilului:
1. drepturile copilului au un caracter natural și apar ca rezultat al faptei nașterii copilului,
fiind inalienabile de persoana copilului;
2. conținutul drepturilor copilului este determinat de condițiile socio -economice, politice și
culturale ale dezvoltării societății;
3. drepturile copilului sunt consfințite nu doar în normele dreptului național (constituț ional,
familiei, civil, etc), ci și în normele dreptului internațional public;
4. mecanismul de apărare a drepturilor copilului conține modalități naționale, dar și
internaționale de apărare.
În concluzie vom menționa că familia este instituția de bază a soc ietății pentru
supraviețuirea, protejarea și dezvoltarea copilului, astfel că dezvoltarea normală a copilului are
loc doar în cadrul familiei, statul avînd rolul de a proteja și asigura perpetuarea și dezvoltarea
acestei instituții.
Particularitățile spec ifice de procedură ale dreptului material, impune punerea î n aplicare
respectarea principiului priorității "interesului superior al copilului", în soluționarea disputelor
legate de copii.
Interesul superior al copilului este principiul care constituie reperul suprem î n procedurile
judiciare și extrajudiciare în care sunt implicați copiii. Astfel toate reglementările adoptate în

119Носова И.Ю. О понятии и классификации прав ребенка. B: Конституционное и муниципальное право,
2010, № 4. http://www.juristlib.ru/book_9649.html (vizitat la 15.07.2015)

domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precu m și orice act juridic emis sau,
după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului
superior al copilului120.
Autorii Ghidului de aplicare în practică a Convenției cu privire la drepturile copilului
(2001), Rachel Hod gkin și Peter Newell, argumentează că conceptul de „interes superior al
copilului ” a fost subiectul mai multor analize academice decît orice alt concept al Convenției.121
Acest principiu constă în rezolvarea procedurilor și diferendelor în care sunt implicaț i
copii, astfel încît, dezvoltarea lor fizică și psihică, accesul la educație, mediul familial și
integrarea lor în societate să fie cît mai puțin afectate, iar pe viitor să beneficieze de acestea pe
deplin, iar drepturile lor să fie ocrotite integral și e fectiv. Toate deciziile vor fi luate astfel î ncî t
aceste lucruri să fie transpuse în practică, cu prioritate față de alte interese sau dorințe exprimate
de către părinți, rude, tutori, terți, stat, etc. De aceea, acest principiu este considerat ca fiind
“superior”, în sensul de întîietate față de orice alte interese existente în cauzele care implică
minori.122
Cea mai importantă reglementare de drept internațional care consfințește în textul său
principiul interesului superior al copilului, este evident Conv enția cu privire la drepturile
copilului. Astfel, conform prevederilor art. 3 alin. (1) din Convenție : „în toate acțiunile care
privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele
judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor
prevala ”123.
Formularea principiului arată că obiectivul acestuia este foarte larg, cuprinzînd toate
acțiunile cu referire la copii ca grup social. Implementarea lui reprezintă o obligație de prim
ordin pentru statele -părți la Convenție. În acest scop, prin art. 3 alin. (2) al acesteia, ele "se
angajează să asigure copilului protecția și îngrijirile necesare pentru bunăstarea sa, ținînd cont de
drepturile și obligațiile părinților săi, ale tutorilor săi, ale altor persoane legal responsabile pentru
el, și vor lua, în acest scop, toate măsurile legislative și administrative corespunzătoare". Textul
Convenției mai folosește și formula “interes suprem” (art. 9 alin. (1) și (3), art. 18 alin. (1 ), art.
21 din Convenția cu privire la drepturile copilului) și „interes major” (art. 37, art. 40 din
Convenția cu privire la drepturile copilului).124

120Focșa T. Legea si Viata
121 Hodgkin R. și Newell P. Ghidul de aplicare în practică a Convenției cu privir e la drepturile copilului.
Ch: 2001. p. 37

122
123 Convenția
124 Hodkin

După adoptarea Convenției au existat diverse discuții vis -a-vis de definirea noțiunii de
„interes superior al copilului”. Din încercările nereușite de a defini acest concept, unii autori au
susținut că ar fi mai oportun de a stabili modul de determinare a ceea ce ar trebui să se facă în
interesul superior al copilului, astfel că au propus mai multe mod uri prin care se poate determina
ceea ce este î n interesul superior al copilului:
– modelul obiectiv – cel care ia decizia acționează fiind încrezut că anumite condiții sunt
considerate a fi î n interesul superior al copilului;
– modelul autodeterminismului dinamic – copilul poate să -și exprime propriul punct de vedere în
deciziile care îi afectează direct viața;
– modelul mixt – îmbină atît elemente obiective, cît și subiective; un standard obiectiv nu poate
lua în considerație varietatea experiențelor pe c are le trăiesc copiii, de aceea trebuie introdus și
un element ce ține de autonomia de decizie a acestora referitor la ceea ce este în interesul lor
superior.125
Este evident că acest principiu și modul în care el acționează, constituie o modalitate prin
care statul exercită protecția sa asupra copilului și familiei în general. Deși este menționat practic
peste tot în reglementările Codului familiei ce ține de drepturile copilului, noțiunea de interes al
copilului nu este determinată, și nici măcar nu este e lucidat cît de cît conținutul acestei noțiuni.
Prin adoptarea Legii privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor
separați de părinți această lacună legală a fost acoperită, astfel că, conform prevederilor art. 3 din
respec tiva lege, interesul superior al copilului reprezintă asigurarea condițiilor adecvate pentru
creșterea și dezvoltarea armonioasă a copilului, ținînd cont de particularitățile individuale ale
personalității lui și de situația concretă în care acesta se află .126 Spre deosebire de legislația
națională, în România este consfințit în Codul civil principiul respectiv, astfel, conform
prevederilor art. 263 din Codul civil român, întitulat „Principiul interesului superior al copilului”,
„(1) Orice măsură privitoare l a copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea
interesului superior al copilului. (2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autoritățile
competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părțile să r ecurgă la
metodele de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă. (3) Procedurile referitoare la relațiile
dintre părinți și copii trebuie să garanteze ca dorințele și interesele părinților referitoare la copii
pot fi aduse la cunoștință autorităților și ca acestea țin cont de ele în hotărîrile pe care le iau. (4)
Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfășoare într -un timp rezonabil, astfel î ncî t
interesul superior al copilului și relațiile de familie să nu fie afectate. (5) În sensul prevederilo r
legale privind protecția copilului, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vîrsta de 18

125 De căutat
126 Legea 140

ani și nici nu a dobîndit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii”.127 Considerăm necesar și
oportun ca astfel de reglementări să existe consfințit e și în legislația Republicii Moldova, într -un
act normativ cu vocație generală, cum ar fi Codul civil sau Codul familiei, sau într -o lege
specială – Legea privind drepturile copilului, de exemplu.
Potrivit autorului Ильина О.Ю. în lucrarea sa „Интересы р ебенка в семейном праве
Российской Федерации. (2006), interesul superior al copilului urmează a fi luat în considerație
în orice tip de procedură indiferent de prescrierea expresă a respectării acestuia în normele
legale.128
Î n î ntreg textul Codului familie i, dar și în conținutul Legii privind drepturile copilului
sunt des utilizate noțiunile de „interesele copilului”, „interesele copiilor minori” etc., însă nu este
elucidat conținutul acestuia. Totodată, în prevederile Codului familiei se regăsește și des e ste
utilizată sintagma de „interes legitim al copilului”. Astfel, de exemplu, în art. 53 alin. (1) -(3),
alin. (5) -(6) Codul familiei – „(1) Copilului i se garantează apărarea drepturilor și intereselor sale
legitime”, „(5) În cazul încălcării drepturilor ș i intereselor legitime ale copilului, inclusiv prin
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către părinți (a unuia dintre ei) a
obligațiilor de întreținere, educație și instruire, sau în cazul abuzului de drepturile părintești,
copilul poate s ă se adreseze de sine stătător autorității tutelare pentru apărarea drepturilor și
intereselor sale legitime, iar de la vî rsta de 14 ani – instanței judecătorești”, în art. 61 alin. (3)
Codul familiei – „În cazul existenței unor conflicte de interese între părinți și copii, autoritatea
tutelară este obligată să numească un reprezentant pentru apărarea drepturilor și intereselor
legitime ale copilului”.129
Vom menționa că categoria de „interes legitim” este una deosebită de sensul dat
interesului copilului î n Convenția cu privire la drepturile copilului. Astfel, conform doctrinei
procesual civile130 interesul legitim are două accepțiuni:
a) Interesul legitim ca atitudine a titularului dreptului față de încălcarea sau contestarea
dreptului;
b) Interesul legitim ca și categorie juridică independentă de dreptul subiectiv, pasibilă de
apărare.

127 Interesul copilului în Ro
128 Ильина О.Ю. Интересы ребенка в семейном праве Российской Федера ции. – Москва: Городец, 2006. 192
стр.

129 CF
130Belei E., ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău. Editura Lexon și Editura Cartea Juridică, 2014, p.
15

În prima accepțiune, interesul legitim este privit ca fiind o atitudine subiectivă a
titularului dreptului subiectiv civil încălcat față de încălcarea existentă și necesitate a apărării
acestuia.
Î n cea de -a doua accepțiune, interesul legitim reprezintă o categorie independentă de
dreptul subiectiv, care poate fi protejată de sine stătător de acesta.
Deci, interesul legitim reprezintă o prerogativă legală, în urma exercitării căreia, persoana
urmărește confirmarea anumitor circumstanțe de fapt, de care depinde apariția, modificarea sau
stingerea anumitor drepturi subiective, proprii sau ale terților131.
Comitetul pentru drepturile copilului, organismul internațional creat în b aza prevederilor
Convenției cu privire la drepturile copilului în scopul examinării progreselor înregistrate de
statele părți în executarea obligațiilor pe care și le -au asumat în virtutea Convenției, în
Recomandarea generală nr. 14 (2013) privind dreptul copilului de a i se acorda atenție
primordială asigurării celei mai bune realizări a intereselor sale, stabilește, în pct. 6 că conceptul
interesului superior al copilului este trihotomic și presupune132:
1. drept material. Copilul are dreptul ca î n oricare ch estiune ce îl privește orice decizie să fie
luată reieșind din interesul superior al lui, acest drept este menționat atît în legislația națională,
cît și, mai cu seamă, în reglementările internaționale, astfel că, potrivit Comitetului pentru
drepturile cop ilului, acest drept este prevăzut în textul Convenției cu privire la drepturile
copilului, iar pentru ca acesta să fie aplicat în legislațiile interne, nu este necesar adoptarea
cărorva reglementări naționale.
2. principiu fundamental de drept. Toate reglemen tările naționale și internaționale în materia
drepturilor copilului vor fi interpretate și aplicate în strictă conformitate cu principiul interesului
superior al copilului.
3. regulă de procedură. Cînd urmează a fi luată o decizie privitoare la un copil sau u n grup
de copii, procesul luării unei atare decizii va include și aprecierea posibilei influențe (pozitivă
sau negativă) a deciziei ce va fi luată asupracopilului sau grupului de copii vizați.
Revenind la categoria utilizată în textul Convenției cu privir e la drepturile copilului, dar
și în actele naționale în materia drepturilor copilului – cea de „interes suprem sau superior al
copilului”, vom concluziona că, odată ce conținutul acestuia nu este elucidat pînă la capăt de
către actele internaționale și na ționale în domeniu, noțiunea de „interes al copilului” rămîne a fi o
categorie fără un sens fix, o categorie interpretabilă. A înțelege și a lua în considerație la
examinarea cauzei interesele copilului este o sarcină dificilă pentru instanța de judecată, dar și
autoritățile tutelare, întrucît, concepțiile despre interesele copilului la părinți, autorități tutelare,

131ibidem, pag. 17
132 Recomandarea 14 (2013)

instanță de judecată sunt diferite, reieșind din tipul de personalitate și ideile proprii despre
familie și educația copilului. În acest sens, este problematică participarea părinților în calitate de
reprezentanți legali ai copilului în procesele privind determinarea domiciliului copilului, pentru
că, în astfel de situații se crează un conflict de interese între interesele părintelui sau a părinț ilor
– de a stabili domiciliul copilului cu sine, și interesele copilului – de a se determina cu cine din
părinți ar fi mai bine ca domiciliul copilului să fie stabilit. Așa cum examinarea de către
instanțele de judecată a acestei categorii de litigii se r ealizează reieșind din interesele copilului,
anume acestea sunt obiectul apărării în instanțele de judecată, și nu copilul însăși. În atare situații
interesele copilului devin o armă în mîinile părinților în satisfacerea propriilor interese, care, de
multe ori pot să nu coincidă cu interesele copilului.
În Dicționarul explicativ al limbii române133 noțiunii de „conflict” îi este dată următoarea
noțiune: „neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, diferend, discuție
(violentă)”.
Î n legis lația națională conflictul de interese în anumite materii este reglementat esxpres
prin acte normative. Astfel, conform prevederilor Legii cu privire la conflictul de interese134,
reprezintă conflict de interese „conflictul dintre exercitarea atribuțiilor fu ncției deținute și
interesele personale ale persoanelor prevăzute la art. 3, în calitatea lor de persoane private, care
ar putea influența necorespunzător îndeplinirea obiectivă și imparțială a obligațiilor și
responsabilităților ce le revin potrivit legii ”, prevederi aplicabile persoanelor care exercită funcții
de demnitate publică, funcții publice sau alte funcții, însă noțiunea prezintă un interes științific și
pentru prezenta lucrare.
Situația conturată mai sus, a probabilității existenței conflictului de interese între intersele
părinților și cele ale copilului, este rezolvată prin instituirea participării obligatorii la examinarea
cauzelor privind determinarea domiciliului copilului a autorităților tutelare. Anume autoritățile
tutelare sunt cele care veghează ca în cadrul procesului interesele copilului să primeze și ca
interesele părinților să nu afecteze, în vreun fel, interesele copilului. Astfel că pe lîngă
prezentarea avizului pri n intermediul căruia autoritatea tutelară își exprimă poziția referitor la
condițiile de trai ale părinților aflați în litigiu și prin care ea aduce la cunoștință judecătorului
informații pe care acesta nu are posibilitatea de a le afla prin alte modalităț i, autoritățile tutelare
mai îndeplinesc o funcție – cea de garant al supremației intereselor copilului.
Cele menționate supra sunt fundamentate și de prevederile art. 61 alin. (3) Codul familiei
în conformitate cu care „În cazul existenței unor conflicte de interese între părinți și copii,
autoritatea tutelară este obligată să numească un reprezentant pentru apărarea drepturilor și

133Dicționarul explicativ al limbii române. București: Univers enciclopedic, 1998, p. 211
134Legea cu privire la conflictul de interese. Nr. 16 din 15.02.2008. Î n: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
30.05.2008, nr. 94 -96

intereselor legitime ale copilului”.135 Cu toate că această prevedere este expres inserată în textul
Codului familiei, acesta nu prevede un mecanism de realizare a acestei prerogative a autorității
publice și nici nu prevede careva condiții de care repre zentantul legal numit în această situație să
țină cont. Considerăm că totuși, reprezentantul numit în condițiile art. 61 alin. (3) din Codul
familiei nu va putea să înlocuiască părintele ale cărui drepturi părintești față de copil nu au fost
retrase. Repre zentantul legal astfel numit va avea doar funcția de control asupra respectării în
familie a drepturilor și intereselor copilului și se va putea expune asupra măsurilor ce urmează a
fi î ntreprinse î n vederea copilului pentru realizarea intereselor acestuia .
Autorul rus citat mai sus, Ильина О.Ю. 136 susțin e că în cadrul controlului exercitat de
către autoritățile tutelare asupra supremației, în orice situație, a intereselor copilului, și î n cadrul
depistării situațiilor de conflict de interese între părinți ș i copil apar mai multe probleme. O
problemă în acest sens poate fi constatarea izvoarelor și metodelor de obținere a informației
referitor la apariția conflictului de interese între părinți și copil. Potrivit art.1 al Legii privind
protecția datelor cu car acter personal nr.133 din 08.07.2011 , scopul acestei legi este asigurarea
protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei fizice în ceea ce privește prelucrarea
datelor cu caracter personal, în special a dreptului la inviolabilitatea vieții intime, familiale și private.137
Art. 3. Al Legii date, t ermenii și expresiile utilizate în prezenta lege au următoarele semnificații: date cu
caracter personal – orice informație referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă
(subiect al datelor cu caracter personal). Persoana identificabilă este persoana care poate fi identificată,
direct sau indirect, prin referire la un număr de identificare sau la unul ori mai multe elemente specifice
identității sale fizice, fiziologice, p sihice, economice, culturale sau sociale. Scopul prezentei legi este
asigurarea protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei fizice în ceea ce privește
prelucrarea datelor cu caracter personal, în special a dreptului la inviolabilitate a vieții intime, familiale și
private.138
Considerăm că autoritățile tutelare pot folosi orice modalitate legală de obținere a astfel
de informații – prin participarea în cadrul procesului judiciar, fără a se limita doar la prezentarea
avizului privind condi țiile de trai a părinților, prin investirea lor cu atribuții în domeniu colectării
informațiilor de la persoanele responsabile din cadrul instituțiilor de învățămînt, instituțiilor
medicale și alte organizații, de la alte instituții și persoane care dețin astfel de informații.
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 53 alin. (5) Codul familiei „În cazul încălcării
drepturilor și intereselor legitime ale copilului, inclusiv prin neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare de către părinți (a unui a dintre ei) a obligațiilor de întreținere, educație și

135 CF
136Ильина О.Ю. Интересы ребенка в семейном праве Российской Федерации. – Москва: Городец, 2006. 192
стр.
137 Legea cu privire la protecția datelor cu caracter personal
138 L prot datelor cu caracter personal

instruire, sau în cazul abuzului de drepturile părintești, copilul poate să se adreseze de sine
stătător autorității tutelare pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, iar de la vîrsta
de 14 ani – instanței judecătorești”.139
O altă problemă care poate să apară este problema criteriilor după care să se conducă
autoritățile tutelare în depistarea situațiilor de conflict de interese între părinți și copil. Vom
reitera aici că determinarea interesului copilului este o chestiune pur subiectivă și depinde, în
mare parte, de percepția reprezentantului autorității tutelare asupra intereselor majore ale
copilului.140
Din cele ce am menționat putem deduce că, pe lîngă funcția de apărare a drepturil or
copilului, menționată în prevederile art. 52 alin. (2) Codul familiei, autoritățile tutelare mai
exercită și funcția de ocrotire a drepturilor și intereselor copilului, fapt care, considerăm, trebuie
reglementat expres î n Codul familiei.
Interesul copilului și primarea acestuia a fost principiul care s -a respectat și a fost elucidat
î ntr-un șir de hotărîri C.E.D.O. Astfel, spre exemplu, în cauza Hoffman vs. Austria141 Ingrid
Hoffman, drept urmare a examinării cauzei sale privind determinarea domiciliu lui copilului, a
pierdut procesul, iar în argumentarea cererii față de Curte a menționat că a fost discriminată în
instanțele naționale pe motiv de religie, astfel că domiciliul copiilor a fost stabilit cu tatăl
copiilor, care era catolic, ea frecventî nd g ruparea religioasă „Martorii lui Iehova”. Totodată a
menționat că instanțele naționale au menționat în hotărîrile naționale că educarea copiilor
conform principiilor martorilor lui Iehova violează dispozițiile legii privind educația religioasă,
pe care res pectivele jurisdicții nu le -au luat în considerare și, de asemenea, că interesele copiilor
ar fi afectate pentru că frecventarea de către ei a acestei grupări religioase riscă foarte mult să
ducă la marginalizarea lor socială. Examinînd cauza, Curtea a sta tuat că autoritățile naționale
î ntr-adevăr au discriminat reclamanta pe criteriu de religie, însă au constatat că acestea au
acționat în interesele copilului, întrucît din materialele cauzei reieșea clar că acestea erau să fie
asigurate în măsură mai mare de către tatăl copiilor. O hotărîre similară a fost pronunțată și în
cauza Ismailova vs. Federației Ruse142, în care Curtea a statuat că soluțiile date de instanțele
naționale s -au bazat exclusiv pe faptul supremației intereselor copiilor, și nu pe preferinț ele
religioase ale reclamantei, atît timp cît aceste preferințe pot afecta drepturile și interesele
copilului, ele vor determina ca domiciliul copilului să fie stabilit cu celălalt părinte.

139 CF
140 Терехина С.В., Пимонов В.А. Проблемы защиты интересов несовершеннолетних в судебных делах по
семейным спорам при разв оде. [Электронный ресурс] // Психология и право. 2016(6). № 1. С. 91 -104
141Case of Hoffman vs. Austria. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/p ages/search.aspx?i=001 -57825#{"itemid":["001 –
57825"]}
142Case of Ismailova vs. Russia.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/rus/Pages/search.aspx#{"fulltext":["ismailova"],"documentcollectionid2":["GRANDC
HAMBER","CHAMBER"],"itemid":["001 -100297"]}

2.3. Determinări conceptuale ale problemei stabilirii domiciliul ui copilului
Începând cu nașterea și terminând cu decesul, identificarea persoanei fizice reprezintă
concretul vieții sociale și juridice care se manifestă în toată varietatea și complexitatea sa în toate
raporturile sociale și juridice la care oamenii par ticipă ca subiecte de drept și nu numai. Este greu
de imaginat viața socială și juridică cu multitudinea de raporturi ce se stabilesc între oameni fără
ca aceștia să poată fi identificați prin statutul lor civil, nume și domiciliu.143
Necesitatea identificării persoanei fizice ține atît de rațiuni de ordin general, cît și de
ordin personal, individual. Este de ordin general, în sensul că societatea însăși are interesul ca
fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi jurid ice la care participă.
Totodată, această nevoie este și de ordin personal sau individual pentru că fiecare om, în calitatea
sa de participant la diversitatea raporturilor de drept, este direct interesat să se poată
individualiza î n aceste raporturi.
Sub as pect terminologic, noțiunea de „mijloace de identificare” („elemente de
identificare” sau „atribute de identificare”) are două sensuri. Mai întîi, prin „mijloace de
identificare” înțelegem acele atribute ori calități, reglementate de lege, care servesc la
individualizarea omului, la distingerea sa față de alți oameni. Aceste elemente (atribute ori
calități) sunt reglementate de dreptul civil (cînd apar ca drepturi subiective civile), dar și de
normele altor ramuri de drept (fără a fi întotdeauna drepturi su biective). Spre exemplu, î n dreptul
constituțional, cetățenia este calitatea ce exprimă apartenența omului la un anumit stat și îi
atribuie posibilitatea de a fi titularul drepturilor și îndatoririlor prevăzute de legile statului
respectiv. Î n acest sens, ansamblul mijloacelor reglementate î n ramurile dreptului pentru
stabilirea identității persoanei fizice constituie un „sistem al mijloacelor de identificare”, coerent
și eficient pentru determinarea poziției individului în via ța juridică (și extrajuridică) .144
Î ntr-un al doilea sens, prin „mijloace de identificare” se înțeleg acele mijloace (înscrisuri
oficiale) prin care se dovedesc drepturile subiective ori calitățile care individualizează omul.
Sunt astfel de mijloace de identificare: actul de identitate, actele de stare civilă (certificat de
naștere, certificat de căsătorie, certificat de deces), înscrisurile ce țin de „cazierul judiciar”,
hotărîrile judecătorești.145.

143 Lupulescu D., Lupulescu A.M. Atributele de identificare ale persoanei fizice : numele, prenumele și
pseudonimul, domiciliul și reședința, actele de stare civilă. București : Universul Juridic, 2015
file:///C:/Users /hp/Downloads/Rasfoire%20Atributele%20de%20identificare%20ale%20persoanei%20fiz
ice.pdf
144C iochină E. Drept civil. Persoanele. Manual de studiu individual. București: Prouniversitaria, 2012. P.41
145Boroi G. Drept civil. Partea generală. Persoanele. București: ALL Beck, 2001, 424 p.

Autorul Poenaru E. , menționează că atributele persoanei fizice sunt calități juridice și
drepturi proprii oricărui subiect de drept146, elemente care identifică și individualizează o
persoană fizică, definindu -i poziția în societate și în familie, menționînd că acestea sunt de fapt
niște drepturi subiective nepatrimoniale.
Autorul Boroi G. menți onează că atributele de identificare ale persoanei și pot fi
denumite diferit: „atributele persoanei fizice”, „drepturile personale nepatrimoniale”,
„individualizarea persoanei fizice”, „drepturile personalității umane”147.
Calificînd natura juridică a mijlo acelor de identificare după cum am menționat
majoritatea autorilor menționează că mijloacele de identificare a persoanei fizice sunt niște
drepturi subiective civile nepatrimoniale, respectiv, le atribuie și niște caractere juridice specifice
drepturilor s ubiective civile nepatrimoniale, așa cum sunt:
– au ca obligație corelativă obligația generală și negativă a tuturor de a se abține de a
întreprinde orice acțiuni de natură să aducă atingere acestor drepturi (obligație opozabilă erga
omnes );
– sunt inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate;
– sunt imprescriptibile extinctiv;
– nu pot fi exercitate prin reprezentant;
– aparțin oricărei persoane fizice148.
Autori i, Boroi G. și Beleiu G., consideră că mijloacele de identificare a persoanei fizice
pot fi privite și sub un alt aspect în ceea ce privește natura juridică a acestora, și anume, nu ca
drepturi subiective civile nepatrimoniale, ci ca elemente ale capacității juridice de folosință, deci,
au caracterele juridice specifice acesteia: legalitatea, generalita tea, egalitatea, inalienabilitatea și
universalitatea149.
Autorii Dogaru I. și Cercel S. menționează că sistemul mijloacelor de identificare a
persoanei fizice promovează și exprimă juridic acele coordonate de bază ale identității:
– apartenența persoanei la g rupul social (familie, societate);
– singularitatea individului î n sî nul grupului social150.
În dreptul civil, principalele mijloace de identificare, numite și atribute de identificare,
sunt: numele și domiciliul, acest fapt reieșind din prevederile legale. După alți autori, mai cu
seamă autori români, atributele de identificare ale persoanei fizi ce sunt numele, domiciliul și

146Poenaru E. Drept civil. Teoria generală. Persoanele. București: ALL Beck, 2002, 440 p.
147Poenaru E., op. cit., pag. 312 -313
148Ibidem , pag. 313
149Boroi G. op. cit. cu referire la Beleiu Gh. Drept civil. Persoanele. Bucureșt i: Universitatea din București, 1982,
pag. 195 -196
150Dogaru I. Cercel S. Drept civil. Persoanele. București: C.H. Beck, 2007, 353 p.

starea civilă151. După alți autori, Urs R.I. Angheni S., la fel doctrinari români, printre atributele de
identificare ale persoanei fizice pot fi enumerate: numele, domiciliul, starea civilă și codul
numeric152.
Este important de reținut că, în „sistemul mijloacelor de identificare”, atributele de
identificare ocupă locul pe care dreptul civil îl are în sistemul juridic, așa încît constituie „dreptul
comun” în materia identificării omului. Pe de altă parte, un mijloc de identificar e reglementat
î ntr-o anumită ramură de drept este folosit și în alte ramuri, păstrîndu -și semnificația.
Domiciliul este o noțiune care prezintă importanță pentru toate ramurile de drept și,
bineînțeles, pentru dreptul civil. Astfel, acesta prezintă import anță în materia capacității civile, în
materia obligațiilor civile (obligațiile se execută, în lipsa altor prevederi legale, la domiciliul
debitorului), î n materia succesiunilor (locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al
defunctului). De asem enea, î n materia dreptului procesual civil, domiciliul este important pentru
stabi lirea instanței com petente din punct de vedere teritorial, pentru determinarea locului
comunicării actelor de procedură. În doctrină s -a impus opinia potrivit căreia domicili ul este
„acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea
unui loc avînd această semnificație juridică”.
Noțiunea de „domiciliu” provine, după autorii Bică V. -V. Burghelea I.153 de la latinescul
„domicilium” ș i are semnificația de casă în care locuiește cineva în mod permanent. După alți
autori, Dogaru I. și Cercel S.154 noțiunea de „domiciliu” provine de la sintagma latină „domum
colere” care are semnificația de casă pe care o locuiește cineva.
În legislația Rep ublicii Moldova categoria de „domiciliu” este reglementată de
Constituția Republicii Moldova și de Codul civil155, de bază, dar și de alte acte normative. În
conformitate cu prevederile art. 27 din Constituție, oricărui cetățean al Republicii Moldova îi
este asigurat dreptul de a -și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară156. Astfel,
Constituția reglementează principiul general aplicabil î n materie de domiciliu î n Republica
Moldova. Pe de altă parte, Codul civil reglementează expres aceast ă noțiune, prevăzînd expres și
categoriile juridice ce cad sub incidența acestei noțiuni.
Conform prevederilor Codului civil, domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta
își are locuința statornică sau principală. Pornind de la această definiție l egală, autorii autohtoni

151Boroi G. op.cit. pag. 3
152Urs R.I. Angheni S. Drept civil. Partea generală. Persoanele. Vol. I. București: Oscar Print, 200 0. Pag. 216
153Bică V. -V. Burghelea I. Drept civil. București: editura Fundației România de Mâine, 2001. Pag. 188
154Dogaru I. Cercel S. op. cit. pag. 158
155Codul civil al Republicii Moldova. Nr. 1107 din 06.06.2002. Î n: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
22.06.2002, nr. 82 -86
156 Constitutia

Baieș S. și Roșca N. definesc domiciliul persoanei fizice ca fiind acel atribut de identificare a
acesteia care o individualizează în spațiu, indicînd locuința ei statornică sau principală157.
Conform prevederilor Codului civil român domiciliul persoanei fizice î n vederea
exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că iși are locuința
principală158.
Pe lîngă caracterele juridice mai sus enumerate în ceea ce privește atributele de
identificare ale persoanei fizice, și anume: universalitate, opozabilitate erga omnes ,
inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate, domiciliul persoanei fizice mai are și
următoarele caractere juridice specifice:
1. În primul rînd, urmează să delimităm caracterul de stabilitate al domiciliului, caracter
care reiese din prevederile art. 30 alin. (1) Cod civil, î n conformitate cu care domiciliul este locul
unde persoana fizică își are locuința statornică și principală.159 Acest caracter juridic deosebește
domiciliul de reședință. În conformitate cu prevederile art. 30 alin. (2) Cod civil reședința
persoanei fizice este locul unde își are locuința temporară sau secundară.160
2. Obligativitatea domiciliului presupune faptul că orice persoană fizică trebuie să aibă un
domiciliu. În doctrină se menționează161 că de la această regulă nu există nici o excepție, astfel
încît, în cazul în care persoana nu dispune de domiciliu propriu, se va ține cont de așa -zisul
domiciliu de origine, sau domiciliu al părinților.
3. Unicitatea d omiciliului constă în faptul că persona fizică poate să aibă un singur
domiciliu, astfel că în cazul în care persoana fizică are mai multe locuințe statornice, atunci drept
domiciliu va fi considerată locuința principală.
În concluzie, reieșind din definiț ia legală a domiciliului, din definițiile legale și din
enumerarea caracterelor juridice ale acestuia, putem menționa că domiciliul este atributul de
identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu și reprezintă locul unde persoana
fizică își are locuința statornică și principală, avînd un caracter unic, obligatoriu și stabil.
Deci, după cum reiese din prevederile art. 51 alin. (2) Codul familiei , fiecare copil are
dreptul să locuiască în familie, să -și cunoască părinții, să beneficieze de grija lor, să coabiteze cu
ei, cu excepția cazurilor cînd aceasta contravine intereselor copilului.162 Copilul poate fi luat de
la părinți numai prin hotărîre judecătorească și numai în cazul cînd o cer interesele lui.
Problema domiciliului copilului minor este regelementată de art. 31 din Codul civil,
astfel că, conform prevederilor acestuia domiciliul minorului în vîrstă de pînă la 14 ani este la

157Baieș S. Roșca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Chișinău: Cartier, 2004, p. 286
158Codul civil al României. Nr. 287 din 24 iulie 2009. Î n: Monitorul Oficial al României, 15 iulie 2011, nr. 505
159 Cod Civ RM
160 CCRM
161Boroi G. op. cit. pag. 342
162 CF

părinții săi sau la acel părinte la care locuiește permanent.163 Totodată, legislația reglementează și
situația domiciliului copilului cînd părinții locuiesc separat – în cazul cînd părinții locuiesc
separat, domiciliul copilului care nu a atins vîrsta de 14 ani se determină prin acordul părinților
(art. 63 alin. (1) Codul familiei), iar î n cazul î n care acest acord lipsește domiciliul minorului se
stabilește de către instanța judecătorească, ținîndu -se cont de interesele și părerea copilului (dacă
acesta a atins vî rsta de 10 ani) (art. 63 alin. (2) Codul familiei),164 legea specificînd și condițiile
de care trebuie să țină cont instanța de judecată la aprecierea domiciliului copilului: atașamentul
copilului față de fiecare dintre părinți, față de frați și surori, vîrsta copilului, calitățile morale ale
părinților, relațiile existente între fiecare părinte și copil, pos ibilitățile părinților de a crea condiții
adecvate pentru educația și dezvoltarea copilului (îndeletnicirile și regimul de lucru, condițiile de
trai etc.).
În scopul apărării drepturilor și intereselor legitime ale copiilor, în cazurile prevăzute de
lege (art. 112 Codul Familiei), acesta poate fi dat în plasament de către instanța de judecată unui
terț165, conform art. 115 din Codul Familie. Și în acest caz, legislația stabilește unde va avea
domiciliul copilul în această situație, astfel că, cu toate că min orul este dat î n plasament,
domiciliul acestuia rămâne la părinții săi (art. 31 alin. (2) Cod civil). Dacă părinții au domicilii
separate și nu pot ajunge la un numitor comun privind determinarea domiciliului minorului,
instanța de judecată va decide asupr a domiciliului acestuia. În cazuri excepționale, avînd în
vedere interesele minorului, instanța de judecată este în drept să -i stabilească domiciliul acestuia
la bunici sau la alte rude, fie persoane de încredere, dar numai cu consimțămîntul acestora (art.
31 alin. (3) Cod civil).166
Dacă minorul este reprezentat de către un singur părinte ori dacă se află sub tutelă,
domiciliul minorului este la reprezentantul lui legal (art. 31 alin. (4) Cod civil). Dacă minorul
este în dificultate, în cazurile prevăzute de lege, domiciliul acestuia se află la familia sau la
persoanele cărora le -a fost dat în plasament ori încredințat (art. 31 alin. (5) Cod civil).167
Pe lîngă reglementările existente în legislația civilă referitoare la domiciliul copilului,
reglementări expre se în acest sens se conțin și în Legea privind regimul juridic al adopției.
Astfel, conform prevederilor art. 2 din Lege , domiciliu al copilului este locul de aflare a
copilului, care poate fi: domiciliu al părinților, al unui părinte, al tutorelui sau al curatorului, loc
al instituției sociale sau al serviciului de tip familial sau loc stabilit prin hotărîre

163 CC
164 CF
165 CF
166 CC
167 CC

judecătorească.168 Deși este binevenită încercarea legiutorului de a defini expres, într -un act
normativ, noțiunea care este reglementată doar segmentat în legislația națională, considerăm,
totuși, că această tentativă a legiuitorului a eșuat, întrucît respectiva definiție dată domiciliului
copilului este defectuoasă. Neajunsul acestei definiții constă în faptul utilizării sintagmei „este
locul de aflare al copilului, care poate fi: […]”. Am arătat mai sus, și nu întîmplător, noțiunea
dată domiciliului în dreptul civil, și am stabilit și un caracter de bază al acestuia – statornicia. Î n
definiția enunțată, legiuitorul egalează domiciliul copilului cu orice loc unde acesta se află. De
exemplu, dacă acesta se află la o familie timp de cîteva zile, este, în cazul dat, domiciliu al
copilului domiciliul respectivei familii? Evident că nu. Chiar dacă în a doua parte a definiției
date, legiuitorul enumeră, parcă, o listă exhaustivă a locurilor care pot fi considerate domiciliu al
copilului, totuși, înainte de a urma enumerarea este utilizată sintagma „poate fi”, care denotă că
totuși lista expusă este una cu titlu de recomandare, și nu o listă expresă și exhaustivă .
Considerăm că acest text de lege urmează a fi modificat, în vederea excluderii oricăror
interpretări duble, mai ales într -un domeniu atît de important, precum sunt drepturile și interesele
copilului.
În conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) și (3 ) din Convenția ONU cu privire la
drepturile copilului , statele părți recunosc dreptul oricărui copil de a beneficia de un nivel de trai ,
care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială, totodată, se
menționează că statele păr ți vor adopta măsurile corespunzătoare, ținînd seama de condițiile
naționale și în limita mijloacelor lor, pentru a ajuta părinții și alte persoane care au îngrijă un
copil să valorifice acest drept și vor oferi în caz de nevoie asistență materială și programe de
sprijin destinate, în principal, satisfacerii nevoilor de hrană, îmbrăcăminte și locuință.169 Î n
același timp, Constituția Republicii Moldova proclamă și asigură dreptul oricărui cetățean al
Republicii Moldova de a -și stabili domiciliul sau reșed ința în orice localitate din țară, de a ieși,
de a emigra și de a reveni în țară170. Aici urmează să menționăm că prevederea constituțională
respectivă se referă la persoanele care au atins majoratul, nu și la cele sub 14 ani, reieșind din
prevederile mențio nate anterior referitor la domiciliul copilului.
Totodată, apare problema elucidării aspectului ce ține de stabilirea domiciliului copilului
între 14 și 18 ani. Reieșind din faptul că legea civilă, la aprecierea domiciliului copilului, pune
accent pe faptu l că pînă la 14 ani acesta își are domiciliu la părinții săi, considerăm că copii în
vîrstă de la 14 la 18 ani pot desinestătător să -și aleagă domiciliul în limitele teritoriului
Republicii Moldova, nu însă și fără acordul reprezentanților săi legali, într ucî t, potrivit
prevederilor art. 21 alin. (1) Cod civil minorul care a î mplinit vî rsta de 14 ani î ncheie acte

168 Legea privind regimul juridic al adopției
169 Convenția
170 Constituția

juridice cu încuviințarea părinților, adoptatorilor sau a curatorului, iar în cazurile prevăzute de
lege, și cu încuviințarea autorității tutelare171, fapt care se referă, deopotrivă, și la posibilitatea
acestuia de a -și alege domiciliul, mai ales că acest drept nu este menționat în prevederile art. 21
alin. (1) Cod civil, care enumeră actele pe care le poate încheia minorul între 14 și 18 ani fără
acordul reprezentanților legali.
În secțiunea de mai sus am analizat semnificația, problematica și importanța identificării
persoanelor în spațiu, în special al minorilor. Anume acest subiect ne -a determinat să realizăm o
cercetare minuțioasă a tuturor parti cipanților implicați în procesul de stabilire a domiciliului
copilului î n dreptul public.

2.4. Circumscrierea terminologică a „autorității publice” și „autorității tutelare” prin
prisma problemei de stabilire a domiciliului copilului
Reieșind din funcția prin cipală a administrației publice – de a organiza și asigura
implementarea legilor, a celorlalte acte normative ale autorităților statului și ale colectivităților
locale, precum și de a executa direct, în anumite cazuri, legea și alte acte normative, poate f i
evidențiat rolul principal al administrației publice în vederea asigurării respectării drepturilor
copilului – organizarea executării legilor și a altor acte normative ale autorităților statului și ale
colectivităților locale din domeniul drepturilor cop ilului.
Autorul Rapotan A. 172 menționează că deși administrația publică este cuprinsă în funcția
executivă, la o analiză mai atentă se poate observa că ea depășește activitatea de organizare a
executării legii și de executare în concret a legii. Chiar dacă Parlamentul aprobă direcțiil e
principale ale politicii interne și externe în domeniul respectării drepturilor copilului, legiferîndu –
le și devenind astfel obligatorii atît pentru Guvern, cît și pentru organele administrației publice
centrale de specialitate și autoritățile publice lo cale, anume administrației publice îi revine
sarcina de a elabora proiectele deciziilor politice, concepția națională cu privire la protecția
copilului și familiei, programul și mecanismul de implementare a acesteia etc. În alți termeni,
autoritățile admin istrației publice sunt învestite cu atribuții de previziune și programare a
activității în domeniul respectiv, remarcîndu -se o influență mai mare sau mai mică a
administrației publice asupra direcțiilor principale de dezvoltare.
Orice organizare administra tiv-teritorială este chemată să asigure creșterea eficienței
administrării locale, sporirea inițiativei și operativității serviciilor publice, îmbunătățirea
legăturilor între autoritățile publice centrale și locale, organizarea unui control eficient. Altfe l
spus, delimitarea teritoriului în unități administrative este efectuată în scopul exercitării unitare a

171 CC
172Rapotan A. Protecția copilului prin prisma implicării administrației publice centrale . Î n: Revista Națională de
Drept, 2009, nr.8, pag.32

puterii de stat și realizării intereselor generale ale colectivităților teritoriale locale. De aceea,
reforma administrației publice începută, la reco mandările Uniunii Europene prin anii' 80 -90 ai
secolului trecut în majoritatea statelor din Europa Centrală și de Est, a avut drept componente de
bază descentralizarea și crearea unui sistem democratic de administrare locală.173
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, Constituția Republicii
Moldova, Codul familiei și alte reglementări legale stipulează faptul că în toate deciziile care îl
privesc pe copil, fie că sunt luate de instituțiile publice sau private sau de alte organisme
guvernamentale sau nonguvernamentale, interesul copilului trebuie să fie luat în considerație cu
prioritate.
Asigurarea și respectarea drepturilor copilului este realizată prin acțiunea convergentă a
instituțiilor care au atribuții în domeniu. Statul are o responsabilitate fundamentală față de soarta
tuturor cetățenilor săi, inclusiv față de minori care sunt viitorul țării.174 Participarea statului î n
activitatea de ocrotire a copilului se manifestă prin garantarea funcționării institu țiilor, serviciilor
și organismelor publice sau private, care poartă responsabilitatea pentru grija și protecția
acestuia, ținînd cont de drepturile și obligațiile părinților săi, tutorelui și altor persoane cu
responsabilitate î n domeniu.
Conform opiniei autorului Bobeica E. administrația publică este constituită ca o instituție
fundamentală a societății contemporane, a cărei organizare și funcționare implică rezolvarea
treburilor publice și asigurarea realizării intereselor și nevoilor specifice ale colec tivităților, dar
totodată și transpunerea în viață a principiilor statului de drept și ale democrației în plan local175.
Deși este omniprezent în legislația națională, termenul de autoritate publică este definit
legal doar în două acte normative: Legea cu pr ivire la investițiile în activitatea de
întreprinzător176 și Legea contenciosului administrativ177. Astfel, î n conformitate cu prevederile
art. 3 din Legea cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător , autoritate publică este o
structură organiz atorică sau organ, instituite prin lege sau printr -un alt act administrativ
normativ, care acționează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public.
Totodată, conform prevederilor art. 2 din Legea contenciosului administrativ , autori tate publică
este orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr -un act administrativ
normativ, care acționează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public.

173 Neacșu S. Rolul autorităților publice în realizarea funcției administrative a statului. Autoreferatul Tezei de
doctor. Chișinău. 2015 http://www.cnaa.md/files/theses/2016/25011/sorin_neacsu_abstract.pdf
174 Focșa T. Instituții cu atribuții în protecția minorului. În: Asistența Psihologică, psihopedagigică și Socială ca factor
al dezvoltării societății. Ediția a II -a. 2011p. 39 -40
175Bobeica E. Autonomia locală -element constitutiv în activitatea autorităților publice locale. În: Revista Națională
de Drep, 2012, nr. 12, pag. 59
176Legea cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător. Nr. 81 din 18.03.2004. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 23.04.2004, nr. 64 -66
177Legea contenciosului adminis trativ. Nr. 793 din 10.02.2000. Î n: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
18.05.2000, nr. 57 -58

Deci, putem concluziona că autoritatea publică reprezintă structura organizatorică sau
organul, instituite prin lege sau printr -un alt act administrativ normativ, care acționează în regim
de putere publică, a cărei funcționare implică rezolvarea treburilor publice și asigurarea realizării
intereselor ș i nevoilor specifice ale colectivităților, dar totodată și transpunerea în viață a
principiilor statului de drept și ale democrației în plan local.
Deși în Codul familiei este utilizată pretutindeni noțiunea de “autoritate tutelară”, în
conținutul lui nu e ste dată definiția acestei noțiuni. Situația a fost, însă, alta pînă la data de
01.01.2014, cînd a intrat în vigoare Legea privind protecția specială a copiilor aflați în situație de
risc și a copiilor separați de părinți178, lege prin care a fost abrogat Capitolul 17 din Codul
familiei. Astfel, pînă la abrogarea acestui capitol, Codul familiei prevedea că autoritățile tutelare
au drept scop apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copiilor, acestea fiind și enumerate:
autoritatea centrală pentru pr otecția copilului, organele executive ale autorităților administrației
publice locale din unitățile administrative -teritoriale de nivelul II, autoritățile deliberative din
unitățile administrative -teritoriale de nivelul I. Totodată, conform reglementărilor abrogate
exercitarea funcțiilor autorității tutelare se pune pe seama direcțiilor (secțiilor) de învățamînt –
referitor la minori, a direcțiilor (secțiilor) de asistență socială – referitor la persoanele majore și
copiii care se află în instituțiil e din subordinea acestora, iar în localitățile unde lipsesc aceste
organe – pe seama secretarilor consiliilor locale.
Impulsul modificărilor operate a fost dat de adoptarea Strategiei naționale de
descentralizare și a Planului de acțiuni privind implemen tarea Strategiei naționale de
descentralizare pentru anii 2012 –2015179. Scopul de bază al adoptării respectivei strategii constă
în descentralizarea financiară, care în mod inevitabil a dus la reevaluarea și modificarea
competențelor autorităților publice ce ntrale și locale. În acest sens, drept obiectiv de bază în
vederea descentralizării serviciilor și competențelor a fost trasat scopul de a întocmi și
implementa Nomenclatorul competențelor autorităților administrației publice locale de nivelurile
întîi și al doilea, cît și centrale180. Deși această sarcină a fost trasată clar în Strategia națională de
descentralizare încă în 2012, cînd a fost adoptată Legea prin care această Strategie a fost
aprobată, la moment Nomenclatorul respectiv se află la etapă de proi ect, fiind deja la a treia
ediție181.

178 Legea 140
179Legea pentru aprobarea Strategiei naționale de descentralizareși a Planului de acțiuni privind implementarea
Strategiei naționale de descentrali zare pentru anii 2012 –2015 . Nr. 68 din 05.04.2012. Î n: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 13.07.2012, nr. 143 -148
180Strategia națională de descentralizare, aprobată prin Legea nr. 68 din 05.04.2012
181Proiectul Nomenclatorul ui competențelor al autorităț ilor administrației publice locale de nivelurile întîi și al
doilea, cît și centrale . Proiect III. http://serviciilocale.md/pageview.php? l=ro&idc=95&t=/Cadru -legal -si-
institutional/Descentralizare -APL& (vizitat la 10.07.2014)

Nomenclatorul competențelor al autorităților administrației publice locale de nivelurile
întîi și al doilea, cît și centrale are drept scop elucidarea competențelor autorităților menționate și
sistematizarea acestor comp etențe care să reprezinte baza prestării (furnizării) serviciilor publice
descentralizate de către APL I/II, respectiv, în baza respectivei sistematizări să fie posibilă și o
evaluarea adecvată a nevoilor financiare pentru exercitarea lor.
Î ntrucî t familia constituie unitatea fundamentală a societății și mediul natural pentru
creșterea și bunăstarea tuturor membrilor săi, pentru deplina și armonioasa dezvoltare a
personalității copilului, acesta trebuie să crească într -un mediu familial, î ntr -o atmosferă de
fericire, dragoste și înțelegere. Asistența și ocrotirea drepturilor copilului prin părinți se
realizează pe baza unui parteneriat dintre familie și stat, în limitele unor instituții sociojuridice
reglementate prin lege. Autoritățile publice intervin de f iecare dată cînd dezvoltarea, securitatea
sau integritatea fizică sau morală a copilului este periclitată182. Deci, rămîne să calificăm care
anume autorități publice vor fi competente să fie implicate în problema stabilirii domiciliului
copilului, deoarece, prin eliminarea Capitolului 17 din Codul familiei această întrebare este una
iminentă. Astfel, deși Codul familiei utilizează termenul de „autoritate tutelară”, acesta nu
stabilește ce subînțelege acest termen și care sunt autoritățile respective, deși, în art. 7 alin. (2)
din Codul familiei se menționează că drepturile familiale sînt ocrotite de autoritățile abilitate ale
administrației publice, iar în anumite cazuri și de instanțele judecătorești. Apare întrebarea dacă
î n cazul dat putem face trimitere la Legea privind protecția specială a copiilor aflați în situație de
risc și a copiilor separați de părinți? Sunt competente autoritățile menționate în art. 3 din această
Lege să intervină, să zicem, într -un proces judiciar î n care se decide domiciliul copil ului? Codul
civil menționează, în acest sens, că sunt considerate „autorități tutelare” autoritățile
administrației publice locale (art. 35 alin. (1) Cod civil)183.
Pe de o parte, Legea privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a
copiilor separați de părinți pare să fie aplicată exclusiv acestor categorii de persoane: copii aflați
în situație de risc și copiilor separați de părinți. Conform prevederilor Legii se consideră copii
aflați în situație de risc copiii în privința cărora, c a urmare a evaluării, se constată una sau mai
multe din situațiile prevăzute la art. 8, care, la rîndul lui menționează următoarele situații184:
a) copiii sînt supuși violenței;
b) copiii sînt neglijați;
c) copiii practică vagabondajul, cerșitul, prostituția;

182Mărgineanu L. Rolul administrației publice în soluționarea problemelor copiilor rămași fără ocrotire părintească.
În: Revista Națională de Drept, 2007, nr. 7, pag. 69
183 CC
184 Legea 140

d) copii i sînt lipsiți de îngrijire și supraveghere din partea părinților din cauza absenței
acestora de la domiciliu din motive necunoscute;
e) părinții copiilor au decedat;
f) copiii trăiesc în stradă, au fugit ori au fost alungați de acasă;
g) părinții copiilor refuză s ă-și exercite obligațiile părintești privind creșterea și îngrijirea
copilului;
h) copiii au fost abandonați de părinți;
i) părinții copiilor au fost declarați ca fiind incapabili printr -o hotărîre judecătorească.
Totodată, conform art. 3 din Lege sunt considerați copii separați de părinți copiii lipsiți
efectiv de grija părinților în situații determinate de absența acestora, inclusiv în cazul plecării
părinților la muncă peste hotare, copiii luați de la părinți din cauza existenței pericolului iminent
pentru viața sau sănătatea acestora, precum și copiii cărora li s -au stabilit statutul de copil rămas
temporar fără ocrotire părintească sau de copil rămas fără ocrotire părintească.
Deci, la prima vedere, copilul al cărui domiciliu urmează a fi stabilit di n cauza
neînțelegerii și dezacordului părinților vis -a-vis de această problemă nu poate fi încadrat în
categoriile enunțate mai sus și reglementate într -o manieră exhaustivă prin Legea privind
protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a c opiilor separați de părinți, respectiv par
a fi inaplicabile prevederile Legii în cauză situației menționate.
Pe de altă parte, încă înainte de adoptarea Legii privind protecția specială a copiilor aflați
în situație de risc și a copiilor separați de părinți și intrării acesteia în vigoare la 01.01.2014, cînd
operau de drept prevederile Capitolului 17 din Codul fa miliei, întitulat, de altfel, „Protecția și
educația copiilor rămași fără ocrotire părintească”, se aplicau situației de stabilire a domiciliului
copilului prevederile acestui Capitol, deși cum am menționat, acesta părea a fi aplicabil doar
situațiilor în care erau implicați „copiii rămași fără ocrotire părintească”.
Totuși, considerăm că autoritățile enunțate în prevederile Legii nr. 140 sunt competente
să intervină și în situațiile care ne interesează – î n cazurile de stabilire a domiciliului copilului,
deoarece considerăm că, odată ce acestor autorități le -au fost date în competență atribuțiile
enunțate în respectiva lege, cu atît mai mult le pot fi atribuite în competență și atribuția de a
verifica condițiile de trai a părinților și a emite avize consul tative vis -a-vis de acestea și de a
participa la ședințele instanțelor judecătorești pentru a -și expune opinia referitor la alegerea
domiciliului copilului. Este aplicabilă, în acest sens, în lipsa reglementărilor exprese care să
stabilească competența res pectivelor autorități, regula a fortiori sau qui potest plus, potest minus
(cine poate mai mult, poate și mai puțin (cu atît mai mult)).
Deci, conform prevederilor art. 3 din Legea privind protecția specială a copiilor aflați în
situație de risc și a copii lor separați de părinți, autoritatea centrală pentru protecția copilului este

Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, abilitat să elaboreze, să promoveze și să
monitorizeze realizarea politicii statului în domeniul protecției copilului; autorita tea tutelară
locală sunt primarii de sate (comune) și de orașe; autoritatea tutelară teritorială sunt
secțiile/direcțiile asistență socială și protecție a familiei/Direcția municipală pentru protecția
copilului Chișinău. În municipiile Bălți și Chișinău autoritățile tutelare teritoriale exercită și
atribuțiile de autoritate tutelară locală, cu excepția unităților administrativ -teritoriale autonome
din componența acestora, în cadrul cărora atribuțiile de autoritate tutelară locală sînt exercitate
de prima rii unităților administrativ -teritoriale respective.185
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 6 din Regulamentul privind organizarea și
funcționarea Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei, structurii și efectivului -limită
ale aparatului central al acestuia186, Ministerul exercită, pe lîngă alte atribuții în domeniul
protecției familiei și a drepturilor copilului, atribuția de coordonare a activității autorităților de
tutelă și curatelă din cadrul unităților administrativ – teritoriale de ni velul întîi și nivelul al doilea.
Realizarea acestei atribuții a Ministerului este în prezent realizată de către Direcția protecție a
familiei și drepturilor copilului din cadrul Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei.
În ceea ce privește auto ritatea tutelară locală, după cum menționează Legea privind
protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți aceasta este
reprezentată de către primarii de sate (comune) și de orașe. Astfel, în conformitate cu prev ederile
art. 29 alin. (1) lit. j) și q) din Legea privind administrația publică locală187 „Pornind de la
domeniile de activitate ale autorităților administrației publice locale de nivelul întîi, stabilite la
art.4 alin.(1) din Legea privind descentralizarea administrativă,188 primarul exercită în teritoriul
administrat următoarele atribuții de bază: j) conduce, coordonează și controlează activitatea
serviciilor publice locale, asigură funcționarea serviciului stare civilă, a autorității tutelare,
contribuie la realizarea măsurilor de asistență socială și ajutor social; q) exercită, în numele
consiliului local, funcțiile de autoritate tutelară, supraveghează activitatea tutorilor și a
curatorilor;”. Este de menționat că principalele domenii de acitivitate a autor ităților publice
locale sunt trasate de Legea privind descentralizarea administrativă189.
Referitor la secțiile/direcțiile asistență socială și protecție a familiei/Direcția municipală
pentru protecția copilului Chișinău, ca autorități tutelare teritoriale, vom menționa că conform

185 Legea 140
186Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii,
Protecției Soci ale și Familiei, structurii și efectivului -limită ale aparatului central al acestuia . Nr. 691 din
17.11.2009. Î n: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 20.11.2009, nr. 166 -168
187Legea privind administrația publică locală. Nr. 436 din 28.12.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
09.03.2007, nr. 32 -35
188 Legea descentralizare
189Legea privind descentralizarea administrativă. Nr. 435 din 28.12.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 02.03.2007, nr. 29 -31

prevederilor art. 1.1. din Regulamentul Direcției municipale pentru protecția drepturilor copilului
a Consiliului municipal Chișinău190 „Direcția municipală pentru protecția drepturilor copilului
este subordonată Consiliului municipal Chișinău și exercită funcțiile de autoritate tutelară în
municipiul Chișinău”, deci, după cum menționează însuși Regulamentul, direcția este
subordonată consiliului municipal. Direcții de asistență socială și protecție a familiei și copilului
sunt constit uite de către Consiliile raionale și activează pe lîngă acestea în următoarele localități:
Criuleni, Cahul191, Cantemir192, Orhei, Telenești, Ungheni, Hîncești193, Rîșcani, Glodeni194,
Soroca, Briceni, Ialoveni, Cimișlia, Anenii Noi, Rezina, Ștefan Vodă, Strășeni, Sî ngerei,
Drochia, Ocnița195, Nisporeni și în celelalte raioane ale țării. Deci, secțiile/direcțiile de asistență
socială și protecție a familiei, sunt structuri constituite în cadrul autorității publice locale de
nivelul al doilea care asigură apli carea legislației privind protecția socială a copilului și familiei.
În ceea ce privește definiția doctrinară a autorității tutelare, în lucrarea sa Dicționar de
drept procesual civil, Grușca I.196 atribuie noțiunii de autoritate tutelară două sensuri: cea d e
“funcție a unui organ administrativ ce înglobează un ansamblu de atribuții (ținînd de dreptul
familiei) a căror aducere la îndeplinire se realizează prin acte cu caracter administrativ” și cea de:
“organ al administrației de stat care îndeplinește aceast ă funcție”. Deci, din noțiunea propusă de
autor putem corela noțiunile de „autoritate publică” și „autoritate tutelară”.
Această dualitate a noțiunii de autoritate tutelară este foarte des întîlnită în doctrina
națională și cea românească. Astfel, Ion P. F ilipescu și Andrei I. Filipescu197susțin că denumirea
de “autoritate tutelară” nu poate avea, potrivit sensului cuvintelor folosite (de legislația română,
n.a.), decît înțelesul de subiect al unor atribuții și îndatoriri.

190RegulamentulDirecției municipale pentru protecția dr epturilor copilului a Consiliului municipal
Chișinău http://www.chisinau.md/pageview.php?l=ro&idc=463 (vizitat la 03.05.2014)
191Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției Asistență Socială și Protecție a Familiei , aprobat prin
Decizia Consiliului raional Cahul nr. 07/09 -III din 20.09.2012 http://www.cahul.md/ro/page/direc -ia-asisten -social –
i-protec -ie-a-familiei/20 (vizitat la 03.05.2014)
192 Regulamentul de organizare ș i funcționare a Direcției de Asistență socială și Protecție a Familiei
http://www.cantemir.md/pageview.php?l=ro&idc=105&id=302&ord=3&t=/Directiile -Consiliului -Raional/Directia –
Asistenta -Sociala -si-Protectia -Familiei/Regulamentul -directiei -asistenta -sociala -si-protectia -familiei/ (vizita t la
03.05.2014)
193Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției de Asistență socială și Protecție a Familiei , aprobat prin
Decizia Consiliului raional Hîncești, nr. 01/04 din 03.02.2011 http://hincesti.md/wp –
content/uploads/2014/03/regulament -de-activitte.pdf (vizitat la 03.05.2014)
194Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției Asistență Socială și Protecția Familiei
Glodeni http://www.glodeni.md/ro/site -categories/direc%C8%9Bia -asisten%C8%9B%C4%83 -social%C4%83 –
%C8%99i -protec%C8%9Bie -familiei (vizitat la 03.05.2014)
195Regulamentul de funcționare a Consiliului de administrație al Direcției raionale Asistență Socială și Protecția
Familiei , aprobat prin Decizia Consiliului raional nr. 5/6 din 03.08.2012
http://ocnita.md/index.php?name=pages&file=decizii2012 (vizitat la 03.05.2014)
196Grușca I. Dicționar de drept procesual civil. Chișinău: Reclama, 2003. 296 p.
197Filipescu I.P., Filipescu A.I. Tratat de dreptul familiei. București: A ll Beck, 2002, 680 p.

În ceea ce privește natura juridică a atribuțiilor autorității tutelare autorii Ion P. Filipescu
și Andrei I. Filipescu198 consideră că aceste atribuții țin de dreptul familiei, dar actele prin care se
realizează sunt acte administrative.
Totodată, autorii menționați clasifică atribuțiile au torităților tutelare cu privire la
ocrotirea copilului în următoarele categorii:
1. Atribuții ca organ de control și îndrumare. În acest sens, autorii citați menționează că
autoritatea tutelară este obligată să exercite controlul asupra felului în care părinț ii își exercită
drepturile și își execută obligațiile cu privire la persoana și bunurile minorului.
2. Atribuții ca organ de decizie. În unele situații, autoritatea tutelară are putere de decizie, în
baza legii.
Raportată la realitatea juridică din Republica Moldova, această categorie de atribuții ale
autorității tutelare reiese din prevederile art. 55 alin. (4) Codul familiei – litigiu între părinți
privind numele de familie și/sau prenumele copilului, art. 56 alin. (3) Codul familiei –
schimbarea numelui de familie a copilului, art. 61 alin. (3) Codul familiei – numirea unui
reprezentant pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copilului în cazul existenței
unor conflicte de interese între părinți și copii, art. 64 alin. (2) Codul familiei – exercitarea
drepturilor părintești în cazul cînd părinții locuiesc separat, dacă aceștia nu au convenit printr -un
acord, art. 65 alin. (1) Codul familiei – cazuri în care părinții încalcă dreptul bunicilor, fraților și
surorilor copilului de a comunica cu a cesta, alte situații stabilite de lege.199
3. Atribuții ca organ de sesizare. În cazurile enumerate de lege autoritatea tutelară se poate
adresa în instanțele de judecată pentru luarea măsurilor care sunt în interesul copilului.
Raportată la realitatea juridică națională, putem menționa în care situații autoritățile
tutelare au atribuții de sesizare: art. 68 alin. (2) Codul familiei – acțiunea privind decăderea din
drepturile părintești poate fi pornită de celălalt părinte, tutorele copilului, autoritatea tutela ră sau
procurorul, art. 71 alin. (3) din Codul familiei – inițierea acțiunii privind luarea copilului de la
părinți fără decăderea din drepturile părintești, alte situații, art. 95 alin. (5) din Codul familiei –
„Dacă contractul privind plata pensiei de în treținere contravine intereselor copilului minor sau
major incapabil, acesta poate fi declarat nul de către instanța judecătorească la cererea
reprezentanților legali ai copilului, a autorității tutelare sau a procurorului”.200
Aceiași doctrinari menționează că în cazul dat actul autorității administrative nu este un
act administrativ, ci unul de procedură civilă. Într -adevăr, în aceste situații autoritățile tutelare
vor opera atît în baza Codului familiei și a altor acte normati ve ce reglementează drepturile
copilului, dar și în temeiul prevederilor art. 73 alin. (1) Cod de procedură civilă al Republicii

198Filipescu I.P., Filipescu A.I. op. cit., p. 577
199 CF
200 CF

Moldova201 conform căruia „În cazurile prevăzute de lege, autoritățile publice, organizațiile,
persoanele fizice pot adresa î n ju decată acțiune (cerere) în apărarea drepturilor, libertăților și
intereselor legitime ale unor alte persoane, la cererea acestora, sau în apărarea drepturilor,
libertăților și intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane fizice”. În aceste sit uații,
autoritățile care au intentat proces în apărarea intereselor unor alte persoane au drepturi și
obligații procedurale de reclamant, însă nu vor fi ținute să achite cheltuielile de judecată și nu vor
putea să încheie în cadrul procesului tranzacție de împăcare.
4. Atribuții în cazurile în care legea prevede ascultarea autorității tutelare. Dacă ar fi să
raportăm această categorie a atribuțiilor autorității tutelare la prevederile legislației naționale, am
putea menționa următoarele situații: art. 63 alin . (3) Codul familiei – situațiile cînd la
determinarea domiciliului copilului minor, instanța judecătoreasă va cere și avizul autorității
tutelare în a cărei rază teritorială se află domiciliul fiecăruia dintre părinți, art. 70 alin. (2) Codul
familiei – „Restabilirea în drepturile părintești se face pe cale judecătorească, în baza cererii
persoanei decăzute din aceste drepturi, cu participarea obligatorie a autorității tutelare”, art. 71
alin. (4) Codul familiei – „Cererea privind luarea copilului de la pă rinți fără decăderea acestora
din drepturile părintești se examinează cu participarea obligatorie a autorității tutelare”, art. 73
alin. (1) Codul familiei – „La examinarea de către instanța judecătorească a litigiilor privind
educația copilului este oblig atorie participarea autorității tutelare”.202
Autoarea rusă Ильина O.203 consideră că atribuțiile autorităților tutelare pot fi divizate în
două categorii:
1. apărarea drepturilor și intereselor copiilor fără îngrijire părintească;
2. apărarea drepturilor și intereselor copiilor aflați sub tutela părinților.
Din categoria a doua de atribuții ale autorităților tutelare, de apărare a drepturilor și
intereselor copilului aflat sub tutela părinților, sau, cum le numește autoarea citată „atribuții în
domeniul regl ementării relațiilor dintre părinți și copii” , fac parte următoarele atribuții ale
autorităților tutelare:
2.1. soluționarea neînțelegerilor apărute între părinții copilului, între părinți și copii, între
părinți și alte rude, avîndu -se î n vedere:
– neînțelegeril e dintre părinți privind alegerea prenumelui și/sau a numelui de familie a
copilului (în legislația Republicii Moldova art. 55 alin. (4), art. 56 alin. (2) Codul familiei);
– neînțelegerile dintre părinți ce privesc educația și instruirea copilului (în legis lația
Republicii Moldova art. 60 alin. (4) Codul familiei);

201Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 12.06.2003, nr. 111 -115
202 CF
203Ильина О.Ю. Интересы ребенка в семейном праве Российской Федерации. – Москва: Городец, 2006. 192
стр.

– neînțelegerile dintre părinții minori și tutorele numit copilului (în legislația Republicii
Moldova art. 59 Codul familiei);
– neînțelegerile dintre rudele apropiate ale copilului și părinții acestu ia privind comunicarea
cu copilulul (în legislația Republicii Moldova art. 52 alin. (2) Codul familiei).
Aceste atribuții menționate ale autorităților tutelare sunt aproape imposibil de realizat,
întrucît aceste neînțelegeri sunt de regulă soluționate în cadrul familiei. Conferirea autorităților
tutelare a posibilității de a interveni în soluționarea a astfel de situații relevă prezența în acțiunile
lor a interesului public: statul intervine în soluționarea unor conflicte familiale, iar decizia
autorității tutelare are un caracter obligatoriu.
2.2. Acordarea permisiunii părinților copilului de a realiza anumite acțini:
– permisiunea acordată părinților de a schimba prenumele copilului sau a numelui de
familie cu cea a altui părinte;
– permisiunea acordată părintelui în privința căruia copilul a fost luat fără decăderea din
drepturile părintești de a comunica cu copilul (în legislația Republicii Moldova art. 72 alin. (2)
Codul familiei).
Acordul dat în cazurile enumerate mai sus de către autoritatea tutelară se decid e doar
reieșind din interesele superioare ale copilului. Și în acest caz, permisiunea acordată de
autoritatea tutelară are forță de putere publică și trebuie executată în mod obligatoriu.
2.3. Adresarea de către autoritățile tutelare în instanțele judecătorești cu cereri de chemare î n
judecată privind:
– acțiunea privind decăderea din drepturile părintești (art. 68 alin. (2) Codul familiei);
– acțiunea privind luarea copilului de la părinți fără decăderea din drepturile părintești (art.
71 alin. (3) din Codul familiei);
– declararea nulității contractului privind plata pensiei de întreținere în cazurile în care
acesta contravine intereselor copilului minor sau major incapabil (art. 95 alin. (5) din Codul
familiei);
– declararea nulității căsătoriei încheiată de căt re o persoană care nu a atins vîrsta
matrimonială și această vîrstă nu a fost redusă în modul stabilit (art. 42 alin. (1) Codul familiei).
2.4. Participarea obligatorie a autorităților tutelare la examinarea în cadrul instanțelor
judecătorești a următoarelor cazuri:
– determinarea domiciliului copilului minor (art. 63 alin. (3) Codul familiei);
– restabilirea în drepturile părintești (art. 70 alin. (2) Codul familiei);
– luarea copilului de la părinți fără decăderea acestora din drepturile părintești (art. 71 alin.
(4) Codul familiei);

– examinarea de către instanța judecătorească a litigiilor privind educația copilului (art. 73
alin. (1) Codul familiei).
În exercitarea atribuțiilor enunțate, ca și în cazurile în care autoritățile tutelare intervin
pentru protecția d repturilor copiilor lipsiți de grijă părintească sau aflați în situație de risc, în
protecția copiilor ce beneficiază de grijă părintească, însă se află în situații în care interesele lor
pot fi lezate, autoritățile tutelare trebuie să se ghideze de trei p rincipii de bază:
1. Principiul abordării multi -disciplinare: fiecare caz este examinat comprehensiv din toate
punctele de vedere legate de viața și dezvoltarea copilului cu implicarea tuturor specialiștilor
relevanți;
2. Principiul participativ: î n fiecare caz decizia privind un aspect sau altul al vieții copilului
va fi luată de comun acord cu copilul, familia,rezentantul legal al copilului și comunitatea;
3. Principiul confidențialității: informația privind copilul în privința căruia urmează
autoritatea tutelară să intervină se păstrează cu confidențialitate și se comunică altor persoane
doar cu acordul prelabil al copilului, al reprezentantului legal al acestuia sau familiei.
În Legea privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați
de părinți cu referire la atribuțiilor autorităților competente în materie de protecția copilului, se
menționează că autoritate centrală pentru protecția copilului – Ministerul Muncii, Protecției
Sociale și Familiei, este abilitat să ela boreze, să promoveze și să monitorizeze realizarea politicii
statului în domeniul protecției copilului. În ceea ce privește atribuțiile autorității tutelare locale,
în art. 6 din Lege sunt specificate următoarele atribuții:
a) asigură recepționarea și înregistrarea sesizărilor privind încălcarea drepturilor copilului,
se autosesizează în cazul identificării unor copii aflați în situație de risc;
b) coordonează examinarea sesizărilor privind încălcarea drepturilor copilului;
c) în limita atribuțiilor sale și î n cooperare cu autoritatea tutelară teritorială, întreprinde
acțiunile necesare pentru prevenirea separării copilului de mediul familial sau pentru
(re)integrarea copilului î n familie;
d) asigură evaluarea familiilor cu copii aflați în situație de risc și a c opiilor separați de
părinți;
e) asigură luarea copilului de la părinți sau de la persoanele în grija cărora se află acesta în
cazul existenței unui pericol iminent pentru viața sau sănătatea lui;
f) asigură plasamentul de urgență al copiilor separați de părinți;
g) asigură instituirea tutelei/curatelei asupra copiilor ai căror părinți sînt plecați peste hotare;
h) asigură luarea și scoaterea de la evidență a familiilor cu copii aflați în situație de risc și a
copiilor separați de părinți;
i) participă la procedura de luar e a copilului de la părinți;

j) eliberează și transmite autorității tutelare teritoriale avize privind plasamentul planificat
al copiilor;
k) cooperează, la nivel local, cu instituțiile, structurile și serviciile cu atribuții în domeniul
protecției copilului;
l) coordonează procesul de monitorizare a situației familiilor cu copii aflați în situație de
risc și a copiilor separați de părinți;
m) coordonează procesul de analiză a situației la nivel local privind protecția copiilor aflați
în situație de risc și a copiilor separați de părinți;
n) planifică și decide realizarea măsurilor de informare a populației privind drepturile
copilului;
o) în limita atribuțiilor sale, întreprinde măsurile necesare pentru respectarea drepturilor
patrimoniale ale copiilor rămași fără ocrotire părintească;
p) colaborează cu autoritățile tutelare teritoriale și centrale în vederea protecției copiilor
aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți, inclusiv prin informarea reciprocă pe
probleme de interes comun.
Totodată, conform preve derilor art. 7 din Legea privind protecția specială a copiilor aflați
în situație de risc și a copiilor separați de părinți, autoritatea tutelară teritorială are următoarele
atribuții:
a) recepționează, înregistrează și transmite, conform competenței, sesizăr ile privind
încălcarea drepturilor copilului;
b) în limita atribuțiilor, acordă sprijin autorităților tutelare locale în procesul de identificare,
evaluare și asistență a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți și participă
la acest proces î n caz de necesitate;
c) întreprinde, în colaborare cu autoritatea tutelară locală, acțiunile necesare privind
prevenirea separării copilului de mediul familial sau privind (re)integrarea lui în familie;
d) asigură plasamentul planificat al copiilor separați de părinți;
e) asigură stabilirea/retragerea statutului de copil rămas temporar fără ocrotire părintească
sau de copil rămas fără ocrotire părintească;
f) asigură stabilirea statutului de copil adoptabil;
g) ține evidența copiilor rămași temporar fără ocro tire părintească și a copiilor rămași fără
ocrotire părintească aflați în plasament planificat, recepționează/sistematizează datele privind
copiii aflați în evidența autorităților tutelare locale;
h) asigură reprezentarea intereselor și a drepturilor copiilor în instanța de judecată;
i) asigură, la nivel teritorial, cooperarea dintre instituțiile, structurile și serviciile cu atribuții
în domeniul protecției copilului;

j) determină necesitățile de formare profesională a specialiștilor implicați în protecția
copilulu i în domeniul respectării drepturilor copilului;
k) efectuează analiza datelor privind situația copiilor din unitatea administrativ -teritorială
respectivă și prezintă propuneri consiliului raional/ municipal privind instituirea sau dezvoltarea
serviciilor soc iale în conformitate cu necesitățile identificate;
l) întreprinde măsuri de informare a populației privind drepturile copilului;
m) colaborează cu autoritățile tutelare locale, teritoriale și centrale în vederea protecției
copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți, inclusiv prin informarea
reciprocă pe probleme de interes comun.
Considerăm defectuoasă reglementarea atribuțiilor autorităților tutelare în legea citată.
După cum am menționat, dat fiind că din Codul familiei au fost omis e reglementările în baza
cărora era posibil de identificat autoritățile tutelare, aceste norme fiind instituite în baza Legii
privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc
și a copiilor separați de părinți, reglementări care se aplică t uturor situațiilor cînd este necesară
identificarea autorităților tutelare competente în anumite situații cînd sunt afectate careva
drepturi ale copilului. Din cîte putem observa, nici în art. 6, nici în art. 7 din Lege nu se regăsește
competența autorităț ii tutelare de a participa la procesele care privesc drepturile copilului pentru
a prezenta anumite concluzii referitor la soluția care trebuie adoptată de către instanța de
judecată, așa cum prevede, de exemplu, Legea Federației Ruse cu privire la organel e de tutelă și
curatelă204în art. 8 alin. (1) pct. 11). Mai mult ca atît, modalitatea de reglementare a acestor două
article de lege lasă impresia că lista atribuțiilor autorităților tutelare locale și teritoriale este
exhaustivă.
Nu optăm, în cazul dat, pentru introducerea în textul acestor articolea prevederilor care să
prevadă atribuțiile autorităților tutelare în situațiile descrise, însă considerăm oportun ca cel puțin
art. 6 și 7 din Lege să prevadă o ultimă literă, în care să fie prevăzut că autorit ățile tutelare
locale/teritoriale pot exercita și alte atribuții prevăzute de lege.
Reiterînd clasificarea dată mai sus a atribuțiilor autorităților tutelare în atribuții de apărare
a drepturilorși intereselor copilului cînd acesta este lipsit de grija pă rintească, și atribuții
exercitate în vederea apărării drepturilor și intereselor copilului sub tutela părinților, vom
menționa că în legislația națională din domeniul drepturilor copilului accentul este pus pe prima
categorie de atribuții, și foarte puțin , pe cea de -a doua categorie. Deși nu negăm importanța
intervenirii autorităților tutelare în situațiile cînd copilul este lipsit de grija părintească, sau se
află în situație de risc, nu putem nega însă importanța existenței unui cadru legal decent în cee a

204Федеральный закон "Об опеке и попечительстве". №48 -ФЗ от 24.04.2008 (ред. от 05.05.2014). В:
"Собрание законодательства РФ", 28.04.2008, №17,

ce ține de apărarea drepturilor și intereselor copilului care se bucură de grija părintească. O
soluție în acest sens ar fi crearea unui cadru normativ complet, care să reglementeze în detaliu
care sunt autoritățile tutelare împuternicite cu protecția co piilor ce beneficiază de grijă
părintească, ce împuterniciri li se acordă, includerea în regulamentele de activitate a autorităților
tutelare menționate a împuternicirilor exprese în vederea protecției drepturilor și intereselor
tuturor copiilor, indiferen t dacă ei beneficiază sau nu de grijă părintească.
În final, putem deduce următoarele caracteristici ale autorităților tutelare:
1. atribuțiile de autoritate tutelară sunt realizate de către autoritățile administrației publice,
în activitatea lor autoritățil e tutelare urmărind respectarea interesului general al statului și al
societății;
2. direcția publico -privată a activității autorităților tutelare este determinată, în primul rînd,
de dreptul acestora de a interveni, în limitele permise de către Codul familie i, în relațiile dintre
părinți, părinți și copii, adică în relații de ordin strict personal, în viața privată, în al doilea rînd,
autoritățile tutelare pot lua, în aceste cazuri, decizii, care sunt obligatorii;
3. legislația în vigoare conține un spectru lar g de atribuții ale autorităților tutelare în
domeniul apărării drepturilor și intereselor copilului, deci, autoritățile tutelare au un rol de garant
al drepturilor și intereselor copilului;
4. deciziile luate de către autoritățile tutelare au formă și putere juridică diferită, astfel că în
unele situații acestea au un caracter de recomandare, iar în unele situații sunt obligatorii pentru
persoanele pe care respectiva decizie le privesc;
5. în unele situații, autoritatea tutelară îndeplinește funcția de reprezenta nt legal al copilului.

2.5. Concluzii la Capitolul 2
Dat fiind faptul că în Capitolul 2 din prezenta lucrare se abordează aspecte conceptuale și
probleme teoretice ce țin de „familie”, „copil”, „drepturile copilului”, „domiciliul copilului”,
considerăm că aceasta nicidecum nu știrbește din importanța și valoarea compartimentului, din
moment ce aceasta ne permite să determinăm anumite aspecte conceptuale, ceea ce în final va
genera perceperea corectă din punct de vedere aplicativ și soluționarea problemelor practice.
Pornind de la necesitatea de a defini unele noțiuni definitorii pentru tema propusă spre
examinare, am început cercetarea prin a precăuta în ce mod aceste noțiuni se regăsesc în
legislația Republicii Moldova. Din cele cercetate am putut concluzio na că, în mare parte,
legislația Republicii Moldova este bine pusă la punct la capitolul definirii noțiunilor de
„familie”, „copil”, „drepturile copilului”, „domiciliului copilului”. Chiar dacă unele aspecte ale
noțiunilor enunțate sunt reglementate mai va g sau incomplet, aderarea Republicii Moldova sau
ratificarea a diverse convenții internaționale acoperă aceste lacune, întrucît, în lipsa de

reglementare expresă și completă în legislația națională, se poate apela oricînd la prevederile
internaționale, car e, după cum se afirmă în Constituția Republicii Moldova, au un caracter
prioritar față de reglementările interne.
Studiul realizat ne permite să afirmăm că instituția familiei în legislația Republicii
Moldova este reglementată în mod complet și că acestea corespund standardelor î naintate î n
domeniu de către anumite acte și organisme internaționale. În Republica Moldova familia și
relațiile familiale sunt ocrotite de stat (art. 2 alin. (1) Codul familiei), legislația națională
reglementî nd modul de î ncheiere a căsătoriei, drepturile și obligațiile persoanelor ce reies din
încheierea căsătoriei, drepturile și obligațiile copilului, drepturile și obligațiile părintești.
Una dintre principalele priorități ale familiei declarate de legislația internă este de a cr ea
condiții pentru buna dezvoltare și educarea corespunzătoare a copiilor, prioritatea educației
copilului în familie, manifestarea grijii pentru întreținerea, educația și apărarea drepturilor și
intereselor membrilor minori ai familiei. Mai mult, conform prevederilor art. 49 din Constituție,
întitulat „Protecția familiei și a copiilor orfani” statul facilitează, prin măsuri economice și prin
alte măsuri, formarea familiei și îndeplinirea obligațiilor ce îi revin și statul ocrotește
maternitatea, copiii și tinerii, stimulînd dezvoltarea instituțiilor necesare.
În vederea aprecierii aplicabilității anumitor reglementări persoanei, a fost elucidată
esența și sensul noțiunii „drepturile copilului”, iar pentru o evidențiere cît mai clară a
conținutului acestora au fost prezentate diverse clasificări propuse de doctrină, dar și de
reglementările naționale și internaționale. Din cele cercetate, am putut constata că drepturilor
copilului le este acordată o atenție deosebită în legislația Republicii Moldova, astfel că pe lîngă
prevederile constituționale care reliefează noțiunea și conținutul drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului în general, dar și cele specifice copilului, mai există și un șir de acte
normative generale care enumeră și definesc dreptur ile copilului – Codul familiei, dar și
reglementări speciale în materie de drepturile copilului – Legea privind drepturile copilului.
Cercetările problemei definirii noțiunii de „copil” în legislația națională a relevat
existența unor neconcordanțe în reg lementarea acestei noțiuni. Astfel, induc în eroare utilizarea
în textul aceluiași act normativ – Codul familiei, de exemplu, a diferitor noțiuni care se pretind a
fi identice „copil”, „copil minor”, „minor”. Prin cercetarea efectuată s -a î ncercat elucidar ea
fiecăreia din noțiunile utilizate de către legiuitor, respectiv, s -au făcut propuneri de uniformizare
și aplicare corectă a noțiunilor menționate.
În lucrare a fost elucidată problema definirii, în textul legislației naționale și a
reglementărilor Conve nției cu privire la drepturile copilului, a noțiunii de „copil” și s -a ajuns la
concluzia că în definirea noțiunii de „copil” trebuie de pornit de la două aspecte: vîrsta persoanei
și obținerea de către aceasta a capacității juridice depline. S -a ajuns la concluzia că, conform

prevederilor naționale, în categoria de „copii” intră persoanele de care au sub 18 ani și care nu au
obținut prin emancipare sau căsătorie capacitatea juridică deplină de exercițiu.
În materie de „domiciliul copilului” în urma cercetă rilor s -a putut constata că domeniul
este reglementat în legislația civilă – Codul civil al Republicii Moldova, Codul familiei, Legea
privind regimul juridic al adopției, ate acte normative. Astfel, afost dată noțiunea de „domiciliu a
persoanei”, evidenția t conținutul noțiunii de „domiciliu al copilului”, au fost elucidate criteriile
aplicabile determinării acestuia, caracterele juridice specifice domiciliului.
Deci, putem evidenția următoarele sarcini care au fost realizate ca urmare a efectuării
cercetă rii î n domeniul propus spre abordare î n Capitolul 2:
– a fost elucidată noțiunea de familie, reieșind din legislația națională și din reglementările
actelor internaționale la care Republica Moldova este parte. S -a ajuns la concluzia că noțiunea
este pe larg și uniform reglementată în legislația națională. Legislația familială conține, pe lîngă
noțiunea dată familiei, și principiile fundamentale pe care aceasta se bazează în Republica
Moldova: monogamie, căsătorie liber consimțită între bărbat și femeie, egal itate î n drepturi a
soților în familie, sprijin reciproc moral și material, fidelitate conjugală, prioritate a educației
copilului în familie, manifestare a grijii pentru întreținerea, educația și apărarea drepturilor și
intereselor membrilor minori și ale celor inapți de muncă ai familiei, soluționare, pe cale
amiabilă, a tuturor problemelor vieții familiale, inadmisibilitate a amestecului deliberat în
relațiile familiale, liber acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor și intereselor
legiti me ale membrilor familiei. Totodată, a fost elucidat faptul că conform reglementărilor
naționale, familia reprezintă baza și mediul cel mai benefic și potrivit pentru creșterea și
educarea copilului, astfel că, considerăm, prin aceasta am fundamentat impor tanța acordării
atenției deosebite în cadrul lucrării noțiunii de „familie” – creșterea copilului, educarea și
instruirea lui, realizarea drepturilor și intereselor copilului nu pot avea loc decît în familie, la
polul opus, statul a avut grijă să adopte di verse acte normative care să remedieze situațiile cînd
copilul nu poate crește în familie.
– a fost analizat pe larg conținutul și diverse clasificări ale drepturilor copilului, reieșind
din diferitele reglementări existente la moment. În elucidarea acestor sarcini, s -a pornit de la
istoricul și evoluția reglementărilor în domeniul drepturilor copilului, fiind evidențiate cele mai
importante acte internaționale care constituie baza reglementărilor actuale din domeniul
drepturilor copilului. Reieșind din faptu l că Convenția cu privire la drepturile copilului reprezintă
actul cel mai important în materie de drepturile copilului, a fost analizat pe larg conținutul
acesteia, iar drepturile copilului consfințite în această Convenție au fost clasificate după diverse
criterii, impuse de reglementările Convenției, legislației naționale, dar și de doctrină.

– Prin consfințirea în legislația națională a unui șir de drepturi ale copilului și prin
ratificarea de către Republica Moldova a numeroase convenții internaționale în acest
domeniu, statul s -a obligat, pe lîngă faptul declarării respectivelor drepturi ale copilului,
să și le protejeze și să garanteze mecanisme de apărare a lor. Sarcina realizării acestor
obligații pozitive ale statului față de copil sunt realizate în s tat de către puterea executivă
– autoritățile publice.
– Interesul suprem al copilului este un principiu consfințit în toate actele naționale și
internaționale ce vizează drepturile copilului, conținutul căruia a fost reglementat expres
în legislația naționa lă abia prin adoptarea Legii privind protecția specială a copiilor aflați
în situație de risc și a copiilor separați de părinți, conform prevederilor căreia interesul
superior al copilului reprezintă asigurarea condițiilor adecvate pentru creșterea și
dezv oltarea armonioasă a copilului, ținînd cont de particularitățile individuale ale
personalității lui și de situația concretă în care acesta se află.
– Interesul suprem al copilului este criteriul cel mai important de apreciat î n luarea tuturor
deciziilor refe ritoare la copil, totodată, este o categorie interpretabilă și subiectivă.
– În relațiile dintre părinți și copii nu este exclus să apară, uneori, și anumite situații cînd
intereselor copilului li seopun interesele părinților sau unuia din ei. În atare situa ții legea
prevede obligația autorităților tutelare de a numi copilului un reprezentant legal. În
același timp, putem spune cu încredere că participarea autorităților tutelare în procedura
de determinare a domiciliului copilului în fața instanței, pe lîngă rolul de informare
exercitat de autoritățile tutelare, acestea mai exercită și un rol de control asupra situațiilor
conflictuale ce pot să apară între interesele copilului și interesele părinților săi.
– Supremația interesului copilului a fost consolidată ș i prin unele hotărîri ale Curții
Europene, în litigii în care erau implicate drepturile și interesele copilului. Deci, asupra
domiciliului copilului decid părinții de comun acord, iar dacă acest acord nu poate fi
încheiat între părinți, asupra acestei probl eme decide instanța de judecată, cu participarea
obligatorie a autorităților tutelare.
– s-a î ncercat, pe cî t posibil, î ncadrarea dreptului copilului la domiciliu î n unul din
drepturile fundamentale ale copilului reglementate prin Convenție. Astfel, ne -am r aliat opiniei
expuse în doctrină conform căreia dreptul la domiciliu al copilului reprezintă un element al
dreptului copilului la abitație și educație în familie, așa cum este reglementat de către actele
internaționale și naționale în domeniu, acest lucru ne-a și determinat, de fapt, să facem o analiză
mai detaliată a drepturilor copilului.
– a fost efectuată o analiză amplă a noțiunii de „domiciliu”, fiind argumentată și includerea
lui î n mod necesar î n rî ndul mijloacelor de identificare a persoanelor fizice . Reieșind din

noțiunile analizate au fost deduse și caracterele juridice ale domiciliului:universalitate,
opozabilitate erga omnes , inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate (caractere juridice
specifice tuturor mijloacelor de identificare ale persoanei), stabilitatea, obligativitatea și
statornicia.
– a fost efectuată analiza prevederilor legale existente referitoare la domiciliul copilului. S –
a dedus, din textul actelor normative analizate, că domiciliul copilului cu vîrsta sub 14 ani este
considerat domiciliul părinților săi sau la acel părinte la care locuiește permanent. Totodată,
legislația reglementează și situația domiciliului copilului cînd părinții locuiesc separat – î n cazul
cînd părinții locuiesc separat, domiciliul copilului care nu a atins vîrsta de 14 ani se determină
prin acordul părinților (art. 63 alin. (1) Codul familiei), iar în cazul în care acest acord lipsește
domiciliul minorului se stabilește de către instanța judecătorească, ținîndu -se cont de interesele și
părerea copilu lui (dacă acesta a atins vîrsta de 10 ani) (art. 63 alin. (2) Codul familiei),
atașamentul copilului față de fiecare dintre părinți, față de frați și surori, vîrsta copilului,
calitățile morale ale părinților, relațiile existente între fiecare părinte și c opil, posibilitățile
părinților de a crea condiții adecvate pentru educația și dezvoltarea copilului (îndeletnicirile și
regimul de lucru, condițiile de trai etc.). Totodată, am stabilit în urma analizei efectuate că copiii
care au între 14 și 18 ani își p ot stabili desinestătător domiciliul, cu condiția obținerii acordului
sau confirmării reprezentantului legal.
– în textul unor acte normative au fost depistate reglementări dubioase și chiar periculoase
referitoare la noțiune de „domiciliu al copilului”, res pectiv, s -au făcut propuneri de remediere a
neajunsurilor depistate.
– Conținutul noțiunii de „autoritate publică” este elucidat foarte puțin în legislația
Republicii Moldova. După cum am evidențiat în text, noțiunea de „autoritate publică” se
conține doar î n două acte normative naționale: Legea cu privire la investițiile în
activitatea de întreprinzător și Legea contenciosului administrativ.
– În rezultatul analizei definițiilor legale date noțiunii de „autoritate publică”, dar și unor
definiții doctrinare, a m putut evidenția următoarele caracteristici generale ale autorităților
publice: acestea reprezintă o structură organizatorică sau organ care sunt instituite prin
lege sau printr -un alt act administrativ normativ; aceste organe acționează în regim de
putere publică; funcționarea lor implică rezolvarea treburilor publice și asigurarea
realizării intereselor și nevoilor specifice ale colectivităților; prin funțiile realizate,
autoritățile publice asigură transpunerea în viață a principiilor statului de drept și ale
democrației în plan local.
– Există lacune serioase în ceea ce privește menționarea în legislație a autorităților care
exercită atribuții de autoritate tutelară în stat, îndeosebi situația este critică în

determinarea autorităților tutelare competent e în situațiile conflictuale în care nimeresc
copii care beneficiază de grijă părintească. Excluderea Capitolului 17 din Codul familiei
și reglementarea atribuțiilor autorităților cu funcții de autoritate tutelară doar în Legea
privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți
a agravat și mai mult situația.
– În lipsa altor reglementări, am ajuns la concluzia că prevederile art. 3 din Legea privind
protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți sunt
aplicabile și situațiilor în care este necesară protecția copiilor aflați în situații conflictuale,
cum ar fi, de exemplu, determinarea domiciliului copilului la unul dintre părinți. Astfel,
autoritățile care exercită fun cții de autoritate tutelară sunt: autoritatea centrală pentru
protecția copilului este Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, abilitat să
elaboreze, să promoveze și să monitorizeze realizarea politicii statului în domeniul
protecției copilului; autoritatea tutelară locală sunt primarii de sate (comune) și de orașe;
autoritatea tutelară teritorială sunt secțiile/direcțiile asistență socială și protecție a
familiei/Direcția municipală pentru protecția copilului Chișinău.
– Noțiunea de „autoritate tut elară” poate fi privită sub două aspecte: de
funcție administrativă realizată de un organ al aldministrației publice și de organ al
administrației publice care este împuternicit cu anumite atribuții în domenii sprecifice.