1 Universitatea “Mihail Kog ălniceanu” Ia și Facultatea de Drept Specializarea: Rela țiile Interna ționale și Studii Europene SISTEME ALE ADMINISTRA… [621644]
1 Universitatea “Mihail Kog ălniceanu” Ia și
Facultatea de Drept
Specializarea: Rela țiile Interna ționale și Studii Europene
SISTEME ALE ADMINISTRA ȚIEI PUBLICE ÎN EUROPA
– suport de curs –
CUPRINS:
I. No țiunea de administra ție public ă
II. Conceptul de sistem administrativ public
III. Inter-rela țiile sistemului administrativ cu sistemul politic
IV. No țiunea de structur ă a administra ției publice
V. Regimul juridic al raporturilor administrative d intre centru și teritoriu
VI. Sisteme administrative publice în Uniunea Europ ean ă
1. Institu ții administrative ale Uniunii Europene
2. Structuri administrative publice centrale în ță ri ale Uniunii Europene
2.1. Cadrul general privind structura și func ționarea guvernului
2.2. Învestitura guvernului în ță ri cu regim parlamentar, cu monarhie constitu țional ă și cu
regim semi-preziden țial
2.3. Repere ale structur ării și func țion ării ministerelor în ță ri ale Uniunii Europene
3. Structuri administrative publice locale în ță ri ale Uniunii Europene
3.1. Premise generale
3.2. Statele federale
3.3. Statele unitare
2 I. No țiunea de administra ție public ă
Abordarea complet ă și complex ă a diferitelor sisteme de administra ție public ă din Europa
contemporan ă ridic ă numeroase probleme de drept comparat public, atât constitu țional cât și
administrativ, deoarece abordarea problematicii exe cutive trebuie realizat ă în contextul legilor
fundamentale ce guverneaz ă respectivele societ ăți, inclusiv statul acestora, cât și prin prisma
regimurilor politice existente, desigur democratice , mai vechi sau relativ noi, care î și exercit ă
prerogativele de putere în armonie cu drepturile și libert ățile cet ățene ști fundamentale.
O prim ă abordare introductiv ă trebuie f ăcut ă sub aspect conceptual în sensul definirii
administra ției publice prin prisma în țelesului dat respectivei no țiuni în unele state europene,
pentru a marca și, în acest fel, diferen țele existente fa ță de sensul conferit de legisla ția și doctrina
româneasc ă.
Într-adev ăr, pornind de la principiul separa ției puterilor în stat în conformitate cu care într-
un stat func ționeaz ă trei sisteme fundamentale de autorit ăți, respectiv puterea legislativ ă,
creatoare a legilor, puterea executiv ă, chemat ă s ă le aplice, și puterea judec ătoreasc ă, investit ă cu
atributul sanc țion ării înc ălc ării acestora, ajungem la concluzia existen ței unei pozi ții proprii și
intermediare a administra ției între celelalte dou ă sisteme.
Cum acest principiu constituie o crea ție a epocii moderne, prefigurat de teoreticienii
premerg ători și justificatori ai revolu țiilor burgheze, din secolele XVIII și XIX care reprezint ă și
perioada cristaliz ării no țiunii moderne a administra ției – de și nimeni nu poate contesta c ă
fenomenul executiv în sine, v ăzut ca institu ție fundamental ă a statului, a existat și s-a manifestat
din plin cu mult înainte, începând chiar cu primele forme de organizare statal ă cunoscute din
antichitatea oriental ă sau din cea greco-roman ă, ceea ce a permis formularea unor considera ții
teoretice, de și incipiente, din partea unor gânditori sau reforma tori precum Solon, Platon,
Aristotel, Cicero, Iustinian – , iar mai târziu Mac hiavelli, Bodin, Grotius, Pascal, etc., au
dezvoltat gândirea politico-juridic ă din acest domeniu.
Crearea primelor regimuri și state democratice a condus la însc ăunarea principiului
separa ției puterilor în stat, dar cu nuan ță ri, mai ales, practice, foarte variate de la stat l a stat, de
unde și o evolu ție diferit ă a conceptului de putere executiv ă sau de administra ție public ă.
În general, no țiunea de administra ție v ăzut ă în sens organiza țional sau institu țional,
excludea din con ținutul s ău chiar guvernul conceput, mai degrab ă, ca un factor de conducere
(guvernare), în timp ce „administra ția" în mod concret se concentra pe activitatea admi nistrativ ă
de aplicare a legilor care-i limitau ac țiunile fie prin acte de autoritate ale puterii publ ice
respective, fie prin acte de gestionare și administrare ce țineau de dreptul privat.
Mai mult, la finele sec. XIX și începutul sec. XX se pune accentul pe no țiunea de „serviciu
public” prestat de administra ție în beneficiul resortisan ților s ăi, iar nu pe „puterea public ă”.
În acela și sens, interesul general sau public al colectivit ății na ționale sau locale devine
scopul principal pentru care ac ționeaz ă administra ția prin exercitarea competen țelor sale.
Dac ă aceasta este viziunea francez ă, în optica german ă „administra ția este activitatea
statului pentru realizarea obiectivelor sale în int eriorul sistemului juridic, cu excep ția puterii
judiciare”, sau, cu alte cuvinte, orice activitate a statului sau a altui purt ător al puterii publice,
separat ă de puterea legislativ ă și cea judiciar ă reprezint ă administra ție, într-o defini ție
negativist ă.
În Anglia, preocup ările privind executivul sunt mai mult pragmatice de cât doctrinare,
aceast ă putere fiind identificat ă cu guvernul care, împreun ă cu partenerul s ău administra ția,
3 exercit ă func ția executiv ă subordonat ă institu ției legislative, respectiv parlamentului care este
suveran și deasupra oric ărui control juridic.
În ță ri ca Belgia, Luxemburg, România și Italia se resimte influen ța școlii franceze, iar în
Danemarca și Olanda a celei germane, în Irlanda a celei englez e.
În doctrina româneasc ă actual ă exist ă dou ă mari tendin țe în definirea con ținutului acestui
concept.
Într-o prim ă opinie, puterea executiv ă este sinonim ă cu statul sau autorit ățile sale publice
centrale și teritoriale, respectiv guvern, ministere, precum și structurile acestora din teritoriu,
adic ă prefect și serviciile publice deconcentrate, în vreme ce adm inistra ția local ă (consilii locale
și jude țene, respectiv primarii) reprezint ă o cu totul alt ă institu ție fundamental ă ce nu poate fi
inclus ă în puterea executiv ă, neîndeplinind o func ție executiv ă.
Într-o a doua opinie, dimpotriv ă, administra ția public ă este un sistem unitar, în frunte cu
guvernul, indiferent de structurile sale centrale, teritoriale sau locale, reprezentând ansamblul
autorit ăților constituite în mod distinct în capitolul V al titlului III din Constitu ție sub denumirea
juridic ă generic ă de administra ție publică.
În conformitate cu principiile Constitu ției României, majoritatea autorilor consider ă c ă
no țiunea de administra ție public ă are un dublu sens, astfel:
– Un sens formal-organic , potrivit c ăruia administra ția public ă reprezint ă ansamblul
structurilor (organe, autorit ăți publice, institu ții și unit ăți publice), care, pe baza și în executarea
legii, realizeaz ă o activitate direc ționat ă c ătre satisfacerea intereselor publice, comunitare,
generale.
– Un sens material-func țional , care vizeaz ă îns ăș i activitatea concret ă, specific ă
respectivelor structuri organizatorice.
La rândul ei, activitatea executiv ă reprezint ă acea func ție fundamental ă de activitate ce
realizeaz ă în mod specific puterea de stat și care const ă în aplicarea prevederilor legislative și a
altor acte juridice emise în temeiul legii, înf ăptuit ă, de regul ă, de o categorie distinct ă a
autorit ăților publice, respectiv administra ția public ă, în principal.
II. Conceptul de sistem administrativ public
Abordat ă într-o viziune sistemic ă, activitatea specific ă administra ției publice se desf ăș oar ă
prin intermediul unei multitudini de forme institu ționale ce constituie un angrenaj institu țional,
ale c ărui principii de organizare variaz ă în func ție de problemele puse, de presiunile exterioare și
de preocupările proprii, dar care presupune și integrarea sa în mediul social, politic și economic
existent cu multiple diferen țieri în spa țiu și timp. A șadar, într-o accep țiune generalizatoare,
sistemul administrativ al unui stat sau uniuni de s tate poate fi definit ca un ansamblu coerent de
structuri, institu ții și reglement ări interdependente prin care se înf ăptuie ște activitatea de
administra ție public ă, ca proces real.
Sistemul administrativ trebuie conceput ca parte in tegrant ă a sistemului social, aflat ă în
interac țiune permanent ă și reciproc ă cu celelalte componente ale acestuia. Astfel, pe d e o parte,
intereseaz ă modul cum mediul social furnizeaz ă administra ției publice impulsurile și sus ținerea
necesare îndeplinirii misiunilor acesteia.
Sistemul administrativ se afl ă în rela ții de intercondi ționare cu mediul sau sistemul social
de care este determinat și asupra c ăruia ac ționeaz ă. În accep țiune de mediu, sistemul social este
format din mai multe elemente distincte a șezate într-o structur ă ierarhizat ă, dar aflate în
interac țiune. În aceast ă accep țiune, componentele sistemului social sunt urm ătoarele:
4 • sistemul politic, compus din institu țiile și organiza țiile politice;
• sistemul biosocial. Acesta cuprinde ansamblul proce selor sociale care în grup ările umane,
asigur ă condi țiile necesare cre șterii demografice;
• sistemul ecologic, care cuprinde rela țiile popula ției cu spa țiul pe care îl amenajeaz ă și pe
care tr ăie ște;
• sistemul economic, care se refer ă la modul de organizare a activit ăților de produc ție și de
schimburi de bunuri și servicii;
• sistemul cultural, definit prin ansamblul valorilor materiale și spirituale create de
societatea omeneasc ă de-a lungul istoriei. El cuprinde în sens larg, ob iceiurile, normele,
institu țiile și organiza țiile prin care se propag ă valorile culturale în societate.
III. Inter-rela țiile sistemului administrativ cu sistemul politic
Sistemul administrativ se intercondi ționeaz ă și între ține raporturi privilegiate cu sistemul
politic . Cel mai adesea se consider ă chiar c ă administra ția public ă este parte a sistemului politic
și are func ția de asigurare a coeziunii sociale, dar, în acela și timp, dispune de o relativ ă
autonomie fa ță de sistemul politic.
Pe de o parte, sistemul administrativ apare ca fiin d strâns legat ă de puterea politic ă, care îi
confer ă legimitate și, astfel, ac țiunea sa poart ă pecetea autorit ății statului. Pe de alt ă parte,
sistemul administrativ recurge la tr ăsăturile specifice și la competen țele sale pentru a se opune,
for ței politice care tinde s ă o controleze.
Influen ța pe care sistemul politic o exercit ă asupra sistemului administrativ este de dou ă
tipuri :
1) influen ța ideologiilor și a sistemelor de valori (politice);
2) influen ța institu țiilor (politice).
În leg ătur ă cu primul tip de influen țe, se invoc ă faptul c ă administra ția nu este animat ă de
o ideologie specific ă, ac țiunea sa nu se legitimeaz ă prin ea îns ăș i, ci toate acestea provin din
sistemul de valori dominant în societate, care poat e fi liberal, autoritar, socialist etc.
În ță rile ata șate liberalismului, evolu ția în plan administrativ s-a produs concomitent cu
cea a institu țiilor politice. Primatul acordat individului de c ătre liberalismul tradi țional, a
antrenat, pe de o parte, stricta limitare a compete n țelor statului (men ținerea ordinii și respectarea
regulilor concuren ței), iar pe de alt ă parte, a dus la supunerea administra ției publice, fa ță de
principiile de legalitate.
Evolu ția societ ății atest ă, îns ă, c ă inflexiunea principiilor liberale este înso țit ă de
dezvoltarea puterilor administra ției publice, c ăreia i-a fost încredin țat ă și o func ție de regulator
economic.
În regimurile autoritare sau fasciste, cultul perso nalit ății și voin ța de renovare na țional ă
sunt înso țite de extinderea puterii institu țiilor administra ției publice care se transform ă într-un
instrument indispensabil de realizare a proiectelor partidului unic. Beneficiind de competen țe
discre ționare, și fiind eliberat ă de necesitatea respect ării normelor de drept, sistemul
administrativ public trebuie, îns ă, s ă fac ă dovada unei loialit ăți absolute fa ță de sistemul politic.
În fostele ță ri socialiste, institu țiile administra ției publice nu reprezentau decât
instrumente aflate în serviciul construc ției socialismului. Acest sistem, administrativ publ ic și-a
pus amprenta asupra ansamblului vie ții economico-sociale, impunând exigen ța și disciplina
stricte caracteristice centralismului democratic de tip comunist.
5 În ță rile aflate în curs de dezvoltare, punerea în pract ic ă a sistemului administrativ este,
adesea, condi ționat ă de o serie de preocup ări de ordin ideologic și politic (orientare politic ă,
probleme de dezvoltare) și mai pu țin de considerente de utilitate și eficien ță .
În concluzie, se poate afirma c ă influen ța sistemului de valori politice asupra sistemului
administrativ este eviden țiat ă prin fidelitate fa ță de regimul politic, cerin ță care se presupune
respectat ă de to ți func ționarii publici, indiferent de postul ocupat.
Cel de-al doilea tip de influen ță decurge din ac țiunea institu țiilor politice. Tipul rela țiilor
de putere și condi țiile de lupt ă politic ă influen țeaz ă administra ția și explic ă variantele posibile de
organizare ale acesteia, în cadrul aceluia și sistem politic. În acest sens, se constat ă c ă situa ția
administra ției publice în interiorul sistemului politic depind e de: regimul constitu țional; structura
statului; sistemul de partid.
Regimul constitu țional influen țeaz ă sistemul administrativ, dup ă cum este vorba de un
regim parlamentar sau de unul preziden țial. În principiu, în regimurile parlamentare, Parl amentul
are un drept de supraveghere extrem de redus, asupr a func țion ării administra ției. Astfel,
administra ția este protejat ă de crizele ministeriale și posed ă o larg ă autonomie fa ță de guvernan ți.
Spre deosebire, în regimurile preziden țiale, administra ția este supus ă, de regul ă, unui control
riguros și se afl ă în sfera de influen ță a luptei pentru putere. Dependen ța fa ță de institu ția
preziden țial ă este pregnant ă, mergând pân ă la a se practica sistemul nominaliz ării pentru
func țiile publice.
La rândul s ău, structura statului , care poate fi federal ă sau de tip unitar, exercit ă influen țe
semnificative asupra sistemului administrativ. Fede ralismul antreneaz ă suprapunerea a dou ă
administra ții distincte, în care fiecare exercit ă competen țe proprii prin intermediul func ționarilor
supu și unui statut specific.
Statele unitare, dimpotriv ă, asigur ă unitatea sistemului administrativ, dar nu interzic o
structur ă diversificat ă a acestuia. Statele unitare pot recunoa ște existen ța colectivit ăților locale,
dotate cu personalitate juridic ă și conduse de reprezentan ți ale și care dispun de atribu ții limitate
(în condi țiile descentraliz ării) sau sunt supu și puterii centrale (în cazul centraliz ării), căreia îi
încredin țeaz ă ansamblul afacerilor administrative.
În fine, sistemul de partid își pune amprenta asupra func țion ării sistemului administrativ,
dup ă cum exist ă regimul partidului unic, bipartidism sau multipart idism. În cazul prezen ței unui
singur partid la conducere, administra ția este supus ă acestuia și îi sunt influen țate, atât
organizarea (inclusiv numirea func ționarilor), cât și func ționarea sa. Partidul poate s ă lase în
seama administra ției numai responsabilitatea gestiunii curente.
Impactul bi/multipartidismului asupra administra ției publice este mai pu țin net.
Bipartidismul a condus, fie la sistemul falsurilor (“spoils system”), ca în S.U.A. în perioada
1832-1883, fie la presiuni deosebite pentru ocupare a unor posturi importante, ca în Marea
Britanie, fie la repartizarea echilibrat ă a func țiilor publice între partide, ca în Austria.
Multipartidismul a antrenat o polarizare variabil ă încheiat ă cu existen ța unei grup ări
politice dominante la un moment dat (Italia, Suedia , Fran ța), care, venit ă la putere de ține
cvasimonopolul asupra posturilor de conducere, în a dministra ția publică.
IV. No țiunea de structur ă a administra ției publice
Termenul de structur ă provine din cuvântul latin struere , care înseamn ă a construi, a
cl ădi. Prin structur ă se în țelege o anumit ă modalitate de alc ătuire, de construc ție, de organizare a
unui corp sau a unui domeniu de activitate.
6 În ceea ce prive ște administra ția public ă, multitudinea autorit ăților administrative ale
statului și ale colectivit ăților locale determin ă ordonarea în vederea realiz ării func țiilor pe care
acestea le au pe baza a dou ă criterii, anume:
– criteriul teritorial, c ăruia îi corespunde structura ierarhic ă;
– criteriul competen ței materiale (func țional), c ăruia îi corespunde structura func țional ă.
Așadar, întregul sistem al administra ției publice este amenajat sub forma unei structuri
mixte, ierarhic-func ționale.
Criteriul teritorial st ă la baza împ ărțirii autorit ăților administra ției publice în autorit ăți
centrale și autorit ăți locale , dup ă raza teritorial ă în care poate ac ționa respectiva autoritate
public ă. Astfel, autorit ăților administra ției publice centrale ac ționeaz ă în interesul întregii
colectivit ăți umane existente la nivelul statului, iar autorit ăților administra ției publice locale au în
vedere solu ționarea intereselor colectivit ăților locale dintr-o anumit ă parte a teritoriului, interese
care sunt armonizate cu interesele generale.
O problem ă deosebit ă legat ă de structura teritorial ă a administra ției o constituie gradul de
autonomie func țional ă a autorit ăților locale. Potrivit Cartei autonomiei locale (Strasbourg,
1985), pentru a vorbi de o veritabil ă autonomie local ă trebuie îndeplinite urm ătoarele condi ții:
a. existen ța unei colectivit ăți locale, adic ă a unui grup de cet ățeni care s ă aib ă interese și
cerin țe specifice, particulare fa ță de interesele întregii colectivit ăți na ționale;
b. existen ța unor mijloace materiale și b ăne ști la dispozi ția colectivit ăților locale și
gestionarea lor;
c. autorit ățile de conducere s ă fie locale, adic ă s ă fie alese de popula ția din teritoriul
respectiv, nu s ă fie numite de la centru
d. trebuie s ă existe o delimitare fa ță de autorit ățile administra ției publice centrale în
privin ța competen ței de a decide liber în rezolvarea problemelor loca le.
Autonomia administrativ ă nu înseamn ă desprinderea total ă a colectivit ăților din unit ățile
administrativ-teritoriale fa ță de centru. Desprinderea total ă este de neconceput într-un stat unitar,
unde colectivit ățile locale se integreaz ă în colectivitatea na țional ă (a se vedea raporturile de
tutel ă administrativ ă și controlul de tutel ă administrativ ă).
Criteriul func țional (competen ța material ă) st ă la baza împ ărțirii autorit ăților
administra ției publice în autorit ăți cu competen ță general ă și autorit ăți cu competen ță de
specialitate , determinând astfel o alt ă structurare a administra ției publice – structura func țional ă.
Autorit ățile administra ției publice alc ătuiesc, în statul de drept, un subsistem în cadrul
sistemului autorit ăților publice, astfel cum acesta a fost stabilit pri n Constitu ție, pe criteriul
separa ției celor trei puteri, c ărora le corespund trei categorii de autorit ăți publice.
În principiu, structura organizatoric ă și func țional ă a sistemului autorit ăților
administra ției publice este alc ătuit ă prin subordonarea, din treapt ă în treapt ă, a diverselor
autorit ăți și organe care realizeaz ă activitatea administrativ ă a statului sau a colectivit ăților
locale, fa ță de un organ de vârf (Guvernul), ca autoritate cent ral ă a puterii executive, care
exercit ă, în conformitate cu legea, conducerea administra ției publice pe întreg teritoriul ță rii.
Autorit ățile administra ției publice se subordoneaz ă, de regul ă, unele fa ță de altele pe linie
ierarhic ă (subordonare vertical ă) pân ă la Guvern.
V. Regimul juridic al raporturilor administrative d intre centru și teritoriu
Statul unitar este un stat centralizat din punct de vedere politic. Din punct de vedere
administrativ îns ă, se poate vorbi de mai multe regimuri juridice în rela țiile dintre centru și
7 teritoriu, și anume de un regim de centralizare administrativ ă, de un regim de deconcentrare
administrativ ă și de un regim de descentralizare administrativ ă (de autonomie local ă).
Oricare dintre aceste regimuri juridice este un re gim administrativ teritorial, deci el nu
prive ște decât administra ția public ă, f ără a pune în discu ție structura politic ă a statului. Prin
urmare, regimurile administrative exist ă în interiorul statului unitar, iar nu împotriva sa u în afara
lui. Regimurile administrative exist ă și în interiorul statelor membre ale unei federa ții,
reprezentând o problem ă intern ă a statelor federate, iar nu una a statului federal .
a. Regimul administrativ centralizat
Acest regim recunoa ște existen ța unei singure persoane juridice de drept public po litico-
teritorial ă și anume statul, deci o singur ă colectivitate teritorial ă, o singur ă categorie de interese
publice, cele ale statului (interese na ționale). Prin urmare, exist ă o singur ă categorie de organe
ale administra ției publice – administra ția de stat. În teritoriu exist ă structuri ale administra ției de
stat, organizate, numite, r ăspunz ătoare, revocabile și subordonate fa ță de centru.
Structurile administrative teritoriale ale adminis tra ției statului reprezint ă doar simpli
agen ți ai centrului, supu și puterii ierarhice, iar nu autorit ăți administrative distincte, neavând
atribu ții proprii. Agen ții administrativi teritoriali au doar rolul de a ra porta centrului situa ția din
teritoriu și de a executa în teritoriu ordinele primite de la centru, f ără niciun fel de ini țiativ ă
personal ă.
Unitatea și uniformitatea sunt totale, dar specificul local e ste total sacrificat. Agen ții
teritoriali sunt paraliza ți prin faptul c ă nu pot lua niciun fel de decizie, iar centrul se b locheaz ă
întrucât și cea mai mic ă problem ă local ă trebuie ananlizat ă și rezolvat ă la nivel central.
b. Regimul administrativ deconcentrat
Inconvenientele centraliz ării administrative, sub aspectul eficien ței activit ății
administrative, sunt rezolvate în regimul administr ativ deconcentrat.
Caracteristicile centraliz ării administrative se men țin, cu excep ția faptului c ă în teritoriu
nu mai exist ă simpli agen ți ai centrului, ci autorit ăți administrative propriu-zise, care dispun de
competen țe proprii. Ele r ămân structuri numite și revocabile de c ătre centru, subordonate
acestuia și r ăspunz ătoare în fa ța lui, servind interesele publice unice ale statulu i, dar dobândesc
putere de decizie proprie, cel pu țin pentru unele dintre chestiunile de interes local , cele
importante r ămânând îns ă rezervate centrului. Structurile teritoriale decon centrate p ăstreaz ă
obliga ția de a raporta centrului situa ția din teritoriu și de a executa ordinele acestuia. Se men ține
astfel o administra ție unitar ă, dar care nu se mai caracterizeaz ă prin uniformitate, autorit ățile
deconcentrate adaptând la particularit ățile locale m ăsurile și ordinele generale ale autorit ăților
centrale. Esen țial ă pentru deconcentrarea administrativ ă este men ținerea puterii ierarhice.
Deconcentrarea poate fi pe vertical ă (structurile exterioare ministerelor) sau pe orizontal ă
(prefec ții).
c. Regimul administrativ descentralizat (de autono mie local ă)
În acest regim, statul nu mai este singura colecti vitate teritorial ă recunoscut ă, ci, al ături
de acesta, colectivit ățile teritoriale locale sunt persoane juridice de dr ept public politico-
teritoriale, având capacitate de drept public propr ie și interese publice proprii, distincte de
interesele publice ale statului. Ele dispun de auto rit ăți administrative proprii pentru satisfacerea
acestor interese publice, precum și de mijloace materiale, financiare și umane necesare.
Autorit ățile administrative ale colectivit ăților locale sunt alese de c ătre cet ățenii acestora
și r ăspund în fa ța lor, ele de ținând puterea nu de la autoritatea central ă, ci de la corpul electoral
local, pe cale de alegere, numai prin alegere fiind asigurat ă autonomia. Ele nu sunt numite, nu se
subordoneaz ă și nu pot fi revocate de administra ția statului. Prin urmare, administra ția public ă î și
8 pierde caracterul unitar, ea fiind format ă din administra ția statului și administra ția
colectivit ăților locale (administra ția local ă autonom ă).
Autonomia local ă se manifest ă pe mai multe planuri:
– pe planul capacit ății juridice , colectivit ățile locale sunt subiecte de drept distincte, având
propriile interese publice ;
– pe plan institu țional , ele dispun de autorit ăți administrative proprii, exterioare aparatului
administrativ statal ;
– pe planul autonomiei decizionale , aceste autorit ăți proprii au competen țe proprii și iau
decizii în interesul colectivit ăților pe care le administreaz ă.
– pe planul mijloacelor umane, materiale și financiare , colectivit ățile locale dispunând de
proprii func ționari publici, de domeniu public și privat propriu, de autonomie financiar ă, în
special sub aspectul stabilirii și încas ării de impozite și taxe proprii și al existen ței unui buget
propriu. În lipsa acestei condi ții, autonomia local ă nu poate fi real ă și efectiv ă.
Autorit ățile administrative locale sunt autonome, dar nu suv erane. Pe de o parte,
autonomia este exclusiv la nivel administrativ, iar nu legislativ, de guvernare sau judiciar, ea
nefiind o autonomie politic ă, precum în cazul federalismului. Pe de alt ă parte, autorit ățile
administrative locale autonome, de și nesubordonate autorit ăților administra ției centrale, sunt
supuse controlului de tutel ă administrativ ă din partea administra ției statului, centrale sau
teritoriale (prefec ții). El vizeaz ă protejarea intereselor publice ale statului și respectarea legilor.
În cazul regimului de descentralizare, statul r ămâne un stat unitar, dar un stat unitar
complex , recunoscând existen ța și a altor subiecte de drept public învestite cu put ere de comand ă
asupra popula ției de pe un anumit teritoriu și dispunând de propriile autorit ăți administrative.
VI. Sisteme administrative publice în Uniunea Europ ean ă
1. Institu ții administrative ale Uniunii Europene
Construc ția administrativ ă actual ă a Europei este rezultatul unui proces îndelungat d e
evolu ție și de negocieri care s-au finalizat prin semnarea în 1957 a Tratatului de la Roma; acesta
a reprezentat actul de na ștere a Comunit ății Economice Europene și totodat ă a unui sistem
administrativ suprana țional, care s-a m ărit considerabil.
Sistemul administrativ al Uniunii Europene este for mat dintr-un complex de institu ții
suprana ționale, care urm ăre ște s ă promoveze pe teritoriile ță rilor membre ac țiuni concertate la
nivel guvernamental, dar în acela și timp, s ă menajeze suveranitatea politic ă și economic ă a
statelor respective. Suprimarea între ță rile membre, a obstacolelor de natur ă politic ă, comercial ă,
fiscal ă, urm ăre ște s ă creeze o “pia ță comun ă” în care produc ătorii și comercian ții s ă concureze în
condi ții relativ egale.
Semnarea unui nou tratat la Maastricht în decembrie 1991 a instituit sintagma “Uniunea
European ă” în locul celei de “Comunitate Economic ă European ă”.
Conform viitoarei Constitu ții Europene, institu țiile Uniunii sunt: Parlamentul European,
Consiliul European, Consiliul de Mini ștri (denumit “Consiliul”), Comisia European ă, Curtea de
Justi ție.
Constitu ția Uniunii Europene instituie Banca Central ă și Curtea de Conturi. Organele
consultative ale institu țiilor UE sunt Comitetul Economic European și Comitetul Regiunilor.
9 1. Parlamentul European este compus din euro-deputa ți ale și prin vot universal și are
atribu ții de co-legiuitor (al ături de Consiliul de Mini ștri), bugetare și de control politic al
Comisiei Europene.
2. Consiliul European este compus din șefi de stat sau de guvern plus pre ședintele
Comisiei Europene; este promotor al politicilor eur opene, se pronun ță prin consens, nu
legifereaz ă și este condus de un Pre ședinte ales pe o perioad ă de 2 ani și 6 luni (se renun ță la
pre ședen ția prin rota ție din prezent, asigurat ă de fiecare stat membru o dat ă la 6 luni).
3. Consiliul de Mini ștri („Consiliul”) este compus din reprezentan ții guvernelor statelor
membre; are atribu ții de co-legiuitor (al ături de Parlament), politic ă extern ă și de securitate
comun ă, politic ă bugetar ă; se întrune ște pe domenii (agricultur ă, concuren ță , pescuit).
4. Comisia European ă reprezint ă interesul european comun și UE pe plan extern; are 27
de membri (1 membru din fiecare țar ă, o țar ă propune un singur comisar); este condus ă de un
Pre ședinte al c ărui mandat este de 5 ani; are urm ătoarele atribu ții: propune proiecte de acte
normative, asigur ă planificarea și executarea politicilor comunitare, execut ă bugetul, gestioneaz ă
programele comunitare, vegheaz ă la buna aplicare a tratatelor și deciziilor institu țiilor
comunitare; răspunde în fa ța Parlamentului și se sprijin ă pe administra țiile na ționale.
5. Curtea de Justi ție (compus ă din Curtea de Justi ție propriu-zis ă, Tribunalul de prim ă
instan ță , Tribunale specializate) asigur ă respectarea dreptului comunitar; judec ă: litigii între state
membre, litigii între state membre și UE, litigii între UE și particulari, litigii între institu țiile UE.
6. Banca Central ă European ă asigur ă finan țarea proiectelor în cadrul UE.
7. Curtea de Conturi asigur ă controlul veniturilor și cheltuielilor.
8. Organe consultative ale institu țiilor UE : Comitetul Economic European – organ
consultativ care d ă consultan ță și avizeaz ă probleme specifice sindicatelor, întreprinderilor,
agricultorilor, familiilor, consumatorilor; Comitetul Regiunilor reflect ă dorin ța statelor de a face
să participe și palierele locale și regionale la dezvoltarea politicii UE; este consu ltat asupra
problemelor care privesc direct promovarea interese lor și a diversit ății regionale.
2. Structuri administrative publice centrale în ță ri ale Uniunii Europene
2.1. Cadrul general privind structura și func ționarea Guvernului
Guvernul este, în lumea modern ă, componenta cea mai reprezentativ ă a oric ărui sistem
administrativ public. La rândul s ău, structura administra ției centrale în ță rile vest-europene
cuprinde trei categorii de organe: ministere, care sunt organizate numai în subordinea
Guvernului; autorit ăți administrative autonome fa ță de Guvern; alte organe centrale care pot fi
organizate fie în subordinea Guvernului, fie în sub ordinea unui minister.
Elementul fundamental al aparatului administrativ c entral este, a șadar, Guvernul,
indiferent dac ă avem de-a face cu state centralizate (Fran ța, Marea Britanie, Luxembourg,
Irlanda, Grecia) sau federa ții (Germania).
Din punctul de vedere al modului în care este regle mentat rolul Guvernului în
mecanismul politic și statal, constitu țiile diferitelor ță ri eviden țiaz ă dou ă situa ții mai pregnante,
și anume:
1) Constitu ții care fac o calificare expres ă, uneori mergându-se pân ă la rigoarea unei
defini ții, dar între care se disting:
– constitu ții care stabilesc un rol trihotomic (politic, legislativ și administrativ), ca în cazul
Spaniei și Portugaliei;
10 – constituții care stabilesc un rol dihotomic (politic și administrativ), ca în cazul Fran ței;
– constitu ții care stabilesc un rol exclusiv politic (ex. Olanda, Grecia) sau un rol exclusiv
administrativ (ex. Austria, Norvegia, chiar dac ă aceasta din urm ă nu este membr ă a U.E.).
Este îns ă de observat c ă, chiar și în ță ri ca Fran ța, Guvernul îndepline ște și un rol
legislativ, dar acest rol nu este prev ăzut expres în textul Constitu ției.
2) Constitu ții care nu fac o calificare expres ă, rolul Guvernului fiind determinat în urma
interpret ării sistematice a constitu ției.
În ceea ce prive ște modul cum este consacrat rolul politic al Guvern ului, se pot întâlni
alte dou ă situa ții:
a) Constitu ții care dau dreptul Guvernului de a stabili exclusi v liniile politice na ționale pe
plan intern și extern, iar execu ția este supus ă controlului parlamentar (ex. Fran ța, Germania,
Grecia etc.);
b) Constitu ții care dau dreptul Guvernului numai de a conduce p olitica general ă a ță rii, în
limita unor linii stabilite de Parlament, de regul ă, cu prilejul votului de investitur ă (ex. Finlanda,
Portugalia, Spania) sau, dup ă caz, de șeful statului (ex. Norvegia).
Ca regul ă general ă, structura administra ției centrale se supune unor principii de
specializare, care se afl ă la baza func țion ării ministerelor, în calitate de entit ăți principale ale
guvernelor.
Reparti ția func țiunilor între ministere r ăspunde anumitor obiective. Astfel, într-un regim
parlamentar, num ărul ministerelor și atribu țiile acestora depind într-o larg ă m ăsur ă de factorii
politici. Guvernele “slabe” trebuie s ă con țin ă un num ăr mare de portofolii ministeriale, pentru a
avea majoritate parlamentar ă. Guvernele “puternice”, dispunând de o majoritate mult mai
omogen ă, pot s ă reduc ă num ărul ministerelor, dar chiar și în aceast ă situa ție, contingen țele
(raporturile) politice nu sunt de neglijat.
Din punct de vedere tehnic, structura organizatoric ă a unui guvern poate fi de trei
tipuri:
1) Structura geografic ă. În aceast ă situa ție, mini ștrii pot avea o competen ță definit ă prin
intermediul unei arii geografice și ca atare ei se ocup ă de toate afacerile publice relative la o
regiune dat ă. Acest sistem prezint ă avantajul de a trata problemele particulare ale un ei por țiuni
dintr-un teritoriu, dar cu toat ă aceast ă individualizare, nu contribuie la accentuarea auto nomiei
regiunii în cauz ă. Dezavantajul acestui tip de structurare pe arii g eografice rezid ă în faptul c ă este
extrem de dificil de coordonat, de la centru, probl emele locale; practic este imposibil de a stabili
anumite politici unitare (în domeniul educa ției na ționale, de exemplu), atât timp cât fiecare
ministru trateaz ă într-o manier ă proprie problemele legate de înv ăță mânt, în sectorul teritorial de
care apar ține. Din acest motiv, “decupajul” geografic se prac tic ă într-o m ăsur ă mai redus ă, fiind
întâlnit, în general, pentru administrarea regiunil or autonome.
2) Structurarea vertical ă, care presupune c ă delimitarea atribu țiilor între ministere se
poate efectua pe vertical ă. În acest caz, fiecare ministru are competen ța de a coordona toate
problemele legate de un sector/grup de sectoare al afacerilor de stat (înv ăță mînt, agricultur ă,
externe). Acest tip de structur ă este practicat în mod curent, deoarece permite o s pecializare
tehnic ă a ministerelor, indispensabil ă mai ales în epoca modern ă. Totu și, acest sistem prezint ă
dezavantajul ruperii unit ății necesare administra ției publice și d ă na ștere unor centre separate
dotate cu personalitate distinct ă care refuz ă necesitatea coordon ării de la centru. Fiecare ministru
tinde s ă trateze problemele din sectorul s ău, izolându-le fa ță de contextul general. De exemplu,
ministrul Agriculturii se va pronun ța favorabil pentru cre șterea pre țurilor produselor agricole,
11 ignorând c ă o asemenea decizie poate avea consecin țe infla ționiste. Din acest motiv, structurarea
ministerelor pe vertical ă trebuie combinat ă cu alta, pe orizontal ă.
3) Structurarea orizontal ă, în care fiecare ministru are competen ța de a trata una sau mai
multe probleme comune tuturor sectoarelor de activi tate ale statului. Dac ă unui ministru i se
atribuie domeniul investi țiilor, el va fi competent pentru toate tipurile de investi ții efectuate de
stat, mergând de la întreprinderi publice, pân ă la s ănătate sau înv ăță mânt. Întrep ătrunderea pe
orizontal ă cel mai des întâlnit ă este cea dintre ministerul Finan țelor și alte ministere economice.
Structura orizontal ă faciliteaz ă coordonarea atribu țiunilor (afacerilor), dar este dificil ă
generalizarea sa, întrucât în epoca modern ă,este indispensabil ă o anumit ă specializare tehnic ă a
ministerelor.
Exist ă, desigur, o varietate de formule în ceea ce prive ște modul în care este constituit și
func ționeaz ă Guvernul, în țelegând prin aceasta existen ța unor nivele ierarhice între membrii
Guvernului, respectiv a unor structuri organiza ționale, în genul cabinet, birou executiv, birou
permanent etc.. Ca regul ă general ă, se poate spune c ă existen ța unor nivele ierarhice, adic ă a
unor func ții intermediare între Primul-Ministru și membrii Guvernului, conduce și la existen ța
unui organ al Guvernului, format din Primul-Ministr u, viceprim-mini ștri și anumi ți mini ștri, în
forma prev ăzut ă de Constitu ție.
Din punct de vedere juridic, s-a conturat principiu l c ă acele guverne care sunt formate din
Prim-Ministru și membri, deci f ără un nivel ierarhic intermediar, se numesc guverne c u structur ă
simpl ă (uniorganic ă); iar cele care con țin o atare ierarhizare se numesc guverne cu structu r ă
ierarhic ă (biorganic ă).
Majoritatea constitu țiilor reglementeaz ă o structur ă simpl ă (ex. Italia, Suedia,
Danemarca), iar unele constitu ții reglementeaz ă expres structura ierarhic ă (ex. Austria, Spania,
Grecia).
În ceea ce prive ște determinarea membrilor obi șnui ți ai Guvernului, exist ă, de asemenea,
diferen țieri ale prevederilor constitu ționale, distingându-se:
a) constitu ții care restrâng sfera acestora exclusiv la sfera m ini ștrilor, în sensul de titulari
de departamente (ex. Italia);
b) constitu ții care admit în Guvern și prezen ța mini ștrilor f ără portofoliu (ex. Grecia);
c) constitu ții care extind sfera membrilor Guvernului și la alte func ții de demnitari, cum
ar fi secretarii de stat (ex. Spania).
Referitor la structura biorganic ă, este semnificativ faptul c ă în baza Constitu ției, aceasta
vizeaz ă fie un organism mai larg și unul mai restrâns, fie acela și organism la care se adaug ă șeful
statului. Pentru prima situa ție, se poate da ca exemplu Constitu ția Belgiei și a Portugaliei, care
face distinc ție între Guvern și Consiliul de Mini ștri; primul este un organism mai larg,
cuprinzându-i și pe secretarii de stat, în timp ce Consiliul de Mi ni ștri cuprinde numai pe Primul-
Ministru, mini ștri, secretarii de stat, care sunt și adjunc ții unui ministru, Regele stabilind
atribu țiile și limitele în care pot contrasemna.
Prin compar ție, pentru a doua situa ție, se d ă ca exemplu Constitu ția Olandei, dup ă care
Guvernul este format din Rege și mini ștri, inclusiv Primul-Ministru. Mini ștrii alc ătuiesc
Consiliul de Mini ștri, prezidat de c ătre Primul-Ministru.
Cu privire la num ărul de ministere, respectiv de mini ștri, unele constitu ții stabilesc un
num ăr fix, fiind celebr ă din acest punct de vedere Constitu ția Elve ției, care prevede num ărul de 7
mini ștri. Alte constitu ții precizeaz ă o cifr ă minim ă, dar cele mai multe las ă problema deschis ă fie
pe seama altor legi, fie a jocului politic, cu pril ejul form ării Guvernului, ceea ce poate avea și
urm ări nedorite, mai ales sub aspectul eficien ței guvern ării.
12 2.2. Învestitura guvernului în ță ri cu regim parlamentar, cu monarhie constitu țional ă și
cu regim semi-preziden țial
În ceea ce prive ște învestitura Guvernului, aceasta este determinat ă de regimul
constitu țional existent, putându-se distinge: regim parlamen tar, monarhie constitu țional ă, regim
semipreziden țial.
• Învestitura guvernului în ță ri cu regim parlamentar
Regimul parlamentar este promovat în mai multe ță ri, cum sunt Germania, Italia, Grecia
etc. Astfel, în conformitate cu Constitu ția Germaniei , cancelarul federal este ales de Parlament
(Bundestag), la propunerea Pre ședintelui Republicii federale. Odat ă investit, Cancelarul propune
numirea mini ștrilor federali de c ătre Pre ședintele Republicii, revocarea acestora din func ție
făcându-se în mod similar. La intrarea în func ție, Cancelarul și mini ștrii federali depun în fa ța
Bundestag-ului jur ământul de credin ță , identic cu cel al Pre ședintelui Republicii.
Parlamentul federal al Germaniei are o structur ă bicameral ă fiind alc ătuit din Bundestag
(deputa ți ale și de c ătre cet ățenii RFG) și Bundesrat, compus din reprezentan ții guvernelor celor
16 landuri, care sunt numi ți dintre mini ștrii landurilor, propor țional cu numarul locuitorilor
acestora (între 3 și 5 reprezentan ți).
Cancelarul este cea mai important ă personalitate politic ă a statului federal, care
determin ă orientarea intregii politici interne și externe, de ținând rolul principal în Guvernul
federal; atribu ții esen țiale îi revin Cancelarului, implicit, și în domeniul administrativ. Cancelarul
propune mini ștrii care, ulterior, vor fi numi ți de Presedinte, al c ărui rol este mai mult de
reprezentare, f ără a mai fi nevoie de vreo investitur ă special ă din partea Parlamentului.
Mini ștrii sunt subordona ți întru totul cancelarului, singurul care r ăspunde în fa ța
Bundestagului pentru activitatea Guvernului federal , pentru m ăsurile de politic ă intern ă și
extern ă adoptate de catre Guvernul federal. În domeniul de activitate pe care îl conduc, mini ștrii
au dreptul de a emite dispozitii obligatorii. Trebu ie precizat faptul c ă demisia cancelarului atrage
dup ă sine, în mod automat, demisia întregului Guvern.
• Învestitura guvernului în ță ri cu monarhie constitu țional ă
Monarhia constitu țional ă este întâlnit ă într-o serie de ță ri ca Marea Britanie, Belgia,
Olanda, Spania etc.
Astfel, potrivit uzan țelor constitu ționale din Marea Britanie , liderul partidului care a
câ știgat alegerile pentru Camera Comunelor devine auto mat Primul-Ministru, actul de numire al
Reginei având un caracter pur protocolar. Datorit ă sistemului politic englez, alegerile sunt
câ știgate, fie de Partidul conservator, fie de Partidu l laburist, astfel c ă problema unui vot de
încredere este lipsit ă de sens.
În Belgia , formarea Guvernului este un drept exclusiv al suv eranului. În Olanda , Primul-
Ministru, precum și ceilal ți membri sunt numi ți prin decret regal, contrasemnat chiar de Primul-
Ministru, fapt care constituie o inadverten ță juridic ă.
În Spania , formula de învestitur ă a Guvernului se men ține în limitele parlamentarismului
clasic și cunoa ște trei etape:
– propunerea candidatului la postul de Pre ședinte al Consiliului de Mini ștri;
13 – prezentarea de c ătre candidat a programului politic de guvernare în fa ța Congresului
Deputa ților și solicitarea votului s ău de încredere;
– numirea Pre ședintelui Consiliului de Mini ștri și a membrilor Guvernului.
• Învestitura guvernului în ță ri cu regim semipreziden țial (Fran ța, Portugalia)
Constitu ția Fran ței leag ă învestitura Guvernului exclusiv de voin ța Pre ședintelui
Republicii. În practic ă, îns ă, Pre ședintele Republicii este influen țat de configura ția politic ă a
Parlamentului, mai exact a Adun ării Na ționale, care are rol de Camer ă Politic ă.
Fran ța, începând cu anul 1986, a trecut prin situa ții de coabitare politic ă, cum este și în
prezent, în cadrul c ărora, un pre ședinte socialist a fost nevoit, fa ță de majoritatea parlamentar ă,
să numeasc ă un prim-ministru de centru-dreapta. Astfel, proble ma votului de învestitur ă apare
numai atunci când partidul care formeaz ă Guvernul de ține majoritatea absolut ă în Adunarea
Na țional ă.
În Portugalia , primul-ministru este numit de Pre ședinte, dup ă ascultarea partidelor din
Adunarea Republicii și ținând seama de rezultatele alegerilor. Programul Gu vernului este supus
aprecierii Parlamentului printr-o declara ție a primului-ministru.
Durata mandatului guvernului într-un regim parlamen tar este dat ă de durata mandatului
Parlamentului, iar într-un regim preziden țial de durata mandatului Pre ședintelui. În realitate,
durata mandatului guvernului este dat ă de durata majorit ății parlamentare. Via ța politic ă
mondial ă ne ofer ă constant exemple de alegeri anticipate ca urmare a dizolv ării Parlamentului.
2.3. Repere ale structur ării și func țion ării ministerelor în ță ri ale Uniunii Europene
A. Fran ța
Structura guvernamental ă actual ă cuprinde mai multa categorii de mini ștri, în afar ă de
mini ștrii simpli exist ă și mini ștri de stat, secretari de stat și mini ștri delega ți.
Categoria de ministru de stat a cunoscut o evolu ție care se traduce printr-o diminuare a
semnifica ției titlului și particularit ăților acestui tip de func ție ministerial ă. La originea regimului
parlamentar francez, mini ștrii de stat sunt mini ștri f ără portofoliu, ale c ăror prezen ță este
indispensabil ă guvernului, pentru c ă ei reprezint ă, de fapt, ni ște garan ții politice. Ace ști mini ștri
servesc ca intermediari între rela țiile executivului cu Parlamentul și au fost numi ți “mini ștri
purt ători de cuvânt”.
Pe de alt ă parte, termenul de “ministru de stat” prezint ă o anumit ă originalitate. Titlul
poate fi atribuit unei persoane pe care guvernul do re ște s ă o onoreze în mod particular, chiar dac ă
ministrul respectiv este plasat pe o pozi ție secundar ă. În plus, mini ștrii de stat trec, din punct de
vedere al ordinii protocolare, înaintea celorlal ți mini ștri.
La cealalt ă extremitate a ierarhiei ministeriale se afl ă categoria de secretari de stat .
Expresia a avut semnifica ții diverse de la o epoc ă la alta, desemnând mini ștrii într-o manier ă
general ă și ulterior a fost divizat ă în sub-secretari de stat. Secretarii de stat au rang inferior fa ță
de mini ștri, dar sunt dependen ți de ace știa și de primul-ministru. Ei nu de țin puteri proprii;
acestea le sunt delegate, fie de primul-ministru, f ie printr-un decret.
Între cele dou ă demnit ăți publice (ministru de stat și secretar de stat) se plaseaz ă mini ștrii
delega ți. Ei î și desf ăș oar ă activitatea conform titulaturii, în apropierea primului-ministru și
răspund solicit ărilor adresate de c ătre acesta. Mini ștrii delega ți sunt îns ărcina ți de șeful
14 guvernului cu supravegherea și controlul unui sector determinat, numit departament ministerial.
Num ărul acestor departamente nu este limitat prin lege, ceea ce las ă guvernului o mare libertate
de organizare și constituire a unor asemenea structuri func ționale.
Ministrul cumuleaz ă atât func ții politice, cât și func ții administrative. În plan politic,
particip ă la ac țiunile guvernului și este responsabil, împreun ă cu ceilal ți mini ștri, în fa ța
Parlamentului.
Din punct de vedere administrativ, ministrul este șeful departamentului ministerial care îi
este încredințat, iar din acest fapt dobânde ște numeroase atribu ții.
Structura unui minister, în general, cuprinde :
– ministrul;
– cabinetul ministrului;
– compartimentele administrative (birouri).
B. Marea Britanie
Num ărul ministerelor în Marea Britanie nu este fix, ci variabil; el a evoluat în func ție de
necesit ățile de moment. Guvernul num ără între 70-90 membri. Din echipa guvernamental ă fac
parte și asisten ții mini ștrilor, numi ți și “mini ștri juniori”.
Dar plenitudinea puterii executivului este exercita t ă de c ătre Cabinet , format din șefii
departamentelor ministeriale cele mai importante. N um ărul membrilor de Cabinet a variat de la
6-7 membri (sec.17), la 10-12 membri (sec.18), la 8 persoane în timpul celui de-al doilea r ăzboi
mondial (“War cabinet”). În zilele noastre, Cabinet ul cuprinde aproximativ 20 de mini ștri care,
în marea lor majoritate, sunt membri în Parlament, câ țiva dintre ei f ăcând parte din Camera
Lorzilor.
În interiorul Cabinetului, anumi ți mini ștri ocup ă un loc tradi țional și anume cei ai
Afacerilor Externe, Trezoreriei, Internelor, Ap ărării, Educa ției și Știin ței, Comer țului, Muncii,
Guvern ării Locale. Un loc egal cu cel ocupat de marii demn itari revine Lordului Cancelar,
Cancelarului Ducatului de Lancaster, Lordului Pre ședinte al Consiliului. Dac ă ministrul Justi ției
face parte în mod obi șnuit din Cabinet, nu acela și lucru se poate spune și despre ministrul
Sănătății; acesta, în timpul mandatului Partidului Conserv ator a f ăcut parte din Cabinet (1963)
îns ă în timpul Partidului Laburist, a fost exclus (1964 ).
Structura guvernului britanic cuprinde 6 ministere tradi ționale și 4 ministere de crea ție
mai recent ă. Ministerele clasice sunt: al Trezoreriei, de Exte rne (Foreign Office), de Interne,
Ministerul Comer țului, Ministerul Ap ărării, Ministerul Educa ției și Știin țelor. Ministerele nou
înfiin țate sunt: Ministerul Tehnologiei, Ministerul Servic iilor Sociale, Ministerul Administra ției
Locale și al Planific ării Regionale, Departamentul Serviciilor Publice.
Structura personalului administrativ în sistemul br itanic este format ă din trei clase:
1. clasa administrativ ă (aproximativ 2500 func ționari) cuprinde secretari ai
departamentelor ministeriale .
2. clasa executiv ă (83000 func ționari) are func ții de control și de execu ție .
3. clasa clericilor (“clerical class”, aproximativ 200.000 func ționari) cuprinzând simpli
func ționari de birou, îns ărcina ți cu treburi modeste (munci de secretariat, comisio ane etc.) .
15 C. Italia
Conform Constitu ției Italiei, num ărul, atribu țiile și organizarea ministerelor sunt
determinate prin lege. Structurile ministeriale au cunoscut în Italia aceea și evolu ție ca și în alte
țări. La începuturile guvern ării func ționau 7 ministere, dar ulterior s-au ad ăugat altele,
ajungându-se în prezent la 19 ministere.
Ministerele se clasific ă dup ă finalitatea lor în 6 categorii și anume:
1. ministere având ca obiect ap ărarea ordinii publice și salvgardarea ordinii juridice între
care se disting Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justi ției;
2. ministere având ca obiect ap ărarea ordinii interna ționale: Ministerul Afacerilor Externe
și Ministerul Ap ărării;
3. ministere având ca obiect organizarea activit ăților de producere a bunurilor materiale și
a serviciilor, cuprinzând: Ministerul Agriculturii și al P ădurilor, Ministerul Industriei și
Comer țului, Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale, Ministerul S ănătății, Ministerul
Comer țului Exterior, Ministerul Lucr ărilor Publice;
4. ministere care gireaz ă servicii publice cu caracter industrial sau comerc ial sau
controleaz ă întreprinderi publice / private care sunt: Ministe rul Transporturilor, Ministerul
Poștelor și Telecomunica țiilor, Ministerul Participa țiilor Statului;
5. ministere având ca obiect dezvoltarea intelectua l ă și cultural ă, și anume: Ministerul
Instruc ției Publice (al Educa ției), Ministerul Turismului.
6. ministere care furnizeaz ă statului mijloace financiare, în vederea realiz ării obiectivelor
sale politice, și anume: Ministerul Finan țelor, Ministerul Bugetului și Trezoreriei.
D. Suedia
Sistemul guvernamental suedez are un caracter parti cular. Num ărul ministerelor este
redus (11), iar personalul angajat nu dep ăș ește 1500 membri. Aceast ă stare de lucruri se explic ă
prin faptul c ă cea mai mare parte a sarcinilor care, în mod norma l, revin ministerelor, este
atribuit ă, în Suedia, autorit ăților locale autonome.
Ministerul este format dintr-o echip ă redus ă ca num ăr și aflat ă în jurul ministrului. Rolul
său este cel al unui organism de studiu și programare politic ă, iar mini ștrii și colaboratorii
acestora nu se ocup ă cu probleme de gestiune.
Autorit ățile autonome func ționeaz ă sub tutela mini ștrilor și structura lor este mai
complex ă, atât ca mod de organizare, cât și ca num ăr de personal. Astfel, Ministerul Comer țului
are 70 de func ționari, în schimb autorit ățile publice autonome ata șate acestuia cuprind 1200
persoane.
Aceast ă concep ție prezint ă avantajul c ă elibereaz ă organele de decizie de sarcini de rutin ă
și, astfel, se pot ocupa efectiv de responsabilit ăți de ordin general. Dezavantajul rezid ă în faptul
că antreneaz ă tensiuni între ministere și direc țiile autonome.
3. Structuri administrative publice locale în ță ri ale Uniunii Europene
3.1. Premise generale
Structura administra ției publice teritoriale depinde de op țiunea general ă între principiile
centraliz ării și descentraliz ării. Necesitatea existen ței unei structuri locale este determinat ă de
16 faptul c ă organele administra ției publice centrale nu pot s ă asigure îndeplinirea sarcinilor
administrative în fiecare punct al teritoriului și au nevoie de o re țea local ă.
În cadrul UE se întâlnesc atât sisteme administrati ve unitare sau centralizate (Fran ța,
Italia), cât și sisteme administrative federale (Germania, Austri a, Belgia). Aceste dou ă forme de
organizare î și pun amprenta asupra modului de structurare a admi nistra ției publice locale. Astfel,
o colectivitate teritorial ă apar ținând unui stat unitar se distinge de o alta membr ă a unui stat
federal; prima va avea numai competen țe în plan administrativ și nu va afecta structura unitar ă a
statului. Spre deosebire, un stat membru al unei fe dera ții dobânde ște, în afara unor competen țe
administrative, și unele puteri proprii garantate de Constitu ție în materie legislativ ă, executiv ă și
judec ătoreasc ă.
Indiferent dac ă sunt integrate într-un sistem administrativ unitar sau într-o federa ție,
colectivit ățile locale beneficiaz ă de sprijinul financiar al statului, al administra țiilor centrale
(federale), dar se g ăsesc și în postura de contribuabili.
Colectivit ățile locale pot fi privite ca societ ăți naturale, în originea lor egale sau
anterioare statului, bucurându-se de drepturi pe ca re statul le-a recunoscut mai mult decât le-a
atribuit. Aceste colectivit ăți vor fi învestite, în cadrul legii, cu o veritabil ă autonomie, limitat ă
numai printr-un control, adeseori discret, al statu lui. Ele reprezint ă, de obicei, o mare diversitate
de organizare.
Colectivit ățile locale astfel concepute au voca ția de a fi libere, fiind autorizate a se
guverna ele însele, respectând dispozi țiile legii. Aceast ă calitate a colectivit ăților locale este
specific ă administra ției locale britanice. La polul opus se afl ă organizarea administra ției locale
franceze, potrivit c ăreia colectivit ățile locale sunt considerate ca dezmembr ăminte ale statului,
crea țiuni ale legii pentru scopuri de comoditate adminis trativ ă, ca simple circumscrip ții
teritoriale cu personalitate juridic ă, învestite cu anumite drepturi. Puterea central ă men ține
respectivele colectivit ăți locale sub o strict ă supraveghere, instituind asupra lor o tutel ă și punând
în fruntea lor func ționari numi ți de ea și nu ale și de locuitori sau dac ă alegerea este permis ă,
limitând strâns puterile celor ale și.
Colectivit ățile locale se clasific ă în mai multe categorii. La baz ă se grupeaz ă, primordial
și esen țial, unind direct locuitorii, comuna . Etimologia cuvântului “comun ă” pune în eviden ță
faptul c ă aceast ă grupare uman ă s-a n ăscut dintr-o comunitate de via ță și de interese, ea având
caracterul unei societ ăți naturale.
Exist ă totdeauna dou ă feluri de comune: urbane și rurale , dar, în diferite ță ri, ele sunt
supuse fie unui regim uniform, fie unor dispozi ții legale diferite.
Comuna rural ă este adesea lipsit ă de personal și de resurse, r ămânând totu și util ă și
reprezint ă obiect de ata șament pentru popula ție.
Între comunele urbane trebuie distinse marile ora șe, metropolele și capitalele, pentru care
exist ă condi ții speciale și, adesea, alte reguli decât cele care se aplic ă pentru comunele obi șnuite.
Între comune și stat se situeaz ă colectivit ățile intermediare, dintre care unele au r ădăcini
în istorie, iar altele sunt crea ții artificiale ale legii. Aceste colectivit ăți sunt: comitatul,
departamentul, provincia, regiunea, jude țul.
Între aceste categorii se intercaleaz ă, în cea mai mare parte a ță rilor, grup ări teritoriale
(districte, cercuri, cantoane), care au avut cândva o existen ță administrativ ă real ă, dar care sunt
adesea f ără prea mult ă via ță și în diferite ță ri nu constituie veritabile colectivit ăți locale, fiind
simple circumscrip ții pentru serviciile statului.
În ță rile anglo-saxone s-a dezvoltat un regim diferit de cel al Europei continentale și care
a influen țat pe cel din SUA, cu unele deosebiri. Se apreciaz ă, în general, c ă lumea anglo-saxon ă
17 se bucur ă de o larg ă autonomie local ă, desemnat ă sub denumirea de self government sau local
government.
3.2. Statele federale
Statul federal formeaz ă o uniune de drept constitu țional. El este un stat descentralizat din
punct de vedere politico-administrativ, rezultat di n suprapunerea a dou ă tipuri de state – statul
federal și statele federate – acestea din urm ă renun țând la utilizarea exclusiv ă a suveranit ății lor.
Statul federal este unic sub aspectul dreptului int erna țional, problema organiz ării federale
fiind o chestiune de drept intern. De asemenea, în plan interna țional exist ă unitate de cet ățenie,
cea federal ă și cea a statului federat, neexistând situa ție de dubl ă cet ățenie.
UE are în momentul de fa ță trei state federale în componen ța sa: Germania, Austria,
Belgia.
A. Germania
Germania, fosta RFG, a fost mult timp statul federa l veritabil al Uniunii Europene.
Împ ărțirea fostei RFG în 11 landuri dateaz ă din 23 mai 1949, dat ă la care s-a promulgat Legea
Fundamental ă. În fosta RDG, cele 5 landuri au fost abolite în 1 952. Dup ă unificarea din 3
octombrie 1990, ele au fost restabilite și integrate în RFG și, implicit, în Comunitatea European ă.
Cele trei niveluri de autorit ăți constitu ționale sunt: guvernul federal , landurile (statele
regionale), comunele și arondismentele , ca autorit ăți locale. Organizarea colectivit ăților locale
ține de legisla ția landurilor, ceea ce explic ă marea diversitate a structurilor locale.
Comunele și arondismentele î și exercit ă competen țele sub propria autoritate, neexistând
ierarhie între ele. Landurile exercit ă tutela asupra comunelor și grup ărilor acestora, precum și
asupra aglomer ărilor zonale, în condi țiile definite prin legisla ția fiec ărui land.
În noile condi ții, în Germania exist ă 16 astfel de "state federate". Popula ția acestor
landuri variaz ă de la 676.000 locuitori (landul Bremen) la 17.962. 000 locuitori (Renania de
Nord-Westphalia).
În fruntea fiec ărui land se afl ă un ministru-pre ședinte, ales de c ătre Parlamentul landului.
La rândul s ău, ministrul-pre ședinte nume ște mini ștrii landului și î și face cunoscut programul
politic pe care dore ște s ă-l realizeze. Mini ștrii r ăspund în fa ța Parlamentului de Land și, cu
acordul acestuia, pot fi revoca ți de c ătre ministrul-pre ședinte.
Landul este divizat într-un anumit num ăr de circumscrip ții; cet ățenii landurilor sunt
suverani în privin ța modului de organizare în propriul resort teritori al. Din acest motiv, nu exist ă
un regim uniform de organizare al landurilor, fieca re având propria structur ă func țional ă.
Autonomia landurilor rezult ă în primul rând din reparti ția competen țelor legislative, care este
îns ă limitat ă prin Constitu ție.
Principala diviziune administrativ ă a landului este circumscrip ția (regiunea) , entitate care
nu are personalitate juridic ă, în ansamblul Germaniei fiind 33 de regiuni.
În privin ța organiz ării administra ției publice comunale, se întâlnesc trei forme princ ipale,
și anume:
1) regimul local , în care predomin ă autoritatea Consiliului Comunal . În cadrul acestui
sistem, Consiliul este ales de c ătre cet ățeni și exercit ă, în acela și timp, atât sarcini legislative, cât
și sarcini executive. Rolul primarului este restrâns și el nu poate ac ționa decât cu acordul
Consiliului. Acest regim este foarte întâlnit în su dul Germaniei, dar în modalit ăți diverse.
18 2) regimul comunal , în care predomin ă autoritatea primarului . El este șeful
administra ției locale, cât și reprezentant al puterii centrale, fiind ales pent ru operioad ă de 8-12
ani în unele landuri, iar în alte landuri, numai pe ntru un mandat de 4 ani;
3) regimul comunal în care predomin ă autoritatea Comitetului de magistra ți; acesta
este un organ colegial, în cadrul c ăruia primarul are o pozi ție onorific ă. Comitetul este ales de
către Consiliul Comunal, care r ămâne de drept organul legislativ și organul de tutel ă asupra
administra ției locale.
Comunele îndeplinesc atât competen țe obligatorii, cât și facultative. Cele obligatorii se
refer ă la: construc ția și între ținerea școlilor, combaterea polu ării, aprovizionarea cu ap ă și
energie, producerea și distribu ția gazelor, acordarea de asisten ță minerilor, etc. Atribu țiile
facultative con țin: acordarea de ajutoare economice (concesiuni de terenuri, credite pentru
construc ții industriale, comerciale etc), construirea de aba toare, pie țe en-gros, porturi publice
maritime sau interne, centre de transbordare. Anumi te competen țe sunt exercitate în contul
administra ției statului federal: construc ția de locuin țe, poli ție, pompieri.
Arondismentul este conceput ca un cadru de cooperare intercomuna l ă. El are un triplu rol
în privin ța comunelor pe care le regrupeaz ă: controleaz ă misiunile încredin țate comunelor pentru
executarea legilor landului; constituie adun ări în care se țes leg ături politice și personale între
ale și; exercit ă sarcinile ce dep ăș esc teritoriul sau capacit ățile fiec ărei comune (de ex.
transporturile în comun, ajutorul social). Finan țarea lor este asigurat ă în parte din contribu țiile
comunelor membre. De asemenea, arondismentele exerc it ă competen țe sau atribu ții transmise de
către stat și anume servicii interesând mai multe comune (de ex . spitale, pompieri, poli ție,
institu ții de înv ăță mânt superioare nivelului local).
B. Belgia
Belgia este singurul stat din U.E care a trecut de la structura unitar ă la cea de tip federal.
Via ța politic ă postbelic ă a Belgiei a fost marcat ă de conflicte, uneori cu accente violente, dintre
sudul valon și nordul flamand. Înc ă din anul 1968 au ap ărut tendin țe de federalizare care au
impus reforma organiz ării administrative a statului. Drept urmare, prin r evizuirea Constitu ției din
1970, s-a renun țat la structura unitar ă, deschizându-se procesul de federalizare, iar în 1 980 au
fost instituite comunit ățile și regiunile, ca persoane juridice de drept public.
O alt ă revizuire constitu țional ă, din 1988, s-a finalizat prin transferul de atribu ții
legislative semnificative în seama comunit ăților și regiunilor.
Revizuirea Constitu ției din 1993 a încheiat practic procesul de federal izare, deoarece în
art. 1 se prevede c ă Belgia este un stat federal, care se compune din c omunit ăți și regiuni.
În Belgia, organizarea puterii în raport cu teritor iul este complex ă. Pe de o parte, exist ă
state federale cu organele sale, iar pe de alt ă parte, exist ă comunit ățile și regiunile având organe
caracteristice statelor federale.
Belgia este compus ă din:
– trei comunit ăți: francez ă, germanofon ă, flamand ă;
– trei regiuni: flamand ă, valon ă, Bruxelles.
Întrucât aria comunit ăților nu coincide în întregime cu aria regiunilor, e xist ă patru spa ții
lingvistice: francez, german, olandez, bilingv Brux elles. De remarcat c ă Belgia este un stat
federal atipic, întrucât nu exist ă constitu ții ale regiunilor și comunit ăților și nici organe
jurisdic ționale ale acestora.
19 3.3. Statele unitare
A. Marea Britanie
Dezvoltarea adminstra ției publice locale britanice, ca și în alte ță ri, este un fenomen
istoric deoarece colectivit ățile locale bine organizate au ap ărut înaintea constituirii sistemului
central. Structura adminstra ției publice locale cuprinde: a)comitate; b)district e; c)parohii.
Comitatele . Acestea corespund vechii diviziuni a teritoriului ; o parte dintre ele s-au
constituit înainte de cucerirea normand ă, dar cele mai multe s-au format în secolele al X l ea – al
XI lea. Comitatul este echivalentul departamentului în Fran ța. Dac ă anumite comitate au o
unitate istoric ă, altele s-au format prin divizare. Popula ția lor variaz ă mult ca num ăr, de la 30.000
pân ă la 2.250.000 locuitori.
Fiecare comitat are un Consiliu, al c ărui membri sunt ale și din 3 în 3 ani. Consilierii
desemneaz ă func ționarii adjunc ți, pentru o durat ă de 6 ani, îns ărcina ți s ă asigure continuitatea
muncii organelor locale de adminstra ție. Consiliul este condus de un pre ședinte (“chairman”) și
desf ăș oar ă 4 sesiuni pe an.
Consiliul este îns ărcinat cu administrarea comitatului, iar cea mai ma re parte a muncii
sale se desf ăș oar ă în comisii specializate. Aceste comisii sunt fie o bligatorii, fie facultative.
Consilieri nu sunt retribui ți pentru munca prestat ă. Vreme îndelungat ă, recrutarea lor s-a realizat
din mediile aristocratice. Atribu țiile pe care le au sunt foarte numeroase și extrem de variate:
educa ție, șomaj, s ănătate, locuin țe, agricultur ă, servicii de ocrotire a mamei și copilului, șosele și
poduri.
Comitatul supravegheaz ă activitatea districtelor și parohiilor. În cadrul unui comitat se
acord ă o aten ție deosebit ă burgurilor . Burgurile sunt ora șe, târguri și sunt de dou ă categorii:
a) burguri-comitate;
b) burguri-municipale.
a) Crearea burgurilor-comitate s-a datorat acord ării de c ătre puterile regale a unor
privilegii în folosul ora șelor; aceste privilegii d ădeau dreptul ora șelor să se autoadministreze și s ă
aib ă o reprezentare separat ă fa ță de comune, în sistemul local. Aceste ora șe au fost nominalizate
prin legea din 1888, în prezent existând 83 de burg uri-comitate;
b) Ora șele mici și mijlocii care beneficiaz ă de un statut particular, datorat libert ăților
ob ținute în trecut, se încadreaz ă în categoria burgurilormunicipale. La sfâr șit de mileniu doi, în
Marea Britanie erau 309 burguri-municipale, cu o po pula ție variind între 5000-100.000 locuitori.
Districtele . La origine, districtele au fost grup ări de parohii sau de case, dar în prezent ele
sunt crea ții artificiale ale unei legi din 1894. Districtele, urbane sau rurale, sunt administrate de:
– un Consiliu, ales la fiecare 3 ani în cadrul c ăruia fiecare consilier are în domeniul s ău de
lucru, o parohie cu 300 locuitori;
– un Pre ședinte și un adjunct ai Consiliului, ale și de c ătre consilieri, fie dintre membrii
Consiliului, fie din afara acestuia.
Districtele au atribu ții în materie de s ănătate; în timp, și-au pierdut competen țele privind
educa ția sau timpul liber.
Parohiile sunt subdiviziuni ale districtelor rurale; ele repr ezint ă cele mai vechi și cele
mai mici colectivit ăți locale. O lege din anul 1930 a suprimat parohiile apar ținând districtelor
urbane. Cantonate vreme îndelungat ă în sfera activit ăților de asisten ță , parohiile au fost supuse
unui proces de reform ă începând cu anul 1894. De la aceast ă dat ă, parohiile civile au devenit
independente fa ță de parohiile ecleziastice.
20 Organele administrative ale parohiei variaz ă potrivit num ărului de locuitori, dup ă cum
urmeaz ă:
a) parohiile care au mai pu țin de 100 locuitori practic ă o administra ție direct ă;
b) parohiile cu peste 100 locuitori pot s ă-și stabileasc ă un Consiliu; acest Consiliu este
obligatoriu pentru parohiile care au mai mult de 30 0 locuitori. Consiliul parohial ține 3 sesiuni pe
an. Puterile parohiei sunt limitate. Ea se supune c ontrolului exercitat de c ătre Consiliul de district
rural, și Consiliul Comitatului de care apar ține. Este de remarcat, în acest context, faptul c ă în
Irlanda de Nord, districtele nu sunt divizate în pa rohii.
În cadrul sistemului britanic, un loc important rev ine modului în care se realizeaz ă
administra ția Londrei . Dintotdeauna, gestiunea capitalei Marii Britanii a avut un caracter
original. În prezent, structura organizatoric ă cuprinde: Consiliul Marii Londre format din 100 de
membri, 32 consilii corespunz ătoare diviz ării pe cartiere a Londrei și Corpora ția ora șului.
Începând cu anul 1965, în Marea Britanie a demarat o nou ă reform ă în administra ția
public ă, care a pus accent pe structurile și aspectele regionale. Marea Britanie a fost subdiv izat ă
în nou ă regiuni, din ra țiuni de planificare. În fiecare regiune func ționeaz ă câte un Consiliu și o
Comisie de planificare economic ă regional ă. Noilor regiuni le sunt încredin țate prestarea
serviciilor publice de transport, construc ția de autostr ăzi, servicii de poli ție și stingerea
incendiilor.
La nivel regional, Marea Britanie este organizat ă conform tradi țiilor istorice, în patru
regiuni: Anglia, Țara Galilor, Sco ția, Irlanda de Nord. Mai trebuie remarcat faptul c ă în Marea
Britanie nu exist ă o autoritate guvernamental ă distinct ă care s ă reprezinte statul în unit ățile
administrativ-teritoriale, cum este prefectul. Este îns ă câte un secretar de stat responsabil cu
rela țiile dintre stat și autorit ățile locale / regionale pentru Sco ția, Țara Galilor, Irlanda de Nord.
B. Fran ța
Fran ța se caracterizeaz ă printr-un înalt grad de centralizare administrativ ă, cu vechi
rădăcini în istoria ță rii, p ăstrat și accentuat de-a lungul domniei lui Napoleon și continuat,
practic, de toate regimurile ulterioare.
Pe de alt ă parte, acest sistem a fost determinat și de structura unitar ă a statului, iar, apoi de
regimul semipreziden țial care a accentuat concentrarea puterii executive în mâinile șefului
statului.
Regimul juridic instituit de Constitu ția celei de-a V-a Republici a perpetuat aceast ă stare,
dar politica de integrare european ă a determinat ca, dup ă anul 1970, s ă înceap ă o orientare
necentralizatoare spre deconcentrarea administrativ ă în urma transferului puterii de decizie de la
autorit ățile centrale c ătre cele subordonate din teritoriu prin deconcentra re, inclusiv asupra
autorit ăților locale, înso țit ă și de o descentralizare prin cedarea puterii de deci zie în probleme de
interes local de c ătre stat pe seama autorit ăților administra ției publice locale autonome.
Legisla ția anilor 1972,1982/83 a realizat reforme regionale și municipale, în acest sens,
dar esen ța exerci țiului unitar al puterii centrale nu a fost afectat ă în modul de conducere unitar ă
și direct ă a Fran ței și nici controlul central al statului.
Administra ția public ă în teritoriu este format ă din administra ția public ă local ă și din
structurile teritoriale ale administra ției publice centrale.
Administra ția public ă local ă este compus ă din regiuni (21), departamente (96) și comune
(3621), iar cea central ă î și exercit ă puterea indirect prin intermediul serviciilor publ ice
21 deconcentrate, constituite la nivel teritorial, apa r ținând ministerelor și altor autorit ăți na ționale de
resort.
• Regiunea
Regiunea are, ca organ reprezentativ și deliberativ, consiliul regional format din consilieri
ale și în mod direct pe departamente pentru un mandat de 5 ani și care aleg, la și din rândul lor, un
pre ședinte ca autoritate executiv ă, precum și mai mul ți vicepre ședin ți, care împreun ă cu al ți
membri, ale și dintre consilieri, formeaz ă comisia permanent ă care exercit ă unele atribu ții curente
delegate de plenul organului colegial.
Regiunea are ca misiune asigurarea dezvolt ării economice, elaborând un plan
corespunz ător de dezvoltare avizat de un organism specializat denumit comitet economic și
social (având la nivel na țional ca organism coordonator Consiliul Economic și Social), alc ătuit
din membri desemna ți de organismele cu caracter economic, social, prof esional, știin țific,
educativ, sportiv, etc., din regiune, consultat în prealabil deliber ării consiliului regional.
Ca atribu ții proprii regiunea organizeaz ă și finan țeaz ă transporturile (inclusiv feroviare),
înv ăță mântul liceal, profesional și calificarea prin ucenicie.
Prefectul (comisar , dup ă 1982/83, care a luat locul prefectului) regiunii r eprezint ă statul și
este func ționar executiv al guvernului, exercitând aceea și func ție și asupra departamentului
component în care î și are sediul regiunea, având autoritate ierarhic ă asupra celorlal ți comisari din
departamentele care alc ătuiesc regiunea, conducând, totodat ă, serviciile deconcentrate ale
ministerelor constituite la nivelul regiunii.
• Departamentul
Organul reprezentativ și deliberativ al departamentului este consiliul gen eral format din
consilieri ale și direct pe circumscrip ții (cantoane) electorale, pentru un mandat de 6 ani , cu
reînnoirea a jum ătate din num ărul lor la fiecare interval de 3 ani.
Consilierii aleg la și din rândul lor, un pre ședinte , ca autoritate executiv ă, precum și mai
mul ți vicepre ședin ți, care împreun ă cu al ți membri ale și formeaz ă comisia permanent ă care poate
exercita și unele atribu ții curente delegate de plen.
Departamentul are misiunea asigur ării solidarit ății și echilibr ării intercomunale, iar ca
atribu ții proprii, distincte, asigurarea unor servicii și ajutoare sociale, sanitare, a transportului
școlar din afara perimetrelor comunale, realizarea p rogramelor de dotate a localit ăților rurale.
Comisarul de departament reprezint ă statul și guvernul conducând serviciile
deconcentrate ale ministerelor și regiunilor organizate la acest nivel.
• Comunele
Comunele sunt nivelul de baz ă ale structurilor administrative teritoriale reprez entând
colectivitatea local ă, fiind împ ărțite în comune rurale (la rândul lor de dou ă categorii dup ă cum
au o popula ție de pân ă la 3500 de locuitori sau peste aceast ă limit ă) și comune urbane .
Comuna are ca organ deliberativ consiliul municipal format din consilieri ale și în mod
direct, pentru un mandat de 6 ani, și un primar ales de și dintre consilieri ca organ executiv,
ajutat de un viceprimar .
Consiliul î și poate organiza diverse comisii, compuse din consi lieri, având profile diferite,
care efectueaz ă analize, documenta ții, ini țiaz ă proiecte de hot ărâri, le avizeaz ă f ără a avea
atribu ții decizionale care apar țin plenului.
Comuna are ca misiune principal ă organizarea urbanistic ă a localit ății și utilit ăților
publice de detaliu.
22 Consiliul are ca atribu ții proprii organizarea înv ăță mântului elementar, transportul școlar
în perimetrul s ău, acordarea ajutoarelor de urgen ță , elaborarea planurilor de dezvoltare
intercomunal ă.
Ca atribu ții delegate de stat, stabilite sectorial prin regle ment ări speciale, indic ăm pe cele
în materia st ării civile, ordinii publice și cea electoral ă.
Primarul are ca atribu ții proprii conducerea ședin țelor consiliului, eliberarea autoriza țiilor
de construc ție, iar ca reprezentant al statului asigur ă punerea în executare a legilor și hot ărârilor
de guvern, este ofi țer de stare civil ă și de poli ție judiciar ă. În exercitarea atribu țiilor proprii
dispune de autonomie local ă, dar pentru cele delegate de stat este subordonat ierarhic
comisarului și prefectului.
În Fran ța mai sunt organizate, dup ă caz, și structuri administrative intermediare, în func ție
de num ărul de locuitori, de genul comunit ăților rurale pentru mai mult de 20.000 de locuitori și
comunitatea urban ă format ă din regruparea comunelor în aglomera ții mai mari de 50.000 de
locuitori.
Dac ă regiunea, departamentul și comuna sunt colectivit ăți teritoriale, dispunând de
autonomie, Fran ța mai cunoa ște și arondismentul ca e șalon specializat în administra ția de
„proximitate” (de pild ă, Parisul are asemenea subdiviziuni), condus de un subprefect subordonat
ierarhic.
Prefectul este singurul titular al autorit ății de stat și reprezentant al șefului statului, al
primului ministru și al fiec ărui ministru de resort în teritoriu, conducând serv iciile publice
deconcentrate ale ministerelor, este responsabil cu ordinea public ă, organizarea alegerilor și cu
situa țiile de urgen ță .
C. Italia
Regimul administra ției locale în Italia a fost, pân ă la crearea regiunilor ca unit ăți
administrativ-teritoriale, foarte asem ănător cu sistemul francez. În momentul în care Italia și-a
realizat unitatea na țional ă, regimul administrativ local stabilit a fost unul puternic centralizator,
în sensul c ă atribu țiile și competen țele autorit ăților locale alese sunt subordonate legilor
na ționale. Acestea precizeaz ă domeniile în care pot interveni autorit ățile locale, precum și tutela
pe care o exercit ă autorit ățile centrale. Spre deosebire de sistemul german, re gimul local instituit
este uniform în toat ă Italia.
Constitu ția adoptat ă în anul 1948 a reprezentat un compromis între cele dou ă alternative.
Astfel, Constitu ția precizeaz ă c ă Republica italian ă este unitar ă și indivizibil ă, iar structurile
administra ției publice locale sunt: regiunile, provinciile și comunele, în mod identic cu sistemul
francez.
Comunele și regiunile sunt cele mai importante componente ale regimului a dministrativ
local. În structura fiec ărei comune se disting trei categorii de organe: con siliul, junta (“giunta”) și
primarul (“sindaco”).
Consiliul comunal este adunarea deliberant ă, fiind ales pentru un mandat de câte 4 ani,
asem ănător sistemului administrativ francez. Num ărul consilierilor variaz ă de la 15 membri
(pentru comunele având mai pu țin de 3.000 locuitori) la 80 membri (pentru comunel e cu peste
500.000 locuitori). Consiliul se reune ște cel pu țin de dou ă ori pe an, iar în situa ții mai deosebite,
la cererea unui anumit num ăr de consilieri, el poate avea și întruniri cu caracter excep țional.
23 Consiliul exercit ă func ția legislativ ă la nivelul comunei, îns ă legile pe care le adopt ă
trebuie s ă se încadreze în contextul na țional. Consiliul comunal aprob ă bugetul și exercit ă func ția
de control asupra activit ății primarului și a juntei.
Junta este un organ colegial, iar num ărul membrilor s ăi variaz ă în func ție de importan ța
comunei. Junta nu se afl ă în subordinea Consiliului comunal, ci ac ționeaz ă sub conducerea
primarului. Fiecare membru al acesteia este respons abil pentru unul sau mai multe servicii
comunale. În plus, Consiliul poate delega o parte d in competen țele proprii, în atribu țiile juntei.
Junta exercit ă anumite func ții care, în Fran ța, sunt îndeplinite de c ătre primar; el fiind cel
care conduce administra ția comunal ă, preg ăte ște legile și bugetul comunei.
În Italia, primarul este “autoritatea suprem ă” a comunei, îns ă atribu țiile sale sunt mai
pu țin numeroase și extinse. El îndepline ște, înainte de toate, func ții protocolare, fiind
reprezentantul comunei în anumite împrejur ări și având drept de semn ătur ă asupra documentelor
și contractelor încheiate cu diferi ți parteneri.
Reparti ția puterii între junt ă și primar ține mai mult de personalitatea oamenilor, de
factorii locali și de importan ța comunei, decât de textul legii. Astfel, în comune le mici, primarul
este autoritatea public ă principal ă, spre deosebire de comunele mari în care Consiliul și junta
sunt organele administrative de baz ă, iar rolul primarului este unul secundar.
Provincia constituie, în acela și timp, o form ă intermediar ă de colectivitate
descentralizată, dar și o circumscrip ție administrativ ă-cadru, de ac țiune a administra ției centrale.
Acest al doilea rol este mult mai important decât p rimul. Provinciile pot fi divizate în
arondismente, în mod asem ănător cu împ ărțirea departamentelor franceze, tot în arondismente.
În calitate de circumscrip ție administrativ ă, provincia are dou ă organe esen țiale: prefectul
și Consiliul administrativ. Prefectul este un func ționar public stabilit la nivelul provinciei, dar
este reprezentantul puterii centrale în teritoriu. El beneficiaz ă de puteri discre ționare și activitatea
sa este extrem de politizat ă, ceea ce duce la apari ția unor tensiuni cu autorit ățile locale care nu
împ ărt ăș esc acelea și ideologii politice.
Puterea de control a prefectului este foarte întins ă; autorit ățile locale au obliga ția de a
deferi prefectului toate proiectele de decizie pe c are doresc s ă le adopte, iar acesta poate s ă le
modifice sau chiar s ă le anuleze, dac ă ele contravin instruc țiunilor guvernului central.
Mai mult, dac ă o comun ă nu-și îndepline ște atribu țiile stabilite prin lege, prefectul poate
delega un comisar special care s ă coordoneze procesul de administrare la nivel local și s ă
ac ționeze în numele comunei. În fine, prefectul poate s ă cear ă guvernului dizolvarea Consiliului
comunal și s ă numeasc ă un înalt-comisar, pentru a media disensiunile poli tice și a preveni
formarea blocajelor politice.
Consiliul administrativ al provinciei colaboreaz ă cu prefectul, pentru a controla
activitatea desf ăș urat ă de autorit ățile locale. El cuprinde 10 membri, numi ți de prefect și condu și
de c ătre acesta. Controlul desf ăș urat este de natur ă financiar ă, aten ția fiind îndreptat ă mai ales,
înspre execu ția bugetului local. În plus, toate documentele elab orate la nivelul provinciei care au
un con ținut financiar, sunttransmise Consiliului. Acesta p oate anula sau amâna rezolvarea unei
probleme (afaceri) locale, dac ă se constat ă c ă este ilegal ă sau contravine interesului public.
Constitu ția Italiei a prev ăzut constituirea a 19 regiuni, determinate de parti cularit ățile
zonale, de diferen țele de nivel al dezvolt ării între nordul și sudul ță rii, precum și de multitudinea
dialectelor utilizate. Constituirea celor 19 regiun i a fost motivat ă de preten țiile de autonomie
prezentate de Sicilia, care au determinat autorit ățile italiene s ă recurg ă la solu ția regionaliz ării,
pentru a evita manifestarea unor inten ții asem ănătoare și în alte p ărți ale teritoriului.
24 Conform Constitu ției, regiunile sunt constituite în organisme autono me și au func ții și
puteri particulare; totu și, cele 19 regiuni nu au acela și statut. Constitu ția declar ă c ă 5 regiuni
(printre care și Sicilia) sunt speciale, iar 14 sunt ordinare, ținând cont de ordinea cronologic ă de
creare a acestora, în decursul istoriei.
Regiunile au o dubl ă competen ță ; pe de o parte, ele dispun de atribu ții legislative, la fel
ca orice stat membru al unei federa ții. Pe de alt ă parte, ele dispun de largi competen țe în
domeniul administrativ, transferate de la organele centrale, pe baza unei legi adoptate în anul
1970.
D. Spania
Potrivit Constitu ției, statul stabile ște cadrul juridic general al comunit ăților autonome
(regiunile) și al colectivit ăților teritoriale locale (provinciile și municipiile) c ărora le recunoa ște
competen ța administrativ ă general ă în problemele de interes local.
Ca organizare teritorial ă, Spania cunoa ște regiunile , provinciile și municipiile (urbane și
rurale), la care se adaug ă arii metropolitane (Barcelona, Valencia).
Constitu ția garanteaz ă unitatea na țiunii, cât și dreptul la autonomie pentru diferitele
na ționalit ăți sau regiuni, îmbinând criteriul etnic colectiv cu cel etnic teritorial (cazul Cataloniei,
Ță rii Bascilor, Gali ției). Toate structurile teritoriale dispun de o aut onomie conform ă intereselor
specifice fiec ăreia, existând posibilitatea extinderii acesteia.
• Regiunea
Regiunea reprezint ă o comunitate autonom ă, care dispune de competen ță legislativ ă, ce
difer ă de la regiune la regiune, și care este în conformitate cu reglement ările na ționale și cele ale
propriilor statute ce consacr ă autonomia comunit ăților regionale, inclusiv cu reglement ările
proprii adoptate în temeiul acestora.
Constitu ția reglementeaz ă competen ța legislativ ă a regiunilor potrivit regulii „per a
contrario”, prin compara ție și în opozi ție cu cea a statului, de unde concluzia c ă ceea ce nu este
expres rezervat puterii legislative centrale poate fi reglementat de regiune în domenii precum
dezvoltarea regional ă și economic ă, amenajarea teritoriului și urbanismul, lucr ări publice de
interes regional, c ăi ferate și rutiere, de acela și interes, etc.
Organele regiunilor sunt adunarea legislativ ă, consiliul regional de guvernare și
pre ședintele comunit ății.
Adunarea legislativ ă este aleas ă, în mod direct pe 4 ani, lucreaz ă în ședin țe publice, este
un organism deliberativ în materie legislativ ă local ă ale c ărei acte sunt controlate de Tribunalul
Constitu țional.
Consiliul regional de guvernare este organul executiv ai c ărui membrii sunt numi ți de
pre ședintele comunit ății și au responsabilit ăți asem ănătoare unor mini ștrii.
Pre ședintele comunit ății este ales de adunare și numit de rege, conduce consiliul regional,
are statut de prim-ministru și r ăspunde în fa ța adun ării.
• Provinciile
Acestea dispun de autonomie local ă, iar administra ția acestora este realizat ă de
„reprezentan ța local ă” compus ă din consiliul provinciei, comisia de guvernare, pr e ședintele și
vicepre ședin ții.
Consiliul provinciei este organul deliberativ, format din deputa ți provinciali ale și de
consilierii municipali din rândul lor, care lucreaz ă în ședin țe publice, având atribu ții normative,
de control, de organizare, financiare și de protec ție a intereselor colectivit ăților locale.
25 Comisia de guvernare este compus ă din pre ședintele acesteia și un num ăr de deputa ți
numi ți de el în cadrul s ău, exercit ă atribu ții delegate de consiliu sau de pre ședinte, dup ă caz,
asistându-l pe acesta din urm ă în exercitarea atribu țiilor care îi revin.
Pre ședintele este ales de consiliu dintre membrii s ăi, organism care îl poate destitui prin
mo țiunea de cenzur ă.
El nume ște vicepre ședin ții dintre membrii comisiei de guvernare, care îndep linesc
atribu ții delegate de pre ședinte și îl înlocuiesc în caz de absen ță .
Atribu țiile proprii ale provinciilor sunt stabilite de leg ile na ționale și de cele regionale,
diferind de la o comunitate la alta, dar fiind comu ne în materia promov ării și dezvolt ării
intereselor specifice provinciei, prestarea servici ilor publice la acela și nivel supra municipal,
coordonarea serviciilor municipale pentru realizare a integral ă și eficient ă a acestora, acord ă
asisten ța economic ă, tehnic ă și juridic ă a municipiilor rurale.
Autonomia regulamentar ă permite provinciilor, cu respectarea prevederilor legislative
na ționale și regionale, s ă-și reglementeze propria organizare a autorit ăților reprezentative de
conducere, a propriilor servicii publice, s ă adopte diverse regulamente interne de organizare și
func ționare vizând proprii func ționari.
Principiul subsidiarit ății oblig ă provincia la sprijinul financiar al municipiilor c ând
fondurile localit ății sunt insuficiente, dublat de subven ții acordate de regiuni sau chiar de stat,
dup ă caz.
Prin înfiin țarea regiunilor, provincia a devenit un intermediar între regiune și chiar stat, pe
de o parte, și administra ția municipal ă, pe de alt ă parte, ca structur ă de baz ă, având chiar rol
coordonator între aceste entit ăți, inclusiv substituirea municipiilor, care fiind d ep ăș ite, nu-și pot
îndeplini corespunz ător unele atribu ții.
În concluzie, provincia este o entitate local ă cu personalitate juridic ă, constituit ă dintr-o
grupare de municipii (comune) sau alte subdiviziuni teritoriale, în scopul îndeplinirii unitare ale
unor activit ăți locale sau de stat.
• Administra ția municipal ă
Aceast ă structur ă dispune de autonomie administrativ ă local ă, alegându-și, dup ă caz,
organisme de conducere obligatorii și/sau facultative. Cele obligatorii cuprind consili ul
municipal, comisia de guvernare, primarul și adjunc ții acestuia.
Consiliul municipal este alc ătuit din consilieri ale și în mod direct pe 4 ani și reprezint ă
organul deliberativ al localit ății. Printre atribu țiile proprii enumer ăm adoptarea bugetului și
organizarea serviciilor publice locale, gestiunea d omeniului public, adoptarea prelu ării
atribu țiilor delegate de la alte autorit ăți, precum și, dup ă caz, alegerea și revocarea primarului,
dacă legea nu atribuie acest drept în mod direct aleg ătorilor. Alte atribu ții vizeaz ă ordinea și
circula ția public ă, urbanismul, protec ția civil ă și a mediului înconjur ător, prevenirea și stingerea
incendiilor, transporturi publice locale, servicii sociale, salubritatea, colectarea și depozitarea
de șeurilor.
Atribu ții delegate de stat, regiune sau provincie sunt înc redin țate numai în m ăsura în care
ar spori eficacitatea acestora și ar antrena o mai bun ă participare a cet ățenilor la îndeplinirea lor,
desigur cu respectarea condi țiilor legale de delegare.
La rândul s ău, consiliul î și poate delega unele atribu ții comisiei de guvernare sau
primarului.
Comisia de guvernare este format ă din primar și unii consilieri desemna ți de el, ca
organism executiv care îndepline ște în plen sau individual prin membrii s ăi unele atribu ții
delegate de consiliu sau primar.
26 Primarul ales, dup ă caz, de consilieri ori de electoratul local, este executivul local și șeful
administra ției locale. Are ca atribu ții numirea și revocarea adjunc ților s ăi, a membrilor comisiei
de guvernare, este ordonator de credite, dispune m ăsurile necesare în caz de calamit ăți naturale
sau catastrofe.
Adjunc ții primarului exercit ă atribu ții delegate de primar în domeniile economic,
urbanism, financiar, circula ție rutier ă, înlocuindu-l în caz de absen ță .
Rela țiile dintre toate nivelele organiz ării administrative locale și între structurile aferente
acestora nu au la baz ă subordonarea.
Municipiile (ora șele și comunele) sunt autonome și au personalitatea juridic ă deplin ă.
Exercitarea dreptului la autonomie permite provinci ilor limitrofe, cu tr ăsături istorice, culturale și
economice comune, dar distincte de ale altora, teri toriilor insulare și provinciilor ca entit ăți s ă se
constituie în comunit ăți autonome în baza unui referendum popular local, f ără ca prin aceasta s ă
aib ă loc un proces de federalizare a statului și a comunit ăților respective. Asemenea comunit ăți
vor putea adopta statute proprii trimise parlamentu lui spaniol spre legiferare. Datorit ă acestui
regim juridic diversificat, diferit și flexibil, s-a recunoscut de jure și în mod oficial autonomia
tradi țional ă a unor regiuni, precum Catalonia, Țara Bascilor și Gali ția.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: 1 Universitatea “Mihail Kog ălniceanu” Ia și Facultatea de Drept Specializarea: Rela țiile Interna ționale și Studii Europene SISTEME ALE ADMINISTRA… [621644] (ID: 621644)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.