1 UNIVERSITATEA „DUN ĂREA DE JOS” din GALA ȚI FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR Daniela Ancu ța Șarpe Daniela Nechita MICROECONOMIE… [608547]
1 UNIVERSITATEA „DUN ĂREA DE JOS” din GALA ȚI
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR
Daniela Ancu ța Șarpe
Daniela Nechita
MICROECONOMIE
ISBN 978-606-8216-26-3
Editura EUROPLUS
Galați, 2010
2
CUPRINS
Introducere – obiectul de studiu al științei economice și conceptele de baz ă cu care opereaz ă
aceasta
Capitolul 1. Introducere în teoria consumatorului – analiza modelului de consum
1.1. Constrângerile bugetare ale consumatorilor
1.2. Analiza preferin țelor în consum
1.2.1. Rela țiile de preferin ță
1.2.2. Curbele de indiferen ță
Capitolul 2. Algoritmul alegerii optime de consum
2.1. Func ția de utilitate
2.2. Utilitatea total ă, utilitatea marginal ă, rata marginal ă de substitu ție
2.3. Alegerea optim ă a consumatorului
Capitolul 3. Cererea de bunuri
3.1. Conceptul de cerere de bunuri
3.2. Func ția cererii de bunuri
3.3. Factorii care influen țează cererea de bunuri
3.3.1. Modific ări induse de schimbarea venitului consumatorului
3.3.2. Modific ări induse de schimbarea pre țurilor bunurilor
3.3.3. Ecuația lui Slutsky și influența efectelor de substitut țe și de venit asupra modific ării cererii de bunuri,
ca urmare a evolu ției prețurilor
Capitolul 4 . Aplicații ale modelului alegerii optime de consum: determinarea cererii brute și
nete de bunuri; alegerea optim ă de consum în timp (alegerea intertemporal ă)
4.1. Situația existen ței unei dot ări inițiale a consumatorului
4.2. Factorii de influen ță a cererii brute și nete
4.3. Modelul op țiunii de consum în timp
Capitolul 5. Cererea agregat ă
5.1. Determinarea cererii agregate
5.2. Elasticitatea cererii și influența acesteia asupra venitului ob ținut de produc ători
Capitolul 6. Modelul de produc ție al unei firme
6.1. Tehnologie, produc ție, costuri
6.2 Producția totală, productivitatea medie și productivitatea marginal ă a unui factor de produc ție
6.3. Randamentul de scar ă pe termen lung
6.4. Condi țiile maximiz ării profitului și a minimiz ării costurilor la nivelul unei firme
6.4.1. Maximizarea profitului
6.4.2. Minimizarea costurilor firmei
6.5. Func țiile costului și randamentele de scar ă
6.6. Determinarea și analiza evolu ției curbelor costurilor
3
Capitolul 7. Pia ța – realitate complex ă și dinamic ă
7.1. Cererea și oferta
7.2. Concuren ța – conținut și funcții
7.3. Prețul –concept, tipologie și funcții
Capitolul 8. Comportamentul produc ătorilor în condi țiile pieței cu concuren ță perfectă
8.1. Mediul concuren țial și decizia de ofert ă a firmei
8.2. Echilibrul general pe pia ța cu concuren ță perfectă
Capitolul 9. Comportamentul produc ătorilor în condi țiile pieței cu concuren ță imperfect ă
9.1. Problema concentr ării piețelor și geneza structurilor de concuren ță imperfect ă
9.2. Monopolul 9.2.1. Decizia de ofert ă a firmei monopoliste
9.2.2. Ineficien ța monopolurilor
9.2.3. Cauzele apari ției monopolurilor
9.3. Oligopolul 9.3.1. Modelul Stackelberg de decizie secven țială
9.3.2. Modelul Cournot de decizie simultan ă
9.3.3. Concuren ța monopolistic ă
Bibliografie
4INTRODUCERE – Obiectul de studiu al stiintei economice si conceptele de baz ă cu care
operează aceasta
Obiective de studiu Definirea economiei politice ca știință și formă a acțiunii sociale.
Explicarea fundamentelor activit ății economice și a rolului lor în via ța economic ă și socială.
Tensiunea nevoi-resurse. Raritate și alegere
În condițiile în care au ap ărut și există o multitudine de științe economice autonome, când
sistemul științei s-a îmbog ățit cu noi cuce riri, domeniul științei politice nu mai c onstituie un simplu
segment al economiei reale și nici un palier al ac țiunii social-economi ce. Economia politic ă este știința
care s-a autonomizat mai ales pr in modul de abordare a activit ăților economice, pr in premisele
adoptate și prin concluziile pe care le formuleaz ă.
Economia politic ă este știința alocării resurselor rare ce au utiliz ări alternative. Ea studiaz
ă
formele comportamentului uman maximizator în utilizarea acesto r resurse în timp, analizeaz ă și
explică modalitățile după care un individ sa u o societate aloc ă mijloace limitate satisfacerii nevoilor
nelimitate.
În ultimele decenii se consider ă că obiectul de studiu al econo miei politice îl constituie o
reflectare generalizat ă a realității economice cu ajutorul no țiunilor și conceptelor economice. Astfel,
prin utilizarea unui ansa mblu coerent de cuno ștințe, economia politic ă studiază motivația activității
economice a indivizilor și obiectivele lor, m ăsoară rezultatele acestei activit ăți și le compar ă cu
motivația și obiectivele propuse. Ea extinde criteriul ra ționalității și al eficien ței economice asupra
socialului în totalitatea sa, de aici rezultând și legăturile acestei științe cu celelalte științe economice.
Economia politic ă este, în acela și timp, o știință fundamental ă, și prin urmare, elaboreaz ă
concepte, idei, teorii, le gi, principii valabile și folosite de toate științele economice.
Fiind o știință fundamental ă, ea are atât un caracter teoretic , prin definirea conceptelor, a
instrumentelor și metodelor de studiu, cât și un caracter normativ, care arat ă cum trebuie s ă fie
economia, respectiv via ța economic ă și în ce sens trebuie s ă evolueze.
Economia politic ă studiază problemele la nivel micro și macroeconomic, și este deci o știință
economic ă de ansamblu, respectiv trunchiul de baz ă al întregii științe economice fiind structurat ă și
abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie și mondoeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele și comportamentele agen ților economici
individuali ce particip ă la fluxurile econo mice, privite ca acte, fapte autonome și specifice.
Macroeconomia reprezint ă acea parte a econo miei care exprim ă același procese și fapte,
numai că ea se refer ă la mărimile și variabilele agregate ale intr ărilor și ieșirilor rezultate din
comportamentele indivi duale ale participan ților la via ța economic ă.
Existența și acțiunea omului presupun perm anent satisfacerea unei ga me foarte variate de
nevoi. Nevoile umane pot fi de finite drept ansamblul dolean țelor, așteptărilor și aspirațiilor indivizilor
de a-și însuși bunuri și servicii. Aceste nevoi de vin reale, efective în func ție de gradul de dezvoltare
economic ă și de nivelul de cultur ă și civilizație al indivizilor.
În principiu, nevoile se grupeaz ă astfel :
În funcție de cele trei dimensiuni ale fiin ței umane, avem nevoi somatice sau biologice, primele
resimțite de indivizi și inerente fiec ăruia dintre noi; nevoi de grup resimțite de oameni ca
participan ți la diferite sociogrupuri și care pot fi satisf ăcute numai prin ac țiunea conjugat ă a unor
colectivități; nevoi spiritual-psihologice , ce apar ca urmare a pr ogresului în instrucție, în rela țiile
de natură morală și presupun ra ționalitate și gândire elevat ă;
5 În funcție de posibilit ățile de satisfacer e, se disting nevoi solvabile și nevoi nesolvabile ;
În funcție de natura bunur ilor necesare: nevoi materiale și nevoi nemateriale ;
După durata de timp: nevoi prezente și nevoi viitoare ;
În funcție de gradul dezvolt ării economice și de nivelul de cultur ă și civilizație, nevoile pot fi
grupate în nevoi de baz ă sau inferioare și nevoi complexe sau superioare .
Acțiunea oamenilor pentru sati sfacerea nevoilo r reprezint ă punctul de plecare în ini țierea și
desfășurarea oric ărui gen de activitate, iar în momentul în care nevoile devin motivate și se impun a fi
satisfăcute ele se transform ă în interese economice.
Interesele economice reprezint ă acele nevoi umane în țelese de oameni, care devin obiectul
acțiunii și confrunt ării lor pentru dobândirea bunurilor necesare satisf acerii acestora.
În funcție de nivelul la care ele se manifest ă și de modul lor de exprimare, interesele
economice se grupeaz ă în : personal e, de grup și generale.
Orice activitate uman ă presupune utilizarea de re surse specifice în cantit ăți determinate și de
calitate adecvat ă.
Resursele economice reprezint ă totalitatea elementelor și premiselor directe și indirecte ale
acțiunii social practice care pot fi atrase și efectiv util izate în producerea de bunuri și servicii.
Principala clasificare a resurselor le grupeaz ă astfel:
a. Resurse materiale, care includ atât resurse pr imare (originare), cât și resurse
derivate (echipam ente de produc ție);
b. Resurse umane, care pot fi și ele primare(poten țialul demografic), cât și derivate
(potențialul inova țional);
c. Resurse informa ționale.
De-a lungul timpului, resu rsele s-au amplificat și diversificat, îns ă au rămas limitate în raport
cu creșterea și diversificarea nevoilor umane. Teoria economic ă studiază modul în care societatea
identifică și utilizeaz ă resursele rare de care dispune în vederea satisfacerii diferitelor nevoi.
Raritatea resurselor și a bunurilor priv ite cantitativ și calitativ este o caracteristic ă a economiei
moderne ce î și găsește expresia în legea rarit ății resurselor economice. Aceast ă lege const ă în aceea
că volumul, structurile și calitatea resurselor și a bunurilor se modific ă mai încet decât volumul,
structura și intensitatea nevoilor.
Creșterea și diversificarea nevo ilor umane în condi țiile manifest ării legii rarit ății au obligat
oamenii s ă se adapteze creator în condi ții de timp și loc, să aleagă din multiple alternative de folosire a
resurselor rare, pe cea care permite ob ținerea de bunuri cât mai multe , de calitate corespunz ătoare,
asigurându-se astfel satisfacerea cât mai bun ă a nevoilor, în cre ștere și diversificare.
Insuficien ța resurselor în raport cu nevoile, conjugat ă cu multitudinea alternativelor în care
poate fi folosit ă orice resurs ă, face ca alegerea uneia dintre ele s ă fie însoțită de sacrificar ea celorlalte.
Indiferent de felul opera țiunii economice și de natura subiectulu i ei, principiul cost ului de oportunitate
presupune fie maximizarea utilit ății, fie minimizarea efortului (a resu rselor consumate, a costurilor).
Costul de oportunitate (al alegerii) const ă în valoarea bunurilor alte rnative la care se renun ță
(sacrificate) pentru a alege un anume bun spre a fi produs sau consumat. Costul aleg erii este costul
unei activit ăți măsurat în termenii celei mai bune alternative sacrificate.
În aprecierea unei alegeri ca fiind ra țională este necesar s ă se compare utilit ățile și dezutilit ățile
diferitelor mijloace ce ar permite s ă se ajung ă la anumite rezultate prin folosirea cât mai bun ă a
resurselor disponibile.
În cercetarea posibilit ăților alternative de a produce se folose ște ca instrument, curba sau
frontiera posibilit ăților de produc ție, prin intermediul c ăruia sunt puse în eviden ță toate combina țiile
posibile de producere a dou ă sau mai multe bunuri, pr in folosirea integral ă și eficientă a resurselor
disponibile la un moment dat.
Activitatea economic ă și legile economice
6Prin conținutul și rolul său, economia este o latur ă inseparabil ă a acțiunii sociale. Cea mai
cuprinzătoare activitate uman ă, care delimiteaz ă pe om ca specie, este munca.
Munca, este acea activitate care și în care oamenii, pornind de la nevoile lor, î și prefigureaz ă
scopurile ac țiunii lor, î și formuleaz ă și își apără interesele, caut ă și creează mijloacele adecvate
scopurilor propuse.
Activitatea economic ă se define ște prin lupta împotriva rarit ății, proces complex, care reflect ă
actele, faptele, comportamentele și deciziile oamenilor re feritoare la atragerea și utilizarea resurselor
economice în func ție de nevoile și interesele economice.
Ceea ce definim noi ac tivitate economic ă este numai o fa țetă a unui sistem real complex,
deoarece în societatea contemporan ă nu există procese exclusiv economice. Ca rezultat al dezvolt ării
societății, al adâncirii divizi unii sociale a muncii, s-au autonomizat urm ătoarele activități :
Producția – const ă în transformarea intr ărilor(resurse, factori de produc ție) în ieșiri de bunuri
economice. În func ție de caracterul rezultatelor produc ției se distinge producția material ă
(totalitatea proceselor prin care resursele na turale sau bunurile ob ținute în procese de produc ție
anterioare sunt s upuse unor modific ări substan țiale și structurale spre ob ținerea de noi produse) și
prestări servicii( totalitatea activit ăților care transform ă intrările în rezultate specifice și care nu
îmbracă formă obiectual ă);
Schimbul – component ă a activității economice ce subsumeaz ă activități de deplasare în spa țiu a
bunurilor materiale, trecer ea lor de la o persoan ă la alta prin vânzare-cump ărare, păstrarea și
depozitarea lor etc.;
Repartiția – cuprinde activit ăți economice prin care bunurile materiale și serviciile sunt orientate
spre destina țiile lor, prin ca re se distribuie și se redistribuie veniturile participan ților la via ța
economic ă, între membrii societ ății;
Consumul – actul ce const ă în folosirea efectiv ă a bunurilor, act ce verific ă utilitatea acestora și
concordan ța lor cu nevoile, dorin țele și interesele oamenilor.
Activitatea economic ă se desf ășoară în condi țiile și pe baza unor multiple leg ături de
intercondi ționare. Unele dintre aceste leg ături se manifest ă la suprafa ța economiei, fiind u șor de
observat, altele se deruleaz ă în profunzime și trebuie studiate sistematic.
Fenomenul economic reprezint ă forma exterioar ă a activit ății economice, respectiv acele
aspecte și acte economice care apar și se manifest ă la suprafa ța acesteia și pot fi cunoscute de oameni
direct, pe baz ă de experien ță. Este vorba de tranzac ții economice, de oferta și cererea de m ărfuri, de
nivelul pre țurilor și al tarifelor et c. Privite în mi șcare, în dinamica lor temporal ă și spațială,
fenomenele economice de vin procese economice.
Procesul economic exprimă transform ările cantitative, calitative și structurale în starea
activității economice, eviden țiind desfășurarea vie ții economice în timp și spațiu.
Dependen țele reciproce di ntre fenomenele și procesele economice, ca și posibilitatea devenirii
unora dintre ele di n cauze în efecte și a unora dintre efecte în cauze desemneaz ă starea de dependen ță
mutuală. Expresia rela țiilor esen țiale, necesare, relativ stabile și repetabile de dependen ță cauzală sau
mutuală în și între fenomenele și procesele economice poart ă denumirea de legi economice .
Principalele trăsături distinctive ale leg ilor economice sunt :
Legea economic ă sugereaz ă doar ideea de rela ții constante între proces ele, faptele, actele și
comportamentele economice;
Raporturile dintre respectivele fapte sunt necesare, numai dac ă anumite condi ții prealabile sunt
îndeplinite;
Formularea legilor și crearea institu țiilor corespunz ătoare porne ște de la comportamentele
oamenilor;
Legile economice sunt compatibile cu ini țiativa și activitatea individual ă;
Deși au caracter ge neral, legile ec onomice au totodat ă caracter de tendin ță;
Legile economice comport ă previziuni, dar prevederile actuale pe baza lor nu sunt suficient de
sigure și de clare.
7 Prin esența lor, deși obiective, legile economice nu limiteaz ă libertățile și inițiativa oamenilor.
Participarea oamenilor la via ța economic ă și raportarea lor la exigen țele legilor aces teia reprezint ă
condiția unei activit ăți economice utile și eficiente.
Economia concuren țială de schimb – tr ăsături generale
Satisfacerea nevoilor umane se realizeaz ă fie din produc ția proprie, prin autoconsum, fie
apelând la produsele altora prin intermediul schimbului . Autoconsumul desemneaz ă procesul de
utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. Schimbul înseamn ă înstrăinarea rezultatelor
propriei activit ăți pentru a primi în contrapresta ție alte bunuri necesare existen ței, inclusiv moned ă.
Celor dou ă modalități de satisfacere a nevo ilor le corespund dou ă forme diferite de organizare
și funcționare a vie ții economico-sociale : economia natural ă(autarhică) și economia de schimb
(marfară, de mărfuri, comercial ă).
Economia natural ă reprezint ă acea form ă de organizare a societ ății, în care trebuin țele
individului și ale societ ății sunt satisf ăcute prin autoconsum, f ără a se apela la schimb.
Realitatea economic ă nu poate fi delimitat ă rigid în ec onomie natural ă și economie de schimb.
Aceste forme de economie au coexistat și s-au intercondi ționat în timp. Apr ecierea unei realit ăți
economice ca fiind organizat ă ca economie natural ă sau de schimb se face dup ă criteriul
preponderen ței pe care o form ă sau alta de organizare o de ține în cadrul întregii activit ăți economice.
Economia natural ă a fost dominant ă în condițiile unui nivel sc ăzut de dezvoltare economic ă, cu
o gamă restrânsă de trebuin țe, cele elementare fiind preponderen te. De-a lungul timpului, economia
naturală a cunoscut o tendin ță evidentă de restrângere relativ ă, iar elemente ale ec onomiei naturale, în
prezent, mai au semnifica ție doar în țările slab dezvoltate din punct de vedere economic și în
gospodăriile agrare tradi ționale.
Economia de schimb reprezint ă forma universal ă de organizare și funcționare a activit ății
economice în lumea contemporan ă. Ca trăsături generale ale economiei de schimb, mai semnificative,
precizăm :
Specializarea agen ților economici – reprezint ă o formă a diviziunii muncii care const ă în
producerea anumitor bunuri sau desf ășurarea anumito r activități pe principii de ra ționalitate și
eficiență economic ă. Specializarea agen ților economici într-u n domeniu sau altul de activitate are
la bază interesul economic, respectiv avantajul ob ținut dintr-o activitate co mparativ cu alta. Astfel,
deciziile de spec ializare se bazeaz ă conștient sau intuitiv pe teoria avantajului economic relativ sau
comparativ și pe teoria avantajului economi c absolut. Un agent economic de ține avantaj economic
relativ în raport cu al ți agenți economici dac ă obține un anumit bun cu ce l mai mic cost de
oportunitate. Ag entul economic de ține avantaj economic absolut atunci când ob ține cea mai mare
cantitate de bunuri, cu acelea și resurse, comparativ cu ceilal ți agenți economici. Efectele
specializării pe baza avantajului relativ și absolut au dus în timp la cre șterea produc ției și la
economisirea resurs elor folosite.
Autonomia și independen ța produc ătorilor – ca trăsătură de bază a economiei de schimb
presupune c ă agenții economici sunt abilita ți cu dreptul de decizie, iar înstr ăinarea bunurilor
economice se realizeaz ă pe criterii economice.
Activitatea economic ă graviteaz ă în jurul pie ței – între produc ție și consum, între produc ător și
consumator se interpune schimbul, respectiv pia ța, care devine institu ția central ă care mediaz ă
aceste leg ături și cea care valideaz ă în ultimă instanță deciziile economice.
Tranzacțiile între agen ții economici sunt bilaterale de pia ță – acestea constau în mi șcări
reciproce, biunivoce de bunuri într e doi agen ți economici. În râ ndul acestora se disting tranzac ții
bilaterale coercitive, de exemplu o na ționalizare cu desp ăgubiri, impuse admini strativ asupra unuia
dintre participan ții la tranzac ție și tranzacții bilaterale de pia ță, generate de întâlnirea cererii cu
oferta, a interesului cump ărătorului de a- și maximiza utilitatea și cel al vânz ătorului de a- și
8maximiza profitul. Din ansamblul tranzac țiilor economice, doar cele bilaterale de pia ță, decurg din
esența și natura economiei de schimb.
Bunurile îmbrac ă forma de marf ă – în economia de schimb, ma joritatea bunuri lor economice
îmbracă forma de marf ă, devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic care serve ște
producției sau satisfacerii nevoilor de via ță ale oamenilor, destinat vânz ării-cumpărării prin
tranzacții bilaterale de pia ță. Se disting trei tipuri se mnificative de bunuri economice: bunuri
integral marfare sau bunuri comerciale – sunt bunurile care trec de la produc ător la consumator
prin mecanismele pie ței, pe baza unor pre țuri care se formeaz ă în mod liber, în raport de cerere și
ofertă; bunuri par țial marfare sau mixte – sunt bunurile ca trec de la produc ător la consumator
prin vânzare-cump ărare, dar pre țul la care se realizeaz ă tranzacția se formeaz ă atât pe baza
condițiilor pieței, cât și pe baza unor m ăsuri de protec ție socială; bunuri noncomerciale sau
nemarfare – sunt acele bunuri economice a c ăror producere ocazioneaz ă cheltuieli, dar ajung la
consumator în mod gratuit, co sturile fiind suportate de c ătre comunitate.
Monetarizarea economiei – se concretizeaz ă în faptul c ă banii, alături de capital și specializare
constituie cel de-al trei lea aspect major al vie ții economice moderne. Importan ța banilor este pus ă
în evidență și de funcțiile lor. În prezent, speciali știi sintetizeaz ă trei funcții ale banilor, și anume :
mijloc de schimb, mijloc de m ăsură a activit ății economice și mijloc de rezerv ă de valoare.
Funcția de mijloc de schimb este principala func ție a banilor și constă în aceea c ă moneda este
intermediarul in procesul de schimb. Apari ția și generalizarea rolului monedei ca mijloc de schimb
favorizeaz ă accelerarea ritmului în care se deruleaz ă tranzacțiile economice, cre șterea eficien ței
economice pentru fieca re agent economic și pe ansamblu, satisfacerea mai bun ă a trebuin țelor.
Funcția de mijloc de m ăsură a activității economice – moneda reprezentând etalonul general de
măsură pentru întreaga activitate economic ă, stă la baza m ăsurării monetare, form ă de măsurare
specifică economiei de schimb. In strumentul concret al m ăsurării monetare este pre țul, iar etalonul
general de m ăsurare(cel monetar) es te singurul capabil s ă comensureze și să compare bunurile
economice, resurse și factori de produc ție diferite din punct de ve dere cantitat iv, calitativ și
structural, drepturi și obligații, stocuri și fluxuri de factori de produc ție etc. Măsurarea economiei
prin intermediul monedei permite compararea diferitelor componente ale vie ții economice și
stabilirea unei sc ări generale a pre țurilor. În condi țiile de „ eroziune ” monetar ă (ca urmare a
inflației) aceast ă funcție a monedei este imperfect realizat ă în timp; pentru a atenua acest neajuns
este necesar ă eliminarea ef ectului de cre ștere a pre țurilor, prin evaluarea activit ății economice de
ansamblu și a laturilor sale în pre țuri constante, ale unui moment de referin ță, menținând
neschimbat ă „mărimea ” reală, efectivă a etalonului general de m ăsurare. Funcția de rezerv ă de
valoare sau de economi sire, de rezerv ă, constă în aceea c ă veniturile monetare necheltuite pot fi
reținute de posesor ca rezerv ă pentru economii și consumuri viitoare. În m ăsura în care aceast ă
funcție este exercitat ă de către moned ă, ea prezint ă avantaje indiscutabile : pe seama monedei se
asigură o plajă extrem de larg ă pentru alegerea bunurilor și actelor necesare realiz ării consumului
viitor și economiilor; în al doilea rând, costul p ăstrării și riscurile sunt mai reduse într-o economie
care funcționează normal și este neinfla ționistă.
Caracteristici ale economiei de pia ță. Tipuri de economii de pia ță
Problema esen țială a oricărei societ ăți cu economie de pia ță o constituie alocarea resurselor
rare cu utiliz ări alternative pentru acoperirea trebuin țelor nelimitate ale indivizilor și ale societ ății.
Într-o economie de pia ță resursele sunt alocate prin pie țe, în cazul bunurilor private și printr-un
sistem alternativ la pia ță, în cazul bunu rilor publice. Astfel, o prim ă delimitare r ăspunde unei logici
economice, distingând activit ățile de pia ță și cele de non-pia ță. Acestea din urm ă nu sunt gratuite, ele
au un cost monetar, îns ă utilizatorul nu îl suport ă nici direct și nici total. Servicii de acest gen ( școli,
creșe etc.) sunt puse la dispozi ția întregii popula ții sau a unei p ărți a ei, organizâ ndu-le printr-o
finanțare special ă de tip fiscal. A doua delimitare r ăspunde unei distinc ții instituționale între public și
privat. Se consider ă ca public ă orice organiza ție care depinde de una sa u mai multe alte organiza ții din
diversele e șaloane de re prezentare na țională. Delimitarea atât a sectorului public și a sectorul ui privat,
cât și a frontierelor lor, se poat e realiza combinând cele dou ă criterii de clasificare: public/privat și
9 piață/non-piață. Se pot constr ui astfel urm ătoarele subansamble ce au un mod propriu de alocare a
resurselor :
Sectorul privat de pia ță – cuprinde toate firmele individuale sau societare, iar alocarea resurselor
se face prin pia ță. Aceasta constituie forma cea mai evident ă într-o economie modern ă și care îi d ă
caracteristica esen țială – de piață, dar nu este singura;
Sectorul public non–pia ță – respectiv, administra țiile publice, și cuprinde toate organiza țiile
dependente de diverse e șaloane de re prezentare na țională. Alocarea resursel or se face imitând
piața, dar nu prin pia ță;
Sectorul public de pia ță – cuprinde întrepri nderi aflate în proprietatea statului și care furnizeaz ă
bunuri și servicii de pia ță. Alocarea resurselor se face printr-un sistem comb inat, care permite un
control mai mare sau mai pu țin accentuat al interven ției guvernamentale.
Sectorul privat non-pia ță – corespunde administra țiilor private. El cuprinde administra ții private
cu scop lucrativ, dar care angajeaz ă personal salariat, ia r prin distribuirea veniturilor, particip ă de
fapt la produc ție.
Forma universal ă de organizare a activit ății economice este economia de schimb. În teorie îns ă,
există și alte forme de orga nizare, ce se pot constitui în mecanismul de fundamentare și de aplicare a
deciziilor în ceea ce prive ște mecanismul de alocare a resurselor limitate.
În acest context, au fost elaborate dou ă modele teoretic e de organizare și funcționare a
economiei de schimb: si stemul economic de pia ță și sistemul economic de comand ă sau centralizat, la
baza cărora stau dou ă deosebiri principale: grad ul de libertate al agen ților economici și caracteristicile
mecanismului de reglare. Comp lexitatea economiilor lumii actuale poate fi simplificat ă și analizată, nu
fără r i s c u r i , c u a j utorul sintagmei „economia de pia ță”. Economia de pia ță desemneaz ă o structur ă
rezultată din interac țiunea economiilor individuale, într-o ordine stabilit ă în mod deliberat prin pia ță.
Economia de pia ță este acel tip de organizare a economiei în care raportul dintre cerere și
ofertă determin ă principiile de st abilire a priorit ăților economice, iar pre țul reprezint ă principalul
instrument de reglar e a accesului la bunuri le existente pe pia ță.
Cu alte cuvinte, economia de pia ță este acel sistem în care mecanismele pie ței sunt singurele
care tind s ă asigure echilibrul cereri i cu oferta, fiind exclus ă orice interven ție a monopolului sau a
statului.
Independent de modul de de scriere a economiei de pia ță o condiție esențială a existen ței ei este
sistemul politic de mocratic. În aceast ă ordine de idei economiile de pia ță articuleaz ă diferite tipuri de
activități într-o manier ă proprie.
Acest model al economiei de pia ță are la baz ă o serie de caracteristici structurale care îi
asigură funcționalitatea, și anume:
1. proprietatea privat ă este preponderent ă, dar nu exclude existen ța în cadrul economiei na ționale a
sectorului public. Aceast ă caracteristic ă este esen țială, deoarece fiecare propriet ar va fi interesat s ă-
și valorifice cu maximum de eficien ță resursele, ceea ce va determina o cre ștere a performan țelor
întregului sistem economic.
2. multipolaritatea, adic ă pluritatea centrelor autonome de decizie și gestiune a activit ății economice.
Aceste centre de decizie sunt unit ățile economice care asigur ă legătura între pia ța bunurilor și
serviciilor, pia ța muncii și piețele financiare.
3. principalul obiectiv al firmelor este maximizarea bunului, iar rela țiile dintre firme sunt în principal
relații de concuren ță. Concuren ța elimină firmele nerentab ile, dar în acela și timp conduce la
crearea unor centre de pute re de genul monopolurilor și oligopolurilor.
4. monetizarea economiei, adic ă existența unui sistem monetar dezvoltat, în care banii și relațiile
monetare permit fluidizarea tranzac țiilor și creșterea eficien ței economice de ansamblu.
5. descentralizarea presupun e ca deciziile agen ților economici s ă fie luate independent, iar
coordonarea și echilibrul economic s ă se realizeze prin intermediul pie ței.
6. intervenția indirect ă a statului în economie pe ntru a preînt âmpina apari ția unei disfunc ționalități în
sistemul economic sau pentru a dimi nua efectele nega tive ale acestora.
10Pornind de la aceste tr ăsături și având în vedere modul cum se opereaz ă în alegerea manierei de
alocare a resurselor în economiile de pia ță actuale se înregistreaz ă diferențe semnificative. Cea mai
important ă diferențiere este gradul de contro l guvernamental al economiei. Utilizând acest criteriu se
deosebesc urm ătoarele tipuri de econo mii: economia cu pia ță liberă și economia mixt ă.
Economia cu pia ță liberă este asociat ă cu capitalismu l pur, unde p ământul și capitalul se afl ă
în întregime în proprietate privat ă.
În acest tip de economie deciziile sunt luate de indivizi, menaje și firme, f ără nici un fel de
intervenție sau influen ță a guvernului. Asumarea r ăspunderii este f ăcută astfel: firmele caut ă să-și
maximizeze bunurile; co nsumatorii caut ă să realizeze cea mai bun ă întrebuin țare a banilor, în
achizițiile lor, iar salaria ții caută să-și maximizeze veniturile fa ță de costul vie ții. Alegerea este liber ă
și fiecare î și exprimă răspunderea s ă facă cea mai bun ă alegere: firmele sunt libere s ă aleagă ce să
vândă/producă și ce metode de produc ție să foloseasc ă; consumatorii sunt liberi s ă decidă ce să
cumpere cu venitul lor, iar salaria ții sunt liberi s ă aleagă ce și cât să munceasc ă. Oferta și cererea, într-
o astfel de economie rezult ă din deciziile firmelor și menajelor, care sunt transmise spre altele prin pre ț
pe piață.
O economie mixt ă se compune dintr-un sector privat (de pia ță) și un sector public (non pia ță).
Funcționarea economiei în ansa mblul ei presupune interac țiunea dintre cele dou ă sectoare și controlul
guvernamental. În economia mixt ă, guvernele pot controla:
prețurile relative ale bunurilor prin taxe și subvenții;
veniturile relative, prin taxe și impozite directe și indirecte;
echilibrul dintre produc ție și consum;
probleme macroeconomice etc.
Formele și întinderea interven ției guvernamentale sunt extrem de diferite de la o țară la alta și
de la o perioad ă la alta si se înscriu în anumite limite. Limitele exercit ării controlului guvernamental,
sunt marcate de principi ile ce stau la baza func ționării unei economii libere: libertatea; egalitatea
șanselor; eficien ța în produc ție; accesul la consumul dorit; cre șterea economic ă și ocuparea deplin ă..
Opusul economiilor libere, economia de comand ă – este acel tip de economie în care deciziile
sunt luate de au toritatea central ă, exercitându-se un contro l guvernamental integral.
În mod curent, economia de comand ă este asociat ă sistemului socialist (comunist) unde
pământul și capitalul sunt în proprietate colectiv ă, iar resursele sunt alocat e prin plan, atât pentru
consumul curent, cât și pentru investi ții. Deciziile sunt formulate prin indicato ri de plan, și tot prin
plan sunt distribuite re zultatele pentru consum.
11 CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE IN TEORIA CONSUMATORULUI: ANALIZA
MODELULUI DE CONSUM
Obiective:
înțelegerea procesului de modelare a restri țiilor bugetare în procesul consumului
definirea conceptelor de baz ă cu care opereaz ă microeconomia în cadrul teoriei
consumatorului
1.1. Constrângerile bugetare ale consumatorilor
Activitatea de produc ție, deciziile și acțiunile întreprinz ătorilor au ca referin ță nevoile de
consum, preferin țele și comportamentul consumat orului, în întâmpinarea c ărora trebuie s ă vină
bunurile oferite de c ătre produc ător.
Finalitatea activit ății economice este satisf acerea nevoilor, respecti v consumul. În spiritul
acestei axiome, proiectarea activit ății de produc ție, deciziile și acțiunile întreprinz ătorilor au ca
referință nevoile de consum, preferin țele și comportamentul consumatorului, în întâmpinarea c ărora
trebuie să vină bunurile oferite de produc ător. Satisfacerea oric ărei nevoi se face prin consumul de
bunuri.
Bunul reprezint ă orice element al realit ății apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui de
existență, de natura nevoii satisf ăcute, precum și de modul în care es te procurat de c ătre consumator.
După provenien ța lor, bunurile se clasific ă în bunuri libere și bunuri economice . Bunurile
libere sunt toate elementele realit ății care în condi ții date de loc și timp, sunt virtual nelimitate în
raport cu nevoile (sunt abundente fa ță de nevoi). Bunurile economice au drept caracteristic ă
definitorie raritatea, respectiv insuficien ța lor în rapor t cu nevoil e, în condi ții date de loc și timp.
După cum rezult ă din procesul de produc ție, se disting bunuri principale (sunt bunuri ce
rezultă în mod prioritar dint r-un proces de produc ție) și bunuri derivate (sunt bunurile ce rezult ă în
mod inevitabil pe lâng ă bunul principal).
În funcție de gradul de pr elucrare se disting bunuri primare (sunt cele prel uate direct din
natură și asupra c ărora nu s-a ac ționat), bunuri intermediare (sunt cele aflate în diferite stadii de
prelucrare) și bunuri finale (cele destinate consumului final).
După destinație, avem bunuri de consum (satisfactori) și bunuri de produc ție (prodfactori).
După modul în care circul ă de la produc ător la consumator, se disting bunuri economice
marfare sau comerciale și bunuri economice nemarfare sau necomerciale (s unt bunurile care ajung
la consumator în mod gratuit).
După modul de utilizare se disting bunuri complementare și bunuri substituibile . Bunurile
complementare sunt caracterizate prin faptul c ă nu-și pot manifesta utilitat ea independent unele de
altele. Bunurile substituibile sunt bunurile care în anumite limite se pot înlocu i unele cu altele, având
caracteristici și utilități similare.
Consumatorul este unul din personajele centrale în teoria economic ă, exclusiv preocupat de a
găsi cea mai bun ă modalitate de a- și cheltui bugetul limitat. Util itatea este obiectivul urm ărit de orice
consumator, iar alternativele și restricțiile bugetare cu care acesta se confrunt ă constituie argumente
pentru fundamentarea alegerii ra ționale a acestuia.
Orice consumator întâmpin ă anumite restric ții bugetare, deoar ece el nu poate cheltui, pe termen
lung, mai mult decât venitu l de care dispune. Aceast ă restricție bugetar ă este reprezentat ă analitic prin
ecuația bugetar ă, iar grafic prin dreapta bugetului (vezi fig.1.1).
12
Fără a afecta gradul de generalitate al concluziilor, se poate opera cu un set de consum (pachet de
consum) format din dou ă bunuri x
1 și x2, ale căror prețuri sunt P 1 și respectiv P 2. Prețurile se consider ă
predeterminate pe ntru consumator.
Drepta bugetului este format ă prin unirea tuturor combina țiilor (seturilor) de consum (x 1,×2)
care costă exact valoarea m a venitului, ecuatia bug etara fiind de forma:
m xP xP22 11 =+ , în care: x 1, x2 – cantitățile consumate din cele dou ă bunuri.
Panta dreptei bugetului (-p 1/p2) are o semnifica ție economic ă interesant ă. Ea măsoară raportul
în care pia ța, prin condi țiile de pre ț, permite schimbul unui bun cu altul, în pro cesul consumului. Dac ă
presupunem c ă persoana ce consum ă dorește să-și mărească consumul din primul bun cu Δx1, atunci ea
trebuie să-și modifice consumul din al doilea bun, pentru a se conforma acelora și restricții bugetare.
Cum, initial, ecuatia bugetara era de forma:
m xP xP22 11 =+
și în urma modific ărilor în consum ea devine:
() () m x xP x xP2 2 2 1 1 1 =Δ++Δ+
Făcând diferen ța dintre prima ecua ție și cea de-a doua, ob ținem:
0 xP xP2 2 1 1 =Δ+Δ
Aceast ă relație indică faptul că valoarea total ă a variațiilor cheltuielilor cu consumul celor dou ă
bunuri trebuie s ă fie nulă. Rezolvând pentru Δx2/Δx1 obținem:
()2 1 1 2 PP x x−=ΔΔ
Aceasta corespunde pantei dreptei bugetului. Semnul negativ al pa ntei rezult ă din varia țiile de
sens contrar ale consumurilor celor dou ă bunuri. Panta drep tei bugetului m ăsoară, de asemenea, costul
de oportunitate al consumului primului bun.
Setul bugetar este aria descris ă de toate perechile (seturil e) de bunuri ce pot fi achizi ționate în
anumite condi ții de preț și de venit. În figura 1.1, setul bugetar acoper ă spațiul dintre dreapta bugetului si
axele de coordonate.
1.2 Analiza preferin țelor în consum
1.2.1. Rela țiile de preferin ță
În acest subcapitol vom examina modalit ățile de manifestare a preferin țelor pentru consumul m/p 1m/p 2
x1x2
Fig. 1.1. panta dreptei = -p 1/p2
13 diferențiat al bunurilor, astfel încât consumatorul s ă atingă un prag cât mai înalt de satisfac ție.
Definim pentru început obiectul alegerii pentru consum ca fiind setul de consum și anume lista
completă a bunurilor și serviciilor ce constituie op țiunea consumatorului.
Când se studiaz ă preferin țele consumatorului, foarte mare importan ță trebuie acordat ă
descrierii bunurilor, adic ă unde , când și în ce circumstan țe sunt puse acestea la dispozi ția
consumatorului. Aceasta deoarece cons umatorul poate aprecia diferit acela și bun dac ă circumstan țele
de timp sau spa țiu o impun.
Considerând c ă structura consumului cuprinde o multitudine de bunuri, continu ăm însă a folosi
diagrame bidimensionale (asociate consumului a dou ă bunuri) pentru a descri e aspectele legate de
preferințele consumatorului.
Astfel dac ă (x 1,×2) și (y 1,y2) sunt dou ă seturi de consum, utiliz atorul le poate ordona dup ă
intensitatea nevoii pe care o resimte pentru fiecare.
Rela țiile dintre cele dou ă seturi pot fi simbolizate astfel:
> – rela ție de stric ă (puternic ă) preferin ță;
~ – rela ție de indiferen ță;
≥ – relație de slab ă preferință (atunci când un set e preferat sau indiferent în raport cu
altul).
Aceste rela ții de strict ă preferință, slabă preferință sau indiferen ță nu constituie concepte
independente, ele generând determin ări reciproce.
De exemplu:
() ()
() () ⎭⎬⎫
≥≥
2 1 2 12 1 2 1
x,x y,y siy,y x,x dacaatunci → (x1,x2)∼(y1, y2)
Adic ă, dacă consumatorul consider ă că setul (x 1,×2) este cel pu țin la fel de bun ca setul (y 1,y2)
și invers, consumatorul este indiferent în ceea ce prive ște consumul unuia sau a ltuia dintre seturile
respective, oricare dintre ele generându-i acela și grad de satisfac ție. Dacă, însă consumatorul consider ă
setul (x 1,×2) ca fiind cel pu țin la fel de bun ca setul (y 1,y2), dar nu-i este indiferent ă structura
consumului [(x 1,×2)∼(y1,y2)] atunci setul (x 1,×2) va fi strict pr eferat setului (y 1,y2).
1.2.2. Curbele de indiferen ță
Curbele de indiferen ță reprezint ă descrierea grafic ă a preferin țelor consumatorului.
Determinarea grafic ă a curbei de indiferen ță presupune unirea tuturor punctelor ce corespund
seturilor de consum între care c onsumatorul este indiferent, adic ă cele care-i confer ă acestuia un
același grad de satisfac ție.
Expresia grafic ă generală a unei curbe de indiferen ță este prezentat ă în figura 1.2, în care aria
hașurată este determinat ă de totalitatea seturilor de consum ce sunt cel pu țin la fel de bune ca și cele ce
determină respectiva curb ă de indiferen ță.
14
Determinarea curbelor de indiferen ță se poate face și utilizând teoria colinelor de utilitate ,
astfel:
– se consider ă un sistem format din trei axe de coordonate pe care se reprezint ă, în ordine, cantitatea
consumat ă din bunul 1 (x 1), cantitatea consumat ă din bunul 2 (x 2) și respectiv nivelul utilit ății asociate
fiecărei opțiuni privind combina ții de bunuri în consum ( u) (vezi fig.1.3)
– originea axelor (0) marcheaz ă punctul în care utilitatea total ă este minim ă;
– varful colinei (punctul de satura ție S) marcheaz ă nivelul maxim al utilit ății generate de
consumul bunului 1 și 2.
Sec ționând cu planuri or izontale colina utilit ății prezentat ă în figura 1.3., se ob ține o hart ă a
curbelor de indiferen ță de tipul celei prezent ate în figura 1.4.
x2
x'2
x'1 x1Fig. 1.2.
U(x 20)
x2
x20x10U(x 10)
x1 U
0Fig. 1.3.
15
Așa cum rezult ă și din figur ă, singurul cadran ce exprim ă un comportament ra țional al
consumatorului este cadranul I. Aici se observ ă că orice cre ștere a cantit ății consumate din bunurile 1
și 2 duce la cre șterea utilit ății, avansându-se sp re vârful colinei. Pentru men ținerea pe aceea și curbă de
indiferență, creșterea în consum a bunului 1 trebuie s ă fie însoțită de o scădere cantitativ ă în consum a
bunului al 2-lea sau invers. Cadranul II este car acterizat de faptul c ă limita consumului din bunul 1 a fost atins ă, în sensul
că, cu cât va cre ște consumul acestui bun utilitatea perceput ă de consumator se va diminua. Acest
cadran descrie, de fapt, un comportament nera țional al consumatorului.
Situa ția în care, pentru ambele bunuri sunt dep ășite limitele de con-sum, suplimentarea acestuia
din urmă generând un de ficit de utilitate, este descris ă în cadranul III. Și aceasta constituie expresia
unui comportament nera țional al consumatorului.
Cadranul IV este caracterizat de faptul c ă limita consumului din bunul al 2-lea a fost atins ă,
astfel că orice supliment va gene ra o pierdere ulterioar ă de utilitate. Și acest cadran descrie un mod
nerațional de comportament al consumatorului.
În urma acestei analize rezult ă, credem cu claritate, ra țiunea conform c ăreia singurul cadran ce
sintetizeaz ă preferințele general – valabile ale consumatorilor, r ămâne cadranul I, forma cea mai
întâlnită a curbelor de indiferen ță fiind cea indicat ă de curbele marcat e din figura 1.4.
În general, construirea unei curbe de indiferen ță are ca punct de ple care descrierea verbal ă a
preferințelor.
Astfel, se stabile ște un set de consum, ex.: (x 1,×2), se modific ă x1 cu Δx1, generând un alt set de
consum (x 1+Δx1,x2). Se caut ă în continuare cantitatea cu care trebuie s ă se modifice consumul bunului
al 2-lea (Δx2) astfel încât co nsumatorului s ă-i fie indiferent ce set va consuma.
(x1+Δx1,x2+Δx2)∼ (x1,x2)
Modificarea ulterioar ă a consumului unuia dintre bunuri și găsirea solu ției pentru modificarea
consumului celuilalt , astfel încât s ă nu fie afectat gr adul de satisfac ție al consumatorului, va genera
apariția unui al treilea set de consum, respectiv al treilea pun ct ce apar ține aceleia și curbe de
indiferență.
Curba de indiferen ță este, în fapt, locul geomet ric al punctelor care desemneaz ă combinații de
bunuri ce au utilit ăți totale egale, deci ge nereaza acelasi nivel de sati sfactie consumatorului. x2
x1 x1Sx2S III IV
I IIS
Fig. 1.4.
16CAPITOLUL 2 – ALGORITMUL AL EGERII OPTIME DE CONSUM
Obiective:
Ințelegerea procesului de optimizar e a alegerii în consumul de bunuri
Familiarizarea cu no țiunile de utilitate a bunurilor, proces de selec ție și de substitu ție a
bunurilor în consum
2.1. Func ția de utilitate
În epoca victorian ă, utilitatea era definit ă ca un indicator al bun ăstării unei persoane, ca o m ăsură
numerică a fericirii person ale, problema care ap ărea era legat ă, însă, de posibilitatea cuantific ării
cantității de utilitate asociat ă diferitelor op țiuni.
Ast ăzi, în teoria economic ă, utilitatea a fost reformulat ă în termenii preferin țelor
consumatorului, ca fiind o modal itate de descriere a preferin țelor acestuia.
Important este dacă un set de consum are o utilitate mai ma re decât altul, din punctul de vedere
al consumatorului și nu cu cât este mai mare utilitatea unuia fa ță de a celuilalt set.
În acest sens, funcția utilității este definit ă ca fiind un mod de alocare a unui num ăr fiecărui set
de consum astfel încât seturilor ma i preferate în co nsum li se aloc ă numere mai mari decât celor mai
puțin preferate.
Fiind ()
()⎩⎨⎧
2 12 1
y,yx,x două seturi de consum, atunci, prin defini ție, funcția de utilitate u asociază
valori astfel:
dacă (x1,x2) > (y 1,y2) → u(x 1,×2) > u(y 1,y2)
Singura proprietate a func ției de utilita te este aceea c ă ea ordoneaz ă seturile de consum,
neacordând importan ță mărimii diferen ței de utilitate. Aceasta este și semnifica ția conceptului de
utilitate ordinal ă.
Cum ierarhizarea seturilor de bunuri are importan ță, se poate afirma c ă nu exist ă o unică
modalitate de a aloca utilitate unui set de consum, ci exist ă o infinitate de asemenea modalit ăți. Astfel,
dacă u(x 1,×2) reprezint ă un mod de a aloca un num ăr (nivel de utilitate) setului (x 1,×2), atunci, de
exemplu, 2u(x 1,×2) descrie aceea și modalitate, în sensul c ă ordoneaz ă în aceeași manieră preferințele
consumatorului. Multiplicarea cu 2 este un exemplu de transformare monoton ă a funcției de utilitate.
Prin defini ție, o transformare monoton ă este modalitatea de a transf orma un set de numere într-
un alt set în a șa fel încât s ă se păstreze ordinea ini țială a acestora.
În general, reprezent ăm o transformare monoton ă printr-o func ție f(u) ce transform ă fiecare
număr u într-un alt num ăr f(u) în așa fel încât se p ăstrează ordinea ini țială a numerelor, adic ă dacă: u1
> u 2 → f(u 1) > f(u 2).
O func ție monoton ă și o transformare monoton ă sunt, în esen ță același lucru.
Dac ă f(u) este orice transformare monoton ă a unei func ții de utilitate u(x1,x2) ce este expresia
unor tipuri specif ice de preferin țe, atunci f[ u(x1,x2)] este, ea îns ăși, o funcție de utilitate ce reprezint ă
aceleași preferințe ale consumatorului.
Din punct de vede re geometric, func ția de utilitate este o modal itate de fapt, de a numi sau
eticheta curbel e de indiferen ță. Cum toate seturile de consum ce se g ăsesc pe aceea și curbă de
indiferență prezintă același grad de preferin ță în optica consumatorului, o func ție de utilitate este, de
fapt, modalitatea de alocare a unui num ăr fiecărei curbe de indiferen ță astfel încât curbele de
indiferență superioare (mai dep ărtate de originea ax elor de coordonate) au alocat un num ăr mai mare
decât cele inferioare (mai ap ropiate de orig inea axelor).
Există în literatura economic ă teorii care confer ă semnifica ție mărimii absolute a utilit ății atașate
consumului unui bun sau serviciu. Aceste te orii definesc, în fapt, conceptul de utilitate cardinal ă. Se
consideră, în acest sens, c ă este necesar și posibil a se cuantifica m ărimea utilit ății fiecărui set de
bunuri. Se poate aprecia c ă o persoan ă preferă un bun altuia, dar cum s-ar putea cuantifica situa ția în care
o persoan ă ar aprecia un bun de dou ă ori mai
17 mult decât altul ? De exemplu, s-ar putea r ăspunde astfel: când este dispus ă să plătească dublu pentru a
obține bunul preferat, când este dispus ă să aștepte o perioad ă de timp dubl ă pentru a ob ține bunul
respectiv sau, s ă zicem, când este dispus ă să parcurgă de două ori mai mult spa țiu pentru a și-l procura
etc. Datorit ă dificultăților de ordin opera țional pe care le-ar ridica folo sirea conceptului de utilitate
cardinală preferăm, în continuare, s ă rămânem în cadrul procesului de alocare a utilit ății descris
conform conceptului de utilitate ordinal ă.
2.2. Utilitatea total ă, utilitatea marginal ă și rata marginal ă de substitu ție
Dacă setul de consum (x
1,×2) este op țiunea inițială a unui consumator, se pune problema cum se
modifică utilitatea, în optica consumatorului, dac ă variază cantitatea consumat ă din bunul 1 ? Sau din
bunul al 2-lea ?
Utilitatea total ă reprezint ă satisfacția globală resimțită de consumator în urma consum ării
întregii cantit ăți dintr-un bun/serviciu. Utilitatea marginal ă (UM) se define ște ca fiind sporul total de
utilitate generat de modificarea cantitativ ă a consumului unu i bun, în condi țiile în care consumul
celuilalt bun r ămâne constant (fig. 2.1.)
Astfel, corespunz ător modific ării consumului din primul bun, vom avea:
() ( )
12 1 2 1 1
11
1xx,xu x,x xu
xUUMΔ−Δ+=ΔΔ=
în care: ΔU1 – schimbarea utilit ății totale;
Δx1 – modificarea cons umului bunului 1.
1 1 1 x UM U Δ⋅=Δ
Fig. 2.1. Utilitatea total ă și marginal ăUmg = 0 (punct de satura ție)U(x)
Umg cantitatea
consumat ă
cantitatea
consumat ăUtilitatea
totală
Utilitatea
marginal ă
q q
18 De fapt, cunoscând func ția de utilitate asociat ă:
() ()()
12 1
12 1 2 1 1
0 x1xx,xu
xx,xu x,x xulim UM
1 ∂∂=Δ−Δ+=
→Δ
corespunz ător, în condi țiile în care se modific ă consumul bunului al 2-lea iar consum ul primului bun
rămâne constant:
( )()
2 2 2
22 1 2 2 1
22
2 x UM U;xx,xu x x,xu
xUUM Δ⋅=ΔΔ−Δ+=ΔΔ=
iar, pentru modific ări foarte reduse ale lui x 2 și în condi țiile cunoa șterii funcției de utilitate:
() ()()
22 1
22 1 2 2 1
0 x2xx,xu
xx,xu x x,xulim UM
2 ∂∂=Δ−Δ+=
→Δ
De remarcat este faptul c ă mărimea utilit ății marginale depind e de cea a utilit ății alocate prin
forma specific ă a funcției de utilitate. Prin ea îns ăși, utilitatea marginal ă nu descrie un comportament
specific al consumatorului.
Rata marginal ă de substitu ție (RMS ) măsoară proporția în care consumatorul schimb ă un bun
cu altul în procesul consumului f ără a-și afecta gradul de satisfac ție. Ea reprezint ă, de fapt, panta
curbei de indiferen ță, in orice punct al acesteia.
O funcție de utilitate u(x 1,×2) poate fi utilizat ă pentru a m ăsura rata marginal ă de substitu ție
(RMS) definit ă în capitolul anterior.
Considerând consumurile din ambele bunuri modificându-se ( Δx1,Δx2) iar gradul de satisfac ție
al consumatorului neschimbat , vom parcurge, de fapt, aceea și curbă de indiferen ță (ΔU = 0):
0U U U x UM x UM2 1 2 2 1 1 =Δ=Δ+Δ=Δ+Δ
21
12
UMUM
xxRMS −=ΔΔ=
de fapt:
() ()
22 1
12 1
xx,xu
xx,xuRMS∂∂
∂∂−=
De remarcat este faptul c ă, dacă funcția utilității marginale depinde de alegerea func ției de
utilitate ini țială (multiplicând u(x 1,×2) cu 2, UM va deveni 2UM), rata marginal ă de substitu ție nu este
influențată RMS = -2UM 1/2UM 2 = -UM 1/UM 2, iar aceast ă proprietate este valabil ă pentru orice
transformare monoton ă a funcției utilității.
2.3. Alegerea optim ă a consumatorului
În cadrul acestui su bcapitol, vom analiza în paralel restric țiile bugetare ale consumatorului și
preferințele acestuia, pentru a putea dete rmina setul optim de consum.
Cazul tipic de determinare a optimului este ilustrat grafic în figura 2.2. În figur ă au fost
reprezentate câteva curbe de indiferen ță corespunz ătoare diferitelor nivele de satisfac ție ale
consumatorului, precum și setul bugetar al acestuia.
19
Dorim să identific ăm setul de consum din cadrul setului bugetar, care se afl ă pe cea mai
depărtată curbă de indiferen ță (CI) față de origine.
Mi șcarea de-a lungul dr eptei bugetului, de la dreap ta spre stânga, ne duce spre CI din ce în ce
mai depărtate față de origine, oprindu-ne în punctul de tangen ță dintre dreapta bugetului și
CI.
Alegerea setului ()*
2*
1x,x constituie a șa numitul optim al consumatorului , fiind cea mai bun ă structură
a consumului pe care acesta și-o poate rea liza în condi țiile de pre țuri și de venit date.
Din punct de vedere economic, condi ția de tangen ță dintre linia bugetului și curba de
indiferență presupune ca rata marginal ă de substitu ție dintre bunurile consumate s ă fie egală cu rata de
schimb a bunurilor pe pia ță, adică:
21
ppRMS−=
Cu alte cuvinte, dac ă punctul în care rata schimbului la care consumatorul poate înlocui un bun
cu altul, în condi țiile unei curbe de indiferen ță ce-i reprezint ă preferințele, corespunde ratei la care
piața (prin condi țiile de pre ț) permite efectuarea acestui sc himb, atunci putem afirma c ă punctul
respectiv (setul de consum) reprezint ă alegerea optim ă a consumatorului.
Algoritmul alegerii optime a co nsumatorului poate fi descris și analitic, utilizând
multiplicatorul Lagrange. Dac ă:
U = f(x,y) – este func ția obiectiv
m = xP
x + yP y – este ecua ția bugetar ă
lagrangianul ( £) se defineste astfel:
()( )y x Py Pxm y,xf£ ⋅+⋅−μ+=
Utilitatea consumatorului se maximizez ă dacă următoarele condi ții sunt îndeplinite:
0 Py Pxm£0 PyU
y£0 PxU
x£
y xyx
=⋅+⋅−=μ∂=⋅μ−∂∂=∂=⋅μ−∂∂=∂
de unde: curbe de
indiferen ță
x*
2
x*
1×2
x1Fig. 2.2.
20y x PyU
PxU ∂∂=∂∂=μ
Adaugând ecua ția bugetar ă, vom creea un sistem de dou ă ecuații cu două necunoscute x si y,
prin rezolvarea c ăruia vom determina setul optim de consum (x*,y*).
Observație:
Putem ob ține acela și rezultat definind func ția de utilitate ca fiind o func ție de o singur ă
variabila ( x).
Avem:
yx
y xPPxmy Py Pxm⋅−=⇔⋅+⋅=
de unde:
()⎟⎟
⎠⎞
⎜⎜
⎝⎛⋅−=⇔=
yx
PPxm,xfU y,xfU
Utilitatea consumatorului se maximizeaz ă când:
() () 0xfsi0 xf" '< =
21 CAPITOLUL 3 – CEREREA DE BUNURI
Obiective:
Modelarea cererii de cons um, pornind de la restric țiile bugetare și ținând cont de preferin țele
consumatorilor
Identificarea și analiza factorilor de influen ță ai cererii
Descrierea tipurilor principale de bunuri ce fac obiectul op țiunii de consum
3.1. Conceptul de cerere de bunuri
Noțiunea de cerere vizează, în substan ța sa, relația dintre cantit atea ce se dore ște a fi consumat ă dintr-
un bun și prețul unitar al acestuia.
Aceast ă cantitate depinde semnificativ de dorin țele consumatorilor (înclina ția lor spre achizi ția
anumitor bunuri, gust urile etc.), adic ă reprezint ă cantitatea de bun pe car e consumatorii sunt dispu și a
și-o procura, în condi țiile date ale pre țului bunului, ale pre țurilor altor bunuri și ale venitului
disponibil. Ea depinde de asemenea, de reparti ția veniturilor la nivelul societ ății, de mărimea
populației și de cea a puterii de cump ărare a acesteia.
Am v ăzut în capitolu l precedent c ă, în fața unei alegeri între mai multe bunuri ( și vom
continua, pentru simp lificarea expunerii, s ă consider ăm numărul bunurilor redus la dou ă tipuri),
consumatorul rațional acționa astfel încât raportu rile utilitate marginal ă/preț să se egaleze, respectând
însă restricțiile bugetare impuse de nivelul venitului s ău disponibil.
În aceast ă problem ă de opțiune, am considerat (în precedentele capitole) c ă prețurile și
veniturile sunt predeterminate. Necunoscutele deveneau astfel cantit ățile consumate, care constituie
obiectul deciziei la nivelul consumatorului. Aceste cantit ăți depind deci, în evolu ția lor, de pre țuri și de
venit. Problema este în ce manier ă, cu ce intensitate influen țează acești parametri op țiunea de
consum. Cre șterea pre țului unui bun duce la cre șterea consumul ui din bunul respectiv sau a
consumului unui alt bun? Care este influen ța exercitat ă de o suplimentare a ve nitului asupra deciziei
de consum? Pentru a r ăspunde acestor întreb ări, microeconomia a defini t conceptul central de
funcție a
cererii , concept ce va face obi ectul capitolului de fa ță.
3.2. Func ția cererii de bunuri
Setul ()*
2*
1x,x la nivelul pre țurilor p 1 și p2 și al venitului m, alegerea optim ă a consumatorului, mai
poate fi numit și setul cerut de consum din bunurile 1 și 2.
În general, odat ă cu modific ările de pre țuri sau venit, alegerea optim ă a consumatorului se
schimbă. În acest sens, func ția cererii de bunuri este acea func ție ce descrie dependen ța dintre
cantitățile cerute de bunuri și diferitele niveluri ale pre țurilor sau ale venitului consumatorului.
Func țiile cererii de bunuri 1, respectiv 2, s unt descrise astfel:
()
()⎩⎨⎧
m,p,pxm,p,px
2 1 22 1 1
22 Fiec ărui set de pre țuri și venit îi corespunde o combina ție diferită de bunuri, ce constituie, în
același timp, alegerea optim ă a consumatorul ui. Presupunând c ă funcția de utilitate ce descrie
comportamentul cons umatorului es te de tip Cobb-Douglas și are forma:
()d
2c
1 2 1 xx x,xu=
se poate determina optimul consumatorului, respectiv func ția cererii de bunuri x 1 și x 2 folosind
multiplicatorul Lagrange. Astfel, considerând transformarea monoton ă a funcției de utilitate (ce p ăstrează ordonarea
preferințelor consumatorului) de tipul:
()2 1 2 1 xlnd xlnc x,xuln +=
problema de rezolvat va fi:
() m xp xp.î.a xlnd xlnc max22 11 2 1x,x21=+ +
Definim Lagrangianul:
() m xp xp xlnd xlncL22 11 2 1 −+λ−+=
Deriv ăm pentru aflarea condi țiilor de ordinul întâi:
0m xp xpL0 pxd
xL0 pxc
xL
22 112
2 21
1 1
=−+=λ∂∂=λ−=∂∂=λ−=∂∂
Rezolv ăm întâi pentru λ și apoi pentru x 1 și x2:
()⎪⎭⎪⎬⎫
λ=+λ=+λ=λ=
m xp xp dcxp dxp c
22 112211
Substituind în ecua țiile inițiale vom g ăsi expresiile func țiilor cererii de bunuri x 1 și x2:
2211
pm
dcdxpm
dccx
⋅+=⋅+=
3.3. Factorii ce influen țează cererea de bunuri
Vor fi studiate în cadrul acestui subcapitol, situa ții statice comparative înainte și după influența
schimbărilor de mediu concre tizate în modific ări ale pre țurilor bunurilor sa u ale venitului
consumatorului.
23
3.3.1. Modific ări induse de schimbarea venitului consumatorului
Se pune problema, în acest caz, a determin ării diferen ței dintre alegerea optim ă a consumatorului la un
nivel al venitului s ău față de altul. Considerând pre țurile bunurilor constante și aflându-ne în continuare
în situația consumului a dou ă bunuri x 1 și x2, când venitul se modific ă, va avea loc, din punct de vedere
grafic, o deplasare a dreptei bugetului (spr e originea axelor de coordonate, în situa ția diminuării venitului
și în sens opus, în cea a cre șterii acestuia).
Dup ă felul în care cere rea de bunuri reac ționează la modificarea ve nitului, identific ăm două
tipuri de bunuri:
a. Bunuri normale – sunt cele a c ăror cerere evolueaz ă în același sens cu venitul
consumatorului, adic ă, dacă x1 este un bun normal:
Δx1/Δm > 0
În figura 3.1 sunt prezentate dou ă bunuri normale, x 1 și x2 și evoluția alegerii optime a
consumatorului în contextul cre șterii venitului acestuia.
b. Bunuri inferioare – sunt cele a c ăror cerere evolueaz ă în sens invers evolu ției venitului
consumatorului, adic ă, dacă x1 este un bun inferior, atunci:
Δx1/Δm < 0
Bunurile inferioare sunt o categorie aparte de bunuri, numele lor derivând din
calitatea inferioar ă ce le caracterizeaz ă. În viața reală se întâmpl ă adesea ca popula ția cu
venituri mici s ă-și crească cererea de bunuri inferioare, chiar când venitul înregistreaz ă o
creștere, dar, peste un anumit nivel, consumul acestor bunuri va începe s ă scadă pe măsură ce
venitul înregistreaz ă creșteri progresive.
În figura 3.2, bunul x 1 este considerat a fi un bun inferior, evolu ția cererii sale fiind de
sens contrar evolu ției crescătoare a venitului.
dreptele bugetului înainte și
după modificarea venitului Alegerile optime
corespunz ătoare celor dou ă
niveluri ale venitului
x1x2
Fig. 3.1
24
Corespunz ător modific ărilor induse asupra cer erii de bunuri de c ătre evolu ția venitului
consumatorului se pot defini dou ă tipuri de curbe ce reu șeșc să surprind ă particularit ățile acestor
procese paralele. Este vorba de
curba ofertei de venit (sau curba nivelului de trai, cum mai este întâlnit ă în
literatura economic ă) și de curba lui Engel .
Construc ția curbei nivelului de trai presupune unirea tuturor seturilor de consum
corespunz ătoare alegerii op time în condi țiile diferitelor nivelu ri ale venitului. Dac ă ambele bunuri sunt
normale, curba nivelului de trai va fi de pant ă pozitivă, ca în figura 3.3.
Construc ția curbei lui Engel presupune unirea tu turor consumurilor op time ale unui bun,
pentru fiecare nivel al venitu lui consumatorului. Astfel, dac ă x1(p1,p2,m) reprezint ă funcția cererii de
bunuri x 1, în condi țiile în care p 1 și p2 sunt fixe, curba lui Engel evidențiază cum se modific ă cererea
bunului x 1 când venitul consumatorului se modific ă (vezi fig.3.4). Ea poate fi de pant ă pozitivă (pentru
bunurile normale) și de pantă negativă (pentru bunurile inferioare).
– dacă funcția de utilitate descrie tipul de preferin țe Cobb-Douglas, fiind de forma:
()a1
2a
1 2 1 xx x,xu−= ,
funcțiile cererii de bunuri sunt:
()
() ( )⎪⎪
⎩⎪⎪
⎨⎧
⋅−=⋅=⇒⋅=
22 21
1
11 1
pma1 m,pxapxmpma m,px
Fig.3.2
x1x2
dreptele bugetului
înainte și după mo-
dificarea venitului
punctele de optim cores-
punzătoare fiec ărui nivel
al venitului în condi țiile în
care p 1 și p2 sunt constantecurba nivelului de
trai x2
x1m
x1
Fig. 3.4 Curba lui Engel pentru un
bun normal Fig. 3.3
25
– cum func țiile cererii, în condi țiile prețurilor fixe, sunt liniar e în raport cu venitul m,
funcțiile de venit vor fi și ele tot liniare. Astfel, în figura 3.5 este prezentat ă curba nivelului de
trai, iar în figura 3.6 curba lui E ngel pentru acest tip de preferin țe.
Toate exemplele analizate anterior au tratat cazuri de preferin țe pentru bunuri a c ăror cerere
evoluează proporțional cu evolu ția venitului consumatorului (curbele lui Engel fiind reprezentate de
drepte ce pornesc din origine). În via ța reală însă, dinamica cererii de bunu ri nu se identifică întotdeauna cu dinamica
venitului consumatorul ui, existând, din aces t punct de vedere dou ă categorii de bunuri:
– bunuri de lux – dinamica cererii acestora dep ășește dinamica venitului
consumatorului:
Δ%x 1/Δ%m > 1
– bunuri de strict ă necesitate – dinamica venitului consumatorului dep ășește dinamica
cererii acestora:
Δ%x 1/Δ%m < 1
3.3.2. Modific ări induse de schimbarea pre țurilor bunurilor
În acest caz, se pune problema determin ării alegerii optime a consumatorului pentru diferite niveluri
ale prețurilor bunurilor.
Dup ă cum evolueaz ă cererea unui bun, când pre țul acestuia se modific ă, distingem dou ă tipuri
de bunuri:
– bunuri obi șnuite (ordinare) – a căror cerere evolueaz ă în sens opus evolu ției prețului
lor (vezi fig.3.7).
curbe de indiferen ță
curba nivelului
de trai
drepte ale bu
getuluix2
x1panta = p 1/am
x1
Fig. 3.5. Fig. 3.6.
26
– bunuri Giffen – a căror cerere evolueaz ă în același sens cu evolu ția prețului
acestora (vezi fig.3.8)
Numele acestor bunuri deriv ă de la cel al economistului din secolul al XIX-lea, Giffen, care a
studiat pia ța cartofilor din Irlanda, ocupându-se de evolu ția cererii bunurilor inferioare în raport cu
prețul lor.
Consumul din bunul inferior (Giffen) se va men ține cel mult constant, în cazul sc ăderii prețului
sau se disponibilizeaz ă resurse pentru consumul suplimentar al bunului al doilea, decizându-se în final
chiar să se consume mai pu țin din respectivul bun. Aceasta se întâmpl ă deoarece mic șorarea pre țului
bunului Giffen este perceput ă de consumator ca o modificare a venitului s ău (sau a puterii de
cumpărare) și cum bunurile Giffen sunt bunuri inferioare, m ărirea venitului determin ă o reducere a
cererii acestora.
Corespunz ător modific ărilor induse asupra cererii de bunuri de c ătre evoluția prețurilor acestora,
se pot defeni dou ă tipuri de curbe ce surprind particularit ățile acestor procese paralele. Ele sunt curba
ofertei de pre ț (curba pre ț-consum ) și curba cererii .
Construc ția curbei pre ț-consum presupune unirea tuturor pun ctelor de optim ce reprezint ă
seturi de consum ce vor fi cerute la diferite pre țuri ale unui bun (vezi fig.3.9).
Construc ția curbei cererii unui bun presupune ca, pentru fiecare nivel al pre țului bunului, s ă se
reprezinte nivelul optim al consumului acestuia. În figura 3. 10 este reprezentat ă forma general ă a
funcției cererii pent ru un bun obi șnuit (Δx1/Δp1 < 0), curba fiind de pant ă negativă.
Condiții:
p1↓
m,p 1 =ct.
Rezultat:
x1↑ curbe de indiferen ță
puncte de optim înainte
și după schimbarea pre-
țului dreapta bugetului
inițială și finală x2
x1 m/p' 1 m/p 1 Fig. 3.7
Condiții:
p1↓
m,p 1 =ct.
Rezultat:
x1↓ x2
x1 m/p' 1 m/p 1Fig. 3.8
27
În cazul bunurilor Giffen, curba cererii va fi de pant ă pozitivă (Δx
1/Δp1 > 0).
3.3.3. Ecua ția lui Slutsky și influența efectelor de substitu ție și de venit asupra modific ării cererii de bunuri, ca
urmare a evolu ției prețurilor
Când pre țul unui bun se modific ă, genereaz ă două tipuri de efecte asup ra cererii de bunuri. În
primul rând, rata de schimb dintre bunuri se modific ă, iar în al doilea rând, puterea de cump ărare totală
a venitului se modific ă.
Primul tip de influen ță se mai nume ște și efect de substitu ție, el descriind modificarea cererii
datorată modificării ratei de schimb dintre cele dou ă bunuri. Al doil ea tip se nume ște efect de venit și
descrie evolu ția cererii bunului ca urmare a modific ării puterii de cump ărare, generate de schimbarea
prețului.
Grafic, în cazul reducerii pre țului p 1 la nivelul p' 1, situația este ilustrat ă în figura 3.11, p 1↓ →
linia bugetului se rote ște în jurul intersec ției cu ordonata (m/p 2), aplatizându-se.
Procesul modific ării cererii în urma reducerii pre țului p 1 se defalcă în două:
I. pivotăm linia bugetului în ju rul setului orig inar de optim (setul ini țial cerut de
consumator) X;
II. translatăm linia pivotat ă către noua alegere a consumat oru-lui, în noile condi ții de
preț, Z.
x1 x1p1 x2
curba pre ț-consumGraficul func ției cererii:
x1(p1,p2,m) pt. care m,p 2= ct.p1↓
p2,m = ct.
Fig. 3.9 Fig. 3.10
dreapta final ă a
bugetului
dreapta pivotant ă
(efect de substitu ție) dreapta bugetului
inițială
x*
1 X Z
Yx*
2
II
m/p 1 x1x2
m/p 2
m/p' 1I
Fig 3.11
28 Mi șcarea I definește efectul de substitu ție, fiind o mi șcare care modifi-c ă panta dreptei
bugetului, dar pu terea de cump ărare rămâne constant ă (în sensul c ă setul X este încă abordabil și în
condițiile noului buget).
Se poate calcula care trebuie s ă fie modificarea venitului as tfel încât consumul setului X să se
poată realiza în continuare. Astfel, notând cu m' su-ma de bani necesar ă pentru a men ține consumul X
la același nivel, setul X de coordonate (x*
1,x*
2) trebuie s ă satisfacă ambele ecua ții bugetare:
*
22*
11*
22*
11
xp xpmxp x'p'm
+=+=
scăzând a doua ecua ție din prima:
()1 1*
1 p'pxm'm −=−
adică: 1*
1pxmΔ=Δ – modificarea venitu lui pentru a putea p ăstra același
consum este dat ă de produsul dint re cantitatea ini țial
consumat ă și variația prețului.
În condi țiile noii drepte a bugetului (cea pivotat ă), X nu mai este setul optim de consum, ci Y
constituie alegerea optim ă. Mișcarea de la X la Y de-scrie efectul de substitu ție, indicând modul în
care consumatorul substituie un bun cu altul când pre țul se schimb ă, dar puterea de cump ărare rămâne
constantă.
Notând cu s
1xΔ modificarea cererii bunului 1 când p 1 se modific ă deve-nind p'
1, iar m se
modifică la m' (efect ul de substitu ție) vom avea rela ția:
() ( ) m,px'm,'px x1 1 1 1s
1 − =Δ
Efectul de substitu ție este numit și modificarea cererii compensate , în ideea c ă utilizatorul este
compensat (sau ac operit) în condi țiile modific ării prețului, dispunând de suficient venit pentru a- și
permite să-și mențină consumul ini țial.
Mi șcarea II definește efectul de venit , translatarea lini ei pivotate a bu-getu lui fiind expresia
schimbării venitului, de fapt a pu terii de cumparare, când pre țurile rămân constante (adic ă panta dreptei
rămâne neschimbat ă). Trecerea de la Y la Z corespunde acestei situa ții. Modificarea venitului de la m' la
m, ținând prețurile neschimbate (p'
1,p2) determin ă modificarea cererii ca urma re a efectului de venit m
1xΔ
după relația:
() () 'm,'px m,'px x1 1 1 1m
1 − =Δ
Cantitatea cerut ă din bunul 1 cre ște sau scade odat ă cu creșterea sau sc ăderea venitului sau
invers, dup ă cum bunul 1 este no rmal sau inferior.
În acest sens, este important de definit semnul unui efect. Astfel, vor-bim de semn al unui efect
în relație cu sensul modificării cererii în raport cu pre țul, ca urmare a efectului respectiv.
Semnul pozitiv are efectul prin intermediul c ăruia cererea evolueaz ă în același sens cu prețul
bunului. Semnul negativ are efectul prin intermediul c ăruia cererea evolueaz ă în sens contrar prețului
bunului.
Dac ă semnul efectul de venit poate fi pozitiv sau negativ, dup ă cum bunul a c ărui cerere se
modifică este normal sau inferior, semnul efectului de substitu ție este în general negativ, în sensul c ă
acesta determin ă modificarea cererii în sens contrar modific ării prețului bunului.
Semnul efectului de substitu ție va fi negativ în condi țiile alegerii ra ționale deoarece, a șa cum
reiese și din figura 3.11, no ul punct de optim Y, generat de efectul de substitu ție se află pe noua linie a
bugetului (cea pivotat ă), deci cantitatea cerut ă din bunul 1 cre ște când pre țul acestuia scade. Setul Y nu
s-ar putea g ăsi la stânga vechiului set X (determinând un semn poziti v al efectului de substitu ție)
29 deoarece ar însemna un regres di n punct de vedere al satisfac ției consumatorului și a situației acestuia,
toate punctele ce se afl ă pe noua dreapt ă (pivotată) la stânga setului X făcând parte și din vechiul set
bugetar, fiind toate surclasate de setul originar de optim X. Este clar, deci, c ă opțiunea rațională a
consumatorului se va putea situ a numai la dreapta acestui set ini țial, implicând o cre ștere a cantit ății
cerute x 1 și ge-nerând semnul negativ al efectului de substitu ție.
Eugen Slutsky (1880÷1948), un ec onomist rus ale c ărui cercet ări s-au axat pe teoria cererii, a
fost cel ce a demonstrat c ă modificarea total ă a cererii unui bun ca urmare a modific ării prețului
acestuia este dat ă de suma modific ărilor generate de efectul de substitu ție și de cel de venit. Astfel:
() ( ) m,px m,'px x1 1 1 1 1 − =Δ
m
1s
1 1 x x x Δ+Δ=Δ
Înlocuind cu formulele de cal cul ale efectelor de substitu ție și de venit, avem:
= − + − = − )],m''p(x),m'p(x[ ,m)](px ,m')'(p[x ,m)(px ,m)'(px1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
.d.e.q)m,p(x)m,'p(x1 1 1 1− =
Identitatea lui Slutsky serve ște și determin ării semnului modificării to-tale a cererii unui bun,
în raport cu pre țul acestuia.
Astfel, pentru un bun normal , când pre țul scade, cererea total ă crește, deci semnul modific ării
este negativ:
() () () − − −Δ+Δ=Δm
1s
1 1 x x x
negativ semn de este Δx x ps
1 1e substituti efect
1 ⇒↑⎯⎯⎯⎯→⎯↓
negativ semn de este Δx x m pm
1 1venit efect
1 ⇒↑↑→⎯⎯⎯→⎯↓
Deci, în cazul bunur ilor normale, efec tele de substitu ție și de venit se accentueaz ă reciproc.
Dac ă bunul face parte din ca tegoria celor inferioa re, semnul modific ării totale a cererii poate fi
pozitiv sau negativ, func ție de raportul de m ărime dintre modific ările cererii generate de efectul de
substituție și de efectul de venit. Astfel, știind că în cazul unui bun inferior, efectul de venit este de
semn pozitiv (evolu ția cererii este de acela și sens cu evolu ția prețului acestuia), dac ă efectul de venit
depășește efectul de substitu ție, semnul întregii modific ări a cererii va fi pozitiv, deci respectivul bun
inferior va fi în acela și timp și un bun Giffen. Daca, dimpotriva, ef ectul de sustitutie depaseste efectul
de venit, semnul întregii modific ări a cererii va fi nega tiv, bunul inferior fiind in acelasi timp un bun
obisnuit.
() () () + −Δ+Δ=Δm sx x x1 1
?1
negativ semn de este Δx x ps
1 1e substituti efect
1 ⇒↑⎯⎯⎯⎯→⎯↓
pozitiv semn de este Δx x m pm
1 1venit efect
1 ⇒↓↑→⎯⎯⎯→⎯↓
Dac ă: s
1m
1 x xΔ>Δ – semnul întregii e xpresii va fi pozitiv → bun Giffen
( p 1↓ → x1↓)
Dac ă: s
1m
1 x xΔ<Δ – semnul întregii expresii va fi negativ → bun inferior obi șnuit
( p 1↓ → x1↑)
O important ă concluzie ce reiese din analiza anterioar ă este aceea c ă bunurile Giffen sunt în
acelasi timp si bunuri inferioa re. Reciproca nu este îns ă, adevărată.
30 Teoria consumatorului nu se limiteaz ă, așa cum am v ăzut, la studiul modific ării cererii când
prețurile sau venitul se schimb ă, ci analizeaz ă și modul în care aceste tipuri de modific ări
interacționează.
În termenii identit ății lui Slutsky, legea general ă a cererii poate fi refor-mulat ă astfel:
" Dacă cererea unui bun cre ște când venitul consumatorului cre ște, cererea acelui bun
trebuie să scadă când pre țul acestuia cre ște."
Demonstra ția acestei afirma ții se face cu aj utorul identit ății lui Slutsky astfel:
– dac ă cererea unui bun cre ște când venitul cre ște, înseamn ă că suntem în prezen ța
unui bun normal în cazul c ăruia efectele de substitu ție și de venit ce genereaz ă modificarea
cererii func ție de preț se accentueaz ă reciproc, cererea total ă a bunului sc ăzând când pre țul
său crește;
dacă m↑→x1↑→bun normal →accentuare efect substitu ție→efect venit →p1↑→x1↓
De men ționat este și faptul că, în cazul bunurilor subst ituibile, modificarea pre țului unui bun
determină modificarea cererii influen țată numai de efectul de substitu ție (vezi fig.3.12).
În cazul bunurilor complementare îns ă,
întreaga modificare a cererii unui bun ca urmare a
schimbării prețului acestuia se datoreaz ă efectului de venit (vezi fig.3.13).
Fig. 3.12. Modifica rea cererii se datoreaz ă numai efectului de substitu ție ce genereaz ă
schimbarea alegerii optime x 2* cu x 1* dreapta final ă a
bugetului dreapta
bugetului ini țială curbe de indiferen țăx2
x*
1x*
2
x1p1↓→dreapta bugetului
se aplatizeaz ă
31
Identitatea lui Slut sky poate fi formulat ă și considerând modific ările re-lative ale cererii, ca
urmare a schimb ării prețului. Astfel, pornind de la identitatea ini țială:
m
1s
1 1 x x x Δ+Δ=Δ
și raportând la varia ția prețului (Δp1), obținem:
1m
1
1s
1
11
px
px
px
ΔΔ+ΔΔ=ΔΔ
știind că:
11 1 1xmp pxmΔ=Δ⇒Δ=Δ
deci:
1m
1
1s
1
11xmx
px
px
ΔΔ+ΔΔ=ΔΔ
Exemplu numeric pentru analiza modific ării modific ării cererii unui bun ca urmare a efectelor
de substitu ție și de venit.
Fiind dat ă funcția cererii unui bun, de forma:
()
11 1pm2100 m,px +=
și inițial: m = 1000 u.m.
p 1 = 5 u.m./buc.
deci cererea ini țială este: () .buc50052000100 1000,5×1 =+=
Presupunând c ă prețul p 1 scade, devenind p'
1 = 4u.m./buc., cererea fi-nal ă a bunului va fi:
() .buc60042000100 m,'px1 1 =+= , deci modificarea total ă a cererii Δx1 va fi de 100 buc.
Influen ța efectului de substitu ție asupra modific ării cererii bunului 1 se determin ă astfel: dreapta ini țială a
bugetului
dreapta final ă a
bugetului dreapta pivotant ă (efect
de substitu ție = 0)
efect de venit
x y x2
x1
Fig.3.13. Modificarea cererii se datoreaz ă numai efectului de venit ce
genereaz ă mișcarea de la x la y p1↓→ dreapta bugetului se aplati-
zează, dar alegerea optim ă după
pivotarea liniei bugetului r ămâne
în același punct → efectul de sub-
stituție = 0
32 a. calculăm întâi care trebuie s ă fie modificarea venitului astfel încât consumatorul s ă
poată consuma la acela și nivel:
()
() ( ) .buc35041000100 500,4x'm,'px500 500 1000m m'm500 54 500 pxm
1 11 1
=+= ==−=Δ+=−=−⋅=Δ=Δ
b. deci, modificarea cererii ca urmare a efectului de substitu ție este:
() ( ) .buc150 500 350 1000,5x 500,4x x1 1s
1 −=−= − =Δ
c. efectul de venit se determin ă scăzând din cererea final ă în condi țiile noului pre ț
cererea intermediar ă (ce corespunde p ăstrării puterii de cump ărare), astfel:
() ( ) .buc250 350 600 500,4x 1000,4x x1 1m
1 =−= − =Δ
Se verific ă astfel ecua ția lui Slutsky, conform c ăreia modificarea total ă a cererii bunului este
dată de suma modific ărilor cererii, induse de efectele de substitu ție și de venit.
33 CAPITOLUL 4 – Aplica ții ale modelului alegerii optime de consum: determinarea cererii brute
și nete de bunuri; alegerea optim ă de consum în timp (alegerea intertemporal ă)
Obiective:
Analiza op țiunii de consum în situa ția existen ței unei dot ări inițiale cu bunuri
Definirea calit ății în care o persoan ă poate opera pe pia ța unui bun – calitate de vânzător net
sau cumpărător net al bunului respectiv
Analiza op țiunii de consum în perioade di ferite de timp; calitatea de creditor sau de debitor î
în care pot opera consumatorii pe pia ța monetar ă
4.1. Situa ția existen ței unei dot ări inițiale a consumatorului
În studiul anterior am considerat venitul consumatorului ca dat sau pre-determinat și nu obținut de
acesta prin vânzarea bunuri lor pe care le posed ă (bunuri mobile, active fixe, for ță de muncă etc.).
Să presupunem acum c ă utilizatorul porne ște, în consumul s ău, de la o dotare ini țială cu bunuri,
notată simbolic:
(d1,d2)
în care : d 1 – dotarea ini țială din bunul 1;
d 2 – dotarea ini țială din bunul 2.
Definim cererea brut ă ca fiind cantitatea total ă consumat ă dintr-un bun. Cererea net ă se
definește, în acest context, ca fiind diferen ța dintre cererea brut ă și dotarea ini țială cu bunuri a
consumatorului. Deci:
(x1,x2) – cererea brut ă;
(x1 – d 1, x2 – d 2) – cererea net ă.
Ecua ția bugetar ă pentru cazul existen ței dotării inițiale cu bunuri va fi de forma:
p
1×1 + p 2×2 = p 1d1 + p 2d2
sau p
1(x1 – d 1) + p 2(x2 – d 2) = 0
Dac ă totalul cantit ății consumate dintr-un bun dep ășește dotarea ini țială cu bunul respectiv,
spunem c ă, consumatorul este un cumpărător net al bunului resp ectiv, determin ând cerere net ă pentru
acesta (vezi fig.4.1). Dac ă, însă, dotarea ini țială depășește consumul total al unui bun, consumator ul este un
vânzător net al bunului respectiv, de terminând oferta net ă pentru acesta (vezi fig.4.2).
34
Cum valoarea bunurilor cump ărate trebuie s ă egaleze valoarea bunurilor vândute:
p
1×1 + p 2×2 = m
p1d1 + p 2d2 = m
Dac ă
⎭⎬⎫
⎩⎨⎧
2 12 1
d,dp,p sunt fixe, dreapta bugetului va con ține întotdeauna setul dot ării inițiale,
deoarece suma total ă ce poate fi cheltuit ă de consumator este exact valoarea dot ării inițiale.
Cererea net ă negativă poartă numele și de ofertă netă. Consumatorul poat e alege între a fi
cumpărătorul sau vînz ătorul unui bun în raport cu pre țurile bunurilor de pe pia ță.
4.2. Factorii de influen ță a cererii brute și nete
Factorii ce influen țează comportamentul consumatorului și alegerea optim ă a acestuia în condi țiile
existenței dotării inițiale sunt:
1. modificarea cantitativ ă a dotării inițiale cu bunuri;
2. modificarea pre țurilor de pia ță ale bunurilor.
4.2.1. Modificarea cantitativ ă a dotării inițiale cu bunuri
Dacă dotarea ini țială crește, p 1d'1 + p 2d'2 > p 1d1 + p 2d2, venitul ce poate fi ob ținut de consumator prin
comercializarea acesteia spore ște, situația consumatorului îmbun ătățindu-se prin l ărgirea posibilit ăților
sale de consum. Cererea pentru fiecare bun va evolua cresc ător sau descresc ător, după cum bunul respectiv este
normal sau inferior (vezi fig.4.3). x*
1 x*
2
x*
1x*
2 d2
d1 d1d2
x1 x2
x1 x2
curba de indiferen ță
curba de indiferen ță
punct de optim
punct de optim
dreapta bugetului dreapta bugetului
Fig. 4.1. Fig. 4.2.
x*
1 – d 1 > 0 → cumpărător net al bunului 1 x*
1 – d 1 < 0 → vânzător net al bunului 1
d1d'1d2 d'2
x1x2
Fig.4.3. dreapta bugetului ini țială
dreapta bugetului final ă
35
4.2.2. Modificarea pre țurilor de pia ță ale bunurilor
Până acum am studiat separat influen ța modific ărilor de venit sau pre țuri asupra comportamentului
consumatorului. În cazul existen ței dotării inițiale, însă, schimbarea pre țului unui bun duce auto mat la schimbarea
venitului creat pe baza acesteia. Dac ă consumatorul este un vânz ător net al bunului 1, iar pre țul acestuia scade, a șa cum reiese și
din fig.4.4., dreapta bugetului se aplatizeaz ă, rotindu-se în jurul setului (d
1,d2), deoarece dotarea ini țială
este întotdeauna disponibil ă. În aceast ă situație, dacă consumatorul decide s ă-și păstreze calitatea de
vânzător, starea sa se va înr ăutăți, noua sa op țiune aflându-se în cadrul vechiului set bugetar. Dac ă, însă,
decide să cumpere, în loc s ă vândă, este dificil de prev ăzut în ce sens va evolua situa ția sa.
În situa ția în care consumat orul este un cump ărător net, dac ă prețul bunului scade, nu se poate
afirma cu certitudine dac ă acesta va utiliza mai mult sau mai pu țin din bunul respectiv , dar sigur el nu- și
va schimba calitatea de cump ărăt o r . E l v a a c ționa (vezi fig.4.5) pe por țiunea de pe noua dreapt ă a
bugetului numai spre dreapta fa ță de setul dot ării inițiale, îmbun ătățindu-și astfel situa ția.
Dac ă, prin absurd, ar decide s ă devină vânzător al bunului respectiv, al egerea sa s-ar situa la
stânga punctului corespunz ător dotării inițiale și s-ar realiza analizând seturi disponibile și în cazul
alegerii optime ini țiale, ceea ce ar duce, evident, la înr ăutățirea situației consumatorului.
În fig.4.6 este prezentat ă curba pre ț – consum corespunz ătoare dotării inițiale. Se observ ă că
graficul pre ț – consum con ține setul dot ării inițiale deoarece, la un anumit pre ț, consumatorul va prefera
acest set, mul țumindu-se cu autoconsumul și nedorind s ă devină nici vânz ător nici cump ărător al
vreunuia dintre bunuri. În fig. 4.7 este prezentat ă forma general ă a curbei cererii brute și apoi, în fig. 4.8
sunt exemplificate distinct graficele cererii nete, brute și ale ofertei nete pentru cazul linear al acestora.
d2
d1 d1d2
x1 x2
x1x2
set o ptim ori ginar
punct de optim ini țial dreapta bugetului
inițială
Fig. 4.4. Fig. 4.5.dreapta bugetului
finală dreapta bugetului
inițială dreapta bugetului
finală
punctul optim final va
fi pe aceast ă porțiune
36
4.3. MODELUL OP ȚIUNII DE CONSUM ÎN TIMP
Pentru a analiza modalit ățile optime de structurar e a consumului unei persoane pe perioade
diferite de timp, modelul considerat porne ște de la ur-m ătoarele premise:
a. se analizeaz ă consumul unui bun în dou ă perioade distincte, pre țul consumului în
ambele perioade fiind egal cu unitatea, deoarec e ambele consumuri sunt exprimate valoric (c 1,
c2 – consumurile în pe-rioada 1, respectiv 2, p 1=p2=1);
b. veniturile consumatorului în fiecare din cele dou ă perioade de timp se cunosc și sunt
simbolic notate cu: m 1 – venitul în prima pe-rioad ă; m 2 – venitul în a doua perioad ă;
c. presupunem, ini țial, că singura modalitate de a transfera banii dintr-o perioad ă în alta
este aceea de a-i economisi f ără a încasa dobân-d ă (r=0, unde r este rata nominal ă a dobânzii
practicate în economie);
d. se presupune, de asemenea, c ă utilizatorul nu poate lua bani cu împrumut în prima
perioadă, deci poate cheltui maximum venitul m 1 al primei perioade. Dreapta bugetului și setul
bugetar sunt prezentate în fig.4.9. A șa cum rezult ă și din figur ă, cu cât se consum ă mai puțin în
prima perioad ă, cu atât se va putea consuma mai mult în a doua perioad ă. d2
d1 d1p1*
x1 x2
x1p1
curba preț-consum
Fig. 4.6. Curba pre ț-consum în
cazul existen ței dotării inițiale a
consumatorului Fig.4.7.dreapta bugetului
curba cererii
brute
x1n x1b x10 p1 p1 p1
d1p1*
cererea net ă cererea brut ă oferta net ă
Fig. 4.8. Graficele cererii nete, brute și al ofertei nete pentru bunul 1
37
Ecua ția bugetar ă va fi de forma:
c1 + c 2 = m 1 + m 2
e. presupunem acum c ă persoana poate da sau lua cu împrumut sume de bani, la o rat ă
nominală a dobânzii r ≠0.
I. dacă persoana economise ște în prima perioad ă c1<m 1, consumul viitor va fi:
c2 = m 2 + (m 1 – c 1) + r(m 1 – c 1) = m 2 + (1+ r)(m 1 – c 1)
deci ecuția bugetar ă va fi de forma:
c1(1+ r) + c 2 = m 1(1+ r) + m 2
II. dacă persoana ia cu împrumut bani în prima perioad ă c1>m 1, consumul
viitor va fi:
c2 = m 2 – r(c 1 – m 1) = m 2 + (1+ r)(m 1 – c 1)
deci ecua ția bugetar ă va fi de forma:
c1(1+ r) + c 2 = m 1(1+ r) + m 2
În prima situa ție, consumatorul are calitatea de creditor , iar în cea de-a doua, de
debitor .
Mai poate exista și cazul în care consumator ul nu are nici una din cele dou ă calități,
alegerea sa optim ă în timp corespunzând cu setul dot ării monetare de care dispune în cele
două perioade (a șa-numitul punct al lui Polonius ), astfel:
m1 = c 1 ⇔ m2 = c 2
De men ționat este faptul c ă ecuația bugetar ă ce deriv ă din restric țiile monetare ale
consumatorului în timp se poate exprima în dou ă forme, în func ție de momentul de referin ță utilizat:
a. în termenii valorii viitoare a inze strarii monetare si a consumurilor:
c1(1+ r) + c 2 = m 1(1+ r) + m 2
b. în termenii valorii prezente a inze strarii monetare si a consumurilor:
() ()r1mmr1cc2
12
1++=++
c2
m2
m1 c1Fig. 4.9. panta (-1)
38 Valoarea prezent ă a unei dot ări (înzestr ări) monetare în dou ă perioade este su ma de bani în
perioada I care ar genera acela și set bugetar ca și dotarea respectiv ă în perioada a II-a. Așa cum rezult ă și
din fig.4.10, va loarea prezent ă este chiar intersec ția cu abscisa, cea care m ăsoară consumul maxim posibil
al primei perioade.
Intersec ția cu ordonata a dreptei bugetulu i, determinat ă de ecuația bu-getar ă (în oricare din cele
două forme ale sale) reprezint ă dotarea monetar ă în termenii valorii viitoare.
Analiza valorii vi itoare a un ei dotări monetare r ăspunde, de fapt, la în-trebarea:
Care este
valoarea viitoare a unei unit ăți monetare azi ? , astfel:
(1 + r) unit ăți monetare
Analiza valorii prezente arat ă că o unitate monetar ă în viitor valoarea-z ă, în termenii unei
unități monetare actuale, 1/(1+r).
Considerând cazul unui model de co nsum în trei perioade, ecua ția bu-getar ă, în situația în care
rata nominal ă a dobânzii r ămâne constant ă în timp ( r), va ține seama de faptul c ă prețul
consumului perioadei a doua în termenii perioadei întâi este 1/(1+r), iar pre țul consumului
perioadei a tr eia în aceea și termeni este 1/(1+r)2, astfel:
() ()23 2
1 23 2
1r1m
r1mm
r1c
r1cc
++++=
++++
în care: c 1, c2, c3 – consumurile celor trei perioade;
m 1, m 2, m 3 – veniturile (dot ările monetare) corespunz ătoare celor
trei perioade.
Dac ă rata dobânzii difer ă de la o perioad ă la alta, r
1≠r2, ecuația buge-tar ă va avea forma:
() () () ()2 13
12
1
2 13
12
1r1r1m
r1mmr1r1c
r1cc+++++=+++++
prețul consumului la momentul t fiind:
()1t tr11p−+=
Preferințele consumatorului în ceea ce prive ște consumul în timp al acestuia, sunt exprimate
grafic tot prin cu rbele de indiferen ță cărora li se aso-ciaz ă niveluri diferite de utilitate. setul dotarii monetare
dreapta bugetului de
pantă -(1+r)
m1m2
c1c2
m1(1+r)+m 2
m1+m 2/(1+r)Fig. 4.10
39 Alura curbelor de indiferen ță indică preferințele consumatorului pentru diferite perioade de
timp astfel:
a. dacă curbele de indiferen ță sunt reprezentate de drepte de pant ă negativă egală cu
unitatea, consumatorul nu este interesat când consumă (astăzi sau în viitor);
b. dacă curbele de indiferen ță au forma de L (ca în cazul ante-rior analizat al
bunurilor perfect complementare), consumatorul dore ș-te să consume cantit ăți egale în ambele
perioade, nefiind dispus s ă substituie consumul prezent cu cel viitor, oricât l-ar costa aceasta;
c. dacă curbele de indiferen ță exprimă preferin țe de tip Cobb-Douglas (cea mai
răspândită situație), consumatorul este dispus s ă substituie o anumit ă cantitate a consumului
prezent pentru cel viitor, can titatea depinzând de structura co nsumului specific al acestuia.
Dacă setul alegerii optime în timp (c 1*, c2*) se află, pe dreapta bugetu-lu i, în partea dreapt ă față
de setul dot ării monetare în cele dou ă perioade, consumatorul este debitor (vezi fig.4.11). Dac ă setul
de optim este la stâ nga punctului corespunz ător dotării monetare, consumatorul se comport ă ca un
creditor (vezi fig.4.12)
Consumatorul va alege între a fi debitor sau creditor, func ție de evo-lu ția ratei nominale a
dobânzii, depinzând îns ă și de calitatea pe care a avut-o ini țial.
Astfel, dac ă rata nominal ă a dobânzii cre ște, în situa ția în care consu-ma torul era creditor
inițial, el va decide s ă rămână creditor în c ontinuare, îm-bun ătățindu-și astfel situa ția.
În acela și fel, dacă rata dobânzii scade, iar calitatea ini țială a consumatorului era de debitor, el
va dori să-și păstreze aceast ă calitate, situa ția lui îmbun ătățindu-se. Evident, în situa ția creșterii ratei
dobânzii, p ăstrarea calit ății de debitor va duce la înr ăutățirea situa ției consumatorului, gradul lui de
satisfacție diminuându-se.
c2
m2
m2
m1 m1c2
c1*c1 c1 c1* c2*
c2*
Fig. 4.11. Debitor Fig. 4.12.
40CAPITOLUL 5 – CEREREA AGREGAT Ă
Obiective:
analiza cererii totale(agregate) la nivelul pie ței unui bun
definirea conceptului de elasticitate a cererii și analiza acestuia în corela ție cu venitul
obținut de produc ători
5.1. Determinarea cererii agregate
În capitolele anterioare s-a studiat modelul op țiunii consumatorului individual. Pentru a se
ajunge la determinarea cererii totale (agregate) la nive lul întregii pie țe a unui produs, modalitatea o
constituie însumarea cerer ilor individuale pentru bunu l respectiv. Astfel, dac ă:
()i 2 11
i m,p,pX – reprezint ă funcția cererii consumator ului i pentru bunul 1
()i 2 12
i m,p,pX -reprezint ă funcția cererii cons umatorului i pentru bunul 2
în care : i = 1,n
cererea agregat ă pentru bunul 1 va fi:
() ( ) ∑
==n
1ii 2 11
i n 1 2 11
i m,p,pX m,,m,p,pX K
iar pentru bunul al doilea va fi:
() ( ) ∑
==n
1ii 2 12
i n 1 2 12
i m,p,pX m,,m,p,pX K
Așa cum am v ăzut, fiecare cerere individual ă depinde de pre țurile bunurilor și de venitul
consumatorului, deci și cererea total ă (agregat ă) va depinde atât de pre țuri cât și de distribu ția
veniturilor consumatorilor. Dar, pentru simp lificarea modelului, frecvent se consider ă un consumator
reprezentativ ce dispune de un venit egal cu suma veniturilor tu turor consumatorilor.
Și în cazul cererii agregate, putem determina atât forma direct ă cât și inversă a funcției cererii.
Curba invers ă a cererii agregate P(X) m ăsoară cât trebuie s ă fie prețul bunului astfel încât acesta s ă fie
cerut pe pia ță sau, altfel spus, m ăsoară rata marginal ă de substitu ție a oricărui consumator dispus s ă
cumpere respectivul bun. Din punct de vedere geometric, cererea agregat ă se determin ă însu-mând pe orizontal ă
cantitățile dintr-un bun ceru te individual de c ătre fiecare consumator. De ex emplu, consid erând cazul
liniar al func ției cererii individuale, func țiile cererii pentru un bun, ce provin de la doi consumatori
sunt următoarele:
() { }
() { } 0,p2 10 max pX0,p 40 max pX
21
−=−=
Func ția cererii agregate va fi, deci, de forma:
41 ()
⎪⎩⎪⎨⎧
≥<≤−<≤−
=
40p; 040p5;p 405p0;p3 50
p XTOT
Grafic, însumarea cererilor individuale se prezint ă ca în fig.5.1:
5.2. Elasticitatea cererii și influența acesteia asupra venitului ob ținut de produc ători
Felul în care cererea r ăspunde la modific ările de pre ț sau de venit este legat de elasticitatea
acesteia. Elasticitatea cererii exprim ă sensibilitatea cererii la modificarea pre țului sau a altei condi ții a
cererii. Ea se m ăsoară cu ajutorul coef icientului de elasticitate, care arat ă procentul, proportia
modificării cererii în raport cu factorii s ăi de influen ță.
Coeficientul de elasticitate a cererii func ție de preț este, prin defini ție, dat de raportul dintre procentul
modificării cantității cerute și procentul schimb ării prețului. Astfel, formula de calcul a acestuia este:
pp
qqΔΔ=ε
în care: q – ca ntitatea cerut ă;
p – pre țul bunului.
Am considerat modul din ε pentru a avea m ăsura exact ă a elasticit ății, neluând în considerare
semnul coeficientului de elas ticitate (în general negativ).
În funcție de mărimea coeficientului de el asticitate cerere la pre ț, se disting urm ătoarele
categorii de cerere :
cerere elastic ă pentru ε >1;
cerere inelastic ă pentru ε < 1 ;
cerere unitar ă pentru ε = 1;
cerere perfect elastic ă pentru ε ∞→ ;
cerere perfect inelastic ă pentru ε = o. Fig. 5.1.40 50 10 20 30 40 50 50
40
30
10 20 30 40 50
x1,x2p
5102030
20
10
5
x1,x2 p
42
Este interesant de analizat el asticitatea cererii pe diferite segmente ale acesteia. De exemplu,
considerând forma direct ă a funcției liniare a cererii:
q(p) = a – bp (panta = -b)
cum:
dpdq
qp⋅=ε , iar dq/dp = -b, înseamn ă că: bpapb
dpdq
qp
−−=⋅=ε
Dac ă:
∞→ε→==ε→=
0q0 0p
b2apa bp2 bpa bp 1bpabp1 =⇒−=−→+−=−→−=−−→=ε
Grafic, situa ția este prezentat ă în fig. 5.2, eviden țiindu-se por țiunile pe care cererea este
elastică, cu elasticitate unitar ă sau inelastic ă.
În general, elasticitatea cererii unui bun depinde de cât de apropia ți substituen ți are ca și concuren ți. În
acest sens, cererea foarte elastic ă prezintă bunurile cu foarte mul ți substituen ți și cererea foarte
inelastică prezintă bunurile cu pu țini substituen ți.
Cei mai importan ți
factori ce influen țează elasticitatea cererii sunt :
ponderea venitului ch eltuit pentru un anumit bun în bugetul tota l al unei familii – cu cât ponderea
cheltuielilor pentru cump ărarea unui bun sau categorie de bunuri este mai ridicat ă, cu atât
coeficientul de elastic itate al cererii la pre ț este mai mare și invers, în situa ția în care celelalte
condiții rămân constante. Totodat ă, unele categorii de bunu ri au o pondere mai ma re în cheltuielile
totale, în timp ce alte le au o ponde re mai redus ă. Creșterea diferen țelor dintre veniturile b ănești
determină modificări în ponderile cheltuielilor pentru diferite categorii de bunuri. Astfel, pe
măsură ce veniturile b ănești cresc, ponderea cheltuielilor pe ntru alimente devine mai mare pentru
persoanele cu venituri reduse decât pentru cele cu venituri mari. În aceast ă situație, coeficientul
elasticității cererii pentru bunurile alimen tare este mult mai mare pentru persoa nele cu venituri
mici în compara ție cu persoanele care au venituri mari și foarte mari.
Gradul de substituire a bunurilor – în tre gradul de substituire a bunurilor și elasticitatea cererii la
preț există o relație pozitivă.
Gradul necesit ății în consum – pentru bunurile de lux, nivelul coef icientului de elas ticitate a cererii
în funcție de pre țul acestora este mai mare decât al celui pentru bunu rile necesare. De regul ă,
bunurile care pot fi considerate de lux au o cerere elastic ă, iar cererea pentru bunu rile vitale este
inelastică. Însă, în cadrul fiec ărei categorii de bunuri exist ă diferențe între nivelele coeficientului
elasticității cererii în func ție de prețul acestora. a a/2a/b
a/2b ⎪ε⎪= ∞
⎪ε⎪= 0⎪ε⎪= 1cerere elastic ă ⎪ε⎪> 1
cerere inelastic ă ⎪ε⎪ < 1 p
q Fig. 5.2.
43 Durata perioadei de timp de la modificarea pre țului – între dura ta perioadei de timp de la
schimbarea pre țului unui anumit bun și mărimea coeficientului elasticit ății cererii la pre ț există o
relație directă, pozitivă. Astfel, dac ă prețul unui bun se dubleaz ă, atunci cantitatea cerut ă pentru
bunul respectiv într-o perioad ă scurtă de timp se va reduce, dar pe o perioad ă îndelungat ă de timp
se va reduce cu un procent mult mai mare.
Cunoașterea influen ței acestor factori asupra elasticit ății cererii în func ție de modificarea
prețului prezint ă importan ță deosebită pentru estimarea venitului to tal încasat de producatori.
Venitul ob ținut de produc ător este dat de produsul dintre cant itatea vândut ă și prețul practicat.
Este interesant de analizat cum evolueaz ă venitul odat ă cu modificarea pre țului, acesta depinzând de
cât de elastic ă este cererea în raport cu pre țul.
V = pq
în care: V – venitul ob ținut de produc ător;
p – pre țul bunului produs;
q – cantitatea cerut ă (deci vândut ă).
dacă: p↑ → q↓ → V?
Răspunsul depind e de elasticita tea cererii, m ăsurată prin coeficientul de elasticitate.
Considerând c ă:
– pre țul se modific ă cu Δp, devenind p+ Δp;
– cantitatea vândut ă se modific ă cu Δq, devenind q+ Δq;
noul venit ob ținut de produc ător va fi:
V' = (p+Δp)(q+Δq) = pq +p Δq + qΔp + ΔqΔp
deci varia ția totală a venitului:
ΔV = V'-V = p Δq + qΔp + ΔqΔp
Pentru valori foarte mici ale lui Δp și Δq, produsul acestor modific ări poate fi neglijat, astfel
încât varia ția totală a venitului va fi dat ă de relația (vezi fig.5.3):
ΔV = V'-V = p Δq + qΔp
Varia ția venitului produc ătorului în raport cu modificarea pre țului bunului poate fi m ăsurată cu
ajutorul formulei:
qΔp
pΔq ΔpΔq
q+Δqp+Δp
pp
q qFig. 5.3. Modificarea
venitului produc ătorului
odată cu schimbarea
prețului bunului produs
44qpqppV+ΔΔ⋅=ΔΔ
și cum: dpdq
qp⋅=ε , rezultă că: ()ε−=⎟⎟
⎠⎞
⎜⎜
⎝⎛+ΔΔ⋅⋅=ΔΔ1q 1pq
qpqpV
Se observ ă că variația venitului este de acela și sens cu varia ția prețului (venitul producatorului
crește sau scade când pre țul crește sau scade) numai în cazul în care cererea este inelastic ă ( 1<ε ).
1 0pV<ε⇔>ΔΔ
În cazul unei cereri el astice a bunului respectiv ( 1>ε ) venitul produc ătorului se modific ă în
sens invers modific ării prețului bunului.
5.3. Elasticitatea cererii în raport de pre ț și influența ei asupra venitului marginal al produc ătorului
Prin defini ție, venitul marginal ob ținut de produc ător reprezint ă sporul de venit generat de
producerea unei unit ăți suplimentare dintr-un bun. Astfel, pornind de la rela ția de determinare a varia ției
venitului total al produc ătorului și raportând-o la varia ția cantității de bunuri produse, vom avea:
ppqqpV+ΔΔ⋅=ΔΔ
și cum: dpdq
qp⋅=ε , atunci: ⎟⎟
⎠⎞
⎜⎜
⎝⎛
ε−=⎟⎟
⎠⎞
⎜⎜
⎝⎛+ΔΔ⋅⋅==ΔΔ 11p 1qp
pqp VpV
argm
În condi țiile unei cereri cu elasticitate unitar ă, venitul marginal este nul, venitul total al
producătorului nemodi ficându-se odat ă cu schimbarea produc ției.
În cazul cererii inelastice, îns ă, venitul produc ătorului evolueaz ă în direcție opusă evoluției
cantității produse. Aceasta se întâmpl ă deoarece, în cazul cererii inelastice, pentru a cre ște cantitatea
oferită trebuie ca pre țul să scadă, ducând la diminuar ea venitului total ob ținut de produc ător.
0 VqV011111argm<=ΔΔ→<ε−→>ε→<ε
deci venitul cre ște când cantitatea scade și invers.
Pentru a determina grafic evolu ția venitului marginal, s ă pornim tot de la cazul liniar al func ției
cererii unui bun, folosind îns ă forma invers ă a acestei func ții, astfel:
p(q) = a – bq (panta = -b)
cum:
dpdq
qp⋅=ε
45 bq2a bq)q(p V
bdqdpdqdpq)q(pq)q(pq)q(p V
argmargm
−=−=⇒
⎪⎪
⎭⎪⎪
⎬⎫
−=⋅+=ΔΔ⋅+=
Deci func ția venitului marginal este tot liniar ă, graficul acesteia împreun ă cu cel al func ției
cererii ini țiale fiind prezentate în fig.5.4.
CAPITOLUL 6 – MODELUL DE PRODUC ȚIE AL UNEI FIRME
Obiective:
identificarea conceptelor ce definesc modelul de decizie a firmelor
analiza corela ției dintre pre țul produsului final, costul și productivitatea factorilor de
producție, pentru a determina modelul maximiz ării profitului
determinarea, analitic ă și grafică, a funțtiilor costurilor la nivel de firm ă
6.1. Tehnologie, produc ție, costuri
Într-o economie bazat ă pe proprietatea privat ă, deciziile firmelor pot fi examinate prin prisma
teoriei studiate anterior, aceea a alegerii între ma i multe variante de comportament, pentru
maximizarea gradului de satisfac ție. Economia firmei (sau teoria produc ătorului) studiaz ă
comportamentul aceste ia, modul de luare a deciziei sub influen ța consumatorilor, a concuren ței și nu
în ultimul rând al naturii tehnologiei utilizate, precum și influența acestor deciz ii asupra pie ței
bunurilor și bunăstării sociale. Înainte de a ana liza diverse structuri de pia ță și modul lor de
funcționare, este nevoie s ă înțelegem cum pot fi determinate și măsurate cost urile produc ției.
Studierea combina țiilor productive constituie primul pas în abordarea teoriei comportamentului
firmelor. Deciziile acestora privind oferta de pia ță precum și cererea de factori de produc ție depind în
mod hotărâtor de restric țiile tehnologice în cadrul c ărora opereaz ă. Natura tehnologiei utilizate de fiecare
firmă presupune existen ța numai a anumitor moduri de combinare a intr ărilor în procesul productiv –
factorii de produc ție – pentru a ob ține anumite cantit ăți de produs final.
Abordarea teoriei firmei o vom realiza în aceea și manieră ca și pe cea a teoriei consumatorului,
prezentată anterior. Astfel, rolul te hnologiei în teoria produc ătorului (sau a firmei) este similar cu cel
jucat de preferin țele consumatorului în teoria comportamentului acestuia. Firmele combin ă factori de a
a/2
a/b a/2b ⎪ε⎪= 1 Vmarg (panta -2b)
cererea (panta -b)p
qFig. 5.4.
46producție (muncă, pământ, capital etc. ) pentru a produce bunuri finale, consumatorul combin ă bunuri
în consum pentru a pr oduce utilitate (satisfac ție personal ă). Firmele urm ăresc minimizarea cheltuielilor
cu factorii de produc ție pentru fiecar e nivel al produc ției finale considerat e, analog cu tendin ța
consumatorilor de a- și maximiza utilitatea pentru fiecare nivel al cheltuielilor ocazio nate de procurarea
bunurilor în consum. Am aplicat te oria alegerii optime a consumator ului pentru a putea determina
cererea de bunuri la nivel individual și agregat (la nivelul pie ței) și oferta de factori de produc ție.
Putem acum apli ca teoria produc ătorului (a firmei) pentru a determina oferta de bunuri și cererea de
factori de produc ție.
Cele mai întâlnite tipuri de combina ții tehnologice de factor i de productie la ni vel de firma sunt
cele descrise prin func ții de produc ție de tip Cobb-Douglas si reprezentate grafic prin izocuante (cu
aceleasi caracteristici ca si curbele de indiferenta di n teoria consumatorului)
Formula complet ă a funcției Cobb-Douglas ce de scrie tehnologia unei firme care combin ă două
categorii de factori de produc ție x 1 și x2 este următoarea:
()b
2a
1 2 1 xxA x,xf ⋅⋅=
În teoria produc ătorului , nivelul de produs final asociat prin func ția de produc ție are o
semnifica ție important ă, astfel c ă parametrul A m ăsoară nivelul produc ției obținute ca urmare a
folosirii unei unit ăți din fiecare fact or de produc ție.
Parametrii a, b măsoară în ce fel cantitatea de produs final variaz ă odată cu variația intrărilor. Ei
reprezintă coeficien ții de elasticitate a produc ției în raport cu evolu ția fiecărui factor de produc ție (cu
câte procente spore ște producția, când consumul dintr-un factor spore ște cu un procent).
6.2. Produc ția totală, productivitatea medie și productivitatea marginal ă a unui factor de produc ție
Deciziile privind produc ția unei firme vizeaz ă în primul rând viitorul im ediat, pe termen lung fiind
operante doar planurile și programele strate gice ale acesteia.
În general, pe termen scurt se consider ă că modalitățile tehnologice de combinare a factorilor
de produc ție nu se schimb ă și cel puțin consumul unui factor de produc ție rămâne constant.
Astfel, considerând în cont inuare o tehnologie ce utilizeaz ă doi factori de produc ție x 1 și x2, din
care cel de-al doilea, pe termen scurt, este fix, putem defini curba produc ției totale a factorului de
producție variabil ca fiind cea care descrie rela ția dintre cantitatea de factor de produc ție utilizat ă și
producția finală maximă posibilă a fi obținută. În fig.6.1 este reprezentat ă curba produc ției totale a
factorului de produc ție x 1, pe termen scurt, pornind de la harta izocuantelor corespunz ătoare tehnologiei
date, ce utilizeaz ă o cantitate fix ă din factorul x 2: ()x2. Se observ ă că proporția în care se combin ă
factorii de produc ție se modific ă odată cu sporirea cantit ății din x 1 consumate în condi țiile menținerii
constante a factorului x 2.
47
Există, de asemenea, alte dou ă modalități de măsurare a productivit ății factorul ui de produc ție
variabil: productivitatea medie și productivitatea marginal ă (W) ale acestuia.
Productivitatea medie a factorului de produc ție variabil se determin ă ca raport în tre produsul
total realizat prin consumul acestuia și cantitatea total ă consumat ă din factorul de produc ție respectiv :
1mxyW
1=
În fig. 6.2 este ilustrat ă curba productivit ății medii a factorului de produc ție x 1 pentru o
anumită funcție a produc ției totale creat ă de acesta.
Pornind din origine, raportul y/x 1 crește până la nivelul punctului a, unde atinge maximul, în
condițiile în care o dreapt ă din origine este tangent ă la curba produc ției totale. Trecând de punctul a,
raportul y/L descre ște cu cât consumul din x 1 crește, chiar dac ă, cantitativ, produc ția finală y continuă să
sporească. Curba produc ției totale creat ă de factorul x 1 prezintă, astfel o tendin ță de creștere inițială a
productivit ății medii a factorului x 1, pentru ca apoi aceasta s ă descreasc ă.
Productivitatea marginal ă a unui factor de produc ție este dat ă de sporul produc ției finale
obținută prin sporirea cantit ății utilizate din respectivul f actor, în condi țiile în care ceilal ți factori de
producție rămân constan ți.
Astfel, continuând exemplul anterior, dac ă x2 este fix, iar x 1 este factorul variabil, productivitatea
marginală a factorului de produc ție x 1, (PM 1) va fi dat ă de raportul dintre varia ția producției și variația
consumului din x 1:
2 2
11 x.ctx;xyPM ==ΔΔ=
În condi țiile în care se cunoa ște forma func ției de produc ție ce descrie te hnologia firmei,
productivitatea marginal ă se poate determina folosind formula:
PMfx x
x112
1=∂
∂(, )
În fig.6.2 este prezentat și graficul productivit ății marginale a fact orului de produc ție x 1.
Productivitatea marginal ă în orice punct al curbei produc ției totale este, de fa pt, panta tangentei la x1a x1b x1c x1d x1
x1x2
ya
yc
x20
yc y
ya abc
dB A C D
Fig. 6.1
48graficul func ției produc ției totale în acel punct. A șa cum rezult ă din fig. 6.2, productivitatea marginal ă
crește până în punctul de inflexiune de-a lungul curbei produc ției totale a fact orului de produc ție.
Punctul de inflexiune apare acolo unde produc ția totală încetează să sporeasc ă cu mărimi
crescătoare și începe s ă crească cu valori descrescânde. Dup ă punctul de inflex iune, productivitatea
marginală a factorului de produc ție x
1 începe să descreasc ă, depășind ca mărime însă, productivitatea
medie a factorului respectiv, pân ă la nivelul punctului a. În acest punct, unde productivitatea medie
atinge maximul, produ ctivitatea marginal ă este egală cu productivitatea medie. Trecând de acest punct,
productivitatea marginal ă continuă să descreasc ă. El este chiar dep ășit de valoarea productivit ății
medii. Produc ția finală (y) atinge maxi mul în punctul
b, unde productivitatea marginal ă este nulă.
După acest punct, produc tivitatea marginal ă devine negativ ă, deoarece produc ția finală descrește odată
cu sporirea consumului din x 1, atât timp cât x 2 se menține constant.
Pot fi identificate, pornind de la evolu țiile produc ției totale, productivit ății medii și
productivit ății marginale a fact orului de produc ție variabil x 1, trei stadii ale produc ției unei firme: PM 1 = W m1
PM 1 = 0max PM 1
x1a x1x1
Wm1 y/x1y
punct de
inflexiune max W m1
PM 1 = 0
ab
Stadiul
IStadiul
IIStadiul
III
x1b
Fig 6.2
49 stadiul I Corespunde perioadei de cre ștere a productivit ății medii a
factorului variabil.Punctul de tranzi ție dintre stadiile I și II
apare în momentul în care productivitatea medie egaleaz ă
productivitatea marginal ă, iar productivitatea medie
atinge valoarea sa maxim ă
stadiul II corespunde por țiunii pe care productiv itatea medie este în
scădere iar productivitatea marginal ă ia valori pozitive.
Punctul de tranzi ție dintre stadiile II și III apare când
productivitatea marginal ă este nulă, iar produc ția totală
atinge maximul
stadiul III corespunde situa ției în care, productivitatea marginal ă ia
valori negative (sau cel mult este nul ă).
Legat de conceptele prezentate anterior , se poate defini coeficientul elasticit ății producției în
raport cu modificarea consumului dintr-un factor de produc ție (ηx1) astfel:
ηxy
x1
1=%
%Δ
Δ
Coeficientul de elasti citate apare ca raport între modificarea procentual ă a produc ției finale și
modificarea procentual ă a consumului din factor ul de produc ție. Cum % Δy = Δy/y și %Δx1 = Δx1/x1,
rezultă:
ηx
my
yx
xyx
yxPM
W1
11
11
11== =ΔΔΔ Δ
Deci, coeficientul de elasticitate a produc ției funcție de modificarea cantitativ ă a consumului
unui factor de produc ție este dat de raportul di ntre productivitatea marginal ă a factorului de produc ție și
productivitatea medie a acestuia. Se observ ă că în punctul de tranzi ție între stadiul I și II, acest coeficient
de elasticitate este unitar și scade spre valoarea 0 cu cât se ap ropie de stadiul al III-lea al produc ției.
Stadiul al III-lea este, di n punct de vedere tehnologic, ineficient, deoa-rece produc ția scade sau
cel mult r ămâne constant ă când numai un factor de produc ție variază. Deci, regiunea economic ă
(rațională) a produc ției se afl ă numai în intervalul pe care tehnologia prezint ă valori pozitive ale
productivit ății marginale a fact orului de produc ție variabil, a șa cum este ilustrat și în fig.6.3
Fig. 6.3 x2
x1 PM 2 = 0
PM 1 = 0
PM 1 > 0
PM 2 > 0ya ybyc
50 Aria ce descrie regiunea economic ă (rațională) a produc ției este cea delimitat ă de liniile
punctate ce reprezint ă situația în care productivit ățile mar-ginale ale f actorilor de produc ție se anuleaz ă
(PM 1=0, PM 2=0).
Pe termen lung, to ți factorii de produc ție sunt variabili iar combina țiile tehnologice permit
substituția factorilor în cadrul procesului productiv. Mi șcarea de-a lungul une i izocuante descrie
procesul înlocuirii în produc ție a factoril or utiliza ți, astfel încât produc ția finală să rămână
neschimbat ă. Raportul în care se substitui e factorii, deoarece es te determinat de sp ecificul tehnologiei,
poartă numele de rată tehnică de substitu ție.
Rata tehnic ă de substitu ție măsoară cantitatea di ntr-un factor de produc ție ce trebuie
suplimentat ă pentru a compensa sc ăderea cantitativ ă a celuilalt f actor de produc ție, astfel încât
producția totală să rămână neschimbat ă (să se mențină pe aceea și izocuant ă, în regiunea economic ă a
acesteia). Rata tehnic ă de substitu ție măsoară panta izocuantei , fiind determinat ă de raportul varia țiilor
factorilor de produc ție, în condi țiile menținerii consta nte a produc ției (vezi fig.6.4).
Dacă factorul de produc ție x
1 se modific ă cu Δx1, iar x 2 cu Δx2, pentru a men ține constant ă
producția (Δy=0) trebuie ca: PM 1Δx1 + PM 2Δx2 = 0.
Rata tehnic ă de substitu ție va fi dat ă de formula:
RTSx
xPM
PM== −Δ
Δ2
11
2
6.3. Randamentul de scar ă pe termen lung
Randamentul de scar ă este o modalitate de a caracteriza evolu ția produc ției totale a unei firme în
condițiile modific ării simultane și cu aceea și mărime a cantit ăților de factori de produc ție utilizate.
Cum, pe termen lung se consider ă că toți factorii de produc ție variază, randamentul de scar ă
caracterizeaz ă evoluția tehnologic ă a firmei pe termen lung. A șa rezultă și din fig.6.5, curba produc ție
totale a unei firme este dat ă de evolu ția produc ției totale în condi țiile modific ării factorilor de
producție, păstrându-se îns ă proporțiile existente între ace știa în cadrul te hnologiei date.
Δx1 A x2
x1Fig. 6.4
Δx1Δx2 Δx2
Bizocuantă
51
Se observ ă că, prin mișcarea de la A la B, produc ția finală a firmei se dubleaz ă, în condi țiile dublării
cantităților de factori de produc ție utilizate.
În exemplul anteri or, se poate spune c ă funcția de produc ție ce descrie tehnologia este
caracterizat ă de
randamentul de scar ă constant . Această caracteristic ă se verific ă pentru orice valoare
a multiplicatorului consumului de factori de produc ție (t), astfel: dac ă (∀)t >1, f(tx 1,tx2) = tf(x 1,×2),
atunci f(x 1,×2) prezintă randamentul de scar ă constant.
Daca dinamica produc ției totale dep ășește dinamica modific ării factorilor de produc ție, funcția
de produc ție prezintă randament de scar ă crescător. Astfel:
(∀) t > 1, f(tx 1,tx2) > tf(x 1,×2)
Figura 6.6 prezint ă această situație, în care dublarea intr ărilor conduce la ob ținerea unei
producții finale de 2,4 ori mai mare.
yx1
x1,x2x2
15
5030
100 10 20 x2/x1 = 1,5
AB
aby =50y =100
10,15 20,30curba produc ției
totaleFig. 6.5
52
Dac ă dinamica modific ărilor factoril or de produc ție depășește dinamica modific ării produc ției
totale, func ția de produc ție prezintă
randament de scar ă descrescător , adică:
(∀) t > 1, f(tx 1,tx2) < tf(x 1,×2)
6.4. Condi țiile maximiz ării profitului și a minimiz ării costurilor la nivelul unei firme
6.4.1. Maximizarea profitului
Analizând problema maximiz ării profitului unei firme pe termen scurt, considerând c ă unul din
factorii de produc ție utilizați este fix (x 2=ct.), func ția de produc ție ce descrie tehnol ogia firmei este
f(x1,x2), iar prețurile de achizi ție de pe pia ță ale factorilor de produc ție sunt ω1 și ω2, prețul produsului
final fiind p, problema de optim va fi formulat ă astfel:
()[]max ,
xpfx x x x
112 1 1 2 2⋅− − ωω
în care : x2 – cantitatea fix ă consumat ă din factorul de produc ție x 2.
Condi ția de optim ce determin ă cantitatea din factorul de produc ție x 1 ce trebuie consumat ă
pentru ob ținerea profitului maxim, se va ob ține anulând prima derivat ă a funcției profitului mai sus
menționată:
()pfx x
x⋅− =∂
∂ω12
110,
deci: y x1
x1,x2 x2
15
50 30
120 10 20×2/x1 = 1,5
AB
aby =50y =120
10,15 20,30curba produc ției
totale Fig. 6.6
53 () pP M x x⋅⋅ =11 2 1*,ω,
valoarea productivit ății marginale a fact orului de produc ție x 1 trebuie s ă egaleze valoarea pre țului de
achiziție a acestuia în condi țiile maximiz ării profitului firmei.
Condi ția de optim poate fi și rezultatul unei anali ze grafice. Astfel, dac ă din funcția general ă a
profitului:
22 11 r x x ypP ω−ω−⋅=
se deduce cantitatea de produs final y ca o func ție de x 1:
11
22 rxpxp pPyω+ω+=
Aceast ă ecuație descrie o întreag ă familie de drepte de pant ă ω1/p, numite drepte ale
izoprofitului (vezi fig.6.7).
Orice dreapt ă a izoprofitului este dat ă de toate combina țiile intrări/ieșiri ce genereaz ă un
anumit nivel constant al profitului Pr. Intersecția fiecărei drep-te cu axa ordonatelor depinde de nivelul
profitului total al firmei, fiind dat ă de suma: ()2 2 r xp pP ⋅ω+
Cu cât dreptele izop rofitului au intersec ția cu ordonata mai dep ărtată față de origine, cu atât ele
sunt asociate unor niveluri mai ridicate ale profitului total al firmei. Problema maximiz ării profitului firmei de vine astfel, aceea a g ăsirii punctului în care, tehnologic,
producția este posibil ă, iar profitul asocia t este cel mai mare. Acesta este punctul
A din fig.6.7 adic ă
punctul de tangen ță dintre dreapta izoprofitului și graficul func ției de produc ție.
Condi ția de tangen ță impune egalitatea dintre panta dreptei izoprofitului ( ω1/p) și panta
tangentei la graficul func ției în punctul de optim, adic ă exact valoarea productivit ății marginale a
factorului de produc ție (PM 1):
ω1
1pPM=
adică înseamn ă, de fapt, tot egalitatea dintre valoarea productivit ății marginale a factorului de
producție variabil și prețul de achizi ție al acestuia, în condi țiile obținerii profitului maxim.
Pe termen lung, în condi țiile în care to ți factorii de produc ție variază, problema maximiz ării
profitului presupune determinarea func țiilor cererii de f actori de produc ție x 1 și x2. Fig. 6.7Pr/p + (ω2/p)x 2 drepte izoprofit
x1 x*
1y* y = f(x 1,×2)y
A
54
()[]max ,
,xxpfx x x x
1212 1 1 2 2⋅− − ωω
Condi țiile de optim vor fi de forma: pP M
pP M⋅=
⋅=⎧
⎨⎩11
22ω
ω, iar funcțiile cererii de f actori vor depinde
de prețurile de achizi ție ale acestora precum și de prețul produsului final: x 1(ω1, ω2, p) și x2(ω1, ω2, p).
Func ția inversă a cererii de factor i (vezi fig.6.8) m ăsoară cât trebuie s ă fie prețul factorului
pentru ca o anumit ă cantitate din acel factor s ă fie cerută de către produc ător.
6.4.2. MINIMIZAREA COSTURILOR FIRMEI
I. Problema de optim în cazul minimiz ării costurilor se formuleaz ă astfel:
()min
,xxxx
1211 2 2ωω+ a.î. f(x 1,×2) = y
Rezolvarea acestei probleme de minim permite determinarea func ției costurilor firmei c( ω1, ω2,
y) care m ăsoară costurile minime pentru producerea a y unități de produs final în condi ții de prețuri ω1
și ω2 ale factorilor de produc ție x 1 și x2.
Condi ția de optim se deduce pornind de la restric țiile tehnologice (reprezentate grafic prin
izocuante) și de la cele privind cheltuielile (repre-zen tate grafic prin izocosturi) (vezi fig.6.9).
Izocosturile sunt dreptele generate de toate combina țiile posibile de factori de produc ție ce
determină un același nivel total al costului firmei. Astfel, dac ă costul total ( c) este suma cheltuielilor cu
fiecare factor de produc ție: c= ω1×1 + ω2×2, cantitatea posibil a fi consumat ă din x 2 în condițiile costului
c va fi:
pPM 1(x1,x*
2)ω1
Fig. 6.8
x1
x2
x1x*
2
x*
1Fig. 6.9 izocosturi
izocuanta
55 xcx2
21
21 =−⋅ωω
ω
Aceast ă ecuație descrie o întreag ă familie de drepte izocost ce au panta negativ ă (ω1/ω2), iar
intersecția cu ordonata depinde de nivelul costului total al firmei (c/ ω2).
Rela ția de optim se dedu ce analitic din condi ția de tangen ță dintre izocuant ă și cea mai
apropiată, de origine, dreapt ă a izocostului, astfel: panta izocuantei trebuie s ă egaleze panta izocostului
în punctul de optim. Panta izocuant ei este dat ă de rata tehnic ă de substitu ție dintre factorii de produc ție (
RTS), iar
panta izocostului este dat ă de raportul dintre pre țurile de achizi ție ale factorilor de produc ție, deci:
RTSPM
PM=− =−1
21
2ω
ω
ecuația de mai sus reprezentând condi ția de optim pentru mini mizarea costurilor firmei.
Alegerea optim ă a produc ătorului pentru minimizarea cost ului duce la determinarea func țiilor
cererii de factori de produc ție, ce pun în rela ție cantitățile consumate din ace știa cu prețurile de achizi ție
a factorilor și cu nivelul produc ției finale y. Astfel, x 1(ω1,ω2,y) și x 2(ω1,ω2,y) descriu alegerea
producătorului în condi țiile minimiz ării costului total pentru ob ținerea unui anumit nivel al produsului
final y.
Acestea se mai numesc și funcții ale cererii condi ționate de factori de produc ție și diferă de
funcțiile cererii de fact ori rezultate din problema de optim privind maximizarea profitului firmei.
6.5. Func țiile costului și randamentele de scar ă
În cazul tehnologiilor ce prezint ă randament de scar ă constant, costurile totale ale firmei depind liniar
de volumul produc ției finale a acesteia.
Astfel, presupunând c ă s-a rezolvat problema minimiz ării costului pentru ob ținerea unei unit ăți
de produs final c( ω1,ω2,1), cea mai ieftin ă cale pentru a produce y unități de produs final va fi
()cyωω12 1,,⋅, deci:
() ( )cy c yωω ωω12 12 1 ,, ,,=⋅ – în cazul randamentului de scar ă constant
În cazul tehnologiilor cu randament de scar ă crescător, costurile totale cresc în mai mic ă
măsură decât produsul final al firmei, deci, dac ă firma decide, de exemplu, s ă producă de două ori mai
mult, va realiza acest lucru f ără să-și dubleze costurile.
Dac ă tehnologia unei firme prezint ă randament de scar ă descrescător însă, dinamica costurilor
totale va dep ăși dinamica produc ției în sensul c ă, cheltuielile vor spori în m ăsură mai mare decât
creșterea produc ției.
Deoarece, în general, pre țurile de achizi ție a factorilor de produc ție sunt predeterminate (fixe),
în continuare vo m pune în rela ție costul firmei nu mai cu volumul produc ției acesteia, pentru
simplificarea argumenta ției.
Problema determinn ării costurilor minime pent ru orice nivel al produc ției firmei se pune atât
pe termen scurt cât și lung.
Astfel, pe termen scurt se consider ă că unii dintre factorii de produc ție se folosesc în cantit ăți
fixe, iar pe termen lung, to ți factorii de produc ție variază cantitativ.
Problema minimiz ării costurilor pe termen scurt îmbrac ă forma:
56() () Cy x x xSx,m i n21 1 2 2
1=+ωω a.î. () fx x y12,=
unde cu x2 am notat cantitatea fix ă utilizată din factorul de produc ție x 2.
Rezolvând, vom determina func țiile cererii condi ționate de factori :
() xx x y
xxS
11 1 2 2
22=
=⎧
⎨⎪
⎩⎪ωω,, ,
și respectiv forma func ției costului minim : ()( ) Cy x x xy xSS,, , ,21 1 2 2 2 2=+ωω ω
Pe termen lung, problema minimiz ării costurilor este formulat ă astfel:
() ( )Cy x x
xx=+min
,1211 2 2ωω a.î. () fx x y12,=
rezultând func țiile cererii condi ționate : ()
()xy
xy11 2
212ωω
ωω,,
,,⎧
⎨⎪
⎩⎪ și funcția costului:
() ( ) () Cy x y x y=⋅ +⋅ωω ω ωω ω1112 2 212 ,, ,,
De men ționat este faptul c ă se poate vorbi atât de costuri fixe (asociate consumurilor de factori
de produc ție ficși) ce sunt independen te de volumul produc ției și care, în particular, trebuie suportate
indiferent dac ă firma produce sau nu ceva, precum și de costuri quasi – fixe , care sunt și ele
independente de volumul produc ției, dar ele trebuie pl ătite numai dacă firma produce o anumit ă
cantitate (oarecare) de produs final.
P e t e r m e n l u n g s e c o n s i d e r ă că orice categorie de cost, asociat ă consumului de factori de
producție, este variabil ă.
6.6. Determinarea și analiza evolu ției curbelor costurilor
a. Costul mediu (unitar)
Pornind de la defini ția costului total al firmei, ca sum ă a costurilor variabile și fixe ale acesteia,
costul unitar (m ediu) se determin ă ca raport între valoarea costului total și volumul total al produc ției
sau ca sum ă a costului variabil unitar și costului fix unitar.
() () CFyCyCV+=
()()()() () ycycyCF
yyC
yyCycfu vuV
u +=+==
în care : C(y) – costul total; C
V(y) – costul variabil total;
CF – costul fix total; c
u(y) – costul unitar (mediu);
y – volumul produc ției;
c vu(y) – costul variabil unitar;
c fu(y) – costul fix unitar.
57 În general, alura curbei costului fix unitar este a unei curbe descresc ătoare (vezi fig.6.10.a), a
curbei costului variabil unitar este cresc ătoare (vezi fig.6.10.b), rezultând deci curba costului unitar
(vezi fig.6.10.c). B
Curba costului mediu (unitar) va fi descresc ătoare inițial, datorit ă descreșterii costurilor fixe
unitare și crescătoare ulterior, ca urmare a cre șterii costurilor variabile unitare.
b. Costul marginal
Prin defini ție, costul marginal m ăsoară sporul de cost generat de producerea unei unit ăți
suplimentare de produs.
()() ()()CyCy
yCy y Cy
yCy
ymV
arg()==+−=Δ
ΔΔ
ΔΔ
Δ
Dac ă se cunoaște funcția costurilor totale ale unei firme, func ția costului marginal va rezulta ca
derivată a funcției costului total:
() CydC y
dyma r g()=
Cum costurile variabile sunt nule când nu se pr oduce nici o unitate de produs final, înseamn ă
că, în cazul primei unit ăți de bun produse, costul marginal se identific ă cu costul variabil unitar.
Astfel:
()() () ()
vuV V V
argm c11C
1CF0C CF1C1 C ==−−+=
Pe por țiunea descresc ătoare a curbei costului va riabil mediu (unitar) fiecare nou ă unitate
produsă are un cost marginal mai mic decât costul variabil în acel punct (deoarece, pentru a determina
costul mediu s ă descreasc ă trebuie ad ăugate unit ăți suplimentare ce cost ă mai puțin decât media).
Analog, pe por țiunea cresc ătoare a curbei costului variabil mediu, fiecare unitate nou produs ă
are asociat un cost marginal mai mare decât costul vari abil unitar. De aceea, curb a costului marginal
trebuie să se găsească sub curba costului mediu, la stân ga punctului de minim al acesteia și deasupra
curbei costului mediu, la dreapta punctului de minim al acesteia (vezi fig.6.11).
Cu cfu(y) cvu(y)
a. Evoluția costului
fix unitar y
b. Evoluția costului
variabil unitarc. Evoluția costului
unitar y y
Fig. 6.10.
58
De fapt, curba C
marg trece prin punctele de minim atât al curbei costului variabil unitar cât și al curbei
costului mediu. y Cmarg Cu
cvuCmarg
Cu(y)
cvu(y)
Fig. 6.11.
59 CAPITOLUL 7 PIAȚA – REALITATE COMPLEX Ă ȘI DINAMIC Ă
Obiective de studiu
Definirea pie ței și a elementelor ce caracterizeaz ă piața: cerere, ofert ă, preț;
Prezentarea concuren ței ca permanen ță a economiei de pia ță.
7.1. Cererea și oferta
În general, cererea se define ște ca fiind dorin ța de a intra în posesi a unui bun material sau
serviciu, la care se adaug ă posibilitatea și dispoziția de a plăti prețul cerut pentru acesta.
În sens restrâns, cererea reprezint ă cantitatea dintr-o anumit ă marfă, ce poate fi
cumpărată de un individ, într-o perioad ă determinat ă de timp, la un pre ț unitar dat.
Prin însumarea cererii tuturor cump ărătorilor de pe pia ța bunului respec tiv, se determin ă
cererea agregata (totală) de piață a acelui bun. Aceast ă cerere exprim ă raportul în leg ătură cu
cantitatea maxim ă dintr-un bun care la un anumit pre ț este dorit ă și poate fi cump ărată și prețul maxim
ce poate fi achitat de cump ărătorul unei anumite cantit ăți din bunul dorit.
Legea general ă a cererii exprimă existența unui raport invers propor țional între cantitatea
cerută și prețul ce trebuie pl ătit pentru un anumit bun.
Această l e g e s e v e r i f i c ă în cazul bunurilor normale, a c ăror cerere cre ște odată cu creșterea
veniturilor, și în cazul majorit ății bunurilor inferioare, a c ăror cerere scade odat ă cu creșterea
veniturilor.
De asemenea, exist ă situații care numai aparent co ntrazic legea general ă a cererii. Astfel, se
poate ca unii cump ărători să cumpere mai mult de la unele firme chiar dac ă acestea practic ă prețuri
mai ridicate pe fondul unei economii de timp. În situa ția în care pre țul și calitatea bunului sunt în
relație directă, creșterea prețului poate fi înso țită și de o sporire a cantit ății cerute, deoarece diferen ța
de preț va fi compensat ă de diferen ța de calitate câ știgată. Totodată, creșterea prețului poate fi înso țită
și de o cre ștere a cantit ății cerute, în situa ția creșterii veniturilor, a num ărului de cump ărători, a
preferințelor etc. Nici în aceste situa ții legea general ă a cererii nu este contrazis ă, deoarece ea exprim ă
relațiile de cauzalitate dintre pre ț și cantitatea cerut ă, considerând celelalte condi ții ale cererii
constante.
Datorită diversific ării nevoilor de consum și cuprinderii în sfera rela țiilor de pia ță a celei mai
mari părți a bunurilor economice, în economia contemporan ă se constat ă multiplicarea formelor de
manifestare a cererii . Acestea pot fi delimitate în baza mai multor criterii:
După natura bunurilor care fac ob iectul cererii, se disting – cerere de satisfactori sau bunuri
destinate consumului personal; cerere de prodfactori , care vizeaz ă bunuri de capital; cerere de
forță de munc ă; cerere de capital b ănesc etc.
După relația dintre bunuri – cerere pentru bunuri substituibile ; cerere pentru bunuri
complementare ; cerere derivat ă.
După purtătorii cererii – cerere individual ă, exprimă cererea unor subiec ți pentru un anumit bun,
la diferite niveluri de pre ț, într-o perioad ă dată. Această formă este influen țată în mare m ăsură de
factori subiectivi(preferin țe, dorințe, tradiții, opțiuni,etc.); cerere colectiv ă, care reflect ă relația
existentă la un moment dat, într e diferite nivele de pre ț și cantitatea pe care ansamblul
consumatorilor unui bun are inten ția să o cumpere; cerere global ă sau total ă, ca expresie la nivel
național, a tuturor cheltuielilor de consum care prezint ă un grad foarte ridicat de agregare.
După modul de manifestare – cerere poten țială, care reflect ă nevoia de consum a subiec ților;
cerere amânat ă, care din diverse motiv e, nu poate fi satisf ăcută în prezent, urmâ nd ca acest lucru
să aibă loc într-o perioad ă viitoare.
60 După concordan ța cererii cu nevoile autentice ale subiec ților – cerere real ă, exprimă cerințe
efective; cerere între ținută artificial , ca rezultat al strategiilor promovate de unele firme, cu
scopul convingerii consumatorilor s ă prefere produsele sa u serviciile lor.
Evoluția cererii de consum se afl ă sub inciden ța unei diversit ăți de factori care ac ționează cu
intensități și în sensuri diferite, se intersecteaz ă, se completeaz ă și uneori chiar î și anulează reciproc
influența.
Unii factori sunt de natur ă obiectivă : nevoile de consum ale agen ților și veniturile lor; pre țul
pieței; calitatea bunurilor ; conjunctura economic ă etc., iar al ții au un caracter subiectiv: preferin țele
subiecților, dorin țele, opțiunile lor, gradul de satisfacere a nevoilor etc., precum și interven ția unor
agenți în mecanismul cererii și ofertei.
Dorința de a beneficia de utilitate unui bun este rezultatul nemijlocit al manifest ării unei nevoi
de consum. Astfel, nevoia este primul factor ce determin ă apariția cererii. Între m ărimea și intensitatea
nevoii de un anume gen, pe de o parte, și mărimea și intensitatea cererii de bunuri capabile s ă satisfacă
nevoia respectiv ă, pe de alt ă parte, exist ă un raport direct propor țional, ceea ce nu înseamn ă că cererea
se modific ă (scade sau cre ște) în aceea și proporți e î n c a r e s e s c h i m b ă nevoia, deoar ece ea poate fi
influențată și de alți factori ce-i pot imprima un caracter progresiv sau regresiv în raport cu nevoia de
consum.
În majoritatea cazurilor, nevoile de bunuri dep ășesc posibilit ățile de satisfacere a lor, motiv
pentru care cererea se va plasa întotdeauna sub nivelul necesit ăților de consum. Astfel, datorit ă
caracterului limitat al resurselor financiare, naturale și de munc ă, producătorii nu vor fi niciodat ă
capabili s ă producă întreaga cantitate de bunuri necesar ă pentru satisfacerea integral ă a nevoilor
consumatorilor. Pe de alt ă parte, nivelul limitat al disponibilit ăților bănești ale cump ărătorilor va face
ca întotdeauna o parte din nevoi s ă rămână nesatisfăcute.
În literatura de specialitate se opereaz ă și cu noțiunea de nevoie solvabil ă, care exprim ă nevoia
ce poate fi acoperit ă cu oferta existent ă. Derivată din aceast ă noțiune, cererea solvabil ă desemneaz ă
cererea pentru care consumatorii dispun de acoperire b ănească, și depinde atât de m ărimea ofertei, cât
și de nivelul veniturilor și al prețurilor.
Neconcordan țele ce exist ă între nevoie și cerere deriv ă din aceea c ă, spre deosebire de cerere,
care este prin excelen ță o categorie a pie ței (satisfăcută numai prin intermediul actelor de vânzare-
cumpărare), nevoia se poate manifesta și respectiv acoperi și în afara pie ței sau a circula ției bunurilor,
direct din produc ția proprie.
Din multitudinea de factori ce influen țează cererea consum atorilor, analiz ele economice re țin
cu prioritate pre țul de vânzare și veniturile subiec ților, asa cum s-a prezentat in capitolele anterioare..
Există și alte situa ții care se abat de la legea cererii, situa ții întâlnite sub denumirea de cerere
atipică.
O reacție atipică a cererii este prezentat ă și în cazul „efectului ostentativ” , care reflect ă
comportamentul unor categorii de subiec ți , ce doresc s ă etaleze un anumit statut social și reacționează
la ridicarea pre țului cu m ărirea cererii.
O altă situație de cerere atipic ă este reprezentat ă prin efectul de venit nul. În acest sens, exist ă
mărfuri foarte scumpe, la care accesul este extrem de limitat tocmai datorit ă prețului, iar marea
majoritate a popula ției nu are acces la aceste bunuri datorit ă venitului insuficien t în raport cu pre țul. În
consecință, reducerile succesive de pre ț nu afecteaz ă cererea, în m ăsura în care sunt su ficiente pentru a
permite accesul altor cate gorii sociale pe pia ță.
Tot în categoria cereri i atipice se încadreaz ă și efectul de anticipa ție. Astfel, în perioadele
inflaționiste, popula ția anticipeaz ă creșteri continue ale pre țurilor, și pentru a se proteja în fa ța acestor
creșteri, popula ția încearc ă să-și facă rezerve, cump ărând mai mult, chiar dac ă prețul crește, deoarece
anticipeaz ă creșteri și mai mari în viitor.
Într-o perioad ă determinat ă de timp, cererea pentru un anum it bun se poate modifica în func ție
de evoluția unor factori sau condi ții ale cererii, considerând c ă diferitele niveluri de produc ție nu se
61 modifică. Principalii factori sau condiții ale cererii care determin ă creșterea sau reduce rea cererii pe
piața unui anumit bun sunt :
Modificarea veniturilor b ănești ale consumatorilor;
Modificarea pre țurilor altor bu nuri. În situa ția în care dou ă bunuri x și y sunt substituibile, între
modificarea pre țului bunului x și evoluția cererii bunului y exist ă o relație directă, și respectiv
indirectă, în cazul în car e bunurile sunt complementare.
Numărul de cump ărători – între num ărul de cump ărători și cererea pentru un anumit bun exist ă o
relație directă, pozitivă;
Preferințele cump ărătorilor – dac ă preferin țele consumatorilor pentru un anumit bun se
accentueaz ă, cererea pentru b unul respectiv cre ște, și invers în situa ția în care se înregistreaz ă o
diminuare a preferin țelor acestora;
Previziunile privind evolu ția prețului și a veniturilor – în situa ția în care se prevede o cre ștere a
prețului unui anumit bu n, cererea prezent ă va crește și invers, iar în situa ția în care se prevede o
creștere a veniturilor b ănești, cererea prezent ă pentru un anumit bun cre ște și invers.
Oferta sintetizeaz ă și concretizeaz ă comportamentul și opțiunile întreprinz ătorului. Ea exprim ă
capacitatea de reac ție și adaptare a întreprinz ătorilor la modific ările și exigențele cererii.
Ca și cererea, oferta poate fi abordat ă în două moduri distincte, respective ca ofert ă individual ă
și ofertă globală (agregata). În general, oferta individual ă exprimă cantitățile dintr-un bun material sau
serviciu pe care o firm ă sau un agent economic dore ște și este capabil ă să le pună în vânzare la un
moment dat și la un anumit pre ț al pieței. Oferta global ă se obține prin agregarea într-o m ărime
sintetică a tuturor ofertelor individuale din acela și bun material sau serv iciu, exprimând cantit ățile pe
care piața le pune la dispozi ția cumpărătorilor la un moment dat, la fiecare pre ț în parte.
În definirea ofertei se pleac ă de la rela ția funcțională care exist ă între cantit ățile de bunuri pe
care vânz ătorii le aduc pe pia ță și prețurile acestora, în condi țiile în care ceilal ți factori sunt considera ți
constanți. Chiar dac ă este strâns legat ă de categoria economic ă de produc ție, cu care adeseori se
confundă, oferta se deosebe ște, în esen ța ei, de produc ție. Astfel, în timp ce produc ția este privit ă ca un
rezultat al procesului de transformare fizic ă a factorilor în bunuri, fiind legat ă de procesul propriu-zis
de produc ție, oferta este legat ă, prin excelen ță, de procesul de valorificare, respective de pia ță. În al
doilea rând, între produc ție și ofertă există o diferen ță cantitativ ă, în sensul c ă producția care nu este
destinată pieței, nu afecteaz ă nivelul ofertei. În consecin ță, oferta este cea care mediaz ă legăturile între
nevoia de consum, exprimat ă prin cerere și producție.
Oferta reprezint ă cantitatea maxim ă dintr-un bun pe care un vânz ător intenționează să o vândă
într-o perioad ă determinat ă de timp, la un pre ț existent pe pia ță.
Prin însumarea cantit ăților oferite, la acela și preț de către toți vânzătorii, rezult ă oferta de
piață, care constituie expresia inten țiilor vânz ătorilor, a abilit ății și a dorinței lor de a vinde pe pia ță
bunuri materiale și servicii. În func ție de natura bunurilor, se distinge ofert ă de bunuri independente,
ofertă de bunuri complementare și ofertă mixtă (când mai multe bunur i oferite satisfac aceea și cerere).
Spre deosebire de cerere, oferta se afl ă într-o mai mare dependen ță de produc ție. Modific ările
în volumul acesteia sunt influen țate, substan țial, de factorul timp, respectiv de perioada necesar ă
obținerii bunurilor oferit e spre vânzare.
Pe termen foarte scurt, oferta se regleaz ă pe seama stocurilor sau rezervelor, dac ă bunurile
respective sunt stocabile. Aceasta este oferta inst antanee sau curent ă.
Pe termen scurt, oferta poate fi m ărită prin utilizarea intensiv ă a capacit ăților de produc ție
existente sau prin angajarea de for ță de munc ă suplimentar ă, prin prelungirea timpului de lucru etc.,
fără să fie nevoie de sporirea cantit ății tuturor factorilor de produc ție. Pentru adaptarea urgent ă a
ofertei la cerere se poate apela la import.
Pe termen lung, îns ă, acoperirea eventualelor deficite de ofert ă necesită noi capacit ăți de
producție sau extinderea capacit ăților de produc ție existente, prin lucr ări de investi ții, prin proiectarea
și omologarea noilor tehnologii, prin calificarea for ței de munc ă etc.
62Volumul ofertei este influen țat și de numărul de ofertan ți pentru bunul respectiv, precum și de
ponderea fiec ăruia în oferta total ă.
În principal, of erta se raporteaz ă la cererea de consum și perspectivele ei. Nici un întreprinz ător
nu va face investi ții pentru o eventual ă ofertă, dacă nu există sau nu se intuie ște în perspectiv ă, o
cerere corespunz ătoare.
Legea general ă a ofertei presupune existen ța unui raport direct propor țional între pre ț și
cantitatea oferit ă.
Oferta de bunuri este influen țată de o multitudine de fa ctori. Unii dintre ace știa au o ac țiune
directă asupra ofertei (pre țul de vânzare, costul de produc ție, cererea de consum, capacit ățile de
producție), iar al ții se manifest ă prin intermediul altor factori sau fenomene (dezvoltarea c ăilor de
comunica ție, conjunctura economic ă, sezonalitatea unor activit ăți, perfecționarea tehnologiilor,
expansiunea comer țului exterior etc.).
Printre factorii cu ac țiune direct ă se detașează ca importan ță :
Prețul pieței – oferta de bunuri se afl ă într-o strâns ă dependen ță față de prețul pieței, fiind în
anumite limite, sensibil ă la varia țiile acestuia. La pre țuri ridicate, vânz ătorii sunt dispu și să
mărească oferta și o diminueaz ă la prețuri reduse. Dac ă prețul pieței este mai sc ăzut decât cel la
care întreprinz ătorii inten ționează să vândă marfa, ei prefer ă să retragă cantitatea de bunuri oferite,
stocându-le, în a șteptarea unor pre țuri mai ridicate. Reac ția ofertei la modificarea pre țului prezint ă,
uneori, abateri de la regula general ă. Aceste situa ții depind de caracteris ticile bunurilo r economice
și de posibilit ățile practice de modificare a volumului produc ției. Datorit ă interdependen țelor dintre
producție și desfacerea diferitelor bunuri , oferta unui bun economic reac ționează nu numai la
modificarea pre țului acestuia, ci și la variația prețului altor m ărfuri, îndeosebi a celor substituibile,
manifestându-se ca ofert ă încrucișată. Reducerea pre țului la un bu n substituibil m ărește oferta la
înlocuitori, dup ă cum majorarea o reduce. În cazul bunurilor complementare, varia ția prețului la
produsul de baz ă modifică simultan și în același sens oferta bunului complementar.
Costul de produc ție – impactul costului de produc ție asupra volumului ofertei este diferit ă în
timp. Pe termen scurt, decizia de ofert ă se raporteaz ă la costul marginal. Astfel, în situa ție de
concurență liberă, când pre țul pieței nu poate fi controlat de întreprinz ători, aceștia decid s ă
mărească oferta atât timp cât pre țul este superior cost ului marginal, deoar ece nici un întreprinz ător
nu este interesat s ă producă și să vândă dacă prețul pieței nu acoper ă cheltuielile cu produc ția
suplimentar ă. Pe termen lung, decizia de ofert ă se raporteaz ă la costul mediu, agen ții economici,
optând pentru cantit ățile care pot fi ob ținute cu cele mai mici costuri de produc ție. Decizia de
mărire a ofertei se men ține atât timp cât pre țul pieței depășește costul mediu, acesta reprezentând
limita minim ă acceptată de ofertan ți sau nivelul critic al ofertei. Când pre țul egaleaz ă costul
mediu, profitul devine zero. Dac ă vânzările continu ă la un pre ț inferior costului mediu, firma
înregistreaz ă pierderi și va trebui s ă renunțe la activitatea respectiv ă.
Numărul și dimensiunile firmelor care fabric ă și livrează același bun sau categor ie de bunuri
influențează direct volumul și dinamica ofertei, condi ționând posibilit ățile ei de adaptare la
variațiile cererii, mai ales în cazul unei cereri elastice.
Anticipațiile asupra pre țului bunului , ale bunurilor complementare și a celor substituibile, pre țul
resurselor, constituie un a lt factor dir ect care își pune amprenta asupra evolu ției ofertei.
Conjunctura economic ă – are un impact decisi v asupra ofertei printr-o serie de procese și
fenomene economice : activitatea investi țională, ocuparea for ței de munc ă, evoluția comerțului
exterior, nivelul ratei do bânzii etc. În strâns ă legătură cu conjunctura economic ă acționează și alți
factori stimulatori sau restrictivi, cum sunt progresul tehnic, cost ul resurselor, prelev ările fiscale,
taxe, impozite, precum și forțe imprevizibile de natura riscului și incertitudinii. Taxele și
subvențiile practicate de c ătre stat, în cazul anumitor bunuri, se constituie ca factori care contribuie
la încurajarea sau descurajar ea ofertei de bunuri asupra c ărora se aplic ă. Deși ele se pot lua în
considerare separate at unci când se studiaz ă evoluția ofertei, ca efect al modific ării lor, în cele din
urmă influența acestora se transmite la fel ca și influența factorilor de produc ție, chiar dac ă ele nu
afectează costurile, ci direct rezultatele financiare ale ofertan ților. În condi țiile în care ceilal ți
63 factori de influen ță sunt constan ți, mărirea taxelor conduce la diminuarea ofertei, în timp ce
sporirea subven țiilor are ca efect impu lsionarea ofertei.
Cererea de consum – volumul și dinamica ofertei este expresia cererii. Dac ă cererea este în
creștere, agen ții economici sunt stimula ți să mărească oferta și invers. Tendin ța de reducere a
cererii devine un semnal pentru ajustarea deci ziei de ofert ă. Când pre țul pieței nu se modific ă,
cererea influen țează oferta în sensul cre șterii sau al sc ăderii, în raport de gradul de satura ție al
acesteia.
Elasticitatea ofertei exprimă gradul modific ării ofertei în func ție de schimbarea pre țului sau a
oricăreia din condi țiile ofertei. Elasticitatea poate fi eviden țiată prin coeficientul de elasticitate :
Eo/p = PO
ΔΔ
%%
În funcție de mărimea acestui coeficient se disting urm ătoarele categorii de ofert ă:
pentru Eo/p > 1 , avem ofert ă elastică;
pentru Eo/p < 1, avem ofert ă inelastică;
pentru Eo/p = 1, avem ofert ă unitară;
pentru Eo/p = 0 , ofert ă perfect inelastic ă;
pentru Eo/p ∞→ ofertă perfect elastic ă.
Elasticitatea ofertei are o importan ță deosebit ă în luarea deciziilor, deoarece în func ție de
evoluția prețului de pe pia ța fiecărui bun, veniturile to tale încasate de o firm ă, depind atât de forma
de elasticitate a cererii, cât și de posibilitatea de adap tare a ofertei la aceast ă evoluție. Elasticitatea
ofertei este determinat ă de o serie de factori , mai importan ți fiind :
Costul de produc ție – în situa ția în care pe pia ța unui se înregistreaz ă o creștere a cererii, iar
celelalte condi ții rămân neschimbate, cre șterea ofertei depinde de nivelul costului de produc ție.
La un nivel dat al eficien ței utilizării factorilor de produc ție, mărimea costului depinde de pre țul
resurselor economice utilizate. Astfel, între nivelul costului și elasticitatea ofertei exist ă o relație
negativă. Creșterea costului va determina o sc ădere a elasticit ății ofertei și invers, dac ă toate
celelalte condi ții rămân constante.
Posibilitățile de stocare a bunurilor – dacă bunurile pot fi depozitate și păstrate o anumit ă
perioadă de timp, elasticita tea ofertei în func ție de prețul acestor bunuri cre ște și invers, în cazul
în care posibilit ățile de stocare sunt reduse. De regul ă, între posibilit ățile de stocare a bunurilor și
nivelul coeficientului elasticit ății ofertei la pre ț există o relație pozitivă.
Costul stoc ării – acest cost include ch eltuielile de depozitare , chirii, salarii, dar și cheltuieli
ocazionate de pierderea prin depreciere sa u schimbare a modei, ch eltuieli ce se adaug ă la costul
de produc ție, motiv pentru care între elasticitatea ofertei la pre ț și costul de stocare exist ă o relație
inversă.
Perioada de timp de la modificarea pre țului – dacă prețul de pe pia ța unui bun se majoreaz ă,
iar celelalte condi ții ale ofertei r ămân constante, forma elasticit ății ofertei depinde de durata
perioadei de timp care a trecut de la modificarea pre țului. În acest context exist ă trei perioade de
timp, respectiv perioada pie ței, o perioad ă scurtă de timp și o perioad ă lungă de timp. Perioada
pieței se caracterizeaz ă printr-o durat ă foarte scurt ă de timp de la modificarea pre țului unui bun,
ca urmare a cre șterii cererii, perioad ă în care ofertan ții se găsesc în imposibilitatea sporirii
producției, oferta fiind perfect inelastic ă. Perioada scurt ă de timp imprim ă ofertei un caracter
inelastic. În aceast ă perioadă, în condi țiile creșterii prețului, ca rezultat al cre șterii cererii, exist ă
posibilitatea sporirii, în anumite limite, a cantit ății ofertei prin utilizarea unui volum mai mare de
resurse disponibile, îns ă procentul de cre ștere a cantit ății oferite este mai mi c decât procentul de
sporire a pre țului. Perioada lung ă de timp asigur ă posibilitatea unei ofer te elastice. În cadrul
acestei perioade, produc ătorii pot spori cantitatea fact orilor de produc ție implica ți în producerea
bunurilor, printr-un proces investi țional sus ținut, în scopul l ărgirii capacit ății de produc ție
existente sau prin intrarea de noi firme în industri a bunurilor respectiv e, ca urmare a cre șterii
cererii și, în final, a pre țului.
647.2. Concuren ța – conținut și funcții
Alături de cerere, ofert ă și preț, concuren ța este una din variabil ele definitorii ale pie ței.
Forma activ ă a liberei ini țiative este concuren ța, trăsătură esențială a economiei de pia ță, al
cărei mecanism este concuren țial. Concuren ța reprezint ă confruntarea deschis ă dintre agen ții
economici vânz ători – ofertan ți pentru a atrage de partea lor clientela, respectiv cump ărători –
solicitanți. Concuren ța este confruntarea deschis ă, loială, în cadrul c ăreia vânz ătorii și cumpărătorii
urmăresc să-și amelioreze situa ția pe piață, fiind considerat ă calea de satisfacere a intereselor tuturor
participan ților la via ța economic ă. De asemenea, orientând agen ții economici spre producerea a ceea
ce este cerut și dorit de c ătre consumatori la costuri cât mai reduse în condi țiile date, concuren ța
asigură producătorilor profiturile a șteptate, iar consumatorilor satisfacerea nevoilor.
În funcție de instrumentele luptei de concuren ță, care pot fi de natur ă economic ă(reducerea
prețurilor de vânzare, redu cerea costurilor bunurilor sub cele ale concuren ței, ridicarea calit ății
bunurilor etc.) și de natur ă extraeconomic ă (furnizarea de informa ții generale pentru to ți clienții,
sponsorizarea unor ac țiuni sociale de interes local sau na țional etc.), ea poate fi departajat ă în
concurență loială și concuren ță neloială. Concuren ța loială se caracterizeaz ă prin folosirea
nediscriminatorie de c ătre vânzători a unora din instrumentele luptei concuren țiale, în condi țiile
accesului liber pe pia ță și a deplinei posibilit ăți de cunoa ștere a mijloacelor de reglementare a rela țiilor
vânzător-cumpărător. Concuren ța neloială constă în acordarea unor stim ulente deosebite clien ților, în
utilizarea anumitor mijloace extraeconomice de p ătrundere și menținere pe pia ță etc.
În economia de pia ță, concuren ța, prin funcțiile ei, este apreciat ă ca o lege economic ă cu un
important rol în realizarea progresului tehnico-economic. Astfel, în primul rând, concuren ța stimuleaz ă
progresul general – prin competi ția pe care o între ține între firme, ea deschide perspective de profituri
convenabile pentru to ți participan ții, favorizându-i pe cei abili și eliminându-i pe cei care nu au
posibilitatea de a se adapta la noile cerin țe ale pieței. În al doilea rând, fiind potrivnic ă scumpetei,
concurența duce la reducerea pre țurilor de vânzare. În al treilea rând, prin influen țele directe asupra
psihologiei agen ților economici, mediul concuren țial alimenteaz ă optimismul acestora, stimulându-le
creativitatea și preocuparea continu ă de creștere a eficien ței întregii activit ăți, de maximizare a
profiturilor, dar și de satisfacere mai bun ă a nevoilor de consum.
Ca și piața, concuren ța a cunoscut o amploare diferit ă în timp și spațiu. Amploarea concuren ței
este influen țată de numeroase împrejur ări, cum ar fi :
numărul și puterea economic ă a agenților cererii și ofertei;
gradul de diferen țiere a ofertei și preferințelor;
Gradul de transparen ță a pieței;
măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultur al sunt ca pabile să stimuleze
inițiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competi ție, dar și de cooperare;
reglement ările privind intrarea/ie șirea de pe o anumit ă piață;
gradul de substituibilitate și complementaritate a bunurilor economice;
mărimea veniturilor și mecanismele prin care acestea se ob țin;
nivelul de dezvoltare economic ă, cultural-spiritual ă și morală a membrilor societ ății.
7.3. Prețul – concept – tipologie – func ții
Ca evaluări concrete la care circul ă bunurile, pre țurile reprezint ă cea mai complex ă formă de
măsurare economic ă. În sens general, prețul exprimă cantitatea de moned ă ce trebuie pl ătită pentru
achiziționarea de bunuri materiale și servicii în cadrul tranzac țiilor bilaterale de pia ță. Nivelul și
evoluția prețului sunt influen țate din latura cererii de utilitatea bunului ce urmeaz ă a fi achizi ționat, de
capacitatea de plat ă a cumpărătorului, de costul cump ărării bunului din alt ă parte, etc. Din unghiul
65 ofertei, pre țul este influen țat în mod deosebit de costul de produc ție, respectiv de consumul de factori
necesar producerii bunului oferit și de prețurile bunului respectiv practicate pe alte pie țe.
Prețul și teoria pre țului ocup ă un loc central în știința economic ă. De altfel, neoclasicii au
considerat teoria economic ă ca știință a formării și evoluției prețului. Indiferent de optica sub care este
privit, pre țul măsoară ceva. La întrebarea ce anume m ăsoară prețul, principalele școli economice au
dat explica ții diferite cunoscut e ca teorii ale pre țului. Acestea sunt : teoria clasic ă a prețului; teoria
neoclasică a prețului; teoriile mixte ale pre țului.
În teoria clasic ă, prețul are substan ță în valoarea economic ă a bunurilor supuse tranzac țiilor,
valoare determinat ă de consumul de factori de produc ție și de remunera țiile revendicate de c ătre
posesorii acestora. Situa ția concret ă de pe pia ță face ca pre țul să se fixeze la nivelul valorii economice
sau să oscileze în jurul s ău, însă în condiții normale, el nu se ru pe de baza sa obiectiv ă, respectiv de
valoarea economic ă.
Școala neoclasic ă a fundamentat teoria subiectiv ă a prețului, după care acesta este determinat
de utilitatea marginal ă și de raritatea respectivului bun, de cantitatea în care se afl ă bunul comparativ
cu nevoile și cu cererea solvabil ă. Valoarea economic ă și prețul unui bun sunt cu atât mai mari cu cât
el are o utilitate marginal ă mai mare și este mai rar. Pe baza lor se formeaz ă de fiecare dat ă un raport
între cerere și ofertă care influen țează nivelul și dinamica pre țurilor.
Deosebirea dintre teoria clasic ă și cea neoclasic ă derivă din cauza primar ă care determin ă
prețul. Astfel, dup ă clasici, pre țul exprim ă, în principal, condi țiile de produc ție ale bunului, modul în
care el se ob ține prin combinarea fa ctorilor de produc ție, iar produc ătorul este „ dirijorul ” prețului. La
neoclasici, pre țul este determinat de condi țiile pieței, de modul în care sunt percepute și se manifest ă
raritatea și utilitatea marginal ă, iar rolul decisiv în formarea și evoluția prețului apar ține
cumpărătorilor.
Teoria mixt ă sau teoria contemporan ă a valorii economice a pre țului a fost elaborat ă de școala
de la Cambridge. Ea pleac ă de la premisa c ă cele dou ă teorii nu sunt opuse, ci doar constituie
explicații incomplete și soluții parțiale privind valoarea economic ă și prețul. În acest sens, interesele
producătorului și consumatorului, raportul dintre ele determin ă raportul dintre cerere și ofertă, și
reprezintă, în ultimă instanță, substanța prețului și influențează nivelul și dinamica lui.
În realitatea economic ă există o multitudine de pre țuri. În raport de situa ția pieței și de scopul
analizei, pre țul poate fi ana lizat ca o variabil ă dependent ă sau independent ă. În primul caz se apreciaz ă
că prețul este un rezultat al pie ței, care se impune agen ților ei; fiecare este un „primitor de pre ț”. În
acest caz, agen ții cererii și ofertei influen țează piața, în principal, prin cantit ăți. În cel de-al doilea caz,
un agent sau un grup de agen ți economici reu șesc, au for ță și dispun de mijloace specifice pentru a
influența sau determina nivelul pre țului. În aceast ă situație, prețul este cel care influen țează direct
interesele vânz ătorilor și ale cump ărătorilor.
După modul în care se formeaz ă, prețurile pot fi :
prețuri libere – care se formeaz ă și evolueaz ă pe baza condi țiilor pieței; teoretic, nu exist ă forțe
suficient de puternice pentru a-i fixa nivelul și pentru a-i determina evolu ția.
prețuri administrate – care sunt rezultatul deciziilor statului și ale altor centre de for ță economic ă;
prețuri mixte – sunt cele care func ționează efectiv în țările cu economie de pia ță și rezultă din
intersectarea mecanismelor de pia ță cu mecanisme dirijist-interven ționiste rezultate din
reglement ări legislative ale administra țiilor publice și/sau din for ța de care dispun anumite centre
de forță economic ă.
Prin func țiile lui economice, pre țul este nu numai o categorie valoric ă, ci și o important ă
pârghie economic ă prin intermediul c ăreia se realizeaz ă anumite obiective economice și sociale. Rolul
esențial al prețurilor în cadrul m ecanismelor economice este reliefat prin urm ătoarele func ții :
Funcția de calcul și de măsurare a cheltuielilor și rezultatelor;
66 Prețul, ca și costul pe baza c ăruia se formeaz ă, are o puternic ă încărcătură informațională, el
exprimând „tensiunile” de raritate a bunurilor, serviciilor și a factorilor de produc ție, orientând
atât opțiunile, cât și deciziile produc ătorilor și consumatorilor;
Funcția de stimulare a produc ătorilor – pre țul reprezint ă în acest sens, el ementul central al
strategiilor agen ților economici, stimulându- i în adaptarea permanent ă a nivelului calitativ și a
structurilor produc ției la cerin țele reale ale pie ței;
Funcția de recuperare a costurilor și de distribuire a ve niturilor, presupune, în primul rând, ca,
prin nivelul lor, pre țurile să asigure agen ților economici compensarea cheltuielilor și obținerea
unui anumit profit.
67 CAPITOLUL 8 – COMPORTAMENTUL PRODUC ĂTORILOR ÎN CONDI ȚIILE PIE ȚEI CU
CONCUREN ȚĂ PERFECT Ă
Obiective:
Descrierea mediului economic specific concure ței perfecte
Analiza deciziei de ofert ă cantitativ ă a firmelor, având ca obiectiv maximizarea profitului
Analiza echilibrului general pe pia ța cu concuren ță perfectă
8.1. Mediul concuren țial și decizia de ofert ă a firmelor
Concuren ța constituie un mijloc de coordonare și de orientare a eforturilor indivizilor și
totodată o modalitate de adaptare a activit ăților indivizilor f ără o interven ție coercitiv ă sau arbitrar ă a
autorităților.
Deși ca principiu de organizare social ă, concuren ța exclude unele tipuri de interven ție, ea este
compatibil ă cu alte interven ții care, uneori pot s ă o completeze sau chiar presupun an umite tipuri de
acțiuni din partea statului.
În general, în materie de concuren ță, accentul cade pe aspecte care exclud utilizarea
constrângerilor de orice natur ă, deoarece, participan ții la tranzac țiile de pia ță trebuie s ă aibă libertate
de decizie.
În aceste condi ții apare esen țial accesul tuturor indivizilor la diferite schimburi, în acelea și
condiții. Astfel, orice încerca re de a controla pre țurile sau cantit ățile produse sau vândute diminueaz ă
rolul concuren ței în capacitatea ei de a genera o coordonare eficient ă a eforturilor individuale, întrucât
modificările în pre țuri nu mai reflect ă schimbările intervenite în condi țiile produc ției și desfacerii,
respectiv nu mai ofer ă repere pentru orientarea ac țiunilor indivizilor.
Concuren ța perfectă constituie un model de referin ță, ce face abstrac ție de diversitatea formelor
de piață. Acest model teoretic de pia ță a suscitat numeroase observa ții critice, legate, în principal, de
aspectele contradictor ii pe care le con ține.
Astfel, în primul rând, pre țul care se prezint ă într-o dubl ă ipostază : ca variabil ă exogenă și ca
unică informație a pieței luată în considerare de to ți participan ții la schimb, presupune o mare
centralizare, paradoxal ă pentru o teorie care î și propune s ă descrie func ționarea unei economii
descentralizate, cum este economia de pia ță. Mai mult, modelul nu trateaz ă costul func ționării unei
astfel de organiz ări.
În al doilea rând, concuren ța perfectă presupune o implicare redus ă a agenților economici, în
sensul că, ea semnific ă, de exemplu, faptul c ă firmele î și stabilesc produc ția fără să se preocupe de
problemele comercializ ării, plecând de la premisa c ă își pot vinde produc ția la prețul pieței, iar
cumpărătorii decid s ă cumpere pe principiul c ă vor putea s ă găsească oricând bunurile de care au
nevoie. Aceste aspecte co ntradictorii ale concuren ței perfecte au imprimat acestui tip de pia ță o
importanță tehnică, intuitivă și nu una practic ă.
În cadrul acestui subcapitol vom analiza modalita tea de determinare a curb ei ofertei unei firme
ce opereaz ă în condi ții de concuren ță perfectă, pornind de la func ția costului acesteia și folosind
modelul maximiz ării profitului.
Deoarece o firm ă, pe piața cu concuren ță perfectă, nu poate influen ța prețul, problema
maximizării profitului acesteia presupune formularea de ciziei cu privire la ca ntitatea de produs final y
oferită pentru a ob ține cel mai mare profit.
Profitul fiind dat de diferen ța dintre venituri și costuri, problema maximiz ării profitului poate fi
formulată astfel:
68()[]max
ypy c y⋅−
unde: p·y = V(y) – func ția venitului total al firmei;
iar condiția de optim va fi dat ă de egalitatea dintre venitul marginal ob ținut de firm ă și costul
marginal: V marg(y) = C marg(y) (obținută prin anularea primei derivate a func ției profitului total).
Firma va opera la acel nivel al produc ției finale y unde venitul suplimentar ob ținut de o unitate
suplimentar ă de produc ție egaleaz ă costul suplimentar ocazion at de produce rea acestei unit ăți de
produs. Dac ă această condiție nu este îndeplinit ă, firma ar putea oricând s ă-și mărească profitul
modificând nivelul produc ției finale.
În cazul firmei ce opereaz ă în condi ții de concuren ță perfectă, venitul marginal ob ținut este
chiar prețul de echilibru al pie ței. Pentru a demonstra aceasta este suficient s ă ne întreb ăm: cât venit
suplimentar realizeaz ă o firmă când își sporește produc ția y cu Δy ?
Răspunsul este: ΔV = pΔy și cum pre țul p nu se modific ă, rezultă că ΔV/Δy = p = V marg.
Concluzia ce se impune este aceea c ă nivelul optim al lui y pentru maximizarea profitului firmei se
află acolo unde C marg(y) = p, sau altfel spus, curba costului marginal este chiar curba ofertei firmei.
Se poate demonstra îns ă, că nu întreaga curb ă a costului marg inal se poate id entifica cu cea a
ofertei firmei. Astfel, a șa cum rezult ă și din fig.8.1, pe por țiunea curbei costului marginal aflat ă sub curba
costului variab il unitar exist ă mai multe niveluri ale produc ției (
y) pentru care C marg(y) = p. În fig.8.1,
aceste niveluri au fost notate cu y 1 și y2. Care dintre acestea este nivelul optim ?
Considerând c ă y
1 este nivelul opti m (deci în cazul c ăruia profitul este maxim), cum pe aceast ă
porțiune curba costului ma rginal este descresc ătoare, prin cre șterea cantit ății produse, costul fiec ărei
unități suplimentare de produs va descre ște ducând, în condi țiile în care pre țul p rămâne constant, la
creșterea profitului. Deci, y 1 nu reprezint ă nivelul optim al ofertei. Curba ofertei firmei se reg ăsește pe
partea cresc ătoare a curbei costului marginal (vezi fig.8.1)
C marg(y) = p este o condi ție necesar ă, nu și suficient ă, în sensul c ă se pot determina niveluri y ce
satisfac egalitatea de mai su s, dar care nu genereaz ă maximul profitului firmei.
Reciproca este îns ă adevărată, deoarece în orice punct ce core spunde unui ni vel cantitativ y al
ofertei ce asigur ă atingerea profitului maxim, costul marginal egaleaz ă prețul de piață al produsului.
Comentariul anterior a pornit de la premisa c ă este întotdeauna profitabil s ă produci un anume
volum de produc ție. În unele cazuri îns ă, cel mai bun lucru pentru o firm ă este să nu produc ă nici o
unitate de produs final. S ă analizăm în continuare cum se po ate aplica modelul maximiz ării profitului
în această situație. y1 y2 p
yCmarg
Cu
CvuCmarg
Cu
Cvu
Fig. 8.1
69 Astfel, dac ă o firmă nu produce nimic într-o anumit ă perioadă (y = 0), ea trebuie s ă-și plătească
însă, costurile fixe. În a cest caz, profitul va fi dat de (-CF), adic ă valoarea negativ ă a costurilor fixe
totale. În general, profitul generat de ob ținerea unei anumite cantit ăți
y este:
py – C V(y) – CF
iar firma este mai bine s ă-și întrerupă activitatea când: -CF > py – C V(y) – CF, adic ă în cazul în
care: ()CyCy
ypvuV=>().
Aceast ă demonstra ție argumenteaz ă faptul că numai porțiunea curbei costul ui marginal ce se
găsește deasupra curbei costului va riabil unitar reprezint ă curba ofertei firmei (vezi fig.8.2).
8.2. Echilibrul general pe pia ța cu concuren ță perfectă
Combinând analiza comportamentului consumatorilor cu cea a comportamentului firmelor ce opereaz ă
în condiții de concuren ță perfectă, se poate studia rezultatul ech ilibrului generat de interac țiunea
acestora pe pia ță. Prețul de echilibru ( p*) și cantitatea tranzac ționată în condiții de echilibru ( q*) se vor
obține punând semnul egalit ății între func ția cererii totale (C TOT) și cea a ofertei totale (O TOT) la
nivelul pie ței (vezi fig.8.3) :
()
⎩⎨⎧→=**
TOT TOTqpp O)p( C
p
y Cmarg
Cu
CvuCmarg
Cu
Cvu
Fig. 8.2.
q*qc qc qo qop2
p1p*
q p OTOT
CTOT Fig. 8.3
70
Prețul de echilibru este unic, practicarea oric ărui alt pre ț diferit de acesta fiind posibil ă doar pe perioade
scurte. Astfel, dac ă s-ar stabili un pre ț p1 < p*, cantitatea cerut ă ar depăși cantitatea oferit ă și atunci unii
ofertanți vor realiza c ă-și pot vinde produsele la pre țuri mai mari. Cu cât vor fi mai mul ți cei ce vor
realiza acest lucru, cu atât mai puternic va fi stimulat pre țul p1 să crească spre nivelul pre țului de
echilibru p* (vezi fig.8.3).
Dac ă s-ar impune practicarea unui pre ț p2 > p*, în acest caz, cantitatea cerut ă ar fi dep ășită de
cea oferit ă și atunci câ țiva ofertan ți nu vor fi capabili s ă-și vândă produsele conform previziunilor lor.
Singura cale care le -ar salva situa ția ar fi să reducă prețul și, dacă unii o fac îi vor obliga și pe ceilal ți
ofer-tanți să se adapteze, pre țul p2 reducându-se pân ă la nivelul pre țului de echili-bru p* (vezi fig.8.3).
Pot exista și două cazuri speciale, determinate de caracteristicile ofertei. Astfel, în cazul ofertei
fixe perfect neelastice (vezi fig.8.4.a) can titatea de echilibru ( q*) este determinat ă integral de condi țiile
ofertei, iar pre țul de echilibru ( p*), de condi țiile cererii.
În cazul ofertei perfect elastice (vezi fig.8.4.b), industria va pu tea oferi orice ca ntitate la un
preț constant, pre țul de echilibru ( p*) fiind determinat de condi țiile ofertei, iar cantitatea de echilibru
(q*) de condi țiile cererii.
Pentru determinarea echilibrului se pot folosi și formele inverse ale func țiilor cererii totale și
ofertei totale:
p
o(q) = p c(q)
în care : p o – pre țul primit de ofertant;
p c – pre țul plătit de consumator.
În acest cadru, pre țul de echilibru este determinat prin g ăsirea cantit ății de produse în cazul
căreia suma pe care componen ții cererii (consumatorii) sunt dispu și s-o plătească pentru a consuma
respectiva cantitate,
corespunde cu suma pe care trebuie ofertan ții să o primeasc ă pentru a fi dispu și să
ofere aceast ă cantitate.
Pentru a exemplifica modali tatea de determinare a cantit ății și prețului de echilibru pe o pia ță
cu concuren ță perfectă, să pornim de la cazul liniar general al func țiilor cererii și ofertei totale:
CTOT = a – bp
OTOT = c + dp
Pre țul de echilibru se va determina acolo unde: Fig. 8.4 q*q* p* p p
qq a
OTOT OTOT
CTOTCTOT
b
71
()()ab pcd p pac
bd
Cp a b p a bac
bdad bc
bdqTOT−= + ⇔ =−
+
=− =−⋅−
+=+
+=*
**
La acela și rezultat se ajunge și considerând func țiile inverse ale cererii și ofertei totale, astfel:
pqaq
b
pqqc
dpq pqaq
bqc
dqad bc
bdc
oco()
()() ()*=−
=−⎫
⎬⎪⎪
⎭⎪⎪⇒= ⇔−=−⇒=+
+
72CAPITOLUL 9 – COMPORTAMENTUL PRODUC ĂTORILOR ÎN CONDI ȚIILE PIE ȚEI
CU CONCUREN ȚĂ IMPERFECT Ă
Obiective:
analiza deciziei de ofert ă a firmelor în condi ții de concuren ță imperfect ă
descrierea mediilor concuren țiale de tip monopol, oligopol sau concuren ță monopolistic ă și a
implicațiilor acestora asupra comportamentului firmelor
9.1. Problema concentr ării piețelor și geneza structurilor de concuren ță imperfect ă
Pe piața cu concuren ță perfectă nu există nici o rivalitate între întreprinz ători în încercarea de a câ știga
întâietatea. Pe o astfel de pia ță, fiecare firm ă vede în fiecare dintre celelalte firme un concurent mult
prea neînsemnat pe ntru ca acesta s ă poată schimba condi țiile jocului pe pia ță.
Exist ă însă și piețe intermediare cu structur ă oligopolistic ă sau specific ă tipului de concuren ță
monopolistic ă, structuri de pia ță ce fac obiectul de studiu al prezentului capitol.
În primul rând, este util a anali za câteva concepte cheie ce diferen țiază un tip de pia ță de altul,
în funcție de gradul de concentrare al fiec ăreia.
Prin concentrarea pie ței se înțelege gradul în care o pia ță este dominat ă de câteva firme mari,
spectrul fiind de la o concentrare total ă (în cazul monopolului), la o concentrare nesemnificativ ă (în
cazul concuren ței perfecte).
Rata de concentrare exprimă măsura în care pia ța este dominat ă de câteva firme. Cea mai
uzuală rată este aceea a primelor patru firme de pe pia ță, respectiv procentajul vânz ărilor acestora în
cadrul vânz ărilor total înregistrate, folosindu-se și măsura în care î și împart pia ța primele opt firme.
Din p ăcate, aceste rate ignor ă concuren ța pe care o poate face importul, pentru c ă, în realitate
sunt relativ pu ține piețele dominate exclusiv de firmele na ționale. Problema se pune și invers, c ăci
multe din firmele na ționale acționează pe piața mondial ă, caracterizat ă prin importul și exportul de
bunuri înalt prelucrate, pia ță mondială pe care și-au făcut apariția și firmele multina ționale. Se poate
afirma de aceea, c ă piața mondial ă este mult mai concentrat ă decât ar sugera-o ra ta de concentrare.
De și există mai multe teorii ce încearc ă să explice procesul concentr ării piețelor, esen țiale sunt
economia de scar ă și barierele la intrarea unei noi firme pe pia ță.
O firm ă prezintă economie de scar ă atunci când costurile sale medii sunt în sc ădere iar
vânzările în cre ștere. La una din extreme se afl ă monopo-lul, în cazul c ăruia economia de scar ă este
atât de puternic ă încât costul mi nimizat al produc ției îi permite acestei firme s ă acapareze întreaga
piață. La cealalt ă extremă, este posibil ca punctul de minim ă eficiență al unei firme, punctul în care
curba costului mediu total înceteaz ă să coboare și începe s ă urce, are un nivel atât de mare încât numai
câteva firme pot coexista pe pia ță.
Barierele puse noilor fi rme la intrarea pe o pia ță sunt un alt motiv pentru care o industrie este
mai concentrat ă decât o arat ă indicatorii s ăi economici. Barierele pot fi de finite ca fiind or ice factor ce
împiedică o nouă firmă să concureze în condi ții egale cu firmele de ja existente pe pia ță. Uneori
barierele la intrarea în in dustriile oligopol sunt pu se în mod deliberat de c ătre autorit ățile locale sau
guvernamentale. În astfel de cazuri, guvernul încearc ă să împiedice monopolul, dar limiteaz ă numărul
întreprinderilor ce ar putea ap ărea prin intrarea liber ă. Un alt mod de a crea ba riere la intrarea într-o
ramură (sau industrie) este legat de proprietatea asupra resurselor neregenerabile (mine, petrol etc.).
Patentele și drepturile de autor sunt o alt ă categorie de bariere, putâ nd fi privite ca reglement ări
restrictive ca orice alt ă proprietate asupra resu rselor nereproductibile.
De fapt, bariera la intr are este adesea aceea care nu permite noilor firme s ă atingă performan ța
celor existente în ceea ce prive ște costurile și calitatea produselor. Aceasta nu înseamn ă, însă, că
73 fiecare efort și cheltuial ă pe care o firm ă trebuie să le facă la intrarea pe pia ță ar putea fi interpretat ca
o piedică. În scopul lans ării unei noi firme, întreprinz ătorul își asumă riscuri, caut ă investitori,
angajează lucrători, practic ă diverse forme de promovare pentru a- și atrage clientela etc., toate aceste
activități dovedindu-se, pentru un ii, suficient de grele pentru a-i descuraja s ă le întreprind ă. Dar,
necesitatea acestor eforturi nu se constituie într-o barier ă la intrarea într-o ramur ă, în sensul economic
al cuvântului.
9.2. MONOPOLUL
9.2.1. Decizia de ofert ă a firmei monopoliste
Concurenta imperfecta de tip monopol apare in conditiile existen ței unei singure firme ce domin ă piața
unui produs, firm ă ce nu va accepta sa preia pretul liber form at pe piata, ci va urmari sa-si impuna
propriul pret , avand in vedere acel asi obiectiv al maximizarii profitului.
Formularea problemei de maxim in cazul firmei monopoliste este urmatoarea:
– dacă ()
()p y este functia inversã a cererii pietei
cy−
−⎧
⎨⎪
⎩⎪ este functia costului firmei, atunci:
() ()vy py y=⋅ este funcția venitului firmei: ()()[] max
yvy cy−
Rezolvarea problemei de maxim presupune g ăsirea nivelului y al ofer-tei pentru care V marg(y) =
Cmarg(y), sau ΔV/Δy = ΔC/Δy.
În cazul firmei ce opera pe o pia ță cu concuren ță perfectă exista, în plus, egalitatea dintre
venitul marginal și prețul pieței [V marg(y) = p] de unde se deducea rela ția de optim pentru determinarea
nivelului y ce maximizeaz ă profitul firmei, de forma: p = C marg(y).
În cazul monopolistului îns ă, mecanismul form ării și evoluției venitului marginal este ceva mai
complicat. Astfel, dac ă monopolistul decide s ă-și mărească oferta y cu Δy, vor apare dou ă tipuri de
efecte asupra profitului total al acestuia. În primul rând, monopolistul va putea vinde mai mult,
primind suma pΔy pentru aceasta. În al doilea rând, prin cre șterea cantitativ ă a ofertei, pre țul
produsului va tinde s ă se diminueze (cu Δp), noul pre ț fiind valabil pentru întreaga cantitate y vândută.
Efectul total asupra venitului produc ătorului va fi:
ΔV = pΔy + yΔp
deci venitul marginal se poate deduce astfel:
Δ
ΔΔ
ΔV
ypp
yp =+ ⋅ (formulă pe care am men ționat-o și comentat-o anterior)
cum: () ()()Vy p y
yma r g=⋅ −⎡
⎣⎢
⎢⎤
⎦⎥
⎥11
ε, iar condi ția de optim impune ca: V marg(y) = C marg(y), unde
⎜ε(y)⎥ reprezint ă modulul coeficientul de elasticitate a cererii func ție de pre ț, atunci:
()()() py
yCym ⋅−⎡
⎣⎢
⎢⎤
⎦⎥
⎥= 11
εarg .
Dup ă cum am mai ar ătat, în cazul concuren ței perfecte, firma percepe o curb ă a cererii plat ă
(cerere infinit elastic ă), deci ⎜ε⎥ → ∞, 1/⎜ε⎥ → 0, condiția de optim devenind p(y) = C marg(y).
74 În ceea ce-l prive ște pe produc ătorul aflat în condi ții de monopol, acesta nu va decide niciodat ă
să opereze în regiunea cu cerere inelastic ă. Dacă cererea ar fi inelastic ă, acesta ar înregistra pierderi,
venitul marginal neputând egala costul marginal:
⎜ε⎥ < 1 → 1/⎜ε⎥ > 1 → Vmarg < 0 → Vmarg ≠ Cmarg
Se poate analiza mai profund ce se întâmpl ă în condi țiile cererii inelastice. Astfel, în cazul
reducerii ofertei firmei ( y), venitul produc ătorului ar cre ște ca urmare a faptului c ă, în condi țiile cererii
inelastice, venitul marginal este negati v. De asemenea, o re ducere a ofertei ( y) ar duce și la diminuarea
costului total al firmei. Aceste dou ă efecte ar genera, pe ansamblu, o sporire a profitului, deci punctul
în care cererea este inelastic ă (⎜ε⎥ < 1) nu poate fi un punct ce corespunde ofertei ce maximizeaz ă
profitul, atât timp cât profiturile monopo listului pot cre ște producând mai pu țin.
Pornind de la func ția cererii unui bun se poate determina și grafic aria profitului unei firme în
condiții de monopol (vezi fi g.9.1). Se consider ă forma liniar ă a funcției inverse a cererii:
py a b y()=−
venitul produc ătorului: V y p y y ay by () ()=⋅ = −2, deci func ția venitului marginal va fi de
forma:
VydV y
dyab yma r g()()
()== − 2
9.2.2. Ineficien ța monopolului
Dacă pe piața cu concuren ță perfectă firma opereaz ă în condițiile în care pre țul pieței egaleaz ă costul
marginal, iar pe pia ța cu concuren ță imperfect ă de tipul monopolului, firma ac ționează în condițiile în
care prețul depășește costul marginal, dezavantaja ți sunt consumatorii ce trebuie s ă plătească un preț mai
ridicat decât în condi țiile competi ției perfecte. O prim ă concluzie ar afirma c ă firma monopolist ă este
întotdeauna avantajat ă, în acest context, ceea ce, vom vedea în continuare, nu este exact. Luând în
considerare atât consumatorul cât și firma, nu este suficient de clar care aranjament este mai convenabil:
cel ce func ționează în cadrul concuren ței perfecte sau cel di n cazul monopolului?
Să luăm, de exemplu, situa ția de monopol descris ă grafic în fig.9.2. Cu yM am notat oferta
firmei în condi ții de monopol, iar cu pM, prețul practicat de aceasta. a/2b a/b Cu
Cmarg
Vmargp
a
graficul
cererii
y punct optimprofitul firmei in
conditii de mono pol Fig. 9.1
yMyM – produc ția optimă a
monopolistului
75
Dacă am putea constrânge firma s ă se comporte ca în contextul concuren ței perfecte, atunci yc
ar corespunde ofer tei acesteia, iar pc ar corespunde pre țului de echilibru de pe pia ța cu concuren ță
perfectă.
Aprecierea eficien ței din punct de vede re paretian (dup ă numele economistului Pareto , care a
studiat formele de manifest are ale acesteia) se bazeaz ă pe afirma ția conform c ăreia, un aranjament
economic este Pareto eficient dacă nu există nici o cale de a îmbun ătăți situația unei părți implicate în
respectivul aranjament, f ără a înrăutăți situația altei părți.
Este, în acest se ns, util a analiza dacă monopolul este eficient din punct de vedere paretian .
Pornind de la definirea curbei inverse a cererii [ p(y)] care măsoară, la fiecare nivel y al cantității
produse, cât de mult este dispus s ă plătească consu-matorul pentru o unitate suplimentar ă de produs, cum
p(y) > C marg(y) (∀) y ∈ (y M,yc), există un întreg interval de niveluri ale produc ției y pentru care
consumatorii sunt dispu și să plătească (pentru fiecare unitate de bun) mai mult decât costul realiz ării
acelei unit ăți. Înseamn ă că este posibil ă (și probabil ă) realizarea unei îmbun ătățiri în sensul eficien ței de
tip Pareto. De exemplu, pornind de la nivelul ofertei monopolistului y
M, p(y M) > C marg(yM) știm că va
exista cel pu țin o persoan ă dispusă să plătească mai mult decât costul acelei unit ăți suplimentare. Dac ă
firma produce acea unitate suplimentar ă și o vinde cu pre țul p astfel încât:
Cmarg(yM) < p < p(y M)
atunci se va putea realiza o amel iorare în sens paretian a situa ției ambelor p ărți. Pe de o parte,
consumatorul î și va îmbun ătăți situația, deoarece era dis-pus s ă plătească p(y
M) și în final a pl ătit doar
la nivelul pre țului p. Pe de alt ă parte, firma monopolist ă operează eficient ob ținând pe produsul s ău
prețul p, aceasta costând-o, îns ă, numai valoarea C marg(yM). Concluzia este, deci, c ă monopolul este un
aranjament ineficient din punct de vedere Pareto. Motivul acestei ineficien țe rezultă din faptul c ă nivelul optim al produsului final este acolo
unde capacitatea și dorința de plată a unei unit ăți suplimentare egaleaz ă costul produce rii acesteia
(situație realizabil ă numai în condi ții de concuren ță perfectă). Produc ătorul monopolist este îns ă
preocupat de efectul cre șterii ofertei asupra veni tului perceput din unit ățile marginale. El va fi oricând
dispus să vândă o unitate suplimentar ă la un pre ț mai redus decât cel fixat, dac ă aceasta nu afecteaz ă
prețul celorlalte unit ăți suplimentar produse.
VmargCmarg
yM ycpM
pc p
opțiune în condi ții
de mono pol
cererea
y Fig. 9.2 opțiune în condi ții
de concuren ță
perfectă
76
9.2.3. Cauzele apari ției monopolurilor
Una din cauzele apari ției monopolurilor este legat ă de relația ce exist ă între curba costul unitar al unei
firme și curba cererii la nivelul pie ței.
Factorul crucial, în acest sens, este a șa numitul minim eficient , adică nivelul produc ției (y) ce
minimizeaz ă costul unitar, raportat la m ărimea cererii totale a pie ței.
Așa cum reiese și din fig.9.3, dac ă minimul eficient y este redus în rapo rt cu dimensiunea
cererii pie ței, condițiile concuren ței perfecte vor prevala. În acest caz, este loc pe pia ță pentru multe
firme, fiecare stabilind un pre ț apropiat de nivelul p* și operând la scar ă redusă.
În cazul prezentat în fig.9.4, deoarece minimul eficient ar e un nivel ridicat, numai o firm ă poate
obține profituri pozitive. Ramura respectiv ă de activitate va face obiectul interven ției regulatoare a
statului (puterii centrale sau locale).
În concluzie, alura curbei costului unitar, care este determinat ă, de fapt, de na tura tehnologiei
utilizate, este un aspect foarte important ce determin ă dacă pe o piață se opereaz ă conform concuren ței
perfecte (vezi fig.8.3) sau în condi ții de monopol (v ezi fig.9.4).
Politica economic ă promovat ă poate influen ța însă, mărimea pie ței unui produs, prin practicile
comerciale pe care le promoveaz ă. Astfel, dac ă o țară elimină barierele vamale în comer țul său
internațional, atunci firmele autohtone trebuie s ă facă față concuren ței străine, abilitatea lor în ceea ce
privește domi-narea pre țului reducându-se. În mod similar, dac ă o țară adoptă politici comerciale
restrictive, este de a șteptat ca firmele s ă aib
ă un comportament monopolist.
O a doua cauz ă a apariției monopolurilor o constituie formarea cartelurilor ce se constituie prin
fuziunea mai multor firme ce- și propun s ă restricționeze oferta pent ru a putea cre ște prețul și a-și mări
astfel profiturile. O alt ă cauză a dezvolt ării monopolurilor o poate constitui existen ța unei firme dominante, pe
considerente istorice, în cad rul unei industrii. Aceast ă firmă este, de regul ă. prima intrat ă în cadrul
industriei, având suficient avantaj de cost pentru a descuraja alte firme s ă intre în industria respectiv ă.
9.3. Oligopolul
Oligopolul descrie situatia existent ei pe o piata a unui numar redus de firme ce se con frunta cu o mare
masa de consumatori (pastreaza atomicit atea cererii, dar nu si a ofertei).
p* p
Cu Cu p
y ycererea pie țeicererea pie ței
Fig. 9.4. Monopolul yef yef yef – minimul eficient
77 O ramură sau o industrie este în situa ție de oligopol atunci când ac țiunile unui produc ător
determinat au o influen ță semnificativ ă asupra concuren ților săi. Caracteristica fundamental ă a
structurilor de tip oligopo list este in terdependen ța acțiunilor diferi ților vânzători; pe o pia ță de acest
tip, prețurile produsului, cantitatea vândut ă și profitul unui produc ător determinat depind de reac țiile
celorlalți. În cazul oligopolului, fiecare dintre produc ători poate s ă fixeze cantitat ea pe care o ofer ă pe
piață, iar prețul de vânzare și profitul de pind de ceea ce fac ceilal ți producători.
Pătrunderea pe o pia ță cu structur ă oligopolist ă este dac ă nu imposibil ă, cel puțin dificilă.
Oligopolul se protejeaz ă prin bariere similare monopolului. Astfel, avanta jele tehnologice combinate
cu o produc ție de scar ă mare, asigur ă firmelor costur i unitare reduse și o puternic ă flexibilitate a
prețului. De regul ă, firmele mic coopereaz ă sau fuzioneaz ă cu cele mari.
Pe o piață de tip oligopolist domin ă două tendințe majore: de confruntare (deschis ă sau nu) sau
de cooperare.
Prima tendin ță se rezum ă la împărțirea pieței. Atât pe termen scurt, cât și pe termen lung,
oligopolistul urm ărește să-și păstreze partea sa de pia ță și eventual s ă o extindă. Confruntarea se poate
desfășura fie prin pre țuri, fie prin diferen țierea produselor. R ăzboiul pre țurilor presupune reduceri
alternative și permanente ale acestora de c ătre firmele rivale. Se poate aj unge astfel chiar la dispari ția
profiturilor economice, singurele prof ituri realizate fiind cele normale.
Diferențierea produselor reprezint ă o altă consecin ță a rivalității oligopoliste și, în acela și timp,
o alternativ ă la concuren ța prin pre țuri. Ea se dezvolt ă cu atât mai mult cu cât limitarea concuren ței
prin prețuri este accentuat ă, iar prețul în aceast ă situație nu constituie un argument puternic.
Atunci când firmele î și dau seama c ă profiturile lor depind de ac țiunea lor conjugat ă, iar
confruntarea es te defavorabil ă fiecăreia, ele apar dispuse la cooperare. În consecin ță, producătorii vor
stabili împreun ă prețul, produc ția, împart pia ța și iau decizii de afaceri împreun ă.
Modelarea comportamentul ui firmelor în condi ții de duopol face obiectul jo curilor de decizie,
referitoare la interac țiunea deciziilor firmelor. Pentru simplif icarea expunerii modul ui de operare al
firmelor in conditii oligopoliste, se recurge la modele bidimensionale . Aceste modele au in vedere
cazul existentei a doar doua firme pe o piata, interdependenta decizi ilor lor facand obi ectul analizei in
cadrul modelului ( duopol ). Studiul acestuia va permite relevarea caracteristicilor spec ifice ale firmelor
angajate într-o strategie interactiv ă, rezultatele fiind va labile si in cazul modelelor ce presupun
existența a mai mult de dou ă firme.
În teoria jocurilor sunt desc rise modele de decizie secven țială, de decizie simultan ă sau jocuri
de decizie coop erative. Exist ă patru concepte ce descriu un model (joc) de decizie secven țială:
– decidentul (sau firma principal ă) este cel ce fixeaz ă primul pre țul produsului oferit;
– firma secundar ă este cea care preia pre țul astfel fixat
sau:
– decidentul (firma principal ă) fixează cantitatea de produc ție finală oferită;
– firma secundar ă preia ca predeterminat ă cantitat ea oferită de firma principal ă,
adaptându- și apoi propria produc ție.
Modelul de decizie simultan ă descrie situa ția în care o firm ă își formuleaz ă decizia de ofert ă
neștiind care este alegerea celeila lte firme (pres upunând-o doar).
Jocul de decizie cooperativ descrie comportamentul firmelor ca fuzioneaz ă formând carteluri și
căutând să fixeze pre țurile și cantitățile oferite astfel încât s ă maximizeze suma pr ofiturilor lor.
78
9.3.1. Modelul Stackelberg de decizie secven țială
Modelul Stackelberg este folosit deseori în cazul indu striilor (ramurilor) în care exist ă o firmă
dominant ă (un lider natural).
Modelul teoretic constr uit de Stackelberg presupun e existenta a doua firme 1 și 2, care trebuie
să decidă asupra cantit ății ce o vor oferi pe pia ță. Firma 1 este (firma principal ă, ea stabilind prima cât
să ofere pe pia ță: volumul ofertei sale fi ind simbolizat cu y 1. Firma 2 este firma secundar ă și răspunde
stabilind oferta y 2.
Fiecare firm ă cunoaște faptul c ă prețul de echilibru depinde de totalul produc ției firmelor 1 și
2, funcția inversă a cererii pie ței fiind de forma: p(y 1 + y 2).
În procesul deciziei privind oferta sa cantitativ ă (pentru maximizarea profitului), firma 1
trebuie să prevadă și cum va reac ționa cealalt ă firmă (secundar ă), adică trebuie s ă ia în considerare
problema maximiz ării profitului firm ei secundare.
Formularea problemei de optim în c azul firmei secundare apare astfel:
() ( ) max
yp yyyc y
21222 2+⋅ −
în care : p(y 1 + y 2) – cererea total ă a pieței;
y 2 – oferta firmei secundare;
y 1 – oferta firm ei principale;
c 2(y2) – costul firmei secundare.
Din punctul de vedere al firmei secundare, produc ția firmei principale este predeterminat ă,
considerând-o ca pe o constant ă. Firma secundar ă, în aceste condi ții va alege un nivel al produc ției (
y2)
astfel încât venitul marginal s ă egaleze costul ma rginal în condi țiile respectivului nivel y2. Astfel:
() Vp y yp
yyCmmarg arg22 12
22 =+ +⋅ =Δ
Δ
Din aceast ă condiție de optim va rezulta funcția de reac ție a firmei secundare: y 2 = f 2(y1), ce
măsoară cantitatea ce maximizeaz ă profitul firmei secundare ca o func ție a produc ției firmei
principale. Să luăm un exemplu:
– consider ăm funcția liniară a cererii totale de pia ță: p(y 1 + y 2) = a – b(y 1 + y 2)
– din ipotez ă presupunem c ă c(y 1 + y 2) = 0
– atunci func ția profitului va fi de forma:
() () []2 2 1 2 1 2 y y yba y,yPr ⋅+−=
deci profitul firmei secundare va fi dat de ecua ția:
()2
2 21 2 2 1 2 by yby ayy,yPr −−=
Aceast ă ecuație descrie o întreag ă familie de curbe ale izoprofitului da-t ă de combina țiile diverse
de cantități y1 și y2 ce genereaz ă un același nivel al profitului Pr2 (vezi fig.9.5). Profitul firmei secundare
(Pr2) crește cu cât curbele izoprofitului sunt mai apropiate de ordonat ă. Aceasta se explic ă analizând
funcția profitului determinat ă anterior. Dac ă se fixează y2 la un anumit nivel, se observ ă că profitul cre ște
(Pr2↑) pe măsură ce y1 scade. Profitul este maxim când y 1 = 0, deci când firma 2 se afl ă în poziție de
monopol.
79 Pentru fiecare nivel al ofertei firmei principale ( y1), firma secundar ă va fixa oferta sa ( y2) acolo
unde, grafic, se întâlne ște cea mai apropiat ă curbă a izoprofitului fa ță de ordonat ă. Acest punct (de
optim) satisface condi ția de tangen ță: tangenta la curba izoprofitului trebuie s ă fie vertical ă în punctul
de optim. Unirea tuturor aces tor puncte de optim (corespunz ătoare diverselor nive luri ale profitului
firmei secundare) determin ă dreapta corespunz ătoare func ției de reac ție a firmei secundare f 2(y1).
Pornind de la func ția profitului firmei secundare (
Pr2) se poate determina func ția venitului
marginal:
V a by byma r g2 122 =− −
iar condiția de optim: V Cmmarg arg22= în ipoteza C(y 1 + y 2) = 0, deci a Cma r g20=devine:
ab y b y−− =1220
Rezultă ca ecuația curbei de reac ție a firmei secundare pentru exemplul considerat este de
forma:
yab y
b21
2=−
In cazul firmei principale, aceas ta, când ia d ecizia de ofert ă, prevede reac ția firmei secundare.
De aceea, problema de opti m în acest caz este formulat ă astfel:
() ( )[] () max .
ypy y y c y aî. y f y
112 1 1 1 2 2 1+⋅ − =
sau
()[] () {}max
ypy f y y c y
112 1 11 1+⋅ −
Continuând exemplul anterior , preluând rezultatul referitor la oferta firmei secundare:
yab y
b21
2=−
cum și C(y 1) = 0
() ( )b2byaby by ay)y(fby by ayyby by ayyyypy,yPr1
12
1 1 1 212
1 1 212
1 1 1 2 1 2 11−⋅−−=−−=−−=⋅+=
()2
1 1 2 1 1 y2by2ay,yPr −= curbele izo profit
dreapta de reactie a
firmei secundare
y1y2
y1f2(y1)
f2(y1)Fig. 9.5.
8011
1 argm 1 argmdyPrd)y( V deoareceby2aV
1= −=
Cy
abyya
b
yaba
b
ba
bma r g
*
*()1
11
20
202
2
24=
−=→=
=−
=⎧
⎨⎪
⎪
⎩⎪
⎪
yya
b123
4**+=
Grafic, solu ția modelului Stackelberg privind decizia secven țială este prezentat ă în fig.9.6.
Firma principal ă (lider) alege punctul de pe curba de reac ție a firmei secundare ce atinge cea
mai joasă (apropiat ă de abscis ă) curbă izoprofit a firmei 1. Punctu l de optim, de coordonate (y*
1,y*
2)
este, de fapt, punctul de tangen ță dintre graficele celor dou ă funcții.
9.3.2. Modelul Cournot de decizie simultan ă
Modelul Cournot descrie comportamentul simultan a dou ă firme, fiecare trebuind s ă prevadă decizia
de ofertă a celeilalte. Odat ă făcută previziunea, firma va aleg e propriul ni vel al produc ției. Echilibrul
(soluția optimă privind oferta cantitativ ă) se realizeaz ă în situația în care fiecare firm ă se comport ă
exact așa cum a prev ăzut cealalt ă firmă că o va face, într -un cuvânt, când realitatea confirm ă
previziunile. Astfel:
– firma 1 prevede c ă firma 2 va produce o anumit ă cantitate y
a
2;
– cantitatea total ă cerută de piață este y ya
12+, deci func ția cererii pie ței este
py ya()12+ ;
– problema maximiz ării profitului firmei 1 are formularea:
() () []max
yapy y y cy
112 1 1+⋅ − optim
curbe
izoprofit
y*y2
y1y*
2
f2(y1Fig. 9.6. dreapta de reac ție a
81 unde: () yf ya
11 2= – este func ția de reac ție care, în acest caz, pune în rela ție alegerea optim ă
a unei firme cu prev iziunile acesteia privind alegerea optim ă a altei firme.
Analog, oferta stabilit ă simultan de firma a 2-a este () yf ya
22 1= . Când y f y11 2**()= și
yf y22 1**()= , deci când oferta real ă a firmei 1 ( )*y1 corespunde cu previziunile f ăcute de firma 2 și
același lucru se aplic ă ofertei reale a firmei 2, se realizeaz ă echilibrul în modelul Cournot. Fiecare
firmă își maximizeaz ă profitul în condi țiile în care pr oduce exact cât a pr evizionat cealalt ă firmă că o
va face (vezi fig.9.7).
9.4. Concuren ța monopolistic ă
Firmele implicate în concuren ța monopolistic ă își asumă sarcina de a face fa ță pantei negative
a curbei cererii, ac ționând asupra pre țurilor cu scopul de a- și adapta cantitatea oferit ă. Cu toate acestea,
ca și firmele implicate în concuren ța perfectă, concurentul monopolistic accept ă să împartă piața cu
multe alte firme de dimensiuni reduse. Spre deosebire, îns ă de modelul oligopolis tic, cel al concuren ței
monopolistice nu ia în seam ă posibilele interdependen țe, considerând c ă fiecare firm ă este mult prea
mică pentru a putea afecta semnif icativ deciziile celorlalte.
În figura 9.8 s unt ilustrate pozi țiile de echilibru pe termen scurt (fig. 9.8.a) și lung (fig.9.8.b)
pentru cazul tipic al unei firme monopolist ice. Panta curbei ce rerii este negativ ă, iar produsele fiec ărei
firme diferen țiază semnificativ produc ătorii între ei. De aceea, fiecare firm ă poate m ări în mod
substanțial prețul fără riscul de a- și pierde clien ții, aceasta datorit ă faptului c ă, anumiți clienți acordă
mai multă atenție decât al ții unui anume produs, stil, calit ăți, prezentări etc., avantaje pe care, în opinia
lor, nu le ofer ă alte firme. Modul de ma ximizare a profitului pe term en scurt este realizat, dup ă cum o
ilustrează și figura, ca în cazul monopo lului pur. Volumul vânz ărilor este determinat de punctul de
intersecție al curbelor costului marginal și al venitului marginal, iar pre țul este ob ținut la nivelul
punctului de intersec ție dintre curba cererii și verticala din pun ctul de intersec ție al curbelor costului
marginal și venitului marginal (vezi fig. 9.8.a).
y1y2
f2(y1)
f1(y2)punct optim
echilibru Cournot
izoprofituri
Fig. 9.7.
82
În cazul concuren ței monopolistice, fiecare firm ă percepe o curb ă proprie a cer erii, de pant ă negativă,
dar nu exist ă piedici în calea intr ării de noi firme. Pe termen scurt, o firm ă care produce la punctul de
intersecție al curbelor C
marg – V marg poate câ știga un (supra)profit, astfel încât pe termen lung sunt
atrase pe pia ță firme noi. Tocmai de aceea, panta negativ ă a cererii pentru unele dintre firmele
existente deja pe pia ță se va accent ua. În consecin ță, acele firme vor trebui s ă lupte pentru a- și păstra
segmentul lor de pia ță, ceea ce înseamn ă folosirea unor mijl oace ce conduc la cre șterea costurilor.
Intrarea noilor firme va continua pân ă ce echilibrul pe te rmen lung este atin s prin eliminarea
(supra)profitului, a șa cum apare în figura 9.8.b.
Supraprofitul atrage, a șadar, firme noi pe pia ță, odată cu apari ția acestora având loc dou ă
fenomene:
a) – curba cererii proprie fiec ăreia din firmele deja existente se aplatizeaz ă (cererea se reduce și
mai elastic la cre șterea prețurilor) deoar ece produsele firmelor nou – venite, de și nu identice cu
acelea ale firmelor vechi, s unt valabile ca substituien ți ai acestora;
b) – ca reac ție în fața noilor veni ți, firmele vechi m ăresc cheltuielile cu reclama, îmbun ătățesc
calitatea produsului etc., tocmai pentru a- și recâștiga clientela. Aceasta m ărește costurile vechii
întreprinderi, astfel încât curba costurilor medii sufer ă o translatare în sus.
Aplatizarea curbei cer erii vechilor firme, simultan cu translat area în sus a curbei costurilor unitare
ale acestora, continu ă, până ce, devenind tangente una alteia, supraprofitu l dispare (nu mai exist ă nici
o diferență între cele dou ă pe verticala ce tr ece prin intersec ția curbelor costului marginal și venitului
marginal), astfel încât nu mai sunt atrase noi firme pe pia ță.
Diferen ța dintre pre țul de vânzare și costul marginal reprezint ă valoarea ad ăugată potențială, de
care pot beneficia atât produc ătorul cât și consumatorul. Mai mult, în concuren ța monopolistic ă, o
firmă nu este exploatat ă la punctul de minim al curbei costului unitar p e t e r m e n l u n g . D a c ă există
puține firme, atunci fiecare va produce la maximul posibil al volumului vânz ărilor, aceea și cantitate de
bunuri fiind produs ă la costuri mai mici. cu Cmarg Cmarg
Vmargcu
supraprofit
Vmarg cererea
Q Qp p
cererea
(a) – termen scurt (b) – termen lung
Fig. 9.8.min c u
min c u
83 BIBLIOGRAFIE
Abraham Frois, G., Economie politique , ed. 4a, Economica, Paris, 1988.
Brozen, Y., The Competitive Economy, Morristonn , New York, General L earning Press, 1975.
Dixit, A.K., Optimization in economic theory , Oxford, Universi ty Press, 1990.
Eaton, B.C., Microeconomics , W.H. Freeman and Co mpany, New York, 1988.
Gherasim, T., Microeconomie , vol.1, Editura Economica, 1993.
Lancaster, K., Introduction to Mode rn Microeconomics , Rand McNally College Publishing Company,
Chicago.
Lindsey, D., Microeconomics , The Dryden Pre ss, New York, 1987.
Marrio, R., The Economic Theory of Managerial Capitalism , MacMillan, London, 1964.
Marshall, Alfred, Principles of Economics , MacMillan Pre ss, London, 1920.
Samuelson, P.A. – Economics , 12th ed., Mc Graw – Hill Book, Company, 1985.
Sarpe, D. , Gavrila, E., Microeconomie – Teorie si aplicatii , Ed. Economica, Bucuresti, 2002
Nechita, D. – Microeconomie. Teorie si aplicatii, EDP, Bucuresti, 2010
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: 1 UNIVERSITATEA „DUN ĂREA DE JOS” din GALA ȚI FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR Daniela Ancu ța Șarpe Daniela Nechita MICROECONOMIE… [608547] (ID: 608547)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.