1 UNIVERSITATEA DE STAT “A. RUSSO” CATEDRA LIMBA ROM ÂNĂ LIMBA ROM ÂNĂ CONTEMPORAN Ă SINTAXA (curs de lec ții) Autor: Lilia TRINCA, lect. sup., dr…. [607109]
1 UNIVERSITATEA DE STAT “A. RUSSO”
CATEDRA LIMBA ROM ÂNĂ
LIMBA ROM ÂNĂ CONTEMPORAN Ă
SINTAXA
(curs de lec ții)
Autor:
Lilia TRINCA, lect. sup., dr.
BĂLȚI, 2007
2 SINTAXA ȘI OBIECTUL EI DE STUDIU
Gramatica se elaboreaz ă conform textelor și nu textele
conform gramaticii. Acest lucru trebuie s ă-l aibă în vedere
și cei care fac gramaticile, dar și cei care scriu texte
(C. Tsatsos)
1. Nivelul sintactic
2. Obiectul sintaxei
3. Istoricul studiilor de sintax ă
4. Legătura sintaxei cu alte discipline lingvistice și nelingvistice
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005.
Gramatica limbii rom âne. Vol. II, Edi ția a II-a rev ăzută și adăugită, Bucure ști, Editura
Academiei Rom âne, 1966.
Limba moldoveneasc ă literară contemporan ă, Sintaxa , Chișinău, Lumina, 1987.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Editura Institutul
European, 2002.
V. Gu țu Romalo, Sintaxa limbii rom âne. Probleme și interpret ări, Bucure ști, Editura
didactic ă și pedagogic ă, 1973.
I. Iordan, Vl. Robu, Limba rom ână contemporan ă, Bucure ști, Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, 1978.
D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005.
S. Stati, Teorie și metodă în sintaxă, Bucure ști, Editura AR, 1967.
S. Stati, Elemente de analiz ă gramatical ă, Bucure ști, Editura didactic ă și pedagogic ă,
1972.
M. Timofte, Actualitatea sintaxei rom ânești „clasice moderne” , Iași, 2005, p. 65-151.
Ecaterina Cre țu Toderi ță, Unități, raporturi și funcții sintactice în limba rom ână, Iași,
Demiurg, 2004, p. 7-13.
E. Tamb ă Dănilă, Vechi și nou în sintaxa limbii rom âne, Iași, Demiurg, 2004, p. 15-28.
M. Secrieru, Nivelul sintactic al limbii rom âne, Partea I, Unități sintactice. Func ții
sintactice, 2005, p. 5-10.
G. Lyons, Introducere în lingvistica teoretic ă, Bucure ști, ed. Științifică, 1995.
Бирвиш Манфред , Семантика // Новое в зарубежной лингвистике , М. 1981.
A. Martinet, Elemente de lingvistic ă generală, Bucure ști, 1970.
1. Nivelul sintactic
După cum se știe, limba constituie un sistem în cadrul c ăruia func ționeaz ă mai
multe subsisteme interrela ționate, încît delimitarea net ă a unora dintre ele devine o opera ție
dificil ă, întrucît fiecare dintre ele are reflexe și coresponden țe în celelalte. Dat fiind faptul
că ansamblul unit ăților de acela și fel define ște un nivel, iar ansamblul nivelelor define ște o
ierarhie, în organizarea de sistem a limbii, fiecare nivel se dezvolt ă din cel anterior, pe care
3 și-l include. Cele mai generale s înt nivelul fonematic, inclus de toate celelalte (morfematic,
lexical, sintactic ), pe care le materializeaz ă, și nivelul sintactic , care le include pe toate
celelalte. A șadar, nivelul sintactic ocup ă o pozi ție privilegiat ă, de superioritate, întrucît
implic ă celalte nivele (fonologic, morfologic, lexicla și semantic) și se fundamenteaz ă pe
ele.
Cu originea în nivelele morfematic și lexical, nivelul sintactic reprezint ă limba în
procesul comunic ării lingvistice. Din perspectiva static ă, unitatea de baz ă a limbii este
cuvîntul. În desf ășurarea raportului lume-gîndire-limb ă, el denumește și semnifică în mod
izolat și pasiv. Cuv întul devine element activ, în procesul de comunicare lingvistic ă, numai
prin dezvoltarea unei structuri sintactice. Din perspectiva dinamic ă, unitatea de baz ă a
limbii în act (a vorbirii, în accep ția lui Saussure) este enun țul (unitate lingvistic ă a
comunic ării; unitate discursiv ă). Întemeindu-se pe caracterul denominativ și semnificativ al
cuvintelor și pe sensurile deriv înd din organizarea lor în sintagme, expresie a unei trepte
superioare în desf ășurarea raportului realitate-g îndire-limb ă, enun țul comunic ă.
Pentru a exprima un g înd închegat și clar nu e suficient s ă eșalonăm cuvintele la
forma lor tip, a șa cum s înt prezentate în dic ționare – ca semne virtuale, ci trebuie s ă le
folosim ca semne actuale. S ă luăm, de exemplu, cuvintele: Ion, a citi, roman etc. Observ ăm
că avem dou ă substantive și un verb. Înșirarea acestor cuvinte în aceast ă ordine d ă o idee
vagă despre ceea ce vrea s ă comunice vorbitorul. Cu toate acestea, ele nu constituie o
comunicare, ideea fiind imprecis ă, deoarece între cuvintele exprimate nu exist ă nici un fel
de leg ături. Toate trei s înt formate din sunete, fiecare îmbinare de sunete reprezint ă un
lexem. C înd însă cuvintele date contractez ă relații unele cu altele, forma lor se schimb ă,
ținînd seama de anumite reguli (substantivul e la un anumit caz, verbul trebuie s ă fie la un
anumit mod și timp, s ă aibă numărul și persoana în concordan ță cu substantivul la care se
referă), și astfel reu șesc să formuleze un g înd, să facă o comunicare – Ion citește un roman.
Formele gramaticale c ăpătate de aceste cuvinte în urma atribuirii categoriilor gramaticale,
le-au f ăcut informative. Ele au intrat în raporturi sintactice pentru a comunica. Drept
consecin ță, numele de persoan ă a devenit subiect al ac țiunii a citi , iar roman a devenit
complement direct al predicatului din propozi ția dat ă. Desigur, c ă verbul-predicat citește
constituie centrul diriguitor al tuturor rela țiilor gramaticale și comunicative, întrucît prin
categoria modului (indicativ), timpului (prezent)1 și persoanei (a III-a) se stabilesc rela ții cu
toate cuvintele din propozi ție2. În unele cazuri, intona ția – un mijloc de ordin fonetic – are
rol de actualizator. Astfel, o unitate lexical ă poate deveni unitate comunicativ ă datorit ă
intona ției: Trenul! Ajutor! (vezi § Rest de propozi ție).
În baza celor men ționeate mai sus, ne-am convins, o dat ă în plus, de juste țea
afirma ției lui Mannfred Bierwis, precum c ă „o limb ă nu comunic ă nimic prin cuvinte luate
separat de unit ățile sintactice combinatorii, rela ționale”, de aceea la identificarea
conținutului adecvat al oric ărui enun ț „e necesar neap ărat să se știe nu numai semnifica ția
elementelor lui lexicale, dar și modul de corela ție între ele”3. Prin urmare, putem afirma cu
certitudine c ă propozi ția ob ținută este un enun ț, o informa ție inteligibil ă, și, totodat ă,
1 Ca un mesaj s ă capete viață, el trebuie plasat într-un spațiu temporal .
2 Categoria modului, timpului și persoanei la nivel sintactico-func țional au evoluat în categorii
gramaticale ale predicatului – indicii predicativit ății.
3 Бирвиш Манфред , Семантика // Новое в зарубежной лингвистике , М. 1981, p. 178
4 constituie o unitate sintactic ă corect ă atît din punct de vedere comunicativ. La realizarea
acestui enun ț ca unitate comunicativ ă au contribuit, evident, toate nivelele limbii4.
Așadar, c înd limbii i se cere a formula, a crea un act comunicativ, sintaxa face apel
la toate nivelele lingvale. În absen ța lor ar fi imposibil un act de comunicare. F ără
categoriile gramaticale ale celorlalte nivele, sintaxa ar deveni inapt ă pentru comunicare, ar
deveni absurd ă.
2. Obiectul sintaxei
Prin Sintaxă se înțeleg, în general, dou ă realit ăți:
1) nivel al limbii ce reprezint ă, alături de morfologie, cea de-a doua sec țiune a
gramaticii clasice,
2) disciplin ă a lingvisticii, ramur ă a gramaticii care are ca obiect de studiu nivelul
sintactic, adic ă „regulile de îmbinare a cuvintelor în unități sintactice”5, acestea implic înd
raporturile sintactice și funcțiile sintactice.
Așadar, dinamica sistemului sintactic al limbii se înscrie în limitele-cadru a acestor
trei categorii sintactice. Conlucrarea exhaustiv ă și discret ă a lor epuizeaz ă, în plan
pragmatic și teoretic, conceptul de nivel sintactic:
4 Rela țiile gramaticale dintre aceste unit ăți s-au stabilit pe baza rela țiilor gramaticale ale celorlalte
nivele lingvale: sunetele au ocupat locul pertinent, adecvat, cuvintele și-au luat locul cerut de context, cre înd,
în consecin ță, o topic ă corect ă. Semantica lexical ă a fiec ărui cuv înt corespunde contextului. A șadar, sintaxa,
prin caracterul ei rela țional-comunicativ, a întrunit, a implicat toate nivelele limbii, ba chiar și factorii de
natură extralinvistic ă. În aceast ă ordine de idei, A. Martinet, pre ședintele de onoare al școlii func ționaliste,
afirma: “Dac ă ținem de idea precum c ă limba își are drept func ție esen țială cea de comunicare, putem u șor
conchide c ă numai sintaxei îi revine misiunea prim ă”, “deoarece “sintaxa întrune ște cuvintele unei limbi într-
un tot întreg rela țional și comunicativ” [A. Martinet, Elemente de lingvistic ă generală, Bucure ști, 1970, p.
23].
5 C. Dimitriu, Tratat , p. 857.
5 Morfologia ne prezint ă structura, scheletul, „anatomia” limbii, iar sintaxa –
funcționarea acestui sistem și, prin urmare, prezint ă „fiziologia” limbii. Sintaxa deci este
partea gramaticii care studiaz ă cuvintele sub aspectul func ției lor în comunicare, adic ă se
ocupă de întocmirea legilor de îmbinare a cuvintelor schimbate deja sub aspect formal în
unități sintactice (morfologia studiaz ă cuvintele izolat sub aspect formal, prezent îndu-ne
paradigmele cuvintelor), precum și relațiile sintactice din cadrul acestor unit ăți.
Unitățile de studiul c ărora se ocup ă sintaxa s înt: enun țul, partea de propozi ție,
propozi ția, substitutul de propozi ție/fraz ă/text, restul de propozi ție, fraza, textul
După ideile exprimate și dup ă modul lor de organizare sintactic ă, distingem
enunțuri sintactice sinonime, care exprim ă aceea și idee, pe baza aceleia și organiz ări
sintactice ( Zidarii construiesc case // Casele s înt construite de c ătre zidari; E u șor a scrie
versuri // E u șor să scrii versuri; A lucrat și a cîntat mereu // A lucrat c întînd mereu ) și
enunțuri omonime, care s înt formate din acelea și cuvinte a șezate în aceea și ordine, dar cu
organizare sintactic ă diferit ă (Vine noaptea (subiect)// Vine noaptea (CCT); A văzut omul
(subiect)// A văzut omul (CD); A fost prietenul (NP) meu // A fost prietenul (subiect) meu ).
3. Istoricul studiilor de sintax ă
Sectorul gramaticii în care ultimele decenii au marcat înnoiri radicale,
spectaculoase, este sintaxa. Termenul sintaxă provine din gr. syntaxis „așezare împreun ă”,
„ordine”, „ îmbinare”. În greac ă acest termen a circulat încă din secolul al V-lea î.e.n., dar
numai învățatul alexandrin Apollonios Dyscolos, supranumit „p ărintele sintaxei”, i-a
precizat accep țiunea gramatical ă, în secolul al II-lea e.n., prin tratatul s ău Despre sintax ă.
Pornind de la unele incorectitudini în îmbinarea cuvintelor, Dyscolos stabile ște dou ă
posibilit ăți de combinare corect ă a cuvintelor, determinate de flexibilitatea lor. Astfel, pe de
o parte, îmbinarea cuvintelor flexibile este posibil ă numai în limita num ărului, cazului,
genului, persoanei cuvintelor care intr ă în construc ție, pe de alt ă parte, îmbinarea cuvintelor
neflexibile nu cunoa ște alte limite dec ît sensul lor. Tratatul lui a fost apoi tradus în limba
latină, la începutul secolului al VI-lea e.n., de c ătre Priscianus din Cezareea.
În cercetarea lingvistic ă actual ă, problemele sintaxei s înt dezb ătute cu o pasiune și
un entuziasm care prevestesc o epoc ă de înnoire, de restructurare profund ă. Din
confruntarea concep țiilor opuse sau complementare, prin compararea rezultatelor ob ținute
cu metode variate, cu certitudine va lua na ștere o sintax ă nouă, care va elabora concep ții
fundamentale, se vor g ăsi solu ții la numeroasele semne de întrebare. De fapt, în orice
domeniu științific, evolu ția presupune confruntarea, reevaluarea cuno ștințelor, care conduc
uneori la concilierea teoriilor noi cu cele vechi, alteori, la abolirea f ără întoarcere a unor
opinii, a unor credin țe. Un mod nou de abordare a faptelor pune totdeauna în lumin ă
aspecte ale fenomenelor neobservate, necunoscute p înă atunci, detalii care completeaz ă și
aprofundeaz ă cunoa șterea într-un anumit domeniu sau elemente care r ăstoarn ă întregul
mod de înțelegere a faptelor. În anii din urm ă, sintaxa, care p ărea s ă fie cea mai
conservatoare dintre disciplinele lingvistice, particip înd cel mai pu țin la intensa fr ămîntare
teoretic ă care caracterizeaz ă lingvistica secolului nostru, ajunge s ă reprezinte unul din
domeniile cele mai fertile sub aspect teoretic și metodologic. Diversele modalit ăți de
abordare a fenomenului sintactic s înt opuse adeseori una alteia, uneori cu vehemen ță. De
cele mai multe ori înfrunt ările sînt proprii perioadelor de început. Dup ă ce s-au maturizat,
de obicei, diversele concep ții și școli devin mai conciliante, capabile s ă accepte aportul
6 științific al cercet ării cu alt ă fundamentare teoretic ă, să recunoasc ă o anumit ă continuitate
în dezvoltarea disciplinei.
Așadar, studiile grece ști asupra sintaxei, traduse în limba latin ă, au stat la baza
tuturor gramaticilor europene (inclusiv celor franceze, pe care noi le-am luat ca model)
pînă în sec. al XVII-lea, c înd au fost completate cu principiile Gramaticii generale și
raționale de la Port Royal din 1660. Aceasta din urm ă e gramatica limbii franceze, ale
cărei categorii s înt explicate comparativ cu fapte din limbile moderne: spaniol ă, italian ă,
portughez ă. Pornind de la premisa identit ății categoriilor gramaticale cu cele logice, acest
tratat manifest ă o preocupare permanent ă de a g ăsi coresponden țele gramaticale din aceste
limbi, de a descoperi faptele comune, a șa-zisele universalia („limba este o crea ție a ra țiunii
umane”, „categoriile gramaticale s înt identice cu categoriile logice”, „propozi ția și
judeacata se suprapun perfect”, „sintaxa e în primul r înd logic ă” etc.). În felul acesta, se
neglijeaz ă cu totul cronologia datelor supuse compara ției și nu se ține seama de specificul
fiecărei limbi. Aceste principii de gramatic ă au orientat studiile de gramatic ă pînă la
sfîrșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea c înd, prin introducerea metodei
comparativ-istorice în studiul limbilor, sintaxa logic ă își pierde din importan ță în favoarea
cercet ărilor de fonetic ă și de morfologie.
În secolul al XIX-lea, c înd este demonstrat ă varietatea structural ă a limbilor, e
infirmat și caracterul universal al sintaxei. La sf. sec. al XIX-lea studiile de sintax ă au avut
la baz ă o serie de concep ții filozofice, prin care se ajungea fie la o exagerare ( Școala
funcțională de la Geneva, reprezentat ă prin Charle Bally), fie la o diminuare a importan ței
acestora ( Școala idealist ă, reprezentat ă prin Karl Vossler).
În lingvistica contemporan ă s-ar putea vorbi despre dou ă direc ții, tendin țe în
tratarea problemelor de sintax ă:
• direcția tradi țională;
• direcția formalist ă / structuralist ă.
În afara modelului clasic de sintax ă pe care îl practic ăm, mai exist ă modelul
generativ-transforma țional. Prima încercare ampl ă în lingvistica rom âneasc ă de orientare
generativ-transforma țională este publicat ă de E. Vasiliu și Sanda Golopen ția-Eretescu,
Sintaxa transforma țională a limbii rom âne, Bucure ști, 1969. Con știenți că, în lume, „teoria
transforma țională”, așa cum ap ărea ea la Noam Chomsky, avea unele „lacune”, autorii
subliniaz ă că nu și-au propus s ă aduc ă o contribu ție la solu ționarea unor probleme
teoretice. Dat fiind faptul c ă gramatica tansforma țională opereaz ă cu reguli „prin
intermediul simbolurilor” (simboluri categoriale), sintaxa transforma țională are un
pronun țat caracter tehnicist. O alt ă lucrare de orientare generativ-transforma țională aparține
Gabrielei Pan ă Dindelegan. Autoarea preia de la Noam Chomky „exclusiv natura structurii
de ad încime, iar gramatica, pentru ea, reprezint ă un ansamblu finit de reguli care opereaz ă
asupra unui vocabular finit, reguli capabile s ă genereze infinitatea enun țurilor corecte ale
unei limbi. În raport cu gramatica clasic ă, care, taxinomic ă fiind, are în vedere în regul ă
general ă o limb ă istoric ă, ca în cadrul c ăreia identific ă diverse tipuri de unit ăți, raporturi,
funcții etc., gramatica generativ-transforma țională parcurge drumul invers, „punctul de
plecare” constituindu-l „aspectele paradigmatice (implicate în iventarul de simboluri), iar,
ca obiectiv final, se ajunge la aspectele sintagmatice, adic ă mulțimea frazelor generale.
Reprezentant al direc ției formaliste la noi e lingvistul Ion E țcu, care cerceteaz ă fenomenele
sintactice reie șind at ît din forma structurilor analizate, c ît și din semantica elementelor
combinatorii, pe c înd adep ții direc ției structuraliste, de și recunosc forma și con ținutul în
7 limbă și dialecica dintre ele înclină spre studierea formei (consider înd forma esen ță a
fenomenului). Reie șind din faptul c ă categoriile lingvistice s înt generale, abstracte și, prin
urmare, în vorbire nu apar, Ion E țcu pledeaz ă pentru delimitarea, pe de o parte, a sintaxei
limbii și a sintaxei vorbirii, pe de alt ă parte. El relev ă 28 de modele de propozi ții6.
Neajunsul acestor gramatici const ă în faptul c ă nu poate realiza ceea ce și-a propus, anume
„să genereze infinitatea enun țurilor corecte ale limbii rom âne printr-un ansamblu finit de
reguli ce opereaz ă asupra unui vocabular finit”.
Între lingvistica de tip generativ-transforma țional exist ă deosebiri și în privin ța
sensului/direc ției în care se face cercetarea: fa ță de gramatica – taxinomic ă – de tip clasic,
care pleac ă de la limb ă și ajunge la clase, subclase etc. la toate nivelele limbii, gramatica
generativ-transforma țională parcurge principial drumul invers, plec înd de la clase, subclase
și trebuind s ă ajung ă la limb ă.
Gramatica generativ-transforma țională de tip Noam Chomsky referitoare la limba
română se afl ă azi într-o faz ă doar incipient ă și fără preocup ări substan țiale de dezvoltare a
ei. Aceasta înseamn ă că în forma ei „actual ă”, gramatica generativ-transforma țională
chomkyan ă cu aplicare la limba rom ână nu poate realiza obiectivul propus, adic ă nu poate
genera infinitatea enun țurilor corecte ale limbii rom âne cu ajutorul unui num ăr finit de
reguli ce opereaz ă asupra unui vocabular finit. Consider înd că din punctul de vedere al
scopului care const ă în cunoa șterea taxinomizat ă a limbii rom âne din punctul de vedere al
nivelului gramatical – modelul clasic de gramatic ă româneasc ă este superior modelului
generativ-transforma țional, ne vom conduce tot dup ă modelul clasic, cu at ît mai mult cu c ît
acesta, receptiv fiind, se perfec ționeaz ă continuu prin acceptarea c îștigurilor autentice
obținute prin apelul la nu import ă ce model, metod ă de cercetare etc.7
6 Cînd vorbim, reproducem unul din aceste modele.
7Printre încerc ările de sintax ă structural ă care au g ăsit mai mul ți adep ți și care au rezistat mai bine
timpului se num ără metoda analizei în constituen ți imediați apărută în cadrul școlii descriptiviste. Creatorul
metodei poate fi socotit lingvistul american K. L. Pike, care a schi țat-o într-un studiu ap ărut în 1943, în
revista “Language”, inspir ându-se din unele idei ale lui L.B l o o m f i e l d, întemeietorul școlii descriptiviste.
Metoda a intrat într-o etap ă nouă odată cu crearea teoriei gramaticilor generative. Zeci de lingvi ști din diferite
țări europene lucreaz ă astăzi în mod curent cu no țiunea de constituen ți imedia ți. Se consider ă ca date toate
enunțurile posibile într-o limb ă oarecare. Deci, obiectul supus analizei în constituen ți imedia ți este o mul țime
infinit ă de enun țuri (“comunicare lingvistic ă care poate fi precedat ă și urmat ă de pauz ă”). Părțile în care se
poate diviza enun țul se numesc constituen ți. De obicei, enun țul se împarte mai întîi în dou ă, fiecare din cele
două segmente se împarte iar ăși în dou ă și așa mai departe, p înă se ajunge la segmente care nu mai pot fi
divizate, deoarece s-ar ob ține complexe sonore f ără înțeles. Deci, segmentarea se opre ște la nivelul
morfemelor, incluz înd toat ă structura gramatical ă. Elementele care rezult ă din prima diviziune a unui enun ț
sau a unei p ărți de enun ț se numesc c o n s t i t u e n ț i i i m e d i a ț i ai enun țului (respectiv, ai
fragmentului de enun ț). Constituen ții imedia ți ai primei propozi ții din cele dou ă citate mai înainte s înt:
Fratele meu Ion și-a cumpărat un radio nou de foarte bun ă calitate. Fratele meu Ion se împarte, la r ândul
său, în doi constituen ți imedia ți: fratele meu Ion ș.a.m.d. Orice grup de doi constituen ți imedia ți formeaz ă
un c o n s t i t u t. O diviziune similar ă celei de mai sus se opereaz ă la nivelul cuv întului, pentru a-l
descompune în morfeme. De pild ă, neprietenos se descompune în ne + prietenos, iar prietenos în prieten +
os. După ce s-au efectuat toate segment ările posibile, enun țul se prezint ă ca o secven ță de morfeme, numite
c o n s t i t u e n ț i I u l t i m i ai enun țului. Revenind la exemplul nostru, constituen ții săi ultimi pot fi
considera ți: Frat-e-le me-u Ion și-a cumpăr-a-t un radio no-u de foarte bun- ă calitat-e. Pînă acum, scopul
acestei analize ne apare a fi descoperirea p ărților componente ale unui enun ț. Oprindu-ne pentru o clip ă aici,
constat ăm trei diferen țe vizibile fa ță de analiza gramatical ă tradi țională: – se opereaz ă cu diviziuni
(dihotomii) succesive; – rezultatul analizei, în toate etapele ei, sunt ni ște segmente numite în acela și fel
(“constituen ți imedia ți”); constituen ții ultimi s înt, de fapt, tot constituen ți imedia ți, așadar problema
8 Sintaxa tradi țională (de tip clasic) actual ă s-a dezvoltat în dou ă direc ții. Una
susține caracterul bimembru al propozi ției; oric ît de dezvoltat ă ar fi propozi ția, ea poate fi
divizat ă în dou ă, în „grupul subiectului” și „grupul predicatului”. O alt ă direc ție, mai
analitic ă (B. Delbr ück), distinge p ărți de propozi ție care se suprapun aproape exact p ărților
de vorbire.
În ultimele decenii ale sec. al XX-lea și, în special, în ultima vreme, studiile de
sintax ă au luat o mare amploare. De unde, p înă nu demult, sintaxei i se acorda un loc
neînsemnat în tratatele de gramatic ă, toată atenția fiind acordat ă morfologiei ( și foneticii),
azi sintaxa a devenit terenul de exploatare preferat al cercet ătorilor din domeniul limbii.
Aceasta se datore ște atît faptului c ă sintaxa ofer ă încă cele mai multe puncte obscure din
structura unei limbi, c ît și noilor teorii lingvistice, în special structuralismului și mai ales
transforma ționalismului, care își găsesc aplica ții în complexitatea faptelor sintactice.
Sintaxa modern ă de tip clasic acord ă un rol important în analiz ă factorului
semantic.
Notă: Interdependen ța organiz ării sintactice fa ță de con ținutul lexical a fost
probat ă mai ales cu fraze absurde: cuvintele unei propozi ții „normale” s înt substituite cu
alte cuvinte, în așa fel încît rezultatul s ă fie un text inacceptabil din punct de vedere
semantic. Perceperea enun țului dat evoc ă imagini absurde, pe cae mintea noastr ă nu le
poate asimila, în schimb natura gramatical ă a leg ăturilor gramaticale r ămîne tot a șa de clar ă
ca înainte de experiment: „ Elații piruleaz ă carotic ” – complex care, de și respect ă regulile
de îmbinare a cuvintelor în propozi ție, nu reprezint ă totuși o unitate comunicativ ă, căci nu
comunic ă nimic. Or în con știința lingvistic ă a subiec ților vorbitori, în baza enun țurilor
concrete, se creeaz ă anumite scheme, precum și cea de mai sus: S + P + CC. A șadar, nu
putem dec ît să subscriem afirma ției conform c ăreia „e fals și periculos de a cantona
explica ția gramatical ă pe terenul formal sau, cel pu țin, de a acorda prioritate formei în
explica ția gramatical ă. Explica ția gramatical ă trebuie s ă se sprijine pe form ă ca pe un
indice pentru a atinge mecanismul g îndirii care, finalmente, comand ă cuvintele. Ea trebuie
să îmbrățișeze limba în totalitatea sa, spirit și corp: numai cu aceast ă condi ție ea va fi într-
adevăr o analiz ă integral ă” (a se vedea E. Teodorescu, Curs de sintaxa limbii rom âne, p.
numărului de niveluri și a defini ției unit ăților fiec ărui nivel nu intereseaz ă deocamdat ă (avem a face numai cu
enunțuri și constituen ți imedia ți);– grani țele dintre sintaxa frazei, a propozi ției și morfologiei dispar.
Merg ând mai departe, analiza își propune s ă dea o reprezentare schematic ă a structurii enun țului divizat,
descoperind m o d e l u l s ău. Pentru a da un exemplu mai simplu, vom reprezenta propozi ția el cumpără o
pălărie nouă; constituen ții săi sunt el, cumpăr, ă, o, pălări, e, nou, ă. Structura acestei propozi ții se reprezint ă
astfel: Sute de propozi ții ale limbii rom âne (de exemplu, Ion aduce ni ște cărți frumoase, tu cite ști o poezie
nouă etc.) se încadreaz ă în aceea și schem ă de organizare a constituen ților, deci au a c e l a ș i m o d e l.
Făcând abstrac ție de con ținutul concret al uturor acestor propozi ții, ob ținem reprezentarea pur ă a modelului:
pe baza unei mul țimi de zeci sau sute de mii de propozi ții rom ânești, am putea descoperi diversele modele
cărora li se conformeaz ă aceste propozi ții. Num ărul acestor modele e, desigur, mult mai mic dec ât al
propozi țiilor posibile, dar r ămâne totu și foarte mare. Prin metoda analizei în constituen ți se urm ărește
reducerea considerabil ă a acestui num ăr, pornind de la ipoteza c ă modelele descoperite sunt, de fapt,
construite pe un inventar mult mai mic de modele mai simple. Se caut ă deci modele cu o putere de
generalizare superioar ă. Despre procedeul folosit în acest scop va fi vorba ceva mai departe. Rezult ă, prin
urmare, c ă al doilea scop al metodei în discu ție este reducerea num ărului infinit de enun țuri la un num ăr finit
(și cât mai mic) de tipuri structurale cu alte cuvinte, reducerea variantelor la invariante. Mul țimea de enun țuri
posibile într-o limb ă nu sunt deci altceva dec ât realiz ări variate ale unor modele. Mai pe scurt, acest al doilea
scop al analizei în constituen ți imedia ți este m o d e l a r e a gramatical ă a enun țurilor.
9 25). De exemplu, e fapt verificat c ă nu orice propozi ție introdus ă printr-un cuv înt clasat la
conjunc țiile subordonatoare este o propozi ție subordonat ă: cf. Că bine mai zici, mo șule!
(enun țiativă exclamativ ă); Dacă te-aș ajuta?! (o interogativ ă exclamativ ă); Îi! Că în
clondir se stinge c ăpețelul de lumin ă! (M. Eminescu) ș.a. Con ținutul acestor propozi ții,
deși marcate prin conjunc ții subordonatoare, nu ne permite s ă le interpret ăm ca
subordonate, pentru c ă niciuna din aceste conjunc ții nu exprim ă un raport de dependen ță
semantico-gramatical ă. Adic ă nu realizeaz ă, pe plan structural, o ierarhie. Ne afl ăm deci în
plină sintax ă afectiv ă8.
Cînd un enun ț admite mai mult de o analiz ă structural ă („neutralizarea opozi țiilor
sintactice”), asupra solu ției corecte decid sensurile lexicale. Cf. Scrie romanul , nimeni nu
va interpreta romanul drept subiect datorit ă senusului lexical, de și teoretic solu ția e
posibil ă. Alteori, rolul sintactic al cuvintelor dintr-un enun ț dat depinde de sensul lexical:
Cf. E apreciat de profesor; E acuzat de tr ădare; E ascultat de fric ă; Culturile s înt
compromise de ploaie9 ș.a.
Desigur c ă aceast ă nouă gramatic ă nu este omogen ă, adopt îndu-și ca baz ă principiul
ajungerii la o analiz ă fără rest a infinit ății faptelor de limb ă din perspectiva gramaticii de tip
clasic: astfel, bun ăoară, se admit nu doar dou ă unități sintactice (propozi ția și fraza)10, ci
mai multe, nu doar dou ă raporturi sintactice (coordonare și subordonare), ci șapte, e luat ă
„în discu ție” și problema resturilor de propozi ție/fraz ă etc.
În demersul nostru ne-am propus ca fundament gramatica modern ă de tip clasic,
bazîndu-ne pe lucr ările de specialitate a astfel de autori, cum ar fi: D. Irimia, C. Dimitriu,
A. Merlan, R. Hagy, M. Secrieru, V. Gu țu Romalo, S. Stati, E. Tamba D ănilă, M. Timofte
ș.a. Așadar, analiza noastr ă porne ște de la stadiul actual al teoriei limbii, în general, și al
sintaxei, în special, care se bazeaz ă pe stadiul actual al limbii. Unele opinii le-am prezentat
critic, men ționînd punctul propriu de vedere, indiferent dac ă se suprapune sau nu ideilor
avansate în lucr ările de specialitate consultate.
4. Legătura sintaxei cu alte discipline lingvistice
Privit ă ca parte integrant ă a structurii gramaticale, sintaxa apare în strînsă legătură
cu morfologia, între ele exist înd totu și și o serie de deosebiri:
– categoriile morfologice nu s înt identice cu cele sintactice;
– legile morfologice s înt mai pu țin logice dec ît cele sintactice, adic ă nu le putem
explica din punct de vedere logic (paradigma), iar legile sintactice s înt mai
logice (acordul predicatului cu subiectul), se bazeaz ă pe sim țul lingval;
– morfologia e mai conservativ ă, iar sintaxa e mai penetrabil ă (împrumuturile s înt
adoptate relativ mai u șor: combina ții sintactice; PVC cu verbul de baz ă la
infinitiv etc.); Ce vrei tu? (rus. Что ты хочешь ?), înlănțuire de genitive, care
nu sînt specifice pentru limba rom ână, care e 99% este analitic ă: Consiliul
deputaților cetețenilor etc. Cauza caracacterului penetrabil al sintaxei: o
structur ă străină este acceptat ă dacă nu duce la incomprehensiune între oameni.
8 Pe de alt ă parte, uneori forma nu ne permite a clasa în aceea și categorie construc ții care exprim ă
același con ținut, dac ă forma nu ne permite: cf. coordonarea opozitiv ă și subordonarea opozi țională: Nu
citește, ci prive ște televizorul / În loc să citească, privește televizorul.
9 Sensul lexical al complementului e decisiv la analiza sintactic ă a acestor propozi ții.
10 Din punctul nostru de vedere, sintaxa nu poate fi definit ă ca “îmbinare a cuvintelor în propozi ții și
a propozi țiilor în fraze”, deoarece se iau în considera ție doar dou ă unități sintactice, ignor îndu-se celelalte.
10 – sintaxa dispune de mai multe posibilit ăți de exprimare a unui con ținut, a unei
idei dec ît morfologia (de ex., ideea de cauz ă în sintax ă îi pune la dispozi ție
vorbitorului mai multe variante ( deoarece, pentru c ă, fiindcă, căci, că etc.) pe
cînd ideea de persoana I, pl. în morfologie, la verbe, nu-i ofer ă decît o singur ă
desinen ță, -m);
– sintaxa determin ă în mai mic ă măsură decît morfologia specificul unei limbi,
deoarece toate popoarele au, pe aceea și treapt ă de dezvoltare, aproximativ
acelea și forme logice de g îndire.
Deseori apare întrebarea cu ce a început vorbirea noastr ă: morfologie sau sintax ă?
Răspunsul corect ar fi concomitent, întrucît V. V. Vinogradov subliniaz ă: „Нет ничего в
морфологии чего нет или прежде бы не было в синтаксисе ”. Categoriile morfologice,
părțile de vorbire se stabilesc pe baza p ărților de propozi ție, adic ă în context (sintax ă):
deseori numai av înd contextul, putem stabili categoriile morfologice.
Notă: Avem dou ă unități lexicale: student și a învăța. Pentru a forma o propozi ție
din aceste cuvinte e nevoie mai întîi să le modific ăm sub aspect morfologic, iar apoi s ă le
acord ăm (sintax ă)11.
11 A se vedea Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom ., 1998, § 5 Raporturile sintaxei cu
alte discipline , p. 37-50.
11 UNITĂȚILE SINTACTICE
Unul din aspectele cele mai importante ale structurii sintactice a limbii îl reprezint ă
unitățile sintactice, pentru care, în gramatica rom âneasc ă modern ă, nu exist ă uniformitate
de opinii: nici în ce prive ște defini ția lor, nici în ce prive ște num ărul unit ăților sintactice.
Interpretate în diverse moduri, în evolu ția gîndirii lingvistice, vom considera drept unitate
sintactică un „segment” simplu sau complex, înscris în nivelul sintactic pe baza raporturilor
sintactice12 (interne, dar și externe) și al func țiilor sintactice. P înă la ora actual ă, speciali știi
au avut opinii contradictorii vizavi de num ărul unit ăților sintactice: unii speciali ști relevau
o singur ă unitate sintactic ă – enun țul (Valeria Gu țu Romalo, D. Irimia), al ții propun o
taxinomie bipartit ă reprezentat ă prin propozi ție și fraz ă (I. Coteanu) sau tripartit ă,
reprezentat ă prin unit ăți diferite la diver și speciali ști – propozi ție, fraz ă, îmbinare de
cuvinte (G.A. 1954), enun țul, cuv întul sintactic și sintagma (S. Stati) sau fraza, propozi ția
și partea de propozi ție (I. Iordan, Vl. Robu, V. Șerban, I. Diaconescu). M. Avram scoate în
eviden ță patru unit ăți sintactice: propozi ția, fraza, îmbinarea de cuvinte și partea de
propozi ție; C. Dimitriu – partea de propozi ție, propozi ția, fraza și substitutul de propozi ție
sau fraz ă. Generaliz înd cele expuse p înă aici, remarc ăm că, în demersul nostru, consider ăm
drept unit ăți sintactice urm ătoarele:
Enunțul
Propozi ția
Fraza
Substitutul de propozi ție sau fraz ă
Partea de propozi ție
Textul
ENUNȚUL
La nivelul lingvisticii rom ânești, enun țul reprezint ă o unitate sintactic ă controversat ă,
care nu se bucur ă de o accep ție majoritar ă: fiecare cercet ător propune pentru enun ț o
defini ție proprie. Dac ă unii lingvi ști formuleaz ă pentru enun ț defini ții convergente –
bunăoară, S. Stati consider ă drept enun ț o „Unitate de baz ă, fundamental ă, specific ă
nivelului sintactic”, ceea ce constituie un dublet terminologic pentru propozi ție, parte de
propozi ție, fraz ă și chiar text; D. Irimia însă consider ă drept enun ț „unitatea minimal ă a
limbii”, echivalentul propozi ției. Al ții însă opun enun țul concretiz ărilor sale (propozi ție sau
frază) conform dihotomiei saussuriene: adic ă enun țurile s înt fapte de vorbire/parole, pe
care lingvistul le utilizeaz ă ca date pentru construirea structurii subiacente comune:
langue”13.
În demersul nostru, prin enun ț vom înțelege un act de comunicare (deci implicit
sintactic, utiliz înd toate elementele sintaxei de la nivelul unei limbi naturale – unit ăți
sintactice, raporturi sintactice, func ții sintactice). A șadar, enun țul presupune o tripl ă
dimensiune: sintactic ă (relevat ă de raporturile sintactice în baza c ărora exist ă), semantic ă
(stabilind rela țiile dintre referen ți și semnele lingvistice, pe de o parte, iar pe de alta,
relațiile dintre semne și semnifican ții lor) și pragmatic ă sau pragmalingvistic ă (dimensiune
12 Așadar, unit ățile sintactice presupun un anume raport sintactic, posibil în interiorul acestora sau
între unit ăți.
13 Cf. G. Lyons, Introducere în lingvistica teoretic ă, Bucure ști, ed. Științifică, 1995.
12 determinat ă de rela țiile dintre emi țători și receptori). Astfel prin enun ț înțelegem o „unitate
de baz ă – absolut ă a sintaxei (identificat ă de unii lingvi ști prin cuv înt (I. Diaconescu), de
către alții prin propozi ție), ce se actualizeaz ă deasupra oric ărui alt tip de unitate sintactic ă,
pentru c ă se suprapune tuturor celorlalte unit ăți: propozi ție, fraz ă, text, substitut de
propozi ție / fraz ă).
Enun țul reprezint ă deci unitatea lingvistic ă „preteoretic ă”, supraordonat ă și
supraordonant ă a lingvisticii. Altfel spus, enun țul sintactic este orice act de comunicare, ce
poate fi actualizat prinr-o propozi ție (enun ț-propozi ție: cf. O fată frumoasă e / O fereastr ă
deschisă spre paradis. (L. Blaga, Mirabela s ămînță, Catrenele unei fete frumoase ), printr-o
frază (enun ț-frază: cf. Plăcut e somnul l îngă o apă ce curge / l îngă apa care vede totul,
DAR amintiri nu are. (L. Blaga, Cîntecul somnului ), printr-un substitut de propozi ție /
frază: cf. O! (un singur fonem); Ura! Da. Fire ște. (un singur morfem); Ileano! . Enun țurile
date nu pot fi excluse dintre realiz ările enun țului sintactic în baza faptului c ă ele s înt
definibile printr-un caracter rela țional extern, marcat abstract, mai exact contracteaz ă
raporturi sintactice externe de un tip special cu vecin ătățile lor lingvistice.
SINTAGMA ( ÎMBINAREA DE CUVINTE)14
În inventarul unit ăților sintactice unii speciali ști includ și sintagma. Termenul dat e
de origine greac ă („un lucru pus la un loc cu altul”). În lingvistic ă acest termen a ap ărut
relativ t ărziu și cu accep ții variate. Termenul a fost impus de teoria saussure-ian ă,
semnific înd „succesiune de dou ă sau mai multe unit ăți consecutive”, care se poate aplica
atît cuvintelor, c ît și grupurilor de cuvinte, unit ățulor complexe de orice dimensiuni și de
orice fel, cuvintelor compuse, derivate, p ărților de propozi ție, propozi țiilor întregi. P înă în
prezent el mai constituie un obiect de discu ție, fiecare lingvist acord înd a alt ă accep ție
termenului. Astfel L. Bloomfield vorbe ște despre grupuri de cuvinte coordonative, dac ă au
aceea și distribu ție cu doi sau mai mul ți termeni pe care-i cuprind, despre grupuri
subordonative, dac ă au aceea și distribu ție cu unul dintre termeni, și despre grupuri
exocentrice, dac ă au o distribu ție diferit ă de fiecare dintre termeni. Troubetzkoy clasific ă
combina țiile de cuvinte în sintagme determinative, predicative și asociative . Termenul
sintagm ă a fost aplicat de Baudouin de Courtenay unui cuv înt oarecare dintr-o
comunicare dat ă. L. V. Șcerba , elevul lui B. de Courtenay, a dat o accep ție mai precis ă
acestui termen: sintagma este cea mai mic ă unitate de baz ă în procesul vorbirii și al
gîndirii, și ea exprim ă un tot unitar din punctul de vedere al sensului, închegat fonetic prin
accent. Astfel, V.V. Vinogradov consider ă sintagma o unitate semantic ă și sintactic ă a
vorbirii care se încheag ă în cursul unei comunic ări (orale sau scrise); ele se desprind din
comunicare și, în acela și timp, o alc ătuiesc).
În lingvistica rom âneasc ă, de aceast ă problem ă s-a ocupat Sorin Stati, care
consider ă sintagma un grup de dou ă cuvinte legate semantic și gramatical unul de altul,
avînd func ția de p ărți de propozi ție diferite. În general, p ărerile lingvi știlor în legătură cu
sintagma s înt pe c ît de numeroase, pe at ît de variate, av înd puncte comune și puncte
contradictorii. Din num ărul mare al opiniilor, cele mai r ăspîndite se grupeaz ă în
următoarele dou ă grupe:
14 Îmbinarea de cuvinte reprezint ă dubletul terminilogic pentru sintagmă, vehiculat în lingvistica
străină.
În opinia noastr ă nu se justific ă circula ția paralel ă a doi termini cu accep ții identice în discursul
științific, de aceea trebuie de optat numai pentru unul.
13 a) sintagma este cea mai mic ă unitate sintactic ă, deci unitate
comunicativ ă (F. F. Fortunatov, A. N. Pe școvskii);
b) sintagma nu constituie obiectul de studiu al sintaxei, c ăci se ob ține
în urma scind ării propozi țiilor, care reprezint ă unitatea de baz ă a
sintaxei (Potebnea, A. A. Șahmatov, V. V. Vinogradov).
Și lingvistica rom âneasc ă se caracterizeaz ă printr-o varietate de modele interpretative
vizavi de problema sintagmei. La nivel sintactic, sintagma este definit ă ca „cea mai mic ă
unitate sintactic ă în interiorul c ăreia se poate stabili un raport sintactic” (GA)15.
Discu ții aprinse însă se duc și astăzi în jurul urm ătoarelor problemele:
– funcțiile sintactice ale constituen ților sintagmei;
– valoarea morfologic ă a constituen ților;
– numărul constituen ților;
– exist ă sintagma în afara propozi ției și constituie materialul de construc ție al
propozi ției sau ea e ob ținută în rezultatul dezmembr ării propozi ției.
a) În leg ătură cu problema func țiilor sintactice ale constituen ților unei
sintagme, p ărerile speciali știlor nu coincid. Unii exclud din clasa sintagmelor pe acelea
care con țin predicatul (V. Șerban), al ții sus țin însă că sintagmele pot con ține predicatul (S.
Stati). Dar care e diferen ța atunci dintre sintagm ă și propozi ție: or sintagma predicativ ă
reprezint ă o alt ă unitate sintactic ă, superioar ă sintagmei. De asemenea, unii lingvi ști
consider ă că termenii unei sintagme s înt heterofunc ționali ( între termeni se instituie un
raport de subordonare), al ții admit și sintagme cu constituen ți homofunc ționali ( între ei
fiind un raport de coordonare).
b) În legătură cu valoarea morfologic ă a membrilor unei sintagme, se relev ă
că ei nu pot fi unelte gramaticale, deci în fața mea, în spatele mamei, în jurul blocului etc.
nu vor fi considerate îmbinări de cuvinte, la momentul actual, la nivelul analizei sintactice,
o singur ă funcție sintactic ă;
c) Și num ărul constituen ților unei sintagme, în viziunea speciali știlor, poate
fi variabil: de la unu – sintagm ă „unar ă” (I. Iordan, 1956, p. 502) la doi – sintagm ă binar ă
(S. Stati, 1967, p. 450), la trei – sintagm ă ternar ă și mai mul ți termeni – macrosintagma (S.
Stati, 1972, p. 60), p ăreri care vin în contradic ție cu însăși defini ția sintagmei. Or la nivelul
unui singur cuv înt nu se poate stabili un raport sintactic.
A șadar, analiz înd cele men ționate mai sus, ne solidariz ăm opiniei M. Secrieru, conform
căreia toate argumentele aduse în discu ție pentru teoretizarea și individualizarea unei
unități sintactice numite sintagmă reprezint ă tot at îtea surse de contradic ții, care, în fapt,
submineaz ă statutul de unitate sintactic ă a sintagmei. De aceea consider ăm că sintagma nu
reprezint ă o unitate sintactic ă, deoarece chiar baza ei de definire con ține contradic ții
ireconciliabile.
15Acad. Iorgu Iordan folosea la cursuri de specialitate no țiunea de sintagmă cu accep ția: „grup de
cuvinte care, neavînd un predicat , nu formeaz ă o propozi ție”. La fel define ște sintagma și lingvistul rus R. A.
Budagov: „Sintagma se deosebe ște atît de cuv înt, cît și de propozi ție și are tr ăsăturile ei proprii. Sintagma este
unitatea, gramatical organizat ă, a dou ă sau mai multe cuvinte (semnificative) care nu alc ătuiesc o propozi ție”.
14 PROPOZIȚIA
1. Noțiuni generale despre propozi ție
2. Defini ția propozi ției. Controverse
3. Noțiunea de predicativitate
4. Propozi ția și judecata
5. Diferite teorii cu privire la propozi ție
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enun țul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne,
2005.
Gramatica limbii rom âne. Vol. II, Edi ția a II-a rev ăzută și adăugită, Bucure ști, Editura
Academiei Rom âne, 1966.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică,
1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Editura Institutul
European, 2002.
D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000.
V. Gu țu Romalo, Sintaxa limbii rom âne. Probleme și interpret ări, Bucure ști, Editura
didactic ă și pedagogic ă, 1973.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005.
I. E țcu, Unele considera ții cu privire la conceptul de propozi ție, Revist ă de lingvistic ă
și știință literar ă, 1995, nr. 2, p. 69-73.
M. Timofte, Actualitatea sintaxei rom ânești „clasice moderne” , Iași, 2005, p. 65-151.
Ecaterina Cre țu Toderi ță, Unități, raporturi și funcții sintactice în limba rom ână, Iași,
Demiurg, 2004, p. 16-21.
M. Secrieru, Nivelul sintactic al limbii rom âne, Partea I, Unități sintactice. Func ții
sintactice, 2005, p. 16-21.
1. Noțiuni generale despre propozi ție
La unit ățile sintactice (clasice) care consider ăm că trebuie admise ca atare se
încadreaz ă, în primul r înd, propozi ția, pe care unii lingvi ști o consider ă unitate sintactic ă de
bază, motiv îndu-și aceast ă apreciere prin dou ă caracteristici: una vizeaz ă faptul c ă
propozi ția este, principial, unitatea sintactic ă ce poate con ține, singur ă, o anumit ă
comunicare. Cu toate c ă propozi ția este o realitate la care fac apel, direct sau indirect, to ți
cei care se preocup ă de sintaxa limbii rom âne, totu și, pînă în momentul de fa ță, nu s-a ajuns
la o defini ție convenabil ă a acestei unit ăți sintactice.
După cum am relevat, una din func țiile principale ale propozi ției o constituie
comunicarea, adic ă funcția de a transmite o informa ție despre anumite lucruri din realitate.
În procesul comunic ării, însă, mai ales în dialog, vorbitorul poate cere de la interlocutor
anumite informa ții despre un lucru sau un fapt necunoscut de el. Adeseori vorbitorul
exprim ă o dorin ță de a se realiza o ac țiune, de a ob ține ceva. În alte situa ții, cel care
vorbe ște vine s ă porunceasc ă, să ordoneze sau se adreseaz ă cu o rug ăminte interlocutorului
ș.a.m.d. Propozi țiile se deosebesc între ele și dup ă gradul de afectivitate. Afirmarea,
întrebarea, dorin ța, porunca, exprimate de propozi ții, poart ă uneori caracter emotiv,
volițional, red înd starea afectiv ă a vorbitorului. Propozi țiile difer ă între ele și din punct de
vedere al celor exprimate, acestea prezent îndu-se ca reale (în prezent, trecut sau viitor) sau
ireale (posibile, dorite, necesare, îndoielnice, nesigure etc.). Un element important, pe baza
15 căruia propozi țiile se deosebesc dup ă scop este intona ția. Intona ția serve ște uneori drept
unic mijloc de deosebire a propozi țiilor între ele.
După cum se știe, propozi ția este o unitate principal ă a actului comunicativ (prin
intermediul c ăreia limba își îndepline ște func ția sa fundamental ă de mijloc de comunicare
între oameni), constituind obiectul de cercetare a științei sintaxa.
Totuși propozi ția este unitatea sintactic ă cel mai mult dezb ătută de lingvi ști, în
scopul dezv ăluirii esen ței ei gramaticale. Ea ridic ă probleme complexe și dificile, multe
nerezolvate încă. Este suficient s ă zicem c ă numărul defini țiilor propozi ției se ridic ă astăzi
nu la sute, ci la mii (nemaivorbind și de un num ăr foarte mare de clasific ări ale ei). Și nu e
vorba c ă defini țiile existente ar fi gre șite, pur și simplu apar la lumin ă noi și noi fa țete ale
fenomenului dat. S ă examin ăm unele din ele: Propozi ția este „o judecat ă exprimat ă cu
ajutorul cuvintelor” (Sizova); „o unitate a limbii care serve ște drept mijloc de formare, de
exteriorizare a g îndului și de transmitere a lui altor persoane” ( Șahmatov); „o unitate
integr ă a vorbirii, organizat ă din punct de vedere gramatical dup ă legile limbii date, care
constituie principalul mijloc de formare, exteriorizare și comunicare a g îndului”
(Gramatica limbii ruse ); „un enun ț uman relativ complet și independent” (A. Meillet);
„unitatea verbal ă, care se folose ște la realizarea actului comunicativ, servind drept baz ă
pentru formarea, exteriorizarea și comunicarea acestor g înduri” ( Sintaxa , Ch.); „cea mai
mică unitate a vorbirii, sf îrșită din punct de vedere al g îndirii, formulat ă (corect) din punct
de vedere gramatical și completat ă din punct de vedere al intona ției. Aceast ă unitate
oglinde ște un fragment din realitatea înconjur ătoare și exprim ă un raport” (V. V.
Vinogradov); „o comunicare cu un singur predicat (cu predica ție unic ă)” etc.
Neajunsurile unora dintre defini țiile prezentate îl constituie faptul c ă fie punctul de
plecare al defini țiilor îl reprezint ă caracteristicile extralingvistice, și nu cele lingvistice ale
propozi ției, fie se pune semnul de egalitate între propozi ție și judecat ă, admi țînd, implicit
sau explicit, c ă sintaxa este logic ă, iar limba este g îndire (ceea ce nu corespunde
adevărului). Aceast ă confundare a no țiunilor de judecată cu cea de propoziție își are
originea încă în antichitate, c înd termenul de propoziție era utilizat at ît practic, pentru a
denumi unitatea lingvistic ă, cît și ca termen logic, pentru a denumi judecata .
2. Definiția propozi ției
Vom supune analizei detaliate doar trei defini ții.
I. Primul fel de defini ție este cel din Gramatica Academiei, II, p. 17, unde se spune
că propozi ția este „cea mai mic ă unitate a sintaxei care poate ap ărea de sine st ătătoare și
care comunic ă prin cuvinte cu indici de predica ție o judecat ă logic ă sau o idee cu caracter
afectiv ori voli țional”. L ăsînd la o parte unele aspecte ale formul ării, utilizarea acestei
defini ții presupune cunoa șterea semnifica ției sintagmei terminologice indice de predica ție,
marcat de cele mai multe ori prin prezen ța unui predicat verbal sau nominal (GA, p. 18)
este „raportarea con ținutului propozi ției la realitatea obiectiv ă reflectat ă; propozi ția
exprim ă atitudinea vorbitorului fa ță de faptele din realitate reflectate de el: simpla
constatare a unei realit ăți, dorin ța de a vedea realizat un anume lucru, dorin ța de a cunoa ște
ceva etc.”.
Evident, dificult ățle delimit ării propozi ției dup ă aceast ă defini ție nu apar de obicei
atunci c înd indicele de predica ție este concretizat într-un predicat verbal sau nominal, ci
mai ales în destul de frecventele tipuri de construc ții în care nu exist ă / nu se exprim ă un
verb-predicat:
16 • Cineva hîrșc! hîrșc! parcă ar fi cosit . (M. Sorescu, La lilieci ); Hotarul toamnei iată-l
(A.E.Bakonsky); Haidem drept l îngă apă, a dat sfat p ădurarul (M. Sadoveanu)16.
• Firește că-mi aduc aminte, r ăspunseTudor, cu privirile învăluite de amintiri (M.
Sadoveanu, Neamul șoimăreștilor).
• Ce vrei tu? / – Noi? Bun ă pace! (M. Eminescu).
1) Cineva h îrșc! hîrșc!, deși nu con ține nici un verb-predicat, este o propozi ție,
pentru c ă prin acest segment sonor / grafic se face o comunicare conform ă cu inten ția
vorbitorului, care este decodabil ă de c ătre ambii participan ți la dialog printr-un verb-
predicat sinonim cu hîrșc!, anume ar fi cosit. În contextele de acest fel indicele de
predica ție este reprezentat prin altceva dec ît printr-un verb-predicat. În cazul interjec țiilor
predicative nu poate fi altceva dec ît informa ția semantic ă a interjec ției echivalent ă cu a
unui verb-predicat. Func ții sintactice de predicat pot avea deci interjec țiile (e vorba în
aceste cazuri de un predicat analogic interjec țional) a c ăror informa ție semantic ă este
echivalent ă cu a unor verbe-predicate, cu care aceste interjec ții sînt comutabile în context,
fără schimbarea inten ției comunicative a vorbitorului
2) Firește, de asemenea este o propozi ție, în care indicele de predica ție este
reprezentat prin altceva dec ît prin verb-predicat, dar nu este nici informa ție semantic ă (ca
în cazul interjec țiilor). La adverbele predicative, indicele de predica ție este de natur ă
formal ă17 și e aflat în afara corpului sonor/grafic al adverbului, mai exact, se concretizeaz ă
în conjunc ția subordonatoare că imediat urm ătoare adverbului predicativ.
3) În Noi? Bun ă pace! Identificarea indicelui de predica ție reprezenta o problem ă
din cauza inexisten ței unui verb-predicativ, cauzat ă de neexprimarea lui. În schimb,
propozi ția este însoțită de intona ția fundamental ă și intona ția suplimentar ă, care și
reprezint ă indicele de predica ție a acestor propozi ții.
II. Al doilea tip de defini ție a propozi ției apare la V. Șerban: „Cea mai mic ă unitate
logico-sintactic ă cu ajutorul c ăreia se exprim ă o comunicare poart ă numele de propozi ție”
(p. 14). Inconvenientele acestui fel de defini ție a propozi ției sînt, pe de o parte, în legătură
cu sintagma terminologic ă unitate logico-sintactic ă, datorit ă faptului c ă „unit ățile” logicii și
cele ale sintaxei nu se suprapun întotdeauna. Mai mult, o judecat ă poate fi transmis ă și
printr-un substitut de propozi ție sau chiar cinetic, printr-un gest (al capului de sus în jos, pe
vertical ă „Da”). De asemenea, printre inconveniente este și termenul defini ției –
comunicare, care și el poate avea diverse accep țiuni.
III. Cel de-al treilea fel de defini ție a propozi ției se întîlnește la D. Irimia: „Unitatea
fundamental ă a limbii în dezvoltarea nivelului sintactic, prin înglobarea nivelelor
morfologic și lexical, este enunțul; prin raportul dintre planul semantic al enun țului și
planul expresiei se desf ășoară func ția central ă a actului de cunoa ștere și comunicare
lingvistic ă: predicația”(p. 330). De asemenea, autorul relev ă că propozi ția este „cea mai
mică unitate sintactic ă, delimitat ă de existen ța unui singur nucleu predica țional”. Ceea ce
consider ăm mai pu țin convenabil în acest fel de a defini propozi ția este reprezentat, pe de o
parte, de chestiuni de natur ă formal ă, const înd în dispersarea elementelor defini ției și mai
ales în anumite formul ări care conduc la incertitudini: dac ă propozi ția este „cea mai mic ă
unitate sintactic ă”, urmeaz ă, logic, c ă exist ă și unit ăți sintactice mai mari, care însă nu sînt
indicate.
16 Interjec țiile iată, haidem echivaleaz ă aici cu “prive ște”, “mergem”.
17 Cu aceea și informa ție semantic ă, acela și adverb poate s ă nu fie predicativ, dac ă nu este urmat de o
conjunc ție subordonatoare.
17 Prin prezentarea și comentarea acestor trei feluri de defini ții ale propozi ției, care au
o anumit ă circula ție în lingvistica rom âneasc ă actual ă, am urm ărit nu s ă anulăm/critic ăm
defini țiile respective prin relevarea particularit ăților lor mai pu țin convenabile, ci s ă punem
în lumin ă faptul c ă mulțimea propozi țiilor din limba rom ână este o realitate deosebit de
complex ă, cu pu ține particularit ăți comune, care s ă permit ă o singur ă defini ție principial
acceptabil ă. Ca unitate superioar ă părții de propozi ție și inferioar ă frazei, propozi ția se
define ște prin urm ătoarele caracteristici de baz ă: indicele de predica ție, scopul comunic ării,
structura.
Așadar, propoziția este unitatea sintactic ă, un subtip de enun ț, definibil ca
sumă de raporturi și / sau funcții sintactice, av înd un singur indice de predica ție
Întrucît aceast ă defini ție general ă a propozi ției poate acoperi doar în principiu și cu
rigurozitate numai relativ ă toate propozi țiile rom ânești admise ca atare, consider ăm util s ă
circumscriem acestei defini ții generale dou ă defini ții ce particularizeaz ă multiplele
concretiz ări ale acestei realit ăți sintactice:
Prototipul de propozi ție este propozi ția constituit ă principial dintr-o îmbinare de
cuvinte morfosintactice, care, contract înd obligatoriu raportul sintactic de ineren ță, permit
organizarea și transmiterea de c ătre vorbitor a unei comunic ări: Studentul cite ște.
Profesorul pred ă.)18.
Astfel, în ce prive ște structura propozi ției, în calitate de pivot structurant a fost
admis elementul central predicativ sau baza predicativ ă, care se organzeaz ă în jurul
nucleului predica țional. C. Dimitriu relev ă o structură de bază sau primar ă a propozi ției, în
opozi ție cu o structură derivată sau secundar ă. Structura derivat ă rezult ă din expansiunea
structurii de baz ă față de care îndepline ște o func ție de determinare: Studentul perseverent
citește multe c ărți. (Tratat , p. 1554).
În ce prive ște componen ța structurii de baz ă, relev ăm că nu exist ă unitate de vedere.
Conform opiniei unor speciali ști, ea este alc ătuită din subiect și predicat, dup ă alții, la cele
două segmente se adaug ă și complementul direct, indirect, de agent, circumstan țialele. Cf.
Ion traverseaz ă … [strada]; Eu v ăd … [cartea]; Eu locuiesc …[la B ălți].
Propoziția analogică este propozi ția în a c ărei structur ă intră – ca element
obligatoriu – un singur cuv înt morfosintactic existent, cu func ția sintactic ă de predicat
identificat ă ca atare nu prin raportul sintactic de ineren ță, ci numai prin anumite asem ănări
cu predicatul din prototipul de propozi ție, în care vorbitorul codific ă o comunicare:
Fulguiește. Se împrimăvărează etc.
Notă: Men ționăm că propozi ția analogic ă nu se suprapune propozi ției eliptice (de
subiect sau de predicat): cf. În zadar rîuri în soare / Grămădești-n a ta gîndire / Și cîmpiile
Asire / Și întunecata mare (M. Eminescu), în care subiectul e inclus în forma gramatical ă a
predicatului sau cu restul de propozi ție, care reprezint ă unități în a cărei structur ă exist ă
neexprimate fie ambele func ții sintactice principale, fie una, dar, în asemenea situa ții,
există posibilitatea de reconstituire a „structurii ini țiale” în conformitate cu inten ția
comunicativ ă a vorbitorului:
cf. Ce vei citi mai întîi nuvela sau romanul? – Romanul .
– Cine chiuia?
– Eu, a răspuns dracul.
– Strașnic glas! (M. Sadoveanu, Nicoară Potcoavă).
18 Alte raporturi sintactice s înt facultative.
18
În categoria propozi țiilor analogice se includ și unit ățile care au primit în literatura
de specialitate diverse denumiri: propozi ții neanalizabile , enun țuri-titlu sau expresii (I.
Iordan): cf. Luceafărul; enun țuri de adresare protocolar ă: cf Onorat public! ș.a.
3. Noțiunea de predicativitate
Deși pînă în prezent lingvistica n-a ajuns la un acord privind definirea propozi ției,
toți lingvi știi care întreprind tentativa de a defini propozi ția relev ă printre tr ăsăturile cele
mai importante ale ei predicativitatea. Așadar, pentru ca un enun ț să poată fi considerat
propozi ție, e necesar ca el s ă cuprind ă un cuv înt sau o sintagm ă așa-numit ă predicativ ă.
Indicele de predica ție reprezint ă un procedeu prin care un cuv înt, o îmbinare de
cuvinte este ridicat( ă) la rangul de propozi ție. Predicatul îndepline ște atît un rol structural
în planul limbii, c ît și rol referen țial în planul extralingvistic, ca actualizator, prin care se
asigur ă coeziunea semantic ă. Indicele de predica ție se poate realiza prin raportul de
ineren ță, în care este implicat predicatul (verbal, nominal, interjec țional). De regul ă deci,
predicatul se identific ă prin indicele de predica ție.
Notă: A nu se confunda totu și termenul de predicat cu cel de predicativitate (mult
mai larg). Predicat se nume ște partea principal ă de propozi ție, dependent ă gramatical de
subiect, care arat ă ce face subiectul, ce a f ăcut, ce va face sau atribuie subiectului o ac țiune
sau o calitate moral ă sau aspect.
Predicativitatea const ă însă în raportarea con ținutului propozi ției la realitatea
obiectiv ă și exprim ă atitudinea subiectului – afectiv ă sau neutr ă – față de realitate. Pe l îngă
verbul-predicat, predicativitatea mai poate fi redat ă și prin alte mijloace (intona ție
predicativ ă, conjunc ții).
În func ție de realizarea concret ă (prin m ărci lingvistice) sau abstract ă (prin m ărci
suprasegmentale) a indicelui de predica ție, propozi țiile se pot grupa în
1) propozi ții cu indice de predica ție material (exprimat prin predicat verbal,
adverbial, interjec țional, conjunc ția subordonatoare) și
2) imaterial (cu expresie lingvistic ă zero).
Predicativitatea se exprim ă prin diverse mijloace lingvistice. Unul din ele este
categoria sintactic ă a modalității, timpului și persoanei . Aceasta înseamn ă că toate
fenomenele calitative au loc în timp și conținutul enun țului e conceput într-un anumit plan
temporal (categoria sintactic ă a timpului), c ă exprim ă, de regul ă, raportul ac țiunii cu una
din cele trei persoane (categoria persoanei) și că enun țul vorbitorului e însoțit de redarea
atitudinii sale fa ță de cele comunicate (categoria modalit ății).
Așadar, modalitatea înseamnă atitudinea subiectului vorbitor fa ță de realitatea
exprimată într-un anumit enun ț. Conceptul dat e strict legat de ceea ce logicienii și
lingvi știi au considerat necesar s ă disting ă între o informa ție reprezentativ ă – dictum – și o
atitudine a subiectului vorbitor în raport cu aceast ă informa ție – modus . Modalitatea este
actualizat ă în plan discursiv prin modalizatori19.
Se disting dou ă tipuri de modalitate:
1. Modalitatea obiectivă: ceea ce se comunic ă e conceput ca real în prezent, trecut,
viitor sau ca ireal, posibil, dorit, necesar, obligator. Într-un cuv înt, modalitate obiectiv ă e
atunci c înd verbul-predicat este exprimat prin unul din cele cinci moduri.
19Prin modalizatori se înțelege „totalitatea cuvintelor și a construc țiilor care introduc semnifica ții de
modalitate”, put înd fi incluse aici m ărci gramaticale (modul verbal), m ărci lexico-gramaticale (verbe
semiauxiliare modale, m ărci exclusiv lexicale (adverbe, locu țiuni adverbiale).
19 2. Modalitatea subiectivă: se red ă atitudinea vorbitorului fa ță de cele comunicate
prin alte mijloace lingvale:
a) cuvinte și propozi ții incidente (ele se refer ă la sensul global al propozi ției, la toate
cuvintele): Mîine, desigur (bine înțeles, firește, poate etc.), va fi o zi fericit ă. (intensific ă
gradul de fermitate); b) intona ția; c) interjec țiile (servesc la exteriorizarea st ărilor suflete ști:
Ah! Ce zi frumoas ă!; Of! Ce zi frumoas ă!); d) adverbe de accentuare.
Concluzie : Așadar, se poate admite posibilitatea a trei tipuri de analiz ă a propozi ției:
gramatical ă, logic ă, psihologic ă/stilistic ă) – toate corecte. Multitudinea și varietatea
criteriilor de delimitare a propozi ției, în diferite limbi, în func ție de tradi ție și curente
lingvistice, multitudinea și varietatea propozi țiilor stabilite de gramaticile diferitelor limbi,
în virtutea unor criterii foarte diverse, au îngreunat la maximum realizarea unei defini ții
unice sau c ît de c ît acceptabile pentru to ți cercet ătorii, problema av înd pînă azi un caracter
controversat. Un lucru r ămîne a fi totu și cert: esența propozi ției este predica ția
(predicativitatea), adic ă însușirea de a comunica, prin con ținutul ei logic, idei cu caracter
informativ, afectiv sau voli țional, prin intermediul cuvintelor organizate gramatical în
jurul unor indici de predica ție, cum sînt: predicatul sau intona ția predicativ ă (și topica).
4. Propozi ția și judecata
Se știe că între limb ă și gîndire exist ă o unitate dialectic ă. Prin urmare, propozi ția
nu poate fi privit ă rupt de judecat ă, cum o fac unii lingvi ști. Între judecata logic ă și
propozi ție exist ă congruen țe ce au determinat confuzia dintre cele dou ă concepte și
interferen ța exagerat ă a logicului în lingvistic ă.
Judecata logic ă – care al ături de no țiune și de ra ționament, este una din formele
gîndirii umane – reprezint ă o realitate delimitat ă relativ exact în știința logicii. Ap ărînd încă
în antichitatea greac ă, la Platon, judecata exprima ideea c ă din „ îmbinarea” – „cu afirma ție”
sau „nega ție” – a unui „nume” (onoma) cu un „verb” (rema), ca „prim ă înlănțuire”, se na ște
„vorbirea elementar ă”, cu men țiunea c ă „vorbirea” și „gîndirea” s înt una 20.
Judecata, ca form ă logic ă se constituie, se transmite și se recep ționeaz ă prin
propozi ție, ca unitate sintactic ă. În istoria civiliza ției umane, propozi ția, ca unitate
sintactic ă a ap ărut dup ă judecat ă, ca unitate logic ă, ceea ce explic ă de ce în teoretiz ările
privitoare la propozi ție sînt preluate acelea și trei func ții ca în judecat ă: subiectul,
predicatul, copula. Totu și între judecat ă și propozi ție putem releva urm ătoarele distinc ții:
– Copula judec ății înseamn ă compatibilitatea „informa ției” din subiectul judec ății
cu „informa ția” din predicatul judec ății; copula propozi ției contribuie semantic
și gramatical la realizarea predicatului nominal. Despre o suprapunere a copulei
judec ății și a propozi ției nu se poate vorbi.
– Nici subiectul judec ății, nici predicatul judec ății nu se suprapun niciodat ă peste
subiectul și predicatul propozi ției, doar uneori se poate atesta o anume
20 Subiectul judec ății logice reprezint ă punctul de plecare a g îndirii sau element cunoscut al g îndirii
– este no țiunea „obiectului” în legătură cu care se afirm ă sau se neag ă ceva.
Predicatul judec ății logice este punctul de sosire a g îndirii sau element nou al g îndirii, este no țiunea
privitoare la caracteristica afirmat ă sau negat ă a subiectului judec ății logice.
Copula judec ății logice înseamn ă compatibilitatea no țiunilor ce se constituie în subiectul și
predicatul judec ății logice sau rela țiile stabilite de mintea omului între no țiunea de subiect și de predicat ale
judec ății logice.
20 coresponden ță (cînd judecata este organizat ă printr-o propozi ție bimembr ă
simpl ă: Priveliștea se stinge (M. Eminescu);
– În timp ce p ărțile judec ății au topic ă fixă, părțile propozi ției pot avea – în
varianta obiectiv ă și subiectiv ă – topic ă liberă;
– O alt ă deosebire vizeaz ă num ărul și calitatea elementelor lor constitutive:
judecata are obligatoriu trei elemente, propozi ția poate con ține un num ăr
variabil de termeni.
Altfel zis, propozi ția, ca unitate lingvistic ă nu poate fi identificat ă cu judecata. F ără
a se reduce la exprimarea unei judec ăți logice, propozi ția este legat ă de judecat ă ca form ă a
gîndirii: or, orice judecat ă reprezint ă o propozi ție, dar nu orice propozi ție reprezint ă o
judecată din punct de vedere logic (din categoria propozi țiilor ce nu s înt judec ăți fac parte
propozi țile interogative: Ce mai faci? Cum te sim ți?).
Unele tipuri de propozi ții exprim ă numai judec ăți: propozi țiile enun țiative propriu-
zise. Cf. Tatăl meu era un cunosc ător al istoriei moderne și contemporane . (M.
Sadoveanu); dubitative, poten țiale și optative. Altele exprim ă judec ăți, dar au și un con ținut
afectiv, care poate trece pe primul plan: propozi țiile enun țiative exclamative. Cf. O, pașă,
cît de darnic e ști! (Coșbuc). Altele (interogative și cele enun țiative imperative) presupun
existen ța unor judec ăți neexprimate, de la care porne ște întrebarea sau îndemnul. Rezult ă
că nu toate propozi țiile exprim ă judec ăți sau numai judec ăți.
Pe de alt ă parte, nu întotdeauna o judecat ă este exprimat ă de o propozi ție (Venind la
teatru,. ..). Pentru exprimarea unei judec ăți se poate folosi și un complex de propozi ții,
adică o fraz ă (de exemplu cu subiectiv ă sau predicativ ă: Toate-s praf … Lumea [S al
judec ății]-i cum este [P judec ății] ..și ca dînsa sîntem noi (M. Eminescu); Și dacă ramuri
bat în geam / Și se cutremur plopii [S al judec ății] / E ca în minte să te am / Și-ncet să te
apropii [P al judec ății] (M. Eminescu) a se vedea C. Dimitriu, p. 928), precum și numai o
parte de propozi ție (construc ție gerunzial ă cu valoare cauzal ă). O propozi ție poate exprima,
reda mai multe judec ăți (La adunare n-a lipsit numai Petrescu; La adunare foarte mult ă
lume a lipsit) . De asemenea, în „limbajul verbal”, judec ățile se mai pot transmite indirect și
printr-o alt ă unitate sintactic ă, de pild ă, substitutul de propozi ție: Da, mă voi naște din
păcat, / Primind o alt ă lege (M. Eminescu).
Judec ățile exist ă numai prin propozi ții, dar aceea și judecat ă poate fi exprimat ă prin
propozi ții diferite. Aceast ă posibilitate este legat ă și de form ă și de con ținut: ea se datore ște
atît existen ței mai multor mijloace lingvistice echivalente, sinonime, c ît și interven ției unui
factor subiectiv în exprimarea judec ății propriu-zise. Propozi țiile reprezint ă o diversitate
mai mare dec ît judec ățile (Mîine merg la teatru; Nu vrei s ă mergi mîine la teatru? De mult
n-am fost la teatru ).
În ce prive ște structura propozi ției și structura judec ății, exist ă unele asem ănări, dar
mai multe deosebiri. Asem ănarea const ă în faptul c ă atît între termenii judec ății, cît și între
cei ai propozi ției se g ăsesc un subiect și un predicat (care nu întotdeauna coincid). Judecata
are numai subiect și predicat ( și copul ă), dar propozi ția poate avea și așa-numitele p ărți
secundare (care se includ în grupul subiectului sau în grupul predicatului). Uneori subiectul
sau predicatul logic coincid tocmai cu o parte secundar ă de propozi ție. Între judecat ă și
propozi ție exist ă și alte c îteva similitudini – în legătură cu calitatea judec ăților: judecățile
pot fi pozitive , dacă afirm ă una sau mai multe caracteristici ale obiectului g îndirii (cf.
Omul este bun și drept ), sau negative (cf. Omul nu este bun și drept) . La fel putem distinge
și propoziții afirmative prin care se organizeaz ă, se transmite și se recep ționeaz ă o
21 judecat ă pozitiv ă și propoziții negative . Bine înțeles, exist ă și unele excep ții, cînd
propozi ția este afirmativ ă, dar judecata negativ ă: Vinul este neo țetit = Vinul nu este o țetit;
X este imoral; Bucuriile vie ții sînt nenumărate etc.).
Notă: Termenul de subiect logic din gramatic ă nu coincide cu termenul omonim din
logică. Și sub aspect structural: judecata are întotdeauna structur ă bimembr ă, cu subiect și
predicat, pe c înd propozi ția poate fi și monomembr ă. Unele propozi ții formulate corect din
punct de vedere gramatical nu s înt corecte sub aspect logic, adic ă nu reprezint ă judec ăți:
Gheorghe cose ște fînul.
5. Diferite teorii cu privire la propozi ție
Privit ă ca unitate sintactic ă, cu aproxima ție delimitat ă, propozi ția ne apare ca un
rezultat al cercet ărilor întreprinse de gramaticii greci și latini. Primul care s-a apropiat prin
observa țiile sale de no țiunea de propoziție a fost filozoful grec Aristotel, în secolul al IV-
lea î.e.n. Dup ă traduc ătorii lui moderni, termenul de logos folosit de acesta, ar exprima un
„complex de elemente de limb ă cu înțeles independent”. Cel care a fixat însă noțiunea de
propozi ție a fost stoicul Dionysios Thrax, în sec. al II-lea î.e.n., autorul celei dint îi
gramatici grece ști, ce a stat la baza studiilor de gramatic ă europene. Acesta înțelegea prin
propozi ție „o împreunare de cuvinte, de p ărți care posed ă un înțeles des ăvîrșit” și făcea
distinc ție între propozi ția principal ă și propozi ția secundar ă, precum și diverse raporturi
sintactice. Și gramaticii latini, mai ales Quintilianus, s-au ocupat cu interes de construc țiile
corecte și de construc țiile incorecte din comunicare, de anumite scheme ale g îndirii, ale
vorbirii și ale gramaticii.
Str însa leg ătură dintre propozi ție și judecat ă a generat apari ția diferitelor teorii în
jurul definirii propozi țiilor. A șa, de exemplu, în sec. al XVIII-lea a c ăpătat o larg ă
răspîndire teoria raționalistă sau logico-gramatical ă despre propozi ție. Esen ța acestei
teorii const ă în identificarea no țiunilor de propozi ție cu cea de judecat ă (fondatori: Claud
Lanselaux (1616-1695), Antoin Arnaux (1612-1694), care au publicat o gramatic ă
cunoscut ă în lingvistic ă sub denumirea Gramatica de la Port- Royal (1676). Pentru autorii
acestei gramatici, limba constituie o secre ție a ra țiunii, iar propozi ția, în genere, e o
categorie logic ă. Prin urmare, spuneau ei, judecata și propozi ția se suprapun. De aici a
pornit ideea gre șită că s-ar putea întocmi o gramatic ă universal ă, deoarece în limb ă totul se
supune logicii, iar logica e o categorie universal ă. Cu timpul, s-a dovedit c ă teoria e lipsit ă
de temei științific.
Ca o reac ție la curentul ra ționalist, în sec. al XIX-lea a luat na ștere Curentul
lingvistic psihologist (Heimann Steinthal (1823-1899), prof. Univ. Berlin). Filozoful și
filologul german demonstreaz ă cu argumente conving ătoare c ă gîndirea lingvistic ă nu se
poate identifica cu g îndirea logic ă, că termenii nu se pot confunda cu no țiunile, c ă
propozi țiile nu s înt echivalente cu judec ățile, contribuind, în mare m ăsură, prin lucr ările
sale, la înlăturarea punctrului de vedere logicist în studierea gramaticii, în general, și a
sintaxei, în special. Punctul de plecare în formarea concep ției sale filozofice despre limb ă
ca psihologie a popoarelor l-au constituit convingerile lui Zohan Friedrich Herbart (1776-
1841), psiholog neam ț.21
21Fondatorii psihologiei popoarelor stabilesc dubla dependen ță a limbii și a spiritului. Dup ă părerea
lor, limba este produsul spiritului poporului, și, prin urmare, a studia limba înseamn ă a pătrunde c ît mai ad înc
în bog ățiile spirituale ale omului. Pe de alt ă parte, a cunoa ște spiritul înseamn ă a cunoa ște cît mai profund
limba. Steithal sus ținea c ă propozi ția n-are nimic comun cu judecata. Dup ă el, propozi ția este un act
22 Se stabile ște dubla dependen ță a limbii și a activit ății spirituale. A șa cum psihologi știi
considerau limba drept activitate spiritual ă, ei puneau semnul egalit ății între limb ă și spirit.
Dacă e așa, înseamn ă că, pentru a p ătrunde mai ad înc, pentru a cunoa ște limba, trebuie s ă
studiem mai profund spiritul și viciversa: pentru a cunoa ște spiritul, trebuie s ă pătrundem
cît mai mult în esen ța limbii. Prin urmare, psihologi știi considerau c ă propozi ția nu are
nimic în comun cu judecata, logica, g îndirea. Propozi ția, dup ă părerea lor, este un act
psihic, ce se red ă prin intona ție și efectele ei. Și aceast ă teorie n-a supravie țuit rigorilor
timpului: or, s-a dovedit c ă unul și acela și gînd poate fi redat prin diferite propozi ții cu
diferit ă intona ție. Intona ția va depinde de starea psihic ă a omului, de inten țiile lui. Mai mult
decît atît, reac țiile noastre suflete ști sînt incalculabile și nu pot fi puse la baza definirii
propozi ției.
În literatura de specialitate se vorbe ște și despre subiectul psihologic și predicatul
psihologic , care, apar ținînd sintaxei expresive/stilistice, se deosebesc de subiectul și
predicatul logic, c ît și de subiectul și predicatul gramatical. În lingvistica rom âneasc ă,
termenii și conceptele de subiect și predicat psihologic au fost preluate – de la Herman
Paul, 1886 – la Alexandru Philippide, care distinge în propozi ție pe l îngă determinate (de
exemplu, subiectul propozi ției, care‚ fiind „mai cunoscut”, este mai slab intonat) și
determinante (de exemplu predicatul propozi ției care este intonat „mai tare”). Relevarea
subiectulul și predicatului psihologic ține de analiza stilistic ă a textului, are caracter
subiectiv și depinde de inten ția comunicativ ă a vorbitorului (reflect ă interven ția afectiv ă a
vorbitorilor). N. Dragomirescu indic ă și modalit ățile de recunoa ștere a subiectului și
predicatului psihologic. De exemplu, în propozi ția Copilul meu se joac ă în curte , accentul
predicativ (elementul nou al comunic ării din punctul de vedere „psihologic”) poate c ădea
pe în curte și, ca urmare, aceste cuvinte reprezint ă predicatul psihologic. A șadar, în aceast ă
propozi ție exist ă nu numai predicatul gramatical se joacă și predicatul logic se joacă în
curte , ci și predicatul psihologic în curte , dacă accentul predicativ al vorbitorului cade pe
aceste cuvinte. C ând nu coincide cu subiectul gramatical, subiectul psihologic – care se
reliefeaz ă numai în opozi ție cu predicatul psihologic – poate fi reprezentat prin nominativul
suspendat ( cele rele dă-le pe apă, în loc de pe cele rele dă-le pe apă) sau prin complemente
directe sau indirecte dislocate ( pe-un om c ăzut nu-mi place s ă cadă al meu palo ș, în loc de
nu-mi place s ă cadă al meu palo ș pe-un om c ăzut; de bine nimenea nu fuge , în loc de
nimenea nu fuge de bine ). Predicatul psihologic, care nu coincide cu cel gramatical, este –
în planul gramaticii – subiect ( Iată eu ce-am auzit, / Oaste mare c-a pornit , în loc de … c-a
pornit oaste mare ), atribut ( Rău ciocan a fost care te-a cioc ănit) etc.
psihologic. Aceast ă teorie n-a suprvie țuit, fiindc ă s-a demonstrat c ă unul și acela și gînd poate fi redat prin
diferite propozi ții, cu diferite intona ții. La r îndul ei, intona ția va depinde de starea psihic ă a omului. Mai mult
decît atît, reac țiile noastre suflete ști sînt incalculabile și, prin urmare, nu pot fi puse la baza definirii
propozi ției.
23 PĂRȚILE DE PROPOZI ȚIE22
1. Noțiuni generale
2. Cuvinte ce pot deveni parte de propozi ție
3. Părțile de propozi ție cu func ție expresiv ă (sau cuvinte no ționale f ără func ție
sintactic ă)
4. Cuvinte care nu s înt părți de propozi ție
5. Numărul părților de propozi ție
6. Caracterul conven țional al diviz ării părților de propozi ție în „principale” și
„secundare”
7. Felurile p ărților de propozi ție
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne,
2005.
Gramatica limbii rom âne. Vol. II, Edi ția a II-a rev ăzută și adăugită, Bucure ști, Editura
Academiei Rom âne, 1966.
Ducrot-Schaeffer, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului .
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică,
1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Editura Institutul
European, 2002.
D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000.
V. Gu țu Romalo, Sintaxa limbii rom âne. Probleme și interpret ări, Bucure ști, Editura
didactic ă și pedagogic ă, 1973.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005.
P. Zugun, Realizarea suficient ă și realizarea insuficient ă a funcțiilor sintactice , LR,
1992, nr. 1-2, p. 109-111.
M. Timofte, Actualitatea sintaxei rom ânești „clasice moderne” , Iași, 2005, p. 9- 65.
Ecaterina Cre țu Toderi ță, Unități, raporturi și funcții sintactice în limba rom ână, Iași,
Demiurg, 2004, p. 21-25.
E. Tamb ă Dănilă, Vechi și nou în sintaxa limbii rom âne, Iași, Demiurg, 2004, p. 133-
160.
M. Secrieru, Nivelul sintactic al limbii rom âne, Partea I, Unități sintactice . Funcții
sintactice , 2005, p. 29-27.
I. E țcu, Capacitatea sistemigen ă a părților de propozi ție // RL ȘL, 1992, nr. 6, p. 32-29.
I. E țcu, Unele considera ții priovind sincretismul categoriilor gramaticale // RL ȘL,
1991, nr. 5, p. 32-40.
1. Noțiuni generale
Partea de propozi ție este unitatea sintactic ă minim ă, inferioar ă propozi ției, posibil ă în
mod obi șnuit23 în limitele propozi ției și indivizibil ă din punctul de vedere al func ției
22I. Ețcu, Capacitatea sistemigen ă a părților de propozi ție // RL ȘL, 1992, nr. 6, p. 32-29.
I. E țcu, Unele considera ții priovind sincretismul categoriilor gramaticale // RL ȘL, 1991, nr. 5, p.
32-40.
23Excep ție fac structurile anacolutice, în cadrul c ărora partea de propozi ție poate ajunge s ă fie în
afara propozi ției „realizate”: Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul na șterii mele, la casa
24 sintactice, f ără autonomie, care poate fi reprezentat ă printr-un cuv înt cu func ție sintactic ă
(cuvînt sintactic), redus uneori la un singur sunet sau printr-o sintagm ă24.
În ce prive ște aceast ă unitate sintactic ă, în lingvistica rom âneasc ă exist ă dou ă
modalit ăți de abordare:
1. În mod obi șnuit, în gramatica de tip clasic a limbii rom âne, teoretizarea p ărții de
propozi ție coexist ă cu teoretizarea func ției sintactice, adic ă func ția sintactic ă se define ște
prin conceptul de parte de propozi ție, ceea ce înseamn ă amalgamarea a dou ă categorii
distincte: func ție sintactic ă și unitate sintactic ă. Or, practica analizei sintactice uziteaz ă de
un limbaj specializat care con ține termeni pentru identificarea unit ăților sintactice: cf.
Subiect, predicat, complement ș.a. și de exact aceia și termeni pentru identificarea func țiilor
sintactice. Corolarul unei asemenea modalit ăți de abordare a problemei e enun țat de C.
Dimitriu, care men ționeaz ă că „func țiile sintactice pot fi concepute numai în interiorul
unităților sintactice divizibile” și „sînt rezultatul raporturilor sintactice”.
2. O alt ă modalitate de abordare a problemei e aceea de a renun ța la utilizarea
conceptului de parte de propozi ție în favoarea utiliz ării exclusive a conceptului și
metatermenului de func ție sintactic ă (D. Irimia).
O altă problem ă pe care, de asemenea, o consider ăm important ă este interpretarea
nejustificat ă drept sinonime a no țiunilor de parte de propozi ție și a celei de cuvînt (ca
unitate lexical ă) sau de parte de vorbire (ca unitate morfologic ă). Cf. Așa făcu; și-i rîdea
inima babei de bucurie25 (I. Creang ă); Mi-e foame .
Cuvîntul poate fi privit într-un enun ț dat din dou ă puncte de vedere: ca unitate
lexicală și ca unitate sintactic ă. Ca unitate lexical ă (de denumire), raportat ă la o anumit ă
noțiune, cuv întul exprim ă în enun ț un anumit sens, are un anumit con ținut logico-semantic,
iar ca unitate sintactic ă, cuv întul ocup ă un anumit loc în lanțul vorbirii, are un anumit rol,
dobîndește o anumit ă funcție în cadrul unui enun ț determinat. De exemplu: Ion o iube ște pe
Maria, iar Gicu pe Ana , fiecare cuv înt are rolul sau func ția lui bine stabilit ă: Prepozi ția pe
(repetat ă) realizeaz ă în propozi ție un raport de subordonare, av înd numai rol de instrument
gramatical, de conectiv, de liant (leag ă complementele directe de regentele lor), f ără a
putea deveni o unitate sintactic ă, datorit ă insuficien ței sale semantice); conjunc ția iar
realizeaz ă în fraz ă un raport de coordonare, av înd numai rol de instrument gramatical
(leagă dou ă propozi ții principale, f ără a putea deveni o unitate sintactic ă, datorit ă
insuficien ței semantice); verbul e predica etc. Prin urmare, sensurile cuvintelor au un rol
deosebit în înțelegerea func ției lor sintactice; ele permit identificarea unit ăților sintactice,
decid asupra solu ției corecte în delimitarea acestora. Altfel zis, conținutul logico-semantic
al cuvintelor dicteaz ă, într-o anumit ă măsură, funcția lor sintactic ă.
În ceea ce prive ște func ția părții de propozi ție, nu se poate pune semnul egalit ății
între partea de propozi ție și func ția sintactic ă, întrucît:
– partea de propozi ție poate avea nu numai func ție sintactic ă (subiect, predicat
etc.), ci și func ție exclusiv expresiv ă;
– funcția sintactic ă se concretizeaz ă nu numai în partea de propozi ție, ci și în alte
unități sintactice (de ex., propoz. subiectiv ă etc.).
părintească din Humule ști …, parc ă-mi saltă și acum inima de bucurie! (I. Creang ă). Partea de propozi ție eu
– subiect, a r ămas practic f ără predicat („m ă bucur”).
24Așa făcu; și-i rîdea inima babei de bucurie … (I. Creang ă)
25 Vom comenta acest caz de necoinciden ță.
25 Func ția sintactic ă este un adaos dob îndit de o unitate sintactic ă component ă, ca
urmare a raporturilor sintactice contractate la nivelul unit ății sintactice din care face parte.
Privitor la func țiile sintactice, not ăm și foarte dificila problem ă a individualiz ării lor
după natura leg ăturilor ( în mod special semantice și gramaticale) dintre „elementele”
participante la realizarea acestor func ții. Dac ă – lăsînd la o parte informa ția stilistic ă etc. –
luăm în considera ție numai informa ția semantic ă (scopul comunic ării) și informa ția
gramatical ă (mijlocul principal de realizare a scopului), atunci într-un context ca O fetiță se
joacă, unde exist ă numai func țiile sintactice de subiect și de predicat, g ăsim c ă: informa ția
semantic ă – const înd în considerarea ca inerente a no țiunilor exprimate de substantivul și
de verbul respectiv – este dat ă de radicalii fetiț- și joac-; informa ția gramatical ă, însemn înd
informa ție morfologic ă – flectivele o… –ă se… –ă) și, în leg ătură cu aceasta, informa ție
sintactic ă (raportul sintactic creat între p ărțile de propozi ție, marcat prin acordul gramatical
în categoriile gramaticale comune – persona și num ărul > subiect și predicat > ineren ță.
Rezult ă deci c ă în acest exemplu informa ția semantic ă este îmbrăcată în informa ție
gramatical ă. Subliniem totu și că, în regul ă general ă, func ția sintactic ă nu este posibil ă decît
prin îmbinarea informa ției semantice cu informa ția gramatical ă. Că așa stau lucrurile se
probeaz ă prin aceea c ă, ignor înd fie informa ția semantic ă (cf. O cas -ă se avînt –ă etc.), fie
infoma ția gramatical ă (cf. Un pisic –e te alint –o etc.) se ob țin segmente de vorbire care nu
reprezint ă propozi ții reperate din punctul de vedere al vorbitorului “obi șnuit” de limba
română.
2. Cuvinte ce pot deveni parte de propozi ție
• cuvinte noționale (autosemantice) – aceast ă clasă de cuvinte este cea mai bogat ă,
aici încadr îndu-se cuvintele morfosintactice(substantive, verbe, adjective, adverbe);
• cuvinte-substitut , care transmit în mod indirect no țiuni. Ele se clasific ă în:
– cuvinte-substitut care transmit informa ția semantic ă preluat ă, de obicei, de la un
singur cuv înt noțional, unde se încadreaz ă majoritatea pronumelor: Omul
trăiește pe pămînt. El / acesta, oricare etc. are nevoie de hran ă.
– cuvinte-substitut care, pe l îngă informa ția semantic ă preluat ă de la elementul
lexical înlocuit în contextul dat, transmit și informa ția semantic ă existent ă în
corpul lor sonor/grafic: numeralele întrebuin țate pronominal ( Văd cinci
rîndunele, două zboară);
– cuvinte-substitut cu situa ție specială, reprezentate de interjec țiile onomatopee
cu mesaj „apar ținînd” omului (miau = miaun ă; cotcodac = cotcod ăcește).
Cuvinte cu func ție dublă: sintactic ă și de marc ă / conector
Aceste cuvinte se aseam ănă, pe de o parte, cu unele cuvinte cu func ție numai
sintactic ă, pentru c ă au informa ție semantic ă direct ă (adverbele de felul unde, de
unde, pînă unde, cum, precum, dup ă cum etc.) sau indirect ă (pronume de felul cine,
care, ceea ce etc.), eventual informa ție gramatical ă determinativ ă (asemeni
conjunc țiilor).
26 3. Părțile de propozi ție cu func ție expresiv ă
(sau cuvinte no ționale fără funcție sintactic ă)
Aceast ă clasă de cuvinte are un inventar destul de redus (circa 20) și conține cîteva
forme flexionare ale pronumelui personal, care numai în anumite tipuri de contexte ajung
să fie golite de informa ția lor no țională/semantic ă inițială, în locul c ărei informa ții
noționale/semantice li se confer ă de către vorbitor informa ție expresiv ă; acest lucru face ca,
în contextele respective, cuvintele în aten ție să constituie o parte de propozi ție cu regim
particular (func ția lor este exclusiv expresiv ă):
• formele flexionare ale pronumelui personal – dativul etic : eu mi-s ardelean; și-ți vine
el cu o poveste; și mi-ți aduce el ni ște argument e; Pe Codrena ș mi ți-l legă; Unde mi-
ai stat pînă acum; Și mi ți-l luă de chică; Din vorb ă-n vorbă, tura-vura, ne-am ab ătut
pe la o țuică…una-dou ă-trei… pe urm ă dă-i cu bere, d ă-i cu vin, d ă-i cu vin, d ă-i cu
bere. (I. L. Caragiale)
• dativul neaccentuat al pronumelui personal de persoana a III-a singular –i în perifraza
verbal ă neaglutinat ă veche: Deși nimeni nu-l ascult ă, Ion dă-i și dă-i cu valoarea
principiilor lui de via ță); acest i trebuie admis de asemenea ca dativ etic cu func ție
exclusiv expresiv ă, pentru c ă este desemantizat lexical, nu are informa ție gramatical ă
determinativ ă, este întrebuin țat emfatic și, ca urmare, nu poate îndeplini func ție
sintactic ă);
• acuzativul neaccentuat al pronumelui personal de persoana a III-a plural le în
perifraz ă verbal ă neagutinat ă „recent ă” le are ( Ion le are cu poezia; Ce le mai știe pe
toate ) – acuzativul etic , care apar ține perifrazei verbale în aten ție26;
• dativul neaccentuat al pronumelui personal de persoana I singular mi (inițial dativ
etic) urmat de acuzativul neaccentuat al pronumelui personal de persoana a II-a
singular te în perifrazele adverbiale aglutinate: darămite, pasămite etc.;
• acuzativul neutru din perifrazele verbale neaglutinate vechi: a o zbughi, a o tuli, a o
lua la sănătoasa, a o rupe de fug ă, a o pune de m ămăligă etc. (la pronumele o nu se
poate identifica substantivul pe care îl substituie. Cf. Văzînd eu o vreme ca asta, am
șparlit-o la balt ă, cu gînd rău asupra mamei, c ît îmi era de mam ă și de necăjită. (I.
Creang ă).
4. Cuvinte care nu s înt părți de propozi ție
Există în limba rom ână părți de vorbire care, de și incluse în propozi ție, nu
pot fi considerate p ărți de propozi ție distincte. Acestea s înt cuvinte cu func ție
numai de marc ă la nivelul propozi ției, al p ărții de propozi ție, al frazei, textului.
Vide semantic, aceste cuvinte s înt părți de vorbire-flectiv, m ărci categoriale ale
anumitor categorii gramaticale ale unor cuvinte, intr înd ca „anexe”, în structura
morfologic ă a cuvintelor, ele transmit în exclusivitate informa ție gramatical ă:
– vocativul numelor ( Băiete! Fato !),
– interjec țiile-semnal măi, băi, bre + vocativul unui nume;
– interjec ții folosite f ără mesaj și se afl ă în afara comunic ării interumane : la-la-la,
cîhî-cîhî etc.
26Situația formelor pronominale cu valoare etic ă nu este specific ă numai limbii rom âne și nici m ăcar
doar limbilor romanice cf. les mettre “a o lua la s ănătoasa”; sp. Tomar la del humo “ a o lua la fug ă”; it. Farla
a uno “a i-o face cuiva”, engl. Take it easy “a o lua încet” ș.a., de unde am putea concluziona c ă avem în față
niște universalii lingvistice, care au fost mult timp ignorate de c ătre cercet ători.
27 – articole neaglutinate cu partea de vorbiere însoțită: un om, ni ște femei, lui
Vasile, unor copii etc.), toate articolele (s înt instrumente gramaticale f ără
autonomie semantic ă);
– formele neaccentuate de acuzativ sau dativ ale pronumelui refelxiv, anexe ale
unor verbe: te îmbraci, își spun bun ă ziua; se spal ă, se împrimăvărează etc.;
– verbele auxiliare: ar pleca, să fi mers, este recitată etc.;
– prepozi țiile-anexe ale unor forme nominale verbale sau pentru marcarea
categoriei gramaticale a cazului: contra curentului, de citit, a merge, datorit ă
relațiilor etc.;
– adverbe de afirma ție și de negare: Da, ba etc.
– adverbele de mod din structura gradelor de compara ție: mai, puțin, tot, așa, atît,
foarte, tare, prea etc.
– adverbul de mod abia, ca însoțitor al unor adverbe de timp ( abia azi ), pronume
(abia el ) sau numerale ( abia trei ); unele adverbe și locu țiuni adverbiale de mod,
cu insuficien ță semantic ă, fără autonomie semantic ă27: cele de precizare, de
întărire sau de subliniere – chiar, tocmai, mai, tot, nici, îndeosebi, cu deosebire,
cu prec ădere, în special, mai ales ; cele de restric ție – barem, doar, dec ît,
exclusiv, încaltea, m ăcar, numai, cel pu țin; adverbe-apozeme, de tipul adică,
anume, cu alte cuvinte28 sau cele de tipul în primul r înd, în al doilea r înd etc.
[Tu-mi cei chiar nemurirea mea… (M. Eminescu)]; care singure, izolate, indic ă
din planul inciden ței sau c ă vorbitorul folose ște în comunicarea respectiv ă o
apozi ție sau c ă urmeaz ă o enumerare de argumente; cele de explica ție – adică,
aproximativ, cam, circa, vreo ; cele de proximitate – aproape, mai ;
– toate prepozi țiile și locu țiunile prepozi ționale, precum și conjunc țiile și
locuțiunile conjunc ționale (instrumente gramaticale).
Not ă: Uneori p ărțile de propozi ție pot r ămîne în afara limitelor propozi ției. E
vorba de structurile anacolutice: Nu știu alții cum sînt dar eu, cînd mă gîndesc la
locul nașterii mele, la casa p ărintească din Humule ști (…) parc ă-mi saltă și acum
inima de bucurie! (I. Creang ă) (subiect suspendat).
5. Numărul părților de propozi ție
În legătură cu aceast ă problem ă, în literatura de specialitate exist ă mai multe
ipoteze:
• Există o singur ă parte de propozi ție (sus ținător Ch. Serrus), predicatul , ceea ce
înseamn ă că partea de propozi ție, ca unitate sintactic ă poate avea o singur ă func ție
sintactic ă – predicat, subiectul nefiind considert indispensabil limbajului.
Neconvenabilitatea ipotezei rezid ă în faptul c ă reprezint ă o abatere de la regula
aristotelic ă, după care g îndirea uman ă se realizeaz ă în doi termeni și se concretizeaz ă
în propozi ția bimembr ă. În ce prive ște existen ța propozi ției monomembre, men ționăm
27Problema acestor elemente lexicale a fost luat ă în discu ție în literatura de specialitate, unde li- s-au
propus variate denumiri: particule modale (Al. Iona șcu), cuvinte modale (Gh. Dragomirescu), adverbe-regim
(N. Dragomirescu), particule intensive cu func ție comun ă (Șt. Iacob), semiadverbe, adverbe-particul ă (Nica),
adverbe de modalizare emfatic ă (Dimitriu) ș.a.
28 La aceste cuvinte men ționate mai sus s-ar mai ad ăuga și unele de origine str ăină precum alias,
recte , care, de asemenea, semnaleaz ă apozi ții. Cf. Un altul ni spune cum am face poate bine de a emigra în
România, recte de a p ărăsi acest p ămînt, care e cu mai mult drept și cu mai mult ă rațiune al nostru dec ît al
lor. (M. Eminescu)
28 că aceasta este doar o excep ție în raport cu prototipul de propozi ție, e doar o realizare
particular ă și cu frecven ță redus ă a propozi ției rom ânești.
• De mare circula ție a fost ipoteza – numit ă uneori logicist ă – potrivit c ăreia exist ă
două părți de propozi ție: subiectul și predicatul . Punctul de plecare al ipotezei e în
antichitatea greac ă, în mod special la Aristotel (cu referin ță la judecata logic ă ce ar
exista doi termeni). În lingvistica rom âneasc ă ipoteza e sus ținută de G. Iv ănescu și B.
Berceanu, care vorbesc despre nucleul propozi ției. Ipoteza e neconvenabil ă, întrucît
nu ia în considera ție deosebirile dintre logic ă și gramatic ă.
• Ipoteza c ă în limba rom ână exist ă trei p ărți de propozi ție este sus ținută de P. Zugun,
care propune s ă se vorbeasc ă despre subiect, predicat și adjunct . Autorul apreciaz ă că
tipurile de rela ții fundamentale existente între cuvintele în care poate fi disociat ă o
propozi ție reprezint ă un criteriu suficient pentru identificarea tipurilor fundamentale
de p ărți de propozi ție. Ineren ța justific ă existen ța subiectului și predicatului,
subordonarea dintre atribut, complement etc. conduce la ideea c ă toate acestea
reprezint ă o singur ă funcție sintactic ă – adjunctul.29
• Ipoteza care a fost și este încă cea mai r ăspîndiră în gramatica rom âneasc ă – și nu
numai – este aceea c ă exist ă patru p ărți de propozi ție: subiectul, predicatul, atributul
și complementul (dou ă principale și dou ă secundare). Neconvenabil ă: exist ă
subordona ți la doi regen ți: EPS, atributul circumstan țial.
• Ipoteza c ă exist ă cinci p ărți de propozi ție: 4+EPS. Celelalte ipoteze: șase, șapte, opt
părți de propozi ție
Numărul func țiilor sintactice nu este acela și în toate propozi țiile. În propozi țiile din
limba rom ână, num ărul func țiilor posibile variaz ă de la minimum zero (substitutul de
propozi ție) la maximum șase.
6. Caracterul conven țional al diviz ării părților de propozi ție în
„principale” și „secundare”
Tradi țional, majoritatea p ărților de propozi ție au fost grupate ierarhic în dou ă categorii:
1. Părți de propozi ție „principale” – subiectul și predicatul – care constituie minimul
necesar pentru existen ța propozi ției, reprezint ă esența ei, constituie nucleul în jurul
căruia se grupeaz ă „părțile secundare” ale unei propozi ții dezvoltate. Existen ța
părților principale condi ționeaz ă existen ța actului comunicativ și din perspectiva
enunțării, și din perspectiva recept ării.
Not ă: În ce prive ște raportul ierarhic dintre cele dou ă părți de propozi ție, se poate spune c ă mai important
este predicatul, deoarece prin el se realizeaz ă, în mod obi șnuit, predica ția, care este esen ța propozi ției. Rela ția
dintre predica ție și predicat face ca p înă și propozi țiile monomembre (nominale) reduse numai la subiect s ă
dea impresia referirii la un predicat neexprimat datorit ă prezen ței predica ției, pe c înd propozi țiile
monomembre impersonale reduse numai la predicat s înt în mod evident, nelegate de existen ța unui subiect.
29Introducerea func ției de complement în analiza gramatical ă marcheaz ă prima “desprindere”
semnificativ ă a gramaticii de logic ă: dacă identificarea func ției de subiect ( subjectus , de subjicere – “A pune /
a așeza dedesubt” – adic ă “sub predicat”, înaintea predicatului) și de predicat ( praedicatum – “ a spune
dinainte” – predicatul spune ceva despre ceva de dinainte”) a fost fundamentat ă pe baze logice, atunci
identificarea altor func ții – complement ( complementum , de complere – “întregire/completare, a umple”),
atributul ( attributum =”a atribui / a da în seama cuiva”), apozi ție (apposition = “a pune al ături/lîngă”) are un
fundament de alt ordin – semantic – și anume “imposibilitatea unui cuv înt de a exprima totalitatea unei idei”
[Ducrot-Schaeffer, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului , p. 293].
29 De asemenea, predicatul, spre deosebire de subiect, nu poate fi multiplu; subiectul poate fi inclus în forma
gramatical ă a predicatului; stabilim num ărul propozi țiilor într-o fraz ă după numărul predicatelor.
C. Dimitriu asociaz ă relația dintre subiect și predicat cu raportul dintre profesor și elev și exclude
raportul ierarhic dintre acestea.
2. P ărțile de propozi ție secundare nu sînt elemente indispensabile în alcătuirea unei
propozi ții și constituie complet ări ale nucleului propozi ției, se grupeaz ă în jurul celor
„principale” și le complinesc înțelesul, subordon îndu-se acestora.30
Distinc ția părților de propozi ție în „principale” și „secundare” este o distinc ție
exclusiv gramatical ă și nu vizeaz ă importan ța (valoarea) acestora în cadrul comunic ării
(noțiuni conven ționale, comode la analiz ă). În aceast ă ordine de idei, fiecare dintre „p ărțile
secundare” poate avea o însemn ătate mai mare dec ît oricare „parte de propozi ție
principal ă” (depinde de inten ția comunicativ ă și de interesul vorbitorului de a eviden ția
prin accent și intona ție o anumit ă „parte secundar ă” de propozi ție): Pe tine te iubesc; Acolo
vreau să plec; Frumoas ă a fost vacan ța noastră. Așadar, din punct de vedere informativ,
toate p ărțile de propozi ție pot fi la fel de importante, întrucît fiecare transmite o anumit ă
informa ție (În orice propozi ție distingem dou ă tipuri de informa ție: veche sau cunoscut ă
deja, și nou ă, necunoscut ă). Reie șind din acest postulat, u șor putem demonstra c ă părțile
secundare se încadreaz ă, de obicei, în categoria cuvintelor care aduc informa ție nou ă și deci
sînt mai importante dec ît așa-zisele „p ărți principale”.
Relevarea importan ței mai mici ori mai mari se face prin apelul la testul comut ării
cu zero: unitățile sintactice „inferioare” (secundare), subordonate unei unit ăți sintactice
„superioare” (principale), au mai mic ă importan ță dacă prin comutarea lor cu zero nu se
distruge unitatea sintactic ă „superioar ă” și importan ță mai mare dac ă prin comutarea lor cu
zero se distruge unitatea sintactic ă „superioar ă”. Cf. Omul bun c întă (bun are importan ță
mai mic ă și poate fi comutat cu zero, propozi ția omul cîntă continu înd să existe, iar p ărțile
de propozi ție omul și cîntă au importan ță mai mare, întrucît comutarea lor cu zero distruge
propozi ția. Unit ățile sintactice cu importan ță mai mic ă contracteaz ă cu unit ățile cu
importan ță mai mare raportul sintactic de subordonare.
Din punct de vedere strict gramatical, pentru identificarea și caracterizarea unei
propozi ții, predicatul are, f ără îndoial ă, rolul principal, deoarece prin el se realizeaz ă, în
mod obi șnuit, esen ța acesteia – predica ția. E de remarcat c ă subiectul și predicatul s înt niște
elemente, în mare m ăsură, independente at ît unul fa ță de altul, c ît și față de celelalte p ărți
de propozi ție, de și formal predicatul e subordonat subiectului (acord în num ăr și persoan ă).
În propozi ție, predicatul poate fi folosit f ără subiect ( îl conține desinen ța) – prin aceasta se
manifest ă independen ța predicatului. P ărțile secundare se polarizeaz ă în jurul celor
principale, form înd dou ă grupuri distinctive – grupul subiectului (atributul) și cel al
predicatului (compl.). Aceasta nu înseamn ă însă că atributul determin ă întotdeauna
subiectul: Am cumpărat o hain ă nouă.
Generaliz înd, relev ăm că utilizarea excesiv ă a criteriului importan ței semantice
determin ă nu numai anularea organiz ării acceptabile actuale a func țiilor sintactice în
principale și secundare, dar chiar la imposibilitatea descrierii taxinomice a faptelor de
30Actualmente exist ă opinia conform c ăreia se relev ă o a treia clas ă de p ărți de propozi ție –
intermediare (apozi ția) – func ție care are drept caracteristici și de secundar ă (din perspectiva enun țării/a
locutorului, pentru care exprimarea traducerii/explica ției/comentariului este facultativ ă), și de principal ă (din
perspectiva recept ării – a interlocutorului pentru care exprimarea traducerii/explica ției este obligatorie).
30 limbă. Convenabilitatea criteriului importan ței gramaticale este apreciabil ă numai cu
condi ția utiliz ării lui neexclusive în interpretarea gramatical ă a structurilor lingvale31.
7. Felurile p ărților de propozi ție
P ărțile de propozi ție se mai pot grupa și în func ție de structura lor:
• părți de propozi ție simple, alcătuite numai dintr-o parte de vorbire cu sens lexical
suficient sau numai dintr-o locu țiune corespunz ătoare acesteia: Timpul este
ireversibil. Punctul meu de vedere îmi pare mai acceptabil.
• părți de propozi ție complexe , alcătuite dintr-o parte de vorbire cu sens lexical
suficient sau dintr-o locu țiune corespunt ătoare acesteia, precedat ă de:
– o prepozi ție sau de o locu țiune prepozi țională (Plimbare în largul m ării; I-am
luat drept prieteni.);
– un adverb de mod cu insuficien ță semantic ă și sintactic ă (de precizare, de
întărire sau de subliniere, de restric ție, de explica ție și de aproxima ție): Numai el
poate să mă ajute. Mă indispune privirea ta cam piezișă; anume el; chiar noi;
bunăoară exemplul, barem mie etc.
– un verb copulativ ( în cadrul predicatului nominal);
– un verb semiauxiliar de modalitate: poate alerga; trebuie s ă vorbim …
• părți de propozi ție multiple (omogene), alc ătuite din dou ă sau mai multe p ărți de
vorbire cu sens lexical suficient, aflate în raport de coordonare ( Ana, Victoria și Ion
sînt studenți buni. );
• părți de propozi ție dezvoltate , alcătuite din dou ă părți de vorbire cu sens lexical
suficient, îmbinate liber și analizabile:
– construc țiile infinitivale relative subiective (cu func ție de subiect ( și obiective)
cu func ție de complement direct): Nu-i ce vinde; N-are cine vorbi ; N-am cum
rezolva .
– Construc țiile circumstan țiale participiale (cu func ție de complement
circumstan țial de timp sau de cauz ă), izolate de restul propozi ției prin virgul ă:
Odată ajunși acolo, au trimis un mesaj. ;
– Construc țiile cu numerale cardinale (f ără sau cu articole demonstrative) și
substantive: Îl despărțeau zece metri; Pista de zece metri era suficient ă.);
– Construc țiile alc ătuite din adverbul de timp acum (precedat uneori de prepozi ție
de), urmat de numeralele cardinale și substantivele care exprim ă noțiuni
temporale: Întîlnirea de acum un an n-am s-o uit niciodat ă; A venit în vizită
acum un an.
– Construc țiile alc ătuite din adverbe de timp, precedate de prepozi ția de și urmate
de adverbe de loc: De azi încolo (înainte) mergi și singur; De azi în cinci zile
știm rezultatul.
– Apozi țiile (din substantive în N. și substantive sau pronume în G., cu sau f ără
determin ări): Ion, student la facultatea filologie …
31Cf. afirma ția din GA: “p ărțile secundare de propozi ție sînt secundare din punct de vedere
grammatical în sensul c ă sînt subordinate altora” (p. 75), de unde rezult ă că importan ța principal ă din punct
de vedere tot grammatical înseamn ă calitatea de a fi regent.
31 • Părți de propozi ție anticipate sau reluate cu ajutorul pronumelor personale sau
reflexive: Vine el mama; R îndunele pleac ă ele, dar tot se întorc . (subiect); Sieși și-a
făcut rău.
• Părți de propozi ție cu valoare unic ă, adic ă reprezint ă fiecare c îte o singur ă func ție
sintactic ă și părți de propozi ție cu valoare dubl ă, care reprezint ă, fiecare în parte, c îte
două func ții sintactice. Acestea din urm ă fac referire sau determin ă simultan dou ă
elemente regente din aceea și propozi ție: atributul circumstan țial (cu valoare de atribut
și de complement: Matur , omul g îndea altfel; Sup ărat, el plecă numaidec ît) și
elementul predicativ suplimentar (la fel cu valoare de atribut și de complement : Dana
vine necăjită de la școală; O văd gînditoare .).
• Părți de propozi ție cu referire sau cu determinare unic ă și părți de propozi ție cu
determinare dubl ă. Tot p ărți de propozi ție cu valore dubl ă sînt și unele construc ții
sintactice din planul propozi ției sau chiar din planul frazei, care fac referire sau care
determin ă, în acela și timp, (la) dou ă elemente coordonate: V ăzînd și plăcîndu-i casa,
a cump ărat-o. (compl. direct și subiect); El poate și e necesar a face acest lucru . (
compl. direct și subiect); El poate și se străduiește a rezolva aceste probleme . (compl.
direct și indirect); Aud și îl văd strigînd (Compl. direct și element predicativ
suplimentar) etc.
În aceea și categorie de p ărți de propozi ție cu valoare dubl ă intră și unele
complemente care depind de un singur element regent (subordonare, referire unic ă),
reprezentat prin verbele reflexive eventive: a se bucura; a se întrista, a se sup ăra, a se
necăji, a se mira etc. Aceste complemente includ, concomitent, o valoare de obiect
indirect și o valoare de circumstan țial de cauz ă (situa ție mixt ă): S-a bucurat de
revederea ta. Se mir ă de nepriceperea ei .
32 FRAZA
1. Istoric, caracteristici, defini ție
2. Clasificarea propozi țiilor din cadrul frazei
3. Coresponden ța dintre p ărțile de propozi ție și propozi țiile din cadrul frazei
4. Tipuri de fraze
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne,
2005.
Gramatica limbii rom âne. Vol. II, Edi ția a II-a rev ăzută și adăugită, Bucure ști, Editura
Academiei Rom âne, 1966.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică,
1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Editura Institutul
European, 2002.
Ecaterina Cre țu Toderi ță, Unități, raporturi și funcții sintactice în limba rom ână, Iași,
Demiurg, 2004.
I. Iordan, Vl. Robu, Limba rom ână contemporan ă, Bucure ști, Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, 1978.
G. Iv ănescu, Curs de Sintaxa Limbii Rom âne Moderne , Iași, Junimea, 2004.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005.
M. Secrieru, Nivelul sintactic al limbii rom âne, Partea I, Unități sintactice. Func ții
sintactice, 2005, p. 19-21.
E. Tamb ă Dănilă, Vechi și nou în sintaxa limbii rom âne, Iași, Demiurg, 2004, p. 15-28.
1.Istoric, caracteristici, defini ție
Frază (< lat. phrasis „fel, mod de exprimare”) este unitatea sintactic ă superioar ă,
alcătuită din dou ă sau mai multe propozi ții, care contracteaz ă între ele diferite raporturi
sintactice, s înt legate dup ă legile limbii date și redau un g înd complex, conceput ca un tot
întreg. Fraza reprezint ă un tot întreg at ît dup ă conținut și intona ție, cît și dup ă forma
gramatical ă32: De cînd s-a dus, s înt ca o creang ă veștedă, / Care-nainte de-a-nflori se
scutură, / Și lumea nici o bucurie nu-i mai d ă / Inimii mele, boal ă și putredă ciutură (M.
Isanos).
Distinc ția dintre propozi ție și frază este at ît cantitativ ă – fraza con ține cel pu țin dou ă
nuclee predicative – , c ît și calitativ ă – func țiile sintactice de la nivelul frazei s înt asigurate
și propozi țional.
Din punctul de vedere al evolu ției limbii, în general, și al evolu ției sintaxei, în
special, fraza a luat na ștere din nevoia de exprimare a unui con ținut complex, pe baza
32 Ca form ă mai des ăvîrșită de exprimare a g îndirii, fraza a luat na ștere mai t îrziu dec ît propozi ția. Ea
a apărut în anume circumstan țe, la o anume etap ă de evolu ție a societ ății umane, reflect înd un nivel mai înalt
de dezvoltare a intelectului uman. Bine înțeles, lingvi știi nu opereaz ă cu anumite date concrete c înd a ap ărut
fraza. Cert r ămîne a fi însă faptul c ă fraza reflect ă o etap ă net superioar ă a gîndirii umane: omul a p ătruns în
esențele fenomenelor, a putut stabili diverse raporturi dintre fenomene, pe care apoi le-a redat prin limb ă.
Cu referin ță la originea frazelor, exist ă două supozi ții principale. Unii cercet ători consider ă că fraza a
apărut ca urmare a unirii a dou ă sau mai multe propozi ții într-o fraz ă format ă prin coordonare. Al ții însă
opteaz ă pentru ideea c ă fraza s-a dezvoltat prin predicativizarea p ărților secundare de propozi ție.
33 reunirii unor propozi ții. Ea s-a dezvoltat paralel cu propozi ția, mai întîi pe baza juxtapunerii
între propozi țiile coordonate sau subordonate, apoi pe baza jonc țiunii, pe m ăsură ce
organizarea intern ă a propozi ției a devenit mai complex ă și s-a sim țit nevoia unor mijloace
specializate (adverbe, pronume) care s ă lege propozi țiile între ele (cu timpul și acestea s-au
transformat în cuvinte conjunctive). Ca unitate sintactic ă distinct ă, fraza este rezultatul
cercet ărilor întreprinse de gramaticii moderni. Abia la începutul secolului al XX-lea,
gramaticile europene vorbesc despre fraz ă, ca unitate sintactic ă superioar ă propozi ției,
despre o sintax ă a frazei.
Caracteristicile de baz ă ale frazei reies din compara ția ei cu propozi ția. Fiind o
comunicare cu predica ție multipl ă, fraza se poate clasifica în func ție de diverse criterii:
– sub aspect formal , fraza e o unitate sintactic ă superioar ă propozi ției, deoarece
este constituit ă din dou ă sau mai multe propozi ții;
– sub aspectul con ținutului , fraza este mai complex ă decît propozi ția, put înd
exprima con ținutul unei singure sau mai mai multor judec ăți;
– sub aspectul rela țiilor sintactice stabilite între propozi țiile din cadrul ei, fraza
dispune de acelea și raporturi pe care le g ăsim și între p ărțile de propozi ție: de
coordonare, subordonare, apozitiv. Dac ă pentru coordonare și subordonare
folosesc am îndouă acelea și mijloace, atunci se deosebesc prin instrumentele
utilizate pentru realizarea subordon ării (conjunc ții și locu țiuni conjunc ționale
subordonatoare, pron., adj. relative, nehot ărîte, adverbe pronominale etc.
Așadar, în ce prive ște con ținutul, fraza reprezint ă, ca și propozi ția independent ă, o
comunicare încheiat ă, după care se poate pune punct, semnul întrebării sau exlam ării. Ea
este însă o unitate sintactic ă superioar ă propozi ției, între ele exist înd o deosebire de grad: în
ciuda at îtor asem ănări cu propozi ția, fraza totu și se deosebe ște de aceasta din punct de
vedere formal, din punctul de vedere al con ținutului și din punct de vedere rela țional.
2. Clasificarea propozi țiilor din cadrul frazei
După conținutul exprimat și upă importan ța lor, propozi țiile din fraz ă sînt de
două feluri:
• propoziții principale = acele propozi ții care apar ca ni ște elemente independente
din punct de vedere gramatical. Aceste propozi ții realizeaz ă o „comunicare”, care
poate fi complet ă, de sine st ătătoare sau dominant ă pentru alte comunic ări. Ca
importan ță, ele se situeaz ă pe primul loc în raport cu alte propozi ții din fraz ă.
Importan ța de care vorbim a propozi țiilor vizeaz ă sistemul, și nu actualizarea
sistemului în vorbire: or vorbitorul are dreptul s ă dea o importan ță mai mare sau mai
mică oricărui element din fraz ă. Importan ța propozi țiilor în fraz ă se verific ă prin
testul comut ării cu zero . Propozi țiile necomutabile cu zero s înt propozi ții
indispensabile, principale. În structura acestor propoziii nu exist ă elemente de rela ție
(conjunc ții coordonatoare sau subordonatoare).
În func ție de pozi ția lor fa ță de celelalte propozi ții din fraz ă, propozi țiile
principale dispun de:
a) o anumit ă suficiență și autonomie semantic ă (limitat ă însă prin rela țiile cu
alte propozi ții din fraz ă), adic ă în virtutea sensului lor suficient, deplin, de
sine st ătător, care nu depinde de sensurile altor propozi ții, ele s înt de fapt
comunic ări încheiate, chiar și atunci c înd sînt scoase din fraz ă. Între ele și
celelalte propozi ții din fraz ă exist ă o slab ă legătură de înțeles: El striga la
34 mine, gesticula, se înroșea. Murmura cu privirea spre norii m înioși ce se
vîltoreau peste capetele lor (L. Rebreanu); Fugí repede spre poarta de din
dos și ieșí în stradă prin curtea cealalt ă (G. C ălinescu).
b) fie de o insuficien ță și autonomie semantic ă, completat ă de rela țiile lor cu alte
propozi ții din fraz ă. În virtutea sensului lor insuficient, par țial,
interdependent, în raport cu sensurile altor propozi ții, ele constituie de fapt
comunic ări neîncheiate, ce se eviden țiază mai ales c înd sînt scoase din fraz ă.
În acest aspect, ele se aseam ănă cu propozi țiile secundare, f ără însă a se
identifica cu ele. Între ele și celelalte propozi ții din fraz ă exist ă o leg ătură de
sens mai puternic ă decît la cele suficiente: Doresc să fie sănătos copilul meu;
Îmi imaginez cît de greu ți-a fost în această situație; E ușor să scrii versuri
cînd nimic nu vrei s ă spui; Gîndul meu este să plec cît mai repede la mare;
Ei mereu spuneau că nu ai dreptate; Tatăl întreab ă pe copii dacă și-au făcut
temele; Destul că le aflăm totdeauna ca umbra și lumina, una l îngă alta (I.
Slavici); Firește e cel mai bine preg ătiti student din grup ă; Locuiește unde a
trăit și pînă atunci .
Notă: De regentele insuficiente depind propozi țiile subordonate necesare,
indispensabile – cf. Subiective, predicative, atributive determinative, completive
directe, completive indirecte, ccompletive de agent, unele circumstan țiale
Propozi țiile principale reprezint ă o condi ție a existen ței frazelor. F ără ele nu pot exista
fraze. Orice fraz ă trebuie s ă aibă cel pu țin o propozi ție principal ă33.
• Propoziții secundare = acele propozi ții care nu dispun de suficien ță și autonomie
semantic ă, ele depinz înd din punct de vedere semantic de alte propozi ții din fraz ă.
Scoase din fraz ă, ele nu pot constitui comunic ări independente, încheiate. Ca
importan ță, propozi țiile secundare se situeaz ă pe locul al doilea în raport cu
propozi țiile principale și pot fi comutabile cu zero.
A șadar, propozi ția secundar ă este acea propozi ție prin care se organizeaz ă, se
transmite și se recepteaz ă o „comunicare” ce nu este teoretic de sine st ătătoare, ea se
încadreaz ă în masa propozi țiilor dintr-o fraz ă, iar în structura ei intr ă de regul ă un jonctiv
subordonator: S-a angajat să nu mai întîrzie și să nu se mai plimbe în timpul serviciului;
Cînd au terminat lucrul , erau foarte obosi ți; El este omul care nu glume ște deloc .
După necesitatea lor în fraz ă, se pot distinge:
– propozi țiile secundare indispensabile, care intr ă în opozi ție cu principalele
propriu-zise insuficiente: Nu-l găsește pe șeful de care are nevoie.
– propozi țiile secundare facultative, care se opun principalelor propriu-zise
suficiente: Aceasta este o carte util ă, pe care am împrumutat-o de la bibliotec ă.
33 Exist ă fraze incidente, care nu în componen ță nicio propozi ție principal ă, începînd cu un conector
subordinator în fraz ă: După cum spunea cineva care nu mai este, via ța ca și moartea, ne ia prin surprindere
… De asemenea, într-o fraz ă anacolutic ă, vorbitorul poate începe comunicarea cu o propozi ție
secundar ă la care apar multe determin ări și, datorit ă aglomera ției de subordinate, fraza r ămîne fără propozi ție
principal ă: Cine a întîlnit vreodat ă în calea sa un pop ă, îmbrăcat în straie s ărăcuțe, scurt la stat, smolit la
față, cu capul ple ș, mergînd cu pas rar, încet și gînditor, răspunzînd îndesat sluga dumitale cui nul trecea cu
vederea … dezmierd înd iarba și florile c împului, icoane ale vie ții omenești, pe care le uda cite o lacrim ă
fierbinte din ochii s ăi, apoi cuprins de foame și oboist de osteneal ă și gîndire, își lua drumul spre gazda,
unde-l aștepta sărăcia cu masa întinsă. Acesta este p ărintele Isaia Duhu … (I. Creang ă).
35 Notă: În gramatica din ultimul timp se vorbe ște de a șa-numita propoziție
intermediară explicativă. Sintagma terminologic ă mai nou ă propoziție intermediar ă
explicativ ă trimite la un concept cu o anumit ă vechime în gramatica noastr ă, concept care a
suferit amelior ări succesive. Consider ăm util s ă dăm aten ție apari ției, la un moment dat, în
limba rom ână a propozi ției intermediare explicative (care, admitem, nu exista ca atare în
limba latin ă), ce s-a n ăscut din circumstan țiala cauzal ă într-o structur ă anacolutic ă de un
anumit tip: se „sare” peste o parte a comunic ării, cu precizarea c ă, uneori, partea de
comunicare peste care s-a s ărit poate fi identificat ă și reintrodus ă în context f ără
schimbarea inten ției comunicative a vorbitorului. Cf. Oamenii r îd, căci animalele nu au
această caracteristic ă. Dă-mi mie ochii negri … nu privi cu ei în laturi, / C ăci de noaptea
lor cea dulce vecinic n-o s ă mă mai saturi (M. Eminescu) . În acest exemplu propozi ția
intermediar ă explicativ ă căci animalele nu au aceast ă caracteristic ă nu poate fi
circumstan țială de cauz ă, pentru c ă nu exprim ă cauza al c ărei efect s ă fie (în) regenta numai
oamenii r îd: în mod logic, oamenii nu r îd din cauza c ă animalele nu au aceast ă
caracteristic ă. „Logica” acestui tip de context oblig ă la presupunerea c ă „inițial”, în
structura de ad încime, exist ă și efectul al c ărei cauz ă îl constituia propozi ția căci animalele
nu au aceast ă caracteristic ă, anume, propoziția regentă neexprimată-efect iar animalele
nu rîd. Cu alte cuvinte, contextul „ini țial”, structura de ad încime, va fi fost numai oamenii
rîd, [iar animalele nu r îd], căci animalele nu au aceast ă caracteristic ă, în care căci
animalele nu au aceast ă caracteristic ă func ționa ca circumstan țială de cauz ă pe l îngă
regenta iar animalele nu r îd. În acest context „ini țial” mai logic, dar și mai greoi,
propozi ția regent ă-efect iar animalele nu r îd apărea ca în plus și de aceea s-a s ărit peste ea;
cînd neexprimarea propozi ției-regente-efect „ în plus” s-a generalizat, propozi ția introdus ă
prin căci nu mai avea o regent ă-efect propriu-zis ă pe lîngă care s ă reprezinte cauza și, ca
urmare, s-a constituit într-o explica ție pentru contextul dominant care a mai r ămas, adic ă
numai oamenii r îd. [Dă-mi nie ochii negri … nu privi cu ei în laturi, / [Ți-i cer] Căci de
noaptea lor cea dulce vecinic n-o s ă mă mai saturi (M. Eminescu). Acest tip de structur ă, o
dată creat, a ac ționat în limb ă „de sine st ătător”, în sensul c ă astăzi nu mai este obligatoriu
să poată fi ref ăcută structura ini țială, de ad încime, cu propozi ție circumstan țială de cauz ă și
propozi ție regent ă a acesteia, exist înd doar structura nou ă de suprafa ță generalizat ă cu
propozi ția intermediar ă explicativ ă și propozi ția explicat ă, ca în contextul Are să plouă,
căci mă dor reumatismele ; Mă trezeșze mama într-o diminea ță din somn, cu vai-nevoie,
zicîndu-mi: „Scoal ă, dulglișule, înainte de r ăsăritul soarelui; iar vrei s ă te pupe cucul
arminesc și să te spurce, ca s ă nu-ți meargă bine toat ă ziua?” … C ăci așa ne amăgea
mama cu o pup ăză care-și făcea cuib … într-un tei. (I. Creang ă); În zadar flamura veche i
ridică înspre oaste, / C ăci cuprins ă-i de pieire și în față și în coaste (M. Eminescu); Știa,
vezi bine, soarele cu cine are de-a face, c ăci eram feciorul mamei (I. Creang ă).
Aceast ă propozi ție este considerat ă intermediar ă explicativ ă, pentru c ă are anumite
particularit ăți comune cu unele principale, dar și anumite particularit ăți comune cu unele
secundare: ea poate fi baza unei fraze, dar numai dac ă aceasta este explicativ ă, dar av înd în
structur ă un jonctiv de tipul căci, ceea ce duce în mod firesc la ideea c ă aceste propozi ții se
constituie într-o clas ă distinct ă, de sine st ătătoare – propoziții inermediare explicative
(pentru c ă nu reprezint ă cauza pentru un „element” regent care nu mai exist ă în limb ă, ci
explica ția unui element dominant ce are nevoie, p ăstrînd inten ția comunicativ ă a
vorbitorului, de o justificare. (a se vedea C. Dimitriu, p. 1039-1047).
După raportul sintactic stabilit între ele, propozi țiile se clasific ă în:
36 • regente (supraordonate) = propozi ții determinate sintactic de alte propozi ții, adic ă
propozi ții conduc ătoare, care „dirijeaz ă” sintactic rela țiile din cadrul frazei, oblig înd
alte propozi ții să se raporteze la ele. Ele pot fi at ît principale, c ît și secundare: Vin’cu
mine, rătăcește / Pe cărări cu cotituri, / Unde noaptea se treze ște / Glasul vechilor
păduri ( M. Eminescu); Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? (M. Eminescu );
Dulcea lor z ădărnicie / Nu m ă-ndur s-o pun pe foc, / De și-mi stau at ît de triste / C ă
nu pot muri de loc (M. Eminescu).
Nota 1 : Deseori s înt confundate no țiunile de propozi ție principal ă și propozi ție
regent ă. Trebuie s ă men ționăm că acești termeni nu s înt echivalen ți, întrucît exist ă
propozi ții secundare regente. Nu orice regent ă este deci principal ă, dup ă cum nu orice
principal ă este regent ă.
Nota 2 : Cu toate c ă sintagma „propozi ție regent ă”, cît și termenul sintatic „regent ă” au
o răspîndire cvazigeneral ă, totu și acest mod de individualizare terminologic ă nu este
convenabil de cele mai multe ori, pentru c ă majoritatea propozi țiilor subordonate, care se
opun regentelor, depind semantico-gramatical (nu de regenta luat ă în întregime, ci) de o
parte de vorbire cu- principial – nu import ă ce func ție în regent ă.
• subordonate (dependente) = propozi țiile care depind sintactic de alte propozi ții
(regente), determin îndu-le în totalitate sau numai par țial (adic ă numai o parte de
vorbire din interiorul ei); s înt propozi ții „conduse”, „dirijate”, „obligate” de regente
să se raporteze la con ținutul acestora sau la una dintre p ărțile de vorbire din ele. Ele
nu pot fi dec ît propozi ții secundare, insuficiente ca înțeles, sfera lor integr îndu-se în
sfera acestora.
Not ă: Dac ă termenul de regent difer ă substan țial de acela de propozi ție principal ă,
termenul – opus regentului- de propozi ție subordonat ă trimite la aceea și realitate ca și cel
de propozi ție secundar ă, în sensul c ă principial orice propozi ție subordonat ă este secundar ă
și viciversa. Termenii de „propozi ție secundar ă” și propozi ție „subordonat ă” au ajuns
aproape sinonimi, de și criteriile de delimitare a unor asemenea propozi ții sînt diferite
(criteriu semantic la principale și secundare și criteriul sintactic la regente și subordonate):
S-au așezat pe banca din parc, deoarece erau foarte obosi ți (determin ă regenta în
totalitate); Cînd am fost ur ă, am fost mare, / Dar, ast ăzi, cu des ăvîrșire / Sunt mare, c ăci
mă simt iubire, / Sunt mare, c ăci mă simt uitare (Al. Macedonschi). Dac ă gramatica actual ă
menține totu și ambii ace ști termeni, acest lucru este motivat de simetria conceptual ă și
terminologic ă: așa cum unei propozi ții cu importan ță mai mare în fraz ă (principală) i se
opune o propozi ție cu importan ță mai mic ă în fraz ă (secundara ), tot la fel și regentul, care
vizeaz ă relațiile dintre elementele constitutive ale frazei are, la polul opus, perechea
terminologic ă de propozi ție subordonat ă.
Nota 2 : Leg ătura dintre propozi ția subordonat ă și regent ă nu trebuie înțeleasă
unilateral – numai dinspre subordonat ă spre regent ă, ci și invers, dinspre regent ă spre
subordonat ă. Exist ă propozi ții regente principale care, datorit ă insuficien ței lor semantice,
sînt str îns legate de subordonatele pe care le au: regentele subordonatelor subiective,
regentele subordonatelor predicative).
Leg ătura dintre propozi ția subordonat ă și propozi ția regent ă poate fi mai slab ă sau
mai str însă și în func ție de importan ța și necesitatea lor pe l îngă regent – mai mic ă sau mai
mare – pe care vorbitorul o poate da informa ției sale. În acest caz, propozi ția subordonat ă
nu este considerat ă indispensabil ă pentru comunicare, ea apare ca o propozi ție facultativă,
izolat ă prin pauz ă (marcat ă cu virgul ă) – SC de consecin ță, concesive, opozi ționale,
37 cumulative etc. Cf. Te îmbeți de feeria unui m îndru vis de var ă / Care-n tine se petrece (M.
Eminescu)-, c înd însă este considerat ă indispensabil ă pentru comunicare, ea apare ca o
propozi ție neizolat ă (fenomenul este caracteristic PSA explicative și determinative) –
subiectivele, predicativele, instrumentalele, de agent etc. Cf. Vino-n codru la izvorul / Care
tremură pe prund (M. Eminescu).
– După conținut, subordonatele se divizeaz ă în:
• subordonate circumstan țiale = care exprim ă o multitudine și o diversitate de
circumstan țe (de loc, de timp, cauz ă etc)
• subordonate necircumstan țiale = nu exprim ă circumstan țe (PSA, Subiectiva,
Predicativa etc.)
– După tipul de subordonare stabilit între subordonat ă și regent ă:
• subordonate juxtapuse (paratactice, asindentice ), adic ă legate prin juxtapunere (unde
un rol important îl are topica, intona ția, pauza și virgula): Joace unul și pe patru
(concesiv ă), / Totuși tu ghici-vei chipu-i (M. Eminescu); Le-am spus hot ărîrea
noastră: mergem înainte.
• Subordonate jonc ționale (hipotactice) = legate de regentele lor prin elemente
joncționale (conjunc ții și locu țiuni conjunc ționale, pron., adv. etc.): În al umbrei
întuneric / Te asemeni unui prin ț, / Ce se uit-ad înc în ape / Cu ochi negri și cuminți
(M. Eminescu).
– Dup ă calitatea regentei:
• subordonate de gradul I = depind direct de regente principale: Deși par lei șa paralei,
/ N-au cu talentul vreun raport (Al. Macedonschi).
• Subordonate de gradul II = depind de regente subordonate: Moromete, în loc să
răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte (M. Preda).
Notă: Toate subordonatele din gramatica limbii rom âne pot avea, fiecare în parte,
cîte o singur ă propozi ție regent ă. Exist ă însă și situa ții în care subordonata poate avea dou ă
sau mai multe propozi ții regente. Acestea pot avea o singur ă valoare morfologic ă și, ca
rezultat, o singur ă funcție sintactic ă: Se cuvine și este firesc s ă mai așteptăm; Am răsfoit și
am analizat actele pe care mi le-ai dat. Acele subordonate care au dou ă propozi ții regente
coordonate, însă cu elemente determinate diferite ca valoare morfologic ă, dispun în egal ă
măsură de dou ă valori, de dou ă funcții sintactice diferite: Situația este și evolueaz ă cum știi
(PSPredicativ ă – 1; PSCM – 2); Știu(1) și-l văd(2) cum mun cește (PSCD – 1, S Predicativ ă
Suplimentar ă – 2). Schema!
Accept înd distinc țiile pe de o parte dintre propozi țiile principale, secundare și
intermediare explicative, iar pe de alt ă parte, distinc țiile dintre regen ți și propozi țiile
subordonate, g ăsim c ă toate tipurile de propozi ții dup ă importan ță și dup ă rela țiile
semantico-gramaticale nu se constituie în clase / subclase date, rigide, izolate total unele de
altele, ci clase cu omogenitate doar realtiv ă imaginate de speciali ști dup ă anumite crterii
considerate dominante.
Propozi ții intercalate sînt, în general, propozi ții subordonate, situate în
interiorul altor propozi ții din fraz ă (regente, întrerupte, discontinue), c ărora le întregesc
înțelesul printr-o informa ție suplimentar ă. Ele s înt legate sintactic de alte propozi ții, nu s înt
comunic ări independente, de sine st ătăttoare, și se rostesc cu o intona ție mai cobor îtă decît
restul frazelor ce le înglobaz ă. Apar izolate prin pauze, marcate cu ajutorul virgulelor (c înd
legătura lor cu regentele este mai slab ă, cînd nu s înt indispensabile pentru comunicare): Ni
s-a spus foarte clar c ă cine nu se prezint ă la adunare este eliberat din post (Subiectiv ă);
38 Cîinele care latr ă nu mușcă (PSA); Și lacrima, chiar d însa, cînd pică pe hîrtie / E rece ca
înghețul din inima pustie / De florile de mai! (Al. Macedonschi).
Notă: Unele propozi ții principale regente din fraz ă sînt întrerupte prin intercalare
de dou ă sau de mai multe ori, incluz înd dou ă sau mau multe subordonate.
Propozi ția în interiorul c ăreia se g ăsește altă propozi ție de nume ște discontinuă
sau întreruptă.
Un tip de discontinuitate care creeaz ă greut ăți în analiza frazeolr este acela care
duce la al ăturarea a dou ă conjunc ții: prima introduce propozi ția întrerupt ă, cealalt ă
introduce propozi ția intercalat ă, ca în: Mai încearcă și, dac ă nu reușești, renunță (Camil
Petrescu).
Mult mai rare s înt exempelele de subordonate întrerupte de regenta lor: Războiul
meu să știi că îl am cu aceast ă țară fără rînduială (M. Sadoveanu).
Propozi ții incidente sînt propozi țiile cu aspect de principale (mai ales) sau
de subordonate, care aduc în propozi țiile sau în frazele în care s înt intercalate sau la care
sînt ad ăugate, informa ții suplimentare legate de con ținutul general al acestora. Aceste
informa ții au aspectul unor aprecieri, explica ții, complet ări, considerente necesare pentru
întărirea sau clarificarea spuselor cuiva și eleilustreaz ă gradul de convingere a vorbitorului
în legătură cu cele relatate sau interven ții autorululi incluse în vorbirea direct ă etc. Aceste
propozi ții nu fac parte din structura sintactic ă a altor propozi ții sau fraze, adic ă nu s înt
legate sintactic de propozi țiile care le înglobeaz ă sau de celelalte propozi ții din fraz ă,
constituind propozi ții izolate, aparte, de sine-st ătătoare: Mai sînt și oameni care – nu exist ă
pădure fără uscături – nu lucreaz ă în meseria lor cu pasiune; E obosit, e drept, dar tot ne
cîntă ceva; Lucrurile – se vede de la o po ștă – evolueaz ă din rău în mai rău; Ție, omule,
zise mama, a șa ți s-a părut întotdeauna.
Propozi țiile incidente s înt pronun țate cu o intona ție specific ă (mai cobor îtă decît a
restului propozi țiilor sau frazelor în care s înt intercalate sau la care s înt ad ăugate) și se
izoleaz ă prin pauze marcate grafic cu virgule, linii de pauz ă sau paranteze.
Notă: Unele propozi ții incidente au aspect de subordonate, dac ă încep cu conjunc ții
subordonatoare, pronume sau adverbe relative. Ele s înt probabil, la origine, ni ște
subordoante ale unor rgente sub înțelese incidente, care au devenit cu timpul, prin
gramaticalizare, ni ște construc ții fixe pe l îngă care nu se mai sub înțeleg regentele: Pe
dealurile acelea – (Nu știu) dacă te-ai dus pe acolo vreodat ă – creștea o iarb ă
tămăduitoare; Cobor înd pe valea aceea – căci așa săpune legenda – s-a oprit la casa unui
gospodar.
Propozi ții de umplutur ă sînt propozi ții incidente, golite de con ținut prin
întrebuin țare repetat ă, care întrerup șirul comunic ării de baz ă, fără a aduce vreo informa ție
suplimentar ă în legătură cu aceasta. Ele s înt folosite mai ales în limba vorbit ă (la Caragiale
pentru a caracteriza personaje): zice, mă rog, mă-nțelegi, nu-i a șa, cum să-ți spun etc.: Ce
aduce ceasul, m ă rog, nu aduce anul.
Repetate în mod abuziv, incon știent și inutil de c ătre unii vorbitori, propozi țiile de
umplutur ă au devenit ca și o parte din cuvintele și construc țiile de umplutur ă ticuri verbale
care ilustreaz ă pregnant s ărăcia de vocabular și caracterul mecanic al vorbii acestora.
3. Coresponden ța dintre p ărțile de propozi ție și propozițiile din cadrul
frazei
39 Aproape toate propozi țiile subordonate din planul frazei corespund, în planul
propozi ției, unor p ărți de propozi ție determinate (cu excep ția predicativei, subiectivei).
Aceast ă coresponden ță se oglinde ște în denumirea, defini ția, întrebările, elementele
regente, topica și punctua ția fiec ărei subordonate în parte. Aceast ă corespondență
eviden țiază caracterul sistemic al limbii. În general, subordonatele se pot reduce la p ărțile
de propozi ție corespunz ătoare, pe care le reprezint ă, de aceea și esen ță sintactic ă cu ele, cu
același conținut și cu acelea și rela ții. Procedeul poart ă numele de contragere și este opus
expansiunii , extinderii , dezvolt ării părților de propozi ție în propozi ții corespunz ătoare.
4. Tipuri de fraze
Din punctul de vedere al intona ției și al punctua ției, distingem:
• Fraze întregi , în care intona ția, punctua ția și elementele jonc ționale de coordonare
unesc propoziile în cadrul lor, chiar dac ă virgulele despart între ele propozi țiile sau
părțile de propozi ție, iar punctul și virgula grupurile de propozi ții – toate propozi țiile
sînt unite semantic și gramatical.
• Fraze fragmentate , în care intona ția și punctua ția separ ă propozi țiile legate din punct
de vedere semantic și gramatical, fragmenteaz ă unitatea lor sintactic ă, creînd o
formal ă, o aparent ă independen ță a propozi țiilor coordonate sau subordonate din
cadrul fiec ărei fraze: Mă înjosiră, mă loviră, / Cu mici, cu mari m ă răstigniră; / Din
inimă nu m-a lăsat / Un singur col ț nesfîșiat. / Frați, rude, to ți mă dușmăniră, / Pe cît
plîngeam, pe-at ît rînjiră, / O țară-ntreagă s-a-ntrecut / S ă-mi dea venin – și l-am
băut. / Dar, Doamne, nu te biruir ă (Al. Macedonschi).
Din punctul de vedere al raporturilor sintactice care se stabilesc între propozi țiile
din cadrul frazei, distingem patru categorii de fraze:
• formate prin coordonare , care dispun numai de propozi ții principale în raport de
coordonare;
• formate prin subordonare , care dispun de o propozi ție principal ă și una sau mai
multe subordonate:
– frază cu propoziții subordonate omogene (cosubordonarea omogen ă)
– frază cu propoziții subordonate neomogene (cosubordonarea neomogen ă)
– frază cu propoziții subordonate consecutive (de treapt ă)
• formate prin apozare , care dispun de o propozi ție principal ă și de o propozi ție
apozitiv ă: Avea un singur defect: nu-i pl ăcea dînsul.
40 • formate prin împletirea raporturilor de coordonare și subordonare (fraze mixte /
amalgamate ). Cf. Plăcut e somnul l îngă o apă ce curge / l îngă apa care vede totul,
dar amintiri nu are. (L. Blaga).
Notă: Exist ă situa ții în care vorbitorul, dorind s ă scoat ă în eviden ță una sau mai
multe propozi ții secundare subordonate, las ă neexprimat ă propozi ția principal ă și
regent ă de gradul întîi a frazei. Cf. Și dacă nu ai aflat la timp? adaug ă tata. În aceast ă
frază joctivul și, numit în literatura de specialitate mai veche și „narativ” , iar în cea
mai nou ă Și anacolutic, „impune la dreapta lui propozi ția principal ă interogativ ă
direct ă de tipul ce mi se întîmplă? –e o fraz ă amalgamat ă incomplet ă.
Din punct de vedere al structurii lor, distingem fraze:
• fraze cu structur ă simpl ă (liniar ă), alcătuite numai din propozi ții principale, în raort de
coordonare, fie numai dintr-o propozi ție principal ă și una sau mai multe subordonate
care depind una de alta;
• fraze cu structur ă medie , alcătuite fie numai din propozi ții principale în raport de
coordonare, însoțite de subordonate necoordonate, fie numai din c îte o propozi ție
principal ă necoordonat ă însoțită de subordonate coordonate între ele;
• fraze cu structur ă complex ă sau arborescent ă.
O categorie special ă de fraze este și perioada. Aceasta este specific ă stilului
individual, are un caracter unitar și armonios (datorat în special modului de organizare
intern ă, simetriei membrelor din structura sa) și exprim ă o gîndire complex ă și nuan țată
prin propozi ții care tind s ă se întîlneasc ă și care antreneaz ă gîndirea și sim țirea
ascult ătorului, d înd exprim ării măreție și solemnitate. Se caractrizeaz ă printr-o intona ție
deosebit ă, prin ramificare, prin topica invers ă a propozi țiilor (de obicei, subordonatele
preced ă regentele) și prin existen ța a dou ă părți distincte în structura sa: protaza , alcătuită
din propozi ții care creeaz ă, prin con ținutul lor, un interes cresc înd, amplificat, o stare de
concentrare, de a șteptare, de tensiune progresiv ă, și care s înt așezate la începutul perioadei,
și apodoza , alcătuită din propozi ții care aduc, prin con ținutul lor, rezolvarea, împlinirea,
afirmarea plenar ă a unei constat ări cu for ță de argument, considerat ă de vorbitor sau de
autor ca foarte important ă și care s înt așezate la sf îrșitul perioadei. Protaza și apodoza s înt
intersectate de un punct distinct numit secțiune. Perioada este întîlnită în proz ă, cu
deosebire în operele lui Al. Russo, Al. Odobescu, B. Șt. Delavrancea, Calistrat Hoga ș, N.
Iorga, Vasile P ârvan etc.: Albia literaturii noastre e at ît de îngustă, că, de-aș zice că nici o
scriere nou ă nu posed ă condițiileunei scrieri nemuritoare, a ș zice un adev ăr supărător
pentru tagma litera ților și adevărul, de cînd lumea, îmblă cu capul spart, însă, mărturisesc
că privind babilonia limbistic ă din zilele noastre, m ă îngrijesc pentru viitorul nostru literar
și mă mîngîi numai cu credin ța că acest viitor își va găsi loc de sc ăpare în poezia poporal ă
(Al. Russo).
* Fraze de umplutur ă sînt unele fraze incidente, golite de con ținut prin
folosire repetat ă, alcătuite din dou ă propozi ții: Carevasăzică, nu știu cum să-ți spun (zic: E
om rău, carevas ăzică, fără pic de inim ă. Repetate abuziv, incon știent și inutil de unii
vorbitori, aceste fraze au devenit, ca și unele propozi ții de umplutur ă ticuri verbale .
41 TEXTUL
Textul, ca unitate sintactic ă, nu este prezent în gramaticile mai vechi ale limbii
române. La stadiul actual al cercet ărilor, c înd exist ă preocup ări sistematice pentru o analiz ă
sintactic ă necontradictorie și fără rest nu se mai poate ignora unitatea sintactic ă numit ă text.
În cultura rom âneasc ă, termenul text (< fr. texte < lat. textus =”țesătură”) are
accep ții variate: „elemente constitutive ale unei scrieri”, „fragment dintr-o scriere
oarecare”, „cuvintele unei crea ții muzicale” etc. Cu timpul, text începe a semnifica „o clas ă
de enun țuri lingvistice scrise sau vorbite”. A șadar, textul nu mai este considerat o entitate
lingvistic ă de acela și tip cu fraza, propozi ția etc., ci o entitate comunica țională în legătură
cu discursul, care, dac ă are tem ă unică, este un text, iar dac ă are mai multe teme unice, este
un ansamblu de texte. În a doua jum ătate a sec. al XX-lea, textul a intrat în con știința
lingvi știlor generativi ști. Despre necesitatea unei noi forme a lingvisticii, a unei lingvistici
a textului noteaz ă și E. Co șeriu.
Un spa țiu consistent acord ă textului și Ion Diaconescu34: textul este o „unitate
autonom ă, închis ă”, care poart ă o semnifica ție, put înd fi constituit ă dintr-o parte de
propozi ție (Salut, Bravo, Frizerie etc.), o sintagm ă (Noapte bun ă, Fumatul interzis etc.), o
propozi ție sau fraz ă etc. O asemenea defini ție a textului are multe similitudini cu enunțul.
Admi țînd – potrivit gramaticii de tip clasic – c ă în limba rom ână unitățile sintactice
divizibile func țional s înt propozi ția, fraza și textul, putem spune c ă atît unit ățile sintactice
divizibile func țional, c ît și cele nedivizibile func țional s înt subcategorizabile în „de ordin
superior” și „de ordin inferior”. A șadar, textul, cea mai mare unitate sintactic ă din limba
română, e constituit din unit ăți sintactice imediat inferioare – frazele. În așa fel, textul, care
este o unitate sintactic ă superioar ă a gramaticii rom ânești clasice mai noi, se
individualizeaz ă prin conjugarea continuit ății semantice în inten ția comunicativ ă a
vorbitorului cu raportul sintactic caracterizant dintre doi sau mai mul ți termeni
indispensabili (fraze).
Deși este o unitate sintactic ă autonom ă, textul are unele similitudini cu fraza. Astfel,
lăsînd la o parte continuitatea informa ției semantice în conformitate cu inten ția
comunicativ ă a vorbiturului, care exist ă la toate unit ățile sintactice divizibile func țional,
raporturile sintactice specifice pentru text apar și în fraz ă, dar în timp ce în text aceste
raporturi se stabilesc între fraze „gata constituite”, în fraz ă aceste raporturi se realizeaz ă
între propozi ții: cf. Vine iarna, c înd ninge , spune omul care are experien ță – Vine iarna,
spune meteorologul de serviciu .
Așadar, textul este o unitate sintactic ă, semantic ă și pragmatic ă de „rang” superior
(frazei), care îndepline ște cele trei condi ții de existen ță a unei unit ăți sintactice:
1) se caracterizeaz ă printr-o informa ție semantic ă unitar ă (continuitatea informa ției
semantice);
2) segemantabil ă în vederea opera țiunilor de analiz ă în unit ăți inferioare (divizibil ă
în dou ă sau mai multe unit ăți sintactice de rang inferior-fraze);
3) la nivelul ei se dezvolt ă raporturi sintactice (de coordonare, apozitiv, explicativ
și de inciden ță).
34 I. Diaconescu, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, 1995
42 SUBSTITUTUL DE PROPOZI ȚIE
Substitutul35 este o unitate sintactic ă intrat ă în ultimele decenii în aten ția
speciali știlor și de care nu se poate face abstrac ție, în cazul în care se urm ărește a se face o
analiz ă sintactic ă fără rest și necontradictorie.
Prin Substitutul36 de propoziție/frază se înțelege o unitate sintactic ă indivizibil ă și
nedezvoltabil ă, care ține locul „comunic ării” făcute, de regul ă, printr-o propozi ție/fraz ă,
preluîndu-i, în conformitate cu inten ția comunicativ ă a vorbitorului, informa ția semantic ă.
Cf. Vai! Tot mai g îndești la anii c înd visam în academii, / Ascult înd pe vechii dasc ăli
cîrpocind la haina vremii, / Ale clipelor cadavre din volume st înd s-adune / Și-n a
lucrurilor peteci c ăutînd înțelepciune? (M. Eminescu).
Dacă propozi țiile s înt enunțuri analizabile , substitutele reprezint ă enun țuri
nepropozi ționale (care nu con țin predicat), numite și propozi ții neanalizabile. Ele se
întîlnesc mai ales în dialoguri: substitutul este reprezentat, de obicei, printr-un singur cuv înt
la care nu se poate identifica nicio func ție sintactic ă. Dat fiind faptul c ă vorbirea uman ă
este întotdeauna un dialog ( în care vorbitorul codific ă și interlocutorul decodific ă mesajul
potrivit cu inten ția comunicativ ă a vorbitorului) și că în cuv întul-substitut de propozi ție sînt
posibile mai multe mesaje, vorbitorul faciliteaz ă decodificarea mesajului, ad ăugînd
substitutului de propozi ție o propozi ție care dezambiguizeaz ă/dezomonimizeaz ă substitutul
de propozi ție respectiv. Astfel, substitutele s înt lipsite de informa ție semantic ă proprie și nu
conțin explicit nicio func ție sintactic ă.
Din punct de vedere gramatical, substitutul se poate concretiza în:
• Adverbe de afirma ție și nega ție: – Mergi la facultate? / – Da.
Substantive și substitute ale acestora în cazul Vocativ: O, geniu ce p ătrunzi Nem ărginirea
– iartă c-amărăciunea mea / M-a-nvins! (M. Eminescu); Tu, ce femeie între flori e ști / Ș-o
dulce floare-ntre femei (M. Eminescu); Ce viață, doamne , se mai inghesuie/s ă curgă!
(N.St ănescu) ș.a.
• Interjec ții (exterioare propozi ției)37: Ah! Ce ne vom mai bucura de via ță / În acele
clipe unice! (M. Sorescu)
• Adverbele substitut emfatice incidente ( desigur, fire ște, cu certitudine ): – Vorbești
serios? / – Fire ște.
Trebuie men ționat faptul c ă substitutul reprezint ă o unitate cu pu ține posibilit ăți de
actualizare, dar utilizat ă frecvent în vorbire. De asemenea, preciz ăm că dacă prin
substitutut, în general, se înțelege un element care „st ă” pentru alt element anterior.
Exemplele analizate deja de substitute ne dovedesc însă că numai dou ă tipuri satisfac
aceast ă premis ă (adverbele de afirma ție și nega ție și adverbele de confirmare și infirmare),
care, în dialog, reiau anaforic informa ția semantic ă din propozi ția/fraza anterioar ă. Aceste
35 În literatura de specialitate, pentru acest concept se foloseau termini precum cuv înt-propozi ție (G.
Ivănescu), cuv înt-fraz ă (Jean Dubois), propozi ție neanalizabil ă (GA), enun ț nonpropozi țional (I. Iordan) ș.a.
36 În ce prive ște termenul de substitut , în lingvistica rom âneasc ă clasic ă acesta e folosit numai la nivel
morfologic și anume un înlocuitor care preia, în contextual dat, și în conformitate cu inten ția comunicativ ă a
vorbitorului, informa ția semantic ă a unie unit ăți de vorbire no ționale – pronumele, numeralul, adverbul
pronominal ș.a.
37Substitutelor interjec ționale ce au ancoraj afectiv evident le corespund enun țuri clare la polul
emițătorului, dar ambigue lingval la polul receptorului, care însă pot fi “traduse” cu u șurință dacă
interlocutorul evalueaz ă corect factoii extralingvali ai comunic ării.
43 tipuri de substitute se numesc substitute contextuale, cu referin ță actuală38. Cf. Da, n-am
făcut niciun secret din faptul c ă în Oltenia am c ăutat culele și mănăstirile (A. Blandiana)
În celelalte cazuri însă, pentru interlocutor, enun țarea urmeaz ă un traseu opus, de tip
cataforic: de la substitut la substituit (substantivul în vocativ sau interjec ția urmeaz ă a fi
„traduse” în situa ția de comunicare dat ă). Acestea se numesc substitute situa ționale, cu
referință virtuală. Cf. Tinere , ce plin de visuri urm ărești vre o femeie, / Pe c înd luna, scut
de aur, str ălucește prin alee / Și pătează umbra verde cu misterioase dungi, / Nu uita c ă
doamna are minte scurt ă, haine lungi . (M. Eminescu).
Notă: A nu se confunda substitutele de propozi ție/fraz ă cu :
– propozi țiile eliptice: Citește.
– propozi țiile monomembre: Ninge. Noapte.
– restul de propozi ție/fraz ă (în a c ăror structur ă exist ă neexprimate fie ambele
funcții sintactice principale, exprimate fiind celelalte func ții sintactive posibile
în propozi ție: – Ce-ai cump ărat? / – Flori .
RESTUL DE PROPOZI ȚIE
Restul reprezint ă un concept nou, care desemneaz ă un tip de structur ă specific
vorbirii populare și familiare, cu extensiuni în literatura artistic ă, grupat în gramatica
clasic ă în seria mai larg ă de enun țuri incomplete sau brahilogice fragmentare sau
enunțuri – fragment (a se vedea M. Avram, D. Irimia ș.a.). Prin rest de propozi ție
înțelegem o „comunicare” în care exist ă, dar nu se exprim ă func țiile sintactice
principale (mai ales cea de predicat), exprimate r ămînînd doar p ărțile secundare de
propozi ție. Cf. – De unde vii? / – De la facultate. Ce a cump ărat? – Fructe.
Notă: Restul de propozi ție este reprezentat prin dou ă sau mai multe p ărți secundare
de propozi ție: – Mai s-o fi g ăsind ceva de m încare? / – Pentru oameni de omenie ca
dumneata, și la miezul nop ții (I. L. Caragiale).
În anume situa ții restul de propozi ție poate fi exprimat prin cuvinte cu func ție
exclusiv expresiv ă (Anume aceast ă carte îți dorești? / – Anume.), un jonctiv ( Să
cumpăr acestea? / – S ă.)
Dup ă cîte s-a putut remarca din exemplele de mai sus, restul de propozi ție nu
este posibil f ără existen ța antecedentului. De obicei, antecedentul (comunicarea care
precede un rest de propozi ție) este concretizat, cel mai adesea, printr-o interogativ ă
direct ă, ceea ce explic ă aparția restului de propozi ție mai ales în dialog.
Și o propozi ție exclamativ ă cu predicatul neexprimat poate fi rest de propozi ție:
Foc! Trenul!
Notă: E. Tamb ă Dănilă propune și conceptul de rest de fraz ă, care, prin simetrie
terminologic ă, e o subcategorie a frazelor amalgamate, în care propozi ția regent ă
(propozi ția principal ă interogativ ă direct ă): Și dacă nu fac ce spui tu? (Și [și anacolutic]
dacă nu fac ce spui tu?).
38 R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , 2005, p. 101.
44
Concluzii
Așadar, din punctul de vedere al informa ției semantice :
Propoziția poate transmite o judecat ă, un act de voin ță;
Partea de propozi ție poate transmite o no țiune;
Fraza poate transmite un ra ționament;
Substitutul de propozi ție poate „transmite” – cunoscut ă de vorbitor și identificat ă
de interlocutor de regul ă din „traducerea” pe care o face chiar vorbitorul printr-o unitate
sintactic ă decodabil ă principial exact de c ătre interlocutor – „informa ția” indicat ă imediat
mai sus la propozi ție și la fraz ă;
Textul poate transmite o informa ție semantic ă complex ă rezult înd din informa ția
semantic ă a „componentelor” lui, care s înt, prin excelen ță, „frazele gata constituie”.
În ceea ce prive ște „materialul de construc ție al unit ăților sintactice:
Propoziția este divizibil ă sintactic în unit ăți sintactice imediat inferioare – p ărțile de
propozi ție;
Partea de propozi ție nu este divizibil ă sintactic și nu are existen ță de sine st ătătoare,
fiind posibil ă doar și prin propozi ție, av înd ca material de construc ție unitatea lexical ă, și
nu sintactic ă;
Fraza este întotdeauna divizibil ă sintactic – propozi ția (eventual substitutul de
propozi ție);
Substitutul nu este principial divizibil, av înd ca material de construc ție unitatea
lexical ă, și nu sintactic ă;
Textul – întotdeauna divizibil sintactic – fraza.
În legătură cu raporturile sintactice în limitele unit ăților sintactice, relev ăm că ele
sînt obligatorii în cadrul propozi ției, frazei și a textului.
Textul – un multiplu al frazei, la care se pot ad ăuga și substitutele este alc ătuit din
minimum dou ă unități sintactice imediat inferioare, care s înt fraze, eventual substitute și
are minimum unul din cele cinci raporturi sintactice posibile în imba rom ână, informa ția lui
produul complex al informa țiilor semantice din fraze.
45 CLASIFICAREA PROPOZI ȚIILOR
DUPĂ CONȚINUT ȘI SCOPUL COMUNIC ĂRII
1. Noțiuni generale
2. Propozi țiile enun țiative
3. Propozi țiile interogative
4. Propozi țiile afirmative și negative
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005.
Gramatica limbii rom âne. Vol. II, Edi ția a II-a rev ăzută și adăugită, Bucure ști, Editura
Academiei Rom âne, 1966.
Limba moldoveneasc ă literară contemporan ă, Sintaxa , Chișinău, Lumina, 1987.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Editura Institutul
European, 2002.
1. Noțiuni generale
Dup ă scopul comunic ării, propozi țiile se clasific ă în:
1. Propozi țiile enun țiative
2. Propozi țiile interogative
3. Propozi țiile afirmative și negative
Mul țimea propozi țiilor din limba rom ână poate fi împărțită în clase (cu omogenitate
mai mult sau mai pu țin relativ ă) folosind drept criteriu scopul urm ărit de vorbitor prin
„comunicarea” realizat ă cu ajutorul propozi țiilor. Astfel, unele propozi ții trimit la judec ăți,
altele trimit la voin ța vorbitorului, altele cer informa ții, unele indic ă absen ța unei informa ții
la care nu se a șteaptă clarificarea.
2. Propozi țiile enunțiative
Propozi țiile enun țiative s înt propozi ții care aduc o informa ție în leg ătură cu un
obiect gramatical (fiin ță, persoan ă, lucru, fenomen) care constat ă, relateaz ă fapte reale,
realizabile sau ireale: Lacul codrilor albastru // Nuferi galbeni îl încarcă. (M. Eminescu).
Propozi țiile enun țiative dispun de o intona ție specific ă, enun țiativă, caracterizat ă
printr-o curb ă melodic ă descendent ă pe finalul propozi ției [cu semn grafic distinctiv
punctul ( în cazul celor neafective), fie exclamative, cu semn grafic distinctiv semnul
exclam ării (în cazul celor afective)].
În func ție de con ținut și de modurile verbale cu care se construiesc, propozi țiile
enunțiative s înt de cinci feluri:
1. Propozițiile enunțiative propriu-zise exprim ă o acțiune sau o stare prezentat ă
ca reală și sigură și se construiesc cu modul indicativ : Mai am un singur dor: //
În liniștea serii // S ă mă lăsați să mor // La marginea m ării. (M. Eminescu);
Lumea pare r ăsculată din caotic-ad încime (M. Eminescu).
2. Propozițiile enunțiative optative exprim ă ideea de „dorin ță” și se construiesc,
de obicei, cu modul condi țional-optativ , aspectul optativ, rar cu modul
conjunctiv cu valoare de optativ: De-aș avea și eu o floare … (M. Eminescu); Ei
șoptesc, multe și-ar spune și nu știu de-unde s ă-nceapă (M. Eminescu); Să fii
sănătos!
46 Notă: Ideea de dorin ță se poate exprim ă în limba rom ână și cu ajutorul verbelor a dori, a vrea, a voi,
care exprim ă lexical aceast ă idee, indiferent de modul la care se afl ă: Doresc noi cuno ștințe! Poftește o tortă.
(false optative).
Uneori verbul care exprim ă noțiunea de „a dori” poate lipsi. Ca rezultat, se ob țin propozi ții enuna țiative
optative (construc ții) eliptice (formule de salut, ur ările etc.): Noapte bun ă! Bună ziua! La mul ți ani!
3. Propozițiile enunțiative potențiale exprim ă ideea de „posibilitate” și se
construiesc obi șnuit cu modul condi țional-optativ (aspectul poten țial), uneori
prin intermediul conjunctivului sau indicativul ui: Ar fi fost bine s ă limpezim
lucrurile chiar în seara asta (M. Preda); Să am eu o slug ă așa de vrednic ă și
credincioas ă ca Harap-Alb, a ș pune-o la mas ă cu mine (I. Creang ă); Dacă
învăța, trecea clasa.
Not ă: Ideea de „posibilitate” se poate exprima în limba rom ână și cu ajutorul adjectuvului și adverbului
de mod posibil sau al verbului a putea , care exprim ă lexical aceast ă idee (la verb, indiferent de modul la care
se afl ă): Acest lucru e posibil! Noi putem merge oriunde.
Aceste propozi ții enun țiative s înt, de fapt, ni ște false potențiale, deoarece ele nu exprim ă gramatical
ideea de „posibilitate”, cu ajutorul modurilor condi țional-optativ, conjunctiv sau indicativ, ci lexical, prin
sensul primar pe care-l au p ărțile de vorbire amintite.
4. Propozițiile enunțiative dubitative exprim ă ideea de „ îndoial ă”, de
„nesiguran ță”, de „b ănuială”, de „nehot ărîre” și se construiesc obi șnuit cu
modul prezumtiv , uneori conjunctivul și cu indicativul (viitor): Lupul să fi fost
la o sută de pași de țeve și tot mai urla încă. (Agîrbiceanu); N-a venit pentru c ă
nu o fi știut. Așa a fi, n-a fi a șa, zice mama, vreau s ă-mi fac băietul popă. (I.
Creang ă) (viitor).
Not ă: Ideea de „ îndoial ă” , de „nesiguran ță” se poate exprima în limba rom ână și cu ajutorul verbului a
se îndoi sau al adverbelor de mod de probabilitate probabil și poate : Mă îndoiesc de cele spuse; Probabil va
fi soare; Poate c ă mă așteaptă. Aceste propozi ții sînt, de fapt, ni ște false dubitative , deoarece ele nu exprim ă
gramatical ideea de „ îndoial ă”, cu ajutorul modurilor prezumtiv sau indicativ (viitor), ci lexical, prin sensul
primar al p ărților de vorbire amintite.
5. Propozițiile enunțiative imperative exprim ă ideea de „ordin” („porunc ă”,
„dispozi ție”), de „ îndemn”(„invita ție”, „sfat”) de „rug ăminte” (s înt un reflex al
unei voin țe) și se construiesc obi șnuit cu modul imperativ, iar uneori și cu
modurile conjunctiv sau indicativ, cu valoare modal ă de imperativ: O rămîi,
rămîi la mine // te iubesc at ît de mult! (M. Eminescu); Să spui lui vrîncean și lui
ungurean (Miori ța); Ca să pot muri lini știt / Pe mine mie red ă-mă! (M.
Eminescu); Cobori în jos, luceaf ăr etc.
Aceste propozi ții se caracterizeaz ă printr-o intona ție ce poate fi reprezentat ă printr-o
curbă melodic ă descendent ă pe finalul propozi ției, dar curba melodic ă are pe o por țiune a ei
o intensitate mai mare.
Notă: În limba rom ână exist ă unele construc ții cu verbe active sau reflexive la infinitiv, intonate
suplimentar, cu valoare de imperativ, care exprim ă recomand ări sau dispozi ții, echivaleaz ă cu ni ște propozi ții
imperative: A nu se fuma în încăpere! A nu se exagera! A nu se apleca în afară! A nu se parca în locurile
rezervate șoferilor! etc. În unele propozi ții imperative verbele pot lipsi, intona ția predicativ ă suplinind
prezen ța acestora: Pușca mai repede! Înainte mar ș! Hai cu noi! Poftim pixul! În limba vorbit ă în asemenea
propozi ții poate ap ărea și un predicat interjec țioanal: Hai în codru cu verdea ță (M. Eminescu).
Propozi țiile enun țiative pot fi exclamative , adic ă afective (dublate de afectivitatea
vorbitorului, exprimat ă prin sentimente de admira ție, pl ăcere, entuziasm, bucurie, durere,
surprindere, regret, indignare, m înie, repro ș, dezaprobare, disperare, dispre ț, neîncredere
etc.) sau neexclamative , neafective (lipsite de afectivitatea vorbitorului). Tonul vorbirii
obișnuit la început se ridic ă treptat p înă la mijlocul propozi ției, sc ăzînd apoi spre sf îrșitul
ei. A șadar, propozi țiile enun țiative exclamative se deosebesc de cele neexclamative în
47 general doar prin participarea afectiv ă a vorbitorului la realizarea „comunic ării”, care se
concretizeaz ă în intona ția afectiv ă suplimentar ă exclamativ ă adăugată celei fundamentale
enunțaitive (uneori cu ajutorul adverbelor ce, ce mai, ce de, c ît de, atît de etc.).
Propozi țiile enunțiative exclamative implic ă și expliciteaz ă gînduri egale cu acelea
din propozi țiile enun țiative propriu-zise, aplic ă cunoa șterea printr-o intona ție specific ă și
constituie, prin intermediul verbelor-predicate din structura lor, un reflex al unor emo ții:
Cît de frumoas ă este! (Este foarte frumoas ă!). În construirea propozi țiilor enun țiative
exclamative un rol deosebit îl au topica termenilor, accentul propozi ției, intona ția, cuvintele
de început (pronume, adverbe, interjec ții), conciziunea exprim ării. Din punct de vedere al
intona ției, de caracxterizeaz ă printr-un ton mai ridicat spre sf îrșit.
3. Propoziiile interogative
Propoziiile interogative s înt acele propozi ții care cer informa ții despre un obiect
gramatical necunoscut de vorbitor (fiin ță, persoan ă, lucru, fenomen), care formuleaz ă
întrebări. Ele implic ă și exprim ă gînduri echivalente cu acelea din propozi țiile enun țiative
propriu-zise, provoac ă cunoa șterea printr-o intona ție specific ă, iar prin verbele–predicate
din structura lor constituie un reflex al unor ipoteze: Ce vrei tu? Noi? Bun ă pace … (M.
Eminescu).
Propozi țiile interogative reprezint ă – ca și cele enun țiative – o clas ă cu omogenitate
relativ ă, cu precizarea însă că la cele interogative împărțirea în subclase are în vedere
scopul comunic ării și intona ția fundamental ă, intona ția suplimentar ă exclamativ ă fiind
întotdeauna absent ă.
După conținutul pe care-l exprim ă și după modurile verbale cu care se construiesc,
ele sînt, ca și enun țiativele, de cinci feluri:
• interogative propriu-zise: Unde vrei s ă-ți continui studiile? Mergi cu mine?
• interogative optative: Ai merge și tu cu mine? Ai pleca și tu în excursie?
• interogative poten țiale: Te-ai mai ap ăra într-o asemenea situa ție? Ce-ai spune în
asemenea circumstan țe? Iar te-ai cufindat în stele / Și în nori și-n ceruri nalte? (M.
Eminescu).
• interogative dubitative: Să spun? Să nu spun?
• interogative imperative: Îmi mai împrumuți și mie bicicleta? (= Împrumută-mi
bicicleta!); Ce mai sta ți? (= Nu mai sta ți!).
Propozi țiile interogative pot fi at ît afective : Adică să fiu eu într-adevăr stăpînitorul
credincio șilor?; Cum ai pleca singur? și neafective : Ce cauți prin aceste locuri, copil ă,
și cine ești? (I. Creang ă).
Propozi țiile interogative dispun de o intona ție specific ă: fie interogativ ă (în cazul
celor neafective), fie exclamativ ă, cu semn grafic distinctiv semnul exclam ării (în cazul
celor afective), a șezat dup ă semnul întrebării.
Interogativele folosite nu pentru a se afla r ăspunsuri la întrebări, ci pentru a se
sublinia o convingere, pentru a se confirma o constatare se numesc interogative retorice.
Cele cu form ă afirmativ ă au înțeles negativ, iar cele cu form ă negativ ă – înțeles afirmativ:
Cine mă poate ajuta în această situație? (Nu are cine m ă ajuta!); Unde s ă mă duc eu
acum? (Nu am unde m ă duce!); Care nu știe acest lucru? ( Știe oricine acest lucru!); Ce
urmă lasă șoimii-n zbor?! (G. Co șbuc) etc. Interogativele retorice au curba melodic ă
ascendent ă pe finalul lor, indiferent de faptul c ă au sau n-au în structura lor „elemente
interogative”
48 Enun țurile interogative retorice s înt enun țuri sintactice care se caracterizeaz ă printr-
o contradic ție între prezen ța unei intona ții ascendente, interogative sau a unor elemente
interogative în planul expresiei și caracterul asertiv al planului semantic: Nu ești îndesul de
smerită, îndestul de chinuit ă, îndestul de sf îșiată? (Al. Russo); Au la Sybaris nu s întem,
lîngă capiștea spoielii, // Nu se nasc glorii pe strad ă și la ușa cafenelii? // N-avem oameni
ce se lupt ă cu retoricele suli ți // În aplauzele grele a canaliei de uli ți, // Panglicari în ale
țării, care joac ă ca pe funii, // M ăști cu toate de renume din comedia minciunii? (M:
Eminescu).
Notă: Deoarece aceste propozi ții nu cer informa ții pentru care cineva s ă dea un r ăspuns, ele s înt, de
fapt, prin con ținutul lor tot un fel de enun țiative, deosebindu-se de acestea prin form ă, prin intona ție
interogativ ă și prin mijloacele de construire, specifice interogativelor (pronume, adjective și adverbe
interogative).
Cînd întrebările s înt adresate direct interlocutorului, pentru a afla r ăspunsul dorit
(Da sau Nu), propozi țiile interogative propriu-zise s înt niște interogative directe : Îți faci
studiile la facultatea de filologie? Nu pleci la munte?
Interogativele directe – singurele care justific ă în sensul propiu al cuv întului clasa
de propozi ții a interogativelor – poart ă aceast ă denumire pentu c ă prin ele întrebarea este
adresat ă nemijlocit interlocutorului (real sau fictiv), indiferent de faptul c ă acesta d ă sau nu
răspunsul a șteptat la cererea respectiv ă de informa ții: Ce e amorul? E un lung / Prilej
pentru durere (M. Eminescu).
Interogativele directe care se refer ă la predicatul verbal sau la verbul copulativ din
predicatul nominal al propozi ției și care au ca r ăspuns o afirma ție sau o nega ție (exprimat ă
prin adverbe de mod afirmative sau negative, prin repetarea unei p ărți din întrebare,
reprezentat ă obligatoriu prin predicatul acesteia, prin verbul copulativ din predicatul
nominal sau printr-o interogativ ă retoric ă) se numesc interogative directe totale (vizeaz ă
nucleul propozi ției = predicatul): Vii cu noi? (Da. // Cum s ă nu vin cu voi? // Cum o s ă vin
cu voi? // Vin cu voi); E ști atent? (S înt.)
Interogativele directe care vizeaz ă alte p ărți de propozi ție dec ît predicatul verbal sau
verbul copulativ din predicatul nominal al propozi ției (la subiect, nume predicativ, atribut,
complement, element predicativ sulimentar) se numesc interogative directe par țiale. O
caracteristic ă a acestora este prezen ța obligatorie a unui element interogativ (a pronumelor,
a adjectivelor și adverbelor interogative) [ și care se afl ă „punctul” ascendent al curbei
melodice interogative], ca elemente introductive cu func țiile sintactice amintite: Cine a
întîrziat? – Eu.
Care fereastr ă este deschis ă? – Cea din dreapta ; Pe cine a șteptați? – Pe mama.
Cînd întrebările nu mai s înt adresate direct unui interlocutor, ci s înt reproduse de
vorbitor sub forma unor propozi ții subordonate (de obicei, subiective, completive, directe
sau indirecte, mai rar, atributive și predicative), care depind de ni ște verbe sau substantive
cu sens de informare de îndoial ă sau de ezitare, atunci aceste propozi ții se numesc
interogative indirecte. Ele au o intona ție interogativ-enun țiativă (curb ă melodic ă
descendent ă) și folosesc ca semn distinctiv punctul, în loc de semnul întrebării, care se
pune la sf îrșitul frazei.
Propozi țiile interogative indirecte s înt numite astfel pentru c ă la ele scopul
comunic ării const ă în indicarea – întotdeauna prin mijlocirea unui termen exterior lor – a
necunoa șterii unei informa ții în legătură cu care nu se a șteaptă clarificarea (nu se a șteaptă
nici un r ăspuns). „Termenul mijlocitor” de care interogativele depind întotdeauna (ceea ce
înseamn ă că ele s înt subordonate) este, de obicei, un verb de informare sau de declara ție: a
49 se întreba, a interoga, a afla, a se ști etc. Formal, interogativele indirecte nu pot fi
individualizate, întrucît curba lor melodic ă nu este specific ă, ci este comun ă cu a
enunțiativelor: Problema c înd începe cursul îi preocup ă în mod deosebit. M-a întrebat
cine este domnul din fa ță; Te întreabă și socoate / Ce e r ău și ce e bine (M. Eminescu); Eu
caut a răspunde, nu știu ce să răspund (M. Eminescu).
Și interogativele indirecte, ca și cele directe, pot fi totale (cînd sînt introduse prin
conjunc țiile subordonatoare dacă și de) – Spuneți-mi dacă mai aveți timp . – sau parțiale
(cînd sînt introduse prin pronume, adjective și adverbe relative) – Se știe ce carte lipse ște.
Deoarece propozi țiile interogative indirecte, ca și cele retorice, nu cer informa ții, nu
pretind un r ăspuns, ele s înt, de fapt, prin con ținutul lor, tot un fel de enun țiative,
deosebindu-se de acestea prin intona ția mixt ă (interogativ ă, dar și enun țiativă) și prin unele
mijloace de introducere specifice interogativelor, însă cu valoare mixt ă (de pronume,
adjective și adverbe interogativ-relative)39.
4.. Propozi țiile afirmative și negative
După calitatea (natura) predicatului, propozi țiile sînt de dou ă feluri: afirmative și
negative.
Propozițiile afirmative sînt acele propozi ții la care predicatul verbal sau verbul
copulativ din predicatul nominal exprim ă un consim țămînt, afirm ă, confirm ă, adevere ște,
aprob ă ceva. Ele dispun de marca zero: Voi sînteți studenți; Cursan ții sînt atenți etc. Orice
propozi ție enun țiativă sau interogativ ă poate fi și afirmativ ă. Propozi țiile interogative
retorice afirmative au înțeles de propozi ții enun țiative negative. Cu valoare de propozi ții
enunțiative neanalizabile (substitute de propozi ții), dar cu un con ținut de afirmație
nesigură, se folosesc unele adverbe de mod și verbul se poate : Ți-e somn? – Cam .
(Probabil; Posibil; Poate .).
Propozițiile negative sînt acele propozi ții în care predicatul verbal sau verbul
copulativ din predicatul nominal exprim ă o neacceptare, neag ă, dezaprob ă ceva. Ele s înt
marcate cu ajutorul adverbului de mod de nega ție nu, așezat înaintea predicatului și făcînd
parte din structura acestuia: Ei nu învață; De ce nu treci pe la noi?
Unele propozi ții interogative propriu-zise negative, care exprim ă un repro ș, și
propozi țiile interogative retorice negative au înțeles de propozi ții enun țiative afirmative: Nu
v-am comunicat noi aceasta? (Noi v-am comunicat aceasta); S ă nu mă supăr în asemenea
situație?
Notă: Cînd celelalte p ărți de propozi ție sînt negate (subiectul, atributul, complementul, elementul
predicativ suplimentar sau numele predicativ), propozi ția este afirmativ ă, și nu negativ ă: Nu el a f ăcut
aceasta; Nu trist se întorcea; Nu a mea este gre șeala.
Nu acela și lucru se întîmplă însă cu adverbul negativ nici care, chiar dac ă neag ă o
altă parte de propozi ție dec ît predicatul, propozi ția rămîne tot negativ ă: Nici noi n-am
înțeles; Nici pe el nu-l accept.; Nici a mea nu este vina.
Există situa ții în care, de și predicatul unei propozi ții enun țiative propriu-zise este
precedat de nega ția nu, aceasta se refer ă de fapt la o alt ă parte de propozi ție: Nu a venit
pentru aceasta. (A venit, dar nu pentru aceasta.).
Cu valoare de substitute de propozi ții enun țiative s înt folosite, în răspunsurile la
interogativele directe, unele adverbe și locu țiuni adverbiale de mod negative : Ai înțeles? –
39 Pentru clasificarea acestor propozi ții, a se vedea GA p. 36-37.
50 Nu. (Ba. Dimpotriv ă. Nicidecum. În nici un caz. Doamne p ăzește. Pe dracu. Pune- ți pofta-n
cui.).
Valoarea negativ ă a unor propozi ții poate fi întărită, dublat ă uneori, prin prezen ța în
structura lor a unor pronume, adjective sau adverbe negative, cu diferite func ții sintactice:
N-a vorbit nimeni ; N-a zis nimic; Nimeni n-a f ăcut nimic niciodat ă.
51 RAPORTURILE SINTACTICE
1. Conceptul de raport sintactic
2. Numărul și caracteristicile raporturilor
3. Raportul de ineren ță
4. Raportul de coordonare
5. Raportul de subordonare
6. Raportul apozi țiv
7. Raportul de inciden ță
8. Raportul explicativ
9. Raportul de dublare
10. Mijloacele de redare a raporturilor sintactice dintre cuvinte
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne,
2005.
Gramatica limbii rom âne. Vol. II, Edi ția a II-a rev ăzută și adăugită, Bucure ști, Editura
Academiei Rom âne, 1966.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică,
1998.
Ecaterina Cre țu Toderi ță, Unități, raporturi și funcții sintactice în limba rom ână, Iași,
Demiurg, 2004, p. 43-127.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Editura Institutul
European, 2002.
D. Dra șoveanu, Teze și antiteze în sintaxa limbii rom âne, Cluj-Napoca, 1997.
V. Gu țu Romalo, Sintaxa limbii rom âne. Probleme și interpret ări, Bucure ști, Editura
didactic ă și pedagogic ă, 1973.
Șt. Hazy, Predicativitatea: determinare contextual ă analitică, Cluj-Napoca, 1997.
I. Iordan, Gramatica limbii rom âne, Bucure ști, edi ție nou ă, 2005.
D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005.
M. Secrieru, Nivelul sintactic al limbii rom âne, Partea I, Unități sintactice. Func ții
sintactice, 2005, p. 48-118.
V. Șerban, Curs practic de sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică și
Pedagogic ă, 1964.
E. Tamb ă Dănilă, Vechi și nou în sintaxa limbii rom âne, Iași, Demiurg, 2004, p. 99-
104.
M. Timofte, Actualitatea sintaxei rom ânești „clasice moderne” , Iași, 2005, p. 65-151.
P. Zugun, Realizarea suficient ă și realizarea insuficient ă a funcțiilor sintactice , LR,
1992, nr. 1-2, p. 109-111.
1. Conceptul de raport sintactic
Orice act de comunicare, scris sau oral, implic ă, în prealabil, dou ă opera ții din
partea locutorului: 1) selectarea unităților lingvistice din plan paradigmatic, în acord cu
intenția comunicativ ă; 2) combinarea acestor unit ăți în plan sintagmatic, într-un ansamblu
organizat astfel încît locutorul s ă transmit ă informa ția dorit ă, să ceară o informa ție ori s ă-și
exprime voin ța, inten ția etc., iar receptorul s-o poat ă recupera.
Cuvîntul devine unitate activ ă în procesul de comunicare numai prin dezvoltarea
unei structuri sintactice, întrucît în mod izolat și pasiv el doar denume ște și semnific ă.
52 Integrat într-un un enun ț-propozi ție, cuv întul își dep ășește statutul de unitate lexical ă,
înceteaz ă de a mai fi izolat, iar între el și celelalte cuvinte ce alc ătuiesc enun țul se stabilesc
diferite conexiuni (leg ături), în baza c ărora acesta dob îndește identitate func țională ca parte
de propozi ție (dac ă e dotat cu sens lexical), o anumit ă form ă (dac ă e cuv înt flexibil), o
anumit ă poziție ierarhic ă (domin ă, este dominat, e egal ca importan ță altor cuvinte-p ărți de
propozi ție) sau își actualizeaz ă în contextul dat (dac ă e polisemantic) unul din sensurile
virtuale. Aceste leg ături sau conexiuni, sau raporturi ce se stabilesc între unit ățile unei
propozi ții sau, la un nivel superior, între unit ățile unei fraze, conferindu-i acesteia caracter
organic se numesc raporturi sintactice.
Notă: Preferin ța pentru sintagma terminologic ă raporturi sintactice aceleia de
„relații sintactice” se explic ă prin dorin ța de a evita redundan ța terminilogic ă. Preciz ăm că
baza/centrul acestei sintagme, substantivul neologic extern raporturi , poate fi
explicat/decodat sau printr-un alt substantiv neologic extern, relații, sau printr-un
substantiv neologic intern, legături. Așa stînd lucrurile, putem spune c ă prin raporturi
sintactice înțelegem rela țiile/leg ăturile – marcate lingvistic – ce apar la nivelul unit ăților
sintactice (propozi ția, partea de propozi ție, fraza etc.). În lingvistica universal ă se apreciaz ă
că noțiunea de „raport” a fost pus ă în eviden ță de F. de Saussure care – consider înd că în
limbă totul se bazeaz ă pe raporturi – distinge între raporturile lineare/sintagmatice, “in
praesentia”, (ce vizeaz ă planul vorbirii) și raporturile sociative / paradigmatice, “in
absentia” (ce vizeaz ă planul limbii)40.
La nivel sintactic, raporturile sintactice reprezint ă o realitate relevant ă și definitorie,
sintaxa fiind definit ă ca “știință a rela țiilor”, la acest nivel neexist înd termini independen ți.
Or singur cuv întul trimite la no țiuni, iar înglobarea nivelului lexical din sistemul limbii în
nivelul sintacticse realizeaz ă prin intermediul raporturilor sintactice o unitate neangajat ă în
conexiune cu alta ar defini aspecte “decupate” din realitate, izolate unele de altele.
Definirea unui raport sintactic e posibil ă doar prin existen ța unei func ții sintactice
generat ă sau implicat ă de acesta41. Cuvinte func ționale sintactic, adic ă cele care pot
contracta anumite raporturi s înt însă doar reprezentantele a șapte clase semantico-
morfologice: substantive, adjective, pronume, numeral, verb, adverb și interjec ție. Celelalte
părți de vorbire (articolul, propozi ția, conjunc ția sînt considerate araportuale sintactic, în
sensul c ă nu stabilesc niciun raport sintactic cu vecin ătățile lor lexicale (deci nu au nici
funcție sintactic ă).
Notă: Trebuie de men ționat c ă uneori nu contracteaz ă raporturi sintactice și unele
cuvinte no ționale. Cf. Viorico , pleacă de aici!; Anume pe mine m-ai g ăsit.
Substantivele în vocativ42, adverbele modalizatoare43, pseudoadverbele
emfatice44 nu îndeplinesc și nu regizeaz ă funcții sintactice.
40 O alt ă modalitate de a vedea rela țiile din limb ă, apare la Hjelmslev, care consider ă că exist ă trei
tipuri de rela ții sintagmatice :
a) de interdependen ță, în care cei doi termeni se presupun reciproc ( formalizat A=B,
b) de determinare în care numai unul dintre termeni îl presupune pe cel ălalt, nu și invers,
c) de constela ție în care cei doi termeni sunt într-un raport reciproc, f ără ca unul s ă-l presupun ă pe
celălalt.
41 Nu pot exista raporturi sintactice acolo unde nu exist ă funcții sintactice.
42Substantivele în vocativ, de și își păstrază conținutul categorical ( și noțional), își pierd temporat
conținutul func țional, respective și capacitatea de a îndeplini o func ție sintactic ă.
43Adverbele modalizatoare apar în structuti morfologice cu ale formelor cu afixe mobile ( cuvinte –
flectiv ), dislocate fiind prin inser țiune. Aceste adverbe însă nu dau na ștere la discontinuitate, ci fac parte din
53 2. Numărul și caracteristicile raporturilor
În gramatica rom âneasc ă mai veche se fac referiri/teoretiz ări pu ține și vagi
privitoare la num ărul și caracteristicile raporturilor sintactice45. În leg ătură cu num ărul
raporturilor sintactice exist ă o diversitate de opinii, ceea ce relev ă deopotriv ă complexitatea
problemei și interesul pe care-l manifest ă speciali știi în vederea construirii tipologiilor
raporturilor sintactice. În mod tradi țional se pomenea de existen ța a dou ă raporturi: de
coordonare și de subordonare (GA). I. Iordan relev ă trei raporturi: de coordonare, de
subordonare și de ineren ță. S. Stati e de p ărerea c ă în limba rom ână sînt patru raporturi: de
coordonare și de subordonare, predicativ, apozitiv. Gh. Constantinescu-Dobridor vorbe ște
și dlui despre 4 tipuri de raporturi sintactice: coordonare, subordonare, apozitiv și
predicativ (de ineren ță) (p. 30) V. Șerban – de șase: de coordonare și de subordonare, de
ineren ță, mixt, explicativ, de inciden ță. etc. O unitate de vederi în aceast ă privin ță nu exist ă
deocamdat ă. Discu ția privind num ărul raporturilor / rela țiilor sintactice din limba rom ână
pare inepuizabil ă. O inventariere atent ă făcută de Corneliu Dimitriu asupra terminologiei
privind raporturile sintactice din limba rom ână în principalele gramatici ale limbii rom âne
moderne, scoate în eviden ță nu mai pu țin de treizeci și patru de termeni sintetici /
paradigme terminologice, care în opinia autorului mai sus men ționat reflect ă și situa ția din
lingvistica general ă: interdependen ță, interdependen ță bilateral ă, interdependen ță bilateral ă
mediat ă, dependen ță bilateral ă, ineren ță, rela ție predicativ ă, determinare, dependen ță
unilateral ă, dependen ță, dependen ță mixt ă, dubl ă subordonare, constela ție, nondependen ță,
adordonare, coordonare, raport apozitiv etc. Deseori pentru unul și acela și raport exist ă mai
multe denumiri.
Ne asociem opiniei lui C. Dimitriu și vom men ționa, în demersul nostru, despre
existen ța a șapte raporturi sintactice: coordonare, subordonare, mixt, de ineren ță, apozitiv,
de inciden ță, explicativ.
În planul expresiei, raportul sintactic reprezint ă un „factor de coeziune”, asigur înd
îmbinarea unit ăților sintactice inferioare în unit ăți sintactice superioare, și anume,
îmbinarea p ărților de propozi ție în propozi ții și a propozi țiilor în fraze. Cu alte cuvinte,
raportul sintactic are rol structurant: „A construi o fraz ă, apreciaz ă L. Tesni ère, înseamn ă a
da via ță unei mase amorfe de cuvinte, stabilind între acestea un ansamblu de conexiuni.
structura morfologic ă intern ă a formei paradigmatice date, în calitate de morfem de evaluare modal ă. De
aceea ele nu vor fi onsiderate pozi ții cu valori sintactice de sine st ătătoare.
44 Unele adverbe de tipul și chiar, numai, tocmai, totu și ș.a. (distincte de omonimele lor no ționale)
intrînd în dependen ță față de un nume, f ără a exprima caracteristici ale lor, cap ătă o semnifica ție imprecis ă, ce
constituie un “comentariu” subiectiv prin care se scoate în relief “numele” în dependen ța căruia se afl ă.
Aceste adverbe îndeplinesc func ție exclusive expresiv ă.
45 În gramaticile limbilor istorice, sincronic și diacronic g ăsim preocup ări permanente privitoare la
raporturile sintactice, unele dintre aceste preocup ări viz ând num ărul acestor raporturi/ rela ții sintactice. În
structuralism și în orientarea generativ-transforma țională exist ă „un singur tip de rela ție, cea de dependen ță,
iar în gramatica latin ă se vorbe ște de dou ă tipuri de raporturi sintactice, și anume raportul de coordonare și
raportul de subordonare.
În descrierea gramaticii franceze, Maurice Grevisse pledeaz ă în favoarea raportului de coordonare și
a raportului de subordonare, despre raportul dintre subiect și predicat afirm înd că „seulement le verbe
s’accorde avec le sujet” .
În cadrul raportului de coordonare, Maurice Grevisse indic ă mai multe tipuri de coordonare, și
anume: l’accord ( et, ni ), la cause ( car, en effet ), la consequence ( donc, aussi ),etc.
54 Dimpotriv ă a înțelege o fraz ă, înseamn ă a sesiza ansamblul conexiunilor care unesc diferite
cuvinte”. F ăcînd abstrac ție de enun țurile neanalizabile, putem spune c ă existen ța unui enun ț
(propozi ție sau fraz ă) e condi ționată de existen ța raporturilor sintactice, raporturile fiind
inerente oric ărui întreg46.
3. Definiție. Clasific ări
Din perspectiva logico-semantic ă, D. Irimia define ște raporturile sintactice astfel:
raporturile sintactice sînt interpretarea lingvistic ă a unor raporturi logice, prin care se
reflectă în planul g îndirii conexiuni extralingvistice, extrinseci ( între „obiecte”) și intinseci
(interioare „obiectelor”, de tipul: parte- întreg, con ținut-formă, substanță-calitate, statice-
dinamice etc).
Raporturile sintactice între cuvinte se afl ă în dependen ță față de particularit ățile
realității extralingvistice. Expresie a modului de reflectare lingvistic ă a realit ății
extralingvistice, unit ățile lexicale (de natur ă verbal ă, mai ales adjectival ă) se caracterizeaz ă,
în func ție de structura lor semantic ă, prin trăsături (disponibilit ăți) combinatorii (numite și
valențe), care condi ționeaz ă dezvoltarea raporturilor sintactice; ele reclam ă sau numai
admit anumite raporturi sintactice, prin care s ă se împlineasc ă cîmpurile semantico-
sintactice din care se constituie planul semantic global al enun țului (de exemplu, c împul
semantico-sintactic al verbului a vedea este descris de dezvoltarea func țiilor de subiect: eu,
ea etc. și de complement direct: o carte, un pix etc, care vin s ă complineasc ă golurile din
sfera lui semantic ă: Eu văd un pix )47. În planul expresiei , relațiile sintactice s înt condi ție și
modalitate esen țială a organiz ării unit ăților lexicale într-un enun ț lingvistic, organizare
impus ă, în procesul de trecere din plan paradigmatic în plan sintagmatic, de linearitatea
semnului lingvistic.
Raporturile sintactice se pot stabili între unit ăți de aceea și importan ță (două subiecte
ș.a.) sau între unit ăți de importan ță inegal ă, cea mai important ă regiz înd, cealalt ă fiind
regizat ă (subiect – atribut ș.a.). Raporturile în care s înt angajate unit ăți de importan ță
diferit ă sînt raporturi ierarhice , adic ă generatoare de func ții sintactice, adic ă sînt raporturi
funcționale . Dimpotriv ă, raporturile dintre unit ățile de aceeea și importan ță, avînd aceea și
funcție sintactic ă sau func ții sintactice diferite s înt raporturi neierarhice și afuncționale .
O alt ă clasificare a raporturilor sintactice țin de planurile manifest ării unit ăților
sintactice (planul comunic ării și planul comentariilor):
46Unitatea de structur ă a enun țului este asigurat ă de înglobarea nivelului lexical din sistemul limbii în
nivelul sintactic prin intermediul raporturilor sintactice. Unit ățile lexicale își actualizeaz ă propriul con ținut
semantic, virtual în planul paradigmatic al limbii, și, prin aceasta, particip ă la stratul de baz ă al con ținutului
semantic global al enun țului, în plan sintagmatic, intr înd în rela ții unele cu altele și totodat ă cu enun țul ca
întreg. Trecerea cuv întului în condi ția de termen sintactic se face, în dezvoltarea și func ționarea enun țului în
procesul de comunicare lingvistic ă, prin intermediul sintagmei : sintagma minimal ă de la nivel sintactic este
constituit ă din cel pu țin dou ă unități lexicale autonome, între care se instituie un anumit raport sintactic.
47În sfera semantic ă a unit ăților lexiclae și dezvoltarea raporturilor sintactice se instituie un raport de
intercondi ționare: sintaxa opereaz ă cu unit ăți marcate printr-un sens, iar semantica opereaz ă cu unit ăți semice
a căror semnifica ție se actualizeaz ă, numai în context, prin angajarea lor în procese combinatorii de natur ă
sintactic ă. Relev înd conexiunea nivelului semantic cu cel syntactic remarc ăm că sensul reprezint ă în ultim ă
instan ță “rațiunea de a fi a structurii sintacice”, iar structura sintactic ă – “modalitatea fundamental ă a
expresiei semantice” (cf. [E. Cre țu Toderi ță, Unități…, p. 51]).
Mai trebuie remarcat și faptul c ă o unitate incompativbil ă cu alta, din punct de vedere semantic poate
deveni compatibil ă, cînd cap ătă valori connotative, contract înd raporturi de natur ă stilistic ă. Cf. Și-am zis
verde de albastru / m ă doare un cal m ăiastru / Și-am zis par ă de un măr / minciun ă de adevăr (N. St ănescu)
55 • raporturi homoplane , manifest îndu-se fie în planul comunic ării (plan obiectiv), fie în
planul comentariilor (plan subiectiv);
• raporturi heteroplane , care se stabilesc între cele dou ă planuri: La început – se știe –
stelele aveau pe cer / c ărările cu stîngăcie trase la-nt împlare (L. Blaga).
În func ție de faptul dac ă sînt sau nu exprimate în text unit ățile sintactice, raporturile
care se stabilesc între ele s înt:
• explicite (ambele unit ăți sînt concrete: Bate vîntul; cine a venit ș.a.);
• implicite (cînd numai una dintre unit ățile sintactice are realizare concret ă, cealalt ă
fiind inclus ă, subînțeleasă: Cine a venit? – Paul; – Unde te duci? – La Ia și).
În func ție de num ărul unit ăților implicate în raportul sintactic:
• raporturi binare (subiect – predicat; atribut – regent etc.);
• raporturi ternare , const înd în aceea c ă actualizarea unei unit ăți cu o anumit ă funcție
sintactic ă reclam ă prezen ța altor dou ă unități (atributul circumstan țial, EPS).48
În virtutea caracterului linear al enun țării, unit ățile implicate într-un raport sintactic pot
apărea:
• în succesiune imediat ă. Cf. Studentul cite ște;
• dislocate (la distanță). Cf. Studentul care învață la filologie cite ște mult.
În privin ța num ărului de raporturi sintactice recunoscute în limba rom ână, nu exist ă
un consens în literatura de specialitate. Diversitatea de opinii se motiveaz ă, pe de o parte
prin perspectiva conceptual ă divers ă din care este cercetat fenomenul lingval în cauz ă, iar,
pe de alt ă parte, prin insuficien ța opera țională a criteriilor dup ă care s înt stabilite raporturile
sintactice, ca și din cauza insuficientei adecv ări la obiect a modului de recunoa ștere a
caracteristicilor individualizatoare, proprii proceselor rela ționale.
În stadiul actual de cerctare, în literatura de specialitate se remarc ă că organizarea
enunțului se întemeiaz ă pe cîteva tipuri fundamentale de raporturi sintactice: de inerență,
coordonare , subordonare , apozitiv , de incidență, mixt, explicativ .49
3. Raportul de ineren ță (de interdependen ță, predicativ)
Raportul de ineren ță50 este un raport de tip special, deosebit de toate celelalte, între
termenii c ăruia – subiectul și predicatul – exist ă o rela ție nu at ît de interdependen ță, cît de
implicare sintactic ă, de reciprocitate (de dependen ță reciproc ă), în sensul c ă se definesc
unul prin cel ălalt, c ă fiecare dintre ei impune, de obicei, celuilalt anumite condi ții: în
mintea vorbitorului, subiectul este g îndit împreun ă cu predicatul s ău și invers, predicatul
48Raporturile sintactice s înt în parte, convertibile, aceast ă trăsătură dator îndu-se libert ății oferite de
sistemul limbii de a exprima acela și sau aproximativ acela și con ținut sub forme diferite. Astfel, o rela ție
neierarhic ă, afunc țională poate fi convertit ă într-o rela ție ierarhic ă, func țională: cf. rela ția de coordonare
adversativ ă (cu ci) se paote transforma în rela ția de dependen ță opozi țională și invers: Nu ninge, ci plou ă – În
loc să ningă, plouă. Cf. E soare, dar e frig – De și e soare, e frig; A fost trafic și a întîrziat la ore – Pentru c ă
a fost trafic, a întîrziat la ore.
49 În viziunea unor structurali ști, raporturile care se stabilesc între unit ățile componente ale unui
enunț sînt exclusiv raporturi de dependen ță, unind un termen superior cu unul inferior. Gramaticile
tradiționale recunosc existen ța a dou ă tipuri de raporturi sintactice: coordonarea și subordonarea.Pe parcursul
evolu ției științei, s-au relevat și alte raporturi sintactice.
50 Relația de ineren ță se stabile ște între termeni a c ăror asociere atinge un grad maxim de solidaritate:
fiecare din cei doi termeni îl presupune și cere – func țional, semantic și structural – pe cel ălalt, fiecare îi
impune celuilalt o anumit ă organizare morfematic ă, prozodic ă sau sintactic ă.
56 împreun ă cu subiectul s ău51 (Un nume ca „trenul”, de exemplu, este subiect numai dac ă
pentru un anumit vorbitor implic ă un verb-predicat de felul „vine”)52.
Astfel subiectul cere verbului-predicat caracteristicile morfologice de num ăr și
persoan ă (subiectul și predicatul trebuie s ă fie la (sau s ă reprezinte) acela și num ăr și aceea și
persoan ă), iar participiului din structura predicatului verbal și numelui predicativ – adjectiv
caracteristicile de gen, num ăr și caz ( acord ). De asemenea, verbul-predicat cere subiectului
să fie în cazul nominativ ( recțiune).
Notă: Este neconvenabil ă ideea – foarte r ăspîndită, de altfel – c ă subiectul și
predicatul se afl ă în raport de subordonare, v ăzut ca dependen ță a predicatului fa ță de
subiect cu care se acord ă în num ăr și persoan ă.
Ca un subtip al acordului predicatului cu subiectul e v ăzut acordul prin atrac ție:
indicii gramaticali ai verbului-predicat se conformeaz ă categoriilor gramaticale ale
subiectului celui mai apropiat, adic ă predicatul se acord ă în num ăr și persoan ă cu primul
subiect din șirul de subiecte omogene ( Doarme turma și mioara și ciobanul Andrie ș; Cică
era odată o babă și un moșneag; Unii dintre voi pleca ți mîine.). Dac ă predicatul urmeaz ă
după subiectele omogene, el ia forma de plural: Soarele și luna mi-au ținut cununa etc.
Uneori predicatul nu se acord ă cu subiectul lui, cum ar fi normal, ci cu un alt cuv ânt mai
apropiat ca pozi ție de predicat și care se impune aten ției. Este vorba, în acest caz, de acord
prin atrac ție. De exemplu, exist ă tendin ța de a acorda verbul nu cu subiectul s ău, ci cu
numele predicativ: *Subiectul piesei erau trandafirii (și nu era trandafirii – cum ar fi
corect). *Două milioane de lei este o sumă mare (și nu sunt o sumă mare – cum ar fi
corect). Aceste construc ții sunt gre șite. În ciuda acestui fapt, ele sunt din ce în ce mai
frecvente ast ăzi:*În ce privesc declarațiile martorilor, acestea coincid.*Ce- s cu banii a știa
pe masă? Acordul dup ă înțeles și mai ales cel prin atrac ție sunt abateri de la normele limbii
literare, de și exist ă unele situa ții când acestea sunt tolerate: A fost odat ă un moș și o babă…
Marca raportului de ineren ță este flexiunea.
Nota 1 : Cîțiva slujitori aflaser ă știrea cu dou ă zile mai înainte și o ținuseră tăinuită
de poporul care se îmbulzea la hram (M. Sadoveanu). În exemplul citat se g ăsesc în rela ție
predicativ ă slujitori aflaser ă; care se îmbulzea; ținuseră are ca subiect slujitori , un subiect
subînțeles. Rela ția care leag ă un cuv înt din propozi ție și un cuv înt din afara limitelor ei
(„sub înțeles în propozi ție”) se nume ște relație implicită: în exemplul nostru vorbim
despre o rela ție predicativ ă implicit ă. Exist ă și relații implicite din care lipse ște predicatul:
Unii ședeau jos la p ămînt, alții pe prisp ă, alții în picioare, t ăcuți și solemni (E.
Teodoreanu).
51 Subiectul nu poate fi conceput/definit în afara predicatului și, la fel, ca revers al medaliei, nici
predicatul – tip din propozi ția bimembr ă.
52 În ce prive ște raportul de ineren ță, speciali știi propun mai multe modele interpretative:
1) Prima și cea mai veche concep ție în lingvistica rom âneasc î e acea conform c ăreia între subiect și
predicat exist ă un raport de subordonare: subiectul este regentul, iar predicatul e un termen subordonat ( Șt.
Hazy, D. Dra șoveanu);
2) Conform altei concep ții predicatul e regent, iar subiectul un subordonat (G. Pan ă Dindelegan, H.
Tiktin).
Ineren ța este un alt tip de raport dec ît subordonarea, întrucît, de exemplu, între atribut și regentul s ău
nu este ineren ță, ci subordonare, pentru c ă numai atributul depinde de regentul s ău.
57 Acordul lexical (semantic, logic) intervine atunci c înd sensul cuv întului ( și nu
categoria lui gramatical ă) sau a unui grup de cuvinte determin ă categoria gramatical ă a
cuvîntului urm ător. Fenomenul dat are loc c înd în func ție de subiect apare un substantiv
colectiv, „sus ținut” de un atribut la plural. Anume el impune predicatului categoria
numărului: În ușă stăteau o mulțime de studen ți; Și trebuie s ă știți că și între oameni cea
mai mare parte s înt dobitoace (I. Creang ă); S-au ivit o mul țime de probleme.
Acordul semantic se observ ă și în cazul subiectelor omogene: Miros, lumin ă și un
cîntec nesfîrșit îmbătau grădina și casa. (M. Eminescu); între partea nominal ă și subiect
cînd aceasta este exprimat ă prin mo țiune ( Ion este bulgar; Elena este bulg ăroaică – nu e
formă gramatical ă, ci e unitate lexical ă aparte); al pronumelor posesive, care nu se declin ă,
ci au acord semantic. Falsa impresie de acord în astfel de structuri ( Ion este student, iar
Ana este student ă) rezid ă în lexic, adic ă își găsește explica ția în resursele limbii de a avea
lexeme „mo ționale” sau hiponime53.
Nota 1 : Dac ă subiectul este exprimat printr-un substantiv colectiv articulat
nehot ărît, atunci predicatul poate fi și la plural, și la singular: Un roi de albini se învîrteau
în zbor (I. Creang ă). Dac ă însă substantivul în func ție de subiect apare cu articol hot ărît,
predicatul, în mod obligatoriu, trebuie s ă stea la singular: cf. Roiul de albini se învîrtea în
zbor.
Nota 2: Vom examina acum rela ția dintre copul ă și numele predicativ, cei doi
constituen ți ai PN: cf. Copacul este înalt. Legăturile sintactice din acest grup s înt:
a) Copacul e. Rela ția e predicativ ă (deși verbul este nu e dec ît o parte a
predicatului). Intercondi ționarea apare exact ca în combina ția subiect – predicat
verbal, cu excep ții neînsemnate (de exemplu, copula se acord ă nu cu subiectul, ci
cu numele predicativ: cf. Elementul hot ărîtor sînt banii sau Vinovatul s înt eu .)
b) Copacul înalt – subordonare cu acord (NP seam ănă cu un atribut);
c) E înalt. Ambii termeni ai rela ției se acord ă cu copacul (Termenul copacul impune
persoana verbului copulativ, iar genul și cazul NP.
Copula cere întotdeauna un NP, ea nu apare în enun țuri fără NP. Adjectivul înalt se
poate lega direct, f ără este de subiectul copacul ; verbul copulativ e subordonat
numelui predicativ, rela ția fiind marcat ă prin acord. Asemenea structuri se numesc
ternare .
Copacul
este înalt
53 Limba for țează obținerea masculinului de la feminin sau invers (mo țiune) cu consecin ța în plan
gramatical a realiz ării așa-zisului acord. Acest pseudoacord stabilit între nume și nume este,de fapt, o variație
categorială simultană, fie totală (Cf. Ion este student ), unde exist ă identitate categorial ă de gen, num ăr, caz
la ambele nume, fie parțială ca în exemplul Eu sînt profesor , în care pronumele personal eu (pers. I) se afl ă
în nonidentitate categorial ă de persoan ă și gen, dar în identitate de num ăr cu substantivul (nume predicativ
profesor ).
Nonidentitatea categorial ă apare mai evident în exemple de genul: Mai multe adev ăruri înseamnă
niciunul (P. Țulea); Singura ei gri șă erau colegii; Patul lui de m ăsurătoare fiind în realitate ideile … – unde
numele cu fun ție de subiect prezint ă categorii gramaticale total diferite de cele ale numelor predicative; De
scris e interesant; E u șor a scrie versuri (M. Eminescu), unde categoriile gramaticale ale NP nu s înt supuse
de subiect.
58 În mod asem ănător se analizeaz ă structurile ternare unde NP e un substantiv la
Nominativ sau în Acuzativ cu prepozi ție (în ultimul caz, rela țiile s înt de tipul
aderare).
O construc ție ternar ă avem și în cazul EPS: Fata zîmbește mulțumită.
Nota 3: Dacă predicatul este concretizat prin interjec ție, la ineren ță trimite numai
sensul lexical al interjec ției, asociat unui verb predicat. Cf. Hai vino iar în gara noastr ă
mică.
Relev ăm că raportul de ineren ță vizeaz ă numai func țiile sintactice principale din
propozi ția bimembr ă, la propozi țiile monomembre raprotul de ineren ță se exclude în mod
logic, întrucît aici exist ă o singur ă parte principal ă de propozi ție (cf. Plouă; Ninge ). La fel
nu intereseaz ă, la acest capitol, și perifrazele verbale, care, la origine, erau îmbinări libere
de cuvinte, const înd în propozi ție bimembr ă de tipul: a-l prinde somnul; a-i r îde inima de
bucurie ș.a., deoarece fostul subiect și fostul predicat au devenit un nou predicat.
4. Raportul de coordonare
Raportul de coordonare din propozi ție este un raport sintactic de egalitate între
două sau multe p ărți de propozi ție care nu depind formal una de alta și stau pe acela și
plan sintactic.
Esen ța coordon ării: În raport de coordonare se afl ă cuvintele ce denumesc no țiuni
particulare, de specie diferit ă, care se includ în aceea și noțiune de gen54.
P ărțile de propozi ție care se g ăsesc pe acela și plan sintactic de egalitate cu altele,
fără a se subordona acestora, f ără a depinde de ele, s înt părți de propozi ție coordonate :
– subiecte ( Ion, Vasile și Vlad sînt prieteni ); – NP ( Florile sînt frumoase, ginga șe,
superbe ); – complemente ( Am citit pove ști, romane, poezii ) etc.
Fraza compus ă prin coordonare este fraza alc ătuită din dou ă sau mai multe
propozi ții relativ independente. Or raportul de coordonare este o rela ție sintactic ă de
egalitate între dou ă sau mai multe propozi ții care nu depind formal una de alta, stau pe
același plan sintactic și sînt interdependente ca înțeles, datorit ă legăturii pe care o fac
vorbitorii între ac țiunile sau st ările verbelor-predicate din structura lor. Toate g îndurile ce
se con țin în propozi țiile frazei s înt sudate semantic, red înd un tablou integru. Separarea
propozi țiilor coordonate duce la destr ămarea integrit ății sintactice: El vine, se înalță, în
cercuri line zboar ă / Și repede ca g îndul la cuibu-i se coboar ă. Deși sub aspect formal,
între propozi țiile acestei fraze s-ar putea pune puncte, ele nu pot fi analizate separat,
întrucît aceasta ar duce la destr ămarea tabloului imaginii poetice conceput ă ca un tot
integru.
Raportul de coordonare se realizeaz ă prin dou ă mijloace fundamentale:
juxtapunerea (parataxa, asindetul), bazat ă pe intona ție specific ă, de enumerare, cu ridic ări
și cobor îri de ton, care revin cu regularitate și care s înt marcate în scris cu ajutorul virgulei,
și jonc țiunea marcat ă cu ajutorul conjucn țiilor sau locu țiunilor conjunc ționale etc.: E
vremea rozelor ce mor, / Mor în grădini, și mor și-n mine – / Și-au fost at ît de viață pline, /
Și azi se sting a șa ușor (Al. Macedonschi).
Între cuvintele și propozi țiile coordonate se stabilesc urm ătoarele raporturi de sens:
54 E gre șit a spune: Am cump ărat o mas ă, un scaun și o portocal ă. În cazul dat trebuie s ă alcătuim
mai multe propozi ții.
59 Coordonare copulativ ă. Conținutul raportual al coordon ării copulative const ă
în ideea de asociere a informa țiilor semantice existente în unit ățile sintactice contractante55.
Așadar, coordonarea copulativ ă se stabile ște între p ărți de propozi ție de acela și fel sau
diferite asociate, bazate pe continuitate, pe succesiune sau simultaneitate, legate între ele
prin conjunc țiile coordonatoare copulative și, iar (= „și”) și plus (= „și), prin locu țiunile
conjunc ționale coordonatoare și cu și precum și, prin formulele corelative cu valoare
copulativ ă atît… cît și, nu numai … ci și, nu numai….dar și, sau precedate de adverbele de
mod de întărire, repetate nici…nici, nici…necum, și….și: – între subiecte cf. Elevii și cu
profesorii lucreaz ă mult ; Viitorul și trecutul / S înt a filei dou ă fețe (M. Eminescu); – între
NP cf. Și de-aceea spusa voastr ă, era sîntă și frumoas ă (M. Eminescu); – între atribute cf.
Și-a cumpărat cizme frumoase și elegante ; – între complemente cf. Am adus at ît ție, cît și
lui cele necesare; – între propozi ții cf. La balta mare ajungea / Și l-al ei mijloc înotam / La
insula cea verde (M. Eminescu); Trăiesc ca în poveste / Și la nimica nu s înt bun… – /
Firește, sunt un biet nebun… (Al. Macedonschi).
Esența raportului : cuvintele coordonate nu intr ă în rela ții antagoniste (coexist ă în
„bunăînțelegere”) și se pronun ță cu o intona ție enumeratoare; g îndurile ce se con țin în
propozi țiile coordonate nu se exclud, nu se contrapun, nu reies unul din altul.
Acest raport se poate realiza și prin juxtapunere (paratax ă): Munții, dealurile, c împiile
sînt comori ale patriei noastre .
C înd propozi țiile copulative s înt juxtapuse, ele totdeauna se izoleaz ă prin virgul ă.
Dacă sînt legate prin conjunc ție și aceasta nu se repet ă, virgula înaintea conjunc ției
copulative nu se pune, dar va ap ărea începînd cu conjunc ția a doua: Pe-un picior de plai, /
Pe-o gură de rai, / Iat ă vin în cale, / Se cobor la vale, / Trei turme de miei cu trei ciob ănei
(Miorița).
Coordonarea adversativ ă. Conținutul raportual al coordon ării adversative
const ă în ideea de divergen ță / nepotrivire a informa țiilor semantice existente în unit ățile
sintactice care contracteaz ă acest tip de raport sintactic – între p ărți de propozi ție sau
propozi ții de acela și fel, care s înt divergente una fa ță de alta, f ără a se opune, categoric sau
a se exclude reciproc, legate între ele prin conjunc țiile coordonatoare adversative dar, însă,
or (de intensitate mare), iar (= „dar”), și („dar”) și decît („dar”) – de intensitate slab ă;
locuțiunile conunc ționale numai c ă, decît că (de intensitate mare); locu țiunile adverbiale în
schimb : – între atribute cf. Este un om bun, însă cam mizantrop ; O, Șoptește-mi-zise d însul
– tu cu ochii plini d-eres / Dulci cuvinte ne înțelese, însă pline de-n țeles (M. Eminescu); –
între elemente predicative suplimentare cf. Într-adevăr, i-am g ăsit supărați, dar
binevoitori ; – între propozi ții cf. Și sub dînsul universul într-o umbr ă se întinde, / Iar în
patru părți a lumii vede șiruri mun ții mari (M. Eminescu); Poate fi-va și el unul dintre cei
jertfiți, dar dup ă jertfe vine r ăscumpărarea și biruința celor buni (M. Sadoveanu); De
mare, mare, dar minte n-are; Ți-am scris, și nu mi-ai r ăspuns; Au trecut at îția ani de
atunci, dacă o mai doare; Din pricina asta ea nu st ă de vorbă cu bărbați, ci îndată iese și
se duce de por ăiește cu de-ale m încării, pe cînd (=dar) în casa cea mare porne ște o vorbă
liniștită, bărbătească, vorbă de sărbătoare.
Paratax ă: S-a dus la facultate, nu acas ă; El a scris, nu a dat telefon etc.
Notă: Conținutul coordon ării adversative corespunde con ținutului subordon ării
concesive: cf. Fata era ur îtă, dar foarte de șteaptă. // În ciuda ur îțeniei, fata era foarte
55 Coordonarea copulativ ă este cel mai frecvent tip de coordonare din limb ă.
60 deșteaptă. Posibilitatea de convertire a coordon ării adversative în subordonare concesiv ă
nu este posibil ă, decît doar în unele contexte .
Privitor la con ținutul coordon ării adversative, relev ăm dou ă situa ții: a) unit ățile
sintactice care contracteaz ă acest raport s înt de acela și nivel sintactic, adic ă sau p ărți de
propozi ție sau propozi ții etc. b) În limba rom ână însă sînt reperate și structuri de felul: Vii,
dar numai tu; A lipsit, dar numai azi; C întă și danseaz ă, dar nuami uneori etc. , în care
primul termen este evident o propozi ție sau o fraz ă, iar al doilea termen apare ca o parte de
propozi ție principal ă sau secundar ă. De fapt, termenul al doilea este o propozi ție eliptic ă, la
care verbul-predicat exist ă, dar nu se exprim ă: Vii, dar [vii] numai tu; A lipsit, dar [a lipsit]
numai azi; C întă și dansează, dar [asta o face] numai uneori.
Termenii coordona ți adversativ au de regul ă topic ă liber ă, topica lor fix ă întîlnindu-
se doar acolo unde logica faptelor/ontologicul oblig ă la o singur ă dispunere în spa țiu și
timp a termenilor respectivi: Te-aș vîrî în sîn, dar nu încapi de urechi (I. Creang ă).
Notă: În leg ătură cu însă notăm că – atunci c înd se afl ă în limitele frazei și ale
textului – ea poate ap ărea și în varianta subiectiv ă a topicii dominante, fiind plasat ă nu
între propozi țiile/frazele coordonate, ci, median, în a doua propozi ție/fraz ă din cele dou ă
coordonate adversativ: X cunoaște mulți oameni, pu țini, însă îi sînt apropia ți; Am avut o
cunoștință care într-o vreme se întreba ce g ăsesc unii în șefie; Cînd însă s-a ivit ocazia,
această cunoștință a mea s-a f ăcut șef.
Or se întîlnește rar, numai în exprimarea elevat ă, numai în cadrul textului și numai la
începutul celui de-al doilea termen al textului: Se spune mereu c ă toți șefii se gîndesc
numai la binele nostru; Or – dac ă șefii trăiesc bine, iar noi nu – mie mi se pare c ă ceea ce
se spune nu este adev ărat etc.
Pe lîngă conjunc țiile prezentate mai sus, cu circula ție în toate variantele limbii,
uneori – în vorbirea popular ă și familiar ă și în literatura artistic ă – pot c ăpăta valoare de
conjunc ții coordonatoare adversative și alte c îteva elemente: decît, perifrasticul numai c ît:
Afurisita de turbinc ă mă vîră în toate boalele, zicea Moartea, suspin înd. Decît n-am
încotro (I. Creang ă); Eu măcar am viers mai gros, cu dumneata nu m ă pot lua în clanță.
Numai cît astăzi eu puterea mea am s ă mi-o arăt cu cățelu ist cu picioarele str îmbe (M.
Sadoveanu).
Coordonarea opozitiv ă – între p ărți de propozi ție sau propozi ții de acela și fel,
care se opun una alteia, în cadrul opozi ției mai largi afirmativ-negative. Se exprim ă cu
ajutorul conjuc țiilor coordonatoare opozitive ci (cea mai frecvent ă), și („ci”) și iar („ci”) –
ci se folose ște cînd primul termen al coordon ării este negat : – între atribute cf. Are picioare
nu lungi, ci scurte ; între complemente cf. Succesele se datoreaz ă nu acestora, ci acelora ;
Nu-n palma mea, / Ci-n palma ta e scris ă, Doamne, / linia vie ții mele (L. Blaga); – între
subiecte cf. Ion, și nu Victor este un student eminent ; – între propozi ții cf. Problema nu este
să vrei, ci s ă poți; S-a dus acolo, iar nu unde am vrut eu; Cine munce ște, și nu cine
lenevește merită toată stima.
Opozi ția se poate exprima și paratactic (cu pauz ă, virgul ă și intona ție specific ă) cf.
Nu galben, verde era gr îul. Nu aici, acolo vreau s ă-mi continuu studiile.
Notă: Con ținutul coordon ării opozitive corespunde con ținutului subordon ării
opozi ționale cf. A venit nu Victoria, ci Maria. // În loc de Victoria, a venit Maria .
Notă: „Subiectul multiplu” coordonat opozitiv cu jonctivul ci nu influen țează forma
gramatical ă a predicatului: Nu eu, ci tu pleci; Nu tu, ci cel ălalt citește; Nu băiatul, ci fata
este supărată. Aceasta se explic ă prin faptul c ă aici mai este vizibil ă structura “ini țială”, în
61 care exist ă încă un “predicat” pentru primul nominativ-subiect (cel dinaintea lui ci), din
care apare doar restul nu, care “predicat” introdus în “context” nu modific ă, ci clarific ă
intenția comunicativ ă a vorbitorului: Nu [plec] eu, ci tu pleci; nu [cite ști] tu, ci cel ălalt
citește; nu [este sup ărat] băiatul, ci fata este sup ărată.
Interdependen ța dintre propozi țiile coordonate opozitive le apropie de subordonarea
opozitiv ă (fără a se confunda cu ea): Nu s-a dus acolo, ci a r ămas aici; În loc să se ducă
acolo, a r ămas aici.
Uneori raportul de coordonare opozitiv ă se poate releva și nemarcat, prin
juxtapunerea propozi țiilor, cu ajutorul intona ției, pauzei și punctua ției: Nu ascult ă, face
cum vrea.
Coordonarea disjunctiv ă. Conținutul raportual const ă în ideea de excludere a
informa țiilor semantice care contracteaz ă acest tip de raport sintactic. Apare între p ărți de
propozi ție de acela și fel sau diferite care se exclud reciproc, care s înt legate între ele prin
conjunc țiile coordonatoare disjunctive sau, ori și fie (singure sau repetate pentru întărirea
disjunc ției): – între subiecte cf. Pleacă la conferin ță fie tu, fie el; Mai încolo, o crengu ță de
măslin / Sau un ghimpe s ă te-ntîrzie puțin (G. Top îrceanu); – între atribute cf. Vreau un
costum cu fust ă sau cu pantalon ; -între complemente cf. Ori azi, ori m îine răspunsul e
același); – elemente predicative suplimentare cf. O consideri prieten ă sau dușman? ; – în
frază cf. Tot ce-a fost ori o s ă fie / În prezent le-avem pe toate (M. Eminescu); – între
propozi ții cf. Mă voi duce ca s ă văd ce-i de f ăcut, ori, dac ă n-am să pot, îl voi ruga pe
amicul meu s ă rezolve aceast ă situație.
Notă: Coordonarea jonc țională disjunctiv ă exist ă și între numele predicative: Vremea
e fie bună, fie rea.
Not ă: Cf. Eu sau mama r ămînem acas ă (subiect multiplu); Eu sau tu te duci? (Dou ă
propozi ții coordonate disjunctiv: Eu [mă duc] sau tu te duci?).
Paratax ă: Vorbește atunci cu mama, cu tata, cu cine vrei; Și eu am, n-am înfățișare,
mă duc la tribunal (I. L. Caragiale).
Neomogenitatea coordon ării disjunctive const ă în manifest ările nuan țate ale ideii de
excludere:
1) excluderea propriu-zis ă, logic ă cf. Mergi sau nu mergi?
2) atenuat ă/diminuat ă, văzută ca ipotez ă cf. Nu se știe dacă vine ploaia sau nu;
3) minim ă, apropiat ă de ideea de asociere cf. Au venit trei sau patru studen ți
(disjunc ția aici are mai mult calitatea de marc ă a aproxima ției)56.
Propozi țiile disjunctive seam ănă cu propozi țiile opozitive, întrucît existen ța lor are
la baz ă tot o opozi ție între dou ă conținuturi. Deosebirea const ă în faptul c ă la propozi țiile
disjunctive opozi ția e o contradic ție ireductubil ă: cei doi termeni contradictorii, ambii
posibili, se exclud reciproc și, în consecin ță, trebuie s ă ne decidem pentru unul sau pentru
altul (deci intervine o șovăire, motivat ă de necesitatea alegerii între dou ă posibilit ăți /
alternative. Aceasta presupune utilizarea repetat ă a conjunc țiilor.
Coordonarea disjunctiv ă se poate exprima prin juxtapunere: Taie-mă, nu mă tăia, /
Nu mă las de prada mea (V. Alecsandri).
Coordonarea alternativ ă – între p ărți de propozi ție care se succed sau
alterneaz ă cu ajutorul formulelor corelative aci…aci, acum…acum (acu…acu), ba…ba,
cînd…c înd: -între complemente directe cf. Striga aci pe copii, aci pe so ț; – între
56 Clasificare întreprins ă de R. Nagy în Sintaxa limbii rom âne actuale , p. 124.
62 complemente circumstan țiale cf. Pleca ba la Chi șinău, ba la Bucure ști; – între subiecte cf.
Ba efortul, ba drumul l-a obosit peste m ăsură; -între nume predicative cf. Era aci vesel, aci
trist; – între propozi ții cf. Ori te poart ă cum ți-e vorba, ori vorbe ște cum ți-e portul; E ști
nevastă ori ești fată, / Ori zînă din cer picat ă? (V. Alecsandri); Sau că strada aceea nu mai
este, sau c ă amintirea mea a str ămutat-o într-o lume ireal ă (G. Galaction).
C înd conjunc țiile coordonatoare ori și sau sînt folosite singure între dou ă propozi ții
sau repetate în corela ție, în fața fiec ăreia, ideea de excludere dintre acestea este ireductibil ă.
Cînd însă sînt repetate în corela ție, în fața a dou ă propozi ții coordonate – dintre care prima
pozitiv ă, iar a doua negativ ă – urmate de o a treia tot pozitiv ă, ele se apropie ca sens, p înă
la confuzie, de elementele introductive ale subordonatelor concesive : Ori spune, ori nu
spune, mi-e indiferent (= Chiar dac ă spune); Sau vine, sau nu vine, pu țin îmi pasă.
C înd conjunc ția coordonatoare disjunctiv ă fie se repet ă în corela ție, dar urmat ă
imediat de conjunc ția subordonatoare că, își pierde sensul de excludere în favoarea celui
adverbial de precizare și formeaz ă cu aceasta din urm ă o locu țiune conjunc țională
subordonatoare concesiv ă, marc înd rela ția de subordonare : Fie că pleci, fie c ă nu pleci, mi-
e indiferent .
Coordonarea conclusiv ă – între p ărți de propozi ție sau propozi ții de acela și fel,
dintre care a doua reprezint ă concluzia sau explica ția celei dint îi, legate între ele prin
conjunc țiile coordonatoare conclusive deci, și (= „deci”) și așadar sau prin locu țiunile
conjunc ționale coordonatoare conclusive prin urmare, în concluzie, în consecin ță, ca
atare, de aceea: – între subiecte cf. A trecut de atunci o lun ă, deci timp berechet . -între
atribute cf. Se anunța o zi cu soare, a șadar frumoas ă; – între complemente cf. Fuseseră
selecționați de un antrenor, în consecin ță de către un cunosc ător; – între apozi ții cf. Venise
și Ion, prietenul, ca atare sus ținătorul lui ; – între nume predicative cf. Omul e preg ătit, deci
corespunz ător; Cînd cineva era prea de tot t înăr sau prea b ătrîn, deci, incapabil de a
contribui și el la lupt ă, făcea totuși ceva: c înta imnul patriei (G. C ălinescu); – între
propozi ții cf. S-a dus amorul un amic / Supus am îndurora. / Deci c înturile mele zic / Adio
tuturora (M. Eminescu).
Notă: Coordonarea conclusiv ă se află, din punct de vedere al dependen ței dintre
unitățile pe care le leag ă, la limita dintre coordonare și subordonare. Faptul se poate
vedea din imposibilitatea schimb ării locului pe care îl ocup ă conclusiva fa ță de coordonat ă
și din coresponden ța de sens dintre propozi ția conclusiv ă și o subordonat ă consecutiv ă:
Măria-sa îi dăduse ș-un pitac; deci îl socotea prieten al s ău (M. Sadoveanu).
Paratax ă: Am cumpărat de toate, am ce s ă le dau musafirilor .
Coordonarea conclusiv ă la nivel de fraz ă exprim ă ideea de urmare, de concluzie ce
decurge din ac țiunea sau din starea exprimat ă de verbul-predicat din prima propozi ție.
Ideea propozi ției a doua se prezint ă ca o concluzie, urmare ce reiese din ideea precedent ă:
deci (cea mai frecvent ă), așadar (conjunc ții); prin urmare, în concluzie, în consecin ță, ca
atare, drept care, drept urmare, (care) va s ă zică, de aceea (locu țiuni conjunc ționale): S-a
dus amorul, un amic – / Supus am îndurora, / Deci c înturilor mele zic / Adio tuturora (M.
Eminescu); A plecat c înd se lumina de ziu ă, prin urmare c înd oamenii încă dormeau; Știe
carte puțină, și crede orbe ște în tot ce-i scris pe h îrtie.
Notă: Uneori este folosit ă ca o conjunc ție coordonatoare conclusiv ă și dar, și
(„deci”), în mijlocul sau la sf îrșitul propozi ției ce reprezint ă concluzia: Nu știți mai nimic,
puneți dar mîna pe carte; A șa nu mai merge, ne vom odihni dar; În ziua aceea avea s ă vină
Rusanda, și pe la zori, Domnica umbla de-acuma val-v îrtej (I. Dru ță).
63 Conclusiva se desparte prin virgul ă de restul propozi țiilor.
Propozi ția conclusiv ă poate rezuma concluzia mai multor propozi ții sau fraze, adic ă
a unui context, ap ărînd izolat ă prin punct: Sufletul meu se bucur ă că stăpînul se
milostivește a întreba. Pot deci s ă mor cu bucurie (M. Sadoveanu).
Notă: În limba rom ână ideea de urmare cunoa ște dou ă realiz ări: la una, termenii
contractan ți ai raportului au importan ță ce poate fi considerat ă egală, acest lucru justific înd
aprecierea c ă aici raportul sintactic este de coordonare, anume conclusiv ă (Ion alearg ă,
deci este obosit) ; la cea de-a doua realizare, termenii ce contracteaz ă raportul sintactic au
importan ță inegal ă (primul îl domin ă pe al doilea; ceea ce motiveaz ă aprecierea c ă raportul
sintactic de aici se încadreaz ă la subordonare, anume la cea consecutiv ă (Ion alearg ă
continuu, încît este obosit ). Exemplificarea posibil ă cu acelea și cuvinte (numai însoțite de
jonctive diferite) conduce, pe de o parte, la ideea c ă, din punctul de vedere al con ținutului,
nu exist ă principial, deosebiri între coordonarea conclusiv ă și subordonarea consecutiv ă; pe
de alt ă parte însă, aceasta înseamn ă că la termenii coordon ării conclusive importan ța doar
poate fi considerat ă egală, dar, de fapt, nu este întru totul egal ă, al doilea termen fiind, într-
o anumit ă măsură, mai pu țin important dec ît primul sau, altfel spus, al doilea termen
subordon îndu-se, într-o m ăsură mai mic ă sau mai mare, primului termen. Drept argument,
ne poate servi și topica fix ă. La o eventual ă transformare a acestor propozi ții în principale
independente, al doilea termen se caracterizeaz ă negativ în aceast ă privin ță (dac ă se
păstreaz ă inten ția comunicativ ă a vorbitorului ([deci] este obosit).
5. Raportul de subordonare
Raportul de subordonare este un raport de inegalitate între [o parte de]
propozi ție (atribut , complement , element predicativ suplimentar ) – subordonat – și [o parte
de] propozi ție determinat ă – regent, adic ă între dou ă unități care stau pe planuri diferite.
Deci în interiorul rela ției de dependen ță, termenii sintagmei ocup ă poziții diferite:
• regent (determinat)– expresie a generalului, termenul care impune celuilalt
component din sintagm ă un anumit comportament în planul expresiei, într-o
relativ ă coresponden ță, cu planul semantic;
• subordonat (determinant, determinativ) – expresie a particulariz ării sferei
semantice a regentului, actualizator sintactic al acestuia, termenul care
răspunde exigen țelor impuse de regent și care devine purt ătorul unei func ții
sintactice.
Sub aspect structural, determinantul nu poate exista în afara regentului. El se
realizeaz ă, de altfel, în mod frecvent, prin unit ăți lexico-gramaticale lipsite de autonomie –
și semantic ă, și morfo-sintactic ă: adjectiv, adverb, verb la conjunctiv, forme verbal-
nominale: infinitiv, participiu, supin, gerunziu: Peste păduri tot mai des focuri, focuri //
Dansează sălbatice, satanice jocuri (N. Labi ș).
În leg ătură cu unit ățile subordonate, C. Dimitriu consider ă că acestea pot fi grupate
„după necesitatea lor în context”, care depinde de caracterul suficient sau insuficient al
regentului. Astfel, c înd regentul e insuficient semantic sau gramatical, subordonatul e
indispensabil comunic ării: cf. * Fratele meu locuie ște în satul […] . Dac ă însă regentul e
suficient, subordonatul e facultativ , comunicarea put îndu-se realiza și fără acesta: cf.
Plouă acum .
Raporturile de subordonare se realizeaz ă prin 3 tipuri de leg ături:
64 1. Acordul este o coresponden ță între doi termeni ai propozi ției, manifestat ă prin
identitatea categoriilor gramaticale de gen, num ăr și caz. Leg ătura prin acord se face
numai cu ajutorul flexiei ( cartea bun ă, cărțile bune etc.).
Acord gramatical e atunci c înd subordonatul se uniformizeaz ă cu regentul în gen,
număr, caz cf. atribut adjectival (exprimat prin adjective, adjective pronominale,
numerale colective și ordinale, participii, gerunziu): Nuferi galbeni îl încarcă; Între
aceste locuințe, cea mai mare și mai gospod ărească era casa lui D ănilă (G. Galaction);
O, vino iar în al meu braț; La mijloc de codru des toate păsările ies; Mircea însuși mînă-
n luptă vijelia-ngrozitoare; Ș-apoi cînd veneau am îndouă fetele acas ă noaptea t îrziu, fata
babei sărea iute pestze p îrlaz (I. Creang ă); În fund, pe cer albastru. În zarea dep ărtată
(V. Alecsandri); Noaptea vine-nceti șor // Cu-a ei umbre suspin înde (M. Eminescu).
Notă: Dintre pronumele relative se acord ă numai care. Acest acord prezint ă unele
particularit ăți: pentru nominativ-acuzativ, singular și plural, feminin, masculin exist ă
numai o singur ă form ă – care. În procesul acordului ea nu se schimb ă, iar indicele
numărului este predicatul. La genitiv-dativ, formele acestui pronume difer ă – cărui,
cărei, căror.
Acordul se manifest ă și la articolele posesive: Fulgii zbor….// R ăspîndind fiori de
gheață pe ai țării umeri dalbi (V. Alecsansdri). În asemenea cazuri articolele posesive
seamănă cu ni ște pronume adjectivale, care se acord ă în gen și num ăr cu substantivul pe
care-l înlocuiesc.
2. Recțiunea ( < lat. rectio , rector “conduc ător”) (conducerea) – regentul impune
determinativului anumite restric ții gramaticale: cazuale (o anumit ă form ă de caz) și de
selectare a prepozi ției.
Prin rec țiune se pot lega numai cuvintele declinabile.
Recțiunea e de dou ă feluri:
1. recțiune substantival ă – regentul și subordonatul s înt substantive: manualul
studentului, succesele colegilor etc. și recțiune adjectival ă – regentul este un
adjectiv: rumen la fa ță, verde la culoare etc.
2. recțiune verbală – regentul e verb, iar determinativul este o parte de vorbire la un
anumit caz: plec la țară; vin de la p ădure; coc pl ăcinte. Cazul impus de verb diver șilor
adjunc ți depinde de regimul verbului: El a scrie o poezie (A); El promite ceva (A)
părinților (D) ș.a. Aceast ă relație se manifest ă în cazul anumitor verbe prin selectarea
obligatorie a unei prepozi ții: Băiatul se ține de șotii; Conta pe prietea ei; Solu ția depinde de
datele problemei etc.
3. recțiune adjectival ă: Copilul drag sufletului ei era cel mic; Zid exterior casei; Om
dator cuiva etc.
4. recțiune adverbial ă: El se purta aidoma tat ălui; Se comporta corespunz ător
gradului s ău de educa ție.
5. recțiune interjecțională: Bravo vou ă! (D); Iată-ne. (A); Halal de tine. (A) etc.
Din punctul de vedere al instrumentelor gramaticale, care leag ă ambele componente
ale construc ției, deosebim:
a) rec țiune direct ă (neprepozi țională) – regentul cere de la determinativ forma de
caz A. f ără prepozi ție; se realizeaz ă cu ajutorul flexiei sau al articolului (hot ărît, nehot ărît,
posesiv): Cînd se lumin ă de ziuă, Făt-Frumos vede…p înă unde ochiul se pierde în
albastrul cerului și în verdele m ării (M. Eminescu).
65 b) rec țiune indirect ă (prepozi țională) se realizeaz ă cu ajutorul prepozi țiilor: Ce
mi-i vremea c înd de veacuri // Stele-mi sc înteie pe lacuri (M. Eminescu); genitiv – a: Tată
a cinci copii ; dativ – la: Am dat la cinci copii ; acuzativ – pe: Îi iubesc pe ambii.
3. Aderarea este leg ătura numai dup ă sens dintre cuvintele neflexibile și regentul
lor. Prin aderare se leag ă de regentul lor, de obicei, la adverbele, infinitivele, supinele,
gerunziile.
Notă: Un cuv înt subordonat poate fi, în acela și timp, regent al altui cuv înt și
coordonat cu alt cuv înt: cf. Era o situa ție omene ște posibil ă și acceptabil ă ([situa ție
posibil ă], [omene ște posibil ă], [posibil ă și acceptabil ă]).
Rela țiile de subordonare pot fi:
• Simple : cînd determinantul depinde de un singur regent: Codru-și bate frunza
lin (M. Eminescu).
• Duble : cînd determinantul depinde de doi regen ți (dezvolt înd între ei o rela ție
de interdependen ță sau de dependen ță): atributul circumstan țial, care
exprim ă o caracteristic ă suplimentar ă a elementului determinant care este în
același timp legat ă și de ideea exprimat ă de predicat; el exprim ă o dat ă cu
caracterizarea obiectului, și o idee circumstan țială referitoare la predicat –
cf. Malca, îmbărbătată de moș Nichifor, se suie în căruță și se culcă (I.
Creang ă); Nicu, fricos , nu mai a șteptă glasul mamei) ; și elementul
predicativ suplimentar (Luna pe cer trece-a șa sfîntă și clară (M. Eminescu);
A privi cu ochi lacomi.
La nivelul frazei, subordonarea este un raport sintactic de inegalitate între dou ă
propozi ții dintre care una o determin ă pe cealalt ă, se subordoneaz ă ei, depinde de ea din
punct de vedere sintactic-rela țional. A șadar, în acest raport o propozi ție este subordonat ă,
iar cealalt ă este regent ă (supraordonat ă). Subordonarea se poate realiza at ît prin jonc țiune,
cît și prin juxtapunere: Ai carte, ai parte; Cu galbeni ochi pierdu ți în zare, – / De c ând se
știu, s-au pomenit – / Țiganii merg f ără-ncetare: / Nu știu nici ei c înd s-au pornit (Al.
Macedonschi).
Nota 1 : În mod obi șnuit, o propozi ție cordonat ă apare în enun ț într-un singur fel de
raport coordonativ (este sau coordonat ă copulativ ă, sau coordonat ă disjunctv ă, sau
adversativ ă, sau conclusiv ă). Mult mai rar, o propozi ție este coordonat ă copulativ cu alta și,
în acela și enun ț, coordonat ă disjunctiv cu a treia: Cf. Mîine învăț sau mă plimb și fac sport .
Ultimele dou ă propozi ții sînt legate între ele copulativ și cu prima disjunctiv.
În enun țul Sau perseverezi și reușești, sau renun ți și eșuezi, toate patru propozi țiile
se afl ă simultan într-o rela ție copulativ ă și una disjunctiv ă.
E departe, dar e frumos și merită să te duci p înă acolo (ultimele dou ă propozi ții sînt
legate copulativ între ele, și adversativ cu prima propozi ție);
Problema s-a rezolvat, deci insisten țele sînt de prisos, iar enervarea e ridicol ă
(ultimele dou ă propozi ții sînt coordonate at ît copulativ, c ît și conclusiv).
Nota 2: O propozi ție principal ă poate fi desp ărțită de coordonata ei (coordonatele) ei
printr-un semn principal de punctua ție (punct, punct și virgul ă). Asemenea propozi ție se
nume ște propozi ție coordonat ă izolat ă: Ridicînd ochi în lungul drumu șorului care trece
printre miri ști șa coșere, misitul v ăzu și căluțul alb; deci domni șoara Constan ța se afla la
hambare. (M. Sadoveanu).
Nota 3. Cf. Te rog, asculta ți-mă; Vă rog să mă ascultați. Care este raportul dintre
cele dou ă propozi ții din cadrul frazei?
66 În construc ția cu imperativ, propozi ția de dup ă te rog nu este subordonat ă, ci principal ă,
independent ă gramatical (nu și ca înțeles) de te rog . Indiferent de pozi ția formulei te rog ,
aceasta este o principal ă incident ă și, prin urmare, ambele propozi ții sînt principale: Vă rog,
dați-mi un suc – Da ți-mi un suc, v ă rog – Dați-mi, vă rog, un suc.
Expresia te rog , urmat ă, precedat ă sau încadrat ă de o propozi ție cu imperativ este o
formul fix ă și ca atare nu se poate face nici o modificare în structura ei: verbul a ruga
rămîne la indicativ, prezent, persoana I, sg. ( te rog ) sau mai rar pl. ( te rugăm), diateza
activă, iar pronumele personal neaccentuat la pers. a II-a, sg (pl.), acuzativ. Oper înd vreo
modificare – de timp, mod sau persoan ă la a ruga , respectiv de persoan ă la pronume –
imperativul vi fi înlocuit de un conjunctiv, iar principala se transform ă în completiv ă
direct ă.
Nota 4: Cf. Ionel a întrebat: – C înd vine vecinul t ău din concediu [2 propozi ții
principale]; Ionel a întrebat cînd vine vecinul t ău din concediu [1 propozi ție principal ă, 2 –
completiv ă direct ă].
Not ă: Jonctivele care introduc subordonate
Propozi țiile subordonate adesea se introduc în fraz ă cu ajutorul conjunc țiilor
subordonatoare (conjunc țiile diviz îndu-se în coordonatoare și subordonatoare). În func ție
de tipul subordonatei pe care o introduc, ele s înt supranumite conjunc ții completive,
condi ționale, finale etc. O astfel de specificare a conjunc țiilor nu este general valabil ă,
întrucît adeseori una și aceea și conjunc ție poate introduce diverse subordonate.
În afar ă de conjunc ții și locu țiuni conjunc ționale, subordonatele mai pot fi introduse
în cadrul frazeolor și prin cuvinte conjunctive (pron. relative – care, cine, ce c ît etc. –
adverbe – cînd, unde, c ît, încît etc. (cu sau f ără prepozi ții) ).
Notă: Deosebirea dintre conjunc ții și cuvintele conjunctive
1. Conjunc țiile nu pot atrage accentul logic, pe c înd cuvintele conjunctive pot.
2. Conjunc țiile nu îndeplinesc func ții sintactice în propozi ție, pe c înd cuvintele
conjunctive pot func ționa ca subiecte, atribute etc.
Notă: În afar ă de conjunc ții și cuvinte conjunctive, în fraze cu propozi ții subordonate
se mai întîlnesc și cuvinte corelative: adverbe de loc, de mod, timp etc. , pronume (de
obicei, demonstrative), c ărora în subordonat ă le corespund anumite cuvinte conjunctive,
mai rar conjunc ții. Cuplurile corelative atribuie frazei un echilibru structural și semantic:
acolo…unde; a șa…încît; deși…totu și; așa…cum; acela…cine etc.
Funcțiile sintactice ale cuvintelor conjunctive
Pentru a stabili func ția sintactic ă a unui cuv înt conjunctiv, trebuie s ă proced ăm în
felul urm ător: din context stabilim care este cuv întul dezlocuit de cuv întul conjunctiv pe
care îl scriem deasupra cuv întului conjunctiv (la forma pe care acesta ne-o sugereaz ă). Cu
ajutorul întrebărilor stabilim func ția sintactic ă a cuv întului scris deasupra: func ția sintactic ă
a cuv întului conjunctiv coincide cu func ția sintactic ă a cuv întului dezlocuit.
6. Raportul sintactic mixt
Raportul sintactic mixt este teoretizat în lingvistica rom âneasc ă îndeosebi în ultimele
decenii ale sec. al XX-lea de M. Avram și C. Dimitriu. Raportul mixt – posibil la nivelul
frazei, între dou ă propozi ții, și, rar, la nivelul textului, între dou ă fraze – a ap ărut pe
67 terenul limbii rom âne printr-un anacolut generalizat const înd în sărirea peste o parte
(considerat ă „în plus”) a unei structuri „ini țiale” (cu raport de coordonare), astfel încît în
„noua” structur ă s-a ajuns ca între unit ățile sintactice contractante ale raportului sintactic
să apară atît o conjunc ție coordonatoare suspendat ă, cît și un jonctiv subordonator în fraz ă
ce introduce o propozi ție secundar ă/subordonat ă, al cărei propozi ție, în „noua” structur ă,
nu se mai poate vorbi de func ție sintactic ă (pentru c ă nu exist ă termenul, care este
neexprimat). În structurile cu raport sintactic mixt se sare de regul ă peste un verb-predicat
(Ion iubește florile și [iubește] ce mai este frumos în lume ), iar uneori peste un nume-
subiect dintr-un subiect multiplu coordonat ( Eu și [băiatul acela] care mai vrea mergem
în excursie ). Conjunc ția coordonatoare suspendat ă este de cele mai multe ori copulativ ă
și, dar poate fi și o disjunctiv ă (Ion nu se g îndește la serviciul actual ori la ce se va
întîmpla mîine cu dînsul), o opozitiv ă (Ion nu love ște în șefi, ci în cine este neap ărat) și –
în contexte mai mult sau mai pu țin „căutate” – chiar o conclusiv ă (Fata se împrietene ște
cu un băiat bun, deci cu cine se va c ăsători).
În majoritatea tipurilor de structuri cu raport mixt, topica este fix ă: Nu! Nu tu e ști de
vină, ci cei ce te-au v îndut! (M. Eminescu) – Nu! Nu tu e ști de vină, ci [sînt de vină] cei ce
te-au vîndut!; Drag ă-mi este dragostea / cu-n ălțimile și abisul / Și cu ce mai are ea (L.
Blaga) – Dragă-mi este dragostea / cu-n ălțimile și abisul / Și [dragă-mi este dragostea] cu
ce mai are ea.
Conținutul raportului mixt este reprezentat de faptul c ă una dintre cele dou ă propozi ții
intrate în raport este o secundar ă subordonat ă, care este comutabil ă cu zero, av înd o
importan ță redus ă; aceast ă secundar ă subordonat ă determin ă un element al unei propozi ții
regente, care, din punctul de vedere al importan ței ei în comunicare, poate fi principal ă,
uneori, și secundar ă.
Formal , raportul mixt este marcat prin dou ă conective de feluri diferite (eventual
asociate și cu pauza și intona ția): „un element de rela ție subordonator în fraz ă, explicabil
prin caracterul de secundar ă al propozi ției subordonate”; „o conjunc ție coordonatoare
suspendat ă, care trebuie s ă lege propozi ția regent ă exprimat ă de regenta l ăsată
neexprimat ă”: Dragă-mi este dragostea / Cu-n ălțimile și-abisul / Și cu ce mai are ea (L.
Blaga).
Ocuren ța, în planul expresiei, a dou ă jonctive – m ărci ale raportului sintactic mixt – un
jonctiv coordonator și altul subordonator.
7. Raportul apozitiv (apozi țional)
Raportul apozitiv este un raport de tip special, deosebit de cel de coordonare și de
cel de subordonare, eviden țiat cu ajutorul intona ției, pauzei și punctua ției. El se stabile ște
între doi termeni: primul termen prime ște o explica ție (= termenul explicat, E) de c ătre cel
de-al doilea termen cu func ție de apozi ție (Ap.).
În gramatica de tip clasic, apozi ția era situat ă între variantele de realizare a
atributului: „ Apoziția este atributul substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul
termenului determinat, sau acordat în caz cu acesta .” [G.A., p. 128]. Excluz înd
sintagmele precum Fluviul Dun ărea, unche șul Haralambie, strada T. Vladimirescu ,
situație fără îndrept ățire al ături de structuri ca Alexandru, mezinul, … deosebirile între
apozi ție și clasa atributului în care este înscris ă, în mod gre șit, sînt fundamentale și
determin ă întrebări privind însăși identitatea ei sintactic ă: Este apozi ția cu adev ărat o
funcție sintactic ă? – o variant ă de atribut, generat ă prin dezvoltarea unei rela ții de
68 dependen ță (subordonare) sau reprezint ă o alt ă categorie sintactic ă? Fiind unul
controversat, raportul apozitiv a generat diverse teorii:
1) Raportul apozitiv e, de fapt, unul de subordonare – apozi ția fiind un atribut
de tip special (Gh. Bulg ăr, V. Șerban ș.a.): apozi ția, care apar ține prin
realizare structurii de suprafa ță, poate proveni dintr-un raport de
subordonare de tip atributiv de la structura de ad încime (proces care
const ă în suprimarea jonctivului care și a indicelui de predica ție este). Cf.
Multa nos docuit usus, magister egregius / Multe ne-a învățat experien ța
care este cea mai bun ă învățătoare.
2) Ideea scoaterii apozi ției din sfera subordon ării s-a manifestat, în diverse
moduri, în repetate r înduri în lingvistica rom âneasc ă (ca și în gramaticile
altor limbi) (T. Cipariu, H. Tiktin, I. Iordan, M. Avram etc.). Scoas ă din
sfera raportului de subordonare, apozi ția a fost apropiat ă de alte raporturi
sintactice: o variant ă de coordonare de tip explicativ– V. Hodi ș.
3) Raportul apozitiv este un raport sintactic distinct de celelalte,
caracteriz îndu-se prin coreferen țialitatea semantic ă a termenilor implica ți
în el:
Raportul apozitiv este expresia sintactic ă a intersect ării a două sau mai multe
perspective semantice din care este interpretat ă la un moment dat o aceea și realitate
extralingvistic ă: Irina, colega mea de banc ă, e o student ă eminentă.
Între termenii raportului apozitiv se instituie un raport de echivalen ță gramatical ă,
raport care anuleaz ă dezvoltarea unei ierarhiz ări sintactice (specific ă raportului de
subordonare), asocierea de pe pozi ții sintactice identice într-o aceea și unitate func țional-
sintactic ă (specific ă rela ției de coordonare ) sau implicarea lor reciproc ă (specific ă
raportului de interdependen ță).
Echivalen ța este lingvistic ă, atunci c înd se situeaz ă doar în plan lingvistic, la
nivelul con ținutului lexical, c înd termenii rela ției de apozi ție sînt sinonimi: Cf. Crudă,
adică necoaptă, a comis multe gre șeli în viață. sau contextual ă, cînd implic ă planul
extralingvistic, termenii rela ției întîlnindu-se semantic prin comunitatea referentului,
interpretat în mod diferit: O toamnă care întîrzie // Pe-un istovit și trist izvor // De-asupra-i
frunzele pustie – // A mele visuri care mor . (M. Eminescu).
Între termenii raportului apozitiv exist ă uneori un cuv înt de leg ătură, un adverb de
mod explicativ adică, anume sau locu țiunile altfel zis, altfel spus, care fac mai limpede și
subliniaz ă natura rela ției dintre cei doi termeni (rolul lui sem ănînd cu acela al conjunc țiilor
coordonatoare conclusive deci și așadar ).
Prin con ținutul lui, prin preciz ările și lămuririle pe care le aduce, prin termenii
explica ți, rapotul apozitiv (E=Ap.) seam ănă oarecum cu raportul de subordonare dintre
atribut și substantivul determinat, dintre complement și verbul determinat (regent-
subordonat), motiv pentru care a fost și mai este încă socotit de c ătre unii un raport de
subordonare (atributiv). Deosebirile dintre raportul apozitiv și cel de subordonare:
1. În raportul apozi țional, cei doi termeni se refer ă la una și aceea și persoan ă, la unul
și acela și obiect, la unul și acela și autor real, la una și aceea și circumstan ță sau
acțiune etc. ( Sora, prietena mea în orice situa ție, mă va ajuta oric înd), în timp ce în
raportul de subordonare, fiecare termen subordonat reprezint ă o persoan ă, un obiect,
un autor real, o circumstan ță sau o ac țiune unic ă (Sora prietenei mele este medic).
69 2. În raportul apozi țional cei doi termeni pot lipsi în egal ă măsură din enun ț: A adus
materialele, (sc înduri și cuie), în timp ce în raportul de subordonare, numai
termenul subordonat, cel regent fiind obligatoriu prezent: Sora este medic .
3. În raportul apozi țional dintre doi termeni, topica e întotdeauna aceea și: termenul
Apozi ție este a șezat obligatoriu dup ă termenul E, în timp ce în raportul de
subordonare topica este diferit ă.
Notă: Prin valoarea morfologic ă identic ă a termenilor (substantive, pronume etc.), prin
acordul în num ăr, în caz și chiar în gen (care poate exista, în anumite condi ții, între
termenii acestora) și printr-o anumit ă simetrie de construc ție a termenilor (care pot fi
preceda ți de aceea și prepozi ție) raportul apozi țional seam ănă cu raportul de coordonare.
Unii dintre cercet ători îl consider ă raport de coordonare explicativ ă – între p ărți de
propozi ție de acela și fel, dintre care a doua, fiind o no țiune cu sens mai concret, vine s ă
explice sensul primei.
Părțile de propozi ție explicative se izoleaz ă întotdeauna (din ambele p ărți).
8. Raportul de inciden ță
Termenul de inciden ță cumuleaz ă, în studiile de lingvistic ă, accep ții diferite, care
presupun fie înregistrarea fenomenului inciden ței în cadrul nivelului stilistic al limbii sau
recunoa șterea acestuia ca tip de rela ție distinct ă, fie negarea lui ca raport sintactic57.
Diversitatea de opinii, privitoare at ât la termenul de inciden ță, cât și la nomenclatura
utilizat ă pentru aceast ă realitate sintactic ă se explic ă prin aplicarea neadecvat ă și restrictiv ă
a unor criterii diferite în descrierea fenomenului.
Informa ția semantic ă a enun țării propriu–zise corespunde, din punct de vedere logic
– dictumul ; atitudinea locutorului fa ță de acest con ținut este expresia modusului .
Modalitatea asertiv ă reprezint ă concretizarea lingvistic ă a comunic ării propriu-zise
(dictumul) constituit ă ca enun ț reper și condi ție a inser țiunii incidente (modusul).
În exemplul Mă rog, nu-i destul; ca s ă fii ovrei trebuie s ă faci ca toat ă lumea (orice
singularizare e suspect ă): să aparții tradiției tale, adic ă religiei iudaice (N. Steinhardt,
Jurnalul fericirii ), planul comunic ării propriu-zise este concretizat prin aser țiunea I ( nu-i
destul ) și aser țiunea II ( ca să fii ovrei …), asertate de comentariile la acestea ( mă rog –I și
orice singularizare e suspect ă –II), ca inser țiuni incidente. Aser țiunile I și II sînt expresii ale
dictumului, asert ările I, II sunt concretiz ări ale modusului. Rela ția dintre aser țiune și
asertare se stabile ște între planul dictumului și planul modusului. Transfer ând, în contextul
lingvisticii, rela ția dintre dictum și modus, vom considera c ă individualitatea rela ției de
incident ă în sistemul general al rela țiilor sintactice este dat ă tocmai de constituirea ei între
cele dou ă planuri în care se afl ă unitățile sintactice – planul comunic ării propriu-zise și
planul comentariilor la aceast ă comunicare.
57 Termenul de inciden ță este folosit, uneori, cu sensul s ău etimologic, pentru a ar ăta că o propozi ție
este intercalat ă în structura alteia, de care ” de obicei depinde” sau între dou ă propozi ții pe care le separ ă,
rupându-le astfel unitatea ( I.Iordan, Gramatica , p.231 si LRC, p.765 ). În acest sens no țiunea de inciden ță se
referă la locul pe care îl ocup ă construc ția în raport cu alte propozi ții ale frazei. In GA, II, p.422, incidenta
este considerat ă o comunicare suplimentar ă în interiorul unei comunic ări de baz ă: “cuvintele și construc țiile
incidente nu fac parte din structura comunic ării în care sunt introduse, adic ă sunt nelegate sintactic de
propozi ția sau fraza în care apar și constituie propozi ții sau fraze de sine st ătătoare. Scoase din aceast ă
comunicare, ele pot forma alt ă comunicare neincident ă”.
70 Raportul de inciden ță (un raport, de asemnea, controversat) este expresia sintactic ă a
intersect ării a dou ă sau mai multor planuri în interiorul unui acela și enun ț care devine astfel
un enun ț complex – 1. planul comunic ării propriu-zise – dictum – și 2. planul comentariilor
la comunciarea propriu-zis ă (planul metacomunic ării) – modus : cf. Cine sînt eu? fu cea
întîi cugetare ce-i veni în minte (M. Eminescu); De-oi muri – își zise-n sine – al meu nume
o să-l poarte / Secolii din gur ă-n gură și l-or duce mai departe (M. Eminescu); Cum se va
vedea, până și existența cea mai desacralizat ă păstrează încă urmele unei valoriz ări
religioase a Lumii , ( M. Eliade, Sacrul și profanul ).
Termenii implica ți în raportul de inciden ță sînt părți de propozi ție, enun țuri, cu grade
diferite de autonomie, care se articuleaz ă în limitele unit ății enun țării. Primul termen,
expresie a unui plan primar al comunic ării, element pasiv, constituie baza enun țării și este
indispensabil ca atare autonomiei și integr ării enun țului complex. Cel de-al doilea termen,
factor activ în dezvoltarea rela ției de inciden ță, expresie a unui plan secund al comunic ării,
poate lipsi, f ără consecin țe asupra enun țului primar. Absen ța lui determin ă doar
transformarea enun țului complex în enun ț simplu, reduce adic ă enun țul complex la enun ț
primar: Cine sînt eu? Absen ța termenului primar, enun țul de baz ă, poate r ămîne fără
consecin țe asupra autonomiei enun țului secund: [Mi-am spus c ă poate el e refugiat
ardelean] (de fapt, nu știam de unde e, crezusem c ă e bucure ștean) [și n-am vrut s ă-l
jignesc, m-am a șezat și eu în fața lui…] (M. Preda) sau o poate submina, p înă la anulare :
[Cine sînt eu?] fu cea întîi cugetare ce-i veni în minte.
În principiu, unit ățile ce apar țin planului comentariilor pot fi omise, f ără ca aceasta
să afecteze integritatea planului comunic ării propriu-zise: Marea e aici, la doi pa și – o vede
toată lumea – / Dar cine știe unde se termin ă! (M. Sorescu).
Rapoturile prezentate p înă acum s înt exemplificate cu p ărți de propozi ție, propozi ții
și fraze aflate într-un singur plan, și anume, în planul comunic ării. Comparativ cu
raporturile sintactice prezentate anterior, raportul sintactic de inciden ță se creeaz ă între
două planuri distincte, și anume, planul comunic ării și planul comentariilor la
comunicare . Acest raport „este expresia sintactic ă a intersect ării a dou ă sau mai multor
planuri în interiorul unui acela și enun ț care devine astfel un enun ț complex. Conținutul
raportului sintactic de inciden ță const ă în faptul c ă unitățile sintactice „de sine st ătătoare”
nici nu pot fi „deta șate din context”, ci apar obligatoriu în legătură cu o unitate sintactic ă
neincident ă. Privitor la forma raportului se observ ă că, în general, unit ățile sintactice
incidente s înt, în mod obligatoriu, separate de unit ățile sintactice neincidente printr-o
pauză, care este însoțită și de modificarea intona ției: Așa o fi, zise mama, vreau s ă.mi fac
băietul popă. (I. Creang ă). Mărcile inciden ței deci s înt și pauza , și intonația.
Raportul de inciden ță apare și la nivelul propozi ției, și la nivelul frazei, dar și la
nivelul textului și cunoa ște realiz ări diferite:
• substitut de propozi ție:
4) adverbe : Cf. Tu ai rîde printre lacrimi și-ai ascunde negre șit / În cosița
ta de aur fa ța-ți dulce și șireată (M. Eminescu);
Notă: Astfel de adverbe au întotdeauna un semantism incident, care, de
asemenea, pot fi „legate” de planul nonincident prin jonctivul subordonator,
devenind predicate adverbiale: Desigur c ă mă voi bucura. F ără doar și poate că
te iubesc58. ( a se vedea § Predicatul adverbial ).
58 Cf. a) Problema desigur e dificil ă (unde desigur este un substitut incident);
b) Problema desigur c ă e dificilă
71 O situa ție specific ă cu preponderen ță vorbirii populare și familiare este
reprezentat ă de adverbele modlae de genul aproape, chiar, mai, nici, care se
comport ă din punct de vedere semantic și sintactic la fel ca și adverbele despre
care am mai discutat. Cf. După acest caz, chiar nu m ă mai intereseaz ă ce fac ei;
Mai că-mi vine s ă zic și eu ca boierul cela (I. Creang ă); Nici că-mi pasă ce faci;
Aproape c ă nici nu m ă vede cînd trece.
Un caz similar îl prezint ă adverbul de nega ție nu. Cf. Nu că n-aș ști ce să fac,
dar vreau s ă știu adevărul.
5) Vocative59: Ia poftește, cinstite p ărinte , de-ți lua masa noastr ă oleacă de
gustare (I. Creang ă).
6) Interjecții Unele din aceste interjec ții pot exprima o atragere a aten ției
vorbitorului, în sensul direc ționării pe o anumit ă informa ție semantic ă, o
specializare, particularizare – zău, iat ă, iacă, uite, vezi (sintetice), altele
exprim ă o asumare a aunei anmite informa ții semantice prezentate în
planul dictumu-ului – pe cuv înt, pe cuv întul meu, pe legea mea, pe
sufletul meu, s ă fiu al dracului/naibii, s ă mor, vezi bine etc.
(perifrastice). Cf. Unde oare se tot duce apa ce din marc ă-afară / A ieșit
de-atîta vreme sf ărîmînd orice z ăgaz? (Al. Macedonski); Știa, vezi bine,
sarele cu cine are de a face (I. Creang ă; N-am făcut nimic, s ă fiu al
naibii!; Vezi! Acesta e neajunsul t ău ș.a.
Not ă: Asociindu-se cu conjunc ția că, aceste interjec ții incidente s înt
interpretate drept predicate interjec ționale : Zău că ai haz; Iac ătă c-am scăpat! Vezi
bine că ai s-o pățești!
• Expresie incident ă – substitut de propozi ție. Cf. Rezolvarea problemei date,
de bună seamă, că m-a încurajat.
• Propozi ție incident ă. Cf. De-ai muri – își zise-n sine – al meu nume o s ă-l
poarte / Secolii din gur ă-n gură și l-ar duce mai departe (M. Eminescu);
Luna, dup ă cum o cheam ă, / Îi era miresii mam ă (T. Arghezi); Cum am mai
spus, nu numai somnul ra țiunii naște monștri, ci și o luciditate prea mare
(M. Preda); Cred că am să te iubesc foarte mult, ad ăugă după o scurtă
tăcere – și toată fața i se lumin ă.(M. Eliade).
• Frază incident ă: Deosebirea este c ă lichelele nu „cur ăță specia” – a șa cum
fac felinele c înd vîneză – de exemplarele bolnave, debile, deficitare etc, deci
de mediocri, pro ști sau impoetori; lichelele „cur ăță” societatea elimin înd
vîrfurile (G. Liiceanu); Totuși ni se pare – se înțelege că nu impunem
nimănui părerea – c ă […] mai exist ă oarecare lucruri, de-o însemnătate
secundară (M. Eminescu).
Notă: Exist ă situa ții inedite de inciden ță la inciden ță: Desigur, zisei , ideile unui
timp plutesc în acel timp și mai mul ți oameni pot g îndi acela și lucru fără să se cunoasc ă
(M. Preda).
În afar ă de cazurile exemplificare mai sus (cu vorbire direct ă), exist ă și alte unit ăți
sintacticece se caracterizeaz ă prin calitatea de a reprezenta modusul la nivel sintactic:
c) Desigur c ă problema e dificil ă (b,c – desigur – adverb modalizator în plan neincident ). (a se vedea
Monica Timofte, Actualitatea sintaxei rom ânești “clasice moderne”, p. 90-92.
59 Vocativul numelui, pe care majoritatea lingvi știlor le las ă în afara analizei sintactice (ele primind o
descriere semantic ă sau pragmatic ă), astăzi interpretat drept un substitut de propozi ție).
72
Elementele incidente (cuvinte, construc ții, propozi ții, fraze) s înt caracterizate de
trăsătura „+afectivitate”, ele exprim înd participarea afectiv ă a subiectului vorbitor la
comunicarea obiectiv ă. De aici recunoa șterea inciden ței rolul de modalizator60.
În privin ța manifest ării raportului de inciden ță în plan formal , observ ăm că acest raport
sintactic poate fi marcat prin jonctive coordonatoare sau subordonatoare, ele fiind m ărci
secundare ale inciden ței. Cele afirmate anterior s înt argumente care ne determin ă să pledăm
pentru ideea existen ței acestui raport sintactic.
8. Raportul sintactic explicativ
Raportul sintactic explicativ a ap ărut pe terenul limbii rom âne dintr-o structur ă
„inițială” cu raport sintactic de subordonare cauzal ă (în care existau exprimate și cauza, în
elementul subordonat, și efectul, în elementul regent), printr-un anacolut generalizat,
const înd în sărirea peste o parte a „comunic ării”, anume, peste „elementul regent”, care
reprezenta efectul în structura „ini țială” (cu raport sintactic de subordonare).
În felul acesta, structura actual ă cu raport sintactic explicativ are tot doi termeni,
numai c ă în locul cauzei și a efectului, acum exist ă explicativul (termenul care ini țial
exprima cauza) și explicatul (doi termeni obligatorii ai acestui raport): În lumea asta sunt
femei / Cu ochi ce izvor ăsc scîntei…/ Dar, oric ît ele sunt de sus, / Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
// Căci tu înseninezi mereu / Via ța sufletului meu, / Mai m îndră decît orice stea, / Iubita
mea, iubita mea! (M. Eminescu).
Termenul explicativ are în structura actual ă importan ța pe care o consider ăm
intermediară, adic ă nici principal ă, nici secundar ă sau, poate mai bine, și principal ă, și
secundar ă. Importan ța intermediar ă a termenului actualmente explicativ poate fi relevat ă
prin admiterea faptului c ă structura actual ă provine dintr-o structur ă cu raport sintactic de
subordonare, din care a fost exclus ă partea „ în plus”, care nu era absolut necesar ă pentru
înțelegerea comunic ăriidorite de vorbitor: Numai oamenii r îd, căci animalele nu au aceast ă
caracteristic ă < Numai oamenii r îd, (iar animalele nu r îd) căci animalele nu au aceast ă
caracteristic ă. Termenul acum explicativ nu poate ap ărea de sine st ătător, existen ța lui find
condi ționată de existen ța termenului explicat (la fel ca și în subordonare). Din alt punct de
vedere, termenul explicativ poate avea și importan ță asem ănătoare cu cea principal ă pentru
o altă propozi ție: Spune tot ce ai de spus, c ăci nu-ți cade limba, dac ă vorbești ce trebuie.
Termenul explicat are întotdeauna importan ță mai mare și poate exista singur.
Acest raport sintactic apare numai la nivelul frazei, între o propozi ție intermediar ă
explicativ ă și o propozi ție (eventual o fraz ă) explicat ă. În fraza explicativ ă, propozi ția
explicativ ă reprezint ă baza frazei respective, și, deci, nu este comutabil ă cu zero,
asemănîndu-se cu propozi ția principal ă. Depinz înd însă de o propozi ție sau fraz ă, căreia îi
urmeaz ă întotdeauna și de care este jonc ționată „printr-o conjunc ție intermediar ă” (căci /
că) – obligatoriu asociat ă cu pauza și intona ția – propozi ția explicativ ă se aseam ănă cu
propozi ția secundar ă. Caracteristica pertinent ă a raportului explicativ este „elementul
explicativ, aflat în dreapta conectivului, care nu este nici principal, nici secundar, ci
întotdeauna intermediar: Lîngă lacul care-n tremur somnoros și lin se bate, / Vezi o mas ă
mare-n-tins ă cu făclii prealuminate, / Căci din patru p ărți a lumii împărați și-mpărătese /
Au venit ca să serbeze nunta ginga șei mirese (M. Eminescu); – Ce mi-i vremea, c înd de
60 Prin modalizatori se înțelege „totalitatea cuvintelor și a construc țiilor care introduc semnifica ții de
modalitate”
73 veacuri / Stele-mi sc înteie pe lacuri, / C ă de vremea rea sau bun ă, / Vîntu-mi bate, frunza-
mi sună; / Și de vremea bun ă, rea, / Mie-mi curge Dun ărea (M. Eminescu).
Raportul sintactic explicativ nu este încadrabil, în opinia noastr ă, la subordonare,
deoarece propozi ția intermediar ă explicativ ă este o propozi ție – nucleu, cu o importan ță
major ă în planul frazei, ea explic înd una sau mai multe unit ăți sintactice anterioare.
Raportul sintactic explicativ nu poate fi încadrat nici la coordonare, datorit ă coocuren ței
jonctivului subordonator care introduce propozi ția explicativ ă. Aceste argumente conduc la
ideea c ă exist ă un alt raport sintactic în limba rom ână, diferit at ît de coordonare, c ît și de
subordonare, și anume, raportul sintactic explicativ.
Mărcile raportului explicativ s înt: pauza, intona ția, topica fix ă și informa ția
semantic ă: cînd termenul introdus prin căci, pentru c ă, din cauz ă că etc. exprim ă cauza
pentru care exist ă exprimat efectul în cel ălalt termen, atunci aceste conjunc ții sînt
subordonatoare cauzale: S -a îmbrăcat cu paltonul, c ăci afară s-a făcut frig . Cînd însă
termenul introdus prin acelea și conjunc ții nu mai poate exprima cauza unui efect, întrucît în
context „nu mai exist ă efectul” (vorbitorul l-a considerat „partea în plus (superflu ă)”),
atunci aceste conjunc ții sînt mixte, intermediare explicative
Cf. S-a îmbrăcat cu paltonul, c ăci așa face în fiecare an; Venea la mine? Pu țin probabil.
Căci de luni de zile ea punea o v ădită consecven ță în a mă ocoli. (L. Blaga; Las’, m ăi
Ștefane și Smărănducă, nu vă mai îngrijiți atîta; că azi e duminic ă, mîne luni și zi de tîrg,
dar marți, de-om ajunge cu s ănătate, am s ă ieu nepotul cu mine și am sățl duc la Bro șteni
cu Dumitru al meu, la profesorul Nicolai Nanu de la școala lui Balo ș, și-ți vedea voi ce-a
scoate el din b ăiet, că de ceilal ți băieți ai mei, Vasile și Gheorghe, am r ămas tare
mulțămit, cît au învățat acolo. (I. Creang ă); A prins și simpatie de mine [și cred aceasta] ,
căci azi-diminea ța iar a venitt în inspecție. (L. Rebreanu); Nu ne părăsi, măria ta! Căci te-
am văzut cine e ști în furtuni și în primejdii. (M. Sadoveanu)
9. Raportul de dublare
În literatura de specialitate de ultim ă oră se relev ă un nou tip de raport sintactic, care
privește func țiile sintactice de complement direct și complement indirect, numit în teoria
gramatical ă clasic ă “reluare” și “anticipare” a compelementului direct / indirect printr-o
formă atonă a pronumelui, care reprezint ă o norm ă pentru limba rom ână61. Cf. Umbrei mele
i-e frică / De umbrele arborilor / Mai mult dec ît / Mi-e fric ă de arbori (Ana Blandiana)62;
Hotarul toamnei iat ă-l; Digul m-a desp ărțit pe mine de mine (M. Sorescu).
Con ținutul raportului sintactic de dublare implic ă trei termeni și const ă în importan ța
egală – mai mic ă față de a regentului – a celor dou ă componente ale compelementului
direct sua indirect dublat, care, considerate global, s înt subordonate regentului și au roluri
diferite: primul are rol gramatical, conferind structurii caracter reperat din punct de vedere
gramatical, al doilea are rol semantic și stilistic, “traduc înd” (direct, dac ă este substantiv,
indirect, dac ă este pronume), pentru interlocutor, primul component.
10. Mijloacele de redare a raporturilor sintactice dintre cuvinte
61 Pot fi considerate pleonastice exclusiv construc țiile inactuale, în care forma aton ă a pronumelui
personal se repet ă din ra țiuni stilistice, dup ă modelul oferit de limba veche și de graiurile nordice. Cf. Eu n-o
voi mai privi-o (M. Eminescu)
62 Acest tip de raport sintactic va fi ținta analizei noastre la tema Complementul .
74 Raporturile sintactice se pot exprima prin mai multe categorii de mijloace:
a) mijloace morfologice: flexiunea;
b) mijloace sintactice: jonc țiunea (leg ătura organizat ă cu cuvinte ajut ătoare: conjunc țiile
și locu țiunile conjunc ționale); juxtapunerea sau parataxa (simpla al ăturare a
termenilor respectivi, f ără elemente de conexiune) ( Peste vîrfuri a trecut o adiere
scurtă, tînguioasă); topica;
c) mijloace fonetice: intona ția și pauza; accentul.
Flexiunea
= pentru a exprima raporturile sintactice (acord, rec țiune, ineren ță etc.), cuvintele
flexioneaz ă (își modific ă forma gramatical ă, recurg înd la diverse desinen țe, afixe
gramaticale): De-aș avea o floricic ă // Gingașă și tinerică, // Ca și floarea crinului, // Alb
ca neaua s înului (M. Eminescu).
Notă: Uneori, datorit ă desinen țelor se stabilesc membrii constituen ți ai raportului de subordonare
(regentul și subordonatul): E cucostîrcul tainic, în lume călător, // Al prim ăverii dulce , iubit prevestitor (V.
Alecsandri). (nu dulci ).
Topica
În limba rom ână, topica nu este un factor decisiv de manifestare a raporturilor
sintactice, întrucît schimbarea pozi ției termenilor rela ționali nu totdeauna schimb ă și
raporturile sintactice dintre cuvinte, precum și informa ția general ă a enun țului.
Desfășurarea bogat ă a flexiunii, precum și existen ța unor condi ționări semantic-lexicale
implicite las ă topicii un rol relativ secundar în marcarea unei rela ții sintactice sau unor
funcții sintactice. C înd însă sfera semantic ă a termenilor implica ți într-o rela ție sintactic ă și
flexiunea r ămîn nerelevante, topica se impune ca singura marc ă a identit ății func ționale a
termenilor lexicali și, prin aceasta, a naturii rela ției sintactice. De ex., se poate distinge
complementul direct de subiect ( Copiii iubesc p ărinții); atributul de complementul indirect
(Predau cartea copilului . // Predau copilului cartea ); subiect și obiect indirect (- Jujucă, ce
mai faci mata? – // Întreabă cîinele, din coad ă dînd încet // -Îți mulțumesc, mon cher!- //
Răspunse lui Juju (A. Donici)), și nu El îi răspunse lui Juju; Haina face omul.
Viscolul frămîntă lumea … Lupii suri ies dip ă pradă (V. Alecsandri) etc.
Elemente prozodice: accentul, intona ția, pauzele
Pot schimba sau pot marca schimbarea unei identit ăți func ționale proprii topicii
obiective: Acesta este prietenul meu . (subiect sau nume predicativ, în func ție de intona ție).
Pauza : apare în mod obi șnuit în cadrul juxtapunerii: Religia – o fraz ă de dînșii
inventată (M. Eminescu) – raport sintactic de ineren ță, cu verbul copulativ elipsat; Vecinul
Ionescu este inginer. (atribut) // Vecinul, Ionescu, este inginer (în rela ție de apozi ție). Pauza
este o caracteristic ă definitorie, în complementaritate cu topica, a atributului circumstan țial:
cf. Mihaela, a șa bolnavă, s-a dus totu și la școală.
Cf. Toate bat la poarta vie ții, // Dar se scutur multe moarte (M. Eminescu). Pauza
dintre cuvintele multe și moarte este indiciul raportului de dependen ță a adjectivului
moarte față de se scutur (Se scutur multe, fiind moarte ). Lipsa ei ar transforma raportul de
dependen ță în cel de interdependen ță, deoarece cuv întul moarte , substantiv îndu-se, devine
subiectul propozi ției. Semantica elementelor din acest enun ț nu permite asemenea
perturba ții.
Intonația: Se cunoa ște el strigoiul care a m încat smîntîna, de pe limb ă. (I.
Creang ă). De pe limb ă poate avea trei termeni regen ți: se cunoaște, a mîncat, smîntîna.
75 Niște muncitori caut ă întreprindearea; Țara este poporul; El este acela; Puterea
este presa. (topica, intona ția; accentuarea emfatic ă a termenului considerat subiect)
Articolul
În leg ătură cu func ția lui morfologic ă, de morfem al gradului de determinare a
substantivului, articolul hot ărît fixeaz ă caracterul de interdependen ță pentru o rela ție verb-
substantiv, marc înd totodat ă și identitatea func țională, de subiect, a substantivului articulat
(în absen ța altor determinan ți ai substantivului): cf. Oamenii caut ă. // Oameni caută.
(complement direct și subiect inclus); A revenit ministru // A revenit ministrul; S-a trezit
deputat // S-a trezit deputatul; El vorbe ște ca tata. (compl. de compara ție) // El vorbe ște ca
tată. ((element predicativ suplimentar); Limba noastr ă-i o comoar ă…..// Pe moșie
revărsată! (A. Mateevici) (Dac ă substantivul moșie ar fi la forma articulat ă (moșia), atunci
el ar deveni cuv înt regent pentru revărsată).
Elemente de rela ție
Limba rom ână dispune de 4 categorii de elemente rela ționale:
• prepozi ții ( și locu țiuni prepozi ționale): Omul din casă; copacii din jurul casei ;
mulțumită, datorită…; în loc de; din cauza, în ceea ce prive ște etc.
• conjunc ții (și locu țiuni conjunc ționale): ca și cum; din cauz ă că, pe măsură ce etc.
• pronume și adjective relative ( care, cine, ce, c ît, cel ce, ceea ce, ce fel de etc.)
• adverbe relative ( cînd, cum, c ît, unde, încotro etc.).
Întreruperea raporturilor sintactice
Fenomenul de întrerupere a raporturilor sintactice caracterizeaz ă limba vorbit ă,
îndeosebi varianta popular ă și familiar ă, fără a fi însă exclus în limba scris ă literar ă.
Structurile în care se manifest ă acest fenomen s înt structuri segmentate sau discontinue,
adică structuri a c ăror coeziune ( și uneori coeren ță) este imperfect ă: Dacă asta e calea care
crezi tu de cuviin ță, să te pui cot la cot cu Ou ăbei, eu ce pot s ă mai zic? (M. Preda).
Fenomenul de întrepătrundere a raporturilor sintactice este cunoscut sub numele de
anacolut , fiind, în esen ță, cauzat de modificarea proiectului sintactico-semantic de c ătre
vorbitor.Anacolutul deci este o construc ție sintactic ă al cărei mod de alc ătuire este întrerupt
și modificat în cadrul aceleia și unit ăți sintactice – vorbitorul începe fraza sau propozi ția cu
o anumit ă construc ție, pe care o p ărăsește și continu ă cu o alta, nea șteptat ă. Cf. Omul udat,
nu-i pasă de ploaie. (Zanne); Mi-o spus un prieten din sat c ă, cînd o fost ei mici, un frate d-
a lor, un b ăiet mic, a șa de tri-patru ai a șa fprmă, îi da mă-sa lapte dulce-ntr-un blid. Și el
s-o dus cu blidu pe prisp-afar ă.
Anacolutul se creeaz ă mai ales în fraz ă, mai rar în propozi ție, întrucît raporturile
sintactice în care inr ă membrii frazei s înt mai complicate și mai greu se st ăpînit de c ătre un
vorbitor, gr ăbit sau dominat de o anumit ă stare afectiv ă decît cele din propozi ție.
Recapitulare
Raportul de coordonare e generator de func ții sintactice. Considera ți că, la nivelul sintactic al limbii
române, putem vorbi de o func ție sintactic ă generat ă de raportul de coordonare? Argumenta ți răspunsul dvs.
Aplica ție:
* Identifica ți raporturile sintactice stabilite între cuvintele enun țului respectiv:
De ce te-ncearc ă / Un preget și-o uitare / (Cum zicea mama, s ăraca, Dumnezeau s-o odihneasc ă) (M.
Sorescu) – inciden ță la inciden ță
* Identifica ți func ția sintactic ă a cuvintelor subliniate: Fata pe care o iubesc se nume ște Dana; Fata
căreia i-am dedicat aceste versuri m-a p ărăsit; Fata ai c ărei părinți sînt profesori locuie ște în vecinătate.
* Discuta ți raportul de ineren ță, din punctul de vedere al con ținutului și al formei acestuia, în baza
exemplelor:
76 I s-a ur ît cu binele; I s-a acrit de drumuri;
Comentariu:
* G. G. Neam țu, Elemente de analiz ă gramatical ă. 99 de confuzii / distinc ții, Bucure ști, Editura Științifică
și Enciclopedic ă, 1989, p. 314-317.
Aplicație:
* A se citi și a se comenta articolul Eugeniei Contra ș Observații asupra unor construc ții sintactice
speciale.
* Discuta ți conținutul și forma raportului apozitiv. Dovedi ți prin exemple concrete, faptul c ă acest
raportu este unul distinct de toate celelalte raporturi.
77 PREDICATUL
1. Predicatul. No țiuni generale
2. Predicatul verbal.
3. Predicatul verbal simplu
4. Cazuri speciale de exprimare a predicatului verbal simplu
5. Elipsa predicatului verbal sau a unor elemente din cadrul lui
6. Valoarea predicativ ă a modurilor impersonale.
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005.
Gramatica limbii rom âne. Vol. II, Edi ția a II-a rev ăzută și adăugită, Bucure ști, Editura
Academiei Rom âne, 1966.
P. Butuc, Predicatul angrenat în limba rom ână, Chișinău, Editura Iulian, 2004.
A. Ciobanu, Părțile principale ale propozi ției, Ch., 1969.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998.
Diaconescu, Ion, Probleme de sintax ă a limbii rom âne actuale. Construc ție și analiză,
EȘE, Bucure ști, 1989, p. 95-96.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Editura Institutul
European, 2002.
V. Gu țu Romalo, Sintaxa limbii rom âne. Probleme și interpret ări, Bucure ști, Editura
didactic ă și pedagogic ă, 1973.
D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005.
Tiktin H. , Gramatica rom ână. Etimologia și sintaxa , Ed. Tempo, Bucure ști, 1953 [ed.
revăzută de I.A. Candrea].
P. Tolocenco, Gerundiul. Natura gramatical ă și funcțiile sintactice , Ch., Știința, 1978.
1. Predicatul. No țiuni generale
În sintaxa propozi ției predicatul ocup ă un loc de frunte, întrucît reprezint ă centrul de
gravitate al propozi ției, s îmburele ei, red înd totodat ă coeziunea indestructubil ă dintre
gîndire și vorbire. Predicatul poate fi definit prin raportare la subiect: din punct de vedere
formal, predicatul este constituentul care prime ște de la subiect m ărcile de persoan ă, num ăr
și (dac ă e exprimat printr-un verb la diataza pasiv ă) de gen; din punct de vedere semantic,
predicatul comunic ă ceva despre subiect.63 Predicatul unui enun ț se caracterizeaz ă, în mod
obligatoriu, prin predicativitate – o tr ăsătură legat ă de enun țare, deci de domeniul
pragmatic, care asigur ă punerea în rela ție, prin diverse mijloace lingvistice, a grupului
semantico-sintactic predicativ cu un fapt / eveniment extralingvistic, ancorat spa țio-
temporal, și care asigur ă, în acela și timp, „ încărcarea” grupului cu o anumit ă informa ție
modal ă. Calitatea predicativit ății este singura tr ăsătură care confer ă unei secven țe
lingvistice, indiferent de întindere, calitatea de enun ț, adic ă îi confer ă autonomie
63Într-un enun ț structura (canonic), a c ărui structur ă informa țională este binar ă (alcătuită din Tem ă și
Remă), verbul predicat apar ține, în mod curent, p ărții rematice a enun țului, fiind partea de enun ț purtătoare a
noii informa ții. Așadar, din punctul de vedere al comunic ării, predicatul corespunde remei , dar coinciden ța
predicat-rem ă nu este perfect ă, în sensul c ă predicatul e adesea numai o parte din rem ă (centrul sau nucleul),
rema înglob înd, pe l îngă verbul-predicat, și determinan ții acestuia (complementele sale). Dac ă subiectul, în
calitate de temă, este purt ătorul informa ției cunoscute / vechi, predicatul, în calitate de rem ă sau de centru al
remei, e purt ătorul informa ției noi (= novum ).
78 comunicativ ă (enunțiativă). În mod obi șnuit, predicativitatea se ob ține prin ata șarea
morfemelor predicativit ății, adic ă a morfemelor deictice de mod, timp, persoan ă, num ăr
(morfemele unui mod personal)64. Predicatul reprezint ă motorul și factorul dinamic al
comunic ării, plas ând în timp „componente semantice atemporale”. El este cel care descrie
raportul de interdependen ță dintre obiectul și subiectul enun țării. Verbul devine predicat
prin trecerea sa din starea pasiv ă a planului paradigmatic în cea activ ă, a planului
sintagmatic. Din punct de vedere semantic, rela ția este de implicare reciproc ă sau de
ineren ță. Predica ția „dezvolt ă sintagma nuclear ă a enun țului sintactic în interiorul c ăreia
subiectul și predicatul se implic ă reciproc”.
Predicatul este singura func ție a c ărei individualitate se configureaz ă nu numai la
nivel sintactico-semantic, ci implic ă și nivelul pragmatic. A șadar, pentru a se realiza, este
obligatorie apari ția sa într-o organizare sintactic ă, în care ocup ă pozi ția de guvernator /
atribuitor de caz, de func ții sintactice și e obligatoriu s ă primeasc ă morfemele
predicativit ății. Suprimarea predicatului, except înd cazurile de leips ă, cînd intervine
recuperarea contextual ă, este imposibil ă, duc înd la anularea enun țului ٭Cine studen ților
cursurile? ٭Profesorul elevului cartea . ș.a.
Lingvistica rom âneasc ă cunoa ște o sumedenie de defini țiii ale predicatului.
* O circula ție foarte larg ă o are defini ția ce vizeaz ă forma (=informa ția gramatical ă):
definitorie este realizarea printr-un verb la un mod personal. Cu alte cuvinte, s înt
predicative acele forme flexionare ale verbului capabile s ă se acorde în persoan ă și num ăr
cu subiectul, contract înd raportul de ineren ță.
* Alte defini ții sînt așa-numitele semantice .
Cf.: a) Predicatul este partea de propozi ție, care arat ă ce face subiectul, cum este
subiectul sau atribuie subiectului o ac țiune sau o caracteristic ă modală sau aspectual ă.
Întrebări: Ce face subiectul? Ce a f ăcut? Ce va face? În ce stare se afl ă subiectul? Cum
este subiectul? Ce este subiectul? Al cui este subiectul? Ce vrea s ă facă subiectul? Cum ar
vrea să fie subiectul?
b) O alt ă defini ție semantic ă ar fi: Predicatul este partea principal ă de
propoziție prin care se afirm ă sau neag ă ceva despre subiect: și anume ce /nu/ este, cine
/nu/ este, cum /nu/ este ș.a.m.d. sau ce ac țiune sufer ă subiectul.65
Din prezentarea celor dou ă modalit ăți de definire a predicatului – defini ția formal ă
și defini ția semantic ă – se vede c ă niciuna dintre ele, luat ă izolat, nu este adecvat ă pentru
funcția sintactic ă de predicat în general, întrucît aceast ă func ție sintactic ă are realiz ări
variate în limba rom ână, realiz ări care nu se las ă cuprinse într-o singur ă defini ție. Așa stînd
lucrurile, consider ăm necesar ă o clasificare a realiz ărilor func ției sintactice de predicat în
tipuri de predicat, defini țiile urm înd să aibă în vedere aceste tipuri de predicat, și nu
predicatul în general.
Așadar, în limba rom ână distingem urm ătoarele tipuri de predicate:
• predicat verbal
64Rolul ata șării morfemelor de predicativitate este de a transforma o organizare semantico-sintactic ă
într-un act de enun țare, ancor înd-o temporal și situa țional, încărcînd-o cu o anumit ă informa ție modal ă și,
implicit, leg înd-o de un anume eveniment din realitatea extralingvistic ă: Maria a citi o carte: Maria cite ște o
carte.
Există însă și enun țuri care se caracterizeaz ă prin imposibilitatea de a lexicaliza un predicat, con ține
un predicat „ încorporat”: substitutele de propozi ții (enun țuri nestructurate).
65 Trebuie men ționat faptul c ă o astfel de defini ție semantic ă vizeaz ă numai predicatul propozi ției
bimembre, dar în propozi țiile în care nu exist ă subiect, predicatul nu este cuprins în defini ția amintit ă.
79 • predicat nominal
• predicat verbal-nominal.66
În studiile de sintax ă a fost tratat predicatul în general, dar despre esen ța logico-
semantic ă și gramatical ă a diferitor tipuri ale lui în limba rom ână s-a vorbit doar în treac ăt.
Mai mult dec ît atît au devenit deja axiomatice defini țiile, conform c ărora PVS este acel
predicat exprimat printr-un verb la unul din modurile personale etc.”; PVC „reprezint ă o
îmbinare din dou ă verbe, dintre care primul e semiaxiliar, iar al doilea e un verb propriu-
zis”. La fel PN și PVN. În aceste defini ții nu se accentueaz ă că esența logico-semantic ă și
sintactico-func țională determin ă tipologia predicatelor, dar nu elementele lui constituente,
ceea ce a determinat o serie de gre șeli în tratarea anumitor fenomene. Într-o propozi ție
bimembr ă nu e cazul s ă identific ăm peste tot verbul de conjugat cu predicatul, întrucît
gener ăm involuntar o gre șeală de fond. A pune semnul egalit ății între verb și predicat
înseamn ă „a morfologiza predicatul, fapt ce nu ne-ar permite înțelegerea integral ă a
variet ățior de tipuri structurale ale acestei p ărți de propozi ție” [V. V. Vinogradov].
Ca baz ă a clasific ării predicatelor trebuie luat ă, mai întîi, corela ția dintre
semnifica ția substan țială și cea gramatical ă din cadrul cuv întului sau al îmbinării de cuvinte
în func ție de predicat. Din punct de vedere func țional însă rolul de predicat îl pot îndeplini
numai cuvintele ce se dovedesc a fi determinan ții logico-semantici și gramaticali ai
subiectului. Ei trebuie s ă conțină indicii predicativi de baz ă, prin care s ă se exprime
raportarea unit ății predicative la realitate, ceea ce este de ne închipuit f ără prezen ța
verbului. Toate elementele necesare la delimitarea predicatului reies din specificul acestei
părți principale de propozi ție ca unitate sintactic ă. Consider ăm că, la tipologia predicatului,
trebuie aplicat principiul logico-semantic și func țional. Acest principiu prevede cercetarea
fenomenului de limb ă de la con ținut spre form ă, sub aspectul rela țiilor comunicative, în
baza unei semantici și logici naturale. A șadar, în rela ția form ă-conținut, în sintax ă,
prioritate trebuie s ă i se dea con ținutului. Forma, de cele mai multe ori, este ambigu ă.
Acad. L. Șcerba men ționeaz ă că, la „explorarea fenomenelor de limb ă, trebuie s ă punem pe
prim-plan sensul, și de aici semantica”67.
2. Predicatul verbal
După structura sa, PV se clasific ă în PV simplu și PV compus.
• Predicatul verbal simplu este predicatul care arat ă ce face subiectul, în ce stare se
află subiectul și este exprimat printr-un verb la unul din modurile personale: Pășea în
vîrful picioarelor, cu ochii țintă la clătinările laptelui. (Cezar Petrescu); Ne pierdem
ca să ne-mplinim (L. Blaga); Potop, cad stele de cristal // Și ninge -n noaptea plin ă de
păcate. (G. Bacovia).
Ca un verb s ă poată servi drept predicat, el trebuie s ă îndeplineasc ă două condi ții:
I. să aibă un con ținut material
66 G.A. (a.2005) propune o alt ă clasificare a predicatelor: 1) predicat canonic simplu , 2) predicat
complex . Dup ă clasa morfologic ă a suportului semantic, predicatul complex se clasific ă în felul urm ător: a)
predicat cu suport semantic verbal : poate citi, st ă să cadă, se pune pe învățat, se apuc ă de citit (PVC); b)
predicate cu suport semantic adjectival, nominal, adverbial, grup prepozi țional : devine iste ț, este
împotriva r ăzboiului, este departe de a înțelege ; c) predicate cu suport semantic participial , în condi țiile
unui participiu pasiv ( diateza pasiv ă): este (rămîne, pare) invidiat de to ți.(p. 254-255).
67 Critic înd formali știi din dimeniul sintaxei, Șcerba afirma c ă ei „au înădușit esen ța lucrurilor, au
înădușit limba ca mijloc de exprimare și au formalizat-o într-at ît încît fiecare om, neg îndindu-se absolut la
limbă, neg îndindu-se la esen ța frazei, poate excelent s ă vorbeasc ă, unde-i subiectul, unde-i atributul,
complementul, f ără să greșească, nepătrunzînd în esen ța lucrurilor. Aceasta e u șor, dar f ără folos”.
80 II. să fie la un mod personal.
Un predicat canonic simplu poate, prin expansiune, s ă con țină și elemente
facultative: nega ția (nu), cliticul reflexiv / impersonal, semiadverb ( mai, doar, chiar, tot, și
ș.a.): Ei doar se joacă; Ea chiar citește; Noi ne tot frămîntăm; Ion nu se joacă; Am sfeclit-
o; El o parnește la drum ; Au trecut at îția ani de atunci, dac ă o mai doare (I. Dru ță).
etc.
Notă: Apari ția componentului semiadverb este determinat ă semantico-discursiv,
introduc înd semnifica ții suplimentare, aspectuale, restrictive, de insisten ță etc.
Notă: Cliticul pronominal, ca element facultativ al predicatului simplu, poate avea
diverse valoari:
– Acuzativul „pronumelui” personal cu valoare „neutr ă” (utilizare popular ă,
familiar ă, argotic ă): a o apuca la dreapta, a o da în ninsoare, a o da în bara, a o da pe
englezește, a o duce bine, a o face lat ă, a o lăsa mai moale, a o rupe cu cineva, a o scoate
la capăt, a o lua din loc, a o șterge, a o ține una și bună etc.: Na-ți-o frîntă că ți-am dres-
o. Văzînd acestea am pus-o de mămăligă.
– Dativul „pronumelui” personal cu valoare „neutr ă”: Păi, ziceam s ă-i dăm înainte;
O să-i trag un somn!; Ce chef o s ă-i trag eu!; D ă-i cu bere, d ă-i cu vin! etc.
– Dativul „pronumelui” personal cu valoare „etic ă”: Pe unde mi -ai umblat?; Începe
Flămînzilă a cărăbăni deodat ă în gură cîte o haraba de p îne […] și răpede mi ți le-a
înfulicat (I. Creang ă) ș.a.
3. Cazuri speciale de exprimare a predicatului verbal simplu
Predicatul verbal simplu mai poate fi exprimat prin:
1. – expresii și locuțiuni verbale care echivaleaz ă cu un singur verb. Prof. A.
Ciobanu insist ă în a face delimitare între no țiunile locu țiune verbal ă și expresie verbal ă.
Dînsul sus ține că prin locuțiune verbală trebuie s ă înțelegem o îmbinare perifrastic ă de
cuvinte cu sens unitar care echivaleaz ă cu un verb ce deriv ă de la un cuv înt cu accea și
rădăcină din componen ța îmbinării: a da năvală (a năvăli); a da un sfat (a sf ătui); a da
ajutor (a ajuta); a sta de vorb ă (a vorbi): El iar privind de s ăptămîni, // Îi cade drag ă fata.
(M. Eminescu); Prin expresie verbal ă se va înțelege o îmbinare perifrastic ă de cuvinte cu
sens unitar care echivaleaz ă cu un verb ce nu deriv ă de la un cuv înt cu aceea și rădăcină din
componen ța îmbinării: a-și lua inima-n din ți (a se îmbărbăta); a-și mînca inima (a se
neliniști, a se nec ăji); a șterge putina (a fugi): Ne-am dat seama că fără popor nu putem
face revolu ția. (Camil Petrescu); Toate trebile și le punea la cale singurel . (I. Creang ă).
2. – Sintagme formate prin reluarea aceluia și verb într-o rela ție de coordonare
copulativ ă desf ășurată doar în planul expresiei; în planul semantic al predica ției, se
dezvolt ă aspectul durativ (sau/ și intensiv): Și merg ei și merg cale lung ă să le-ajungă,
trecînd peste nou ă mări (I. Creang ă); Rîzi, tu, rîzi, Harap-Alb, zise atunci Ochil ă… (I.
Creang ă); Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine , calcă totul
în picioare (M. Eminescu); Dar așa muncesc, muncesc , și nu s-alege nimica de mine,
pentru că tot de stăpîni calici mi-am avut parte (I. Creang ă); Și bocănește el și bocănește,
pînă îl apucă leșin (I. Creang ă); Și cum ieșim în șleah, întîlnim cîțiva oameni cu ni ște care
de draniță… ne întovărășim cu dînșii… și hai, hai! Hai, hai! Pînă-n ziua iac ătă-ne în Tîrgu-
Frumos (I. Creang ă); Într-un calcul f ără capăt tot socoate și socoate (M Eminescu);
Bătrînul le-o fi spus ce le-o fi spus , după care tătarii și-au scos s ăbiile (I. Dru ță); Nuță însă
avea ce avea cu consătenii, căci îi plăcea să stea cu d înșii la sfat (I. Dru ță); Auzind și el de
făgăuința împărătească, ce se gîndi, ce se r ăzgîndi că numai își luă inima în dinți … și
81 plecă (P. Ispirescu) [Forma r ăzgîndi con ține o idee de superlativ al acestei ac țiuni]; Tatăl
fetei se veselea nu se veselea , dar socrul știu că se veselea și se mîndrea că a dobîndit o
așa nuroră (P. Ispirescu)
Notă: Reluarea aceleia și forme gramaticale a verbului cu conjunc ția și exprim ă
durata nelimitat ă a acțiunii verbului, iar conjunc ția cap ătă valoare adverbial ă.
– Sintagme formate prin reluarea aparent tautologic ă a aceluia și verb într-o
relație de subordonare desf ășurată numai în planul expresiei, în planul semantic al
predica ției, se dezvolt ă aspectul durativ (sau/ și nedeterminare): Mai merge c ît merge, și
cînd la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om. (I. Creang ă).
Notă: Unii lingvi ști sînt de p ărerea c ă stucturile cu reluarea verbului formeaz ă un
predicat verbal compus (A se consulta SCL, 1960, nr. 3, p. 485-486). O atare opinie vine în
contradic ție cu însuși conceptul de PVC și deci nu poate fi acceptat ă (N. Matca ș).
3. Sintagme formate prin intrarea unui verb în rela ții de coordonare copulativ ă sau,
mai rar, de subordonare – desf ășurată numai în planul expresiei – cu verbul a sta, a (se) lua
și a se apuca (+ și); în planul semantic al predica ției, se dezvolt ă aspectul durativ al
acțiunii verbului al doilea: Dacă-ar fi stat și-ar fi plîns de mila altora unde ajungea? (I.
Creang ă); Și asta în toate zilele de c îte două-trei ore, de- ți vine cîteodată să-i coșești în
bătaie, dac-ai sta s ă te potrive ști lor (I. Creang ă); Și ne luăm noi de la școală și ne ducem
cu toții (I. Creang ă); Făt-Frumos a luat și s-a pornit în lume, crez înd că-i mai de folos.
Asemenea structuri se apropie prin valoarea lor aspectual ă de „perifrazele aspectuale” din
italian ă, spaniol ă, portughez ă (E. Co șeriu). Se observ ă o desemantizare total ă a verbelor a
apuca, a lua, a se apuca etc., o cobor îre a lor chiar mai jos de rangul unui verb auxiliar.
Despre o atare desemantizare, prof. A. Ciobanu scrie „nu rareori, în urma a șa-numitului „la
caprice de l’usage”, unele verbe ajung s ă se desemantizeze total și ireversibil…, d înd de
furcă celor ce vor s ă le analizeze sintactic”. Apare logic întrebarea: care este rostul acestui
verb, doar în limba natural ă nu pot fi semne lingvistice f ără nici o semnifica ție. Credem c ă
am putea vorbi de o semnifica ție deictic ă a verbelor în discu ție. În distribu ția men ționată, a
lua pierde toate rangurile virtuale posibile (predicativ – semiauxiliar – auxiliar –
semicopulativ – copulativ), devenind un indiciu al spontaniet ății, caracterul nea șteptat al
efectu ării ac țiunii propriu-zise, un „semnal” al unei decizii exprompte, al unei decizii
efectuate brusc, dar sub influen ța unor anumite cauze68: Îl împușc, don capitan. Pe crucea
mea că-l împușc. Cum ajung la c ăruțe, am să ieu și am să-l împușc (I. Dru ță); Moșneagul a
trăit cît a trăit, dar pe urm ă a luat și a murit (I. Dru ță).
În cazul verbului a se apuca , desemantizarea nu s-a produs dec ît parțial, de și e un
semn deictic, își mai p ăstreaz ă unul din sensurile de baz ă și anume cel de „a începe, a ini ția
o acțiune”. Numai acest sens e evoluat. E una c înd verbul dat apare în func ție de
semiauxiliar al PVC: Ei s-au apucat s ă citească și alta c înd în structura discutat ă el devine
simplu un semn algebric: Se apucă și-și taie degetul cel mic, și cum îl puse acolo se lipi (P.
68Cercet ătorul acestui fenomen este renumitul savant E. Co șeriu, pe care l-a urmat cunoscutul slavist și
romanist Victor Kiparsky, care sus țin originea greac ă a acestei construc ții. E. Co șeriu e de p ărerea c ă
trinomul respectiv a putut s ă apară în limba greac ă la începutul erei noastre în textele biblice, sub influen ța
limbii ebraice, fiind o unitate pleonastic ă, ce servea pentru a m ări dramatismul nara țiunii. E surprinz ător
faptul c ă atare formul ă lingvistic ă circul ă în peste 20 de limbi, ceea ce ne face s ă tragem concluzia c ă
fenomenul dat poart ă un caracter oarecum universal. Aceasta nu înseamn ă că fiecare limb ă ce posed ă azi
trinomul dat l-a împrumutat direct din limba greac ă și că el are o structur ă absolut identic ă în toate limbile.
Fenomenul dat poate s ă apară cu unele modific ări neprincipiale, dar care poart ă un anumit colorit na țional.
Bunăoară în limba rus ă, construc ția dat ă e patrumembr ă: взял да и пошел .
82 Ispirescu). În ambele situa ții semantica referen țială a verbului a se apuca e parc ă aceea și,
incoativ ă, dar s întem totu și în fața unei diferen țieri privind rangul și func ția sintactic ă a
verbului a se apuca: I – semiauxiliar aspectual; II- semn deictic, cu nuan ță incoativ ă, indic ă
începutul ac țiunii care este prezent ă în verbul al doilea al blocului predicativ.
Notă: Asemenea tipuri de predicat, este numit de Petru Butuc Predicat angrenat
„o modalitate de exprimare analitic ă a predicatului”69. Din punct de vedere sintactic,
fenomenul în discu ție constituie o varietate de predicat verbal simplu, pentru c ă la
identificarea lui ne baz ăm, în primul r înd, pe criteriul logico-semantic și func țional: datorit ă
unei puternice suduri logico-semantice a elementelor componente ale blocului, din punct de
vedere func țional, el va constitui un PVS angrenat cu un surplus de semnifica ție, cu un
„ataș”, ce creeaz ă atmosfera semantico-comunicativ ă, indic înd spontanietatea realiz ării
unei ac țiuni sau st ări concrete.
4. – Substantive cu valoare verbal ă: Și eu fuga și ea fuga .
Not ă: PVS se mai poate exprima prin costruc ții la diateza pasiv ă, din care cauz ă
poate fi confundat cu PN: Merele sînt coapte (PN = „comestibile”); Merele sînt coapte în
rolă (PVS, diateza pasiv ă).
Auxiliarul pasiv permite substitu ția cu unul dintre sinonimele lui, cu a veni (Rochia
vine festonat ă; Cratița vine uns ă), și chiar cu verbe copulative ( Fata ajunge admirat ă și de
cei care la început o ignorau; Fata pare acceptat ă de familie ), participiul p ăstrîndu-și
semnifica ția pasiv ă, semn c ă întreaga semnifica ție pasiv ă este concentrat ă în matricea
participiului.
Trebuie remarcat faptul c ă structura pasiv ă nu este posibil ă decît pentru participiile
verbelor care se pot pasiviza. Ca atare pot ap ărea numai verbele tranzitive, de preferin ță,
cele agentive (adic ă care primesc în configura ția lor de roluri Agentul, sau nominalul
animat a c ărui caracteristic ă este provocarea / determinarea ac țiunii și controlul ei.
Posibilitatea pasiviz ării a fost condi ționată adesea nu numai de tranzitivitate, ci și de
agentivitate). S înt excluse clase ca: a) tranzitivele de senza ție fizic ă și cele psihologice ( Mă
doare capul; Îl mănîncă spinarea; M ă furnică pe spate; M ă ustură degetul; M ă uimește
situația; Mă pasioneaz ă fizica etc.); b) tranzitive al c ăror subiect actualizeaz ă rolul Locativ
(Butoiul con ține apă; Cartea cuprinde trei capitole ); c) unele modale și aspectuale ( El vrea
o prăjitură; El n-a apucat sf îrșitul războiului ) ș.a.
Notă: Verbul a fi, ca verb predicativ, c înd are o sfer ă semantic ă suficient ă asum ării
predica ției, intr ă în serie sinonim ă cu verbele a exista, a se întămpla, a se afla, a se g ăsi, a
trăi, a viețui, a aduce, a dura, a d ăinui, a ține, a se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a
avea loc, a avea pre țul, a costa etc., verbe capabile s ă introduc ă în enun ț, prin ele înseși,
amîndouă componentele semantice ale predica ției: Ce mai este prin ora ș? (Ce se mai
întîmplă prin oraș?). În grădină sînt mulți pomi; Pe mas ă este un manual.
Ca verb copulativ, în schimb, el intr ă în „sinonimie” cu verbe cvazi-desemantizate
sub aspect lexical concret: a însemna, a constitui, a reprezenta : Ce e (înseamnă) asta ?
Ca verb predicativ, a fi nu admite în sintagm ă, în afara subiectului, un alt
nominativ: substantiv (pronume etc.) sau adjectiv: Mihai era (=/exista) doctor .; El este
(/=exist ă) albastru .
69 P. Butuc, Predicatul angrenat în limba rom ână, Ch, Ed. Iulian, 2004.
83 Ca verb copulativ, a fi admite în sintagm ă, pe l îngă nominativul-subiect, și un al
doilea substantiv (pronume etc.) sau un adjectiv în nominativ: Mihai era doctor ; Cerul este
albastru.
Aplicație
Analiza ți gramatical urm ătoarele enun țuri:
Cerul era at ît de sus, încît întîiași dată mi se părea și mie, că al treilea cat, unde m ă suise, era a șa de
aproape de p ămînt (E. Gîrleanu);
De fapt eram Cenu șăreasa, / eram cea care poart ă viața și cîntă, / eram aproape de p ămînt și frîntă /
de marea mea putere ca u ram (M. Isanos);
O, lumea, dac ă nu-i o am ăgire, ne este un senin ve șmînt (L. Blaga);
Și niciodat ă n-o să-mi pară rău / Că tot ce este-n clipa de acum / ucede tot ce-ar fi putut s ă fie (O.
Cazimir) etc.
Verbul a avea este folosit ca predicat verbal c înd are sensurile de „a poseda” și „a
trebui” și se afl ă la un mod personal: Noi avem mun ți frumoși.
Verbul a vrea este folosit ca predicat verbal c înd are sensul de „a dori” și se afl ă la
un mod personal: Vreau un m ăr.
4. Elipsa predicatului verbal sau a unor elemente din cadrul lui
Astfel de situa ție poate ap ărea, la predicatul verbal propriu-zis, atunci c înd verbul se
subînțelege din context, întrucît a fost exprimat în propozi ția sau fraza anterioar ă. Așadar,
elipsa predicatului este recuperat ă, de cele mai multe ori anaforic, recuperarea fiind
integral ă și numai în puține cazuri, cu inten ție stilistic ă, parțială, urm ărindu-se, în acest
ultim caz, p ăstrarea „vagului” asupra procesului, ceea ce se marcheaz ă printr-o intona ție
special ă de suspensie, iar, grafic, prin puncte de suspensie: Maimuța are nevoie de public și
papagalul de învățător: privighetoarea nici de unul, nici de altul (N. Iorga); Aceștia
muncesc asiduu, ceilal ții …; Atunci iepurele sare, și dracul dup ă el. (I. Creang ă).
De asemenea, în cazul a dou ă predicate coordonate exprimate prin verbe la forme
compuse, auxiliarul poate s ă nu mai fie repetat pentru al doilea predicat: Am mîncat și băut
70tot ce mi s-a dat.
Mai poate fi omis verbul de declara ție în vorbirea direct ă sau indirect ă:
* Ai visat, Bocu ță…
Și ea tot încet și șiret:
* Cînd ne-om m ărita noi împreună…tu… ai s ă fii popă. (B. Delavrancea).
Sau verbul din locu țiunile verbale: Mișu meu, una și bună: vrea să mă ducă să văd pe
Mateescu juc înd pe „Millo director”! (Ghica); Unde veni scroafa c-o falc ă în cer și în
pămînt, și năvală la argatul orbului s ă-l sfîșie și mai multe nu (P. Ispirescu).
Cf. De venit vine, dar nu știu cînd [vine].
Elementele absente ale predicatului pot fi recuperate anaforic și deictic; anaforic,
prin tr ăsăturile de construc ție și selec ționale ale restului enun țului, iar deictic, prin situa ția
de comunicare. S înt avute în vedere mai ales construc ții imperative sau exlamative, în care
absen ța verbului ( și deci incapacitatea de ata șare a m ărcilor de predica ție) este suplinit ă
prin alte m ărci de predicativitate, de obicei prin intona ție:
• Jos! Sus! Dreapta! St înga împrejur! (unde advebul, prin natura imperativ ă a
enunțului „sugereaz ă” verbul predicat absent. Dac ă la aceast ă recuperare par țială se
adaug ă informa ția oferit ă de contextul situa țional, se ob ține uneori recuperarea
70 Se consider ă greșeli de limb ă.
84 integral ă a verbului absent („stai!”, „a șază-te!”, „mergi!” etc.), în func ție de situa ția
de comunicare.
• Ce cas ă! Ce idee! Ce copil! – enun țuri exlamative, în care intervine decodarea
situațională și, de aici, diversitatea de semnifica ții: Ce casă are (a pierdut, și-a
cumpărat!).
• Gura! Fleoanco! Porcule! – enun țuri imperative nominale, cu utilizare argotic ă, în
care predicatul absent este decodat prin conexiuni contextuale: Tacă-ți gura! Ești un
porc! tc.
Între cuv întul relativ (subordonator) și predicatul subordonatei introduse se stabile ște
raportul obligatoriu de 1:1. În situa ția cînd, dintr-un motiv sau altul, verbul-predicat
reclamat de relativ nu este exprimat, pozi ția lui sintactic ă este liber ă și avem de-a face cu
fenomenul sub înțelegerii. Aceasta are consecin țe asupra analizei frazei.
Deosebim dou ă tipuri de situa ții în care prezen ța cuv întului relativ reclam ă
subînțelegerea unui predicat:
1. În fraz ă apar dou ă sau mai multe cuvinte relative (subordonatoare) în succesiune și
un singur predicat subordonat, exprimat fie dup ă ultimul cuv înt relativ, fie dup ă primul:
Spune-mi unde, c înd și cum vrei s ă ne întîlnim; Nu mi-a comunicat exact c înd va veni, cu
ce și pe unde.
Se analizeaz ă: Spune-mi unde [vrei], c înd [vrei] și cum vrei s ă ne întîlnim. Nu mi-a
comunicat exact c înd va veni, cu ce [va veni ] și pe unde [va veni].
Coordonarea se realizeaz ă, de obicei, între subordonate de acela și fel, dar, mai rar, și
între subordonate diferite: Vine cînd [poate] și cum poate (CCT și CCM); Dă cît [vrea] și
cui vrea (CCM cantitativ ă, CI).
2. Relativul apare la sf îrșitul unei propozi ții (principale sau secundare), d înd
„impresia” c ă propozi ția este complet ă, întreag ă, nelipsindu-i nimic: Nu știu de ce [m ă
enervează], dar parc ă mă enerveaz ă persoana lui; Nu-mi dau seama cum [s-a descurcat],
dar el s-a descurcat; Voi veni în mod sigur, dar nu știu cînd [voi veni]; Mi-a transmis c ă va
trece pe la voi, dar n-a precizat c înd [va trece]; S-a sup ărat pe toat ă lumea, dar nu știu de
ce [s-a sup ărat]; Îl ascultă orbește, fără să știe de ce [ îl ascultă] și pînă cînd [îl va
asculta].
3. Alteori poate s ă fie neexprimat verbul de dup ă o conjunc ție subordonatoare, cre înd,
de asemenea, aparen ța unei p ărți de propozi ție introduse prin conjunc ție: Mîine vei face mai
multe exerci ții și poate că [le vei face] mai bine.
4. O fals ă coordonare apare între un participiu pasiv, component al diatezei pasive, și
un complement: Ea a fost admis ă, dar din întîmplare . [Ea a fost admis ă, dar a fost admis ă
din întîmplare]; Propunerile au fost re ținute și încă repede; Meciul a fost c îștigat, dar cu
mari sacrificii.
În fapt, problema se pune în acela și fel și pentru verbe predicative: El merge, dar
[merge] cu ma șina; Vin și eu, dar nu [vin] azi, ci [vin] m îine.
Elipsa predicatului este par țială atunci c înd adverbul negativ sau afirmativ preia
anaforic informa șia verbului absent și adaug ă propria informa ție: Doi nebuni se înțeleg sau
întotdeauna sau niciodat ă; doi cumin ți, cînd da, cînd nu (N. Iorga).
Aplicație:
G. G. Neam țu, Elemente de analiz ă gramatical ă. 99 de confuzii / distinc ții, Bucure ști, Editura Științifică
și Enciclopedic ă, 1989, p. 307-310.
85
5. Valoarea predicativ ă a modurilor impersonale
În ultimele decenii, tradi ționalul concept c ă predicatul verbal simplu se exprim ă
numai printr-un verb la un mod personal a fost revizuit de c ătre lingvi ști. Tot mai des se
vorbe ște azi despre valoarea predicativ ă a formelor nominale (non-finite), mai ales în
situațiile cînd acestea au subiect propriu71.
Exprimat ă fragmentar și inconsecvent, pozi ția adoptat ă de Gramatica Academiei se
dovede ște a fi ineficient ă în solu ționarea problemei discutate. Admi țînd natura duplicitar ă72
(adică și verbal ă) pe care o au modurile nepredicative, se accept ă că acestea sunt în măsură
să îndeplineasc ă și func ții sintactice specifice verbului, dar sf îrșește invariabil prin a ilustra
acest fapt cu posibilitatea verbelor aflate la respectivele moduri de a accepta determin ări /
compliniri specifice verbului (complement direct, indirect și circumstan țial),
nemaiamintind deci de func țiile sintactice asumabile în calitate de verb.
Primul dintre gramaticienii rom âni care accept ă modurile nepredicative ca predicat
verbal sau nominal (verb copulativ) e H. Tiktin: „Indiferent de tipul predicatului, [verbul]
trebuie s ă stea la unul din cele patru moduri propriu-zise (sau personale). Totu și, în
propozi țiile dependente se aplic ă câteodat ă și numele verbale în func țiunea de verb al
predicatului” ( Până a nu se risipi norii , aerul nu se va încălzi – infinitiv; În anul 1520,
murind Selim, urma șul său Soliman îndată ridică armele … –gerunziu)73.
Consider ând că absen ța mijloacelor de natur ă morfologic ă pentru exprimarea
categoriei persoanei și a num ărului, a șa cum se procedeaz ă în gramatica clasic ă, este lipsit ă
de pertinen ță în validarea modurilor nepredicative drept predicative, și accept ând realizarea
analogic ă a predicativit ății, adic ă prin intermediul adverbului și a interjec ției, unii lingvi ști
(bunăoară I. Diaconescu, C. Dimitriu, A. Merlan ș.a.) admit valoarea predicativ ă a
infinitivului, a supinului și a participiului în func ție de pozi ția sintactic ă a verbului în
structura propozi ției al c ărei nucleu predicativ îl reprezint ă.
Subiectul propriu al verbului aflat la mod nepredicativ, diferit de subiectul verbului
predicat, nu mai reprezint ă astăzi o restric ție. În mod explicit, prezen ța sau absen ța unui
subiect propriu al verbului la mod nepredicativ nici nu mai este considerat ă a fi un criteriu
pertinent, cu at ât mai mult cu c ât, în situa ții particulare, el este omis chiar în rela ția cu
verbe aflate la moduri predicative. În cazul în care verbul la mod nepredicativ are totu și
subiect74, diferit de cel al verbului regent, acesta poate fi considerat o modalitate de
71 Bun ăoară, C. Dimitriu, exemplific ă propozi ția completiv ă direct ă astfel: Nu se ru șinează a
ascunde adev ărul; Subalternii nu se satur ă admir îndu-și protectorul . (Tratat de sintax ă, p. 1406, 1416).
72 Gerunziul și infinitivul „au o situa ție intermediar ă în cea ce prive ște caracterul personal, prin
faptul c ă uneori au posibilitatea de a exprima categoriile persoanei și num ărului cu ajutorul subiectului sau al
pronumelui reflexiv ” [ GA, 1966, I, p. 216]; infinitivul este un mod „ ține prin natura lui și de verb și de
substantiv, put ând avea func țiuni sintactice specifice fiec ăreia dintre aceste dou ă categorii” [ idem , p. 224];
participiu „ ține prin natura lui de verb și de adjectiv, av ând trăsături specifice fiec ăreia din aceste categorii”
[idem , p. 228]; supinul se comport ă „ca un infinitiv lung, deci ca un substantiv verbal, dar și ca un verb”
[idem , p. 233].
73 Tiktin H. , Gramatica rom ână. Etimologia și sintaxa , Ed. Tempo, Bucure ști, 1953 [ed. rev ăzută de
I.A. Candrea]
74Subiectul verbului aflat la infinitiv, gerunziu sau participiu din „construc țiile absolute”, considerate
nepredicative, ar putea fi denumit, dup ă I. Diaconescu [Diaconescu, Ion, Probleme de sintax ă a limbii rom âne
actuale. Construc ție și analiză, EȘE, Bucure ști, 1989, p. 95-96], subiect secundar , pentru a-l distinge de
subiectul verbului-predicat, care este un subiect principal . Cf. DEZBATERILE sf ârșindu-se , s-a trecut la
vot).
86 determinare a persoanei și a num ărului. De asemenea, inexisten ța desinen țelor de persoan ă
și de num ăr nu mai reprezint ă pentru lucr ările contemporane de gramatic ă un argument
suficient în sprijinul nepredicativit ății, căci lipsit de desinen țe este și conjunctivul perfect,
unanim încadrat între modurile predicative. În felul acesta, unii lingvi ști fac concesii
substan țiale modurilor nepersonale, legat de capacitatea lor de a constitui, în situa ții
speciale, predicatul unei propozi ții.
Gerunziul
Astfel, în stabilirea valorilor și a func țiilor gerunziului, I. Diaconescu distinge dou ă
tipuri de gerunzii:
(1) gerunziul independent , gerunziu care poate ap ărea numai ca predicat al unei
propozi ții coordonate copulativ, rezultate prin expansiunea predicativ ă a gerunziului ( L-am
ascultat cu aten ție și i-AM APRECIAT elegan ța stilului >L-am ascultat cu aten ție,
APRECIINDU-i elegan ța stilului; Gândirilor dând viață, suferințele întuneci ). În aceast ă
poziție sintactic ă, gerunziul poate fi definit ca predicat secundar sau ca predicat
semidependent .
Notă: Trebuie de men ționat faptul c ă gerunziul independent poate fi un component
al unui predicat verbal compus ( Ion, NEPUT ÂND cump ăra cartea, a împrumutat- o), sau
al unui predicat nominal ( FIIND b ăiet păduri cutreieram ), sau a unui predicat nominal
compus ( Ion are dreptul s ă aleagă, PUTÂND deveni șef).
Gerunziul independent (denume ște un proces în curs de desf ășurare) exprim ă
acțiuni simultane cu cele exprimate de verbul-predicat la un mod personal, dar care se pot
realiza și în timp diferit: Studenții învață vorbind (Soldații merg c întînd). Gerunziul
vorbind exprim ă o ac țiune simultan ă cu cea redat ă de verbul-predicat: Studenții învață și
vorbesc . Acțiunea de a vorbi se poate realiza independent de ac țiunea predicatului și în
timp diferit ( Studenții azi învață, dar mîine vorbesc ). Reie șind din aceast ă realitate lingual ă,
s-a ajuns la concluzia c ă gerunziul independent „e un al doilea predicat în propozi ție, care,
conven țional, ar putea fi denumit predicat gerundival” (A. Ciobanu, Părțile principale ale
propoziției, Ch., 1969, p. 33; P. Tolocenco, Gerundiul. Natura gramatical ă și funcțiile
sintactice , Ch., Știința, 1978).
Valoarea predicativ ă a gerunziului e și mai pregnant ă atunci c înd el își are un
subiect al s ău, diferit de subiectul verbului regent: În adevăr, ostașii nemaiîmpotrivindu-se,
norodul începuse a se c ățăra pe ziduri (C. Negruzzi).
Considerăm totuși că la analiza sintactic ă, gerunziul independent trebuie
considerat cu valoare predicativ ă (element predicativ suplimentar), și nu predicat.
Atribuirea gerunziului independent func ția de complement circumstan țial de mod,
cum se f ăcea tradi țional, la fel nu poate fi acceptat ă.
Recunoa șterea predicatului gerunzial ar avea urm ătoarele consecin țe: așa cum
numărul propozi țiilor se stabile ște dup ă num ărul predicatelor, ar trebui s ă consider ăm
exempelele de tip Studenții învață vorbind drept fraze; se impune revizuirea conceptului de
propozi ție ca „cea mai mic ă unitate comunicativ ă care exprim ă un g înd sf îrșit, saturat
semantic”. Or un gerunziu sau o construc ție gerunzial ă niciodat ă nu va satisface asemenea
cerințe75.
75 Or, gerunziul nu are indici de predica ție – timp, persoan ă, modalitate.
87 (2) gerunziul dependent , folosit ca baz ă a func țiilor de determinare (adic ă:
subiect, atribut, complement).
În categoria gerunziului dependent se includ gerunziile:
1. Cu valoare adverbial ă – denumesc o caracteristic ă modal ă a acțiunii redate de verbul-
predicat. În aceste cazuri subiectul verbului regent și al gerunziului e întotdeauna
același. În structurile de tipul Ion merge șchiopătînd avem de a face cu un singur
verb, care denume ște o ac țiune, ce, prin realizarea sa, genereaz ă, provoac ă efectul
semnalat de gerunziu
Între ac țiunea verbului-predicat și gerunziu se stabile ște rela ția cauz ă-efect: dac ă are
loc ac țiunea verbului, constat ăm și un anumit efect. Dac ă lichid ăm cauza, dispare și efectul.
Dacă Ion merge , efectul ( șchiop ătatul) e de fa ță. Dac ă Ion a încetat s ă mai mearg ă, a
dispărut și efectul sau însușirea. Asemenea gerunzii au valoare adverbial ă și răspund la
întrebarea cum? Ele îndeplinesc func ția de complement circumstan țial de mod, afl îndu-se
în raport de subordonare fa ță de verbul-predicat. Spre deosebire de gerunziile
independente, ac țiunile exprimate de aceste dou ă verbe s înt simultane: Avionul zboar ă
vuind; Căruța merge hodorogind; Apa curge șopotind; Doarme sfor ăind; Vîntul suflă
vîjîind; Vine alerg înd.
Practic, e foarte u șor a determina valoarea verbal ă și cea adverbial ă a gerunziului:
dacă acțiunile verbului-predicat și ale gerunziului se pot realiza în timp diferit, înseamn ă că
avem de a face cu un gerunziu independent, iar dac ă nu – un gerunziu adverbializat
2. Cu valoare adjectival ă. Identificarea lor nu prezint ă nici un fel de dificult ăți, întrucît
el determin ă substantive, se acord ă cu ele: Mîna tremur îndă (mîini tremur înde); rana
sîngerîndă (răni sîngerînde), frunze fo șninde, apa lucind ă etc.
3. Gerunzii ce pot fi transformate în propozi ții subordonate completive sau
circumstan țiale: Îl văd venind // Îl văd că vine. Gerunziul venind răspunde șa
întrebarea văd ce? și îndepline ște func ția de complement direct.
Situația este identic ă și în cazul construc țiilor gerunziale. Înlocuim, dac ă e posibil,
construc ția gerunzial ă printr-o subordonat ă cu func ție sintactic ă similar ă: Ploaia trecuse,
dar vîntul venea umed din c împie și ciuturenii, tem îndu-se de r ăceală, stăteau în casele lor
(I. Dru ță) – fiindcă se temeau de r ăceală (CCCauzal); Întors de la lucru, Efim iar a sim țit
pe inimă o greutate ca de piatr ă – cînd s-a întors de la lucru; Pentru a nu r ăzleți feciorii
de pe lîngă sine, baba mai dur ă încă două case alăturea (I. Creang ă) – SCF.
Infinitivul
În mod excep țional, formele verbale nepersonale (nonfinite) de infinitiv sau supin
pot dob îndi, contextual, asociate și cu o intona ție special ă imperativ ă, func ția de predicat.
Infinitivul apare ca un mijloc nespecific de actualizare a unui act directiv „de
recomandare”. Aceste construc ții cu infinitiv se disting de cele imperative canonice (ce se
caracterizeaz ă prin natura adresat ă a construc ției) prin neexprimarea alocutorului, ceeea ce
înseamn ă pierderea naturii deictice a enun țului. Efectul îl constituie cre șterea valorii
generice a construc ției, „recomandarea” fiind valabil ă pentru orice alocutor și pentru orice
moment al enun țării: A nu se face zgomot! A nu se rupe florile! A se consuma rece! A se
consulta lucrarea!; A se vedea la pagina urm ătoare!; A se consulta studiul dat!; A
organiza odihna! A se scutura bine (a se agita) înainte de întrebuințare! A nu se fuma în
încăpere! A se re ține următoarele! Religia este un amestec de poezie și virtute, a se ghici,
88 prin urmare, a cui temelie este ea (Novalis); A nu se apleca afar ă !; A se păstra în loc
uscat ! A se re ține că toți au fost de accord ș.a.
Supinul apare și el în enun țuri imperative, find un mijloc rar și nespecific de
exprimare a actului directiv de „ordin” / „recomandare”. Se utilizeaz ă în condi ții limitate de
recuperarea contextual ă, din situa ția de comunicare, a alocutorului: De studiat lucrarea!;
De rezolvat ultimele dou ă probleme!; De observat procedeele utilizate de c ătre autor! De
văzut și paginile urm ătoare etc.
În concluzie, subliniem c ă în ce privește interpretarea sub aspect func țional a
formelor nominale, nu s-a produs o schimbare de esen ță. Modurile impersonale s înt
inapte de a primi morfemele de predicativitate76. Vom releva doar valoarea
predicativă a gerunziului independent, nu și funcția lui de predicat, precum și a
supinelor, infinitivelor și a construcțiilor de tipul celor men ționate mai sus. A se
considera propozi ții, tradițional, numai structurile cu predicate exprimate prin verbe
la modurile personale. Nici un fel de construc ții nu vor fi considerate propozi ții.
Aplicați
1. Sublinia ți predicatele, apoi rescrie ți textul pun ând predicatul la începutul propozi ției:
Primăvara a sosit. Totul se treze ște la viață. Zăpada se tope ște. Rândunelele se vor întoarce în
curând. Ciripitul lor se va auzi din nou. Agricultorii vor ie și la arat. Prin gr ădini se preg ătește locul
pentru cultivarea legumelor. Peste tot e veselie.
2. Sublinia ți predicatele și aflați num ărul propozi țiilor din textul de mai jos:
N-are mâini și totuși bate,
Bate-ntruna, zi și noapte
Șade oriunde l-ai pune
De-l prive ști, timpul ți-l spune . (Ceasul)
Ziua ninge, noaptea ninge, diminea ța ninge iar ă,
Cu o zale nesf ârșită se îmbracă mândra țară.
Soarele rotund și palid se prevede printre nori,
Ca un vis de tinere țe printre anii trec ători. (V. Alecsandri – Iarna )
S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării
S-au dus zilele babei și nopțile-nvierii”
(V. Alecsandri- Sfîrșitul iernii )
76Deși au autonomie sintactic ă (păstreaz ă posibilit ățile combinatorii ale verbului) s înt lipsite de
autonomie comunicativ ă, fiind inapte de a îndeplini func ția de predicat.
89
89Predicatul verbal compus
1. Defini ția PVC. Discu ții în jurul PVC
2. Caracteristica lexico-gramatical ă a verbelor semiauxiliare. Discu ții și controverse vizavi
de verbele semiauxiliare
3. Semiauxiliarele modale
4. Semiauxiliarele aspectuale
5. Condi țiile necesare pentru existen ța unui PVC
6. Dificult ăți în ce prive ște identificarea PVC
7. PVC plurimembru
Bibliografie :
1. Limba moldoveneasc ă literară contemporan ă. Sintaxa , sub red. prof. A.I.Ciobanu,
Chișinău, Lumina, 1987.
2. M. Avram, Gramatica pentru to ți, Bucure ști, Ed. Academiei, 1986.
3. S. Berejan, Infinitivul
4. A. Ciobanu, Probleme dificile de gramatic ă, Chișinău, Editura Lumina, 1969.
5. A. Ciobanu, Suntaxa practic ă, Chișinău, Editura Lumina, 1991.
6. Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Ed. Științifică, 1998.
7. C. Dimitriu, Gramatica, Sintaxa , Bucure ști, Editura Junimea, 1982.
8. M. E. Goian, Limba rom ână. Probleme de sintax ă, Bucure ști, Editura Recif, 1995.
9. V. Gu țu Romalo, Sintaxa limbii rom âne, Probleme și interpret ări, Bucure ști, Editura
Științifică și pedagogic ă, 1973, p.129-131.
10. G. G. Neam țu, Predicatul în limba rom ână, Bucure ști, Editura Enciclopedic ă, 1986
11. D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000.
1. Definiția PVC. Discu ții în jurul PVC
Una dintre problemele cu care se confrunt ă gramatica contemporan ă, în special sintaxa, este
cea care ține de tipologia predicatelor, clasificarea lor. Gramatica tradi țională a limbii rom âne
(reprezentat ă, întîi de toate de GA) recunoa ște doar dou ă tipuri de predicate: predicat verbal
(constituit, de obicei, printr-un singur verb) și predicat nominal (construit dintr-un verb copulativ
sau semicopulativ și un nume predicativ). PVC reprezint ă o categorie sintactic ă discutat ă în
gramatica rom âneasc ă, asupra c ăreia nu s-a c ăzut de acord. Problema PVC în limba rom ână a fost
tratată mult prea contradictoriu și confuz. Faptul acesta se explic ă prin lipsa unei teorii generale
despre predicat și prin absen ța unei reprezent ări clare privind semnifica ția gramtical ă a acestei p ărți
principale a propozi ției.
O serie de lingvi ști (printre care lingvi știi basarabeni, precum și unii de peste Prut: V. Gu țu
Romalo, C. Dimitriu, I. Iordan, par țial și D. Irimia, etc.) contest ă clasificarea predicatelor în verbale
și nominale, consider înd c ă, în așa fel, s-ar pune semnul identit ății între verb, ca unitate
morfologic ă, și predicat, ca unitate sintactic ă. Cu alte cuvinte, se pune semnul egalit ății între p ărțile
de vorbire și cele de propozi ție, ceea ce ni se pare ca fiind incorect, întrucît categoriile sintactice au,
în mod obi șnuit, o sfer ă mai larg ă decît categoriile morfologice (bun ăoară, deși sferele lor se
suprapun par țial, s înt categorii absolut diferite substantivul și subiectul, adjectivul și atributul,
adverbul și complementul circumstan țial etc.). La fel stau lucrurile și în cazul verbului și
predicatului: toate predicatele trebuie s ă conțină, cel pu țin, un verb personal, dar nu toate verbele
personale s înt apte de a forma de unele singure predicatele propozi ției. În anumite cazuri este
nevoie de dou ă sau chiar mai multe verbe, pentru a construi un predicat. Concluzia fireasc ă din cele
de mai sus este c ă la identificarea predicatelor trebuie s ă ne baz ăm pe criteriul logico-semantic și
dialectica dintre con ținut și form ă, conform c ăreia un anume con ținut îmbrac ă o anume form ă: o
structur ă simpl ă poate transmite o informa ție simpl ă, iar o structur ă complex ă poate reda o
informa ție mai bogat ă în con ținut.
Notă: Așa, bun ăoară, un PVS red ă o informa ție simpl ă, fiind capabil doar s ă numeasc ă sau
să nege ce face subiectul, în ce stare se afl ă: Lacul codrilor albastru, / Nuferi galbeni îl încarcă, /
Tresărind în cercuri albe, el cutremur ă o barcă (M. Eminescu). PVS doar constat ă, dar nu
motiveaz ă acțiunea, nu ne informeaz ă care este atitudinea agentului fa ță de aceast ă acțiune: o
90
90consider ă necesar ă, dorit ă, pe puterile lui sau ac țiunea este la stadiul ini țial, continu ă sau e pe
sfîrșite etc.: La bine și la rău, la bucurie și durere, omul trebuie s ă trăiască, copacul trebuie s ă-și
țină frunza , cerul trebuie s ă picure seninul peste noi (I. Dru ță); Vasile Nicolaevici și geometria știa
să ți-o bage în cap , și a cînta la chiatar ă știa (I. Dru ță); Căci trebuie s ă vă spun că la Humule ști
torc și fetele și băieții, și femeile și bărbații (M. Eminescu); Căci întreb, la ce-am începe să-
ncercăm în luptă dreaptă / A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă (M. Eminescu); Satel
nici n-au îndrăznit să iasă din văi; Deoadat ă Tudorache Moraru sare pe banc ă și începe a se furi șa
cu pași mărunți spre ușă (I. Dru ță) etc. Altfel zis, dac ă inten ția vorbitorului este nu numai de a reda
ce face subiectul, dar și de a exprima atitudinea acestuia fa ță de ac țiunea realizat ă sau stadiul la
care ea se afl ă, atunci el va recurge la o structur ă complex ă, constituit ă din dou ă sau chiar mai multe
verbe. Destr ămarea acestor structuri în cadrul analizei sintactice ar duce la denaturarea sensului
propozi ției.
Așadar, predicarul verbal compus se prezint ă ca un bloc predicativ, o structur ă complex ă
format ă din dou ă sau mai multe verbe (respectiv, el poate fi bimembru, trimembru sau
polimembru) dintre care un verb (respectiv 2, 3 etc.) e semiauxiliar + verb de baz ă la conjunctiv
(infinitiv, supin sau participiu).
Predicatul verbal compus bimembru e constituit dintr- un verb semiauxiliar +
verb de bază (la conjunctiv, infinitiv, supin sau participiu).
2. Caracteristica lexico-gramatical ă a verbelor semiauxiliare. Discu ții și
controverse vizavi de verbele semiauxiliare
Lingvi știi au expus opinii contradictorii cu privire la verbele numite semiauxiliare77. Prin
verbe semiauxiliare se înțelege o grup ă nu prea numeroas ă de verbe (ne)predicative78, care, în
îmbinarea cu un alt verb, servesc doar la nuan țarea ac țiunii sau st ării redate de verbul de baz ă
(devin ni ște etaloane pentru marcarea nuan țelor modale sau aspectuale ale ac țiunii materiale,
cuprinse în verbul de baz ă) și pentru desemnarea indicilor gramaticali (= purt ător, suport material,
punct de sprijin al categoriilor gramaticale) de num ăr, persoan ă, timp, mod) în cazul în care verbul
de baz ă este la infinitiv sau supin. Însuși termenul de semiauxiliar ne sugereaz ă statutul aparte al
acestor verbe: ele nefiind nici predicative ca atare, adic ă verbe propriu-zise, „pline”, „saturate”, sub
aspect semantic, dar nici auxiliare verbale, asemenea celor din structura modurilor și timpurilor
compuse ( între ele exist înd deosebiri de natur ă semantico-lexical ă și distribu țională care le separ ă
de ambele grupe – predicative și auxiliare). Se poate releva o abstractizare avansat ă a con ținutului
lor lexico-semantic, o abstractizare și gramaticalizare care nu s înt duse p înă la cap ăt, fapt reflectat
cu ajutorul prefixoidul semi-. Altfel zis, verbele semiauxiliare s înt par țial desemantizate și tot par țial
gramaticalizate, nici unul din procese nefiind des ăvîrșit, „prezent îndu-se „jum ătate” ca lexem,
„jumătate” ca morfem” [G.G. Neam țu, Predicatul în l. rom ., p. 34]79.
Verbele semiauxiliare își pierd capacitatea de a îndeplini func ția de PVS, av înd o func ție
specific ă. Semiauxiliarele se aseam ănă cu verbele auxiliare, fiindc ă și unele, și altele se îmbină cu
un alt verb și ajut ă la formarea structurii compuse: cele auxiliare – a structurii compuse
morfologice , iar semiauxiliarele – a structurilor compuse de ordin sintactic . Pe l îngă aceasta,
77Unii recunosc existen ța acestor verbe ( și implicit a PVC) în limbile romanice, al ții o contest ă.
În literatura de specialitate cu referire la acest fenomen se poate întîlni și termenul de auxiliare (de mod și de
aspect). Acest termen e mai vechi dec ît cel de semiauxiliar, atest îndu-se încă la Fr. Diez, W. Meyer-Lubke. Termen care
„îngusteaz ă”, limiteaz ă și chiar denatureaz ă specificul verbelor în discu ție. Auxiliarele s înt doar ni ște instrumente
gramaticale, golite aproape în întregime de sens, ajunse la un grad maxim de abstractizare, ceea ce le permite s ă
formeze unit ăți morfologizate, gramaticalizate cu un alt verb.
78 Semiauxiliarele s înt verbe predicative care în anumite anturaje (c înd se îmbină cu un alt verb, își pierd
independen ța predicativ ă, servind doar pentru nuan țarea ac țiunii redate de verbul al doilea și pentru indicarea indicilor
gramaticali.
79Fără a dispune, prin for ța lucrurilor, de instrumentele unei aprecieri cantitative exacte a locului ocupat de
aceste verbe pe o imaginar ă axă „verbe (pline) – verbe auxiliare, se poate totu și aprecia c ă ele se afl ă mai aproape de
verbe dec ît de auxiliare, printr-o serie de tr ăsături lexico-semantice și gramaticale (ceea ce ne face s ă consider ăm
modalitatea în l. rom ână ca o categorie în stadiu incipient, nicidecum avansat sau încheiat. (G. G. Neam țu, p. 34).
91
91auxiliarele s înt desemantizate complet, devenind instrumente gramaticale, din care cauz ă au forme
reduse, scurte, pe c înd semiauxiliarele nu se desemantizeaz ă, păstrîndu-și par țial autonomia
semantic ă.
Verbe auxiliare Verbe semiauxiliare
S înt verbe predicative care intr înd în structurile respective, devin nepredicative.
Se îmbină cu un verb pentru a forma structuri compuse (morfologice sau sintactice).
Se desemantizeaz ă complet Nu se desemantizeaz ă; sînt nesaturate
Îndeplinesc func ția de instrumente gramaticale. semantic, insuficiente semantic din punct
de vedere comunicativ (propoz. cu un asemenea
predicat nu red ă un gînd clar pentru interlocutor: Ion vrea .
Ajută la conjugarea verbelor la timpurile și Servesc la nuan țarea modal ă sau aspectual ă
modurile compuse; a ac țiunii;
Își reduc corpul fonetic, d înd forme scurte; Îndeplinesc func ții de ordin gramatical,
indică nr., pers., timpul
Ajută la formarea structurilor morfologice. Ajut ă la formarea structurilor sintactice.
O caracteristic ă semantic ă a semiauxiliarelor este c ă ele nu denumesc (arat ă) acțiuni.
(Verbul care red ă un proces, la realizarea c ăruia trebuie depus un efort, se nume ște acțiune, ce are la
bază materia). Or, în componen ța PVC exist ă un singur verb de baz ă și deci este exprimat ă o
singur ă acțiune.
Notă: Numesc ac țiuni verbele care denumesc procese, opera ții la realizarea c ărora se cere
depunerea unui efort, unei for țe fizice. Reie șind din sensul adjectivului „fizic” (care se refer ă la
corpul fiin țelor vii, în special la activitatea mu șchilor, care se refer ă la materie – material) vedem c ă
nu exist ă nici un fel de dificult ăți la identificarea verbelor-ac țiuni. Deci, dac ă procesul, opera ția se
realizeaz ă, avînd la baz ă un instrument material (materia), vom avea de a face cu verbe ac țiuni. Iat ă
de ce verbele a gîndi, a propune, a zice, a spune, a cugeta etc. Arat ă acțiuni. Ele se realizeaz ă cu
ajutorul instrumentului material – creerul sau a coardelor vocale, care s înt mu șchi.
Notă: O serie de speciali ști resping semiauxiliarele ( și PVC), motiv îndu-și punctul de vedere
prin lipsa indicilor gramaticali veritabili (cu unele excep ții la verbul a putea ), nonmorfologizarea
celor dou ă verbe care se îmbină, absen ța criteriilor sigure pentru delimitarea verbelor numite
semiauxiliare de altele. Astfel, M. Emilia Goian consider ă că „unitatea lexical ă (între p ărțile
constituente ale PVC) este doar aparent ă, deoarece semiauxiliarele aduc un plus de informa ție
semantic ă și în combina ție cu alte p ărți de vorbire: Începe să plouă. // Începe ploaia.
Încep să citesc. // Încep cartea. Faptul c ă putem afirma coocuren ța lor în cadrul sistemului lexical
nu trebuie absolutizat, deoarece nu formeaz ă sintagme stabile, de genul locu țiunilor sau al
expresiilor, semiauxiliarele p ăstrîndu-și, în combina ție cu orice alte cuvinte, semnifica ția.” (M. E.
Goian, Probleme de sintax ă, p. 52).
Aceste obiec ții sînt, doar par țial, întemeiate. Da, afar ă de comunitatea subiectului gramatical
la cele dou ă verbe, al ți indici gramaticali nu se pot invoca, dar nu e nevoie, întrucît analiza se face la
nivel sintactic, și nu la cel morfologic. Ne intereseaz ă, în primul r înd, ce raport logico-semantic și
funcțional se stabile ște între cele dou ă verbe ale îmbinării. În propozi ția Ion vrea s ă citească.
Verbul să citească nu se subordoneaz ă semiauxiliarului vrea, ci se leag ă de subiectul Ion. Și
semiauxiliarul, și verbul al doilea se afl ă în raport de ineren ță, interp ătrundere, determinare
gramatical ă cu subiectul propozi ției. Situa ția poate fi redat ă grafic în felul urm ător:
Ion vrea s ă citească.
Semiauxiliarele, ca o categorie de verbe, pot fi determinate numai de anumite contexte,
adică în sintax ă; pentru c ă fuziunea lor cu verbul de baz ă rezid ă nu at ît în indici gramaticali, ci în
indici semantici, ca, de altfel, majoritatea categoriilor sintactice. (Ce fapte gramaticale, dec ît numai
cele de valoare semantic ă ni se cer, de exemplu, la determinarea unui atribut invariabil sau la
găsirea unui complement circumstan țial?).
92
92În vreau să cînt și încep să cînt, ambele verbe semiauxiliare formeaz ă cu modul conjunctiv
un tot întreg semantico-sintactic și func țional: dar în alte contexte: vrem apă, începem lucrul etc.
acelea și verbe devin predicative. Deci nu exist ă și nici nu trebuie c ăutată o morfologizare sau
gramaticalizare a elementelor componente ale PVC, pentru c ă „gradul de fuziune a componen ților
acestor îmbinări n-a ajuns încă la stadiul, c înd ele ar putea fi considerate forme aspectuale ale
verbelor, cu at ît mai mult, cu c ît verbul dominant n-a devenit încă element pur formal, auxiliar
veritabil, ca în formele verbale propriu-zise, p ăstrîndu-și sensul s ău lexical bine definit.
S. Berejan a semnalat c ă „îmbinările în discu ție nu pot fi încă numite „unit ăți
morfologizate”. Aceasta ar fi o prea îndrăzneață apropiere a îmbinărilor sintactice de formele
morfologice integre.
Cu totul altfel se prezint ă situa ția în propozi țiile: Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu
bogat… (M. Eminescu);
Ion vrea ap ă; Ion vrea s ă bea apă.
În primul caz, substantivul apă se subordoneaz ă verbului a vrea , devenit acum predicativ,
căci se întrebuin țează în mod independent, iar în al doilea caz acela și substantiv apă realizeaz ă un
raport de obiect fa ță de întreaga îmbinare vrea să bea, și nu fa ță de verbul a bea.
Nu e vorba de dou ă acțiuni independente (ex: mă duc să citesc ), ci de una singur ă, redat ă
prin dou ă verbe.
Cele demonstrate pot fi reprezentate prin um ătoarele trei scheme:
Maria a terminat de sp ălat.
Maria a terminat sp ălatul.
Maria a terminat de sp ălat rufele.
De și din punct de vedere structural, în cadrul PVC avem de a face cu dou ă verbe personale,
totuși din punct de vedere semantic și sintactic ele constituie un tot întreg o unitate indestructibil ă și
aceasta din motivul c ă semiauxiliarul nu poate avea un rol sintactic independent. Cele dou ă verbe
exprim ă o singur ă idee procesual ă, cu o singur ă valoare temporal ă, modal ă și aspectual ă.80
Semiauxiliarele s înt de dou ă feluri: modale și aspectuale.
3. Semiauxiliarele modale
Semiauxiliarele modale arată atitudinea subiectului vorbitor fa ță de ac țiunea denumit ă de
verbul de baz ă, adic ă dau îmbinării predicative o coloratur ă modal ă. Baz îndu-ne pe criteriul logico-
semantic și func țional, am putea delimita mai multe grupe tematice (semantice) de verbe
semiauxiliare, indic înd:
* Posibilitatea sau imposibilitatea : a putea și sinonimele contextuale ale acestuia: a (nu)
reuși, a dovedi, a îndrăzni, a rămîne, a ajunge, a-i conveni, uneori a fi în stare, a izbuti, a fi în
putere, a (nu) a vea putin ță, a fi cu putin ță etc. Numai dorul mamei poate // S ă pătrundă-n lume
toate, // Ca s ă afle mîngîiere // La cumplita sa durere (V. Alecsandri); Da! Da! A ș fi ferice, de-a ș fi
încă o dată // În patria-mi iubit ă, în locul meu natal, // S ă pot a binezice cu mintea-nfl ăcărată //
Visările juniei, vis ări de-un ideal (M. Eminescu); Cînd a ajuns (voinicul) aproape de palatul
împăratului celuia, nu era chip s ă treacă, așa de strașni (M. Eminescu); Dacă se întîmplă să treacă
pe uliți un regiment de solda ți, conduși de sunetul dorobanelor, apoi nu -ți rămîne alta de f ăcut
decît să-ți atupi urechile (V. Alecsandri); Astăzi satul a ajuns s ă aibă trei școli.
* Dorin ța: a vrea, a voi, a binevoi, a dori, a-i veni, a c ăuta, a ține, a spera, a-i arde, a-i abate
etc.: Aș vrea să văd acuma natala mea v îlcioară, / Scăldată în cristalul p îrăului de-argint (M.
Eminescu).
Notă: Un loc separat în subgrupa acestui tip de PVC îl ocup ă îmbinările formate din expresia
îmi vine (la diferite timpuri ale modurilor personale) + un verb sau locu țiune vrebal ă la infinitiv sau
conjunctiv ( îmi vine a r îde – îmi vine să rîd). Este de observat c ă verbul a veni s-a desemantizat în
cazul de fa ță, nemaindic înd ideea de mi șcare material ă (cf. Îmi vine soacra în fiecare zi ), red înd
sensul unei mi șcări sentimentale, psihologice, echival înd, în linii mari, cu a vrea: Odorul meu…, o,
80 Verbele semiauxiliare nu con țin informa ție suficient ă despre obiectul-subiect, nu exprim ă îndeajuns indicii
predicativit ății, iar, pe de alt ă parte, verbul de baz ă nu poate întotdeauna s ă exprime semnifica țiile gramaticale.
93
93prea frumoas ă fată, // Ca marmura-i de alb ă a ta față, // Îmi vine să alerg la tine-ndat ă // Ș-astfel
cum dormi, s ă te cuprind în brațe (M. Eminescu).
* Necesitatea : a trebui (verb tip) , a urma, a r ămîne, a se cere, a se impune, a fi dator, a fi
nevoit, a fi silit, a fi constr îăns, a fi silit, a se vedea nevoit, a rezulta etc. Multe sînt (trebuie) de
făcut și puține de vorbit , dacă ai cu cine te-n țelege (I Creang ă); Și cînd era de f ăcut ceva treab ă (=
trebuia de lucrat), o cam r ărea de pe acas ă (I. Creang ă); O piesă trebuie scris ă mult timp; Ea
trebui de el în somn / Aminte s ă-și aducă (= trebui s ă-și aminteasc ă) / Și dor de-al valurilor Domn /
De inim-o apuc ă (M. Eminescu); Omul e dator s ă lupte cît va putea cu valurile vie ții (I. Creang ă);
Oșlobanu fu nevoit s ă-și ieie tălpășița spre Humule ști, lehămetindu-se de popie și lăsînd toate
merindele sale în stăpînirea noastr ă (I. Creang ă); – Te-ai purtat cu vitejie / și eu sînt îndatorat / S ă-
mi îndeplinesc juruin ța / ce la război ți-am fost dat (C. Negruzzi).
* Capacitatea : a ști, a se pricepe, a se dumeri, a fi capabil etc.: Mama știa a face multe și
mari minun ății (I. Creang ă); Uitat între pămînturi și ceruri, în strîmtoare, / Nu mai știam cunoa ște
nici calea, nici solia, / Și-am dobor ît cu pumnii și umerii stihia (T. Arghezi).
* Încercarea : a încerca, a c ăuta, a întreprinde, a se c ăzni etc.: Cînd amintirile-n trecut /
Încearcă să mă cheme , / Pe drumul lung și cunoscut / Mai trec din vreme-n vreme (M. Eminescu)
După ce ți-i împlini anii, s ă ai a lua (să poți lua) din casa lui, ce-i vrea tu . (I. Creang ă); etc.
Not ă: A nu se confunda no țiunile de verb modal și complement circumstan țial modal (de
mod): semiauxiliarele modale arat ă atitudinea subiectului fa ță de ac țiunea, starea denumit ă de
verbul de baz ă (în asemenea propozi ții subiectul nu se prezint ă ca agent al ac țiunii, ci numai ca o
persoan ă care are o anumit ă atitudine binevoitoare sau nu etc. fa ță de aceast ă acțiune), pe c înd
complementul modal determin ă un verb și indic ă modul în care se desf ășoară acțiunea. Și se
stabile ște cu ajutorul întrebărilor Cum? În ce mod? etc.
4. Semiauxiliarele aspectuale
Semiauxiliarele aspectuale precizeaz ă aspectul ac țiunii, adic ă cum se desf ășoară acțiunea în
timp (e la începutul ei, continu ă sau s-a terminat):
– Incoative (arată că acțiunea verbului de baz ă e la începutul ei): a începe, a (se) porni, a
încerca, a sta, a prinde, a (se) repezi : De la o vreme, v ăzînd că s-a pus în cîrd cu nebunii, începe s-
o întoarcă la șurub . (I. Creang ă);
– Durative (imperfective) (ac țiunea e în proces de desf ășurare, continu ă, dureaz ă): a
continua, a prelungi, a urma, a r ămîne, a nu se orpri, a nu înceta, a nu conteni etc.: Putut-au oare
atîta dor / În noapte s ă se stingă, / Cînd valurile de izvor / N-au încetat să plîngă (M. Eminescu).
– Perfective (finitive, terminative) (ac țiunea se termin ă, s-a terminat, contene ște): a sfîrși, a
termina, a înceta, a izbuti, a reu și etc.: Ursul mai st ă din băut și iar începe a m ărmăi. (I. Creang ă)
etc.
5. Condi țiile obligatorii pentru existen ța unui PVC
Pentru a califica dou ă sau mai multe verbe drept PVC, trebuie respectate urm ătoarele
condi ții:
1. Să fie prezente verbele necesare (unul sau mai multe verbe semiauxiliare și un verb de
bază la una din formele: infinitiv, conjunctiv, supin sau participiu).
2. Toate aceste verbe trebuie s ă se refere la aceea și persoan ă – subiect; s ă existe
comunitatea subiectului pentru toate verbele. Dac ă verbele au subiecte diferite, atunci ele
formeaz ă predicate diferite, deci și propozi ții aparte: Doresc să recitați această poezie.
3. Între semiauxiliar și verbul de baz ă nu se admite inserarea a tot felul de jonctive ( trebuie
ca să fac…, fenomen caracteristic limbii vorbite).
Notă: În corpul PVC se pot întîlni conjunc ții atunci c înd apari ția lor e dictat ă de necesit ăți de
versifica ție: Ah, de cîte ori voit-am, // Ca s ă spînzur lira-n cui, // Și un capăt poeziei // Și pustiului
să pui! (M. Eminescu); Și nu voi ca s ă mă laud , nici că voi să te-nspăimînt, // Cum venir ă, se făcură
toți o apă ș-un pămînt (M. Eminescu); Virtutea despletit ă și patria-ne zeie // Nu pot ca s ă aprindă o
singură scînteie // În sufletu-nghe țat (M. Eminescu).
4. Să constituie o integritate semantic ă și formal ă (un întreg, o unitate indestructibil ă).
94
94 Nota 1 : Partea material ă a predicatului este exprimat ă de verbul de baz ă, pe c înd semiauxiliarul are misiuni de
ordin semantic (indic ă nuan țele modale sau aspectuale) și de ordin formal-gramatical (marcheaz ă indicii de persoan ă,
număr, timp, mod).
Nota 2 : În ce prive ște modul la care st ă verbul de baz ă, trebuie s ă amintim de concuren ța dintre conjunctiv și
infinitiv. În limba latin ă clasic ă, verbele modale posse , velle, deb ēre etc. se îmbinau, de regul ă, cu infinitivul. Modelul
acesta „infinitival” a fost mo ștenit de toate limbile romanice occidentale (fr. je veux chanter; je peux chanter ; it. ho
voluto cantare; ho potuto cantare) . Excep ție face, în aceast ă privin ță, limba rom ână, unde din vechime s-a observat o
tendin ță de substituire a infinitivului prin conjunctiv81 (cu excep ția graiurilor din Bucovina de nord). În ce prive ște
cauzele substituirii, au ap ărut mai multe teorii: teoria substratului, teoria despre influen ța limbii grece ști, teoria
poligenetic ă (pentru detalii a se vedea A. Ciobanu, Probleme dificile de gramatic ă, p. 32-34).
Există și PVC angrenat : De vorbit nu poate vorbi, c ă măselele și dinții i-au căzut mai
bine de o mie de ani (I. Creang ă). În aceast ă categorie de predicate se înscriu și structurile cu verbul
a avea și a fi, de tipul: n-am ce zice, n-ai c înd veni, n-am încotro mă duce, nu-i ce vinde etc. (a se
vedea P. Butuc, Predicatul angrenat în limba rom ână, p. 138-153): Și cui să-i spui, cînd n-ai cui
spune , și ce să-i faci, dac ă n-ai ce-i face (I. Dru ță); Era orfan de tat ă și n-avea de cine se teme (I.
Druță); Ferice de d însa c-a murit, c ă știu că are cine-o boci (I. Creang ă); Și dacă mă vezi așa de
jignit, este c ă n-are cine s ă mă hrănească ca el (I. Creang ă) etc.
6. Unele dificult ăți la identificarea PVC în propozi ție
1. La stabilirea PVC, cel mai dificil lucru este de a determina dac ă avem de a face cu un
verb semiauxiliar (deci arat ă atitudinea sau aspectul) sau predicativ (arat ă o acțiune).
2. Topica nefireasc ă: Astăzi chiar de m-a ș întoarce, // A-n țelege n-o mai pot, // Unde e ști,
copilărie, // Cu p ădurea ta cu tot? (M. Eminescu ); Ș-atunci inima numai de-a bate s ă
încete , // Cînd voi culca sub țărnă a dușmanilor cete! (V. Alecsandri); Dar dacă vrei cu
crezămînt // Să te-ndrăgesc pe tine, // Tu te coboar ă pe pămînt, // Fii muritor ca mine.
(M. Eminescu); Ar trebui alături // De al iubitei nume // În sckipetul verigii // S ă-l
scriem și pe al mumei . (Gr. Vieru); – Cum? Cînd lumea mi-i deschis ă, a privi gîndești,
că pot // Ca întreg Aliotmanul s ă se-mpiedice de-un ciot? (M. Eminescu) etc.
3. Elementele componente ale PVC pot fi exprimate prin expresii sau locu țiuni, ce atribuie
predicatului o structur ă voluminoas ă. La analiz ă, trebuie s ă găsim echivalentele acestor
expresii, s ă le aranj ăm în ordinea cuvenit ă, apoi s ă verific ăm dac ă sînt respectate cele
trei condi ții anterioare: Cerbul… se a șterne pe somn și unde nu începe a m îna porcii la
jir. (I. Creang ă); sînt capabili s ă răspundă…; a nu avea dorin ță să dea ochii cu
cineva… etc.
4. PVC poate fi confundat cu PVN atunci c înd verbul de baz ă este exprimat prin diateza
pasiv ă (sînt prezente dou ă subiecte: gramatical și logic): Arta trebuie s ă fie înțeleasă de
popor; Cartea trebuie s ă fie citită în timpul cel mai scurt; Casa poate fi construit ă într-
un an. Notă: Dac ă verbul a fi poate fi omis, predicatul e PVC.
7. Predicatul verbal compus trimembru
Utilizarea criteriului logico-semantic în vederea determin ării categoriilor sintactice ne duce
inevitabil la constatarea c ă în limba rom ână contemporan ă exist ă un predicat constituit din trei
verbe, care, în anumite condi ții, se dovedesc a fi insuficient de predicative, de aceea, numai în urma
interferen ței, interp ătrunderiii, ele ajung s ă redea un tot întreg semantic și sintactic.
Este constituit din dou ă semiauxiliare și un verb de baz ă. Tipuri:
– PVC triplu cu modalitate dubl ă a acțiunii: Un literat … trebuie s ă știe a trece peste
multe cărți, pe care ar putea s ă le scrie. (I. Dru ță); Și din pricina lui Pepelea de mo ș Bodrîngă,
Pavel mai nu le putea (ciubotele) dovedi de c îrpit. (I. Creang ă); Un bun c ălăreț trebuie s ă știe a
stăpîni zburdălniciile calului s ău (v: Alecsandri) etc.
Notă: A nu se confunda PVC trimembru cu un PVC bimembru „angrenat” cu un supin, format
de la verbul de baz ă al PVC bimembru: de tradus am s ă încerc să traduc; de plecat trebuie s ă
plec…
81 Modelul cu modul conjunctiv e specific și pentru alte limbi din Peninsula Balcanic ă: greaca, albaneza,
bulgara ș.a.
95
95 – PVC triplu modal – aspectual : În totului-tot, a fi trecut la mijloc vreo jum ătate de ceas,
cît a zăbovit mama acolo, mai vreo trei-patru, de c înd fugisem de acas ă, și ar trebui s ă înceapă a
mi se pune soarele drept inim ă, după cum se spune, c ăci era trecut de amiaz ă. (I. Creang ă); Vreau
să încep a lucra…
– PVC triplu aspectual – modal : Dacă tu știai problema astei vie ți cu care lupt, // Ai
vedea, că am cuvinte pana chiar s ă o fi rupt, // C ăci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă
dreaptă // A turna în formă nouă limba veche și-nșeleaptă? (M. Eminescu); încep să pot a
descifra …
Predicatul verbal compus polimembru
Este constituit din trei semiauxiliare și un verb de baz ă: Adică de n-ar fi fost ce era, el ar fi trebuit
să se deprind ă să știe să priceapă o mie și una de lucruri.
Condi țiile pentru existen ța unor asemenea predicate s înt identice ca și pentru PVC
bimembru.
Aplicație:
Comenta ți citatele de mai jos. Ce argumente sau contraargumente ave ți?:
Gh. Constantinescu-Dobridor: „Sub influen ța gramaticilor str ăine (francez ă, german ă, englez ă și
rusă), unii lingvi ști rom âni, au adoptat o a doua clasificare a predicatului, dup ă structura expresiei sale:
predicate simple și predicate compuse…(„complexe”, dac ă ținem seama c ă noțiunea de „compus” nu se
aplică părților de propozi ție, ci p ărților de vorbire, iar structurile în cauz ă corespund celor „complexe” din
sintaxa propozi ției: s înt structuri verbale cu sensuri lexicale suficiente, precedate de verbe auxiliare de
modalitate …
Deoarece aceste verbe au un criteriu de delimitare semantic, și nu gramatical (put înd fi considerate
mai degrab ă „auxiliare semantice” dec ît „auxiliare sau semiauxiliare morfologice de modalitate”); fiindc ă ele
sînt mai degrab ă mijloace lexicale, și nu gramaticale de exprimare a modalit ății în limba rom ână; întrucît
sensul îmbinărilor acestora nu est unitar, unic, fiecare element component particip înd la ele în mod inegal
(verbul de modalitate at ît semantic – prin sensurile de „posibilitate”, de „necesitate”…- c ît și gramatical prin
semnele predicativit ății) și întrucît categoria „predicatului compus” („complex” mai bine zis) nu este precis
conturat ă din punct de vedere gramatical, problema în sine fiind controversat ă, iar analiza lor devenind destul
de complicat ă din punct de vedere didactic, cea mai indicat ă interpretare a acestor structuri negramaticalizate
din limba rom ână este cea tradi țională, de analizare separat ă a fiec ărui element component… „ (p.151).
D. Irimia: „Predicatul vebal compus este constituit dintr-un verb semiauxiliar, expresie a perspectivei
enunțării, și un verb predicativ (sau o form ă verbal ă absolut ă), expresie a semanticii enun țului: Mihai trebuie
să fi pierdut trenul, de n-a venit.” (p. 380). At ît.
96
96Predicatul nominal
1. Conceptul de predicat nominal
2. Verbele de rela ție
3. Clasificarea semantic ă a verbelor de rela ție
4. Elipsa elementelor constitutive ale PN sau elipsa PN
5. Exprimarea numelui predicativ
6. Clasificarea numelui predicativ
7. Topica elementelor componente ale unui PN
8. Predicatul verbal-nominal
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005.
Gramatica limbii rom âne. Vol. II, Edi ția a II-a rev ăzută și adăugită, Bucure ști, Editura Academiei
Române, 1966.
Limba moldoveneasc ă literară contemporan ă, Sintaxa , Chișinău, Lumina, 1987.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Editura Institutul European, 2002.
V. Gu țu Romalo, Sintaxa limbii rom âne. Probleme și interpret ări, Bucure ști, Editura didactic ă și
pedagogic ă, 1973.
I. Iordan, Vl. Robu, Limba rom ână contemporan ă, Bucure ști, Editura Didactic ă și Pedagogic ă,
1978.
D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005.
1. Conceptul de predicat nominal
Predicatul nominal82 este partea principal ă a propozi ției care atribuie subiectului gramatical
o calitate, o însușire sau neag ă prezen ța acesteia la subiect și răspunde la una din întrebările: cum
este subiectul? Ce este subiectul? Al cui este subiectul? Inimi mari, tinere încă, deși voi sînteți
bătrîni. // Noi s întem iarăși trecutul , fără inimi, trist și rece . (M. Eminescu); Cum că eu sînt
nemuritor // Iar tu e ști muritoare ? (M. Eminescu).
Numele predicativ este o pozi ție83 care apar ține clasei de compliniri obligatorii ale verbului,
fiind cerut ă de tr ăsăturile matriciale ale acestuia. Se aseam ănă sub multe aspecte de clasa
complementelor direct și indirect, de care, la nivel sintactic, se deosebe ște prin natura ternară a
relației (NP implic înd atît verbul-centru de tip copulativ, c ît și subiectul).
Numele predicativ se apropie foarte mult de atribut: el se exprim ă prin acelea și părți de
vorbire ca și atributul, cu excep ția verbului la gerunziu (care poate fi atribut, dar nu și nume
predicativ), iar prin con ținutul lui, arat ă, ca și atributul, o caracteristic ă a obiectului indicat prin
termenul cu care se afl ă în rela ție, termen exprimat prin substantiv sau substitutul acestuia. Ca
dovad ă este faptul c ă, prin înlăturarea verbului copulativ, din numele predicativ se poate obține un
atribut. Am putea spune c ă NP este un atribut al subiectului, cu urm ătoarele particularit ăți care îl
deosebesc de atributul propriu-zis: este o parte principal ă (necesar ă) pentru înțelesul integral al
propozi ției: este legat de subiect printr-un verb copulativ / semicopulativ la mod personal84.
82 În gramatica rom âneasc ă, ideea de verb copulativ ( în calitate de component al PN) nu a existat dintotdeauna, ci
ea și-a făcut loc în timp, speciali știi ale c ăror nume ar trebui re ținute în aceast ă privin ță: Ion Eliad în Gramatica
românească, Sibiu, 1828, pornind de la logic ădeduce caracterul copulativ al verbului a fi.
83 G.A.(2005, p. 263) propune o nou ă soluție sintactic ă pentru NP, și anume ca pozi ție sintactic ă distinct ă (deci nu
în cadrul predicatului), apar ținînd clasei determin ărilor obligatorii ale verbului -un complement de tip special. La nivel
semantic, pozi ția NP se distinge de celelalte compliniri obligatorii ale verbului prin interpretarea semantic-predicativ ă și
prin cea de restr îngere a referin ței – și deci posibilitatea exprim ării prin adjectiv. De altfel, NP este singurul
complement al verbului realizat prin adjectiv.
84 În gramatica limbii franceze numelui predicativ i se spune chiar atribut al subiectului . Posibilitatea de a ob ține
din numele predicativ un atribut îți poate servi ca mijloc de control în analiza propozi țiilor în care NP are o exprimare
mai deosebit ă sau se afl ă la distan ță mai mare de subiect.
97
97 Notă: Din unele NP se ob ține o apozi ție, care se izoleaz ă prin pauz ă în vorbire, iar în scris,
prin virgul ă ori prin linie de pauz ă sau care poate primi înaintea lui adverbul explicativ adică. Astfel
de apozi ții rezult ă, de obicei, din construc țiile în care subiectul sau NP la c. N este exprimat printr-
un substantiv propriu, pronume sau numeral cu valoare substantival ă: Vitalie este prietenul meu. /
Vitalie, prietenul meu… El este Ion, colegul meu. / El, adic ă Ion, colegul meu…
Predicatul Nominal este alc ătuit din dou ă componente: un verb (semi)copulativ
(la un mod personal) și un nume predicativ.
2. Verbele de rela ție
Copulativul este, matricial, purt ătorul informa ției sintactice, c ăci el „atrage” /
determină apariția unui NP, iar prin încorporarea morfemelor predicativit ății este purtătorul
predicației enunțiative.
Verbul de rela ție (copulativ, de leg ătură) este prima component ă a predicatului nominal.
El este un instrument gramatical care leag ă numele predicativ de subiect. Calitatea de instrument
gramatical a acestui verb este dat ă prin sl ăbirea prin abstractizare a con ținutului s ău noțional și
lexical, prin gramaticalizarea sa, în compara ție cu verbele care au suficien ță noțională și lexical ă.
Din acest punct de vedere, exist ă diferite grade de abstractizare ( și gramaticalizare) a verbelor de
relație, eviden țiindu-se, în mod special, verbul a fi, cel mai abstract, cel mai gramaticalizat și cel
mai folosit dintre toate. A șadar, verbele de rela ție se clasific ă în verbe copulative și
semicopulative . Verbelor copulative lexico-gramaticale prin con ținutul lor lexical fundamental,
originar: a deveni, a fi , (D. Irimia îl include în aceast ă categorie și pe a părea) li se al ătură alte
verbe, s emicopulative, variante nepredicative ale unor verbe predicative, odat ă cu dezvoltarea unor
sensuri lexicale derivate, insuficiente pentru realizarea componentei semantice de tip lexical a
predica ției: a ajunge, a se face, a ie și (=a deveni), a rămîne, a însemna etc.
Notă: 1. Unii cercet ători consider ă că în realitate, verb copulativ propriu-zis este numai
verbul a deveni , care niciodat ă nu poate fi predicativ. (G.A. 2005, p. 280). Medita ți: Motivele
acțiunii devin clare . // Totul devine (=”se transform ă”) pe lumea asta; În univers nimic nu e static,
ci totul devine.
2. A nu se confunda astfel verbele c înd au func ție de copul ă cu acele care îndeplinesc singure
funcția de PVS: Mișcarea înseamnă sănătate // Ciobanul însemneaz ă oile; La fa ță arăta sănătos //
Îi arată greșelile făcute; Mă găseam student la facultate // Acest metal se g ăsește în Apuseni;
Cuiburile au r ămas goale // În vacanță voi rămîne la bunici; Zarea p ărea de smal ț // Pare că ninge;
În final, dungile ajung negre // Am ajuns la mal.
Există situa ții cînd acela și verb se caracterizeaz ă prin cumul de func ții: raportat la regen ți
diferi ți, el e simultan și verb de leg ătură, și verb predicativ: Dacă nu ne vom hr ăni cu Eminescu
acesta; atunci vom r ămîne în cultură mai departe înfometa ți. (Noica).
Aplicație
Identifica ți valoarea verbelor în aceste enun țuri:
Le-am dat învățături, ca să ne fie în slujbe, de folos și devotați. / Să ție fiecare de-o mo șie. /Fiindu-ne-n provincii
și-n Bucure ști argați (T. Arghezi);
Să-nvățăm să fim și să devenim ;
Maria este șeful de ceat ă și mîndră de succesele ei;
Dar Melina nu era nici slab ă de înger, nici duioas ă din fire și nici stăpînită de mari elanuri de iertare
creștinească (I. Vulpescu) etc.
3. Tot cu valoare de copul ă, în cadrul unui PN, este folosit ă și interjec ția Iată (cu variantele
populare iacă, iaca și iacătă): Obținerea cuno ștințelor trainice – iat ă obiectivul studentului!
Toate verbele compatibile cu pozi ția NP (verbele de rela ție) sînt intranzitive. Unele ( a fi, a
deveni, a ajunge, a ie și, a părea) sînt totdeauna intranzitive, altele s înt transformate în intranzitive
prin asocierea cu reflexivul ( a se face, a se alege ). A arăta, tranzitiv, sinonim cu a părea nu mai are
capacitatea de a avea un complement direct: cf. Ion arată tînăr; Ea arat ă furioasă; Ea arat ă
furioasă geamul spart. În ultimul exemplu a arăta, compatibil cu pozi ția sintactic ă complement
direct ( geamul ), are sensul „a indica o anumit ă direc ție, a orienta privirea cuiva într-o anumit ă
direcție”. În primele exemple, a arăta, intranzitiv, are sensul „a avea aparen ța, a p ărea”. Decurge
din cele analizate c ă pozi ția NP este incompatibil ă cu cea de CD; un verb care prezint ă valen ța
98
98combinatorie corespunz înd pozi ției sintactice „NP”, nu admite, în acela și enun ț, realizarea pozi ției
sintactice „CD” (aceste pozi ții nu s înt niciodat ă coocurente în acela și enun ț).
În concluzie, men ționăm că trei propriet ăți disting verbele copulative de verbele care au
capacitatea de a forma singure predicatul: impun o complinire atributiv ă, nu pot avea pasiv și nu
adaug ă prin ele însele m ărci semantice, ci, eventual, nuan țe aspectuale, ceea ce înseamn ă că se afl ă
întotdeauna într-o structur ă primar ă.
3. Clasificarea semantic ă a verbelor de rela ție
În func ție de sensul lor, verbele de rela ție se clasific ă în cîteva grupe:
* Deveniendi (trecerea subiectului dintr-o stare în alta): a deveni, a se face, a ajunge, a ie și, a
crește etc.: Dac-ar fi s ă iasă toți învățați, după cum soco ți tu, n-ar mai avea cine s ă ne tragă
ciubotele (I. Creang ă).
* Constandi (subiectul își păstreaz ă un timp îndelungat sau nelimitat o calitate sau o stare): a
rămîne, a sta, a se men ține…: Cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii, adeseori dus
rămînea pînă la moarte (I. Creang ă); El… rămase încremenit de frumuse țea priveli ștei (M:
Eminescu); Cînd arde soarel de mai, / C înd vîntul iernii geme, / M ărețul brad pe-naltul plai /
Stă verde -n orice vreme (B. P. Hasdeu)
* Nominandi (subiectului i se atribuie o însușire, o caracteristic ă în calitate de denumire,
nume, dar care nu întotdeauna constituie o tr ăsătură specific ă lui): a se numi, a- și zice, a-și
spune etc.: Casă de oameni de treab ă se cheam ă asta? (I. Creang ă);
* Declarandi (subliniaz ă că subiectul se declar ă ceva sau pe altul îl declar ă astfel) : a se
declara, a se proclama, a se pune, a se alege etc.
* Considerandi (subiectul își atribuie sie și sau altuia diferite caracteristici sau calit ăți proprii
sau improprii): a se considera, a se crede, a se socoti etc.
* Senatiendi (subiectul se consider ă posesor al unor calit ăți): a se simți, a se ști, a se vedea etc.
* Hipotandi (arat ă că însușirile, calit ățile atribuite subiectului s înt, într-o m ăsură oarecare,
ipotetice, presupuse, nesigure, aproximative, deoarece nu întotdeauna corespund realit ății
obiective, dar s înt rodul aprecierii subiective a vorbitorului în raport cu subiectul): a se părea,
a semăna etc.: Părea un tînăr Voievod , / Cu păr de aur moale, / Un v înăt giulgi se-ncheie nod
/ Pe umerele goale (M. Eminescu)
* Exagerandi (subiectul își atribuie în mod exagerat ni ște calit ăți, închipuindu- și că ele îi
aparțin): a se pretinde, a- și închipui etc. El se pretinde șef; Ea se închipuie atot știutoare.
* Simulandi (subiectul simuleaz ă o calitate, o caracteristic ă): a se preface, a se face etc.
* Similandi (arată că subiectul propozi ției echivaleaz ă ca sens no țional con ținutul
predicatului): Orice cuv înt înseamnă un destin .
* Finali (arat ă cu ce scop este folosit subiectul, într-o situa ție concret ă): Odaia aceasta îmi
servește drept dormitor.
A face în opera ții matematice, de asemenea, este copulativ: Doi și cu trei (subiect) fac
cinci (PN); Cinci fără (minus) trei fac doi .85
Notă: Stabilirea inventarului de verbe copulative este o opera ție anevoioas ă și, pentru unele
verbe, adoptat ă prin decizie. În afara nucleului sigur de verbe semicopulative, recunoscute ca atare
de orice gramatic ă, limita dintre copulativele contextuale și verbele noncopulative (ultimele
construite cu EPS) este o chestiune litigioas ă. Criteriul de separare a verbelor contextual-
semicopulative l-a constituit caracteristica verbului de a cere, pentru actualizarea unui sens diferit,
complinirea obligatorie prin nume predicativ. Astfel în cazul verbelor a trece (copulativ), a ieși
(copulativ), a se da (copulativ), pentru actualizarea sensurilor „a fi considerat”, „a deveni”, „a- și
atribui o fals ă calitate”, sensuri totalmente diferite de ale altor apari ții ale formelor în discu ție,
prezen ța numelui predicativ este absolut obligatorie, vecin ătatea NP av înd un rol semantico-
85 Pentru verbul fac sînt posibile dou ă interpret ări: 1) e verb copulativ, echivalent cu înseamnă și 2) verb
predicativ, echivalent cu rezultă, iar numeralul din dreapta lui are func ție de circumstan țial cantitativ în cazul acuzativ
În ce prive ște subiectul în Cinci fără (minus) trei fac doi, de asemenea, exist ă două opinii: M. Avram: subiectul
e reprezentat de întreaga sintagm ă care indic ă opera ția aritmetic ă (unu plus doi; cinci f ără trei etc.), iar C. Dimitriu e de
părere c ă subiectul e doar numeralul cardinal ce apare în pozi ție ini țială (unu, cinci ș.a.): F ără complementul din
acuzativ, ar rezulta: Cinci fac doi . Propozi ția e nelogic ă. Așadar, subiect e întreaga sintagm ă. Predicatul chiar se acord ă
în plural.
99
99sintactic distinctiv ( Ion trece învățat / El trece strada; El iese profesor / El iese din camer ă; El se
dă mare / El se d ă pe mîna prietenilor ).
Aplicație:
1. Alc ătuiți propozi ții în care verbul a rămîne să aibă diverse valori din punct de vedere func țional (verb
personal, verb impersonal, semicopulativ în cadrul PN sau regent pentru o propozi ție subordonat ă predicativ ă).
2. Alc ătuiți enun țuri în care verbele a fi, a părea, a însemna, a ajunge, a ie și, a rămîne, a se face ș.a să aibă
diverse valori: de verb predicativ și verb de rela ție.
4. Elipsa elementelor constitutive ale PN sau elipsa PN
Spre deosebire de alte limbi unde elementul copulativ (verbul a fi) poate lipsi constant (cf.
limba rus ă), în limba rom ână copula este indispensabil ă pentru realizarea unui predicat nominal.
Totuși verbele de rela ție pot lipsi din cadrul predicatului atunci c înd ele se sub înțeleg u șor din
context : Fețișoara lui – / Spuma laptelui, Must ăcioara lui – / Spicul gr îului etc.; Fal ă goală, traistă
ușoară; Ochii ei – dou ă nopți tulburi, gura ei – un haos c ăscat, dinții ei – șiruri de petre de mori
(Mama –P ădurilor) (M. Eminescu); S-ajungi mireas ă, s-ajungi cr ăiasă! / Calea s ă-ți fie numai cu
flori, / Și casa – cas ă, și masa – mas ă / Și sînul – leag ăn de pruncu șori! (V. Alecsandri); Religia – o
frază de dînșii inventat ă (M. Eminescu); Vorba lung ă, sărăcia omului . (este s ărăcia); Care sînt
averile unui voinic? … Puterile lui! (sînt puterile lui) (V. Alecsandri); Zăpezile mi-au p ărut aproape
calde, cerul – mai pu țin plumburiu (G. Meniuc); Grele-s pulberea și duhul, / Greu pe umeri chiar
văzduhul . (Lucian Blaga).
Nota 1 : Dacă numele predicative se raporteaz ă la subiecte diferite, auxiliarul predicativ fiind
același la forme gramaticale diferite, avem at îtea predicate nominale c îte cupluri „subiect – nume
predicativ”: El e o capacitate, iar tu – un nimic [El este o capacitate, iar tu e ști un nimic]; Ori tu ești
nevinovat și ea, mincinoas ă, ori amîndoi, niște farsori [Ori tu e ști nevinovat și ea este mincinoas ă,
ori am îndoi s înteți niște farsori]. Trebuie s ă men ționăm că în lingvistica rom âneasc ă exist ă
speciali ști care infirm ă aceast ă afirma ție (a se vedea C. Dimitriu, p. 1305)
Nota 2 : Spre deosebire de auxiliarul predicativ, care nu se sub înțelege pe l îngă fiecare
component al numelui predicativ multiplu, numele predicativ pe l îngă dou ă sau mai multe
copulative coordonate se reclam ă obligatoriu sub înțeles pe l îngă fiecare verb copulativ în parte,
avînd tot at îtea predicate nominale c îte verbe copulative: Amicul tău a fost, este și va rămîne toată
viața un visător [Amicul t ău a fost un vis ător, este un vis ător și va r ămîne toat ă viața un vis ător];
Ești sau pari obosit? [Ești obosit sau pari obosit?]; Erai de mult profesor sau ai devenit abia acum?
[Erai de mult profesor sau ai devenit profesor abia acum?]; Verzi sînt dealurile tale, frumoase
pădurile șu dumbrăvile spînzurate de coastele dealurilor, limpede și senin ceriul t ău (A. Russo);
Pădurea-n prim ăvară-i o fresc ă luminoas ă /… / O fresc ă luminoas ă și dulce-n prim ăvară / Un
mare triptic vara și toamna un panou, / În friză de zăpadă schimbat ă iarna iar ă, / Pădurea e de-a
pururi acela și – alt tablou (V. Voiculescu).
Nota 3: Cf. : Ionel este ascult ător și încă de bunăvoie. Cîte propozi ții sînt? Avem NP
multiplu? Prin defini ție un nume predicativ nu poate fi coordonat dec ît cu alt nume predicativ
(coordonare omogen ă func țional), nu și cu alt ă parte de propozi ție. Aparen ța coordon ării ne-o d ă
prezen ța unei conjunc ții coordonatoare, cel mai adesea adversative, dublat ă de neexprimarea a doua
oară a PN, ca termen regent complementului: Ionel este ascult ător și este ascult ător încă de
bunăvoie; El este ca p îinea cald ă, dar numai pentru unii. [El este ca p îinea cald ă, dar e ca p îinea
caldă numai pentru unii].
Aparent coordonate cu un NP pot fi aproape toate complementele, dar de fiecare dat ă
consider ăm predicatul sub înțeles în propozi ția a doua: Totdeauna ai fost generos, dar [ai fost
generos] mereu cu aceia și; A rămas repetent, dar numai o dat ă; Azi ați fost ascult ători, însă numai
de frică; Colegul t ău e într-adevăr curajos, dar acas ă la el; Copilul e bolnav și încă de ieri.
Aplicație:
G. G. Neam țu, Elemente de analiz ă gramatical ă. 99 de confuzii / distinc ții, Bucure ști, Editura Științifică și
Enciclopedic ă, 1989, p. 163-165, 210-213.
100
1005. Exprimarea numelui predicativ
Numele predicativ poate fi exprimat prin urm ătoarele p ărți de vorbire:
substantiv: Promisiunea este o datorie . (N); Hainele s înt pentru Maria . (A.); Rezultatele s înt
contrar a șteptărilor. (D.); Rechizitele s înt ale colegului meu . (G). Decanatul este împotriva
întîrzierilor. (G); A cunoaște-nseamn ă iarnă, a iubirii prim ăvară. (L. Blaga); Acela este tipograful
care, / În primul t ău poem din z ăpăceală / Ți-a mutilat trei strofe lapidare.” (G. Top ârceanu) .
Notă: Uneori, din ra țiuni stilistice, numele predicativ e în nominativ-construc ție
tautologic ă. Cf. Căderea este pentru Homer căderea unui mac de rod (T. Vianu); Un lucru mi se
pare cert c ă lumea oamenilor simpli este o lume complicat ă, iar lumea oamenilor complica ți e o
lume simplă. (N. Steindardt).
Notă: De regul ă, substativul cu func ție de nume predicativ este articulat hot ărît/ehot ărît,
determinarea maxim ă fiind obligatorie în cazul în care urmeaz ă un atribut. În mod excep țional,
substantivele-NP s înt nedeterminate dac ă sensul lor general este reliefat în context sau în cazul în
care denumesc profesii: De fapt, m-ar îngrozi să fiu idee și să stau cîteva secunde în capul tău.
(A. Buzura); A te naște este condamnare la moarte . (N. St ănescu).
• adjectiv: Codrul pare tot mai mare, parc ă vine mai aproape // Dimpreun ă cu al lunei disc,
stăpînitor de ape. (M. Eminescu);
• numerale (cardinale, ordinale, multiplicative, frac ționare, adverbiale): Haina este a celui
dintîi.
• pronume (personale, posesive, demonstrative, interogative, relative, nehot ărîte, negative): El
nu mai era el (M. Eminescu ); Cine ești // De vii mut și nevăzut ca-n pove ști? (T. Arghezi);
Datoria este a fiec ăruia dintre noi; Ce e amorul? E un lung / Prilej pentru durere, / C ăci mii
de lacrimi nu-i ajung / Și tot mai multe cere (M. Eminescu).
• Verbe (la infinitiv (cu prepozi ție), la supin, la participiu): Grija noastr ă era de a ajunge la
timp; Lucrurile acestea s înt de aruncat; A vorbi de mizeria material ă a lui Eminescu
însemneaz ă a întrebuința o expresie nepotrivit ă cu individualitatea lui (T. Maiorescu);
Durerea este de neimaginat.
Notă: Uneori este foarte greu de f ăcut distinc ția între un predicat nominal cu numele
predicativ exprimat printr-un participiu și un PVS exprimat printr-un verb la diateza pasiv ă. Aceast ă
confuzie poate ap ărea, desigur, numai atunci c înd avem de a face cu un participiu al unui verb
tranzitiv: Cartea este deschis ă. Merele s înt coapte .
Adesea con ținutul ne ajut ă să facem distinc ție între cele dou ă tipuri de predicate. Astfel, în
exemplul urm ător e clar c ă avem a face cu un PN, și nu cu un verb la diateza pasiv ă: Ferestrele
erau căptușite bine cu rogojini, încît nu se zărea rază de lumină.
Pentru a nu confunda PVS exprimat printr-un verb la diateza pasiv ă cu PN a se re ține:
– Adjectivul (provenit din particiu) cu func ția de NP îi atribuie subiectului o caracteristic ă
(însușire, calitate): Coperta este rupt ă (=nu este în stare bun ă); Caietele s înt rupte (= nu s înt
în stare bun ă); Felinarele erau aprinse; Discu ția a fost înfocată; Mîncarea e fiart ă; Fața-i
era rumenit ă; Toate biletele au fost v îndute; Povestirea era prea dezl înată; Drumul era
desfundat etc.
– Verbul la diateza pasiv ă exprim ă o acțiune pe care o sufer ă subiectul: Coperta a fost rupt ă
intenționat. Dacă participiul e urmat de compliniri verbale (complemente circumstan țiale),
valoarea lui verbal ă apare pe primul plan.
De cele mai multe ori, diateza pasiv ă a verbului poate fi recunoscut ă datorit ă prezen ței în text a
complementului de agent care indic ă cine este agentul ac țiunii: Coperta a fost rupt ă de el .
• adverbe: Ei sînt altfel; Iar noi locului ne ținem, cum am fost a șa rămînem. (M. Eminescu).
Notă: Adverbul, exprim înd o caracteristic ă a verbului, adic ă o not ă a unei ac țiuni sau
stări sau o caracteristic ă a unei caracteristici are anumite particularit ăți atunci c înd se combin ă
cu un verb copulativ. Or, NP, prin defini ție, exprim ă o caracteristic ă a numelui subiect, nu a
verbului, ca în cazul adverbului. De aceea, atunci c înd aceste adverbe func ționeaz ă drept
nume predicative ele trec, prin conversiune, în clasa adjectivelor.
101
101• interjec ții: Cu o asemenea șefă este vai de ei. În acest caz e halal de voi. Invita ția este
hodoronc-tronc ; În cea vale de-oi s ălta, / Vai ș-amar de viața ta (V. Alecsandri ).
• construc ții (infinitivale, adjectivale, substantivale): Condiția este de a fi bun . Ea pare a fi
constantă; A ajuns a fi nep ăsător; E rumen la fa ță (lat în spete); E cu geamurile larg
deschise.
• frazeologisme: Banu-i ochiul dracului .
• Blocuri de cuvinte mai pu țin osificate a c ăror unitate func țională se stabile ște dup ă sens:
Poezia poporal ă este întîia față a civiliza ției unui neam (Al. Russo); „ Aprodul Purice” a fost
o palmă dată de trecutul glorios prezentului mi șelesc (V. Alecsandri)
Notă: Exprimarea NP fiind at ît de variat ă, întrebările la care ar putea r ăspunde s înt numeroase.
Nu este nevoie însă de o list ă a întrebărilor și de memorarea acestora, pentru c ă NP nu se identific ă
prin întrebări, ci prin constatarea faptului c ă o anumită parte a propozi ției arată o
caracteristică a subiectului exprimat ă cu ajutorul unui verb copulativ . În unele propozi ții
folosirea întrebărilor ar putea duce la confundarea NP cu diferite complemente.
Aplicație:
1. Identifica ți predicatele, stabili ți tipul acestora:
El a fost iertat de Maria și invitat la petrecere a doua zi.
Maria este fidel ă ideii de libertate și ostilă lui.
2. G. G. Neam țu, Elemente de analiz ă gramatical ă. 99 de confuzii / distinc ții, Bucure ști, Editura Științifică și
Enciclopedic ă, 1989, p. 152-170, 210-213, 179-182, 183-192, 194-197.
3. Rescrie predicatele din enun țurile urm ătoare specific ând felul lor. :
Mircea a ajuns la Sinaia înaintea noastr ă.
Mirela ajunsese profesoar ă în orașul ei natal.
El a rămas tot director și după ședința de săptămâna trecută.
Mihai a rămas la bunici în timpul vacan ței de vară.
Părea că va ninge.
Părea fericit de reu șita prietenilor s ăi.
4. Construie ște enun țuri în care numele predicativ s ă fie exprimat prin:
a. substantiv în cazul G.
b. pronume demonstrativ.
c. verb la modul supin.
5.Construie ște enun țuri pentru a ilustra valorile verbului «a fi ».
6. Clasificarea numelui predicativ
NP se poate clasifica dup ă două criterii:
a) dup ă structura expresiei sale:
– NP simplu (alcătuit dintr-o singur ă parte de vorbire cu înțeles lexical suficient): Ea este
bibliotecar ă.
– NP complex (alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedat ă de un
adverb de mod de întărire, de precizare, de aproxima ție, de exclusivitate): Acoperișul este
tot roșu; Florile s înt chiar albe; Dunga este numai verde; U șa era doar cr ăpată; Gheața e
cam subțire.
– NP dezvoltat (alcătuit dintr-un substantiv precedat de un numeral cardinal, dintr-un
substantiv și un adjectiv posesiv, legate prin cratim ă, sau dintr-o construc ție nominal ă
infinitival ă; nume și prenume): Ochelarii s înt pentru maic ă-sa; Grija lui era de a fi atent cu
clienții; Eu sînt Lilia; Ea este tu șa Ioana .
– NP multiplu , alcătuit din mai mul ți componen ți, intra ți în rela ție de coordonare
copulativ ă sau adversativ ă: Mîndră și vitează erai în bătaie, o țară română…(Al. Russo);
(subordonate predicative multiple) Dar ceea ce nu știi poate e c ă el e nepotul și moștenitorul
lui podesta din acest ora ș, că duelurile s înt oprite și că poți ajunge la sp înzurătoare. (M.
Eminescu); Ziua era v ânătă, urâtă și geroasă. Și tot vânăt și urât era locul cu apele grele,
sărate… (Zaharia Stancu).
102
102 b) dup ă conținutul expresiei sale:
– NP de calificare atribuie subiectului o însușire propriu-zis ă sau o anumit ă treapt ă într-
o ordonare de valori și se exprim ă prin subst., adj., numerale, pron.: Am aflat ce sînt
oamenii aceia; Faptele s înt asemenea lor; Astea nu s înt de ascuns .
– NP de identificare exprim ă o no țiune singular ă, a cărei sfer ă logic ă se suprapune
sferei subiectului. Este accentuat în propozi ție și se exprim ă prin substantive comune sau
proprii în N, prin pronume personale, interogative, demonstrative, relative în N, prin
verbe la modul infinitiv cu prepozi ție: Mama este autoarea acestei surprize; P ărerea
mea despre el este aceasta; Acesta este o cincime .
7. Topica elementelor componente ale unui PN
De obicei, NP st ă după verbul copulativ86, dar poate sta și înaintea lui (c înd e accentuat, în
propozi ții exclamative, sau c înd este exprimat prin pronume interogative sau adverb interogativ
cum): Ticăloase sînt slugile boiere ști, dar mai tic ăloși sînt boierii . (Z, Stancu); Ce este aceasta?
Cum este lucrarea ta?
Tot înaintea verbului copulativ st ă NP și atunci c înd este exprimat prin pronume interogativ-
relativ sau prin adverbul interogativ-relativ cum: Spune-mi cine este șeful tău? Arată-ne cum este
clădirea? etc.
Între verbul copulativ și NP se pot intercala diferite cuvinte, p ărți de propozi ție sau chiar
propozi ții întregi : Prea mult un înger mi-ai p ărut / Și prea puțin femeie, / Ca fericirea ce-am avut /
Să fi putut s ă steie (M. Eminescu); Apa era zilnic curat ă. Nu era însă deloc limpede. Problema nu
este așadar clară. Ei sînt, așa spune articolul, exemple demne de urmat etc.
Trebuie s ă facem distinc ție între subiectele și NP exprimate prin substantive, numerale,
pronume în N sau verbe la infinitiv. Topica, accentul, intona ția și acordul diferen țiază cele dou ă
părți de propozi ție: Calitatea ei este curajul; Ion este al zecelea în listă; Acesta este al meu; A iubi
înseamnă a trăi etc. Cuvintele cu care încep propozi țiile sînt subiecte (nu s înt intonate special și nici
accentuate), iar cuvintele cu care se încheie propozi țiile sînt NP ale verbelor copulative ce le preced
(ele s înt intonate special și accentuate). Dac ă invers ăm însă ordinea celor dou ă părți de propozi ție,
trebuie s ă inton ăm în mod deosebit și să accentu ăm cuvintele care trec pe primul loc în propozi ție,
pentru ca ele s ă fie înțelese, ca NP, nu ca subiecte: Curajul este calitatea ei; Al zecelea în listă este
Ion; Al meu este acesta; A tr ăi înseamnă a iubi.
Trebuie relevat faptul c ă identificarea subiectului și a NP, în condi țiile nemarc ării accentului
frastic, este o chestiune dificil ă, uneori chiar imposibil ă. Structura scindat ă, cu efect special de
rematizare, face imposibil ă distingerea subiectului de NP, oricare dintre acestea put înd ocupa, sub
accent, pozi ția de NP. Cf. Adu-ți aminte c ă ce trece e viața ta (N. Iorga) – ce trece e NP / Adu-ți
aminte că ce trece e viața ta – ce trece e P Sub., iar viața ta e NP.
În concluzie, men ționăm că varia ția așa de mare a pozi ției componentelor în structurile cu
NP, cu efecte at ît de diverse, de la cel semantic (de schimbare semantic ă a tipului de predica ție), la
cel stilistico-pragmatic (de emfaz ă a construc ției întregi sau de deplasare a interesului comunicativ
de la un component pe altul) e posibil ă numai și numai pentru c ă sintaxa limbii rom âne are mari
libert ăți de topic ă.
Nota 1 : Uneori NP con ține arhisema (numele generic) al subiectului: om, fată, băiat,
băiețaș, femeie etc. Aceste cuvinte nu pot forma singure NP al PN, deoarece, împreun ă cu subiectul,
dau na ștere unei construc ții pleonastice: Maria este o femeie frumoas ă; Ea este o fat ă deșteaptă,
ageră.
Nota 2 : Controverse: Mi-e bine (a se vedea V. Gu țu Romalo: PN, p. 139-140)
Cf. Caloriferul e cald. și E cald afar ă. Predicatul în aceste dou ă structuri numai pare a fi
identic – predicat nominal. În primul enun ț, într-adev ăr este un PN, deoarece adjectivul cald
86 Analiz înd enun țul tautologic apar ținînd lui Noica: Îi reușea lui Hegel s ă scrie o carte cum nu se mai putuse
scrie: … una în care întâmplările sunt idei, sau mai degrab ă ideile sunt întîmplări., D. Irimia ajunge la concluzia c ă
„schimbarea pozi ției substantivelor întîmplări și idei conduce la schimbarea, în fond, a func ției sintactice”. Substantivul
întîmplările este subiect mai întâi și ideile nume predicativ, invers îndu-se în a doua parte a enun țului.
103
103exprim ă o caracteristic ă a numelui-subiect ( caloriferul ), cu care se acord ă. Așadar, pentru a putea
exista nume predicativ trebuie s ă existe subiect, iar existen ța acestor dou ă elemente justific ă
existen ța copulei dintre ele. În enun țul al doilea nu exist ă nume-subiect și ca urmare adverbul cald –
neput înd exprima o caracteristic ă a ceva ce nu exist ă (adic ă a subiectului) – nu poate fi admis ca
nume predicativ. Respectiv, nu putem vorbi de copul ă și deci de predicat nominal. Ceea ce
Gramatica Academic ă (și alți speciali ști) consider ă a fi predicat nominal ( e cald, e sigur, e posibil, e
soare, e lun ă etc.) reprezint ă niște îmbinări stabile verbale / perifraze verbale constituite dintr-un
adverb (substantiv) și un verb. (a se vedea C. Dimitriu, p. 1318-1319, 1323).
Nota 3 : O problem ă special ă apare în vecin ătatea verbului a fi, cînd acesta prime ște ca
determianre obligatorie un grup prepozi țional sau adverbial, exprim înd o rela ție locativ-situa țională.
Uneori aceste grupuri alunec ă de la o interpretare spa țială concret ă (circumstan țiale de loc ale
verbului a fi predicativ) spre valori mai abstracte, f ăcînd dificil ă stabilirea limitei dintre utilizarea
copulativ ă și cea existen țială a verbului a fi: Îngerii sînt, ierarhic, deasupra oamenilor. Situa ția se
complic ă atunci c înd apar în coordonare grupuri propozi ționale / adverbiale interpretate diferit, unul
ca NP, iar cel ălalt, ca circumstan țial: Îngerul este și lîngă noi (CL) , și împotriva noastr ă (NP) .
G.A. propune o solu ție alternativ ă a interpret ării lui a fi, și anume posibilitatea l ărgirii
interpret ării copulative la toate construc țiile verbului a fi conținînd determinativi locativi. O
asemenea solu ție, în viziunea autorilor G.A., ar oferi avantaje semantice și de interpretare sintactic ă:
• s-ar explica paralelismul cu unele adjective locative, deictice sau anaforice: Punctul este
înăuntru / afar ă (este interior / exterior); Casa este departe / aproape / al ături (îndepărtată /
apropiat ă / alăturată);
• s-ar unifica modul de interpretare a predica ției de provenien ță / origine și a celei locativ-
situaționale, care actualmente are interpretare diferit ă: Studentul este în Cluj .(CL) Studentul
este din Cluj. (NP)
8. Predicatul verbal-nominal
PVN este partea principal ă de propozi ție care atribuie subiectului o calitate nuan țată modal
sau aspectual, pun îndu-se accentul pe atitudinea fa ță de calitate: Măi tartorule, nu m înca haram și
spune drept, tu e ști Gerilă… Tu trebuie s ă fii, pentru c ă și focul îngheață lîngă tine. (I. Creang ă);
Moftangiul (…) poate fi s ărac sau bogat, prost ori de ștept (…) el a fost, este și va fi rom ân
adevărat…(I. L. Caragiale); Roadă e puțină, dar ciutureanul caut ă să fie mulțămit – o să aibă pîine
în casă, iar dacă are pîine, ce griji se mai pot lega de el? (I. Dru ță); Și trebuiesc luptate r ăzboaiele
aprinse./ C ăci voi murind în sînge, ei pot s ă fie mari (M. Eminescu); Atunci o na ție se apropie de
moarte, c înd începe să fie surdă la glasul libert ății (V. Alecsandri); Nădăjduiesc să-ți dovedesc
că…nici o secund ă n-am încetat de a fi …al dumitale credincios rob (C. Negruzzi).
Condi țiile de existen ță ale PVN s înt aproximativ acelea și cu ale PVC.
Notă: PVN poate fi confundat cu PVC bimembru cu verbul de baz ă la diateza pasiv ă: Lucrarea
trebuie să fie efectuat ă îngrijit și la timp ; Romanul trebuie s ă fie citit atent; Tu vrei un om s ă te
socoți, / Cu ei s ă te asemeni? (M. Eminescu); Și trebuiesc luptate r ăzboaiele aprinse, / C ăci voi
murind în sînge, ei pot s ă fie mari (M. Eminescu); Atunci o na ție se apropie de moarte, c înd începe
a fi surdă la glasul libet ății (V. Alecsandri).
Propoziția predicativă
Propozi ția predicativ ă este propozi ția care ține locul p ărții nominale a predicatului nominal
sau verbal-nominal (la care se poate reduce prin contragere) din regent ă: Ion a devenit ce a visat; În
mintea mea ea r ămăsese cum fusese în copilărie; N-a ajuns ce-i fu h ărăzit.
Predicativa are deci în fraz ă un rol identic cu acela pe care-l are componenta nominal ă a
predicatului nominal, întrucît arat ă însușirea sau caracteristica atribuit ă subiectului din propozi ția
regent ă, prin intermediul verbului copulativ din aceea și propozi ție. Altfel spus, predicativa este un
echivalent semantic al p ărții nominale, adic ă o perifraz ă a ei.
Notă: Perifrază = a spune acela și lucru cu alte cuvinte (rela ția invariant ă-variant ă).
A nu se confunda cu ( parafrază) a parafraza = a adapta o maxim ă la o situa ție nou ă:
Dumnezeu s ă te fereasc ă de judecata m ăgărească / Dumnezeu s ă te fereasc ă de omul care a citit o
singură carte în viață.
104
104 Predicativa ia na ștere în rezultatul predicativiz ării numelui predicativ al predicatului nominal
(verbal-nominal). Deci perifraz înd NP al PN putem ob ține o propozi ție predicativ ă: Adevărul este
crud/Adev ărul este că nu se aștepta la aceasta; Șeful nostru a ajuns om mare / Șeful nostru a ajuns
ce nici nu g îndești.
Propozi ția predicativ ă nu se afl ă cu ajutorul întrebărilor ( întocmai ca NP), ea fiind
recunoscut ă numai dup ă conținut și locul ocupat de ea imediat dup ă verbul copulativ din regent ă.
În calitate de verbe regente pentru PP s înt verbele copulative ( a fi, a deveni, a p ărea, a
rămîne, a se face, a însemna, a ajunge, a ie și etc.): A -l acuza pe Ștefan cel Mare înseamnă să
condamnăm cu bun ă știință sentimentul drept ății și spiritul de independen ță al popoarelor (M.
Neagoie); Ea poate ie și ce nici n-a visat; Dar mai cumplita lui vinov ăție, / Ticăloșit de crima
îndoielii, / E c ă a simțit în sînge o frăție / Și-o solidaritate cu rebelii (T. Arghezi); Visul meu cel
mai drag era s ă port în suflet o ne țărmurită dragoste pentru oameni (L. Blaga); Pentru noi
primăvara întruchipeaz ă ceea ce întruchipeaz ă vara pentru ei.
Tot ca mijlocitor al unei PP în rela ția cu subiectul regentei este folosit ă și interjec ția iată:
Dicționarul de regionalisme – iat ă (= este) ceea ce ne lipse ște! (= Dic ționarul de regionalisme –
iată (este) lipsa noastr ă!
Uneori verbul copulativ din propozi ția regent ă a PP se afl ă la un mod impersonal. În acest
caz, PP urmeaz ă imediat dup ă verbul copulativ sau dup ă un nume predicativ al acestuia, cu care este
coordonat ă: Și-a pregătit totul, g îndul lui fiind s ă plece pînă la Craiova; Planul de a r ămîne cum l-
au montat a e șuat; Omul, fiind surd, dar cum nu mai întîlnise vreodat ă altul ca pricepere, îl privea
nedumerit.
Notă: Exist ă situa ții în care subiectul propozi ției regente a PP este reprezentat printr-o
Psubiectiv ă. În aceast ă situa ție, regenta comun ă a lor este redus ă numai la verbul copulativ, fapt
care îi relev ă insuficien ța lexical ă și sintactic ă: Ce este mai interesant este s ă uiți banii acas ă.
(Faptul mai interesant este uitarea banilor acas ă); Ceea ce este nepl ăcut în această călătorie este c ă
permanent s întem înțepați de țînțari (Nepl ăcerea în aceast ă călătorie este înțepăturile țînțarilor);
Dacă vine acolo înseamnă să nu fiți liniștiți; Să realizăm această lucrare – iat ă ceea ce ne
propunem.
În ceea ce prive ște raportul sintactic dintre propozi ția predicativ ă și regent ă, el se deosebe ște
tranșant de raportul dintre numele predicativ și subiect (raport de ineren ță). Propozi ția predicativ ă
contracteaz ă cu verbul-predicat raportul sintactic de subordonare87, demonstrat ă și de jonctivele
subordonatoare prin care este introdus ă predicativa.
Elemente introductive ale PP pot fi:
a) că, să, dacă, de, ca s ă etc.: Tot ce-n ast ă lume mai poate pricepe / E c ă de-nceteaz ă
lucrul, foamea-ncepe (M. Eminescu);
b) în exprimarea elevat ă: fiindc ă, pentru c ă, cu scopul ca etc.: Dacă totuși în aceste poezii
au meritat și vor merita s ă figureze în opera lui literar ă este fiindc ă în fiecare din ele apare
deodată din mijlocul imperfec țiunilor o frumuse țe de limb ă și o înălțare de cuget care prevesteau
…. ce avea s ă devie poetul (T. Maiorescu);
c) pronumele și adjectivele pronominale relative: cine, ce, care, c ît etc.: X nu este cine se
crede; Via ța este cît timp trăiești.
d) pronume și adjective nehot ărîte: orice, oricare, oricine etc.: Unii copii se fac orice doresc
părinții lor;
e) adverbe pronominale relative unde, c înd, cum , adverbe pronominale pe baza celor
relative: oricum, ori șicum etc.: Lumea este dup ă cum o vede fiecare .
Cu anumite condi ționări, se poate spune c ă subordonarea predicativei la regenta ei se
realizeaz ă și prin juxtapunere: Nu floare vestejit ă din părul bălai, / Căci singura mea rug ă-i uitării
să mă dai (M. Eminescu).
87 Dacă vom considera inerente predicativele de tipul Problema e c ă doarme , atunci trebuie interpretat ă la fel și
completiva: Se știe că vine etc.
105
105Topica și punctuația
PP st ă după regent ă, dar și înaintea acesteia, ca o excep ție: atunci c înd are ca element
corelativ adverbul de mod de întărire și: Cum e turcul este și pistolul; Cum ți-e portul este și
cinstea.
Substitutul de propozi ție predicativ ă
Problema e c ă ba (= „Problema e c ă nu găsim solu ție”); Întrebarea este dac ă da.
106
106PREDICATUL ADVERBIAL
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Editura Institutul European, 2002.
D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005.
M. Timofte, Actualitatea sintaxei rom ânești „clasice moderne” , Iași, 2005.
Predicatul adverbial constituie obiectul unei controverse în lingvistica rom âneasc ă actual ă
[În GA din a. 2004, paragraful unde este tratat acest subiect se nume ște: Există un predicat
adverbial? , p. 249). Se au în vedere aici adverbele care apar țin clasei construc țiilor de atitudine
propozi țională, exprim înd atitudinea locutorului (certitudine / in certitudine; aproximare) în legătură
cu o întreag ă structur ă propozi țională: Firește că e nedrept etc. Opiniile extreme din literatura de
specialitate constau, pe de o parte, în admiterea predicatului adverbial, indiferent dac ă adverbele
avute în vedere s înt urmate de conjunc ție (că) sau nu, iar, pe de alt ă parte, în negarea predicatului
adverbial88. În afara acestor extreme, mai este și o opinie de mijloc, const înd în admiterea func ției
sintactice de predicat la adverbe, dar numai la cele de felul poate, fire ște, pesemne etc. – atunci c înd
sînt urmate de că (Poate că-l bănuaiau ).
Pentru a ajunge la o solu ție convenabil ă în aceast ă privin ță, consider ăm necesar ă precizarea
că – la fel cu predicatul verbal – nici predicatul adverbial nu poate fi definit, pentru c ă în propozi ția
din care face parte nu exist ă elemente necesare definirii predicatului, adic ă nu exist ă nici subiect și,
ca urmare, nici raportul sintactic specific de ineren ță. Dac ă la predicatul-tip verbul exprim ă acțiunea
ca proces și are categoriile gramaticale de diatez ă, mod, timp, persoan ă, num ăr, la predicatul
adverbial se exclude în mod firesc at ît ipoteza c ă adverbul exprim ă acțiunea, memaicont înd dac ă
aceasta este sau nu privit ă ca proces ( se poate vorbi doar de echivalen ța semantic ă a adverbelor
respective cu anumite verbe perifrastice: poate, pesemne = „este posibil”, fire ște = „este normal”
etc.). A șa stînd lucrurile, la admiterea predicatului adverbial un rol decisiv îl are conjunc ția că care
urmeaz ă după el, constituind indicele lui de predica ție. Propozi ția care urmeaz ă este una subiectiv ă.
Atunci c înd adverbul e urmat de conjunc ție, enun țul are urm ătoarea structur ă de ad încime: Poate că
[așa stau lucrurile, adic ă] problema nu e rezolvat ă definitiv . Dac ă însă adverbul modalizator nu e
urmat de că, atunci se constituie în planul comentariilor / inciden ței: Poate, așa stau lucrurile .
Nu toate adverbele întrunesc condi țiile predicativit ății, căci, prin con ținutul pe care îl au, s înt
incompatibile cu semnul predicativit ății. Pot deveni predicative unele adverbe (modalele): desigur,
firește, de bun ă seamă, cu siguran ță, mai, chiar, aproape etc. La aceste adverbe, predicativitatea nu
este implicat ă, ci func ția lor rezult ă semantic, din echivalen ța (semantic ă) cu verbe perifrastice cu
care teoretic se pot înlocui în context f ără schimbarea inten ției comunicative a vorbitorului ( desigur,
firește, cu adev ărat, de bun ă seamă = „e cert”. Gramatical – conjunc ția subordonatoare că, ce
urmeaz ă adverbelor date introduce o subiectiv ă, conținînd comunicarea propriu-zis ă, iar predicatul
adverbial doar „atrage” comentariul succint: Și poate c ă nici este loc / Pe-o lume de mizerii / Printr-
un atît de sfînt noroc / Str ăbătător durerii ! (M. Eminescu); Mai c ă-mi vine s ă zic și eu ca boierul
cela (I. Creang ă). Așadar, indicele de predica ție al acestor adverbe este xterior predicatului, în
88 Argumentul acestora fiind: „Conjunc ția că este facultativ ă, poate fi substituit ă cu zero, f ără să prejudicieze
semnifica ția enun țului, a șa încît enun țurile cu sau f ără conjunc ție pot fi considerate nu numai sinonime semantic, ci și
echivalente sintactic” (E. Teodorescu).
În structurile cu autonomie enun țiativă, „atitudinea modal ă” a locutorului este dublu exprimat ă: o dat ă prin
morfemele predicativit ății, care, ca m ărci modale, s înt încorporate în forma verbului-predicat, iar, suplimentar, prin
modalizator, care, obligatoriu, lexicalizat, aduce informa ții de modalizare, privind ansamblul propozi ției / frazei: Poate
că va ploua . În structurile f ără autonomie enun țiativă, „atitudinea modal ă” se exprim ă o singur ă dată, cu ajutorul
modalizatorului: Studenta, sigur șocată, mi-a vorbit realmente deschis, fiindc ă nu mai avea nimic de pierdut .
107
107opozi ție cu predicatele tip realizate de verbe, la care indicele de predica ție este interior, dat de
caracterul personal al unei forme modale care se poate ata șa unui nume în nominativ.
Predicatul adverbial se justific ă semantico-gramatical și atunci c înd adverbul se afl ă în
interiorul comunic ării propriu-zise dorite de vorbitor: Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face,
căci eram feciorul mamei, care și ea cu adev ărat c ă știa a face multe și mari minun ății (I.
Creang ă).
Mai trebuie men ționat faptul c ă statutul construcțiilor modalizatoare , deși omogen din punct
de vedre fun țional și semantic, este extrem de eterogen din punct de vedere sintactic. Func țional,
toate apar țin clasei largi a modalizatorilor , modaliz înd fie o predica ție verbal-propozi țională:
Firește că este frumos [caz discutat deja sub aspect sintactic], fie una adjectivală: O imagine fire ște
șocantă; Fată într-adev ăr frumoasă; Soluție literalmente greșită, fie una adverbială: Mi-a vorbit
firește deschis , sau prepozițională: Mă întorc negre șit după Paște, dar nu înainte; Au mers
îmbrățișați probabil pînă la Universitate.
În condi țiile în care adverbele discutate nu apar ca modalizatori ai unei structuri sintactice cu
predicat, ci ai unor adjective, adverbe, grupuri prepozi ționale sau apar ca modalizatori
propozi ționali juxtapu și, izola ți sau neizola ți: Într-adevăr nimeni nu m ă respectă – toate îndeplinesc
funcția de circumstanțiale de modalitate.
Notă: Men ționăm că încadrarea predicatului adverbial în capitolul predicatul verbal nu este
binevenit ă (adverbul e alt ă o parte de vorbire dec ît verbul), c ăci acest tip de predicat se
caracterizeaz ă prin specificul s ău.
În contextele de felul celor de mai sus, informa ția semantic ă a adverbului apar ține modus-
ului, în timp ce informa ția semantic ă a subiectivei introduse prin c ă apar ține dictum -ului, fapt
explicabil prin anacolutul generalizat, const înd în neexprimarea unei subiective cu sens general de
tipul „a șa stau lucrurile” din planul modus -ului și urmat ă de o apozitiv ă, deci prin atragerea planului
modus -ului în planul dictum -ului. În situa țiile c înd nu e urmat de că, adverbul respectiv nu
îndepline ște func ția sintactic ă de predicat, c ăci, din punct de vedere semantic, trimite prin el însuși
la modus , iar din punct de vedere formal / gramatical absen ța conjunc ției că indic ă absen ța unei
propozi ții secundare/subordonate, fapt ce impune o interpretare sintactic ă diferit ă89.
Cf. Zice unul: -Dragul meu, a șa cui făceam și eu / Poate chiar mai iscusit / Însă, vezi, nu m-
am gîndit (T. Arghezi).
Adverbul poate neurmat de c ă îl vom considera substitut de propozi ție/fraz ă incident, dat
fiind faptul c ă nu are, în acest context, dec ît condi ția semantic ă a predicativit ății, fiind echivalent cu
perifrazele verbale de tipul e posibil, nu și condi ția gramatical ă a predicatului adverbial, adic ă nu e
urmat de conjunc ția subordonatoare că, prin care s-ar introduce o subiectiv ă.
Predicatul interjec țional
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Editura Institutul European, 2002.
D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005.
M. Timofte, Actualitatea sintaxei rom ânești „clasice moderne” , Iași, 2005.
Predicatul analogic interjec țional (foarte rar întîlnit, se atest ă mai ales în vorbirea popular ă
și familiar ă) nu este nici el definibil, întrucît în propozi țiile monomembre în care apare nu exist ă
elemente pentru definirea predicatului (nici subiectul, nici raportul sintactic de ineren ță). Totuși
acest predicat poate fi acceptat doar prin asem ănările cu predicatul verbal, asem ănări prin excelen ță
89 Cf. E. Tamb ă Dănilă, Vechi și nou în sintaxa limbii rom âne, p. 117-118.
108
108de natur ă semantic ă. Predicatul analogic interjec țional se aseam ănă cu cel verbal prin aceea c ă
exprim ă o idee verbal ă (acțiunea ca proces), dovada constituind-o posibilitatea de comutare a
interjec ției predicative: cf. Iată o fată frumoasă. – Privește o fată frumoasă; Na un m ăr – Ține un
măr. Anume aceast ă similitudine justific ă de ce predicatul interjec țional se comport ă ca centru /
nucleu al propozi ției monomembre din care face parte: Pupăza zbrr! pe-o dughean ă. (I. Creang ă):
Bîzîiam la stran ă și hîrști! cîte un colac (I. Creang ă); Se scoală împăratul necăjit foc și șart! o
palmă lui Prîslea de a r ăsunat tot palatul (I. L. Caragiale). Valoarea stilistic ă a interjec țiilor
predicative e de a reda ac țiuni momentane de foarte scurt ă durat ă, ccea ce nu poate reda verbul, în
locul c ăruia e folosit ă interjec ția. Caracteristic pentru interjec ții predicative e faptul c ă ele s înt
întotdeauna însoțite în scris de semnul exclam ării, care red ă grafic intona ția cu care ele s înt rostite.
Așadar, interjec ția poate constitui, ca și verbul, centrul semantic, sintactic și pragmatic al
unui enun ț. Inapt ă morfologic de a primi morfemele predicativit ății, interjec ția își îndepline ște rolul
de predicat al enun țării în dou ă tipuri de construc ții, absen ța morfemelor de predicativitate fiind
suplinit ă în alte dou ă moduri:
a) Interjec țiile deictice prezentative ( Iată, uite ) și cele imperative ( Hai (haidem,
haide ți) la masă! Hai și noi în concediu; (în propozi ții bimembre, echivalente cu „mergem”), Na-
ți cartea!; Poftim cartea! ), care, în absen ța morfemelor predicativit ății, marcheaz ă predicativitatea
prin intona ție (apar în construc ții intonate imperativ).
b) Interjec țiile onomatopeice, care numai accidental îndeplinescrolul de predicat,
substituind un verb pe care îl sugereaz ă și prelu înd toate caracteristicile verbului înlocuit
(construc ția integral ă a acestuia, inclusiv posibilitatea de combinare cu un subiect), precum și
trăsătura predicativit ății: Scrîț, buf, trosc etc. ( în propozi ții bimembre): Ușa scîrț (=scîrțîie), cînd
este deschis ă; Copilul pleosc! o palm ă etc. Asemenea interjec ții nu apar în enun țuri imperative, ci
asertive. De și preiau grila sintactic ă a verbului sugerat, nu accept ă însă și construc ția cu clitice:
Copilul ٭o pleosc! o palm ă.
Func ția sintactic ă de predicat poate fi îndeplinit ă și de alte interjec ții:
Zău: (în propozi ții monomembre insuficiente): Zău că așa a spus .
Predicatul „ încorporat”
Predicatul „ încorporat”, adic ă imposibil de lexicalizat se ob ține prin alte mijloace dec ît cele
de tip segmental, și anume prin intonație și contextul situa țional , care servesc la recuperarea tipului
de act de limbaj și de atitudine propozi țională De un asemenea tip de predicat putem vorbi în cadrul
enunțurilor nestructurate, atipice (substitute de propozi ții / fraze), în care lipse ște un
componentpredicativ lexicalizat:
• acte de limbaj expresive, realizate prin interjec ții care sugereaz ă stări psihice ale locutorului
(dispre ț, bucurie, satisfac ție etc.) sau st ări fizice ale acestuia: Ah! Aoleu! Bravissimo! Ura! Of!
etc.
• acte de limbaj directive: Bre! Hei! M ă!
• Adverbe de confirmare, infirmare, validare a predica ției, toate exprim înd acte declarative: Nici
vorbă! Da!
109
109ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL
1. Noțiuni generale
2. Reguli speciale de acord
3. Acordul dup ă înțeles
4. Acordul prin atrac ție
5. Acordul la distan ță
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Editura Institutul European, 2002.
D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005.
M. Timofte, Actualitatea sintaxei rom ânești „clasice moderne” , Iași, 2005, p. 65-151.
1. Noțiuni generale
Sintetiz ând, expresia raportului de determinare dintre subiectul și predicatul const ă în
acordul dintre ele, concretizat în raportul de ineren ță. Faptul c ă predicatul se acord ă cu subiectul
arată că, dacă se pune problema distingerii unui determinant și a unui determinat, subiectul poate fi
considerat termenul determinat, iar predicatul determinantul lui. În GA se afirm ă că relația de
dependen ță se realizeaz ă ca rela ție de dependen ță bilateral ă și de dependen ță unilateral ă. Rela ția de
dependen ță bilateral ă sau de interdependen ță reprezint ă o form ă special ă de dependen ță între doi
termeni care se presupun reciproc. Acest tip de rela ție se stabile ște între subiectul și predicatul unei
propozi ții, form înd „nucleul predica țional”. Fiecare dintre termeni impune celuilalt anumite
restric ții referitoare la categoriile gramaticale, în sensul c ă predicatul impune subiectului
nominativul, iar subiectul impune predicatului num ărul și persoana. În aceea și ordine de idei, rela ția
de dependen ță unilateral ă asociaz ă doi termeni: regentul, adic ă termenul care nu poate fi omis și în
jurul c ăruia graviteaz ă actul comunic ării și adjunctul, termenul care poate fi omis f ără să se
dezorganizeze comunicarea din punct de vedere semantic. La nivelul propozi ției, rela ția de
dependen ță se exprim ă prin acord. Aceasta const ă în repetarea, prin mijloace morfologice, a unei
anumite informa ții gramaticale de la regent la adjunct90.
90 Raportul de ineren ță apare numai în limitele propozi ției bimembre și numai între func țiile sintactice de
subiect și predicat pe care le genereaz ă. El are drept con ținut raportual „importan ța cea mai mare și egal ă a părților de
propozi ție principale numite subiect și predicat, g îndite o singur ă dată împreun ă, implic ându-se una pe alta, indiferent
dacă (pentru vorbitor și, deci, pentru interlocutor) apare întâi subiectul și apoi predicatul ( Omul cântă; Noi mergem ) sau
invers, întâi predicatul și apoi subiectul ( Cîntă omul; Mergem noi )”.
Propozi ția bimembr ă, fiind unitate sintactic ă de baz ă, nu poate fi conceput ă în afara nucleului predica țional;
întrucât ea comunic ă o judecat ă logic ă în care exist ă un subiect al judec ății și un predicat al judec ății care sunt inerente
unul cu altul (unul îl implic ă pe cel ălalt tot a șa cum cel ălalt îl implic ă pe primul), din punctul de vedere al con ținutului
raportual, subiectul și predicatul s înt inerente, neput înd fi concepute unul f ără celălalt. Rezult ă că în cazul raportului de
ineren ță „func țiile sintactice de subiect și predicat au importan ță egală”. Acest tip de p ărere o întîlnim și în concep ția
altor lingvi ști care apreciaz ă că „rela ția de interdependen ță are rol determinant în organizarea enun țurilor sintactice
verbale și verbal-nominale. În acest sens, verbul este singura categorie lexico-gramatical ă capabil ă să dezvolte sensuri
temporale în mod abstract, prin intermediul categoriei gramaticale specifice. Func ția primordial ă a comunic ării o
reprezint ă „predica ția, func ție care implic ă plasarea în timp sau din perspectiva timpului actului lingvistic. Verbul este
cel care dezvolt ă sensuri în interiorul categoriei gramaticale de persoan ă, în raport de simultaneitate cu cea de num ăr”.
Acest lucru face din verb singura clas ă lexico-gramatical ă în rela ție de imanen ță și ineren ță cu un subiect. Rela ția este
implicit ă din punctul de vedere al persoanei, diferen ța specific ă reprezent înd-o desinen ța: cf. văd, vezi, vede . Aceasta
devine explicit ă, concretiz ându-se lexical-sintactic prin atragerea unui nume în sfera actului predica țional de tipul eu
văd, tu vezi, el vede. Prin predica ție, se intersecteaz ă planul subiectiv cu cel obiectiv, al comunic ării / comentariilor în
desfășurarea unei rela ții de interdependen ță, gener ându-se cele dou ă func ții sintactice principale imanente nucleului
predica țional: predicatul și subiectul.
110
110Vorbind despre acordul predicatului verbal cu subiectul, distingem reguli generale și reguli
speciale. Regula general ă ne spune c ă predicatul verbal se acord ă întotdeauna cu subiectul în
număr și persoană.
Predicatul nominal se acord ă cu subiectul în func ție de natura morfologic ă a componentelor
sale. Astfel:
a) Verbul copulativ se acord ă cu subiectul în persoan ă și num ăr (întocmai ca predicatul
verbal): Eu sînt student. Tu e ști student .
b) Numele predicativ exprimat prin adjectiv calificativ variabil (unele numerale
cardinale, numereale ordinale, multiplicative sau frac ționare) se acord ă frecvent cu
subiectul în gen, num ăr și caz ( întocmai ca atributul adjectival cu substantivul
determinat): Pomul este roditor. Florile s înt parfumate. Efortul este îndoit. Ea a fost
prima .
NP exprimat prin substantive se acord ă cu subiectul, de obicei, în
număr și caz (Omul este o fiin ță cugetătoare; Plimbarea era un prilej
favorabil ) sau numai în num ăr ori gen și num ăr: Țesătura este de in.
Scaunul este de lemn.
Exist ă și situa ții cînd acordul NP exprimat prin substantiv,
pronume sau numeral nu se mai face: Borcanele s înt de sticl ă. Ea este ca și
celelalte.
2. Reguli speciale de acord
Dac ă PV este situat dup ă subiecte multiple, el cap ătă întotdeauna forma persoanei a III-a
plural:
Cf. Și cântecul și plânsul pe-nfundate nu-i mai ajung pentru asta . (I.L. Caragiale);
Au murit și numărul din poart ă / Și clopotul și lacătul și cheia. (T. Arghezi);
Fata, b ăiatul, mama și tata se înțeleg/ pot tr ăi împreună un timp ;
Ion și Gheorghe îngrijesc gr ădina; Andreea și Victoria s înt oameni minuna ți.
Dac ă în structura subiectului intr ă mai multe pronume personale, pronumele de persoana I le
domin ă pe celelalte, iar pronumele de persoana a II-a se impune asupra pronumelui de persoana a
III-a: Cf. Dar și eu și ea nu suntem cazuri, suntem o realitate .(C. Noica); Tu și ea l-ați ticăloșit.
3. Acordul dup ă înțeles
Acordul dup ă înțeles este numit în literatura de specialitate și „acord logic” sau „semantic”,
și este întâlnit în majoritatea limbilor analitice: în latin ă, francez ă, englez ă, ori în rusă. Aspectul s ău
cel mai frecvent se produce atunci c ând subiectul gramatical al propozi ției este exprimat printr-un
substantiv colectiv ( majoritate, mul țime, grămadă, grup, echip ă), urmat de un determinant la plural.
Deși subiectul are form ă de singular, predicatul se pune la plural. Cf. O mulțime de oameni au pierit
în războiul din Vietnam; Majoritatea copiilor africani sunt neferici ți; Când ai mai mult ă treabă,
atunci dă peste tine o sumedenie de rude; Pa șii trec/ eu r ămân. Între subiect și predicat se
realizeaz ă exclusiv o potrivire logic ă sau semantic ă. În alte cazuri, cu toate c ă substantivul colectiv
e urmat de un atribut substantival la plural, predicatul se pune la singular: Grupul de turi ști a
părăsit localitatea; Stolul de l ăcuste a nimicit întregul Egipt.
Nu întotdeauna substantivul care func ționeaz ă ca element determinant pe l ângă S gramatical
impune ideea de pluralitate. Este cazul abaterilor de tipul:
Treptat, num ărul verbelor neregulate de conJugarea a II-a și a III-a se reduc.
Numărul bacteriilor rezistente la antibiotice cresc, oferind tablouri clinice complet modificate.
Numărul acceselor scad, bolnavul expectoreaz ă mai ușor.
C ând subiectul este exprimat printr-un substantiv cu sens colectiv, dar care nu are o
determinare anume la plural (exprimat ă ori m ăcar sub înțeleasă), folosirea predicatului la plural este,
de asemenea, gre șită: De la facerea lumii, omenirea întreagă n-au mai pomenit a șa ceva.
Lumea au comentat în fel și chip. Lumea m-au acuzat de lips ă de simțire și de umanitate fa ță
de Eminescu .(Veronica Micle)
111
111Din punctul de vedere al normelor gramaticale rom ânești este gre șită și o exprimare ca
Familia Popescu au sosit de la mare (ori au plecat în străinătate) cu predicatul la pluaral în loc de
singular. Cei care se exprim ă în acest fel g ândesc c ă familia Popescu înseamn ă membrii familiei
Popescu sau Pope știi, deci s-ar p ărea c ă acordul logic are și aici o justificare. În realitate,
substantivul familie , avînd form ă de singular, ca de altfel și determinantul care îi urmeaz ă,
predicatul trebuie s ă se acorde în num ăr și persoan ă cu subiectul familie , care exprim ă, într-adev ăr,
o colectivitate, însă privit ă ca un tot unitar. Numai în engleza britanic ă forma de plural a verbului
este corect ă în astfel de cazuri. Cf. My family are from California (= “Familia mea sunt din
California”).
Acordurile logice sau dup ă înțeles pot fi considerate, de multe ori gre șite, dar și de mai multe
ori ele s înt tolerabile ori chiar recomandabile. Într-un context precum Părul ei sunt valuri cre țe /
Spumă albă-i pieptul ei – explica ția licen ței poetice co șbuciene ar putea fi urm ătoarea: în primul
vers (care formeaz ă o propozi ție principal ă) subiectul este părul și cu acesta ar fi trebuit s ă se
acorde verbul copulativ a fi. Dac ă acordul s-a f ăcut cu numele predicativ (valuri) , aceasta se
datoreaz ă faptului c ă substantivul se afl ă în imediata vecin ătate a verbului copulativ.
Un alt caz de acord logic care s-a f ăcut ținîndu-se seama de sex sau de genul natural, ceea ce
este indubitabil gre șit și echivaleaz ă cu un dezacord din punctul de vedere al genului gramatical îl
reprezint ă un context de felul: La vernisaj au fost prezen ți (în loc de prezente) personalit ăți ale
vieții științințifice și culturale.
Substantivele epicene cunosc, de asemenea, o situa ție particular ă: dacă numele predicativ ori
subiectul este exprimat prin substantive epicene, nu avem acord în gen:
Cocostârcul ( = masculin) este pasăre (=feminin).
O situa ție asem ănătoare se înregistreaz ă în cazul substantivelor de gen comun, de tipul
Vasilescu, Ionescu , care nu se acord ă cu numele predicativ în gen. Cf. Vasilescu este student ă.
Ionescu este doctori ță.
C înd subiectul este exprimat prin pronume nehot ărît fiecare , neurmat de determin ări la plural,
predicatul verbal și predicatul nominal al propozi ției se pun la plural, numai dac ă sînt urmate de un
complement cu sens distribu țional sau de o propozi ție coordonat ă cu prima, al c ărei predicat este la
plural și se refer ă la acela și subiect: Au venit fiecare cu c îte un băț; Au fost distin și fiecare cu c îte o
medalie de aur.
C înd subiectul este exprimat prin pronume negative nici unul și nici una (cu sens de „to ți”,
„toate”) sau prin pronumele nehot ărîte unul (=”to ți”), una (=”toate”), vreunul, vreuna, careva etc.,
neurmate de determin ări la plural, predicatul verbal și PN se pun la pers. I sau la a II-a plural,
deoarece vorbitorul se solidarizeaz ă sau solidarizeaz ă pe interlocutor cu colectivitatea: Nici unul nu
discutam (discuta ți). Unul nu mai r ămînem.
Contradic ție între form ă și înțeles exist ă în structurile enun țiative apar ținînd stilului
administrativ. În aceste enun țuri, începutul este întotdeauna standard – subsemnatul, semnatarul,
contractantul, expeditorul, limba rom ână actual ă prefer ă acordul cu subiectul inclus ( subsemnatul ,
respectiv celelalte substantive fiind considerate apozi ții): Cf. Subsemnatul, Popescu Adrian, declar
următoarele… -față de care acordul cu subsemnatul sau cu celelalte substantive la persoana a III-a
singular sau plural reprezint ă o construc ție învechit ă: Subsemnatul, XY, declar ă…
4. Acordul prin atrac ție
C ând un cuv ânt nu se acord ă cu termenul pe care îl lămurește ori la care se refer ă, ci cu altul
care se afl ă mai aproape de el, ori se impune mai mult aten ției vorbitorului, avem de a face cu acord
prin atrac ție. Acest tip de acord este considerat de majoritatea lingvi știlor o „gre șeală de acord”,
care apare în vorbirea popular ă și familiar ă. Vorbitorul înțelege acordarea diverselor elemente din
componen ța predicatului nu cu partea de vorbire subiect, ci cu partea de vorbire mai apropiat ă de
predicat. CF. Mie-mi place dreptatea și omenia . (L. Rebreanu).
Uneori, predicatul verbal și cel nominal al propozi ției nu se mai acord ă cu subiectul acesteia,
ci cu alt cuv înt din propozi ție, de care este mai aproape, de care este „atras” sau care se impune mai
mult aten ției vorbitorului:
112
112 a) Dac ă subiectul este la alt num ăr decât numele predicativ, verbul copulativ ar trebui s ă se
acorde în num ăr cu subiectul. Numai c ă acordul se face cu numele predicativ:
Trei sute de lei este o sum ă mică.
Cinci sute de lei sunt o sum ă potrivită.
Când verbul copulativ este mai aproape de numele predicativ dec ât de S, acordul prin atrac ție cu
numele predicativ este mai u șor de justificat:
„Cocioaba… b ărbatul, fata și boii… un țap și două capre slabe și râioase ce dormeau pururea în
tindă era toată averea Irinuc ăi.” (Ion Creang ă)
b) C înd subiectul multiplu al unei propozi ții este alc ătuit din mai mul ți termeni la singular,
în raport de coordonare copulativ ă, așezați după predicatul verbal sau nominal, atunci acest predicat
se pune la singular, acord îndu-se prin atrac ție numai cu subiectul mai apropiat de el: A fost (era)
odată un împărat și o împărăteasă; De departe se auzea c întecul coco șilor și lătratul cîinilor;
Acolo i-a întîmpinat veveri ța cea roșcată și mierla cea fluier ătoare .
c) Propozi țiile cu subiectul exprimat prin substantivele cu sens colectiv – cum ar fi
detașament, roi, stol, turm ă, herghelie, ciread ă etc. au predicatul la singular sau la plural, dup ă cum
substantivul cu func ția de subiect se afl ă la singular sau la plural, acordul predicatului f ăcându-se
deci mai mult din punct de vedere gramatical dec ît semantic. Apar însă în vorbire, și excep ții de la
aceast ă regul ă, datorit ă unui acord dublu (prin atrac ție și după înțeles): cf.
Stolul a zburat. Stolurile au zburat.
Stolul de vr ăbii a zburat. Stolurile de vr ăbii au zburat.
Au venit o mul țime (o sumedenie, o gr ămadă) de copii.
Cu c ît se vinde o gr ămadă de mere?/ S-au stricat o gr ămadă de mere.
O grămadă de oameni veniser ă pe jos; O mul țime de copii alergau prin curte;
O seamă de puieți păreau nedezvolta ți; Un sfert dintre ei nu erau prezen ți.
Notă: Dintre construc țiile din limba vorbit ă, dubii suscit ă construc ții precum în ce privesc
banii, în ceea ce privesc problemele, în care verbul a privi nu trebuie folosit la plural, deoarece
substantivele banii și problemele sunt complemente, nu subiecte. Corect este s ă se spun ă: în ce
privește banii , în ceea ce prive ște problemele (cu verbul a privi la persoana a III-a singular). Gre șite
sunt și construc țiile: ce-s cu astea?, Ce-s cu c ărțile alea? , în care – s se folose ște în locul lui sînt.
Greșeala rezid ă în faptul c ă verbul a fi apare la persoana a III-a plural, în loc de singular.
C îteva acorduri prin atrac ție pot fi considerate corecte și, deci, acceptabile în limba literar ă :
Era odată un moșneag și o babă. (Ion Creang ă).
Verbul copulativ se acord ă în num ăr și în persoan ă cu numele predicativ imediat urm ător, nu
cu subiectul care îl preced ă, care se afl ă la o distan ță mai mic ă sau mai mare și care are form ă de
singular: Averea lui s înt cărțile; Puterea în care trebuie s ă aveți încredere suntem noi; Omul acela
sînt eu. Subiectul averea este punctul de plecare în comunicare, fiind factorul caracterizat, pe c ând
cărțile constituie elementul nou, care identific ă sau caracterizeaz ă subiectul și care func ționeaz ă ca
nume predicativ. Dac ă accept ăm corectitudinea acestei interpret ări, înseamn ă că folosirea lui sînt în
loc de este reprezint ă un acord prin atrac ție, care poate fi tolerat, întrucât nimeni nu spune, probabil,
*Averea lui e c ărțile. În schimb, foarte mul ți vorbitori spun Trei sute de lei este o sum ă important ă
(în loc de „sunt o sum ă important ă”).
Incongruen ță exist ă și în ceea ce prive ște „schimbarea categoriei morfologice” a unor
cuvinte: Cf. Bacovia este un creator autentic, a c ărui marcă de originalitate este dificil ă de
surprins, nu înseamnă că lipsește; Tragedia-sun ă aceste rînduri nici u șoare de tradus, nici limpezi-
este imita ția unei ac țiuni alese și întregi .
Alte gre șeli constau în neacordarea predicatului exprimat printr-un verb pasiv reflexiv cu
subiectul. Cf. Pentru o camer ă, se va plăti o sută optzeci de dolari pe lun ă.
Eram convins c ă nu mi se va spune dec ât lucrurile cele mai bune .
5. Acordul la distan ță
Potrivit unor speciali ști, în limba rom ână s-ar întîlni și un al patrulea tip de acord, pe care
aceast ă direc ție de cerecetare l-a numit acordul la distan ță. Acesta exist ă într-un context de tipul: o
113
113formă flexionar ă a pronumelui personal de persoana I sau persoana a II-a singular plus unul din
pronumele relative care, ce, c îți, cel ce, ăl de plus un verb predicat sau din structura predicatului la
persoana I sau a II-a singular sau plural, adic ă la aceea și persoan ă cu a formei de pronume personal
care precede pronumele relativ: Eu, care c înt, mă bucur de via ță; Voi, care c întați, vă bucurați de
viață.
Aceast ă direc ție este inecceptabil ă pentru mul ți, în schimb, al ți autori apreciaz ă că aceast ă
structurare actual ă trebuie admis ă ca o norm ă a limbii rom âne, întrucît anacolutul pe care îl conține
este generalizat.
În concluzie, putem men ționa c ă, dat ă fiind complexitaea normelor și diversitatea
problemelor pe care le ridic ă acordul predicatului cu subiectul în limba rom ână, orice tip de
investiga ție lingvistic ă este susceptibil ă de exhaustivitate și necesit ă o prezentare c ât mai detaliat ă și
nuanțată a limbii. Or, „Nu noi suntem st ăpânii limbii, limba este st ăpâna noastr ă.” (Mihai
Eminescu).
114
114SUBIECTUL
1. Defini ții și caracteristici
2. Mijloacele de exprimare a subiectului
3. Cazul subiectului
4. Tipuri de subiect
5. Momente dificile la identificarea subiectului
6. Topica subiectului
Bibliografie
1. Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005,
p. 313-370.
2. Gramatica limbii rom âne. Vol. II, Edi ția a II-a rev ăzută și adăugită, Bucure ști, Editura
Academiei Rom âne, 1966, p. 87-95.
3. Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998,
p. 116-132.
4. C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Editura Institutul
European, 2002, p. 1254-1276.
5. V. Gu țu Romalo, Sintaxa limbii rom âne. Probleme și interpret ări, Bucure ști, Editura
didactic ă și pedagogic ă, 1973, p. 109-118.
6. D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000, p. 385-394.
7. A. Merlan, Sintaxa limbii rom âne. Relații sintactice și conectori , Iași, 2001, p. 36-55.
7. R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale, Institutul European, 2005, p. 150-165.
8. G. Pan ă Dindelegan, Teorie și analiză gramatical ă, Iași, Editura Coresi, 1994, p. 113-
117.
9. M. R ădulescu, Relația dintre subiect și predicat // LR, XXIX, 1980, nr. 1, p. 11-27.
10. V. Ilincan, Expresii verbale semiimpersonale // Analele Universit ății „Ștefan cel Mare”,
tomul VII, Suceava, 2002, p. 43-46.
1. Definiție și caracteristici
Defini ția tradi țională a subiectului e că acesta este obiectul g îndirii noastre despre care
afirm ăm sau neg ăm ceva cu ajutorul predicatului. Altfel zis, subiectul arat ă cine înfăptuiește o
acțiune, cui i se atribuie o însușire, despre cine sau ce se vorbe ște într-o propozi ție etc. E de
menționat faptul c ă valorile semantice ale predicatului, raportate la subiect s înt mult mai complexe
decît cele prezentate în aceast ă defini ție devenit ă una tradi țională. Esen ța subiectului, ca parte
principal ă de propozi ție rezid ă în raportul semantic ce se stabile ște între cele dou ă părți principale
de propozi ție. Așadar, o defi ție exhaustiv ă ar fi:
Subiectul este partea principal ă a propozi ției care arat ă cine face ac țiunea denumit ă de
verbul predicat sau cui i se atribuie o însușire, o calitate, o caracteristic ă sau acțiune, stare cu
nuanțe modale sau aspectuale. Întrebări: Cine? Ce? Despre cine (ce) se spune ceva în propozi ție?
De exemplu: În faptă lumea-i visul sufletului nostru (M. Eminescu); Aducerile-aminte pe suflet cad
în picuri / Rede șteptînd în față-mi trecutele nimicuri (M. Eminescu).
O asemenea defini ție, de și dezv ăluie esen ța fenomenului lingual în discu ție, nu este practic ă.
Pentru a nu complica totu și lucrurile, dar și fără a denatura adev ărul științific, am putea folosi
pentru comoditate urm ătoarea defini ție: Subiectul este partea principal ă a propozi ției care
constituie obiectul g îndirii noastre și stă întotdeauna în cazul Nominativ, despre el afirm îndu-se
sau negîndu-se ceva cu ajutorul predicatului (cine? ce?).
Subiectul reprezint ă, în mod obi șnuit, punctul de plecare în comunicare, în formularea unei
propozi ții. De aceea, într-o topic ă neafectiv ă, obișnuită, îl găsim frecvent înaintea predicatului.
Întrucît esen ța subiectului const ă în rela țiile semantice cu predicatul, identificarea lui în propozi ție
se va face g ăsind, mai întîi, predicatul (Identific ăm predicatul, îl subliniem și îi adres ăm întrebarea
pentru a afla subiectul).
Notă: Subliniem c ă, în special în practica școlară, a devenit familiar ă întrebarea subiectului
despre cine se vorbe ște în propozi ție?, care a devenit una universal ă la analiza oric ăror propozi ții.
115
115La o analiz ă superficial ă, întrebarea nu treze ște suspiciuni și pare una admisibil ă. Într-adev ăr însă,
ea nu corespunde exigen țelor analizei sintactice, întrucît se știe că orice întrebare este și trebuie
adresat ă unui cuv înt regent (care, de altfel, este rostit în componen ța întrebării). În situa ția pe care o
discut ăm, întrebarea nu are adres ă, adic ă planeaz ă în aer. În așa fel, analiz înd propozi ția Ciobanii
pășunează vitele (Ion pa ște vaca etc.), și recurg înd la întrebarea despre cine se vorbe ște în
propoziție?, pot fi considerate subiecte toate substantivele din aceast ă propozi ție. Asemenea gen de
greșeală poate fi lesne evitat ă, dacă mai întîi se va identifica predicatul propozi ției și lui i se va
adresa întrebarea: cine pășunează?
Situații similare se întîmplă și atunci c înd este inversat ă topica dintre subiect și un
complement, bun ăoară. Exist ă tenta ția de a considera drept subiect al propozi ției primul cuv înt:
Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; Lemnul str îmb focul îl îndreaptă; Ceasul
pierdut nu-l întoarce anul.
Funcția de subiect e cerut ă de verbul-centru, ceea ce înseamn ă că verbul poart ă matricial, ca
particularitate virtual ă de dic ționar, schema sintactic ă pe care acesta o poate actualiza – capacitatea
de combinare cu nominalul-subiect. În limba rom ână exist ă și verbe „inapte” sintactic de a se
construi cu subiectul: Plouă; Tună; Îmi pasă de tine; Mi- s-a ur ît de el; Îi arde de tine; I s-a
cășunat pe cineva ș.a91. Așadar, „av înd în vedere c ă subiectul este o func ție cerut ă de verb, de aici
urmeaz ă și dependen ța subiectului fa ță de verb” (G.A., 2005, p. 314).
Concomitent cu concretizarea functiei de predicat, predicatia determin ă realizarea, implicit ă
sau explicit ă, printr-un nume (pronume etc.) a func ției de subiect gramatical, principal complement
semantic al verbelor personale si al verbelor impersonale relative. In desfasurarea comunicarii ca
act de cunoa ștere și de transmitere a cunoasterii, numele (pronumele etc.) poate „preceda", în
conștiinta vorbitorului, predicatul, poate fi, adic ă, punctul de plecare (elementul cunoscut) în
interpretarea lingvistic ă a realit ății extralingvistice, dar el devine subiect, în organizarea unui enun ț
sintactic, numai din momentul în care un verb și-a asumat predica ția, cel putin prin componenta ei
semantic-gramatical ă. In func ție de planul lui semantic (lexical sau lexico-gramatical), verbul care
realizeaza predicatia: a) o poate re ține în sfera sa ca predicat92; b) o poate desf ășura în exterior prin
implicarea unui nume (pronume etc.)-subiect93.
91 Tiparul sintactic f ără subiect este bine reprezentat în limba rom ână, frecven ța acestui tipar în registrul
popular și în cel colocvial fiind mult mai mare: Cf. Mă doare în gît (Mă doare g îtul); Mă mănîncă pe spate (Mă
mănîncă spatele); Mă apasă la inimă (Mă apasă inima) etc.
92 Rețin predica ția în sfera predicatului: * verbele impersonale absolute: a ploua, a tuna, a fulgera, a ninge etc.
Fiind autosuficiente, aceste verbe nu mai pot atrage în sfera lor semantica, implinită la nivel lexical, un nume (pronume
etc.), care s ă devin ă subiect. Ele admit subiect dac ă se produc muta ții în sfera lor semantica; în enun țul Hoții veneau la
apusul soarelui, se l ăsau pe rîpi si înnoptau sub maluri . (E. Barbu), verbul a înnopta dezvolt ă sensul personal de „a
ramine peste noapte" sau „a petrece noaptea" și prime ște de aceea subiect gramatical: substantivul hotii. Verbul a ploua
este întrebuin țat uneori cu subiect intern, redundant, realizat prin substantivul ploaie: Plou ă ploaie rece de toamn ă.; *
expresiile impersonale absolute, alcatuite din verbul a fi (sau a se face) și un substantiv în nominativ: a-i fi foame (frig,
dor, teama etc.), a (nu) fi nevoie, a fi pacat, a nu fi chip, a fi duminica (toamna, primavara, seara etc.) sau din verbul a
fi și un adverb: a fi tirziu (devreme etc.); * locu țiunile verbale a-i parea bine (rau); * verbe dezvolt înd diferite sensuri în
relație obligatorie cu un pronume personal (forma aton ă) în dativ: a (nu)-i arde (de glum ă etc.), a i se acri, a i se ur î (de
scoală) etc.; * verbul a (nu)-i p ăsa.
93 Între verbele care desf ășoară predica ția prin implicarea unui nume (pronume etc.) – subiect se disting dou ă
subcategorii: a) verbe (locu țiuni verbale) personale ; verbe care, realiz înd predica ția, dezvolt ă în realitate sintactic ă ceea
ce avea existen ță virtual ă, manifestat ă la nivel morfematic, în mod abstract, prin categoria gramatical ă a persoanei.
Subiectul acestor verbe func ționînd ca predicate reprezintă prelungirea în expresie sintactic ă a persoanei verbale. Cf.
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem in nimic! (M. Eminescu); O pasare albastră zvîcnise dintre ramuri / Și
viața căprioarei spre z ările tîrzii / Zburase lin… (N. Labis). De altfel, la persoanele I si a II-a, realizarea sintactico-
lexical ă a subiectului este facultativ ă si, de aceea, se încarca cel mai adesea cu valori stilistice; b) verbe impersonale
relative; verbe care, realiz înd predica ția, atribuie calitate de subiect unui nume (pronume etc.) -„obiect". Subiectul
acestor verbe-predicat este expresia sintactic ă a intr ării unor nume (pronume etc.) în cîmpul lor semantico-sintactic. Cf.
Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat. (M. Eminescu); Decit sa-mi toarca mitele-mprejur / Mi-ar fi placut,
116
116Cînd func ționeaz ă ca predicate verbele din prima categorie, ele au rolul activ in actualizare,
particulariz înd numele (pronumele etc.) devenit subiect, din perspectiva unei tr ăsături semantice
dinamice, proprie con ținutului lor lexical: Copiii alearga/dorm/se joaca/studiaza etc. C înd
functioneaza ca predicate verbele din categoria a doua, predomin ă rolul particularizator al numelui
(pronumelui etc.). Cf. Imi trebuie timp / curaj / haine / bani etc. Aceast ă deosebire – relativ ă – se
reflecta în (și este întărită de) comportarea celor dou ă subcategorii de verbe în organizarea enun țului
sintactic. Verbele din prima subcategorie s înt verbe personale (tripersonale, majoritatea, sau
unipersonale). În consecin ță, ele impun realizarii concrete a subiectului doar restric ții care țin de
exigen țe ale unei compatibilit ăți semantico-lexicale: Fetita picteaza. dar nu Privighetoarea
picteaza., Ciinele latra ., dar nu Mircea latra.
Verbele din subcategoria a doua s înt, de fapt, apersonale. Ele impun subiectului restrictii
privind natura lexico-gramatical ă a termenului prin care acesta se poate realiza în mod concret; ele
nu pot atribui calitate de subiect unui pronume personal si numai unele dintre ele pot transforma în
subiect un „obiect" – substantiv exprimind realitati umane. Cf. Imi trebuie un copil . dar nu Se
intlmpla un copil.
In desf ășurarea actului lingval, verbele pot trece uneori dintr-o subcategorie în alta: 1) verbele
din prima clas ă preiau comportamentul sintactic al verbelor din cea de a doua, c înd își pierd, prin
diatez ă, caracterul personal: El spune multe. Se spun multe. 2) verbele din a doua clas ă pot primi
subiect „personal” c înd, prin concentrare sintactic ă și muta ții semantice, își pierd caracterul
apersonal: Merg, părinte, încotro văd cu ochii; și fiindcă mi te-ai întimplat sfinția ta în cale, apoi
merg și eu la schit . (C. Hogas).
Sub aspect comunicativ-pragmatic, subiectul este adesea purt ătorul informației tematice ,
altfel zis al p ărții de informa ție cunoscute de c ătre locutori. Nu întîmplător în pozi ția subiectului
apar frecvent deictice pronominale, a c ăror informa ție este recuperat ă situa țional, și anafore
pronominale, a c ăror informa ție este recuperat ă din contextul lingvistic, sursa referen țială fiind de
cele mai dese ori anterioar ă. Subiectele anaforice sînt cele care asigur ă transferul și continuitatea
de informa ție de la un enun ț la altul, iar subiectele deictice sînt cele care asigur ă ancorarea în
situația de enun țare: Am aflat c ă n-ai fost ieri la universitate. Dar asta (subiect anaforic) nu mă
împiedică să te sun acas ă; Acesta este un student bun (subiect deictic). Mai rar, este posibil s ă
accead ă la pozi ția de subiect componentul reprezent înd informa ția nou ă – Rema: – Cine lipse ște
astăzi la oră? / – Ion lipsește.
2. Mijloacele de exprimare a subiectului
Subiectul poate fi exprimat prin urm ătoarele p ărți de vorbire:
• substantive și locu țiuni substantivale, alte unit ăți lexico-gramaticale sau elemente lingvale
(foneme, silabe etc.) întrebuin țate substantival, sintagme substantivate prin articolul
demonstrativ cel, cea sau prin articolul posesiv-genitival a, al : Dar legea ni-i deșartă și
străină // Cînd viața-n noi cu greu se mai anin ă (N. Labi ș); Azi n-are-nceput deslu șit // Și pare
o zi de sf îrșit. (T. Arghezi); Puternicii beznei și răii pădurii // S-au str îns pentru prad ă ca
furii. (T. Arghezi); Glasuri mă strigă cu nume str ăine // M-a ți chemat pe mine? // S înt eu cel
căutat? (T. Arghezi); De-acum înainte aduceri-aminte (=amintiri) m-or troieni cu drag (M.
Eminescu); Nu-l putea r ăpune te miri cine (=ori șicine) (I. Creang ă); „Pe” este un semn
distinctiv al complementului; Ofurile și ahurile mulțimii erau impresionante .
• Pronume sau locu țiuni pronominale: Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri, //
Căci al nostru -i sur și rece – marea noastr ă-i de îngheț. (M. Eminescu); Colo lîngă lampă,
într-un mic iatac, / vezi o fat ă, care pune ață-n ac (M. Eminescu); Unul caută-n oglindă, de-și
fireste, un valtur. (T. Arghezi). Raportul general-particular se desfasoara în reciprocitate, dar predomin ă un sens al
particulariz ării, în func ție de apartenen ța verbului la una din cele dou ă subclase.
117
117buclează al său păr, / Altul caută în lume și în vreme adev ăr (M. Eminescu); Era la mijloc un
ceva, peste care nu putea trece (I. Dru ță).
• Numerale (cardinale, ordinale, colective): Cei doi se înțeleseră fără multă vorbă. (I. Barbu);
Miile și sutele m ăritau slutele (Folclor)
• Forme verbal-nominale: E ușor a scrie versuri // Cînd nimic nu ai a spune (M. Eminescu);
Cum fusese curtea era lesne de închipuit . /M. Caragiale); A te ocupa de îngeri devine încet-
încet un mod de a revizita întreaga cultur ă a lumii (A. Ple șu); A-ți recunoa ște greșeala este
un prim pas spre c ăință; E o mare gre șeală a isprăvi anul cu iarna (I. Iordan); A fi înțeles pe
omul care nu te-a înțeles dă totdeauna o mare superioritate.
Notă: Infinitivul cu func ție de subiect se deosebe ște de un subiect obi șnuit, deoarece el nu
poate deveni nume de agent, nu poate atribui predicatului un caracter personal, adic ă nu poate
impune predicatului anumite forme de num ăr și persoan ă. Cînd infinitivul ține locul subiectului, el
nu se materializeaz ă, nu cap ătă sens de obiect, ci, dup ă cum men ționeaz ă acad. S. Berejan, „r ămîne
ceea ce este întotdeauna: denumire a unei ac țiuni, necomplicate prin categoriile verbale ale
timpului, persoanei și modului” (S. Berejan, Contribuții la studiul infinitivului moldovenesc ,
Chișinău, 1962).
De obicei, infinitivul în func ție de subiect apare în propozi țiile în care predicatul are în
calitate de prim element verbul a însemna sau a fi (PN) : A trăi înseamnă a lupta; A învăța de la
literatura rus ă (sub.) înseamnă a învăța de la izvorul nesecat al vie ții (pred.) (I. C. Ciobanu); A
propaga noul înseamnă a-l aplica în produc ție; A vorbi despre neajunsuri înseamnă a pune
umărul la greu ; A fi t înăr înseamnă a privi mereu în viitor . Menționăm că în asemenea exemple
subiectul, c ît și numele predicativ nu se exprim ă numai prin infinitiv, ci și determinativele lui.
O alt ă trăsătură specific ă a subiectului exprimat prin infinitiv const ă în faptul c ă acesta e
plasat exclusiv în fruntea propozi ției cu PN. Dac ă aceast ă cerin ță nu se respect ă, infinitivul își
pierde func ția de subiect. Astfel în A fuma este d ăunător – infinitivul e subiect, pe c înd în Este
dăunător a fuma , infinitivul intr ă, dup ă cum afirm ă S. Berejan, în componen ța predicatului
impersonal „al unei propozi ții monomembre”. Aceea și situa ție este și în limba francez ă:
Écrire est difficile (infinitivul e subiect, iar în Il est difficile à écrire infinitivul nu mai are func ția
de subiect.
Notă: În stilul poetic aceast ă cerin ță poate s ă nu fie respectat ă: Iar în lumea cea comun ă a visa
e un pericol (M. Eminescu); Oare glorie s ă fie a vorbi într-un pustiu? (M. Eminescu).
Notă: În G. A. (2005, p. 324) se admite exprimarea subiectului prin gerunziu: Se aude
tunînd; Se simte venind; o adiere de v înt; Se vede ap ărînd curcubeul. Except înd primul exemplu, în
care al doilea verb este zerovalent, în celelalte, intervine frecvent reorganizarea construc țiilor,
determin ările gerunziului fiind atrase sintactic de regentul acestuia, ceea ce are ca efect, mai ales în
construc țiile în care subiectul gerunziului este antepus ( Se aude un zgomot venind ), apari ția unui
nou tipar sintactic, con ținînd un element predicativ suplimentar
3. Cazul subiectului
Cazul subiectului, în conformitate cu norma sintactic ă a manifest ării raportului de ineren ță,
este nominativul. Cazul subiectului este nominativul .94 Exist ă însă și realiz ări ale subiectului ale
căror caracteristici de form ă se îndepărtează real sau aparent de la tiparele considerate canonice,
cînd subiectul st ă în cazul nominativ. Aceste situa ții sînt doar aparente excep ții, în realitate ele fiind
construc ții în care substantivul (respectiv substitutul lui) este atributul unui substantiv sub înțeles.
O excep ție real ă de la regula de construc ție a subiectului apare în structuri cu propozi ții
relative interogative (f ără antecedent), în care relativul pronominal sau adjectival ocup ă poziția de
subiect sau apar ține unui grup nominal a șezat în pozi ția subiectului: e vorba de „ împletirea”
regentei cu subordonata (ancolut). A șadar, abaterile de la norma cazului nominativ, produse prin
anacolut generalizat pot deveni la un moment dat noi norme – s înt admisibile în func ție de subiect și
substantive (substitute) în alte cazuri dec ît nominativul: Cf.
* Cazul acuzativ.: L-am văzut pe cine a venit ieri .(„pe acela care a venit ieri”).
94 Cf. În limba rus ă subiectul poate sta și la alte cazuri: Ih bilo piatero; Gribov v etom godu mnogo .
118
118* Cazul dativ: Împrumut c ărțile cui le îngrijește. („aceluia care le îngrije ște”);
* Cazul genitiv: Să mergem fiecare pe la casa cui ne are. („aceluia care ne are”).
Să analiz ăm cîteva situa ții:
a) În limba rom ână popular ă și familiar ă exist ă niște structuri cu aspect de genitiv care, prin
gramaticalizare, au c ăpătat valoare de nominativ, îndeplinind astfel func ția sintactic ă de subiect: Ai
casei nu au sosit încă (=locatarii); Și-ai lui întîrziau (= părinții, familia, neamurile); Ai voștri ne-au
primit cu bucurie . Astfel, în aceste construc ții, articolul ai, ține locul unui substantiv în nominativ,
pe care îl determin ă genitivul. La acest tip de subiect s-a ajuns printr-un anacolut generalizat
const înd în sărirea peste „elementul” din comunicare considerat de prisos (elidarea unui termen în
nominativ), care în structura ini țială („de ad încime”) a fost un substantiv în nominativ. Astfel, în
structura actual ă apare doar un atribut nominal în genitiv precedat de articol posesiv95.
Excep ții de la norma general ă că subiectul este în cazul nominativ se consider ă uneori și
exemplele: Locul căruia/celuia ce/cui a plecat a fost luat de altul; Hai fiecare pe la casa cui ne
are, că mai bine-i pare (I. Creang ă). Și în aceste exemple explica ția o constituie anacolutul const înd
în sărirea peste o parte a „comunic ării”, anacolut favorizat de capacitatea pronumelui relativ de a
intra simultan în rela ție cu dou ă „elemente”96, unul apar ținînd propozi ției subordonate din care face
parte și el (pronume relativ), iar altul – propozi ției care este regent ă a subordonatei respective.
Structura ini țială („de ad încime”) este: Locul omului care a plecat a fost luat de altul > Locul
căruia a plecat a fost luat de altul . Acest model ini țial era mai greoi, dar mai precis, întrucît
conținea – pentru o singur ă informa ție semantic ă – și substantivul atribut în genitiv omului ,
subordonat regentului din st înga lui locul , și pronumele relativ în nominativ subiect care, cu o
valen ță obligatorie la st înga pentru substantivul înlocuit omului și cu o valen ță obligatorie la dreapta
pentru verbul-predicat a plecat . Existen ța a doi termeni pentru o singur ă informa ție semantic ă
(omului și care) a făcut ca unul din ace ști doi termeni s ă apar ă de „prisos” și, ca urmare, s ă fie
înlăturat / comutat cu zero; dat fiind faptul c ă pronumele relativ care era nu numai substitut al
substantivului omului , care, „disp ărînd”, a impus pronumelui relativ r ămas forma lui de genitiv,
astfel încît pronumele relativ respectiv și-a modificat forma din nominativ în genitiv.
Cf. și Ion vorbe ște împotriva căruia nu este de fa ță (= Ion vorbe ște împotriva omului care nu
este de fa ță); Vasile locuie ște în fața celuia ce este șef > (= Vasile locuie ște în fața vilei celuia ce
este șef).
O altă excep ție este subiectul în dativ: Îi dau aceast ă carte căruia/celuia ce/cui etc. o vrea .
Explica ția e aceea și: anacolutul – Îi dau aceast ă carte copilului care etc. o vrea; A șa se întîmplă
oricui trăiește într-o lume de iluzii, în loc să meargă cu piioarele pe p ămînt.
Notă: A nu se confunda un asemenea subiect cu un complement indirect: Îi ofer excursia
căruia / celui ce, cui îi place să călătorească. (Ne orient ăm dup ă caracterul verbului).
b) Structurile cu aspect de acuzativ de tipul din oameni, dintre ei, din acelea, de-ai mei (Au
mai plecat din oameni ; Și aici se g ăsesc de-ai mei ) se considerau la început numai aparent subiecte,
deoarece reprezint ă în realitate ni ște atribute cu sens partitiv ale pronumelui nehot ărît eliptic unii –
unele (unii din oameni, unii de-ai mei) : Ah! Sînt printre voi (oameni) de-aceia care nu cred tabla
legii (M. Eminescu).
La momentul actual consider ăm că au validitate argumentele în favoarea generaliz ării
anacolutului care rezid ă în omiterea din exprimare a substantivului în nominativ cu func ția de
subiect regent al atributului în genitiv sau acuzativ din structura ini țială și recunoa șterea ex-
atributelor drept subiecte.
95Semnul elid ării regentului, cel care de fapt ar fi trebuit s ă îndeplineasc ă funcția de subiect, îl reprezint ă apari ția
articolului posesiv-genitival, care vine s ă substituie regentul elidat, articolul p ăstrînd în situa țiile de omitere a
regentului, par țial, valoarea originar ă. El are rolul gramatical prim, fiind purt ătorul informa ției gramaticale: indic ă
nunărul, genul și cazul substantivului/pronumelui.
96Datorit ă func ției deconector în fraz ă, pronumele relativ r ăspunde rec țiunii impuse de un termen din propozi ția
regent ă, deși intră în rela ție de interedependen ță cu preedicatul din subordonata pe care o introduce și îndepline ște
funcția de subiect (A. Merlan, p. 44)
119
119 O perifraz ă adjectival ă cu sens peiorativ e de-alde . Cf. De-alde ăia nu inspir ă nici o
considera ție, unde De-alde ăia e subiect complex.
c) În structurile cu aspect de acuzativ, construite cu „prepozia ția” la (de) cu valoare afectiv ă:
În stradă erau la oameni . Era la lume !, Ce de lume era acolo! subiectul este substantivul oameni .
El este aparent cu regim cazual de acuzativ, deoarece la și-a pierdut statutul de prepozi ție cu
acuzativul, încorpor înd sensul adjectival de cantitate numeric ă, mare și nedeterminat ă, „mul ți”, și
contract înd astfel func ția de atribut adjectival ( la = numeral nehot ărît).
La (de) din aceste structuri nu este prepozi ție, pentru c ă prepozi țiile sînt vide semantic, iar la
are sensul lexical de „foarte mult”. Apel înd la criteriul semantic pentru gruparea cuvintelor în părți
de vorbire, potrivit criteriului semantic, p ărțile de vorbire cu sens lexical cantitativ nehot ărît se
încadraz ă la adjective.
d) Peste șase luni s-au întors cu to ții la Mirești goi, bolnavi, mor ți de foame, înghețați de
ger (V. Alecsandri); Și s-au adunat cu toatele la priveghi și unde nu s-au a șternut pe m încate și pe
băute (I. Creang ă).
În construc țiile de tipul cu toții (Apoi începem cu to ții a mînca (I. Creang ă); Și ca mumii
egiptene stau cu to ți-n scaun țepeni (M. Eminescu)), avem a face cu omiterea pronumelor personale
la cazul nominativ ( ei cu toții, noi cu to ții, care pot lipsi pentru c ă desinen țele formelor verbale
respective exprim ă suficient persoana. Aceste pronume sub înțelese s înt subiectele propriu-zise ale
propozi țiilor, iar construc țiile prepozi ționale ( cu toții etc.) s înt complemente circumstan țiale (A.
Merlan – EPS, p. 45).
Notă: Juste țea celor afirmate mai sus se confirm ă și de faptul c ă prepozi ția cu în structurile
date nu îndepline ște func ția de instrument gramatical, adic ă de prepozi ție propriu-zis ă și, prin
urmare, nu s înt indici ai cazului. Drept dovad ă ne serve ște și faptul c ă ea poate fi omis ă, ceea ce nu
se poate întîmpla cu o prepozi ție veritabil ă. Cf. Soluția au găsit-o cu to ții; Soluția au găsit-o toți.
Confrunt înd aceste dou ă exemple, observ ăm că prepozi ția cu apare în prima propozi ție cu valoare
stilistic ă de a reda ideea de mod al înfăptuirii ac țiunii, adic ă nu-i nici unul care s ă nu fi g ăsit solu ție.
În cel de-al doilea exemplu, avem de a face cu ideea de aproxima ție, adic ă Majoritatea au g ăsit
soluția. În asemenea cazuri obi șnuim s ă spunem c ă toți au găsit soluția. Un alt moment important e
și faptul c ă predicatul acestor prepozi ții nu se acord ă în num ăr și persoan ă cu structura cu toții. Cf:
Am plecat cu to ții (Noi); Plecați cu toții (Voi); Să plece cu to ții (Ei). Și acesta e un argument c ă
structura cu toții nu e subiect în propozi ție, deoarece se știe axioma c ă într-o propozi ție este subiect
acel cuv înt care impune predicatului o anumit ă form ă de num ăr și persoan ă.
e) În exemplele Au plecat dou ăzeci de colegi; C ît de mulți absenteaz ă!; Destul de pu țini
măpot înțelege; O astfel de situa ție nu apare frecvent; Ne-au vizitat fel de fel de oameni; Au p ărăsit
universitatea peste treizeci de studen ți ș.a. prepozi ția de nu se grupeaz ă cu subiectul și nu impune
acestuia restric ții de caz. Subiectul (substantival sau pronominal, precedat de un numeral cardinal
„complex”, de un adjectiv anaforic invariabil sau de o locu țiune adjectival ă și de structuri de
gradare) își păstreaz ă caracteristica sintactic ă a unui subiect prototipic, fiind în cazul nominativ.
În concluzie, men ționăm că oricîte situa ții deosebite s-ar putea aduna pentr ilustrarea tezei c ă
subiectul poate fi exprimat și prin alt caz dec ît nominativul, ele ar reprezenta o infim ă minoritate
față de situa ția general ă. De aceea, credem c ă la predarea subiectului se poate men ține regula
cunoscut ă și recunoscut ă că subiectul se exprim ă printr-un substantiv sau substitut al acestuia în
cazul nominativ (num ărul de gre șeli comise la analiz ă sintactic ă credem c ă ar fi mai mic). Din
practica analizei pe text, se poate afirma c ă puținele situa ții care par c ă se dep ărtează de la aceast ă
regulă pot fi explicate de la caz la caz.
4. Tipuri de subiect
După prezen ța sau absen ța expresiei sale lexicale în propozi ție,
subiectul se clasific ă în:
120
120• subiect exprimat 97– prezent în propozi ție la modul concret care, la r îndul s ău, poate fi
clasificat dup ă:
b) structura formei și a expresiei sale :
* Subiect simplu , constituit numai dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient,
însoțită sau nu de articol ori printr-o locu țiune: Unii sînt absenți.; De la col ț au apărut
doi.
Simplu este și subiectul precedat de adverbe de genul nu, și nici etc.: Chiar și Vasile este
vulnerabil [pe lîngă toți ceilal ți, a făcut și Vasile] ; Nu Ion este student; Nici Elena n-a venit; Numai
Ecaterina a rezolvat problema [exist ă măcar o persoan ă care a rezolvat] etc. Ata șarea adverbelor
modific ă informa ția semantic ă a ansamblului propozi țional, de și sub aspect sintactic nu modific ă
organizarea propozi ției. Acesta și reprezint ă motivul pentru care adverbul se grupeaz ă cu
substantivul subiect.
* Subiect compus (complex) , exprimat prin îmbinări nedezmembrabile de tot soiul
(cu excep ția locu țiunilor). Aceste subiecte s înt formate din îmbinări libere de cuvinte,
care, eventual, s înt concepute ca un tot întreg semantic. Un asemenea subiect se
stabile ște conven țional, pe baza sensului elementelor constitutive. Vom trece în revist ă
cîteva tipuri de subiecte compuse.
– Substantive sau pronume precedate de prepozi ția de plus alde: Între aceștia din urm ă erau de-
alde bătrînul Alecu For ăscu (=„oameni de teapa sau ca b ătrînul boier For ăscu), poreclit Tololoi (I.
Creang ă).
– Îmbinări din dou ă sau mai multe substantive, denumind institu ții, organiza ții obștești,
asocia ții etc.: Universitatea de Stat „Al. Russo” sărbătorește…;
– Diverse îmbinări: Douăzeci de studen ți sînt restanțieri; Din doi unul dovedea, // Din doi
unul jos cădea (V. Alecsandri); Fieștecare dintre noi se cumpănea în toate chipurile, pentru ca s ă
nu se prăvale brișca (V. Alecsandri); Mii de fluturi mici alba ștri, // Mii de roiuri de albine // Curg
în rîuri sclipitoare (M. Eminescu); Nică al lui Constantin al Cozmei din Humule ști se duce și el cu
talpele be șicate pe urma lui O șlobanu (I. Creang ă); Patru minus doi fac doi etc.
– O parte de vorbire precedat ă de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de
exclusivitate): Chiar el l-a întîlnit; Tot bumbacul e mai bun; Numai Mihai a rezolvat problema.
– Îmbin ări formate dintr-un substantiv sau pronume în nominativ plus un substantiv în
acuzativ precedat de conjunc ția și plus prepozi ția cu sau numai pepozi ția cu (eventual, locu țiunea
împreună cu). Acest subiect are misiunea de a ar ăta că la realizarea unei ac țiuni (sau situa ții) iau
parte, concomitent și în măsură egală, două sau mai multe persoane: Și caii lunecau și se duceau de-
a rostogolul și eu cu Dumitru mergeam zgribuli ți și plîngeam în pumni de frig (I. Creang ă); Soarele
acum asfin țise și luna împreună cu stelele se ar ătaseră pe cer (V. Alecsandri); Femeia lui Ipate și
cu baba c înd se trezesc din ame țeală, nici tu drume ț, nici tu copil, nici tu nimica (I. Creang ă); Și
Nic-al lui Costache, du șmanul meu, și cu Toader al Catinc ăi, alt hojm ălău, au trecut pe l îngă mine,
vorbind cu mare ciud ă (I. Creang ă).
Notă 1: Elementul al doilea al subiectului compus poate fi confundat cu un complement
sociativ. Distinc ția o facem orient îndu-ne la num ărul verbului-predicat: Lăpușneanu mergea al ături
cu vornicul Bogdan (complement sociativ) , amîndoi călări pe armăsari turce ști (C. Negruzzi).
Notă 2: Dacă substantivele se leag ă între ele numai prin conjunc ția coordonatoare și, vom
avea de a face cu subiecte omogene, și nu compuse.
Ar fi greu s ă se stabileasc ă măcar aproximativ toate tipurile eventuale de subiecte compuse,
întrucît posibilit ățile combinatorii ale cuvintelor în limba noastr ă sînt inepuizabile. La baz ă
delimit ării acestor subiecte este principiul logico-semantic: Altul este al t ău nume , / Alții ochii tăi
acum, / Numai eu, rămas acela și, / Bat mereu acela și drum (M. Eminescu); Tustrei feciorii babei
îmblau în cărăușie (I. Creang ă). Partizanii unei analize sintactice „prea analitice”, prea
97 Verbele personale contracteaz ă, în mod necesar, o rela ție de interdependen ță cu un subiect, care vine s ă
umple aceast ă valen ță sau acest „gol” semantic, subiectul fiind un „complement” necesar și unic ce se înscrie în
conigura ția actan țailăa verbului, a num ărului lui de valen țe.
121
121morfologizate ar dezmembra îmbinările de mai sus în subiecte și atribute. Un asemenea exces de zel
nu-i recomandabil, c înd e vorba de „a face sintax ă”, căci principalele categorii sintactice
echivaleaz ă cu cele semantice.
*Subiect multiplu (subiecte omogene), alcătuit din dou ă sau mai multe p ărți de
vorbire cu sens lexical suficient, aflate în raport de coordonare: Nisip, cenu șă și lut //
Sînt un trecut? (T. Arghezi); Inul și cînepa au crescut mari.
Notă: O situa ție special ă o au conjunc țiile adversative, care, chiar și în absen ța verbului,
presupun coordonare între propozi ții: Astăzi soare, dar v înt; La examen a reu șit Ion, ci nu Vasile
etc.
Condi țiile omogenit ății: Să determine unul și acela și cuv înt; să răspund ă la una și aceea și
întrebare, s ă îndeplineasc ă una și aceea și func ție sintactic ă; să fie legate între ele prin coordonare; s ă
facă parte din aceea și noțiune – gen.
c) după numărul expresiilor sale:
* subiect cu expresie unic ă (exemplele de mai sus);
* subiect cu dou ă expresii: subiect pleonastic (subiect dublu exprimat /
subiect reluat sau anticipat) . Există 4 tipuri de subiect pleonastic:
1) o expresie de baz ă, fundamental ă, reprezentat ă printr-un substantiv sau un pronume
demonstrativ, și o expresie accesorie, reprezentat ă printr-un pronume personal de pers. a III-a,
singular și plural, care anticipeaz ă sau reia con ținutul expresiei de baz ă, realiz înd astfel o
echivalen ță de ordin valoric: Vine el tata disear ă!: Te căptușește ea Mărioara acu ș! (I. Creang ă);
Virtutea pentru d înșii ea nu există (M. Eminescu); Știe el tata; A veni el iar ă vremea noastr ă, s-a
ridica el iar ă neamul nevoii (B. Istru); Dacă inteligen ța mea medita încă la moticul pentru care
Dostoevski alesese frumuse țea pentru a m întui lumea, și nu adevărul, îmi dau seama c ă inima mea,
și ea, alesese.
Pronumele ajunge adesea s ă piard ă legătura cu subiectul pe care-l reprezint ă, nemaifiind în
mod necesar acordat în gen și num ăr cu acesta, încît în vorbirea popular ă: A veni el mama și-ai s-o
pățești; Ei las, bre, c ă mi-a veni el apa la moară.
2) Tot o reluare a subiectului este în realitate pronumele a șezat dup ă predicat din construc ții cu
verbul la persoana I sau a II-a: Vii tu pe la mine și-ai să vezi! Văd eu ușa; Venim și noi; Ajung și eu
acolo etc. Aici subiectul, de și inclus în forma verbului, e reluat prin pronumele tu, iar verbul e
pronun țat cu o intona ție special ă. Construc ția are valoare afectiv ă, exprim înd amenin țarea.
Valoarea afectiv ă pregnant ă a unor asemenea construc ții vine, pe de o parte, de la dublarea
subiectului, iar, pe de alt ă parte, de la topica v ădit încălcată. Deși predicatul este scos în fruntea
propozi ției, accentul cade nu pe el, ci pe subiectul redat prin pronume: Ochilă se ia și el după
Harap-Alb (I. Creang ă); Harap-Alb vede el bine unde merge treaba … (I. Creang ă). E un tipar
emfatic, cu efect de insisten ță.
* Profesorul de rom ână despre care m-ai auzit adesea pomenind, acela e omul care une ște talentul
cu moralitatea.
* Că este foarte impertinent, faptul (aceasta) nu este o noutate pentru mine (reluarea propozi ției
subiective).
Reluarea afectiv ă a subiectului reprezint ă diverse tipuri în ce prive ște con ținutul semantic.
Astfel, reluarea afectiv ă poate s ă exprime:
* amenin țarea: Vine el tata și-ți arată;
* convingerea: Știu eu ce trebuie s ă fac;
* speran ța: Va veni el vremea noastr ă;
* concesia: Se ostenesc ei, dar nu prind nimic.
Procedeul este de provenien ță popular ă și familiar ă, este caracteristic limbii vorbite și are, de
cele mai multe ori, o valoare afectiv ă. C. Dimitriu explic ă apari ția unui asemenea subiect prin
dorin ța vorbitorului de a sublinia subiectul. Necesitatea sublinierii subiectului este motivat ă mai
ales atunci c înd între subiect și pronume apar diverse intercal ări. „Distan ța” dintre subiect și
122
122predicat d ă impresia vorbitorului c ă interlocutorul „a uitat” subiectul se de aceea îl reaminte ște.
Alteori accentuarea în context a verbului care principial este predicat face ca pronumele-subiect s ă
rămînă în umbr ă, astfel încît vorbitorul simte nevoia s ă-l precizeze printr-un substantiv (p. 1269).
În fața subiectului reluat apare uneori adverbul de mod de întărire ș98i: Ion, nemaiprimind
răspuns, a plecat și el acasă; Părinții fetei își puneau și ei această întrebare.
Reluarea subiectului se poate face și printr-un pronume demonstrativ: Omul care
muncește organizat și eficient acela se descurc ă în viață.
Notă: Uneori subiectul poate fi repetat în aceea și propozi ție când este la o distan ță prea mare
față de verb și legătura dintre acestea se poate pierde: Tata , care suferise at âta în timpul r ăzboiului
și apoi din cauza pierderii fratelui meu mai mare, tata își pierduse memoria. Aceast ă construc ție
este rezervat ă limbajului familiar.
O alt ă situa ție în care subiectul apare repetat, nejustificat ă nici de distan ța față de verb, nici de
insisten ța afectiv ă, se întâlnește numai în vorbirea popular ă, apar ține deci unui limbaj ne îngrijit și
este nerecomandat ă: *Cum cine? Ana, care st ă la colțul străzii, aia care are ea doi băieți gemeni.
Notă: Unii speciali ști consider ă că subiectul dublat este de fapt o apozi ție (Dr ăgan).
d) după natura expresiei sale :
* subiect intern exprimat printr-un substantiv care face parte din acceea și sfer ă
semantic ă cu verbul-predicat sau care dispune de un radical asem ănător cu al acestuia (e
specific vorbirii populare și folosit în operele unor scriitori): Cerul tună; Unde sap ă
sapa locul, / Sare din p ămînt norocul (T. Arghezi);
* subiect extern , exprimat prin substantive care nu fac parte din aceea și sfer ă
semantic ă cu verbul-predicat și dispun de un radical diferit de al acestuia: A venit
toamna.; Nucile cad.
• subiect neexprimat , caracterizat prin absen ța expresiei sale în propozi ție99. El este fie
dedus din context, fie amintit mai înainte:
* subiect inclus ce se con ține în forma morfologic ă de num ăr, persoan ă a verbului-
predicat. Suprapunerea sferei protagoni știlor comunic ării cu cea a protagoni știlor
enunțului lingvistic face de prisos – în condi țiile flexiunii bogate, distinctive a verbului
limbii rom âne – trecerea persoanei gramaticale, marcat ă desinen țial, într-o expresie
sintactic ă100: Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ți-am spus să te-astîmperi ? (I. L. Caragiale).
Subiectul inclus apare adesea în dialog: partenerii, afl îndu-se fa ță în față nu simt necesitatea
de a se indica reciproc (cu excep ția cazului c înd vorbitorii inten ționeaz ă să scoat ă în relief persoana
în cauz ă. Și pentru persoanele I și a II-a, dat ă fiind omonimia unora dintre formele verbale, sarcina
dezambiguiz ării se transfer ă de la contextul verbal la cel situa țional și contextual.
98 Aplicație: Studen ții amintesc 5 func ții ale lui și: conjunc ție copulativ ă, adversativ ă, conclusiv ă, pronume
reflexiv, adverb.
99Pentru justificarea neexprim ării subiectului prin p ărți de vorbire, reamintim c ă în func ția sintactic ă de subiect
se poate identifica persoana care se impune predicatului. Deci forma flexionar ă de persoan ă de la verbul-predicat
trimite la persoana gramatical ă a subiectului. Altfel spus, c înd vorbitorul nu dore ște să insiste asupra subiectului –
numele – subiect, existent, poate fi l ăsat neexprimat, întrucît persoana real ă a acestuia poate rezulta din m ărcile pentru
persoan ă.
În aceast ă ordine de idei, men ționăm că limba rom ână apar ține tipului de limbi pro-drop, adic ă limbi care
admit neexprimarea subiectului, fie c ă acesta este recuperabil contextual (din contextul lingvistic sau situa țional), fie c ă
rămîne par țial recuperat sau chiar nerecuperat ( în cazul subiectului nedeterminat).
100Subiect inclus înseamn ă transferarea integral ă a informa ției procurate de primul actant asupra verbului, prin
fenomenul de acord. De men ționat c ă omisiunea e prezent ă și în cazul formelor verbale omonime ( am citit, tai, sui,
contribui, atribui etc.), sarcina dezambiguiz ării transfer îndu-se de la contextul imediat al verbului la cel situa țional sau
larg textual.
123
123 Notă: Subiectul inclus gramatical prime ște expresie pronominal ă cînd vorbitorul îl încarc ă cu
o anumit ă valoare stilistic ă, cu rol activ în dezvoltarea semnifica ției poetice în enun țuri artistice,
cînd vrem s ă punem în relief subiectul, pentru a-l preciza, pentru a sublinia o antitez ă sau pentru a
exprima anumite nuan țe afective: Străin la vorb ă și la port / Luce ști fără de viață, / Căci eu sînt vie,
tu ești mort/ Și ochiul tău mă-ngheață (M. Eminescu); Te-oi duce eu, S înziană, eu, care venisem s ă
ucid zmeul; Eu str ăjuiesc aici, voi la ferestre; Dac ă voi nu m ă vreți, eu vă vreau… și dacă voi nu
mă iubiți, eu vă iubesc pre voi (C. Negruzzi); Dar cum ai vrea s ă mă cobor? / Au nu-n țelegi tu oare
/ Cum că eu sînt nemuritor, / Și tu ești muritoare (M. Eminescu); Noi nu ne înțelegem: voi vre ți a
noastră limbă / S-o înnoiți, surpîndu-i temeiurile vechi! (A. Mateevici).
Cind verbul este la imperativ, subiectul ramine totdeauna inclus: Incearca acum, daca zici ca nu
ti-e frica, relua cea dintii. Ghiceste. Care-i tiganca? (M. Eliade). Identitatea sa concret-lexical ă
poate fi transferat ă unui vocativ, pronominal, de persoana a II-a, sau substantival, care r ămîne în
afara unei func ții sintactice propriu-zise. Cf. Tu, iartă-mă, fecioaăa, tu, caprioara mea! (N. Labis)
* subiect sub înțeles (deductibil) este subiectul neexprimat corespunz ător unui predicat
de persoanele a III-a și a VI-a, subiect a c ărui recuperare semantic ă este integral ă și se ob ține în
exclusivitate anaforic, prin trimitere la o surs ă referen țială exprimat ă anterior101, adic ă e cunoscut
din propozi țiile anterioare și reprezentat prin pronumele personal de persoana a III-a, singular și
plural: Dumneata nu-l cuno ști pe Simeon; Totdeauna a fost ni țel scrîntit (G. C ălinescu ); Stă
CASTELUL singuratic, oglindindu-se în lacuri, / Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de
veacuri; / Se înalță în tăcere dintre rari ștea de brazi, / D înd atîta întuneric rotitorului talaz. (M.
Eminescu). Principiul economiei limbii și exigen țe ale organiz ării stilistice a enun țului lingvistic
determin ă limitarea la o singur ă exprimare lexical-sintactic ă a unei aceleia și realit ăți
extralingvistice. În consecin ță, dacă identitatea lui concret-lexical ă este cunoscut ă dintr-un enun ț
imediat anterior sau dintr-o parte a enun țului în desf ășurare sintagmatic ă, unde a putut ocupa
diferite pozi ții sintactice, subiectul nu mai prime ște expresie sintactic ă.
Notă: Dac ă subiectul se realizeaz ă explicit și în rela ție cu alt predicat din acela și enun ț, fiind
redundant, prime ște relief stilistic, iar, în textele literare, se impune ca semn marcat în dezvoltarea
semnifica ției artistice: Toți nu mai s înt / Toți au plecat, de c înd ai plecat, / To ți s-au culcat (T.
Arghezi).
În ce prive ște cuv întul sub înțeles ca subiect, deosebim dou ă situa ții:
1. Acesta are aceea și func ție (subiect) și în propozi ția (precedent ă sau succedent ă) în care
apare ca exprimat: După ce și-au făcut lecțiile, copiii mei se uit ă la televizor.
2. Cuv întul sub înțeles ca subiect are alt ă func ție sintactic ă în propozi ția în care apare: Cînd
l-am văzut prima dat ă pe campion, nu m-a impresionat în mod deosebit; Lui Ionel îi place înotul și
de aceea merge zilnic la bazin; C ărțile lui Mihai s înt curate, pentru c ă are grijă de ele.
După sensul gramatical pe care-l exprim ă:
* subiect determinat , cînd trimite precis la obiectul gramatical denumit (fiin ță,
lucru, fenomen); sfera lui semantic ă se înscrie în limitele informa ționale date, precis
determinate sau determinabile în contextul extralingvistic al enun țului;
* subiect nedeterminat , cînd nu trimite precis la obiectul gramatical denumit sau la
persoana reprezentat ă, avînd un caracter general; c înd nu este cunoscut ca autor sigur al
acțiunii verbului-predicat sau ca destinatar al atribuirii unei calit ăți: Nu știi de unde sare
iepurele; S ă fim serio și! Acesta, la r îndul s ău, poate fi:
* subiect general – identitatea lui semantic ă este deschis ă; poate primi datele concrete ale
oricărui subiect extralingvistic, variabil odat ă cu schimbarea protagoni știlor procesului de
comunicare lingvistic ă: Ce e rău și ce e bine // Tu te-ntreab ă și socoate . (M. Eminescu). Bine faci,
101În raport cu subiectul inclus, a c ărui identificare referen țială este deictic ă, în cazul subiectului sub înțeles,
identificarea este anaforic ă.
124
124bine găsești; Ai carte, ai parte ; Când ești tânăr, crezi că bătrânețea și moartea sunt pentru al ții.N-
ai carte, n- ai parte.Nu știm niciodată când ne vine rândul să murim. (Prezent mai ales în proverbe,
el poate fi denumit aici subiect gnomic ). Subiectul nedeterminat se poate concretiza în substantive
al căror con ținut este general, identitatea lui semantic ă e deschis ă și ar putea fi atribuit ă întregii serii
de referen ți corespunz ători clasei numite. Cf . Cînd n-are omul noroc n-are …
* subiect neidentificat – identitatea semantico-sintactic ă a subiectului r ămîne necunoscut ă
sau este l ăsată necunoscut ă, întrucît nu prezint ă interes pentru protagoni știi actului verbal: Bate la
ușă; Scrie la ziare; Au scos unt pe la dou ă. Așadar, uneori vorbitorul nu este interesat de cine face
acțiunea. Ea poate fi f ăcută de oricine și în acest caz, subiectul s ău nu este exprimat deloc: Spunea
astăzi la radio c ă va ploua toat ă săptămâna; Vezi c ă bate la ușă.
Subiectul nederminat este un tip de subiect care se și aseam ănă, dar și se deosebe ște de toate
celelalte tipuri de subiect existente în rom ână. De obicei, subiectul nedeterminat nu se exprim ă prin
părți de vorbire (la fel ca cel inclus sau sub înțeles) și rezult ă din m ărcile pentru persoan ă și num ăr
de la verbul-predicat (cf. Nu știi (tu – subiect nedeterminat) de unde sare iepurele și Tu, băiete,
afirmi, dar nu știi (tu – subiect inclus) că viața e frumoas ă). Deosebirea const ă în faptul c ă subiectul
inclus sau sub înțeles trimit la persoane reale (locutor, interlocutor etc.), iar subiectul nedeterminat
trimite la persoane generale, adic ă la oricine se afl ă în situa ția avut ă în vedere de predicat. Foarte
rar, subiectul nederminat se exprim ă prin p ărți de vorbire, mai exact, prin c îteva substantive care pot
avea „valoare general ă” (tînăr, om, mam ă etc.) sau printr-un pronume: O fi viața chin răbdat / Dar
una știu: ea ni s-a dat / Ca s-o tr ăim (G. Co șbuc) – noi = orice vorbitor.
Aceast ă „nedeterminare” a subiectului ob ținută prin neexprimarea subiectului personal a
avut ca efect crearea unor verbe de sine st ătătoare caracterizate prin absen ța pozi ției subiect,
diversific îndu-se sintactico-semantic dou ă unități verbale. Cf. Îmi zice Ion; Îmi spune Ion; M ă
cheamă Ion, unde verbele zice, spune, cheam ă actualizeaz ă sensul „a se numi”, diferit de al sensului
verbului corespunz ător cu pozi ția subiectrului „acoperit ă”.
• subiect suspendat (nominativ suspendat). Mai ales în comunicarea oral ă, datorit ă
interven ției unor factori extralingvistici (starea afectiv ă a subiectului vorbitor etc.) sau
lingvistici (dislocarea sintactic ă), rela ția dintre un subiect ini țial (sau un termen g îndit astfel
sub aspect sintactic) și verbul-predicat se întrerupe, gener înd un anacolut. Verbul-predicat se
constituie singur (dac ă e un verb impersonal) sau cu un alt nume (pronume), devenit subiect,
într-un nucleu predica țional, iar ceea ce a fost într-un prim moment subiect r ămîne în afara
nucleului predica țional, r ămîne un subiect suspendat în nominativus pendens : El iar, privind
de săptămîni, / Îi cade drag ă fata (M. Eminescu); Ea, cînd a aflat vestea, i s-a f ăcut rău …;
Eu, dacă mă gîndesc, îmi place piesa.
Fetele împăratului întîmplîndu-se de fa ță cînd a lovit sp înul pe Harap-Alb li s-a f ăcut milă de
dînsul (I. Creang ă); Muierea limbută, gura ei f ăcută ca toaca s ă turuiască (I. Zane).
Eu sînt medic șef și cine nu se supune indica țiilor mele în douăzeci și patru de ore îi fac ieșirea
(P. S ăculdeanu); Cine-au scornit ur îtul // Nu-l înghiță pămîntul!; Cine-au îndrăgit străinii,
/Mînca-i-ar inima c îinii! (M. Eminescu)102.
În exemplele de mai sus, discontinuitatea de tip anacolutic const ă în modifica ări în plan sintactic,
cauzate de p ărăsirea proiectului „ini țial” de discurs. Pronumele ( el, ea, eu ) în nominativ, care ar
trebui s ă îndeplineasc ă – potrivit normei literare – func ția de subiect al unui predicat (urm ător)
rămîne suspendat, iar verbul-predicat, care apare în context are un alt nume – subiect.
• Subiect gramatical e partea principal ă de propozi ție care denumește obiectul g îndirii
noastre despre care afirm ăm sau neg ăm ceva cu ajutorul predicatului și stă în cazul nominativ.
102Omisiunea subiectului, inten ționată sau neinten ționată, creînd sau necre înd ambiguitate, cu efecte stilistico-
pragmatice evidente sau mai pu țin evidente, cu inten ția de a pune în prim planul interesului comunicativ subiectul sau,
dimpotriv ă, de a-l marginaliza, este posibil ă numai și numai pentru c ă sistemul sintactic al limbii rom âne o permite.
125
125• Subiect logic este partea principal ă de propozi ție care nume ște agentul ac țiunii denumite de
verbul-predicat și poate sta și în cazurile oblice. Dac ă subiectul logic e obiectul g îndirii
noastre și stă în c. N., el coincide cu subiectul gramatical.
Neconcordan ța dintre subiectul gramatical și cel logic:
c) Cînd verbul-predicat e la diateza pasiv ă: Toate exemplarele au fost capturate de
vînători (compl. de agent).
b) Unii lingvi ști consider ă că subiectul logic își face apari ția și în propozi ții impersonale
care arat ă diferite st ări fiziologice sau psihologice ale cuiva, cum ar fi: Mi-i foame; Mi-i sete; Mi-i
somn etc. În aceste propozi ții nu exist ă subiect gramatical, exist ă numai subiectul logic redat prin
pronumele personal în Dativ: mi-; ți-; i- etc.: Nu mi-i foame, nu mi-i sete, / Ci mi-i dor de codrul
verde (Folclor).
Notă: Alți speciali ști (a vedea Gh. Constantinescu-Dobridor) înclină a vedea în propozi țiile
de acest fel dou ă subiecte: unul logic , realizat de pronumele în Dativ și altul – gramatical ,
exprimat prin substantive ce se con țin în aceste construc ții: foame, sete etc. Ra ționamentul e
următorul: Mi-e foame = Foamea exist ă la mine. Cu alte cuvinte, analiza sintactic ă se
realizeaz ă astfel: Despre ce e vorba în propozi ție? – Despre foame; – Ce afirm ăm despre
foame? – C ă ea există, este; – Și la cine exist ă? – La mine (tine etc.).
Așadar, Mi-e sete; Mi se face dor; Îmi place pictura; Îmi convine de minune . (subiecte
gramaticale: sete, dor, pictura …, iar subiectele logice –complemente indirecte în dativ);
* Îmi merge prost; Îmi stă bine; Îmi șade bine , în care nu exist ă subiecte gramaticale
exprimate, doar cel mult ni ște subiecte gramaticale sub înțelese, foarte diferite, pierdute
prin gramaticalizarea construc țiilor și nemaiamintite în analiza gramatical ă (viața,
serviciul, c ăsnicia etc.; pălăria, costumul , haina ) și subiectele logice, reduse la expresia
unui complement indirect în dativ, pron. pers. îmi.
* E rău de voi; Este pl ăcut pentru mine în care, de asemenea, nu exist ă subiecte
gramaticale exprimate (fostele subiecte sub înțelese s-au pierdut prin gramaticalizarea
construc țiilor și nu le mai invoc ăm, chiar la modul abstract), ci numai subiecte logice
care corespund formal expresiei unor complemente indirecte în acuzativ: de voi, pentru
mine .
În viziunea noastr ă, o asemenea interpretare nu este una edificatoare și concludent ă. În mi-e
foame , după cum a demonstrat și I. Iordan, nu este vorba de existen ța foamei , ci de faptul c ă cineva
este înfometat . Prin urmare aici se vorbe ște despre starea fiziologic ă a cuiva, și nu despre existen ța,
ca atare, a foamei. Enun țurile în cauz ă le consider ăm ca fiind impersonale.
5. Momente dificile la identificarea subiectului. Ambiguit ăți și structuri opace
1. Din motivul c ă, pe de o parte, în practica lingvistic ă nu este respectat ă topica fix ă a
subiectului de a sta înaitea predicatului și în fruntea propozi ției, iar, pe de alt ă parte, desinen țele
cazului nominativ la substantive (cu func ția sintactic ă de subiect) s înt identice cu cele ale cazului
acuzativ (cu func ție de CD), pot s ă apară unele dificult ăți la determinarea just ă a subiectului, c înd în
propozi ție sînt de fa ță două substantive: Dar ispita o biruia voin ța; Părinții își iubesc copiii. În
asemenea situa ții trebuie, practic, pornit de la ideea c ă subiectul este întru c îtva independent în
propozi ție și arat ă de la cine porne ște gîndirea care se îndreapt ă spre predicat. CD însă,
subordon îndu-se verbului-predicat din propozi ție, arat ă asupra cui se r ăsfrînge ac țiunea pornit ă de la
predicat.
La fel și în exemplele: Osul gol nici c îinii nu-l m ănîncă; Gura lumii p ămîntul o astup ă;
Lemnul str îmb focul îl îndreaptă; Ceasul pierdut nici anul nu-l întoarce etc.
La prima vedere s-ar p ărea c ă subiectele gramaticale s înt osul gol, gura lumii, lemnul str îmb,
ceasul pierdut, căci de la ele a pornit g îndul autorului. Și într-adev ăr, dac ă am admite c ă avem de a
face cu ni ște construc ții pasive ca: Osul gol nu este m încat nici de c îini, îmbinarea osul gol ar
funcționa drept subiect, iar substantivul de cîini – complement de agent sau subiect logic. Anume
așa pare s ă fi fost ra ționamentul autorului. Dat fiind faptul c ă în limba vorbit ă popular ă s-a tins și se
tinde mereu spre substituirea construc țiilor pasive cu cele active, proverbele în cauz ă s-au cristalizat
cu forme active, dar cu sens pasiv. În felul acesta, adev ăratele subiecte ( osul gol etc.) au devenit CD
126
126reluate de pronumele atone, iar fostele subiecte logice ( cîinii etc.) s-au transformat în subiecte
gramaticale.
2. În func ție de subiect adesea se atest ă și pronumele relative, printre care și invariabilul ce,
care poate ap ărea și cu alte func ții sintactice dec ît subiect: Moțoc întrebuința creditul, ce (CD) avea
la domn, spre împilarea gloatei (C. Negruzzi); Canalia liberal ă a nimicit ideile ce (CD) mi le
făurisem despre lume (M. Eminescu).
3. Subiectul exist ă numai în prototipul de propozi ție (propozi ția clasic ă), adic ă o propozi ție
bimembr ă. Existen ța subiectului în aceste propozi ții are leg ătură cu valen țele obligatorii ale
verbelor-predicat. S înt însă o serie de verbe care nu posed ă aceast ă valen ță:
* Verbe impersonale : fulguiește, lapovițează, se împrimăvărează etc.
* Verbe perifrastice (nu prea numeroase), care, în principiu, nu accept ă subiect în
propozi ție, întrucît subiectul, care este consumator al valen ței obligatorii unice pentru
subiect de la verbul-predicat respectiv, face parte din perifraza verbal ă în aten ție. La
origine, aceste verbe au apar ținut unor propozi ții bimembre (cu subiect și predicat
exprimat), dar actualmente – potrivit inten ției comunicative a vorbitorului – fostul
subiect și fostul predicat au ajuns s ă constituie o perifraz ă verbal ă cu func ție sintactic ă
numai de predicat, prin care se comunic ă o stare din natur ă, o „datare”, o stare
fiziologic ă, o stare privitoare la psihicul uman etc. (neav înd importan ță dacă în
propozi ția respectiv ă exist ă sau nu și părți de propozi ție secundare): e cald, e soare, e
crăciunul, e ianuarie, se face frig, se las ă ger, (mi-) e foame, ( ți) s-a urcat p ărul în
vîrful capului etc. O situa ție particular ă din acest punct de vedere au fostele propozi ții
bimembre (de felul nu-i voie, e p ăcat etc.) care ast ăzi au devenit propozi ții
monomembre, datorit ă faptului c ă fostul subiect și fostul predicat constituie acum – din
punctul de vedere al inten ției comunicative a vorbiturului – perifraze verbale-predicat,
întrucît verbul a fi103 (nu-i, e etc.) din aceste perifraze verbale are o singur ă valen ță
obligatorie pentru subiect, care este consumat ă în interiorul perifrazelor de fostul
subiect, ce acum este component al perifrazelor verbale respective. Ar fi normal ca
aceste perifraze s ă nu accepte subiect. Cu toate acestea, indiferent de explica ție,
perifrazele verbale de felul nu-i voie, e p ăcat etc. pot primi un subiect „general” (asta,
lucrul acesta etc.) în propozi ție sau o propozi ție subiectiv ă (Nu-i voie s ă cînți). Prin
analogie cu perifrazele verbale-predicat prin asem ănarea cu foste predicate nominale de
felul nu-i bine, e sigur, ar fi normal etc. pot avea subiect „general” în propozi ție (asta
nu-i bine/e sigur, ar fi normal etc.).
În favoarea interpet ării componentului postverbal din cadrul acestor construc ții ca nume
predicativ, pot fi invocate urm ătoarele argumente:
– apari ția unor adverbe, greu de explicat în varianta interpret ării componentului postverbal ca
subiect: Mi-e rău / bine/ greu / ur ît etc.
– paralelismul cu unele adjective de stare fizic ă sau psihic ă: Îmi este lene / fric ă / groază etc.
– prezen ța opozi ției static / dinamic ( Mi-e frică / rușine / silă: Mi se face sil ă / frică / rușine; E
întuneric / Se face întuneric etc.).
– posibilitatea grad ării acestor substantive numai în aceast ă pozi ție (Mi-e foarte frig; E foarte
întuneric etc.).
Verbe cu comportament dual : uneori (frecvent) aceste verbe-predicat se folosesc f ără
subiect : plouă, vremuie ște etc., alteori (foarte rar) propozi țiile în care aceste verbe
funcționeaz ă ca predicate au subiect intern: ploaia plou ă, vremea vremuie ște etc.).
6. Topica subiectului
În privin ța topicii, se aserteaz ă că locul subiectului, este, în principiu, înaintea predicatului
(mai aproape sau mai la distan ță), dar aceasta nu este obligatoriu: Și ultimele frunze îngălbenite
103 În aceste perifraze, actualmente verbul a fi este auxiliar.
127
127căzură odată cu venirea ploilor de toamn ă = Odată cu venirea ploilor, c ăzuseră și ultimele frunze
îngălbenite. Ordinea depinde de prezen ța sau absen ța factorului subiectiv în vorbire, adic ă de ceea
ce vrem s ă relief ăm în propozi ție. În principiu, elementul care apare primul este mai reliefat. Exist ă
însă și situa ții în care, în limba curent ă, ordinea obi șnuită este predicat + subiect: A venit vara. S-au
copt fructele . Îmi place muzica clasică. Luni se deschide expozi ția de icoane pe sticl ă. Mă doare
capul de azi diminea ță. Nu mă intereseaz ă colaborarea cu tine. Îmi displac conflictele de orice fel.
S-au ciocnit dou ă trenuri de marfă. Este posibil ă însă și antepunerea subiectului, f ără ca sensul
propozi țiilor s ă se schimbe, diferen ța este doar de cuvintele pe care vrem s ă le punem în eviden ță.
Poziția postverbal ă a subiectului poate duce însă la confuzia acestuia cu complementul direct.
Așadar, într-o limb ă ca rom âna, caracterizat ă printr-o mare libertate de topic ă, subiectul nu face
excep ție, accept înd atît antepunerea, c ît și postpunerea fa ță de verb, varia ție din care se pot ob ține
numeroase efecte stilistice și pragmatice. Cu toat ă aceast ă libertate, exist ă anumite preferin țe de
topică, precum și unele restric ții, determiante fie de tipul sintactico-semantic de predica ție, fie de
tipul de enun ț sau de locul propozi ției în enun ț, fie de apari ția subiectului în subrdonare cu anumite
particularit ăți de construc ție. Unele preferin țe pot fi încălcate cu o anumit ă inten ție pragmastilistic ă.
Postpozi ție: – Îmi place ciocolata; Îmi convine situa ția ș.a.
– Cine sînt eu?; Cînd pleacă ultimul tren?
Antepozi ție: Ce s-a întîmplat?
Aplicație
Tinerețea ne înșală poate ea pe noi, dar noi nu putem înșela nicicînd tinerețea. (I. Ag ârbiceanu);
Un țînțar, nervos și foarte / Slab de constitu ție, / în zadar vrea s ă ia parte / Și el la discu ție (G.
Topîrceanu);
Atuncți cînd ți se pare c ă începe să cînte liniștea ea însăși (D. Anghel);
Căci toată-a mea via ță îți fu ea închinată / Căci alt decît iubirea-ți ea nu avu mai sf înt, / Căci tu
ești încă astăzi dorința-mi neschimbat ă / Și visu-mi cel din urm ă aicea pe p ămînt. (Gr.
Alexandrescu);
Leul văzînd că lupta nu se mai ispr ăvește / Trimise la maimu țe, vestita vr ăjitoare / Ce spun că
știe multe; și că propocea / Întîmplările toate, dup ă ce trecea . (Gr. Alexandrescu) – s. nedeterminat
128
128Propoziția subiectivă
1. Defini ția propozi ției subiective
2. Raportul sintactic dintre propozi ția subiectiv ă și regent ă
3. Tipuri de propozi ții subiective
3.1. Subiective care au în calitate de regent un verb personal
3.1.1. Elementele de rela ție
3.2. Subiective care au în calitate de regent un verb sau o construc ție impersonal ă
3.2.1. Elementele regente ale subiectivei
3.2.2. Elementele de rela ție
4. Anticiparea sau reluarea subiectivei
5. Topica
6. Punctua ția
7. Contragerea
Bibliografie
1. Gramatica limbii rom âne, vol. al II-lea, edi ția a II-a, Bucure ști, Editura Academiei, 1966.
2. C. Dimitriu, Gramatica limbii rom âne explicat ă. Sintaxa, Ia și, Editura Junimea, 1982.
3. E. Theodorescu, Propoziția subiectiv ă, Bucure ști, Editura Științifică, 1972.
4. E. Alexandrescu , Cu privire la unele probleme ale propozi țiilor subiective, predicative și ale
regentelor acestora // LL, 1967, nr. 15.
5. M. Rădulescu, Relația sintactic ă dintre subiect și predicat // LR, 1980, nr. 1.
6. L. Hoar ță Lăzărescu , Probleme de sintax ă a limbii rom âne, Iași, Editura Cermi, 1999.
7. M. Avram, Gramatica pentru to ți, București, Editura Academiei, 1986.
8. Gh. Constantinescu-Dobridor, Morfologia limbii rom âne, Bucure ști, Editura VOX, 1996.
9. D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Editura Polirom, 2000.
10. M. Emilia Goian, Limba rom ână. Probleme de sintax ă, Bucure ști, Editura Recif, 1995.
11. S. Pu șcariu, Limba rom ână, vol. I, Privire general ă, Bucure ști, Editura Minerva, 1976.
12. A. Ciobanu, Probleme dificile de gramatic ă, Chișinău, Editura Lumina, 1969.
13. N. Matca ș, Probleme dificile de analiz ă gramatical ă, Controverse și reconsider ări, Chi șinău,
Editura Lumina, 1978.
14. Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998.
15. Sinteze de limba rom ână (coord. Th. Hristea), Bucure ști, Editura Albatros, 1984.
16. Dicționar general de științe ale limbii , Bucure ști, Editura Științifică, 1997.
1. Definiția subiectivei
Propozi ția care îndepline ște func ția de subiect al altei propozi ții și răspunde la una din
întrebările cine? ce? se nume ște propozi ție subiectiv ă104.
Se pare cum c ă alte valuri
Cobor mereu pe-acela și vad ,
Se pare cum c ă-i altă toamn ă,
Ci-n veci acelea și frunze cad (M. Eminescu);
E o floare de pe mare, cine-i cat ă-n față moare (M. Eminescu);
Cine îmbrățișează multe puține adună; Cine crede că lumea a fost a șa de cînd e dînsa, se
înșeală. (Gh. Ghib ănescu).
2. Raportul sintactic dintre propozi ția subiectiv ă și regentă
O problem ă care a suscitat discu ții este aceea dac ă propozi ția subiectiv ă poate fi încadrat ă
sau nu în categoria subordonatelor, ceea ce implic ă recunoa șterea existen ței coresponden ței dintre o
104Profesorul va releva faptul c ă în literatura de specialitate pot fi întîlnite și alte defini ții. Bun ăoară, în
Dicționar general de științe ale limbii atest ăm urm ătoarea defini ție: „Tip de propozi ție subordonat ă, necircumstan țială
apărînd în pozi ția sintactic ă a subiectului, deci constituind unul din termenii posibili ai clasei de substitu ție a
subiectului” (p. 485).
129
129parte principal ă de propozi ție – subiectul – și o propozi ție subordonat ă, deci secundar ă în planul
frazei – propozi ția subiectiv ă.
În literatura de specialitate, c înd se vorbe ște despre limitele coresponden ței dintre p ărțile de
propozi ție și propozi țiile corespunz ătoare, este amintit, ca o prim ă deosebire, faptul c ă în timp ce
subiectul, ca parte de propozi ție, este parte principală, propozi ția subiectiv ă nu este propozi ție
principal ă, ci propoziție secundară, subordonată105.
Pentru unii cercet ători, propozi ția subiectiv ă este subordonat ă, deoarece, în primul r înd, în
cadrul frazei, are o importan ță mai mic ă decît regenta ei și, ca urmare, poate fi comutat ă –
principial – cu zero106, iar, în al doilea r înd, subiectivele, în calitate de propozi ții secundare, con țin
un element de rela ție subordonator în fraz ă. Alți cercet ători relev ă că înscrierea subiectivei printre
subordonate este justificat ă nu numai prin elementele introductive, ci și din punct de vedere
structural, deoarece predicatul domin ă subiectul107.
Ultimul timp, în literatura de specialitate și-a făcut loc și opinia potrivit c ăreia raportul
sintactic de ineren ță transpare și în limitele frazei, între propozi ția subiectiv ă / predicativ ă și
regentele acestora. Astfel, propozi țiile subiective, ca și cele predicative, „n-ar trebui s ă fie încadrate
la subordonate, ci ar trebui s ă constituie o categorie aparte, care s ă fie numite propozi ții inerente”.
Aceast ă idee se poate fundamenta și după gradul de coeziune dintre subordonat ă și regent ă, pe locul
întîi situîndu-se „predicativele și subiectivele, care au caracter de ineren ță datorit ă insuficien ței de
conținut a regentelor”. Aprecierea c ă raportul de ineren ță se întâlnește nu numai în propozi ție, ci și
în fraz ă este tot mai des întâlnită, condi ție sine qua non între propozi ția subiectiv ă și regenta ei: „ în
ciuda aspectelor care o deosebesc de subordonat ă, propozi ția subiectiv ă se aseam ănă cu
subordonatele din punct de vedere formal: este introdus ă printr-un conectiv subordonator”.
Cercet ătorii care opineaz ă că între subiect și predicat exist ă un raport de interdependen ță încadreaz ă
subiectivele în sfera propozi țiilor nonomisibile și deci cu o importan ță egală în cadrul frazei cu a
subiectului în cadrul propozi ției108. Așadar, subiectivele nu adaug ă, pur și simplu, diferite
informa ții de natur ă semantic ă și gramatical ă, ci aduc compliniri indispensabile, din punct de vedere
gramatical, propozi țiilor regente, ale c ăror subiecte s înt.
Consider ăm că propozi țiile subiective nu s înt propozi ții subordonate109, ci trebuie considerate
propozi ții „inerente”, pentru c ă aceste propozi ții nu pot fi omise din enun ț, fără ca acesta s ă sufere
din punctul de vedere al informa ției semantice și gramaticale transmise. „Subiectiva, întocmai ca și
corespondetul ei din plan propozi țional, subiectul, aduce compliniri indispensabile din punct de
vedere semantic și gramatical propozi ției regente” [L. Hoar ță Lăzărescu, Probleme de sintax ă a
limbii rom âne, Iași, Editura Cermi, 1999, p. 58-59]. Altfel zis, subiectul este o parte principal ă110 de
propozi ție, iar propozi ția subiectiv ă – o propozi ție inerent ă.
105 A se vedea, în acest sens: Gramatica limbii rom âne, vol. al II-lea, edi ția a II-a, Bucure ști, Editura
Academiei, 1966, p.255.
106 A se vedea C. Dimitriu, Gramatica limbii rom âne explicat ă. Sintaxa , Iași, Editura Junimea, 1982, p. 123.
107 A se vedea E. Theodorescu, Propoziția subiectiv ă, Bucure ști, Editura Științifică, 1972, p. 112.
108E. Alexandrescu , Cu privire la unele probleme ale propozi țiilor subiective, predicative și ale regentelor
acestora // LL, 1967, nr. 15, p. 167-177 ; M. Rădulescu , Relația sintactic ă dintre subiect și predicat // LR, 1980, nr.
1, p.11-26.
109Deși subiectiva are m ărcile unei propozi ții secundare, fiind introdus ă prin elemente subordonatoare –
conjuncții subordonatoare, pronume și adjective pronominale, adverbe relative etc.
110(În legătură cu termenii „p ărți principale de propozi ție” și „părți secundare de propozi ție”, profesorul va veni
cu unele preciz ări.) Tradi țional, majoritatea p ărților de propozi ție au fost grupate ierarhic în dou ă categorii:
a) părți de propozi ție „principale” – subiectul și predicatul -, care constituie minimul necesar pentru existen ța
propozi ției, reprezint ă esen ța ei, constituie nucleul în jurul c ăruia se grupeaz ă „părțile secundare” ale unei
propozi ții dezvoltate;
b) p ărți de propozi ție „secundare” , care nu s înt elemente indispensabile în alcătuirea unei propozi ții și constituie
complet ări ale nucleului propozi ției, se grupeaz ă în jurul celor „principale” și le complinesc înțelesul,
subordon îndu-se acestora.
Distinc ția părților de propozi ție în „principale” și „secundare” este o distinc ție exclusiv gramatical ă și nu
vizeaz ă importan ța acestora în cadrul comunic ării. Din acest al doilea punct de vedere, fiecare dintre „p ărțile secundare”
poate avea o însemn ătate mai mare dec ît oricare „parte de propozi ție principal ă” (depinde de inten ția vorbitorului de a
eviden ția prin accent și intona ție o anumit ă „parte secundar ă” de propozi ție): Pe tine te iubesc.; Acolo vreau să plec.;
130
1303. Tipuri de subordonate subiective
În func ție de natura predicatului din regent ă, distingem dou ă tipuri de subordonate
subiective:
3.1. Subiective care au în calitate de regent un verb personal
Primul tip de subiectiv ă corespunde subiectului-fiin ță, autor al ac țiunii verbului-predicat din
propozi ția regent ă exprimat printr-un verb personal. Cu alte cuvinte, subiectiva indic ă ființa sau
lucrul care efectueaz ă o ac țiune, sufer ă un proces sau poart ă (are) o însușire sau o caracteristic ă
exprimat ă de predicatul verbal sau nominal din propozi ția regent ă. Ea r ăspunde la întrebarea cine?
(mai rar ce?). De exemplu:
Cine își închipuie Spania numai cu mantile, castagnete, Carmene, lupte cu tauri și
serenade se înșală profund (M. Ralea); Cine se m ăsoară cu al ții de diminea ță pînă seara , nu e om
mare și nici nu va putea s ă fie (N. Iorga); Nu e elocvent cine e totdeauna elocvent (N. Iorga); Ce-i
căciulă nu-i tulpan (Iuliu Zanne); Ce e nou e și frumos; Cine d ă din m îini nu se îneacă.
Elementul esen țial în aceste propozi ți subiective este pronumele prin care s înt introduse
(întrucît ele țin locul persoanei care face ac țiunea sau care are caracteristica exprimat ă de predicatul
regentei).
Verificarea func ției de subiect a acestor propozi ții se poate face prin înlocuirea lor cu un
subiect exprimat printr-un substantiv sau prin pronumele demonstrativ acela (aceea ). Altfel zis, se
recurge la func ția sintactic ă a corelativului. Dac ă elementul corelativ lipse ște, el este restabilit din
context, iar apoi se stabile ște func ția lui sintactic ă cu ajutorul întrebărilor. Dac ă acest cuv înt este
subiect (la schimbarea num ărului lui, se va schimba și num ărul verbului-predicat), atunci și
propozi ția este subiectiv ă. Or cuvintele echivalente semantic s înt echivalente și func țional.
De exemplu:
Cine știe carte (=”acela”) are patru ochi (Aceia au patru ochi);
Ce-a fost verde (=”aceea”) s-a uscat (Acelea s- au uscat);
Nu-i frumos cine se ține (=”acela”), / Ci-i frumos cui îi stă bine (=”acela”). (Aceia nu sînt
frumoși);
Cine se scoal ă de diminea ță (=”acela”) departe ajunge (Aceia departe ajung );
Oricine îl vede (=”acela”) rămîne uimit (Aceia r ămîn uimi ți);
Cui i-am spus (=”acela”) rămîne de aceea și părere (Aceia r ămîn de aceea și părere);
Care dintre voi se simte destoinic a împărăți peste o țară așa de mare și bogat ă ca aceea
(=”acela”) are voie, din partea mea, s ă se ducă… (I. Creang ă) (Aceia au voie).
Notă: Vizavi de con ținutul exprimat de subiective, putem releva și sensul accesoriu pe care
acestea îl pot avea uneori. Este vorba de o cumulare func țională, ca urmare a experien ței
extralingvale a purt ătorilor de limb ă, chiar a unor „tradi ții” de actualizare logico-semantic ă a
anumitor sensuri. Astfel, subiectivele introduse prin cine (mai rar prin ce, care ) pot indica, pe l îngă
„obiectul” care efectueaz ă acțiunea exprimat ă de predicatul verbal din regent ă și condi ția necesar ă
pentru îndeplinirea acestei ac țiuni, timpul sau cauza ei:
Cine n-are frumoas ă pupă și mucoasă (=Dac ă cineva n-are frumoas ă, pup ă și mucoas ă)
(Iuliu Zanne);
Cine nu deschide ochii deschide punga (=Dac ă nu deschizi ochii, deschizi punga);
Cine d ă cu capul de pragul de sus vede pe cel de jos ;
Cine are putere taie și spînzură;
Cine are via ță scapă;
Care va miezu să spargă nuca ;
Ce intr ă în pămînt curînd se uită (I. Zanne);
Frumoasă a fost vacan ța noastr ă. Așadar, din punct de vedere informativ, toate p ărțile de propozi ție sînt la fel de
importante, deoarece fiecare transmite o anumit ă informa ție (în orice propozi ție distingem dou ă tipuri de informa ție:
veche sau cunoscut ă deja și nouă, necunoscut ă). Reie șind din acest postulat, u șor putem demonstra c ă părțile secundare
se încadreaz ă, de obicei, în categoria cuvintelor care aduc informa ție nou ă și deci s înt mai importante dec ît așa-zisele
„părți principale”.
131
131Cine s-a fript cu ciorb ă suflă și în iaurt.
3. 1. 1 Elementele de rela ție
Subiectivele al c ăror regent este un verb personal s înt exclusiv pronominale. În asemenea
cazuri, pronumele sau adjectivul pronominal nu este un simplu element conectiv, ci are ( în calitatea
sa de pronume) o func ție sintactic ă în propozi ția pe care o introduce.
Propozi țiile subiective pot fi introduse prin:
– pronume sau adjective pronominale relative (simple sau compuse): care, ce, cine, c îți,
cîte, cel ce, cel care, ceea ce, cele ce111 etc. De exemplu:
Cine (subiect) nu înțelege lupta aceasta de trei ori sf întă trebuie să se coboare la locul
potrivit cu gradul lui de înțelegere (L. Rebreanu);
Cine împarte parte-și face; Cine se pripe ște se pîrlește; Cine se bucur ă la avere ia fără
plăcere; Ce intr ă-n gur ă nu e păcat; Ce-i în inima treazului stă în gura beatului; De-ar fi
lăsat Dumnezeu // Ce iube ști să fie-al tău;
Cîte zbor nu se mănîncă; Cel ce seam ănă puțin, puțin și adună;
Cel ce în astă lume a dus numai durere // Nimic n-are dincolo, c ăci morți sînt cei muri ți
(M. Eminescu); Și apoi ceea ce face Vasile Baciu e strigător la cer (L. Rebreanu); Ceea
ce-nconjoar ă mulțimea i-o romantic ă copilă (M. Eminescu).
Pronumele relative completeaz ă clasa jonctivelor, și anume a cuvintelor conjunctive – unit ăți
lexicale semnificative, care își păstreaz ă sensul lor lexical, proriu p ărților de vorbire de la care
provin. Datorit ă acestui fapt, cuvintele conjunctive îndeplinesc func ții sintactice în propozi ție, adic ă
sînt părți de propozi ție. Pentru a stabili func ția sintactic ă a cuv întului conjunctiv, trebuie s ă stabilim
cuvîntul din propozi ția regent ă, al cărui loc îl ține cuv întul conjunctiv în propozi ția subiectiv ă și să
înlocuim cuv întul conjunctiv cu aceast ă unitate lexical ă. De pild ă, Cine (=omul) împarte parte-și
face, deci cuv întul conjunctiv cine este subiect (Cine împarte?).
Nu trebuie s ă confund ăm subiectiva introdus ă prin pronumele relativ care, cine și intonat ă
descendent cu subordonata atributiv ă introdus ă prin acela și pronume relativ și intonat ă ascendent:
Cf. Este un adev ărat viteaz care lupt ă piepti ș cu via ța (propozi ție subiectiv ă) cu Este (el)
un viteaz adev ărat, care lupt ă cu via ța (propozi ție subordonat ă atributiv ă).
* pronume sau adjective pronominale nehot ărîte:
Oricine va privi pe oameni ca oameni nu poate fi dec ît bun (N. Iorga); Oricare se da-n
lături i se-nchina plecat (C. Negruzzi); Oricîți călători trec pe aici se opresc și pe la izvorul
acesta.
3.2. Subiective care au în calitate de regent un verb sau o construc ție impersonal ă
Al doilea tip de propozi ție subiectiv ă ține locul subiectului pe l îngă o regent ă cu predicat
exprimat printr-un verb sau construc ție impersonal ă. Altfel zis, subiectiva corespunde subiectului-
lucru, nonautor al ac țiunii verbului-predicat din propozi ția regent ă, despre care se spune ceva cu
ajutorul acestuia și răspunde la întrebarea ce? (arat ă un fapt oarecare).
De exemplu:
Se poate ca bolta de sus s ă se sparg ă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui larg ă (M. Eminescu).
3.2.1. Elementele regente ale subiectivei
Predicatul regentei unei astfel de subiective (care exprim ă un fapt) poate fi verbal sau
nominal, dar, indiferent de tipul lui, predicatul este întotdeauna impersonal112. El poate fi exprimat
prin:
111Pronumele de tipul cel ce, ceea ce, cele ce etc. le vom considera pronume relative gramaticalizate (grupuri
unitare), asociindu-ne opiniei M. Avram, [7, 144], Gh. Constantinescu-Dobridor [8, 128], D. Irimia [9, 143] ș.a. (cu
toate c ă exist ă păreri conform c ărora aceste pronume reprezint ă grupuri analizabile (a se vedea, bun ăoară, M. Emilia
Goian [10, 84]).
112 Caracteristica exprim ării impersonale const ă tocmai în lipsa unui subiect de la care s ă plece ideea verbal ă,
acel „ini țium” (despre care au vorbit gramaticii latini), exprimat prin pronume sau nume în nominativ, care stau în
direct ă legătură cu verbul. În timp ce propozi țiile al c ăror predicat este un verb impersonal din categoria celor ce
denumesc fenomene cosmice s înt într-adev ăr, niște propozi ții „fără gol” [11, 153-154], „avalente”, (propozi ții
autosemnatice, suficiente), propozi țiile ce regenteaz ă subiective s înt sinsemantice, insuficiente, au nevoie de o
132
132• verbe impersonale însoțite de se: se pare, se cade, se întîmplă, se poate, se vede, se spune, se
crede, se b ănuiește, se observ ă, se cunoa ște, se presupune, se vorbe ște, se obișnuiește etc.
Se cuvine să-i recunoa ștem meritele .
Se crede că aici s-a dat lupta .
Se spune că tinere țea e timpul în care admir ăm și ne umilim (M. Ralea);
Se zice că acest curios monument a fost înălțat mai întîi (A. I. Odobescu);
Nu se cuvine … să compar ăm dup ă diferen țele de ast ăzi popoarele de atunci ale Europei (M.
Sadoveanu).
Unii speciali ști, cum ar fi, bun ăoară, A. Ciobanu, consider ă că propozi țiile care s înt regentate
de unele dintre verbe impersonale însoțite de se sînt completive directe. În opinia lor, unele dintre
aceste verbe (bun ăoară, se zice, se vorbe ște, se crede, se observ ă etc.), de și par a fi impersonale,
totuși permit intuirea în propozi ție a unui anumit subiect, iar verbul implic ă o accep ție tranzitiv ă.
Bunăoară, în exemplul Se zice c ă mîine va ploua „aspectul logic este Oamenii zic c ă mîine va
ploua ”. Cu alte cuvinte, „un agent exist ă în propozi ția principal ă, deși nu e sesizat destul de
concret”113. Ace ști cercet ători sus țin că, în asemenea cazuri, avem senza ția prezen ței subiectului
„lumea”, „oamenii” etc. (ca și în cazul unor construc ții sinonime semantic din limba francez ă sau
german ă: on dit = homme dit; man sagt = Mann sagt ).
Consider ăm interpretarea construc țiilor de tipul lumea zice ( știe) că… și se zice (se știe că) în
același fel – deci regent înd completive directe – ca inadmisibil ă pe motiv c ă, folosite cu se, formele
de persoana a III-a ale verbelor a zice, a spune, a crede, a observa etc. înceteaz ă de a mai fi
tranzitive și, deoarece în astfel de construc ții ele refuz ă prezen ța unui subiect „personal”114, dar
admit, în schimb, un complement de agent (autorul real al ac țiunii) – Se zice de c ătre lume (oameni,
cineva etc.)115 – este clar c ă aceste construc ții impersonale ca form ă au și sens pasiv116.
Procedeul de a identifica propozi ția subiectiv ă numai cu ajutorul întrebării ce? (adresate
predicatului) este, adesea, ineficient, pentru c ă la aceea și întrebare r ăspunde și completiva direct ă.
Cf. El spune că a sosit prim ăvara (propozi ție subordonat ă completiv ă direct ă); Se spune că a sosit
primăvara (propozi ție subiectiv ă). Aceea și propozi ție este, în primul caz, o completiv ă direct ă, iar
în cel de-al doilea – subiectiv ă (lucru de care ne d ăm seama numai dup ă ce, în prealabil, stabilim c ă
regenta se spune nu are, în limitele ei, un subiect exprimat sau neexprimat și verbul se spune este
intranzitiv și deci nu poate regenta o propozi ție subordonat ă completiv ă direct ă).
• verbe impersonale de tipul: reiese, înseamnă, urmează etc.
Înseamnă că totul este lipsit de importan ță; Reiese c ă ai dreptate.
• unele verbe personale folosite sintactic ca impersonale: a merita, a face, a ajunge, a strica, a
merge etc.
Niciodat ă nu strică cineva s ă facă o încercare (P. Ispirescu); Nu merge să nu respec ți opinia
public ă; De aici urmeaz ă că toate sc îndurile balcoanelor s înt încrestate cu nume din toat ă
lumea (C. Hoga ș); Face să te sacrifici pentru asta;
complinire care s ă acopere golul existent în jurul lor și, întrucît sînt intranzitive, ele nu pot avea dec ît un singur gol
(suplinit de subiectiv ă).
113 A se vedea A. Ciobanu, Probleme dificile de gramatic ă, Chișinău, Lumina, 1969, p. 74.
114Introducerea acestuia se poate face numai prin „sacrificarea”, adic ă modificarea expresiei. În acest caz însă
se va analiza o alt ă construc ție: Lumea (cineva) zice (crede, spune, observ ă etc.) că… Altfel zis, fiind sinonime din
punct de vedere semantic, enun țurile Lumea zice c ă… și Se zice că… nu sînt echivalente sintactic.
115 În situa țiile cînd complementul de agent nu apare în planul expresiei, el este implicat de forma verbal ă ca în
cazul oric ărui verb aflat la diateza pasiv ă.
116Pronumele se are, în asemenea cazuri, func ția desinen ței itur din corespondentul latin dicitur , sensul
construc țiilor se spune, se zice , se admite, se presupune, se cunoa ște ș.a. fiind sinonim cu este zis (spus, admis,
presupus, cunoscut, înțeles etc.). Situa ția din limba rom ână nu se prezint ă deci la fel ca în limba francez ă sau german ă,
ci tocmai ca în latin ă: cînd cu ajutorul verbelor dicere, creere etc., ideea on dit que …, on croit que…, on sait que… etc.,
construc ția logic ă este c ă infinitivul însoțit de acuzativul s ău subiect devine subiectul verbului principal și că acesta
trebuie s ă fie pus la persoana a III-a, singular ( Dicitur Gallos in Italiam transisse „Se zice c ă Galii ar fi venit (trecut) în
Italia.”). În rom ână, acțiunea din secven ță este prezentat ă de vorbitor ca un fapt știut, cunoscut etc. (a șadar, în cadrul
acestui raport, secven ța, despre care se afirm ă sau se neag ă ceva prin predicatul regent, îndepline ște func ția de subiect,
și nu a unui complement).
133
133 Merită să dai un ban pentru aceasta .
• adverb sau locu țiune adverbial ă predicativ ă, cu func ție de predicat adverbial: poate, pesemne,
disigur, fire ște, bineînțeles, negre șit, adevărat, bine, destul, evident, incontestabil, probabil,
posibil, sigur, destul etc.
Negreșit că ai spus adev ărul; Cu siguran ță că se va ține de cuv înt;
Bine că am aflat ce colegi am. Aproape să nu te recunosc;
Pesemne că ți s-au sucit și ți s-au r ăsucit min țile (Z. Stancu);
Desigur că au ap ărut multe manuscrise de pe urma re țetei (T. Arghezi).
Notă: A nu se confunda situa țiile c înd adverbele constituie predicate ale propozi ției care
regenteaz ă o subiectiv ă cu situa ția cînd adverbul este un simplu cuv înt incident (cu ajutorul c ăruia
se exprim ă atitudinea vorbitorului fa ță de cele comunicate), lipsit de func ție sintactic ă117:
Negreșit, ai spus adev ărul. Cu siguran ță, se va ține de cuv înt.
• expresii (verbale) impersonale (predicate nominale alc ătuite din verbul copulativ a fi + numele
predicativ exprimat prin adverbe, locu țiuni adverbiale, substantive cu valoare adverbiale: e
bine, e rău, e ușor, e greu, e de mirare, e noroc, e p ăcat etc.:
E bine să perseverezi; E rău că nu mai ai încredere în oameni; Era de așteptat ca toți frico șii
să te loveasc ă; E fără importan ță ce-mi spui; E drept că pînă acum n-a avut noroc în dragoste ,
dar cine nu pierde n ădejdea trebuie s ă izbîndească (L. Rebreanu).
• unele verbe (sau locu țiuni verbale) însoțite de construc ții în dativ (mai rar în acuzativ): a-i
plăcea, a-i fi team ă, a-i fi sete, a-i fi în grijă, a-l durea, a-i veni la socoteal ă, a i se sui la cap,
a-i veni în (la) cap, a-i face pl ăcere, a-i trece prin g înd, a-i da cuiva mîna, a-i fi dat, a-i fi
scris etc118:
Îmi place să te văd în cuvenitul cadru (L. Blaga); Mi-i team ă să mai cred;
Ne durea c-a fost scris a șa (G. Co șbuc); M-ar durea să te știu plecat ;
Sașei îi venea foarte greu să-i zică (B. Șt. Delavrancea); I s-a suit la cap că-i poet etc.
Notă: În asemenea cazuri, subiectivele pot fi confundate cu subordonatele completive
directe: Ah! Cui i-ar fi trecut prin g înd
Și-ar fi crezut vreodat ă,
Că mulți lipsi-vor în cur înd
Din m îndra noastr ă ceată (V. Alecsandri).
Propozi ția Că mulți lipsi-vor în curînd / Din m îndra noastr ă ceată are dou ă propozi ții
regente. Ea e subiectiv ă în raport cu predicatul propozi ției Cui i-ar fi trecut prin g înd (= „Cui i-ar fi
trecut prin g înd aceasta” ), întrucît predicatul regentei este o locu țiune cu o construc ție în dativ ( a-i
trece prin g înd) și este subordonat ă completiv ă direct ă în raport cu predicatul propozi ției Și-ar fi
crezut vreodat ă (= „Cineva ar fi crezut vreodat ă aceasta”), întrucît predicatul regentei ( a crede) este
un verb tranzitiv119.
117Exprim înd certitudinea sau incertitudinea subiectului vorbitor cu privire la cele comunicate, adverbele care
exprim ă modalitatea (f ără verbul a fi) sînt termeni determinan ți, și nu determina ți, așa cum s înt întotdeauna predicatele
regente, deoarece nu ele sînt completate , ci ele completeaz ă cu indici modali întregul enun ț. De altfel, adverbul, prin
defini ție, nu poate s ă țină sub dependen ța sa un alt cuv înt. Ca s ă poat ă deveni determinat, adverbul trebuie s ă fie
predicativizat.
118 Referirea la un protagonist, în cazul acestor verbe și locu țiuni verbale, se face ca și la verbul personal, dar
aceast ă persoan ă nu apare în propozi ție ca subiect, ci este exprimat ă prin dativul sau acuzativul pronumelui personal.
Prezen ța cazului oblic atest ă persoana, dar, spre deosebire de verbele personale, în asemenea situa ții nu se realizeaz ă
concordan ța dintre persoana care desemneaz ă vorbitorul, respectiv interlocutorul, nonconlocutorul, persoan ă
simbolizat ă prin pronumele eu, tu, el (ea), noi, voi, ei (ele) și desinen ța verbal ă. Cf. Eu iubesc, tu iube ști, el iube ște etc.
cu îmi (își, îi, ne, vă șe) place sau eu sufăr, tu suferi, el sufer ă etc. cu mă (te, îl, ne, vă, le) doare etc. Din punct de
vedere semantic, dativul, respectiv acuzativul, pronumelui personal se apropie în astfel de construc ții de subiect ( în
analizele gramaticale se vorbe ște în astfel de situa ții, de subiectul logic) . Nici termenul de subiect logic nu e tocmai
potrivit, deoarece subiectul logic este subiectul ra ționamentului (cu aceast ă semnifica ție s-a încetățenit în literatura de
specialitate). Întrucît aceste pronume nu s înt înzestrate cu o caracteristic ă formal ă de caz a subiectului – nominativul –
ele sînt impersonale prin form ă, nu însă și prin con ținut.
119 A se vedea N. M ătcaș, Probleme dificile de analiz ă gramatical ă, Controverse și reconsider ări, Chi șinău,
Editura Lumina, 1978, p. 92-93.
134
1343.1.1 Elementele de rela ție
Al doilea tip de subiective pot fi introduse prin:
* conjunc ții subordonatoare (simple sau compuse): că, să (foarte frecvente), ca, dacă,
de (= „c ă”, „să”, „dac ă”):
Se vede că scrisorile de la Cluj ajung a treia zi dup ă înmorm întare (Cezar Petrescu);
Firește că n-am s ă-l pot refuza încă o dat ă; Fără doar și poate că timpul va șterge aceast ă
amintire; E fără însemnătate dacă repet ă lovitura; Mi-ar conveni ca să stau aici ; S-a
întîmplat de-au r ămas locuri nesolicitate ; Se cuvine să așteptăm; Se află repede dacă ai
spus adev ărul;
E bine de vă găsește acas ă.
În limba rom ână popular ă și uneori chiar în limba literar ă (ca un reflex al limbii rom âne vechi
sau al limbii rom âne populare) se folose ște locu țiunea conjunc țională subordonatoare cum că: Se
vorbea în sat cum c ă fapta ar fi s ăvîrșit-o Codru ța.
– adverbe sau locu țiuni adverbiale relative: unde, cînd, cum, c ît, încotro, de c îte ori etc.:
Mi-a trecut prin g înd unde am putea pleca în vacan ță; Era rău oricum ar fi procedat ;
Cum va fi f ăcînd nu se știe; Îi este indiferent de cîte ori repet ă lovitura .
Notă: A nu se confunda subordonatele circumstan țiale (de loc, de timp și de mod), introduse
prin adverbele relative unde, cînd, cum și cerute de anumite expresii verbale impersonale
(care nu- și mai satisfac valen ța impersonal ă), cu propozi țiile subiective, introduse prin
acelea și mijloace și cerute de expresii verbale impersonale (cf. exemplele de mai jos în care
subordonatele, privite din perspectiva structurii de ad încime, s înt subordonate
circumstan țiale: E bine cînd se odihne ște. E nemaipomenit unde lucreaz ă. E rău cum
lucreaz ă).
– pronume și adjective pronominale:
E fără însemnătate cine face asemenea fapte .
Nota 1. Pronumele relative și nehot ărîte care introduc subiectivele pot sta în diferite
cazuri, av înd func ții sintactice corespunz ătoare acestora: Se observ ă pe cine (complement
direct) îl așteaptă; E sigur cu cine (complement sociativ) a plecat; Se cunoa ște al cui
(atribut) este scrisul; Se știe cui (complement indirect) îi sînt adresate aceste cuvinte
frumoase; Se presupune a cui (nume predicativ) este aceast ă carte.
Nota 2. Cînd propozi țiile subiective depind de verbe cu sens de informare, ele s înt
introduse, de obicei, prin pronume, adjective sau adverbe cu valoare dubl ă (interogativ-
relativ ă) și prin conjunc ția subordonatoare dacă. Subiectivele au, în asemenea cazuri,
valoare de interogative indirecte : Se presupune cine a f ăcut aceasta; Se cunoa ște
cine a scris ; Intereseaz ă dacă vor pleca ; Se va vedea cine are dreptate ; E de mirare cum
poate munci at ît de mult .
4. Anticiparea sau reluarea subiectivei
O problem ă important ă, care poate duce la concluzii eronate, este aceea a posibilit ății
reluării subordonatei subiective printr-un subiect în cadrul regentei.
Cine fuge, acela -i hoțul;
Acela te urăște mai tare, pe care l-ai ajutat; Învinge acela care lupt ă; Care dintre cai a
veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție (I. Creang ă); Cîți au venit, toți au vrut
să participe la concurs120 etc.
Trebuie s ă menționăm că în ceea ce prive ște aceast ă problem ă, opiniile lingvi știlor nu coincid.
Gh. Constantinescu-Dobridor, de exemplu, consider ă aceste propozi ții drept subordonate atributive
(a se vedea Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică,
1998, p. 366).
120 Cînd în regent ă apare un verb de declara ție sau de interoga ție care particip ă la transpunerea vorbirii directe în
vorbire indirect ă, în acest caz pronumele demonstrativ cap ătă o valoare neutr ă, substituind întreaga subordonat ă: Dacă
va fi premiat ă, asta nu se știa.
135
135Notă: Acest cercet ător admite însă posibilitatea relu ării sau anticip ării propozi ției subiectivei
prin formele accentuate ale pronumelui personal, intonate specific (procedeu cu valoare afectiv ă,
fenomen propriu limbii rom âne vorbite): Cf. Nu prinde el nici unul cine alearg ă după doi iepuri
Sau Cine alearg ă după doi iepuri nu prinde el nici unul [ibidem, 368].
Th. Hristea însă consider ă astfel de propozi ții drept subiective , relev înd fenomenul reluării
subiectului (care este exprimat prin subordonata subiectiv ă)121. Și M. E. Goian este de aceea și
părere, men ționînd că avem de a face […] cu un fenomen de reluare, la nivelul propozi ției regente, a
unei func ții sintactice exprimate printr-o propozi ție122.
O alt ă părere, cu care ne solidariz ăm, apar ține E. Teodorescu. Cercet ătoarea interpreteaz ă
asemenea propozi ții drept subiective apozitive , întrucît ele „concretizeaz ă în fraz ă conținutul
corelativului, iar de predicatul regent se leag ă indirect, prin intermediul termenului echivalent” [E.
Theodorescu, Propoziția subiectiv ă, Bucure ști, Editura Științifică, 1972, p. 107]123. Raportul care se
stabile ște între subiectiv ă și termenul corelativ nu este „un raport de determinare de tip atributiv, ci
un raport de echivalen ță între dou ă unit ăți dintre care cea care dezvolt ă, concretizeaz ă etc.
conținutul unit ății la care se refer ă este apozitiva” [ibidem, 108].
Fenomenul relu ării trebuie considerat ca atare, în strînsă legătură cu corelativele (facultative)
ale propozi ției subiective. Corelatorii îndeplinesc în fraz ă diverse roluri: structural (procedeu de
construc ție facultativ la propozi țiile subiective, dar necesar la alte tipuri de subordonate), semantic
(mijloc de dezambiguizare a mesajului), stilistic (preocedeu de reliefare) și metodologic (indice în
definirea unor construc ții sintactice).
5. Topica
Locul subiectivei nu este fix, ci depinde de natura elementului regent și de existen ța
corelativului. Putem înregistra urm ătoarele situa ții:
• subiectiva precede regenta:
* în construc țiile fixe prin uz (fraze cu caracter aforistic):
Ce e val ca valul trece.
Cine nu munce ște nu greșește.
*dacă subiectiva este reluat ă prin corelativ:
Că nu recuno ști, asta mă neliniștește.
• subiectiva urmeaz ă regenta:
*după adverbele predicative: Desigur că așa vom proceda .
*după expresiile impersonale: Ar fi fost cuminte să mediteze.
*după verbele impersonale: Reiese că am gre șit în oameni .
Modificarea topicii cap ătă o func ție expresiv ă, mai ales prin sublinierea, accentuarea
subiectivei: Ceea ce b ănuiți e foarte adev ărat.
Notă: O aten ție special ă reclam ă analiza sintactic ă a frazelor care con țin ceea ce am putea
numi subiective în lanț. Iată cîteva exemple de fraze care încep cu o propozi ție principal ă, urmat ă de
două sau mai multe subiective într-o succesiune continu ă124: Este de la sine înțeles că ne-ar pl ăcea
să ascult ăm o muzic ă frumoas ă. Se vede că era necesar s ă se întîmple și cu el ceea ce s-a petrecut
cu to ți ceilal ți. Probabil că ar trebui s ă li se spun ă mult mai limpede c ă nu este îngăduit s ă
procedeze într-un mod at ît de arbitrar.
A șadar, o regent ă poate avea dou ă sau mai multe propozi ții subiective coordonate: Îmi
plăcea s-o provoc și s-o nec ăjesc cu galanteriile mele (V. Voiculescu); Urîte, urîte!…/ Cu tine nu-
mi place // Mai mult să trăiesc, // S ă mă chinuiesc // Și să-mi am ăresc // Inimioara mea (B. P.
Hasdeu);
121 Sinteze de limba rom ână (coord. Th. Hristea), Bucure ști, Editura Albatros, 1984, p. 304.
122 M. Emilia Goian, Limba rom ână. Probleme de sintax ă, Bucure ști, Editura Recif, 1995, p. 85.
123Nu vom fi de acord cu interpretarea termenului corelativ, în asemenea fraze, drept apozi ție a propozi ției
subiective, întrucît credem c ă nu corelativul, dar anume propozi ția subordonat ă îndepline ște func ția fundamental ă a
apozi ției: concretizarea, denumirea, explicarea.
124 În asemenea cazuri, numai examinarea atent ă și de fiecare dat ă a predicatului regent (impersonal) ne ajut ă
să identific ăm subiectivele.
136
136 Să rămînă cine vrea și cine poate;
Ce bine e să trăiești și să mori s ătulă (Em. G îrleanu).
O propozi ție subiectiv ă poate avea dou ă sau mai multe regente:
Cine are p ămîntul să-l munceasc ă ori să renunțe la el (L. Rebreanu);
Cine are bani bea și mănîncă (I. Creang ă);
Cine-i vedea mersul, cine-i z ărea chipul, cine-i auzea glasul nu putea s ă o priveasc ă și să nu
o îndrăgească (Al. Odobescu);
Cine nu lucreaz ă cu lipsa v ărează și cu ea ierneaz ă.
C înd propozi ția regent ă este coordonat ă cu o alt ă propozi ție sau este subordonat ă, propozi ția
subiectiv ă se poate intercala între conjunc ția coordonatoare ori conjunc ția ce introduce regenta și
propozi ția regent ă:
S-au spus multe, dar [ceea ce era mai important] a fost trecut cu vederea.
Și ce dovad ă vrei de adev ărul zicătoarei că [cine se adun ă] se aseam ănă? (Al. Br ătescu-
Voine ști).
6. Punctua ția
De obicei, propozi ția subiectiv ă, ca și subiectul în propozi ție, indiferent de topic ă, nu se
desparte prin virgul ă de regenta ei: Cine s-a fript o dat ă cu bor ș suflă și în iaurt .
Propozi ția subiectiv ă așezată înaintea regentei se desparte totdeauna prin virgul ă, dacă este
reluat ă în regent ă printr-un pronume demonstrativ: Cine nu respect ă pe alții, acela nu merită să fie
respectat.
Notă: Folosirea virgulei sau a liniei de pauz ă este admis ă numai ca mijloc de dezambiguizare
a unor fraze în care lipsa punctua ției permite segment ări diferite (atunci c înd apar în regent ă și
alte p ărți de propozi ție secundare antepuse).
Cf. Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus.
Cine nu lucreaz ă, în lipsă iernează.
Virgula se mai poate întrebuin ța și pentru a evita interpret ări diferite ale termenilor raportului
de subordonare: Cine vrea, s ă plece.
7. Contragerea
Subiectiv ă se poate reduce, prin contragere, la echivalentul ei sintactic din planul propozi ției –
subiectul: Cine se scoal ă de diminea ță departe ajunge (= Harnicul departe ajunge); Nu-i place
dacă întîrzie (= Nu-i place întîrzierea ); Femeilor le-a pl ăcut să-și împodobeasc ă iile (= Femeilor
le-a pl ăcut împodobirea iilor); E ușor să rezolvi probleme (= E u șoară rezolvarea problemelor).
Notă: Subiectivele dependente de un adverb predicativ nu pot fi contrase.
Nota bene!
Spre a decide c ă o propozi ție este subiectiv ă, trebuie s ă se țină cont de urm ătoarele:
1. Subordonatele necircumstan țiale depind de valen ța sintactic ă a regentului și de aceea trebuie s ă
se identifice termenul regent al subiectivei și să se verifice dac ă acesta face parte din categoria
regen ților subiectivei.
2. Să se identifice elementul de rela ție (conectivul subordonator) și să se constate dac ă acesta
poate introduce o subiectiv ă.
3. Să se controleze dac ă nu cumva regenta propozi ției identificate ca subiectiv ă are un subiect
exprimat (printr-o parte de vorbire precum: substantiv, pronume, numeral substantivat, verb la
infinitiv, gerunziu sau supin).
4. Dacă s-a constatat c ă în regent ă nu exist ă un subiect exprimat, s ă se verifice dac ă nu ne afl ăm
în situa ția unei regente care are subiect inclus sau sub înțeles.
5. Să se contrag ă subiectiva într-o parte de propozi ție – subiect (Dac ă acest cuv înt este subiect, la
schimbarea num ărului lui se va schimba și num ărul verbului-predicat. Cf. Îi trece prin g înd
aceasta și Îi trec prin g înd acestea ).
137
137ATRIBUTUL
1. Defini ție, întrebări
2. Clasificarea atributelor
3. Atributul circumstan țial
4. Izolarea atributului
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005, p.
592-618.
Gramatica limbii rom âne, vol. II, Edi ția a doua rev ăzută și adăugită, Bucure ști, Editura
Academiei, 1966, p. 120-137.
D. Copceag, Tipologia limbilor romanice (în opoziție cu limbile germanice și slave) și alte
studii lingvistice , Cluj, Clusium, 1998.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998, p.
165-189.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Institutul European, 2002, p.
1341-1360.
D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Editura Polirom, 2000, p. 469-483.
G. Iv ănescu, Curs de Sintaxa Limbii Rom âne Moderne , Iași, Junimea, 2004.
N. M ătcaș, Atribute acordate? // Probleme dificile de analiz ă gramatical ă. Controverse și
recomand ări, Chi șinău, 1978, p. 64-70.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005, p. 197-227.
Gh. Trandafir, Atribut adverbial sau complement circumstan țial de mod? // Probleme
controversate de gramatic ă a limbii rom âne actuale, Craiova, 1982, p. 49-53.
1. Definiție, întrebări
Partea de propozi ție care determin ă un substantiv sau un substitut al lui se nume ște atribut:
Neguri albe, str ălucite / Naște luna argintie (M. Eminescu); Ceva ciudat , ca un destin / Mă-
mpinge să mă-ntîrzii prin / C ăzuta frunz ă din alei (T. Arghezi); Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca s ă
mă certe / Fiul cerului albastru / Ș-al iluziei deșerte (M. Eminescu); Cînd sufletele toate de tot vor
fi tăcut / Va mai r ămîne, poate, un clopot viu la poartă (T. Arghezi); Cu cel dintîi fir de păr alb se
duce tinere țea, chiar dac ă soarta ni-l ninge-n plete la dou ăzeci de ani (M. Codreanu).
Tradi țional, atributele se afl ă cu urm ătoarele întrebări: care? (din alei); ce fel de? (albe etc.);
al (a, ai, ale) cui? (cerului, al iluziei); cît (cîtă, cîți, cîte)? (toate); al cîtelea?, a c îta? (cel dint îi).
Atributul particularizeaz ă (restr înge) sfera semantic ă a regentului (fie din perspectiva unor
trăsături interne distinctive pentru obiectul c ătre care trimite regentul, permanente sau numai
momentane, obiective sau subiective). Spre deosebire de complement, care este cerut de regent
(verb mai ales) pentru a împlini un c împ semantico-sintactic, atributul realizeaz ă o îngustare a
cîmpului semantic al regentului prin intermediul și în spa țiul căruia se introduc sau numai se relev ă
noi componente semantice, cu rol particularizator.
Notă: Cu privire la principiul tipologic determinat/determinant, p ărerile lingvi știlor s-au
bifurcat. Exist ă tendin ța de a clasifica limile în func ție de ordinea determinat/determinant și teza
contrar ă conform c ăreia ordinea determinat/determinant nu este pertinent ă, deci nu reprezint ă un
parametru tipologic. Prima tendin ță prezent ă în lucr ări străine și rom ânești se bazeaz ă pe stabilirea
paralelismului dintre logic și lingvistic (specific gramaticilor clasice), precum c ă exist ă o ordine
natural ă a gîndurilor care se reflect ă în ordinea cuvintelor. Astfel, L. Tesni ère identific ă limbi
„moderat centrifuge ” /limbile romanice) și „moderat centripete ” (limbile germanice și slave).
Interpret ări similare descoperim și în lingvistica rom âneasc ă: G. Iv ănescu aserteaz ă că topica
reprezint ă un principiu clasificator al limbilor prin cele dou ă realiz ări – regresivă și progresiv ă.
Limbile romanice au o topic ă progresiv ă determinat/determinant care nu favorizeaz ă formarea
138
138compuselor și a derivatelor cu prefixe. Limbile germanice și slave însă posed ă o topic ă regresiv ă:
determinant / determinat (caracteristic ă și limbii latine, și limbii greaca veche). Pornind de la dou ă
„universalii lingvistice absolute” – ordinea elementelor din planul expresiei și existen ța unor
elemente determinate și a altor elemente determinante, D. Copceag admite c ă între ordinea ideilor și
a cuvintelor exist ă nu numai un paralelism, ci o total ă identitate, c ăci cuvintele s înt ele înseși idei,
asociate cu secven țe sonore” [D. Copceag, Tipologia limbilor romanice (în opoziție cu limbile
germanice și slave) și alte studii lingvistice , Cluj, Clusium, 1998, p.79]. Aceast ă premis ă
îndrept ățește clasificarea limbilor studiate în dou ă categorii: limbile care coboar ă de la general ă la
particular, de la abstract la concret, de la concept la calitate, de la gen la spe ță – limbile romanice –
și limbile care se ridic ă de la particular la general, de la concret la abstract, de la spe ță la gen –
limbile gemanice și slave. Primul tip reune ște limbile deductive, care divid și în care predomin ă o
viziune substan țializat ă, al doilea – limbile inductive, care clasific ă, avînd o viziune calitativ ă.
Cealalt ă ipotez ă, a irelevan ței ordinii determinat/determinant în clasificarea limbilor a fost
emisă de F. De Saussure, care aserteaz ă că „un procedeu lingvistic nu este determinat, în mod
necesar, de cauze psihice” și că ordinea determinat/determinant se poate datora unui hazard
morfologic și fonetic. E. Co șeriu pledeaz ă în favoarea ideii c ă pozi ția determinat/determinant
variaz ă în func ție de limbile istorice, singura proprietate general ă estre existen ța determinan ților și
dependen ța lor fa ță de determina ți (proprietate universal ă incompatibil ă cu clasa parametrilor
tipologici). [cf. R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005, p. 161-162].
Notă: În afara dezvolt ării rela ției și realiz ării func ției de atribut, termenul regent nu- și pierde
identitatea semantic ă. Substantivul cartea , de exemplu, din enun țul: El vede o carte. nu prezint ă
deosebiri fundamentale de natur ă semantic ă în raport cu el însuși din enun țul: El vede o carte
frumoasă. Verbul vede, în schimb, din enun țul: El nu vede , întrebuin țat fără complement direct,
prezint ă o însemnat ă muta ție semantic ă, exprim ă o tr ăsătură dinamic ă a subiectului: El este
nevăzător.
2. Clasificarea atributelor
După natura morfologic ă a expresiei sale:
Atribut adjectival (adjectiv variabil sau invariabil, adjective pronominale, locu țiuni
adjectivale): Ion este un b ăiat de isprav ă; Preferă culoarea roz. Mircea însuși mînă-n luptă
vijelia-ngrozitoare (M. Eminescu); Este o formulare fără înțeles (neinteligibil ă).
Not ă: Uneori atributul adjectival este însoțit de articolul adjectival: Sania-mi cea mică,
murgul meu cel dalb / Lăsau umbre albe pe om ătul alb (V. Alecsandri).
* Gerunziu adjectivat : Și s-a întors spre solda ții grăbind alături de el (Camilar); Eram
biruitor, însă într-o stare jalnic ă, cu straiele șiroind și lipite de trup (M. Sadoveanu);
Pe-un pat alb ca un lin țoliu / Zace leb ăda murind ă; Nici o țipenie de om în ogrăzile
băltoase, cu car ă dejugate, p ărăsite în ploaie, cu vi ței mugind sub șoproane sparte
(Cezar Petrescu).
* Participiu cu sens pasiv: Pomii planta ți de voi au dat roade .
Atribut substantival :
* în cazul Nominativ (fals ă apozi ție): Profesorul Balanici este decanul facult ății.
(Profesorul care se nume ște Balanici – PSA);
* în cazul Acuzativ (construit de obicei cu o prepozi ție): Zburător cu negre plete , umbră
fără de noroc (M. Eminescu); Taina lini ștei înalte să ne fure / Prin cotire lumini șuri de
pădure (G. Top îrceanu); Plopii și rîsurile / Spun c ă vine-un v înt de iarn ă (G.
Topîrceanu).
Atributul substantival în Acuzativ f ără prepozi ție e utilizat rar, numai în limba rom ână modern ă
și în structuri care nu au întotdeauna aspectul cel mai firesc – se subordoneaz ă unor substantive de
origine verbal ă: Cititul ore în șir i-a afectat vederea; Cercetarea ani de-a rîndul a gramaticii l-a
deformat; Absen ța trei săptămîni l-a scos din circuit etc.
* în cazul genitiv : Ș-a ars acolo codrul toat ă vara și toată toamna, p înă-n luna lui
răpciune (M. Sadoveanu); Nimic nu-i mai de r îs ca plînsul / În ochii unui lupt ător (G.
139
139Coșbuc); S -arată-n deal, cu fa ța purpurie, / A nop ților fermecătoare Doamn ă (D.
Zamfirescu).
Notă: În limba rom ână el se mai construie ște și cu prepozi țiile a, la și de la (ultimele
două fiind caracteristice limbii populare): Puterea a doi oameni întrece puterea unui singur
om; Părerea a numero și savanți trebuie luat ă în seamă; A rupt nasturele de la rochie; A
lăsat ușa la casă descuiată.
Notă: În limba rom ână vorbit ă, popular ă și familiar ă, sensul specific genitivului se
redă prin intermediul construc țiilor prepozi ționale. Cf. A lăsat ușa la casă deschisă; A rupt
coperta de la carte.
* în cazul dativ (adnominal ) (cu sau f ără prepozi ție). C înd determin ă substantive
nearticulate, se construie ște fără prepozi ție și este specific limbii rom âne vechi: Și bogat
în sărăcia-i ca un astru el apune, / Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet (M.
Eminescu); Acest prunc fi-va poate, c îndva, domn țării (M. Sadoveanu); Du-mă prin
lunci, unde soarele / B înd diminea ța izvoarele / Merge nunta ș, iar tu ginere / Florilor
tinere (Zamfirescu); Se bate miezul nop ții în clopotul de-aram ă / Și somnul, vame ș vieții,
nu vrea să-mi ieie vam ă (M. Eminescu); Copiii mei s înt nepoți surorii mele; Nu m ă lăsa
să sper / Că liber-mare-m îndru prin condamnarea ta / N-oi cobor î în iaduri de demoni
salutat, / Ca unul ce menitu-i de a le fi st ăpîn – / Stăpîn geniilor pierii. (M. Eminescu).
C înd atributul substantival în Dativ determin ă substantive articulate, el se construie ște cu
prepozi ție, se izoleaz ă între virgule și este specific limbii rom âne literare contemporane:
Soluționarea rapid ă a problemei date, grație interven ției lui , i-a mul țumit pe to ți; Executarea
întocmai a programului, conform ordinului , aduce beneficii.
Un tip de structur ă cu atribut în Dativ se întîlnește prin excelen ță în limba rom ână modern ă
în contexte con ținînd: un determinat (substantiv comun articulat hot ărît provenit dintr-un „infinitiv
lung”) + o intercalare – atribut în Dativ: Acordarea unui spa țiu exagerat problemei divor țului;
Înapoierea bog ățiilor țării poporului etc.
Atribut numeral : A fost un geam ăt întreit / Din totul inimii pornit (G. Co șbuc); Îmi pare
rău că n-am luat m ăcar spînul cel de-al doilea cu mine (I. Creang ă); Copierea de zece ori a
aceluiași text e util ă uneori;Conflictul cu al doilea surprinde pe mul ți (Ac.); X este nepoat ă
celor doi (D).
Notă 1: Interpretarea atributelor exprimate prin numerale ca atribute „adjectivale” (chiar
dacă uneori exist ă un acord al unora dintre ele cu substantivele determinate), ca atribute
„substantivale” sau ca atribute „adverbiale” este cu totul gre șită, deoarece numeralele respective nu-
și pierd sensurile lor fundamentale de numerale, nu trec, prin schimbarea valorii lor gramaticale, în
clasa adjectivelor, a substantivelor sau a adverbelor.
Notă 2: Numeralele cardinale compuse de tipul douăzeci etc. ( A cumpărat douăzeci de cărți)
ridică probleme de interpretare sintactic ă. Pentru unii lingvi ști, prezen ța prepozi ției de între numeral
și substantiv ar fi un indiciu c ă aceste numerale se comport ă formal ca ni ște determinate ale
substantivelor, ca ni ște elemente regente ale acestora, cu func ție de complemente sau de subiecte,
după care ar urma ni ște substantive atribute, legate de ele prin prepozi ția de. Pentru al ți linvi ști însă
ele se comport ă ca ni ște determinante ale substantivelor complemente sau subiecte pe care le
preced, ca atribute ale acestora. De fapt, logic și semantic, tr ăsătura fundamental ă a numeralului (ca
și aceea a adjectivului) este cea de „determinant”, și nu cea de „determinat”; cea de subordonat, și
nu de regent. Substantivul are deci prioritate, ascenden ță în raport cu numeralul, subordon îndu-și-
l.
Atribut pronominal (pron. sau locu țiune pronominal ă):
* în dativ (dativul posesiv ). Se exprim ă cu ajutorul formelor neaccentuate de dativ ale
pronumelui personal și reflexiv. El st ă mai ales pe l îngă substantive sau adjective
articulate hot ărît (rar pe l îngă substantive nearticulate) și e prezent mai ales în limbajul
poetic. Sensul fundamental al structurii pronominale este de posesie: Toamna cu-a ei
albă frunte / Și cu galbenii -i conduri / A l ăsat argint pemunte / Și rugină pe păduri (G.
Topîrceanu); Dar cînd inima- ți frămîntă / Doruri vii și patimi multe (M. Eminescu); Iar
140
140Manea turba, / M îndra- și săruta (Mănăstirea Arge ș); Cînd ajung cu ea al ături /
Răsuflarea- mi mi se curm ă (M. Eminescu); Frumusețile-ne tineri, bătrînii lor distrug
(M. Eminescu); Și-n gură-ți s-adunase și sînge și pămînt (G. Co șbuc); În van mai caut
lumea- mi în obositul creier (M. Eminescu).
Notă: Uneori, atributul realizat prin dativul posesiv al pronumelul personal sau reflexiv se
distinge de complementul indirect pe baza articul ării unui substantiv din enun ț, care își manifest ă
astfel în planul expresiei pozi ția sa de regent al pronumelui: Atributul pronominal în D. poate fi
exprimat și prin formele accentuate ale pronumelui personal (sau prin alte pronume), dar precedate
de o prepozi ție corespunz ătoare (ca și cel substantival): Obținerea permisiunii de plecare, grație
purtării lui, l-a bucurat nespus; Procurarea presei, datorit ă insisten ței sale, l-a obligat și mai mult.
* în genitiv : Poate fi exprimat prin pronume personale, posesive, demonstrative,
interogative, relative, nehot ărîte și negative: Rar trezesc în a lor cale / Cîte-o piatr ă sub
copită (G. Top îrceanu). I-a dat bra țul în văzul tuturor (M. Sadoveanu); Nici nu prea
pricepea ce vrea s ă zică a fi un copil al cuiva (Zamfirescu); Părerea cui s-o iau în
calcul? Faptele unora te lasă perplex.
* în acuzativ : Încrederea în sine duce la succes; Frica de tine m-a făcut să te ocolesc;
Și-n fiecare din voi / Știi să strecori chei mici și moi (T. Arghezi); Au iscusin ță ca
meșterii de iazuri și ca lemnarii de la noi (M. Sadoveanu).
Not ă: La problemele puse de atributul pronominal în acuzativ cu prepozi ție trebuie notat ă și
aceea a structurilor Cartea din fa ța mea este interesant ă. Lăsînd la o parte faptul c ă în acest tip de
structur ă mea (la fel cu care se comport ă ta, sa, noastr ă etc.) precedat de o locu țiune prepozi țională
de felul din fața, din spatele, contra, asupra, înaintea etc. este convenabil s ă fie considerat pronume
în cazul Genitiv125. Totu și pronumele s înt în acuzativ. Explica ția acestei „abateri” o g ăsim în
valoarea de adjectiv a pronumelui în faza lui ini țială, acord îndu-se cu regentul s ău fața nu numai în
gen și num ăr, ci și în caz (nominativ). Dup ă ce îmbinarea în fața (și toate cele similare ei) a fost
simțită ca o perifraz ă prepozi țională, pronumele și-a schimbat func ția sintactic ă (nu mai reprezint ă
un atribut adjectival pe l îngă substantivul fața, ci cu loc. prep. în fața îndepline ște func ția cerut ă de
regent cartea din fa ța mea; pleac ă din fața mea etc.), dar și-a păstrat forma cazual ă de Acuzativ. Cf
și forma pronumelui (la genitiv ar fi mele, tale etc.)
Atributul verbal:
* Infinitiv (construit, de obicei, cu prepozi ția de): Oricît s-ar fi silit Felix s ă nu participe
la convorbire, fa ța lui exprima jena de a nu pricepe despre ce vorbea anume Pascalopol
(G. C ălinescu); Deoarece, c înd mă aflu singur, prea ai me șteșugul de a mi te vîrî
nepoftită în suflet (Hoga ș).
Notă: Atributul infinitival este echivalentul unui atribut substantival în genitiv și
exprim ă acelea și raporturi (jena nepriceperii) sau a unui conjunctiv, care formeaz ă o propozi ție
atributiv ă.
* Supin (cu prepozi țiile de, pentru ): Că de-i mic și ghemuit, / Are fa ța de-ngrozit (V.
Alecsandri); Lucrul de furat nu ține de cald. Manie de savant și basme de necrezut ,
cugeta el, ascult înd distrat pe tovar ășul său (M. Sadoveanu).
* Locu țiune verbal ă: Gîndul de a scoate în eviden ță cuvintele-cheie a ajutat-o.
Atributul adverbial (adverbe, locu țiuni adverbiale): Tovarășii mei au trecut pe malul
dimpotriv ă; O să răspundeți. O să plătiți. / Pentru mor ții de azi / Pentru rana de-acum și
rana de ieri (Banu ș); El vedea c ă nu e de nasul lui o așa bucățică (P. Ispirescu). Părăsirea
hoțește a adunării i-a sup ărat. Expunerea pe îndelete a faptelor i-a convins.
Notă: Trebuie ar ătat că unele adverbe de mod de tipul aievea, alene și anevoie , atunci c înd
determin ă substantive, devin adjective invariabile cu func ție de atribute adjectivale: Nu putea fi
decît o întîmplare aievea; Mersul lui alene tr ăda siguran ță; Mi-am ales în viață un drum anevoie.
În cazul adverbului repede se ajunge la o confuzie a atributului adverbial cu cel adjectival,
deoarece atunci c înd acesta determin ă substantive, ar putea fi interpretat tot at ît de bine și ca atribut
125 Or prepozi țiile date s înt cu regim cazual de genitiv.
141
141adjectival (mai ales c ă poate fi trecut la plural): Zborul repede al avionului i-a dezorientat;
Zborurile repezi …
Atributul interjec țional este o specie s ăracă (nici nu e men ționat în G.A), întîlnită în limba
popular ă, în limba vorbit ă și, accidental, în limba literaturii artistice: Are o căruță zdronca –
zdronca !; Halal prieten!
După forma lor atributele se clasific ă în:
* Simplu (parte de vorbire cu sens lexical suficient, însoțită sau nu de prepozi ție)
* Complex (o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedat ă de un adverb de mod,
de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproxima ție: Plecarea lui chiar acum ar
simplifica mult lucrurile. Am fost expuse ni ște bijuterii exclusiv false . A tras un c împ
cam str îmb.
* Multiplu (dou ă sau mai multe p ărți de vorbire cu sens lexical suficient, aflate în raport
de coordonare: Era duminic ă și lumea, c îtă fusese și cîtă nu fusese la biseric ă, năvălise
în crîșmă (C. Hoga ș); Dascălul, subțire și palid, dădea alături răspunsul pe alt glas (E.
Barbu).
* Dezvoltat : Hărnicia bunic ă-sii era recunoscut ă; Drumul de zeci de kilometri l-a
plictisit. Vestea de acum c îteva zile l-a dărîmat. Programul de azi încolo este cel afi șat.
Plecarea de mîine în dou ă zile ridică serioase probleme .
Notă: În limbile romanice exist ă o categorie de atribute adjectivale indispensabile în
configurarea unor sintagme introduse prin prepozi ția de (cf. l. portughez ă Casa de dimens ão
média, l. francez ă Un homme de taille moyenne ). Și rom âna con ține asemenea construc ții,
calchiate ca structur ă, în care adjectivul atribut este cerut de insuficien ța semantic ă a
substantivului regent și de insuficien ța gramatical ă a acestuia, pe care o probeaz ă
imposibilitatea aplic ării testuli comut ării cu zero (cf. Om de talie mijlocie ; M-a impresionat
fata cu ochi alba ștri).
Sub aspectul semantic, atributele se clasific ă în:
* calificativ (realizeaz ă o caracteristic ă dominant ă, obiectiv ă sau subiectiv ă, a realit ății
extralingvistice c ître care trimite termenul regent): Un coșmar fără limite ar fi un
coșmar zadarnic (O. Paler);
* de identificare (atribuie „obiectului” interpretat lingvistic prin regent o anumit ă
identitate, în desf ășurarea raportului general-particular, care face posibil ă recunoa șterea
lui de c ătre am îndoi protagoni știi actului lingvistic): Deasupra casei tale ies / Și azi
aceleași stele (M. Eminescu); Am chei pe toate u șile-ncuiat ă (T. Arghezi); Cerul se
dăruiește apelor de jos (L. Blaga)
* de clasificare (deta șează dintr-o clas ă de „obiecte” (spre care trimite regentul, prin
conținutul s ău lexical) o anumit ă subclas ă, aceasta, individualizat ă printr-o anumit ă
trăsătură distinctiv ă (descris ă de termenul atribut): Complemente indirecte care
determină verbe unipersonale sau forme unipersonale ale unor verbe personale au rol
de subiect logic.
* de complinire (împline ște cîmpul semantico-sintactic deschis de regent, ca expresie a
unei limite exterioare a ac țiunii (st ării exprimate, substantival, prin planul semantic al
regentului): De mine au nevoie p înă la apariția altuia cu un dosar mai bun; Vederea
acelei cl ădiri care tipărea cărți parcă m-a apropiat vertiginos de un scop pe care îl
aveam în minte. (M. Preda).
* descriptiv (introduce în enun ț componente semanticecare descriu în sine obiectul spre
care trimite regentul, f ără a-l individualiza în interiorul raportului obiect-clas ă de
obiecte. Din acest punct de vedere, „obiectul” spre care trimite termenul regent este deja
individualizat, prin alte atribute, mai ales prin cel de identificare, prin ASH sau prin
însăși natura lexico-gramatical ă a regentului (subst. propriu sau pronume): Untarul, alb,
s-a ridicat f ără să spună un cuvînt; Rudele, cu capetele descoperite , ascultau glasul
preotului (E. Barbu).
142
142
După caracterul leg ăturii gramaticale dintre atribut și cuvîntul determinat:
* Acordate (se uniformizeaz ă din punct de vedere morfologic cu cuv întul determinat,
adică capătă acela și num ăr, gen șu caz) – adjectivele, locu țiunile adjectivale ( lat în spete,
bun la suflet, rumen la fa ță, bun la inim ă etc.), adjectivele deverbale (postverbale:
participiile, gerunziile; unele numerale (cardinale, ordinale, colective, nehot ărîte),
pronume (posesive, de accentuare, demonstrative, nehot ărîte), construc ții participiale.
Acordul poate fi complet sau incomplet.
Notă: În cadrul atributelor acordate s înt incluse și atributele pronominale în Dativ posesiv.
Deoarece atributul exprimat prin pronume posesiv e acordat, dar pronumele personal îi ține
locul, el e considerat acordat (e vorba de acordul semantic).
* Neacordate (nu-și uniformizeaz ă genul, num ărul și cazul dup ă cuvîntul determinat) –
substantivale, adverbiale, verbale (infinitiv, supin), interjec ționale, îmbinări de cuvinte
(Băiatul, cu capul în umeri, p ărea că nu mai sufl ă).
3. Atributul circumstan țial
Atributul circumstan țial exprim ă o caracteristic ă suplimentar ă a elementului determinant
care este în acela și timp legat ă și de ideea exprimat ă de predicat; el exprim ă, deci, odat ă cu
caracterizarea obiectului, și o idee circumstan țială referitoare la predicat” [GA, p. 138]. Întocmai ca
elementul predicativ suplimentar, el are deci o dubl ă referire: la substantivul subiect și la verbul
predicat: Malca, îmbărbătată de mo ș Nichifor , se suie în căruță și se culcă (I. Creang ă).
Fiind o determinare facultativ ă, atît a numelui (pronumelui), c ît și a verbului, termenul-
atribut poate lipsi, f ără consecin țe asupra autonomiei semantice sau structurale a enun țului: Malca
se suie în căruță… Enun țul sintactic își păstreaz ă autonomia și în absen ța regentului nominal, dar
funcția termenului determinant se poate schimba; înscriindu-se într-o rela ție de dependen ță simpl ă,
unilateral ă, termenul realizeaz ă func ția de circumstan țial: Îmbărbătată de moș Nichifor, se suie.. .
Întrucît regentul verbal func ționeaz ă ca predicat, absen ța sa ca atare, ca predicat, sau ca regent al
atributului circumstan țial, face imposibil ă structurarea enun țului: Malca îmbărbătată.
Sub aspect semantic, atributul circumstan țial poate avea urm ătoarele nuan țe circumstan țiale:
* Cauzal ă: Mirat de r ăspuns, omul a f ăcut ochii mari. Prev ăzătoare, mama f ăcu toate
cumpărăturile din timp .
* Temporal ă: Tînăr, omul avuse mul ți prieteni. B ătrîn, el rămase aproape singur .
* De condi ție: Nu constituie infrac țiune fapta prev ăzută de legea penal ă, săvîrșită în
stare de legitim ă apărare (CP); Numai atent la fiecare or ă, el poate avea succese la
învățătură; Sănătos, omul se poate apuca de orice lucru.
* De concesie : Doctrinele pozitive, fie religioase, filozofice, de drept, ori de stat, nu s înt
decît tot atîtea pledoarii ingeniaose ale min ții (M. Eminescu); Frumos ca fizic, el avea
multe defecte; Sup ărat pe el, se dusese totu și la concert.
* De finalitate : Aici întîlniră un bătrîn pe care îl rugară să-i îndrepteze la vreun han,
unde să mîie noaptea. (PSA)
Un rol important în apari ția acestor nuan țe semantice circumstan țiale îl au intona ția, pauza,
unele adverbe (de exclusivitate – numai – pentru valoarea condi țională, totuși – la valoarea
concesiv ă) etc.
4. Izolarea atributului
1. Se izoleaz ă un atribut circumstan țial adjectival, c înd e plasat înaintea cuv întului regent,
păstrîndu-și forma gramatical ă pe care o avea c înd stătea în locul lui obi șnuit: Deșteaptă, fata a
replicat prompt. (De șteapta fat ă a reacționat prompt).
Situație: Studentul perseverent are rezultate bune.
Perseverent , studentul are rezultate bune.
Perseverentul student are rezultate bune.
143
1432. Se izoleaz ă un atribut exprimat prin dou ă adjective legate prin conjunc ția și atunci c înd
determin ă subiectul propozi ției. Izolarea e obligatorie dac ă subiectul e la forma hot ărîtă. Dac ă
subiectul e la forma nehot ărîtă, izolarea nu e obligatorie. Cf. Un elev harnic și deștept munce ște
mult. Ea se va realiza numai atuncic înd atributul prime ște accent logic: Soarele, rotund și palid, se
prevede printre nori; Noi eram încîntați de soarele rotund și palid.
Se va izola asemenea atribut, dac ă prime ște accent logic.
3. Se izoleaz ă orice atribut, indiferent de structura lui, dac ă determin ă un nume propriu sau
un pronume personal: Ioana, emo ționată, nu mai putea s ă asculte; Ea, emo ționată, nu mai putea
asculta; El, cu pixul în mînă, lucra fără încetare; Noi, albi ca varul, n-am scos nici un cuv înt.
4. Se izoleaz ă un atribut neacordat dezvoltat, c înd este distan țat de cuv întul regent: Casa
vecinei, cu u șile larg deschise, a ștepta oaspe ții.
5. Se izoleaz ă un atribut neacordat dezvoltat, c înd nu e distan țat de cuv întul regent, dac ă
prime ște accent logic: Copacul, cu ramurile doldora de road ă, își aștepta culeg ătorii.
6. Se izoleaz ă un atribut adjectival, c înd urmeaz ă după un atribut neacordat: Țăranul purta o
pălărie de paie , veche; Ciorapi de dame, lungi …
7. Se izoleaz ă atributele legate prin conjunc ții adversative: Buturuga mic ă, dar periculoas ă…
144
144 APOZIȚIA
1. Defini ție. Controverse
2. Mărcile apozi ției
3. Mijloacele de exprimare a apozi ției
4. Calasificarea apozi țiilor
5. Topica și punctua ția
6. Propozi ția apozitiv ă
Bibliografie
L. Hoar ță Lăzărescu, Probleme de sintax ă a limbii rom âne, Bucure ști, 1999.
V. Hodi ș, Apoziția și propoziția apozitiv ă, Bucure ști, Edituran țifică, 1990.
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005, p.
619-631.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Edituran țifică, p. 261-268.
I. Coteanu, Gramatica de baz ă a limbii rom âne, Bucure ști, Albatros, 1982.
I. Diaconescu, Probleme de sintax ă a limbii rom âne actuale , Bucure ști, Editura Științifică și
Enciclopedic ă, 1989.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa , Iași, Institutul European, 2002, p.
1493-1506.
A. Merlan, Sintaxa limbii rom âne, Iași, Editura Universit ății „Alexandru Ioan Cuza”, 2001,
p. 249-264.
V. Gu țu Romalo, Sintaxa limbii rom âne. Probleme și interpret ări, Bucure ști, Editura
didactic ă și pedagogic ă, 1973, p. 43-45.
A. Mitran, Despre apozi ție și raportul apozitiv // LR, XII, nr. 4, 1963, p. 36-45.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005, p. 197-227.
Ecaterina Teodorescu, Raportul apozitiv și cel predicativ , AUI, 1974.
M. Timofte, Actualitatea sintaxei rom ânești „clasice moderne”, Iași: Casa Editorial ă
Demiurg, 2005, p. 123-151.
1. Definiție. Controverse
Apozi ția a generat, de-a lungul anilor, în literatura de specialitate o serie de controverse.
Fenomen lingvistic complex, ea a cunoscut mai multe abord ări, dup ă cum rela ția dintre termenul de
bază și termenul apozat a fost interpretat ă ca fiind de natur ă sintactic ă, semantic ă sau pragmatic ă.
Funcția sintactic ă de apozi ție constituie ( în lingvistica rom âneasc ă actual ă și nu numai) obiectul
unor discu ții prelungite, la care dup ă desprinderea apozi ției de atribut au participat mul ți speciali ști
români. Urm ărind discu țiile privitoare la func ția sintactic ă de apozi ție, observ ăm că nu exist ă
unitate de vederi mai ales în leg ătură cu „con ținutul” apozi ției, cu antecedentul ei și cu raportul
sintactic dintre apozi ție și antecedent.
Ne propunem o scurt ă analiz ă a perspectivelor din care a fost tratat ă aceast ă construc ție,
relevînd necesitatea unei noi abord ări a apozi ției:
* În ce prive ște pespectiva sintactic ă, În majoritatea abord ărilor tradi ționale, apozi ția a fost
considerat ă o unitate sintactic ă și, potrivit celor dou ă raporturi sintactice dintr-un enun ț, a fost
apropiat ă de subordonare, respectiv de coordonare.
A. Subordonarea.
Între cei doi termeni ai sintagmei apozitive se consider ă că exist ă o rela ție de dependen ță
unilateral ă; termenul în apozi ție intr ă în rela ție cu enun țul nu numai prin intermediul bazei, de care
depinde. Apozi ția este, a șadar, atribut substantival în cazul Nominativ, indiferent de cazul
termenului determinat sau acordat în caz cu acesta. (GLR, II, 1966, p. 128)126.
126G.A. situeaz ă apozi ția între variantele de realizare a atributului, substantival, mai ales: „Apozi ția este
atributul substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul termenului determinat, sau acordat cu acesta” (p. 128),
dar și pronominal: „Apozi ția pronominal ă are de obicei valoare de precizare” (p. 135). În ceea ce prive ște regentul
apozi ției, autorii GA recunosc c ă: „Pot fi determinate printr-o construc ție similar ă cu aceea a apozi ției și părți de vorbire
ca verbul, adverbul și chiar propozi ții întregi” (p. 130). Aceast ă situa ție însă nu-i determin ă pe autorii GA s ă dea o alt ă
145
145 B. Coordonarea.
Identitatea sintactic ă a termenilor, distribu ția identic ă, posibilitatea intervertirii lor sau
posibilitatea inser ării unei conjunc ții coordonatoare sunt argumente care apropie construc țiile
apozitive de cele coordonate. (I. Coteanu – subordonatele explicative)
* În ce prive ște perspectiva semantic ă, admi țînd natura non-sintactic ă a raportului dintre
termenii unei sintagme apozitive, sus ținătorii perspectivei semantice teoretizeaz ă independen ța
constituen ților. Ace știa apar într-un raport negramatical, non-sintactic, argumentat printre altele, la
nivelul expresiei, de pozi ția parantetic ă în care apare apozi ția. Apozi ția nu este actant, nu este
funcție (subordonat ă), ci duplicatul termenului prim și a func ției acestuia.
* Nondependen ța (apoziția în ipostaza de comentariu al unui referent fixat)
Termenii rela ției apozitive desemneaz ă acela și referent realiz ând o echivalen ță referen țial-
sintactic ă. (Valeria Gu țu Romalo).
P. Diaconescu defineste apozi ția ca un tip de reluare: fiind o reluare a bazei, apozi ția nu
intră în raporturi sintactice propriu-zise de subordonare sau coordonare cu aceasta – Adordonarea
(apozi ția ca tip de expansiune semantic ă)127.
În ce prive ște perspectiva pragmatic ă, perspectiva interpretativ ă revine din ce în ce mai
frecvent, în cîmpul cercet ărilor privind apozi ția. Apozi ția este considerat ă un tip de rela ție
contextual ă, care implic ă planul extralingvistic, termenii sintagmei întîlnindu-se prin comunitatea
referentului (Irimia 2000, p. 510). În cercet ările recente, apozi ția începe, a șadar, s ă fie considerat ă
ca un fapt eminamente discursiv. Pentru a-i determina rolul, este imposibil de conceput
exclusivitatea perspectivei frastice; utilizarea ei variaz ă considerabil de la un tip de discurs la altul,
în func ție de locutor. Astfel, apozi ția de ține, incontestabil, și o func ție pragmatic ă, derivat ă din
apartenen ța sa la unele dintre strategiile de „negociere” a semnifica ției, între emi țător și receptor:
deoarece actul de comunicare produs are ca finalitate eficien ța și reușita, semnifica ția enun țului la
polul recept ării trebuie s ă fie cvaziechivalent ă cu acea inten ționată. Dac ă emițătorul consider ă că un
segment de comunicare nu transmite suficient ă informa ție semantic ă, atunci acesta propune o
reevaluare a lui și deci o nou ă perspectiv ă asupra realului, materializat ă la nivelul sintactic prin
apozi ție. Aceasta din urm ă poate facilita revenirea asupra comunic ării ini țiale, nuan țarea sau
explicarea acesteia, comentariul metalingvistic etc.
Așadar, rela ția apozitiv ă este un tip special de rela ție, de echivalen ță discursiv ă, care se
constituie între dou ă secven țe lingvistice coreferen țiale – baza (pe prima pozi ție) și apozi ția (pe cea
de-a doua). Cf. Numai tu le po ți porunci s ă adoarmă, / Numai tu, Fratele meu întru neg ăsire, / Tu,
Întru c ăutare mire, / Tu, / Cel ce- ți astupi cu aripa urechile (A. Blandiana); Voi munților mîndri,
moșnegi cununa ți / Cu stelele bol ții albastre, / În leagănul vostru de codri și stînci / Dorm toate
poveștile noastre . (O. Goga). De și au caracteristici comune, rela ția apozitiv ă se delimiteaz ă de
relațiile sintactice de subordonare și de coordonare. Între termenii construc ției apozitive nu se
dezvolt ă ierarhia sintactic ă, specific ă raportului de subordonare.
Apozi ția depinde obligatoriu de un antecedent – nefiind posibil ă o apoziție fără
antecedent128. Dependen ța apozi ției de antecedent (indiferent de topica lor) este întotdeauna de
interpretare structurilor cu apozi ție, ci doar s ă formuleze ipoteze, care las ă confuz ă esen ța sintactic ă (semantico-
sintactic ă) a apozi ției”. Aceste construc ții de tip apozi țional pe l îngă un verb, un adverb sau o propozi ție (…) s înt
categorii intermediare între complement și atribut sau propozi ții aparte, neclarificate încă suficient” (p. 131).
127 Orice enun ț presupune un proces de ordonare a cuvintelor realizat prin dou ă relații: adordonarea (unit ățile se
distribuie în structuri lineare) și subordonarea (unit ățile se integreaz ă în structuri ierarhice) – I Diaconescu (1986, p.
127-205).
Termenul de adordonare își găsește un corespondent în conceptul de non-dependen ță, teoretizat de Gu țu-
Romalo (1973, p. 41-45) și reune ște coordonarea și apozi ționarea. De și forme ale acelora și legături asintagmatice,
afunc ționale, aceste dou ă relații sunt foarte diferite: apozi ționarea reune ște unit ăți identice, din punct de vedere
referen țial, în timp ce coordonarea reune ște unit ăți diferite. În func ție de con ținutul s ău și de mijloacele de expresie,
apozi ționarea poate fi realizat ă prin apozi ție, reluare sau repeti ție.
128Rezult ă deci c ă apozi ția și antecedentul ei nu au importan ță egală în cadrul comunic ării: numai existen ța
apozi ției este condi ționată de existen ța antecedentului, nu și viceversa: existen ța unui antecedent nu impune prezen ța
unei apozi ții. Importan ța antecedentului e, a șadar, mai mare. Exist ă însă și situa ții cînd nu e necesar ă materializarea
146
146natură semantic ă, fiind motivat ă prin vorbitor, care are impresia / certitudinea c ă interlocutorul sau
nu cunoa ște unul / mai multe „elemente” ale codului, sau poate decoda neconvenabil (din cauza
omonimiilor) unul sau mai multe elemente ale codului. Ca urmare, vorbitorul „traduce”, pentru
interlocutor, „elementul” / „elementele” susceptibile de a nu fi decodate (deloc sau neconvenabil)
de interlocutor, ceea ce înseamn ă că din punctul de vedere al vorbitorului antecedentul și apozi ția
nu-și pot schimba „locul” ( și nici nu permit comutarea cu zero). Cf.: o comunicare ambigu ă ca
Broasca nu mai merge se dezambiguizeaz ă printr-o apozi ție: Broasca, adică instrumentul de
încuiat u șa, nu mai merge. Prolepsa, adic ă anticiparea, exist ă în mai multe limbi; Are un hobby,
adică face ceva de pl ăcere etc.
Dacă excludem îmbinările de cuvinte de genul Moșul Ion, R îul Nistru etc. (acestea s înt
„false apozi ții; în esen ță, sînt atribute substantivale în Nominativ și pot fi extinse la o propozi ție
subordonat ă atributiv ă: Moșul care se nume ște Ion ), situate f ără îndrept ățire al ături de structuri ca
Tatăl său, medicul satului , a salvat multe vie ți. deosebirile între apozi ție și clasa atributului în care
este înscris ă sînt fundamentale și determin ă întrebări privind însăși identitatea ei sintactic ă: Este
apoziția într-adevăr o funcție sintactică – o variantă de atribut, generat ă prin dezvoltarea
unei relații de dependen ță sau reprezint ă o altă categorie sintactic ă?
Apozi ția este distinct ă de toate func țiile, inclusiv de atibut. Deosebirea față de atribut rezid ă
în faptul c ă apoziția nu exprim ă o caracteristic ă a antecedentului, ci un „alt nume” al
antecedentului .
Apozi ția este deosebit ă de func țiile sintactice (adic ă atribut, subiect etc.), întrucît nu poate fi
imaginat ă fără un antecedent, pe care vorbitorul îl „traduce” pentru interlocutor printr-o apozi ție.
Motiva ția apozi ției este, a șadar, dat ă de faptul c ă vorbitorul, care codific ă lingvistic mesajul, are
impresia / certitudinea c ă interlocutorul nu poate decodifica mesajul lingval – în totalitate / par țial –
sau pentru c ă nu cunoa ște unele elemente ale codului, sau pentru c ă unele elemente ale codului
permit decodific ări variate: vorbitorul poate apozi ționa orice element cu informa ție semantic ă a
codului lingvistic utilizat.
A șadar, apozi ția este partea secundar ă de propozi ție care are ca antecedent un substantiv,
un pronume, un numeral întrebuin țat pronominal, un adjectiv, un adverb sau o interjec ție și
indică, în chip de „traducere” prin sinonime sau prin „descriere” (pentru interlocutor) un alt
nume pentru entitatea / realitatea la care a trimis deja antecedentul [ dup ă C. Dimitriu, p. 1518].
Caracterul suprimabil, mobil sau relativa independen ță sintactic ă a termenilor în cadrul
enunțului s înt trăsături care apropie structurile apozitive de categoria construc țiilor incidente sau
detașate, turnuri de fraz ă cu trăsături semantice și sintactice particulare.
O alt ă defini ție o propune D. Irimia: Apozi ția este partea de propozi ție izolat ă care reia,
lămure ște, expliciteaz ă și precizeaz ă conținutul termenului la care se refer ă sau care calific ă,
claseaz ă obiectul denumit de acest termen, indiferent de clasa lexico-gramatical ă și de cazul
acesteia, și cu care logic este pe acela și plan (p. ).
Altfel zis, raportul apozitiv este expresia sintactic ă a intersect ării a dou ă sau mai multe
perspective semantice din care este interpretat ă, la un moment dat, o aceea și realitate
extralingvistic ă. Între termenii raportului apozitiv se instituie o rela ție de echivalen ță gramatical ă,
relație care anuleaz ă dezvoltarea unei ierarhiz ări sintactice. Apoziția este o a doua expresie a
aceluiași conținut posedat de un termen oarecare . Din acest punct de vedere, seam ănă (fără a se
identifica!) cu p ărțile de propozi ție reluate (subiectul, complementul, predicatul 129etc.).
Termenul la care se refer ă apozi ția și al cărui con ținut îl precizeaz ă poate fi:
* Substantiv: Ion, vecinul de la parter, este un b ăiat bun .
* Adjectiv: E un copil lini știt, adică pașnic.
* Numeral: Primul, un t înăr înalt, m-a impresionat .
bazei (un subiect inclus poate fi traductibil printr-o apozi ție. Cf. Pornim mai înainte și trecem / Prin fa ța peșterii tale, /
Oameni cu tor țe aprinse . (M. Sorescu)
129 R. Nagy aserteaz ă că apozi ția îndepline ște diverse func ții sintactice: de subiect, predicat, complement etc.
(cf. R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , p. 230).
147
147* Pronume130: Ea, o doamn ă bine, nu-mi imaginam s ă procedeze astfel.
* Verb: Părul îngrijit, adic ă pieptănat zilnic, își păstrează calitățile. Casa f ăcută, adică
construită de tata, este una veche deja.
* Adverb: Aici, în acest ora ș, mi-am petrecut cei mai frumo și ani ai vie ții.
După cum am men ționat, conceptul de apozi ție e str îns legat de pragmatic ă. Apozi ția este un
act de limbaj, o strategie discursiv ă cu o anumit ă inten ție de comunicare, care impune selec ția la
nivel lexico-semantic. Locutorul prezint ă două conținuturi diferite ca fiind coreferen țiale, astfel
încît alocutorul, într-un context extralingvistic bine determinat, s ă perceap ă sintagma ca apozitiv ă.
Din perspectiva pragmaticii, apozi ția este o întrerupere a mesajului sub forma unui element
suplimentar, prin care locutorul dubleaz ă prima denumire, considerat ă pea vag ă sau general ă pentru
a fi înțeleasă corespunz ător de c ătre interlocutor.
Apozi ția nu răspunde la întrebări asemenea subiectului, predicatului, complementului etc.:
ea poate fi delimitat ă pe baza contextului specific, întocmai ca numele predicativ sau ca elementul
predicativ suplimentar. Izolarea prin virgul ă și asem ănarea de con ținut cu termenul de referin ță
explicat reprezint ă deci indici de identificare a apozi ției131.
2. Mărcile apozi ției
Apoziția poate fi semnalat ă într-un enun ț printr-o serie de m ărci (sau „elementele
formale”) lexico-semantice, prozodice și grafice: apozemele (selectate în funcție de semnifica țiile
modale ale apozi ției în raport cu baza) , pauza , intona ția, virgula/linia de pauz ă. La nivel prozodic,
apoziția e o structur ă ce presupune un flux verbal continuu, intona ție joasă sau identic ă cu a bazei,
accent independent, nesintagmatic: Amintirile- refugiul ei spiritual – erau intacte; Tot satul:
oameni, copii, c âini se strânsese . (Caragiale); Toată suflarea omeneasc ă – de la copii p ână la
bătrâni – a fost prezent ă.
Adverbele-semnal („adverbele explicative ” – D. Irimia; „ apozeme adverbiale ” – P.
Diaconescu) adică, anume, altfel spus, cu alte cuvinte, alias, recte etc. nu s înt mărci pentru func ția
sintactic ă de apozi ție, întrucît se afl ă în planul comentariior, care difer ă de planul „comunic ării”
propriu-zise, dar atrag aten ția interlocutorului / constituie o prob ă pentru interpret c ă în context
există funcția sintactic ă de apozi ție.
Putem releva urm ătoarele tipuri de apozeme:
* argumentative: bunăoară, ca de exemplu, precum ;
Păsările răpitoare, bun ăoară uliul, vulturul, au v ăzul foarte dezvoltat.
* metalingvistice: cu alte cuvinte, altfel spus, mai bine zis, mai exact, pe rom ânește;
Neparticiparea ta, mai bine zis absen ța nemotivat ă, l-a supărat.
* de specificare: de obicei, de regul ă, în general, în particular, în realitate, de fapt, în
speță, în fond, mai ales, mai cu seam ă, mai exact, mai precis, îndeosebi, în special ;
Elevii, mai ales cei mici, au fost entuziasma ți.
* explicative : respectiv, anume, adic ă, sau ;
Acidul acetic sau o țetul intra în compusul chimic .
130 Apozi ția pronominal ă se manifest ă cu o frecven ță redus ă în uzul actual, fapt explicabil prin aceea c ă un
pronume, în calitate de substitut al substantivului, nu are un con ținut semantic autonom, informa ția sa semantic ă fiind
diminuat ă în compara ție cu informa ția bazei.
131 Privitor la opiniile existente în literatura de specialitate în ce prive ște „leg ătura” dintre apozi ție și antecednt
există două direc ții: I. apreciaz ă că apozi ția și antecedentul s înt sinonime lexicale ; II. apreciaz ă că apozi ția și
antecedentul s înt sinonime sintactice : Ambele aceste opinii s înt neconvenabile: I – ar însemna c ă în contextul Bunicul,
Manole Cre țu, la noi în Viișoara văzuse lumina lumii ace știa: bunicul și Manole Cre țu sînt sinonime lexicale, ele de
fapt trimit la no țiuni diferite, de și ambele trimit la aceea și entitate, sau referent (apozi ția și antecedentul vizeaz ă o
singur ă „realitate”/referent. Despre sinonimie lexical ă se poate vorbi doar în anume cazuri particulare: Am cump ărat
niște paradaise, adic ă roșii. II. Nici a doua ipotez ă nu e convenabil ă. Prin sinonimie sintactic ă se înțelege faptul c ă la o
singur ă funcție sintactic ă apar uneori dou ă sau mai multe m ărci diferite: Soldatul este nevinovat, pentru c ă n-a cunoscut
situația; Soldatul este nevinovat, întruc ît n-a cunoscut situa ția; Soldatul este nevinovat, deoarece n-a cunoscut situa ția
etc. Apozi ția și antecedentul s ău au func ții sintactice diferite și deci nu satisfac condi ția sinonimiei sintactice.
148
148 Sau își pierde calitatea de conjunc ție coordonatoare disjunctiv ă și devine adverb într-o
structur ă apozitiv ă, marc ând identitatea semantic ă dintre apozi ție și bază.
* modalizatoare : poate, probabil, cu siguran ță, în mod sigur, desigur, probabil ;
Un coleg, probabil un student mai bun, l-a dep ășit.
Vorbitorul transpune baza care apar ține unui alt registru stilistic, în propriul s ău registru,
printr-un verb de tip “dicendi” – a zice, a spune: a ș zice, cum se zice, s-ar putea spune :
Sentimentul de disponibilitate și chinuitoare hot ărâre, s-ar putea spune de
nedeterminare, r ămase acela și. (Ivasiuc)
Fuga de la fa ța locului, s-ar fi cuvenit s ă zic lașitatea, nu este de iertat.
A redactat o lucrare slab ă, o capodoper ă că să zic așa.
3. Mijloacele de exprimare a apozi ției
Apozi ția poate fi exprimat ă sau reprezentat ă prin acelea și părți de vorbire, al c ăror con ținut
îl reia și-l precizeaz ă:
* Substantive la orice caz : Ion, contabilul, este fratele Mariei. (N); Pe Ion, gr ădinarul,
l-am vizitat ieri. (acuzativ); I-am expediat o invita ție lui Mihnea, matematicianului
(matematicianul) .(dativ/acuzativ). Ideea profesorului, domnului Teodorescu (dl
Teodorscu), a st îrnit discu ții în contradictoriu . (genitiv/acuzativ); Locuiesc în casa unei
rude, a unui unchi îndepărtat (genitiv); Ei, mamei, îi datora totul; Copile, n ăzdrăvanule,
unde te-ai ascuns? (vocativ) etc.
* Adjective calificative : Vecinii, s ărmanii, au suferit mult din cauza lui. A venit ab ătut,
adică foarte sup ărat.
* Numerale cardinale, ordinale, colective : Ion și Maria, ambii, își rezolvă toate
problemele în comun. Studentul, al doilea, a r ăspuns excelent .
* Pronume personale, demonstrative sau nehot ărîte: Colegii mei, ace știa, m-au sus ținut .
o prietenă, alta, mia- propus s ă vin în ospeție.
* Verbe la infinitiv, gerunziu sau supin : Citind toate operele, adic ă muncind mult, po ți
avea rezultate foarte bune. Cartea citit ă, adică studiată din scoar ță în scoarță, nu o va
uita nicic înd.
* Adverbe de loc, de timp, de mod : Aici, la B ălți, îmi fac studiile.
Apozi ția și baza pot apar ține unor clase morfologice diferite: Ceilalți comercian ți, al doilea
și al treilea, se mul țumiră să încuviințeze ș.a.
Notă: Apozi ția nu trebuie confundat ă cu atributul substantival în Nominativ, de care se
deosebe ște prin:
* Apozi ția întotdeauna se izoleaz ă de termenul reluat, explicat și precizat;
* Apozi ția se caracterizeaz ă printr-o intona ție specific ă, printr-o pauz ă marcat ă cu
ajutorul virgulei (a dou ă puncte, a liniei de pauz ă sau paranteze);
* Leg ătura sa cu termenul reluat este slab ă.
Așadar, apozi ția se aseam ănă prin expresie, con ținut, referire și topic ă, cu subiectul, cu
atributul, cu numele predicativ, cu complementul și cu elementul predicativ suplimentar. Ea poate
înlocui f ără a modifica sensul comunic ării.
4. Clasificarea apozi țiilor
După natura morfologic ă a expresiei sale:
* Apozi ție substantival ă
* Apozi ție adjectival ă
* Apozi ție numeral ă
* Apozi ție pronominal ă
* Apozi ție verbal ă
* Apozi ție adverbial ă
Dup ă structur ă:
149
149* simpl ă (o parte de vorbire cu sens autonom însoțită uneori de prepozi ții)
*complex ă: /// + adverbe: Unul dintre studen ți, anume Ion, este vinovat de toate.
Acolo, tocmai la Cheile Bicazului, am c ălătorit vara. De șteptul, chiar prietenul meu,
m-a trădat.
* multipl ă: Dorina, colega și prietena mea, m-a ajutat întotdeauna .
* dezvoltat ă: Ioana, fiica colegei mele, este o feti ță foarte ingenioas ă. Vasile, fratele
tatei, a fost întotdeauna corect cu tine .
După asem ănarea prin expresie, con ținut, referire:
* de tip subiectiv
* de tip atributiv
* de tip predicatv
* de tip completiv etc.
C. Dimitriu relev ă: apozi ții atributive, circumstan țiale ( și explicative s înt propozi țiile
apozitive), p. 1505.
După gradul de individualizare a obiectului denumit:
* de identificare (define ște, individualizeaz ă obiectul denumit): Dorin, fotbalistul, a
jucat spectaculos.
* de calificare (calific ă, claseaz ă): E un copil f ără părinți, al nimănui.
Notă: Rela ția de apozi ție implic ă uneori trei sau mai mul ți termeni – apoziții înlănțuite (D.
Irimia), apoziții de diverse grade (C. Dimitriu – apozi ții de gradul al II-lea: apozi ții la apozi ții): Iar
duh dă-i tu, Zamolxe, s ămînță de lumin ă (M. Eminescu); N-am telefonat nim ănui, nici lui Venea,
care nu d ădea pe-acolo cu s ăptămînile, nici patronului, lui Șeicaru (M. Preda).
5. Topica și punctua ția
În gramatica de tip clasic se men ționa c ă apozi ția stă numai dup ă termenul la care se refer ă, pe
care îl reia și-l precizeaz ă. În gramatica modern ă se vorbe ște despre apozi ții antepuse și postpuse:
* apoziții la dreapta : Cf. L-a revăzut pe Alex, (pe)(eu cred ca nu se pune aici ‚pe’) prietenul
meu.
* apoziții la stânga (frontale): au doar subiectul ca argument și rol sintactic și discursiv
special: de deschidere frastic ă. Cf. Prieten de n ădejde, Radu m-a ajutat.
Apozi ția se desparte întotdeauna prin virgul ă – mai rar, linie de pauz ă sau dou ă puncte –
de termenul la care se refer ă.
6. PROPOZI ȚIA APOZITIV Ă
Funcția sintactic ă de apozi ție constituie obiectul unor prelungite controverse în literatura de
specialitate rom âneasc ă. Una dintre teoriile referitoare la func ția sintactic ă în discu ție este aceea c ă
apozi ția este o func ție sintactic ă generat ă de raportul de subordonare, și anume, „o specie de atribut
substantival” (V. Șerban, Gh. Bulg ăr), iar în planul frazei, o „propozi ție atributiv ă” (GA). Potrivit
acestei teorii, raportul de subordonare este generator al func ției sintactice de apozi ție, respectiv al
propozi ției apozitive, deoarece la „raportul apozitiv” se întîlnesc at ît forma, dar mai ales con ținutul
raportului de subordonare, afirma ție sus ținută prin faptul c ă „apozi ția și propozi ția apozitiv ă depind
de un element al comunic ării anterioare (C. Dimitriu). Cei care sus țin aceast ă teorie consider ă că, în
funcție de natecedentul apozi ției, respectiv de calitatea sa morfologic ă – de tip nominal sau de tip
verbal – apozi ția poate fi de tip atributiv sau de tip completiv (respectiv circumstan țial). Exist ă și
opinia c ă func ția sintactic ă numit ă apozi ție este generat ă de un raport sintactic diferit de cele
cunoscute tradi țional (coordonare și subordonare), numit raport apozitiv. Din aceast ă perspectiv ă,
raportul apozitiv are anumite tr ăsături definitorii, ce îl diferen țiază de alte raporturi sintactice, și
anume: a) între termenii raportului se stabile ște un raport de conexiune orizontal ă; b) termenul cu
funcție de apozie se g ăsește în rela ție mediat ă cu supra/subordona ții termenului apozat; c) testul
omisiunii fiec ărui termen în parte nu afecteaz ă comunicarea (L. P. Bercea, Contribuții la
cunoașterea raportului apozitiv, LR, 1972, nr. 5. p. 454). S-a insistat asupra faptului c ă termenii
raportului apozitiv desemneaz ă acela și referent (vorbindu-se de un raport de coreferen ță în cadrul
150
150raportului apozitiv, sau s-a considerat c ă termenii implica ți în raportul apozitiv s înt echivalen ți
sintactic, acest raport numindu-se „de tip aparte” (Ecaterina Teodorescu, Raportul apozitiv și cel
predicativ , AUI, 1974, p. 5) sau „rela ție de echivalen ță”.
O altă opinie privind problema în discu ție este aceea care consider ă că raportul apozitiv este
o variant ă a raportului de coordonare. Astfel, apozarea poate fi considerat ă drept o „variant ă a
invariantei rela ționale coordonative”, adic ă apozarea este „coordonarea termenilor coreferen ți”(V.
Hodiș). Ca argument care s ă susțină aceast ă teorie, s înt invocate adverbele adică, anume , care, din
acest punct de vedere, s înt conjunc ții care leag ă propozi ții coordonate. Aceast ă coordonare se
constituie în a cincea variant ă a raportului de coordonare, respectiv, este o coordonare de tip
„explicativ” (I. Rizescu).
O ultim ă teorie referitoare la func ția sintactic ă de apozi ție, și, respectiv, la „raportul
apozitiv” se dezvolt ă din cea anterioar ă. Raportul de coordonare, c ît și cel apozitiv s înt variante ale
raportului de „adordonare” (I. Diaconescu) și deci, dup ă părerea cercet ătorilor care sus țin aceast ă
teorie, ele nu s înt generatoare de func ții sintactice și deci apozi ția nu este o func ție sintactic ă,
descrierea și clasificarea ei supun îndu-se nu criteriilor semantice, leg ătura dintre termenii raportului
fiind exclusiv semantic ă, și nu sintactic ă. (A se vedea L. Hoar ță Lăzărescu, Probleme de sintax ă a
limbii rom âne, Bucure ști, 1999).
Propozi ția apozitiv ă este propozi ția izolat ă care reia, l ămurește, expliciteaz ă și precizeaz ă
conținutul termenului, al grupului de termeni sau con ținutul unei propozi ții întregi, la care se refer ă
și cu care logic și semantic se afl ă pe acela și plan. Altfel zis, propozi ția apozitiv ă exprim ă o
identitate de înțeles cu termenul de referin ță explicat, reprezent înd, în ultim ă instan ță, a doua
expresie a celuia și conținut, posedat de termenului de referin ță. Ea are o func ție asem ănătoare cu
aceea a apozi ției. Izolarea propozi ției apozitive de elementele ei de referin ță (părți de vorbire care
pot avea toate celelalte func ții sintactice cunoscute în propzi ție) îi este caracteristic ă și se poate face
cu ajutorul intona ției, al pauzei marcate prin virgul ă sau prin dou ă puncte (frecvent), prin linie de
pauză, prin paranteze și chiar prin punct. Propozi ția apozitiv ă este tot at ît de bine reprezentat ă sub
aspect cantitativ ca și apozi ția.
Propozi ția apozitiv ă nu se afl ă cu ajutorul întrebărilor, valoarea ei fiind dedus ă din referirea
pe care o face, din con ținutul ei logico-semantic, din topica, pauza și punctua ția acesteia, nu pe baza
unei rela ții sintactice stricte.
Întrucît rela ția apozitiv ă nu este una de subordonare și nici de coordonare, nu putem vorbi
deci de elemente regente și determinate. Termenul de referin ță poate fi exprimat prin diverse p ărți
de vorbire: Să nu uitați un lucru : că timpul nu se mai întoarce; Am veni cu automobilul lui
Alexandru , a cui ne-a a șteptat atunci; S ă pui cartea neap ărat pe masă: unde se afla și înainte; S-a
afirmat ca un specialit bun: cum de fapt și era (substantiv) . Mi-a dus ni ște trandafiri roșii: seamănă
cu niște mici tor țe aprinse; Masa este bună, ceea ce corespunde doin ței mele (adj.); Le păstre
pentru cei doi: pentru cei ce au dovedit m ăiestrie; Munce ște îndoit: cît muncești tu și toată gupa
(num.); Adevărul este acesta : este cel mai bun din grup ă; De-a vreme te v ăd altul : ești permanent
preocupat (pron.); Te descurci numai citind : prin ceea ce acumulezi; Acestea s înt bune de mîncat:
să le înghiți pe nerăsuflate (verb); Au veni to ți aici: unde s-au sim țit bine; Venea pe la noi din cînd
în cînd: ori de cîte ori își amintea (adverb/locu țiune adverbial ă).
Menționăm că propozi ția apozitiv ă poate înlocui în fraz ă termenul de referin ță, fără ca fraza
să suporte vreo modificare sub aspect logico-semantic: Îi venise o idee: să se ducă la discotec ă – Îi
venise să se ducă la discotec ă; Gîndul lui era unul (NP): să nu dea înapoi – G îndul lui era s ă nu
dea înapoi; L-am v ăzut mereu supărat: ca și cum i s-ar fi înecat cor ăbiile – L-am v ăzut mereu ca și
cum i s-ar fi înecat cor ăbiile.
Propozi ția apozitiv ă poate ap ărea, fa ță de elementele sale de referin ță, pe care le
expliciteaz ă, în dou ă ipostaze: a) juxtapuse (mai rar): În cazul acesta a ș avea și eu o obiec ție: suma
este exagerat de mare ; și b) legate cu elemente jonctive (frecvent): Vine sigur Alexandru: cel ce are
șanse mai mari.
151
151 Propozi ția apozitiv ă stă numai dup ă propozi ția de referin ță sau care include elemente de
refrin ță . În mod excep țional, o g ăsim și înaintea ei, izolat ă de aceasta: M-a primit ieri/ și,/ ceea ce
nu-i în obi șnuința lui, / mi-a vorbit ur ît.
Propozi ția apozitiv ă se desparte obligatoriu de propozi ția la care se refer ă sau care include
elementele de referin ță prin virgul ă, două puncte (frecvent), linie de pauz ă (rar), paranteze.
Notă: În literatura de specialitate, opinia cea mai r ăspîndită este aceea c ă exist ă propozi ții
circumstan țiale de loc, de timp, de mod etc. „cu corelativ în regent ă”: Merge acolo unde vrea;
Vorbește atunci c înd are ceva de spus; A șa se comport ă, cum îi este felul etc. Întrucît însă
comunic ările din propozi țiile considerate circumstan țiale trimit ( în form ă de propozi ție) la aceea și
realitate ca și adverbele-parte de propozi ții regente, putem presupune c ă este convenabil ca
propozi țiile în aten ție să fie trecute în rîndul propozi țiilor apozitive circumstan țiale (a se vedea C.
Dimitriu, p. 1502).
152
152COMPLEMENTUL. COMPLEMENTUL DIRECT
1. Defini ția complementului
2. Clasificarea complementelor dup ă conținut (circumstan țiale și necircumstan țiale)
3. Complementul direct
3.1. Defini ție, caracteristici
3.2. Regen ții complementului direct
3.3. Mărcile complementului direct
3.4. Exprimarea complementului direct
3.5. Reluarea și anticiparea complementului direct
3.6. Topica complementului direct
4. Propozi ția subordonat ă completiv ă direct ă
4.1. Defini ție, caracteristici
4.2. Elemente regente
4.3. Conective
4.4. Topica și punctua ția
4.5. Reluarea și anticiparea
5. Complementul secundar
5.1.Verbele dublu tranzitive
Bibliografie
1. C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Institutul European,
2002, p. 1377-1384.
2. V. Gu țu-Romalo, Sintaxa limbii rom âne. Probleme și interpret ări, Bucure ști, Editura
didactic ă și pedagogic ă, 1973, p. 154-172.
3. D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000, p. 408-415.
4. R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005, p. 239-267.
5. G. Pan ă-Dindelegan, Complementele necircumstan țiale (direct, indirect și de agent) și
propozițiile corespunz ătoare // LLR, nr. 3, 2003, p. 3-6.
6. F. Asan, Reluarea complementului în limba rom ână // SG, vol. III, 1961, p. 93-105.
7. V. Ciobanu, „Dublarea” complementului direct și a celui indirect ( în sincronie și
diacronie) // RL ȘL, nr. 6, 1998, p. 62-67.
8. D. D. Dra șoveanu, Tranzitiv / intranzitiv și direct/indirect – dou ă antinomii contextuale
// CL, nr. 1992, p. 53-63.
9. N. Iacob, Exprimarea complementului direct în limba rom ână. Privire diacronic ă //
RLȘL, nr. 4, 1995.
1. Definiția complementului
Complementul este partea de propozi ție care determin ă verbe, adjective, adverbe sau locu țiuni
adverbiale și interjec ții predicative /rar un numeral): Am străbătut și codrii și țara-n sus și-n jos. /
Călare-n șa, de-a fuga pe v înt, ca Făt-Frumos (T. Arghezi); Și șart! part! o pereche de palme
fierbinți peste urechile degerate (I. L. Caragiale); Na-ți aripa asta (I. Creang ă).
Dac ă subiectul, predicatul și atributul reprezint ă fiecare c îte o func ție sintactic ă,
complementul este o clas ă de func ții sintactice secundare. Toate complementele care constituie o
realitate sintactic ă conțin o informa ție semantic ă în strînsă legătură cu informa ția semantic ă a
regentului lor de tip verbal, astfel încît regentul (cu toate c ă are importan ță mai mare dec ît
complementul) este lipsit de stabilitate, în sensul c ă nu poate realiza comunicarea dorit ă de vorbitor
decît dac ă exist ă (exprimat/neexprimat) și complementul (la nivelul propozi ției sau al frazei).
Făcînd abstrac ție de întrebuin țarea absolut ă a unor regen ți de tip verbal, un verb ca a vedea poate
avea sensul de „a cerceta cu privirea”, „a cunoa ște prin v ăz” etc. numai dac ă în subordinea lui exist ă
un complement direct ca lumea (omul vede lumea etc.), un verb ca a ara poate însemna „a r ăsturna
brazde cu plugul” numai dac ă este determinat de un complement intern ca ogorul (țăranul ară
153
153ogorul etc.), un verb ca a fi văruit poate trimite la ac țiunea „a da cu var” numai dac ă de el depinde
un complement de agent ca un zugrav (peretele este v ăruit de zugrav etc.), un verb ca a se baza
poate ap ărea într-o structur ă reperat ă numai determinat de un complement indirect ca pe părinți, în
contextul copilul se bazeaz ă pe părinți etc. Cu alte cuvinte, regen ții de tip verbal ai clasei
complementului s înt insuficien ți completiv, adic ă au valen țe obligatorii pentru complementul direct,
pentru complementul indirect, de agent, intern.(complementul direct și complementul indirect se
încorporeaz ă în matricea lexico-semantic ă. Altfel zis, complementul direct și complementul indirect
sînt func ții atribuite verbului-centru ca disponibilitate matricial ă a acestuia). Distingerea clasei
complementului de clasa circumstan țialului este conven țională, în sensul c ă se bazeaz ă pe cazul
general: complementele nu s înt comutabile cu zero, în timp ce circumstan țialele s înt comutabile cu
zero: Cf. Amețiți de limbe moarte, de plane ți, de colbul școlii, / Confund ăm pe bietul dasc ăl
[complementul direct necomutabil cu zero] cu un crai mîncat de molii (M. Eminescu). – În prezent
[circumstan țialul de timp, comutabil cu zero] cugetătorul nu-și oprește a sa minte (M. Eminescu).
Complementul este foarte bine reprezentat în limba rom ână, atît ca frecven ță, cît și ca
mijloace specifice de construc ție.
2. Clasificarea complementelor dup ă conținut
Complementul se clasific ă după conținut:
– complemente circumstanțiale și
– necircumstan țiale, adică care nu exprim ă circumstan țe, împrejur ări, ci fac referire la ac țiuni,
însușiri, caracteristici. Acestea s înt str îns legate de termenii determina ți și au un con ținut mai
abstract dec ît al celor circumstan țiale și mai greu de definit: direct, indirect, de agent.
3. Complementul direct
3. 1. Defini ție, caracteristici
Complementul direct arat ă obiectul asupra c ăruia se exercit ă nemijlocit, direct ac țiunea unui
verb tranzitiv, a unei locu țiuni verbale tranzitive sau con ținutul verbal tranzitiv al unei interjec ții
predicative și răspunde la întrebările pe cine? (pentru cel exprimat prin substantive sau pronume ce
se refer ă mai ales la persoane și ființe) și ce? (pentru cel exprimat prin substantive sau pronume ce
se refer ă mai ales la lucruri, prin unele numerale, prin verbe și prin interjec ții): Mai mult, tu nu vei
mai vedea / Nimic , nici cer, nici flori132 (T. Arghezi).
În plan comunicativ-pragmatic , complementul direct face parte din complinirile obligatorii
ale verbului prototipic și apar ține părții rematice a enun țului, aduc înd o informa ție nou ă. Din punct
de vedere semantic, complementului direct i se atribuie anumite roluri tematice: de tip agentiv , iar
rolul prototipic fiind pacientul (Deschide ușa. Citesc o carte. Aranjeaz ă cărțile) sau rolul tematic de
beneficiar (Maria ajut ă pe cineva / pe copil) , de experimentator (Mă ustură ochii ), de țintă (El ne
ajunge din urm ă), de locativ (Copiii colind ă satele ) etc.
3. 2. Regen ții complementului direct
Complementul direct poate regentat de un verb tranzitiv133 la diateza activ ă. Verbele ce
intră în rela ție cu un complement direct s înt insuficiente semantico-gramatical, cu una sau dou ă
valen țe libere în dreapta verbului. Verbele date s înt de dou ă categorii:
a) verbe care cer compliniri: a declara, a vrea, a spune, a z ări, a anun ța, a permite, a ob ține,
a ridica, a repeta ș.a. Cf. Cînd n-ai de-acum s ă mai prive ști / Pe cel frumos cum însuți ești (M.
132 Ultimele dou ă sînt complemente directe apozitive.
133 Amintesc studen ților despre grade diferite de tranzitivitate a verbului: v. monotranzitive (construite cu un
singur CD); verbe bitranzitive (construite simultan cu dou ă CD) și verbe tranzitive utilizate absolut (cu valen ța de
tranzitivitate liber ă, adic ă CD e nelexicalizat, dar posibil de a fi introdus).
Test pentru verificarea tranzitivit ății verbului
Pentru a verifica dac ă un verb este sau nu tranzitiv, recurgem la un test: 1) dac ă verbul, cu sensul, cu func ția, la
diateza și în structura dat ă are sau poate avea ca determinant pe (î)l atunci este tranzitiv: îl vede – v ăzîndu-l; îl doare –
durîndu-l etc. 2) dac ă acest verb poate fi pus la diateza pasiv ă cu a fi la persoanele I și II: văd – sînt văzut; exist – *s înt
existat (intranzituv).
154
154Eminescu); Iară luna argintie, ca un palid dulce soare / Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor
ninsoare (M. Eminescu).
b) verbe care pot func ționa cu și fără compliniri: a vorbi, a m înca, a bea, a vedea, a auzi, a
cînta, a coase, a g ăti, a picta etc. Cf. Am auzit vorbindu-se afară; Joace unul și pe patru, / Totu și
tu ghici-vei chipu -i. (M. Eminescu).
Notă: În limbajul poetic, unde s e produc o serie de devia ții sintactice, complementul direct poate
determina și verbe care, în limbajul standard, nu solicit ă și nici nu admit o asemenea complinire, ele fiind
considerate intranzitive – fenomen numit „tranzitivare for țată” a verbelor prin încălcarea restric țiilor de
natură semantic ă și sintactic ă (în scopul situ ării „eului liric” în centrul unui univers dominat de legi proprii.
Cf. Te implor, hai s ă tăcem natura (N. St ănescu); De mult viu m ă mult murisem (N. St ănescu); Șuier luna și
o răsar și o prefac într-o dragoste mare (N. St ănescu).
Fenomenul vatria ției sintactice
Uneori construc ția tranzitiv ă este în varia ție liber ă cu cea intranzitiv ă.
Cf. MI-l amintesc pe Ion (tranzitiv) / Îmi amintesc de Ion . (intranzitiv); A spera ceva
(complement direct) / a spera la ceva (complement indirect) ; a vorbi r ău pe cineva / a vorbi r ău de
cineva; a b ăga seamă ceva / a b ăga seamă la ceva; a- și aduce aminte pe cineva / ceva / a- și aduce
aminte de cineva etc.
În calitate de regent al complementului direct mai poate ap ărea o interjec ție (cu valoare
predicativ ă): Poftim (ține!) cartea ! Am auzit vorbindu-se afară. Ai auzit trosc !; Iată lacul . Luna
plină / Poleindu-l îl străbate (M. Eminescu); Măi Păsărilă, Iacătă-o, ia! Colo, în dosul p ămîntului
(I. Creang ă).
3. 3. Mărcile complementului direct
Majoritatea speciali știlor relev ă urm ătoarele mijloace de marcare a identit ății func ției
sintactice de complement direct:
– recțiunea cazual ă asociaz ă cu flexiunea (complementul direct contracteaz ă cu regen ții săi –
verbali sau interjec ționali – raport de subordonare);
– dublarea clitic ă;
– jonc țiunea cu prepozi ția-morfem pe134, care antreneaz ă recțiunea și flexiunea .
Folosirea prepozi ției pe este o marcare sintactic ă de tip analitic, adesea coocurent ă cu o alt ă
marcă sintactic ă, dublarea clitic ă, cumul înd func ția de marc ă sintactic ă a pozi ției de complement
direct și de marc ă semantic ă de individualizare.
Din punctul de vedere al utiliz ării prepozi ției pe la acuzatuvul-complement direct, trebuie s ă
menționăm diferen ța dintre limba rom ână veche (unde complementul direct – nume de persoan ă
putea s ă apară și fără pe) și cea modern ă (unde pe este obligatorie ( Îl văd pe Vasile, M ă cunoști pe
mine etc.).
1) Preciz ăm totu și că așa-zisul „gen personal” (= clasa cuvintelor ce trimit la persoane) nu
este nici ast ăzi riguros individualizat, acuzativele-complemente directe ale substantivelor comune
ce trimit la persoane, în mod special cele ce indic ă grade de rudenie: tată, frate, mam ă etc., put înd fi
precedate de prepozi ția pe (Îl văd pe fratele meu etc.), dar și neprecedate de aceast ă prepozi ție-
morfem ( Îmi văd fratele meu etc.). 2) În cazuri particulare, pe poate preceda complementul direct
exprimat prin acuzativul unor substantive care nu trimit la persoane: c înd un substantiv se repet ă în
aceea și propozi ție, o dat ă avînd func ția de subiect și a doua oar ă – complement direct ( Lupul pe lup
nu-l mănîncă); 3) C înd în aceea și propozi ție se afl ă substantive – „perechi”, principial antonime
(sătul – flămînd, tînăr – bătrîn etc.): Sătulul nu-l crede pe fl ămînd. Numeroase interferen țe între
folosirea neprepozi țională și folosirea prepozi țională cu pe probeaz ă că deosebirile semantice,
alături de celelalte distinc ții men ționate, de și deosebit de importante, nu s înt suficiente pentru o
delimitare riguroas ă între construc țiile cu pe și cele f ără pe. De altfel, suprapunerea lor este posibil ă,
uneori chiar frecvent ă. Cf. Admiră părinții copiii / Îi admiră părinții pe copii ; Caută altul / Îl caută
pe altul .
134 A se comenta: Cartea e pe mas ă. (Pe – prepozi ție veritabil ă) // Îl iubesc pe Ion. (Pe -prepozi ție-morfem).
155
155Reguli de utilizare a lui pe în cazul complementului direct
Substantive inanimate Substantive animate (gen personal)
Prietenul m ănîncă (ce?) – bomboane A. Persoane necunoscute
Colegul admir ă (ce?) – florile (gradul minim de individualizare)
Eu văd (ce?) – un munte Caut un prieten.
El vede (ce?) – ni ște copaci Văd un profesor.
Aștept pe un student.
Întreb pe colege.
B. * Persoane cunoscute
(gradul maxim de individualizare)
O aștept pe mama.
Îl caut pe prietenul meu.
Îl văd pe profesorul acesta.
Le întreb pe colegele voastre.
* Nume proprii
În contrazic pe Radu.
O stimez pe Lilia.
– Topica este modalitatea prin care se marcheaz ă identitatea func țională a complementului
direct realizat prin pronume nepersonal sau substantiv, c înd opozi ția nominativ/acuzativ se
neutralizeaz ă: complementul direct urmeaz ă verbul-predicat, în timp ce subiectul îl precede. Cf .
Părinții iubesc copiii. / Copiii iubesc p ărinții.
Notă: Dac ă modificarea topicii duce la schimbarea func ției sintactice, determinarea prin articol ,
asociat ă cu topica și cu intona ția contribuie la distingerea complementului direct de subiect. Cf.
Apele trec. (subiect) // Ape trec . (complement direct)
3. 4. Expimarea complementului direct
Poziția sintactic ă de complement direct este susceptibil ă de diferite realiz ări:
a) substantiv în acuzativ cu sau f ără pe:
Ți-am spus uneori: ia sfatul vestalelor, dac ă / Flacăra vrei s-o-ntre ții. / Ți-am zis alte
dăți: vezi tu j ăraticul, truda în vatră? (L. Blaga)
b) pronume: Pe acesta îl aștept o viață; Îi iubesc și-i apreciez pe am îndoi.
c) numerale: Am luat numai trei .
d) verbe la moduri nepredicative: Văzuse dispărînd coloana.
e) interjec ții: Am strigat ura! (interj.) pînă cînd într-un nor de praf s-a pierdut departe
trăsura domneasc ă cu ale suitei (I. L. Caragiale).
Notă 1: Complementul direct mai poate fi exprimat prin substantive nearticulate, la plural,
precedate de ex-prepozi ția la, care are o valoare afectiv ă și chiar un sens de cantitate
numeric ă, mare și nedeterminat ă („atîția”, „at îtea”, „mul ți” etc.): Am descoperit la defecte;
Am făcut la cump ărături.
Notă 2: Sînt complemente directe și cele exprimate prin substantive comune, precedate de
numerale și așezate dup ă anumite verbe tranzitive, de și dau impresia unor complemente
circumstan țiale de mod de m ăsură (datorit ă faptului c ă ne impresioneaz ă în primul r înd mărimea sau
cantitatea exprimat ă de numeralele care ocup ă primul loc în construc ție): Am douăzeci de cărți noi;
Ți-am cump ărat 30 de lucruri; Am v ăzut trei țări. Prepozi ția de care apare nu se grupeaz ă cu
substantivul și nu impune acestuia restric ție de caz.
156
156 După verbe ca a costa, a c întări, a valora, a alerga, a s ări, a înota etc., asemenea
construc ții se apropie mai mult de un complement circumstan țial de mod, p ărăsind sfera
complementului direct (m ărimea și cantitatea exprimat ă prin numerale domin ă construc ția:
Cumpărătura cîntărește 10 kg; Sportivii alearg ă zilnic 3 km; Cartea valoreaz ă 200 de lei.
Nota 3 : Construc țiile cu valoare partitiv ă de tipul ca acestea, de acestea , din acestea sînt
numai aparent complemente directe, deoarece ele determin ă de fapt, ca atribute, ni ște substantive
sau pronume eliptice, deduse din context, care s înt adev ăratele complemente directe: Am văzut și eu
de-aceștia. Totu și vom observa c ă asemenea structuri au pornit pe drumul gramaticaliz ării, prelu înd
treptat func ția substantivelor și a pronumelor eliptice.
Nota 4 : Complementul direct se mai poate exprima uneori și prin construcții infinitivale
nominale : Are ce vinde (marf ă); N-are sărmanul unde dormi (Locuin ță); N-are cînd rezolva
problema (timp); N-are cum veni (mijloc de transport); N-are pe cine vedea; Nu are cui spune; Nu
are cînd pleca etc. În GA (2005, p. 384) asemenea construc ții sînt considerate construcții cu
propoziții relative . Exist ă și o alt ă modalitate de interpretare a acestor construc ții ce apar ține
cercet ătorului P. Butuc, care consider ă că este vorba aici de un tip special de predicat și anume
predicatul angrenat (a se vedea P. Butuc, Predicatul angrenat în limba rom ână, Ch, 2004).
Nota 5 : O structur ă deosebit ă în pozi ție de complement direct este realizat ă prin forme de tip
adverbial, devenite, contextual, denumiri de limbi, dup ă verbe ca a învăța, a înțelege, a ști: Învață
englezește; Învață franțuzește etc.
3. 5. Reluarea și anticiparea complementului direct 135
În limba rom ână complementul direct poate fi exprimat de dou ă ori (dintre care una este o
formă aton ă a pronumelui personal sau reflexiv). Dac ă complementul direct preced ă verbul-
predicat, în acest caz e reluat prin forma neaccentuat ă a pronumelui: Și trăsnetele cerului le
cheamă / Asupra celor ce-asupresc poporul (Șt. O. Iosif); Și brazdele negre le-neci / În aur de
soare (Neculi ță); Cîntecul, lumina, taina, unda, -ntinsurile-albastre / Noi le ținem, noi le strîngem,
cei căzniți, urîți și goi (T. Arghezi); Pe mine mă puteți crede pe cuv înt și fără greșeală (L.
Rebreanu).
Dacă complementul direct urmeaz ă după verbul-predicat, atunci el poate fi anticipat de
pronume: Ascultă-mă pe mine, domnule, p ăstrăvul nu e de m încat de viu (C. Petrescu). Eu te
sfătuiesc să n-o iei pe asta (I. Creang ă).
Complementul direct este anticipat prin formele neaccentuate de acuzativ ale pronumelui
personal sau reflexiv, atunci c înd este a șezat dup ă verb și cînd este exprimat prin:
* pronume (personal, demonstrativ, posesiv sau reflexiv): Îl ajută pe el (pe al meu, pe
acesta).
* nume de persoan ă, substantiv comun, articulat cu articol hot ărît enclitic și precedat
de prepozi ția pe: Am susținut-o pe sora . (cf. Am susținut sora ).
* substantiv propriu, nume de persoan ă, precedat de prepozi ția pe: L-a iubit pe Ion
Notă: Nu trebuie s ă confund ăm complementul direct, exprimat prin substantiv, care
răspunde la întrebarea ce? cu subiectul exprimat prin substantiv cu aceea și form ă, răspunz înd la
aceea și întrebare. În asemenea cazuri, apel ăm la prepozi ția pe, semn distinctiv al acuzativului-
complement direct: Elevii așteaptă profesorul. (Elevii îl așteaptă pe profesor / Profesorul îi
așteaptă pe elevi). Cf. Osul gol nici c îinii nu-l m ănîncă (Folclor); Traiul lumii, drag ă tată, / Cine
vor, aceia lese-l (M. Eminescu).
În concluzie, putem formula c îteva reguli pentru dublarea clitic ă a complementului direct.
a. Reluarea obligatorie
Dublarea clitic ă este obligatorie c înd cea de-a doua realizarea a complementului direct este
reprezentat ă prin:
135Fenomenul dubl ării în limba rom ână, considerat de unii speciali ști balcanism a fost motivat nu prin influen ța
reciproc ă, ci ca reflex al tendin ței comune în evolu ția limbilor balcanice (macedonean ă, albanez ă, neogreac ă și bulgar ă)
spre analitism, tendin ță proprie însă și tuturor limbilor romanice. Cu referin ță la limbile romanice, originea fenomenului
dublării (cu particulariz ări în spaniol ă, italian ă, francez ă și rom ână) este situat ă fie în latina vulgar ă, fie în procesul de
formare a limbilor romanice.
157
157 – substantiv comun articulat definit sau determinat de un adjectiv demonstrativ a șezat
înaintea verbului regent: Lecția au învățat-o perfect .
– substantiv propriu preced înd verbul regent: Odesa am cunoscut-o de cur înd. etc.
– un substantiv, comun sau propriu, sau un pronume, precedat de pe și plasat înaintea
regentului: Pe Ion îl iubesc; Pe altul l-am a șteptat.
– un pronume personal sau de polite țe precedat de pe, indiferent de topic ă: M-au așteptat pe
mine.
b. Reluarea exclus ă
Dublarea clitic ă nu se admite c înd a doua realizare este exprimat ă prin:
* substantiv comun sau propriu (f ără prepozi ție), plasat dup ă regent: Aștept tatăl.
* substantiv comun nearticulat, plasat înaintea verbului: Ape trec. Produse cump ără
* pronumele negative nimeni, nimic, pronumele relative cine, ce , pronumele nehot ărîte
ceva, cineva : Pe nimeni nu iube ște.
c. Reluarea facultativ ă
Dublarea clitic ă e facultativ ă cînd a doua realizare a complementului direct este reprezentat ă
prin:
– substantiv determinat nehot ărît (fără prepozi ția pe), plasat înaintea regentului:
O dificultate (o) constituie lipsa cursului elaborat.
– substantiv sau pronume precedat de pe și plasat dup ă verbul regent:
Îi iubește pe părinți. // Iubește părinții
Plasat dup ă verbul regent, complementul direct poate fi anticipat c înd cel ce formuleaz ă
propozi ția vrea s ă atrag ă atenția, să precizeze sau s ă insiste asupra lui.
Anticiparea complementului direct se realizeaz ă, de asemenea, în trei ipostaze:
a. Anticipare obligatorie:
* dac ă plasat în urma regentului, complementul direct este exprimat prin forma accentuat ă
de acuzativ a pronumelui personal, prin pronume posesive sau demonstrative: Am ajuns-o pe
aceasta .
b. Anticipare facultativ ă
* dac ă este exprimat prin substantiv (propriu sau comun) nume de persoan ă, cu sau f ără
articol, dar cu prepozi ția pe: Îi iubesc pe oameni.
* dac ă este exprimat prin pronume nehot ărît: Îl iubește pe altul.
c. Anticipare exclus ă
* dac ă complementul direct, plasat dup ă verb, este exprimat prin substantiv articulat
(enclitic sau proclitic) și nearticulat, f ără a fi însoțit prepozi ția pe:
Astăzi n-o să mai cert nici o fiin ță, nici pietrele, nici oamenii… (L. Blaga)
3. 6. Topica complementului direct
Complementul direct poate fi a șezat at ît dup ă verbul-predicat, precum și înaintea lui ( într-o
topică afectiv ă), fără a se desp ărți prin virgul ă de acestea. Complementele directe exprimate prin
pronume interogative sau relative stau întotdeauna înaintea elementelor regente amintite. Cf. Pe
cine aștepți? Ce planifici?
Aplicație
G. G. Neam țu, Elemente de analiz ă gramatical ă. 99 de confuzii / distinc ții, Bucure ști, Editura Științifică și
Enciclopedic ă, 1989, p. 171-179.
158
1584. Complementul secundar
Complementul secundar func ționeaz ă în grupul verbal ca termen subordonat fa ță de centrul
grupului într-o structur ă ternar ă din care face parte și un complementul direct subordonat aceluia și
centru verbal. A șadar, pozi ția de complement secundar este determinat ă de tranzitivitatea dubl ă a
verbului–centru (verbul este obligatoriu trivalent). Prezen ța complementului secundar implic ă
prezen ța complementului direct, nu și invers: El te-a învățat a vorbi cu at îta dîrzenie ? (C.
Negruzzi); Profesorul îi învață pe elevi declin ările; L-a examinat toat ă materia ; Se silea din
răsputeri să-l învețe pe Briceag un c întec nou; Îl roagă nu știu ce etc.
Notă: Verbele dublu tranzitive (verbe cu complement duplex – N. Matca ș, p. 81) – a
asculta, a învăța, a sfătui, a întreba, a verifica, a d ăscăli, a chestiona, a examina, a anun ța, a
informa, a ruga, a iscodi, a convinge, a traversa etc.- pot avea simultan, în aceea și propozi ție, dou ă
complemente, diferite dup ă conținut: un complement direct al fiin ței (pe cine?) și un complementul
secundar al lucrului (ce?): L-a învățat multe lucruri interesante; M-a sf ătuit lucruri utile. Aceste
două complemente nu s înt omogene: nu r ăspund la aceea și întrebare și nu s înt legate prin
coordonare.
Notă: Mai poate primi în limba rom ână două complemente verbul a trece , mai ales cu sensul
de „a traversa” (mult mai rar): L-am trecut strada . Verbul dezvolt ă, de fapt, în asemenea enun țuri o
mutație în planul s ău semantic, devine verb cauzativ: L-am făcut (ajutat) s ă treacă strada . (cf.
Timpul trece ). Mai mult, exist ă situa ții cînd acest verb accept ă două complemente directe realizate
prin nume nonpersoan ă. Cf. A trecut m ărfurile Dun ărea.
Deși complementul secundar presupune, obligatoriu, coocuren ța complementului direct, cele
două pozi ții sintactice subordonate aceluia și centru verbal s înt însă diferite sub raport referen țial,
ceea ce explic ă și trăsăturile semantice diferite ale p ărților de vorbie prin care se exprim ă: [-
Animat] pentru complementul secundar, și [+ Animat] pentru complementul direct coocurent. Dar
și un complement direct se poate caracteriza prin tr ăsătura [- Animat]: A învățat lucruri
(complement direct) interesante la facultate. Aceast ă caracteristic ă și explic ă interpretarea în
gramatica tradi țională a complementului secundar ca al doilea complement direct, cel inanimat.
Totuși aceste dou ă complemente au o serie de particularit ăți distinctive:
– complementul secundar nu accept ă realizarea cu pe.
– complementul secundar nu admite substituirea printr-o form ă clitic ă a pronumelui personal,
nici dublarea prin clitic: *El m-a anun țat-o.
– complementul secundar nu poate fi coordonat cu un compelemnt direct: * Profesorul îi
învață pe elevi și declinările. Construc ția cu și este posibil ă numai în cazul folosirii lui și ca
semiadverb de precizare.
– complementul secundar e incompatibul cu complementul indirect. Cf. El îmi anunță ora
(complement direct) plecării / El mă anunță ora (complement secundar) plecării.
Informa ția pe care o aduce complementul secundar este de natur ă rematic ă – aduce o
informa ție nou ă. Complementul secundar poate fi exprimat prin urm ătoarele p ărți de vorbire:
– substantiv; pronume: Ce ne anunță? Îl învață una, alta ; Ne roag ă te miri ce (nu știu ce); infinitiv:
L-am convins a spune adevărul; M-am învățat și eu a scrie etc. (Nu apar în aceast ă pozi ție nici
gerunziul, nici supinul.
Poziția sintactic ă de complement secundar poate fi ocupat ă și de o propozi ție: O va anun ța
ce să facă; Ne va învăța cînd să ne apropiem etc.
Topica și punctuația
Topica fireasc ă a complementului secundar este postpozi ția față de verbul regent. În
enunțuri marcate stilistic, pozi ția lui e tematizat ă prin inversarea topicii, adic ă prin plasarea
complementului secundar pe primul loc: Nimic nu m ă mai întreabă; Asta ne-a sf ătuit etc.
Complementul secundar, ca și propozi ția corespunz ătoare nu se izoleaz ă de regent prin niciun semn
de punctua ție.
159
159PROPOZIȚIA SUBORDONAT Ă COMPLETIV Ă DIRECTĂ
1. Defini ție, caracteristici
2. Elemente regente
3. Topica și punctua ția
4. Anticiparea și reluarea
Bibliografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005,
p. 383-391.
A. Ciobanu, Probleme dificile de gramatic ă, Chișinău, Lumina, 1969.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998,
p. 392-399.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa , Iași, Editura Institutul European,
2002, p. 1384-1387.
N. M ătcaș, Delimitarea unor tipuri de subordonate în cadrul frazei // Probleme dificile de
analiz ă gramatical ă, Chișinău, Editura Lumina, 1978, p. 91-114.
O. Medve țchi, Sinonimele subordonatelor complementare directe // Probleme actuale de
predare a limbii moldovene ști, Chi șinău, 1971, p. 21-30.
1. Definiție. Caracteristici
Subordonata completiv ă directă este subordonata care îndepline ște func ția sintactic ă de
complement direct pe l îngă un verb tranzitiv, o locu țiune verbal ă tranzitiv ă sau o interjec ție
predicativ ă cu sens asem ănător cu al unui verb tranzitiv din propozi ția sa regent ă: – Blanca, afl ă că
din leagăn / Domnul este al t ău mire (M. Eminescu); Acum iată că din codru și Călin mirele iese
(M. Eminescu); Nu credeam s ă-nvăț a muri vreodat ă (M. Eminescu); Și cînd se va întoarce
pămîntul în pămînt, / Au cine o s ă știe de unde-s, cine s înt? (M. Eminescu).
Propozi ția subordonat ă completiv ă direct ă răspunde la acelea și întrebări la care r ăspunde
complementul direct, adresate verbelor, locu țiunilor verbale și interjec țiilor predicative determinate
din propozi ția regent ă: pe cine? și ce?
Propozi ția subordonat ă completiv ă direct ă arată obiectul asupra c ăruia se exercit ă direct
acțiunea unui verb tranzitiv din propozi ția regent ă, fie rezultatul unei asemenea ac țiuni.
Subordonata completiv ă direct ă îndepline ște deci în fraz ă o func ție identic ă cu aceea a unei p ărți
secundare de propozi ție (complementul direct), la care se poate reduce prin contragere: Ți-am adus
caietele – Ți-am adus ce mi-ai cerut . Coresponden ța dintre propozi ția subordonat ă completiv ă
direct ă și complementul direct este aproape total ă și ea se reflect ă nu numai în con ținut (ideea de
obiect direct) și în denumirile lor asem ănătoare, ci și în folosirea acelora și întrebări, a acelora și
elemente determinate, a aceluia și procedeu de anticipare și reluare, a aceleia și topici și punctua ții, în
absen ța elementelor corelative. La fel, ea se reflect ă și în faptul c ă aceast ă subordonat ă este tot at ît
de bine reprezentat ă cantitativ, în planul frazei, ca și complementul direct în planul propozi ției.
2. Elemente regente
– un verb activ tranzitv (la diateza activ ă): – Rege, nimeni nu cunoa ște / Ce-i în sufletul femeii
(G. Co șbuc); Vedea ca-n ziua cea de-nt îi / Cum izvorau lumine (M. Eminescu);
– un verb activ dublu tranzitiv (inclusiv la diateza pasiv ă): I-a anunțat că nu mai vine ; Ion
este ascultat de profesor ce-a învățat pînă acum; Îi voi învăța pe cine vrea / ce știu și eu.
– un verb reflexiv tranzitiv : Și-a zis că mai are de lucru; Își cumpărase ce-i pl ăcuse.
Notă: A nu se confunda PSCD cu Propozi ția subiectiv ă (A. Ciobanu): Unii speciali ști consider ă că subordonatele
care s înt regentate de unele dintre verbe impersonale însoțite de se sînt completive directe. În opinia lor, unele dintre
aceste verbe (bun ăoară, se zice, se vorbe ște, se crede, se observ ă etc.), de și par a fi impersonale, totu și permit
înțelegerea în propozi ție a unui anumit subiect, iar verbul implic ă o accep ție tranzitiv ă. Bun ăoară, în exemplul Se zice
că mîine va ploua. „aspectul logic este Oamenii zic c ă mîine va ploua .” Cu alte cuvinte, „un agent exist ă în propozi ția
160
160principal ă, deși nu e sesizat destul de concret”. [A. Ciobanu, Probleme dificile de gramatic ă, Chișinău, Lumina, 1969,
p. 74]. Ace ști cercet ători sus țin că, în asemenea cazuri, avem senza ția prezen ței subiectului „lumea”, „oamenii” etc. ca
și în cazul unor construc ții sinonime semantic din limba francez ă: on dit = homme dit, sau în german ăman sagt = Mann
sagt . De exemplu: Se crede c ă a ajuns cu bine . (= „Oamenii cred c ă a ajuns cu bine.”). Consider ăm interpretarea
construc țiilor de tipul lumea zice ( știe) că… și se zice (se știe că) în acela și fel – deci regent înd completive directe – ca
inadmisibil ă pe motiv c ă folosite cu pronumele se, formele de persoana a III-a a verbelor a zice, a spune, a crede, a
observa etc. înceteaz ă de a mai fi tranzitive și deoarece în astfel de construc ții ele refuz ă prezen ța unui subiect
„personal”*, dar admit, în schimb, un complement de agent (autorul real al ac țiunii) – Se zice de c ătre lume (oameni,
cineva etc.) – este clar c ă aceste construc ții impersonale ca form ă au și sens pasiv.
– o locu țiune verbal ă (cu sens tranzitiv): Am băgat de seam ă că nimeni nu mai era pe strad ă;
Și atunci g ăsi cu cale s ă se mai re țină.
– interjec ție predicativ ă: Uite ce face ea; Poftim ce-ai uitat la mine.
3. Conective
– Conjunc ții subordonare ca, să, dac ă, de , ca s ă, ca … s ă etc.: Savanții cerceteaz ă dacă
atmosfera p ămîntului se încălzește; Aș cere ca binele pe care ți l-a făcut să i-l întorci; Zicea
supărat precum c ă dușmanul n-a mai dat de mult pe la ei.
– Locuțiuni conjunc ționale subordonatoare: cum c ă (veche și popular ă), precum c ă: Au aflat
de la iscoadele trimise cum c ă dușmanul tăbărîse la Dun ăre; Zicea up ărat precum c ă n-au
mai dat nici ast ăzi pe la dînsul.
– Pronumele sau adjectivele pronominale relative: care, ce c ît cîtă, cîți, cîte, cine etc.:
Presupun pe care îl va invita la nunt ă; Iată cîți îmi doresc aceasta; Apreciez pe cel ce
dovedește cumpătare.
Notă: A nu se confunda propozi ția subordonat ă completiv ă direct ă și subordonata atributiv ă
atunci c înd ambele s înt introduse prin acelea și pronume relative. C înd subordonata nu are elemente
corelative, este completiv ă direct ă, iar c înd are este atributiv ă: L-am ales pe care mi-ai propus
(Propozi ția subordonat ă completiv ă direct ă); Pe acela mi l-am ales pe care mi l-ai propus tu
(propozi ția subordonat ă atributiv ă);
– Pronumele și adjectivele pronominale nehot ărîte: oricare, orice, oric ît, oricine etc.: Să
blesteme pe-oricine de mine-o avea mil ă (M. Eminescu); Mănînci oricîte mere vrei .
Not ă: A nu se confunda propozi ția subordonat ă completiv ă direct ă, introdus ă prin pronumele
și adjectivele nehot ărîte cu func ție de rela ție, cu subordonatele circumstan țiale concesive, introduse
prin acelea și mijloace. Adeseori limita dintre ele este minim ă și numai topica, prezen ța sau absen ța
prepozi țiilor, punctua ția și intona ția ușureaz ă interpretarea corect ă: Plătește el orice-o fi (orice
cheltuieli faci); Îl ghicesc pe oricine-ar fi (Propozi ția subordonat ă completiv ă direct ă). Dac ă între
subordonate și regente facem însă pauz ă, marcat ă cu virgul ă sau dac ă invers ăm locurile
propozi țiilor în fraz ă, tot cu pauz ă marcat ă, subordonatele devin concesive: Plătește el, orice-o fi.
Orice-o fi, pl ătește el; Plătește el, orice cheltuieli faci; Îl ghicesc oricine-ar fi; Oricine-ar fi, îl
ghicesc .
Valoarea concesivelor este și mai pregnant ă, dacă adăugăm regentelor adverbul corelativ totuși.
– Adverbe relative: unde, c înd, cum, c ît, încotro etc.: Află încotro s-au dus; Am v ăzut cît
rezistă firul; Țin minte c înd ați plecat.
Notă: Cînd propozi ția subordonat ă completiv ă direct ă depinde de verbe tranzitive, cu sens de
informare, ca a întreba, a cerceta, a studia, a analiza, a afla, a ști, a cunoa ște etc., ea este
introdus ă, de obicei, prin pronume, adjective sau adverbe cu valoare dubl ă (interogativ-relativ ă) și
au, în acela și timp, valoarea unor propozi ții interogative indirecte: A întrebat cine a preg ătit tema
pentru acas ă (ce mai fac copiii; unde au plecat, c ît costă etc.).
* Introducerea acestuia se poate face numai cu sacrificarea, adic ă modificarea expresiei. În acest caz însă se va
analiza o alt ă construc ție: Lumea (cineva) zice (crede, spune, observ ă etc.) că… Altfel zis, fiind sinonime din punct de
vedere semantic, enun țurile Lumea zice c ă… și Se zice că… nu sînt echivalente sintactic.
161
161
4. Topica și punctua ția
Propozi ția subordonat ă completiv ă direct ă stă, în mod obi șnuit ( într-o topic ă neafectiv ă),
după propozi ția regent ă. Ea poate sta însă și înaintea propozi ției regente ( într-o topic ă afectiv ă): Că
nu mai putea spune nimic, am v ăzut de îndată; Cum au lucrat la ore, am v ăzut zilnic.
Propozi ția subordonat ă completiv ă direct ă, așezată după regent ă, nu se desparte prin virgul ă
de aceasta. Cea a șezată înaintea regentei se desparte prin virgul ă de aceasta.
5. Anticiparea și reluarea
Propozi ția subordonat ă completiv ă direct ă introduse prin pronume sau adjective
pronominale relative sau nehot ărîte referitoare la persoane și însoțite de prepozi ția pe pot fi dublate
(reluate sau anticipate) printr-un pronume personal neaccentuat, în Acuzativ, a șezat în regent ă.
Reluarea este mai r ăspîndită decît anticiparea, fiind obligatorie: Pe oricine întîlnești să-l saluți; Pe
cine mi-a telefonat ieri, l-am întîlnit.
Anticiparea nu e niciodat ă obligatorie, ci doar facultativ ă în unele situa ții: L-aș identifica pe
oricare l-a ș întîlni, iar în alte situa ții este imposibil ă: Servea frumos pe oricine intra în magazin.
Dublarea propozi ția subordonat ă completiv ă direct ă nu trebuie confundat ă cu folosirea ei
alături de un complement direct diferit ca referent sau cu folosirea a dou ă propozi ții subordonate
completive directe – necoordonate – pe l îngă acela și verb regent: M-a învățat ce am vrut; M-a
anunțat că vine; Am rugat acest lucru pe c îți am întîlnit; Sfătuiesc pe oricine deprinde cuvinte noi
să consulte dic ționare.
162
162COMPLEMENTUL INTERN
1. Defini ție, caracteristici. Distinc ția complementului intern de complementul
2. Regen ții complementului intern direct
Bibliografie
1. V. Ciobanu, Complementul intern – func ție sintactic ă de sine st ătătoare? // RL ȘL,
1996, nr. 6, p. 43-47.
2. C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Institutul European,
2002.
3. R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005.
1. Definiție, caracteristici.
Distincția complementului intern de complementul direct
Partea de propozi ție care determin ă verbe tranzitive și e actualizat ă sub aspect morfologic
prin substantive comune în acuzativ f ără prepozi ția pe, care au acela și radical sau s înt înrudite
semantic cu verbul regent, specific înd esen ța semantic ă a acestuia. Cf. Și fără somn un vis visam /
Eu și cătunele maghiare (Ady Endre); Vreau să nu vreau nimic de-al lumii, deci îmi vreau vrerea
proprie (C. Noica) etc.
Func ția sintactic ă de complement intern constituie de pu țin timp obiectul aten ției deosebite
a speciali știlor, exist înd lucr ări de gramatic ă recente, unde complementul intern nu constituie o
funcție de sine st ătătoare. De obicei, el este circumscris complementului direct (care e clasificat în
intern și extern), de și exist ă și păreri contrare. Bun ăoară, C. Dimitriu relev ă chiar c îteva deosebiri
dintre complementul direct și complementul intern:
1) complementul direct se poate realiza at ît în propozi ție, cît și în fraz ă – Propozi ție
subordonat ă completiv ă direct ă, iar complementul intern se realizeaz ă numai în propozi ții,
neexist înd propozi ții completive interne. Cf. Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul. – Și-a trăit ceea
ce a avut de tr ăit, și-a mîncat ceea ce a avut de m încat – Propozi ție subordonat ă completiv ă
direct ă, și nu completive interne);
2) complementul intern se exprim ă numai prin substantive comune și numai prin cele cu
radical comun cu al verbului-predicat;
3) complementul intern este exprimat numai prin substantive în acuzativ f ără prepozi ții. [Cf.
C. Dimitriu, p.1388). Lipsa prepozi ției pe la complementul intern se explic ă prin aceea c ă
actualizarea unui complement intern este incompatibil ă cu substantive proprii sau comune nume de
persoane. De asemenea, complementul intern nu permite dublarea clitic ă.
La fel, mai putem releva și faptul c ă complementul direct și cel intern, de și determin ă verbe
tranzitive, totu și, din punct de vedere semantic, complementul intern este facultativ, deoarece
informa ția lui semantic ă este superflu ă, integr îndu-se în sfera semantic ă a verbului.
În aceast ă ordine de idei, am putea ad ăuga doar c ă, indiferent cum este interpretat – ca
fenomen independent sau ca o subcategorie a complementului direct, complementul intern
reprezint ă, la ora actual ă, o realitate ce nu poate fi ignorat ă.
Considerat un caz de recuren ță (din punct de vedere lexical), complementul intern se
utilizeaz ă cu preponderen ță în limba veche, unde frecven ța mare a fenomenului are drept cauz ă
precaritatea limbii. În limba actual ă, frecven ța complementului intern este extrem de redus ă,
valorificat ă, cu preponderen ță, în stilul beletristic: Cf. Vin să-și trăiască mai departe în noi viața
trăită (L. Blaga); Stați și să vă uitați cu toții și nu știți ce vă așteaptă, uite-i cum r îd, or să plîngă
lacrimi amare (N. Steinhardt).
2. Regenții complementului intern
Complementele interne s înt exprimate prin substantive comune, nume de lucruri, care au
aceea și rădăcină ca și verbul tranzitiv sau care fac parte din aceea și sfer ă semantic ă cu acesta
(construc ții învechite de factur ă popular ă): Cîntă-ți cîntecul; Danseaz ă-ți dansul ; Scrie-ți
scrisoarea ; Joacă un joc; Merge un drum ; Și-a trăit traiul ; A visat un vis frumos . Prin analogie cu
163
163complementul intern al verbelor tranzitive în limba rom ână au ap ărut complemente interne ce
determin ă verbe intranzitive (construc ții rare, cu tent ă arhaic ă): Își trăiește traiul ; Își doarme
somnul; A ți luptat luptă grea; Și tînjesc și mă topesc / Și viața-mi viețuiesc (Neculu ța); Ttrăiește-ți,
doamnă, viața ta! (G. Co șbuc); Dormii somnul omului fericit (C. Hoga ș). Complementul intern
luptă al regentului a lupta este superfluu (ca și a ordona un ordin, a pl ănui un plan etc.), însă,
datorit ă modelului eminescian, în limba literar ă modern ă se exprim ă uneori voit. O situa ție
deosebit ă au verbele de felul a avea, a d ărui, a dormi, a juca, a merge, a povesti, a respira etc., la
care complementul intern este deductibil din verbul regent: avere pentru a avea, somn – a dormi,
joc – a juca poveste – a povesti, aer – a respira etc., cu toate acestea însă la verbele regente de acest
fel se exprim ă complementul intern, cu men țiunea c ă substantivul – complementul intern respectiv
are o determinare atributiv ă individualizatoare și justificatoare: Are o avere mare / mo ștebită;
Dăruiește un dar frumos / util etc.; Doarme un somn bun / odihnitor etc.
Frecven ța redus ă a complementului intern se explic ă prin num ărul mic de substantive
principial comune în care se poate concretiza complementul intern numai la nivel de propozi ție (nu
și la nivel de fraz ă).
164
164COMPLEMENTUL INDIRECT
1. Defini ție și caracterisitici
2. Regen ții complementului indirect
3. Exprim ările complementului indirect
4. Delimitarea complementului indirect de alt tipuri de complemente
5. Anticiparea sau reluarea complementului indirect
6. Topica și punctua ția
7. Propozi ția subordonat ă completiv ă indirect ă
1. Defini ție, caracteristici
2. Elemente regente
3. Conectori
4. Anticiparea sau reluarea
5. Topica și punctua ția
6. Contragerea
Bibliografie
1. Gramatica limbii rom âne. Enun țul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne,
2005, p. 397-415.
2. V. Gu țu Romalo, Sintaxa limbii rom âne. Probleme și interpret ări, Bucure ști, Editura
didactic ă și pedagogic ă, 1973, p. 173-181.
3. Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică,
1998, p. 195-201.
4. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Institutul European,
2002, p. 1397-1406.
5. D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000, p. 415-420.
6. V. Ciobanu, Dublarea complementului direct sau a celui indirect ( în sincronie și
diacronie) // RLȘL, 1998, nr. 6, p. 62-67.
7. M. R ădulescu, Note despre complementul indirect în genitiv și regentul s ău // LR,
1992, nr. 1-2, p. 95-99.
8. A. Dîrul, Delimitarea complementului indirect de cel circumstan țial // LLM, nr. 2,
1959.
1. Definiție și caracterisitici
O alt ă func ție sintactic ă din cadrul determin ării completive, considerat ă ca plas îndu-se pe
locul al doilea din perspectiva relevan ței determinative.
Complementul indirect arat ă obiectul spre care se îndreapt ă o acțiune sau c ăruia i se atribuie
o acțiune, o însușire, o caracteristic ă, determin ă un verb (sau o locu țiune, un adverb, sau o
interjec ție predicativ ă) și răspunde la una din întrebările: Cui? Contra ( împotriva) cui? Asupra
cui?136etc.: Tuturora le doresc tot binele din lume; Dar p înă atunci na -ți o palmă (I. Creang ă);
Bravo mie ; Vai mie ! ș.a.
Complementul indirect se actualizeaz ă în grupul verbal, interjec țional, adjectival sau
adverbial. În majoritatea situa țiilor, complementul indirect este un constituent obligatoriu al
grupului verbal și, în consecin ță, nesuprimabil: Mi-e foame; Îți este dor de tata ș.a. (Enun țuri de
genul * E foame; *E dor de tata sînt agramaticale). Complementul indirect poate fi însă și un
constituent facultativ al grupului, în vecin ătatea unor regen ți care nu-l implic ă matricial: Ea îmi
zîmbește; Îți este simpatic Gheorghe ș.a.
Din punct de vedere comunicativ-pragmatic, complementul indirect este un component
rematic al enun țului, aduc înd informa ții noi legate de Destinatarul ( Îți adresez scuze ) sau de
beneficiarul ac țiunii verbului ( El vă datorează stimă și respect ), sursa ( El îi cere lui Ion bani ) ș.a.
136Într-o defini ție „prin negare”, am putea spune c ă complementul indirect este determinantul unui regent de tip
verbal (verb, adjectiv, adverb, interjec ție etc.), nici circumstan țial (de loc, de timp, de mod etc.).
165
165În leg ătură cu informa ția semantic ă a complementului indirect, în raport cu informa ția
semantic ă a regentului s ău, consider ăm util ă reactualizarea distinc ției – nerigid ă (una și aceea și
lucrare, indiferent de momentul apari ției ei, are și elemente „mai vechi”, și elemente „mai noi”) –
dintre gramatica „mai veche”, în care complementul indirect (cuprinz înd tot ce nu se încadra în
„celelalte” complemente sau circumstan țiale) ap ărea ca o func ție sintactic ă eterogen ă (un fel de
mozaic) sub aspectul informa ției, și gramatica „mai nou ă”, în care se încearc ă o limitare a
complementului indirect, prin „extragerea” din cadrul lui pe de o parte a complementului de agent,
complementului prepozi țional, iar pe de alt ă parte, a circumstan țialului instrumental, de rela ție și a
altor circumstan țiale.
2. Regenții complementului indirect
Un complement indirect poate determina, în principiu,
• regente verbale insuficiente completiv: Spiritului european dr. Al. G. Îi repro șează
atașamentul ferice, animalic, pentru via ță (N. Steinhardt).
Notă: Uneori complementul indirect în Dativ (cui?) poate determina un verb eliptic,
subînțeles din context: Salutări tuturor!; Cinste frunta șilor în muncă!; Succes studen ților! Patriei –
dragostea noastr ă eternă! Murindului [i-a dat] speran ța, turbării (i-a dat] r ăzbunare, / Profetului
[i-a dat blestemul, credin ței [i l-a dat pe] Dumnezeu, / La sinucid [i-a dat] o umbr ă … (M.
Eminescu) etc.
• Complementul indirect poate fi regentat și de un adjectiv . Majoritatea unor asemenea
adjective s înt neologice: accesibil, adecvat, aferent, analog, anterior, fatal, favorabil,
indispensabil, inerent, loial, necesar, propriu, util etc. Au însă regim de dativ și unele
adjective mai vechi: binevoitor, dator, drag, familiar, firesc, potrivnic etc.: Fata recapitula
poate clipa bun ă a unei copil ării mie necunoscute (S. Golopen ția); Un concurs de poezie
deschis elevilor din toat ă țara a fost organizat la B ălți etc.
• Adverbe: Am procedat adecvat situației; Vorbe ște adecvat împrejurărilor.
• Interjecții: Na-vă de cheltuial ă, ghiavoli ce s înteți! Nici noaptea s ă nu mă pot hodini de
incotele voastre (I. Creang ă); Vai mie, vai ție, / Păianjeni mul ți au umplut apa vie (L. Blaga);
3. Exprim ările complementului indirect
La nivelul propozi ției, complementul indirect se exprim ă:
• fie numai prin substantiv: Și atunci el jap! o palm ă lunganului.
• fie numai prin clitic pronominal în dativ: Dar pînă atunci na -ți o palmă (I. Creang ă);
• pronume în dativ f ără prepozi ție: Vai mie, nenorocitul l ăsat pradă! (M. Sorescu); ț
• numeral: Spune celor doi s ă de grăbească.
Notă: În limba rom ână popular ă (vorbit ă, familiar ă) apare complementul indirect în
acuzativ cu prepozi ția la, al c ărui con ținut corespunde unui Dativ (Dativul analitic = tendin ța
analitic ă a limbii rom âne): Am spus la to ți oamenii; Trebuie s ă dau mîncare la p ăsări. Prepozi ția
dată ajută la declinarea numeralelor: Numai la doi din cei trei candida ți li s-a dat not ă pozitivă.
În limba rom ână veche și regional se folose ște complement indirect în cazul acuzativ cu
prepozi ția către, tot cu înțeles de dativ: A grăit către dînsul (dînsului); A zis c ătre aceștia
(acestora); David cel prea mare în făptuire zice c ătre Domnul (Domnului) ș.a.
Not ă: Nu trebuie s ă confund ăm complementul indirect cu dativul etic (fără funcție sintactic ă)
– Pe l-apus de soare ca s ă mi-l omoare (Miori ța) – sau cu dativul posesiv (atribut acordat,
pronominal, complement posesiv): În van mai caut lumea-mi în obositul creier (M. Eminescu);
Să-mi fie somnul lin și codrul aproape (M. Eminescu).
4. Delimitarea complementului indirect de alt tipuri de complemente
Enun țurile de tipul: De ești om bun, aproape de chilioara mea, iară de ești om rău, departe
de locurile aceste (I. Creang ă); Acționează conform legii statului Moldova; Am muncit împreun ă
cu el ani de zile , unii cercet ători le interpreteaz ă drept complement indirect ce determin ă un adverb
(aproape de, departe de, conform, împreună cu). Dac ă la început asemenea expresii erau cu
166
166adevărat ni ște complemente indirecte ale unor adverbe, atunci cu timpul structurile ( aproape de,
departe de, conform, împreună cu) s-au transformat, prin gramaticalizare, în niște locu țiuni
prepozi ționale ce preced complemente circumstan țiale de loc, respectiv, de mod, sociativ. Cf.
Lucrează concomitent cu colegii s ăi; Și-a închipuit c ă aci are s ă găsească o atmosfer ă favorabil ă
unei acțiuni în cercurile aristocratice (G. C ălinescu).
5. Anticiparea sau reluarea complementului indirect
Ca și complementul direct, complementul indirect poate fi reluat sau anticipat, adic ă se
poate exprima prin nume nonclitice dublate prin clitice coreferen țiale, tot în cazul dativ: Numai
imbecililor le e indiferent ce opinie au (Camil Petrescu); Altora le cîntă-n crîng privighetoarea;
I-am scris mamei o scrisoare; P înă și cea mai corect ă pedeapsă i se pare injust ă celui asupra
căruia este aplicat ă (A. Ple șu) ș.a.
Cînd un complement indirect este exprimat prin pronume personale neaccentuate plasate înaintea
verbului, atunci are loc fenomenul de reluare, iar c înd este exprimat în urma verbului, are loc
anticiparea. Vom men ționa regulile de dublare clitic ă a complementului indirect:
* Reluarea obligatorie se realizeaz ă:
– dac ă complementul indirect este exprimat prin substantive în cazul dativ: Copilei îi plăcea să-l
vadă în preajma ei (M. Sadoveanu);
– dac ă complementul indirect este exprimat prin pronume personale, demonstrative sau relativ
interogative (cu excep ția lui cine ): Mie, uneia, îmi este indiferent ce ve ți face.
* Reluarea facultativ ă se realizeaz ă:
– dac ă complementul indirect este exprimat prin dativul pronumelor nehot ărîte, negative și al
relativ-interogativului cine: Grija noastr ă n-aib-o nime / Cui ce-i pas ă că-mi ești drag? (M.
Eminescu).
Anticiparea complementului indirect este reversul relu ării, av înd adesea caracter popular și
fiind o precizare stilistic ă provenit ă din vorbirea curent ă. La fel ca și reluarea, ea are dou ă aspecte:
* Anticiparea obligatorie se realizeaz ă:
dacă este exprimat prin formele accentuate de dativ ale pronumelui personal sau prin pronume
demonstrativ, plasate în postpozi ția verbului: Le-a spus celorlal ți să se grăbească.
* Anticiparea facultativ ă se realizeaz ă:
– dac ă este exprimat prin substantive, nume de persoan ă (proprii sau comune): Dar aceasta nu i
putea spune lui Ion.
– dac ă este exprimat prin pronume nehot ărît sau negativ: Nu i-am promis nim ănui că voi putea
soluționa toate problemele.
6. Topica și punctuația
Complementul indirect poate fi plasat dup ă regent (topica fireasc ă, în enun țuri nonemfatice)
sau înaintea lui (topic ă afectiv ă), fără a se desp ărți pin virgul ă de regent. Dac ă e plasat în pozi ție
tematic ă (topicalizat) și între el și regent se intercaleaz ă un alt component al enun țului,
complementul indirect se desparte prin virgul ă de segmentul intercalat: Mariei, nu lui Ion, i-am
oferit acest loc.
PROPOZI ȚIA SUBORDONAT Ă COMPLETIV Ă INDIRECTĂ
1. Definiție, caracteristici
Propozi ția subordonat ă completiv ă indirect ă este subordonata care îndepline ște func ția
sintactic ă de complement indirect pe l îngă un verb (o locu țiune verbal ă, un adjectiv, un adverb sau o
intejec ție predicativ ă) din propozi ția regent ă, arătînd obiectul asupra c ăruia se r ăsfrînge indirect
acțiunea unui verb sau c ăruia i se atribuie o ac țiune (prin intermediul unui verb), o însușire (prin
intermediul unor adjective) sau o caracteristic ă (prin intermediul unui adverb): Sisif nu întrevede
ceva care le scap ă celor ce-l privesc , ci depășește lucid absen ța nădejdii (Sanda Golopen ția).
167
167Coresponden ța dintre propozi ția subordonat ă completiv ă indirect ă și complementul indirect
este aproape total ă și ea se reflect ă nu numai în con ținut (ideea de obiect indirect) și în denumirile
lor asem ănătoare, ci și în folosirea acelora și întrebări, a acelora și elemente determinate, a aceluia și
procedeu de anticipare și reluare, a aceleia și topici și punctua ții, în absen ța elementelor corelative.
De asemenea, ea se reflect ă și în faptul c ă aceast ă subordonat ă este tot at ît de bine reprezentat ă
cantitativ, în planul frazei, ca și complementul indirect în planul propozi ției.
Întrebări. Propozi ția subordonat ă completiv ă indirect ă se afl ă cu acelea și întrebări ca și
complementul indirect: Cui? Contra ( împotriva) cui? Asupra cui? ș.a. Cf. Răspund cui m ă întreabă
(cui r ăspund?);
2. Elemente regente
Propozi ția subordonat ă completiv ă indirect ă are ca elemente regente:
– Un verb activ (tranzitiv sau intranzitiv): I-a dat cui i-a cerut.
– Un verb copulativ + un nume predicativ : Cui îi place analiza sintactic ă a frazei îi pare un
deliciu.
– Un adjectiv: Este o comisie favorabil ă celor ce s-au preg ătit; Nu era un om în stare
(locuțiune adjectival ă) să se supere.
– O interjec ție: Vai celui ce strig ă în urechea surdului; Și pe neașteptate, pleosc una cui
spunea aceasta.
Notă: A nu se confunda subordonatele completive indirecte cerute de verbe de adresare și
introduse prin către cine („cui”) și spre cine („cui”), cu subordonatele circumstan țiale de loc,
cerute de verbele de mi șcare și introduse prin acelea și mijloace, dar lipsite de sensul amintit (cf. M-
am adresat c ătre cine intrase și Se îndreaptă către cine-i vorbise în felul acesta; A pornit furios
spre cine îl striga.
3. Conectori
Elemente de rela ție care introduc o propozi ție subordonat ă completiv ă indirect ă în fraz ă pot
fi pronume și adjective nehot ărîte cu func ție de rela ție (de obicei în cazul dativ sau în acuzativ,
folosite singure sau cu prepozi ții): oricare, oricine, orice, oric îți, oric îte. Cf. Am răspuns la oricare
întrebare mi s-a pus; Expediaz ă-le oricui are nevoie de ele ș.a.
4. Anticiparea și reluarea
Propozi ția subordonat ă completiv ă indirect ă, ca și complementul indirect, poate fi anticipat ă
sau reluat ă (mai frecvent) prin formele neaccentuate de dativ, persoana a III-a singular, ale
pronumelui personal (procedeu cu valoare afectiv ă la origine, de provenien ță popular ă și familiar ă,
gramaticalizat cu timpul): Nu-i dă cui nu-i trebuie – Cui nu-i trebuie nu-i d ă; Îi face observa ție
celui ce nu ascult ă – Celui ce nu ascult ă, îi face observa ție.
5. Topica și punctuația
Propozi ția subordonat ă completiv ă indirect ă stă, în mod obi șnuit ( într-o topic ă neafectiv ă),
după propozi ția regent ă. Ea poate sta însă și înaintea propozi ției regente ( într-o topic ă afectiv ă): Să-
ți tot ajut, m-am s ăturat; Cui i-au trebuit, i-am dat întotdeauna; Cum se va fi descurcat f ără ea, mă
mir și-n ziua de azi.
Propozi ția subordonat ă completiv ă indirect ă, așezată după regent ă, nu se desparte prin
virgul ă de aceasta. Cea a șezată înaintea regentei se desparte prin virgul ă de aceasta.
6. Contragerea
Îi răspund cui întreabă > Îi răspund lui Ion; Se intereseaz ă dacă sosește mîine > Se
intereseaz ă de sosirea de m îine.
Aplica ție
G. G. Neam țu, Elemente de analiz ă gramatical ă. 99 de confuzii / distinc ții, Bucure ști, Editura Științifică și
Enciclopedic ă, 1989, p. 270-277; 265-269.
168
168COMPLEMENTUL PREPOZI ȚIONAL
1. Defini ție, caracterisitici
2. Regen ții complementului prepozi țional
3. Exprim ările
4. Delimitarea complementului prepozi țional de alte p ărți secundare de propozi ție
5. Topica și punctua ția
6. Propozi ția subordonat ă completiv ă prepozi țională
Bibliografie
1. Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne,
2005, p. 416-431.
1. Definiție, caracterisitici
Complementul prepozi țional este un component actan țial al grupului verbal, av înd o
semantic ă bogat ă și fiind exprimat printr-un nume însoțit de o prepozi ție (și se afl ă la cazul cerut de
aceast ă prepozi ție. Întrebările la care r ăspunde complementul prepozi țional s înt: de cine? de la ce?
după cine? dup ă ce? pentru cine? pentru ce? peste cine? peste ce? cu c îți? cu cîte? despre c îți? cu
al cîtelea? la c îți? pentru c îți? etc.: Și Gherlaș, în fața unui public at ît de avid de spectacol își
începea scamatoriile (Sahia); Simple sur îsuri, sau priviri lungi explicau pentru noi situația; Din
partea mea, vai de mine , toată voia (L. Rebreanu); El tace – pentru c ă-i e frică de cuvinte (L.
Blaga); Așadar, cînd plin de visuri , urmărești vre o femeie (M. Eminescu); Manifesta ți față de cei
doi (num.) tot respectul; Vedeam reviste pline de informa ții noi ș.a.
În tradi ția gramaticii rom ânești, complementul prepozi țional și complementul în dativ au
fost considerate o singur ă parte de propozi ție – complement indirect. Desigur, între aceste tipuri de
complemente exist ă o serie de similitudini (apar țin acelora și grupuri – verbal, adjectival, adverbial;
au roluri semantice comune ș.a.)137, dar exist ă și o serie de deosebiri importante:
– centrul de grup impune acestor complemente regim sintactic diferit: cazual – dativul pentru
complementul indirect, dar prepozi țional pentru complementul prepozi țional;
– complementul indirect poate fi realizat numai / și prin clitic pronominal, realizare exclus ă
în cazul complementul prepozi țional, de unde și imposibilitatea dublei sale exprim ări sau a
substituirii sale prin clitic (* El mă colaboreaz ă cu mine).
Diferen țele relevate, dublate de „principiul unicit ății” (un verb atribuie o singur ă dată o
anumit ă poziție sintactic ă în enun ț. Or exist ă o serie de enun țuri în care complementul indirect și
complementul prepozi țional s înt coocurente, f ără a fi coordonate138: Lui nu-i pas ă de nimic; Le-am
vorbit despre noi etc.), constituie argumente în vederea consider ării celor dou ă tipuri de
complemente drept pozi ții sintactice diferite.
Notă: În unele lucr ări de specialitate s înt men ționate încă două posibile realiz ări ale
complementului prepozi țional: Din ro șu (adj.) s-a făcut galben; Nu se mai satur ă citindu -l, unde
avem, de fapt, element predicativ suplimentar., dat fiind faptul c ă acestea se subordoneaz ă la doi
regen ți.
Notă: Complementul prepozi țional este uneori sinonim cu un complement direct. Cf. Ne
amintim adesea de copil ărie. / Ne amintim adesea copil ăria; Îi place de mine. / M ă place.
2. Regenții complementului prepozi țional
Complementele prepozi ționale pot fi regentate de:
137 Anume din aceste motive complementul indirect și cel prepozi țional se pot substitui reciproc. Cf. Maria
seamană mamei. / Maria seam ănă cu mama.Procedeaz ă aidoma ție. / Procedeaz ă aidoma cu tine.
138Coordonarea celor dou ă complemente e imposibil ă tocmai pentru c ă reprezint ă func ții sintactice diferite:
* Nu-i pasă nici lui, nici de nimic.
169
169 * verbe la toate modurile și timpurile personale. Cf. Noi subscriem la p ărerea ta; Tu nu
deosebești binele de r ău. Lasă-te de glume!
* locu țiuni adverbiale. Cf. Mi-am dat seama prea t îrziu de gre șeală; Își vei mai aduce aminte
de mine.
* adjectiv. Cf. M-am decis s ă nu mai fiu cochet ă cu tine ;
* derivate postverbale. Cf. Marile texte revelate s înt accidente d ătătoare de personalitate.
* interjec ție. Cf. Mulțumesc pentru mas ă.; Halal de noi!
3. Exprim ările
Complementul prepozi țional poate fi exprimat prin diverse p ărți de vorbire ( însoțite, de
obicei, de prepozi ții):
• Substantiv: El se caracterizeaz ă prin ambi ție.
• Pronume: Oare ce s-o fi ales de ei? Ion se g îndește la toți; Nimeni nu se uit ă la nimeni.
• Verbe la moduri impersonale: Am auzit vorbindu-se.; Se teme a spune adev ărul.; M-am
apucat de g ătit; Strugurii s înt numai buni de cules; S-a lecuit de spus minciuni
• Numeral: M-am apucat de ambii.
4. Delimitarea complementului prepozi țional de alte p ărți secundare de
propoziție
Posibilitatea construirii complementului prepozi țional cu numeroase prepozi ții, ca și faptul
că prin el s înt complinite multe p ărți de vorbire (verbe, adjective, adverbe, interjec ții), duce de
multe ori la dubiu în ce prive ște delimitarea complementului indirect de alte tipuri de complemente:
Complementul prepozi țional / Complementul direct
Contez pe Ion ; Mizez pe fratele meu; Mă bizui pe el . (CP) // Îl cunosc pe Ion ; Mă pasioneaz ă
lectura (CD).
Complementul direct construit cu pe poate fi dublu exprimat (nume și clitic), substituit prin
clitic sau exprimat numai prin clitic de pronume personal sau reflexiv, iar complementul
prepozi țional nu poate fi dublu exprimat (nume și clitic), nu poate fi substituit prin clitic și nici nu
poate fi exprimat numai prin clitic de pronume personal sau reflexiv. Cf. * Îl contez pe Ion; * Îl mizez
pe fratele meu ș.a.
Complementul prepozi țional / Complementul indirect
S-a gîndit la doi dintre ei; Noi n-am apelat la nimeni (CP) // Li s-a adresat la doi dintre ei; N-
am spus (= nu le-am spus) la nimeni (nim ănui) adevărul (CI).
Complementul indirect poate fi dublat prin clitic pronominal în dativ sau poate fi substituit prin
nume în dativ ( Li s-a adresat ambilor/copiilor ), iar complementul prepozi țional nu. Cf. *Li s-a
gîndit la doi/copiilor.
Complementul prepozi țional / Complementul de agent:
Și-a amintit de ei; C întecul i-a amintit de privighetoare; Hainele ei erau (PN) pline de pete
(CP); / Lucrarea e f ăcută de ei; Asemenea tril e realizat de privighetoare (CA)
Complementul de agent deoarece este agentul ac țiunii verbelor la diataza pasiv ă.
Pentru a delimita complementul prepozi țional de un circumstan țial trebuie luat în considera ție
caracterul neomisibil al complementului prepozi țional și caracterul omisibil al circumstan țialului,
care, de cele mai multe ori, e un component facultativ al grupului verbal. A șadar, grupul
prepozi țional are func ție de complementul prepozi țional în enun țuri în care este nesuprimabil, dar
este circumstan țialul dac ă e suprimabil. Cf.
Complementul prepozi țional / Circumstan țialul de loc (prep. la, în):
S-a atentat la siguran ța statului (* S-a atentat); Noi am participat la discu ții (*Noi am
participat ); Marea m ă predispune la visare (*Marea m ă predispune); M ă gîndesc incontinuu la el;
A lovit în el (CP) // Mergem în ospeție la el; S-a dus la el. (S-a dus .)(CL).
170
170Complementul prepozi țional / Circumstan țialul de timp
Noutatea rezid ă în metodă (*Noutatea rezid ă); El exceleaz ă în domeniul s ău (*El exceleaz ă) //
Ne-am cunoscut în vacanță (Ne-am cunoscut) (CT).
Complementul prepozi țional / Circumstan țialul de cauz ă (de, pentru ):
Soluția aleasă depinde de p ărerea ta (*Solu ția aleasă depinde); M ă bucur de succesul t ău; Am
cumpărat aceste lucruri pentru tine (CP); Plîng de fericire; Sufer ă pentu tine; Sare de bucurie (C
de cauz ă).
Complementul prepozi țional / Circumstan țialul de scop (de, pentru ):
Vorbim de nenorociri și calamități; Muncește pentru copii (CP); Ne pregătim de examene // Le
păastrăm pentru copii ; Am plecat la cump ărături. (C de scop)
Complementul prepozi țional / Circumstan țialul instrumental (cu)
El jongleaz ă cu argumentele (*El jongleaz ă); Comportamentul vostru rimeaz ă cu prostia
(*Comportamentul vostru rimeaz ă); A umplut saltelele cu l înă; A încărcat automobilul cu cutii
(CP) // A cusut saltele cu a ță; A reparat ma șina cu cheia (CI)
Complementul prepozi țional / Circumstan țialul sociativ
Se înțelege de minune cu so țul (CP); Cu moșul nu-i chip s ă discuți obiectiv (CS): CP se
bazeaz ă pe ideea de reciprocitate, nu de însoțire în aceea și direc ție.
Notă: Pentru rarele cazuri în care circumstan țialul e un component obligatoriu al grupului
verbal, se poate apela la testul substitu ției cu un adverb, test la care r ăspund numai
circumstan țialele, dar nu și complementul prepozi țional: Ion pleac ă la Paris (Ion pleac ă acolo ) //
Ion se g îndește la Maria (*Ion se g îndește acolo); Ne înțelegerea dateaz ă de mul ți ani
(Neînțelegerea dateaz ă de atunci ) // Aceasta depinde de tine (*Aceasta depinde de atunci); El se
comportă cu tact (El se comport ă așa) // Părerea ta coincide cu a mea (*Părerea mea coincide
așa). Un alt test concludent este cel ce ține de tr ăsăturile semantice diferite [+Animat] / [-Animat]
ale numelui – complement: în primul caz [+Animat] avem de a face cu un CP, iar în al doilea caz [-
Animat] – cu un CL: Oprobriul public s-a ab ătut asupra lui Ion / lui (CP) // Furtuna s-a ab ătut
asupra satului / într-acolo (CL).
Informa ția adus ă de complementul prepozi țional este de natur ă rematic ă. Numai în
construc ții mai ample, c înd e exprimat prin pronume anaforic, CP poate fi purt ător al unei
informa ții tematice: Îl cunosc bine pe Ion și contez pe el.
Notă: În vecin ătatea anumitor verbe (a c ăror semantic ă implic ă două argumente în pozi ția
complement prepozi țional), nu avem a face cu dou ă complemente coordonate, ci cu un CP complex:
Personajele s-au împărțit în îngeri și demoni ; Amîndouă penduleaz ă între rigorism fad și ipocrizie
infatuată (A.Ple șu). Tot un CP complex e și cel din structuri comparative: Hermogene apeleaz ă mai
degrabă la o institu ție decît la o demonstra ție (M. Zamfir). Caracterul de structur ă unitar ă a tuturor
acestor construc ții (în compara ție cu cele realizate prin coordonare, alc ătuite din dou ă elemente) se
probeaz ă prin nonomisibilitatea celui de-al doilea component: s înt nereperate enun țuri ca
*Personajele s-au împărțit în îngeri; *Am îndouă penduleaz ă între rigorism; *Hermogene apeleaz ă
mai degrab ă la o institu ție.
4. Topica și punctua ția
În enun țuri nonemfatice, complementul prepozi țional nu se izoleaz ă prin niciun semn de
punctua ție de regentul s ău. Se pot desp ărți prin virgul ă numai cele topicalizate (cu topic ă invers ă):
La tine , nu mă mai gîndesc de mult. Cele reluate se izoleaz ă în mod obligatoriu: De copil ărie, de
asta își aduce aminte el aminte.
Relativ frecvent CP e în varia ție liber ă cu un CI: El nu rezist ă la presiuni (El nu rezist ă
presiunilor); este dator fa ță de mine ( Îmi este dator).
5. PROPOZI ȚIA SUBORDONAT Ă COMPLETIV Ă PREPOZIȚIONALĂ
La nivelul frazei, complementului prepozi țional îi corespunde propozi ția subordonat ă
completiv ă preopozi țională. Cf. Ca să vad-un chip se uit ă / Cum alearg ă apa-n cercuri (M.
Eminescu); Pentru cine o cunoa ște, / Toate-s vechi și nouă toate (M. Eminescu). S -a lovit de ce-i
171
171stătea în cale (de ce s-a lovit?); Manifestă înțelegere fa ță de toți cei care p ătimesc (față de cine
manifest ă înțelegere?); Locurile s înt rezervate pentru cei care vor întîrzia (pentru cine s înt
rezervate?); Omul se cunoa ște după ceea ce face (după ce se cunoa ște?).
Regenți
– Un verb reflexiv: Vă mirați cum de minciuna ast ăzi nu vi se va mai trece? (M. Eminescu);
Se temea c ă i-o fi moartea din reumatism; M-a bucura s ă vină vara.
– Un verb la diateza pasiv ă: Sînt încredințat că nu vine; Au fost ajuta ți să facă analiza
sintactică a frazei.
– O locu țiune verbal ă sau o expresie verbal ă: Îmi aduc aminte ce zarv ă a fost; N-are habar de
ce facem noi la lec ții; Mi-e dor s ă-l mai văd.
– Un adverb (de loc): Era departe de ce se f ăcea aici; S-a a șezat aproape de cel ce i-a adus
vestea. Not ă: Cînd acestor adverbe li se d ă o valoare predicativ ă (cu ajutorul intona ției
predicative), PSCI e mai bine eviden țiată: Dacă ești om bun, aproape de cel ce- ți vorbește,
dacă însă ești om rău, departe de cel ce ți se adreseaz ă.
Jonctive
a) conjunc ții subordonatoare (nespecifice): că, să, dacă, de (= „dac ă”) etc. : S-a informat dac ă
acolo sînt condiții de cazare; I-a împins nevoia de-u terminat repara ția înt-o lună.
Notă: Subordonatele introduse prin conjunc ția subordonatoare că, dup ă verbe care exprim ă
stări suflete ști, emo ții, ca a se mira, a se minuna sau teama: a se teme, a se înfricoșa, a se
înspăimînta, a se îngrozi, a se speria, a se z ăpăci, a se tulbura, a se nelini ști, a se intimida etc. s înt
la grani ța dintre completivele indirecte și completivele circumstan țiale de cauz ă (frecvent fiind
considerate cauzale) : Se miră că nu știe asta; Se nelini ști că a întîrziat prea mult; S-ar mira s ă-l
vadă șef; S-ar minuna s ă-i găsească acolo. Dacă acelea și subordonate, dup ă unele dintre acelea și
verbe amintite mai sus, s înt introduse prin conjunc ția să, ele s înt clar PSCI: Mă tem să merg acolo;
Se neliniștește să nu piardă examenul .
După verbe sau locu țiuni verbale care exprim ă o mul țumire – ca a se bucura, a-i p ărea bine
sau un regret – a se căi, a-i părea rău etc., subordonatele introduse prin conjunc ția că sînt niște
completive cu nuan ță cauzal ă: Mă bucur că ai venit; Ne pare bine c ă are rezultate; S-a c ăit că nu i-
a spus. Cînd verbul regent e la imperfect, subordonatele au mai multe nuan țe (cauzal ă, temporal ă,
condi țională – cumul): Ea se bucura c ă-i lăudăm rezultatele sau condi țională: S-ar căi să nu-i arate;
I-ar părea rău să nu-l vadă.
Notă: Verbele reflexive dinamice, intranzitive: a se gîndi, a se chibzui, a se îndoi cer în
propozi ție complemente indirecte, nu directe, de aceea și subordonatele acestor verbe s înt PSCI, nu
PSCD: Mă gîndesc că este la timp; Se îndoiește că va veni .
b) locu țiuni conjunc ționale subordonatoare (nespecifice): ca nu cumva s ă, nu care cumva
să etc.: Nu mă îndoiesc deloc cum c ă au luat-o pe alt drum .
Notă: Subordonata introdus ă prin locu țiunea conjunc țională pentru c ă este, chiar dup ă
verbele sau locu țiunile verbale care exprim ă o mul țumire: a se bucura, a se înveseli, a se distra, a
se amuza, a jubila sau un regret: a regreta, a se c ăi, a avea remu șcări, a avea p ăreri de rău etc. o
completiv ă circumstan țială de cauz ă: Se bucură pentru că vine prim ăvara; Regret ă pentru că s-a
comportat în așa fel; Are p ăreri de rău, pentru c ă nu l-a cunoscut.
c) pronume și adjective relative (de obicei în c. D. sau în Ac., folosite singure sau cu
prepozi ții): care, cine, ce, c îți, cîte etc.: Mă mir cine ți-a mai băgat asta în cap; Îi dau cui vine la
mine; Nu s-a g îndit de care s ă cumpere; Ne str ăduim pentru cei ce ne urmeaz ă; A luat din ceea ce
mai rămăsese.
Notă: A nu se confunda subordonata prepozi țională, cerut ă de verbul a avea sau de
adjective, introduse prin pronumele relativ cu prepozi ții de la cine și la cine , cu subordonatele
circumstan țiale de loc, cerute de verbele de mi șcare și introduse prin acelea și mijloace (cf. Le am pe
toate de la cine mi le-a dat; Ele s înt vizibile la cine sufer ă de aceast ă boală cu Veneau de la cine îi
chemase; Se duc la cine îi primește.
172
172e) adverbe relative (folosite singure sau cu prepozi ții): unde, cum, încotro, c ît: Nu-mi dau
seama unde m ă aflu; Nu-mi aduc aminte c înd s-a întîmplat; Se mir ă cum a reparat singur
casetofonul; Nu are idee încotro se duce.
Notă: Cînd propozi ția subordonat ă completiv ă preopozi țională depinde de verbe de
informare, ca a se interesa, a se informa sau de verbe și locu țiuni verbale de îndoial ă, ca a se îndoi,
a se gîndi, a se mira, a ezita, a șovăi, a sta în cumpăna, a sta la îndoială, ea este introdus ă prin
pronume, adjective sau adverbe cu valoare dubl ă (interogativ-relativ ă) și are, în acela și timp,
valoarea unei propozi ții interogative indirecte (frecvent): Se informeaz ă care apartament i-a fost
repartizat; St ă în cumpănă să meargă sau să nu mearg ă.
173
173 COMPLEMENTUL DE AGENT
1. Defini ție, caracteristici
2. Regen ții complementului de agent.
3. Mărcile de identificare a compelementului de agent
4. Complementul de agent și alte func ții sintactice
5. Propozi ția subordonat ă completiv ă de agent
5.1. Regen ții subordonatei completive de agent
5.2. Jonctive
5.3. Topica și punctua ția. Contragerea
BIBLIOGRAFIE
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005, p.
432-439.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa , Iași, Editura Institutul European,
2002, p. 1393-1395.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998, p.
201-203.
D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000, p. 424-426.
M. Avram, Cu privire la definirea complementului de agent și a complementului sociativ //
LR, 1968, nr. 5, p. 468-471.
I. Diaconescu, Exprimarea complementului de agent în limba rom ână // LR, VIII, 1959, nr.
2, p. 3-18.
G. Grui ță, Subordonata completiv ă de agent (variante nepronominale ) // CL, nr. 1-2, 1991,
p. 57-59.
A. Șerbănescu, Principiul coresponden ței: constr îngeri în operațiile de contragere și
dezvoltare // LR, nr. 1-2, 1992, p. 73.
1. Defini ție, caracteristici
Complementul de agent arat ă autorul ac țiunii unui verb pasiv sau reflexiv cu înțeles pasiv,
adică arată de cine este f ăcută acțiunea unui verb și răspunde la una din întrebările: De cine? De
către cine? , iar uneori și de întrebarea de ce? : Religia – o fraz ă de dînșii inventată (M. Eminescu);
Căci ora aceea a șa de plăcută…îi era tulburat ă de viermele unei griji (M. Sadoveanu); Tinerii au
fost binecuv întați de ambii ; Jaluzelele au fost izbite de rafale de vînt; Domnule Iancule, cronica
dată de d. Caracudi am oprit s-o culeag ă (I. L. Caragiale); Colonii de lumi pierdute / S înt atrase în
viață de un dor nemărginit (M. Eminescu); Ideea nu mai poate fi contestat ă de nimeni; Statutul
fundației este revizuibil numai de membrii (Complementul de agent + semiadverb de precizare) ei
fondatori.
Complementul de agent se construie ște cu prepozi ția de sau cu prepozi ția compus ă de către.
Pentru a-l deosebi de complementul indirect , construit cu prepozi ție, și de cel circumstan țial
instrumental, transform ăm construc ția pasiv ă în construc ție activ ă, în care complementul de agent
devine subiect: Dînșii au inventat fraza.
Cînd diateza pasiv ă a verbului regent se exprim ă prin pronume reflexiv, complementul de
agent r ămîne, în general, nerealizat, interesul comunic ării fiind concentrat asupra ac țiunii verbale și
a subiectului gramatical: De cîte ori era chemat la interogatoriu i se atr ăgea atenția să scrie mai
citeț (M. Eliade).
2. Regenții complementului de agent
* Regentul tipic al complementului de agent în limba literar ă modern ă este verbul la
diateza pasiv ă cu a fi, la care form ă a diatezei pasive complementul de agent este și marc ă
principal ă pentru pasiv: cf. Peretele este v ăruit de zugrav – Predicatul este văruit e la diateza
pasiv ă, din cauz ă că exist ă autorul ac țiunii concretizat în complement de agent de zugrav. În caz
174
174contrar ar putea constitui un predicat nominal activ (datorit ă faptului c ă nu exist ă un autor pentru
adjectivul de provenien ță participial ă văruit, care are sensul de „curat”. Pentru a distinge predicatul
la diateza pasiv ă de un predicat nominal trebuie luat în calcul faptul subiectiv (niciodat ă riguros
exact) const înd în inten ția comunicativ ă a vorbitorului: c înd vorbitorul dore ște să reliefeze ac țiunea
cu sens pasiv, atunci complementul de agent exist ă, fie exprimat sau neexprimat ( în ultima situa ție,
introducerea complementului de agent nu schimb ă, ci clarific ă inten ția comunicativ ă a vorbitorului):
Cartea aceasta nu a fost citit ă poate impune complementul de agent de nimeni , indiferent dac ă
acest complement de agent este sau nu exprimat; c înd însă vorbitorul vrea s ă pună în lumin ă
calitatea , care reprezint ă rezultatul acțiunii , atunci complementul de agent nu exist ă (și deci nu se
pune problema exprim ării lui): Cartea aceasta nu a fost citit ă poate însemna „Cartea aceasta este
proast ă / de calitate inferioar ă”, situa ție în care complementul de agent nu poate fi introdus în
context dec ît dacă se schimb ă inten ția comunicativ ă a vorbitorului.
* Și forma cu se a diatezei pasive ( pasivul reflexiv ) guverneaz ă principial complementul de
agent – care exist ă și aici întotdeauna: deosebirea dintre cele dou ă forme ale diatezei pasive din
acest punct de vedere rezult înd din habitudinea exprim ării/neexprim ării acestuia: dac ă la forma cu a
fi a diatezei pasive se obi șnuiește, pentru dezomonimizarea predicatului verbal pasiv de predicatul
nominal activ, s ă se exprime complementul de agent ( Cartea e citit ă de iubitorii cuv întului scris;
Pîinea e m încată de orice fiin ță apropiat ă omului etc.), la forma cu se a diatezei pasive nu se
obișnuiește să se exprime complementul de agent (Cf. Cartea se cite ște; Pîinea se m ănîncă etc.),
doar unii vorbitori – din exces de corectitudine sau pentru evitarea unor posibile confuzii – exprim ă
Complementul de agent.
* Adjectivele determinabile de complementul de agent s înt, de cele mai multe ori, n ăscute
pe terenul limbii rom âne, prin excelen ță din participiile verb-adjectiv: scris (Romanul scris de autor
e bun ), auzită (Vestea auzit ă de noi nu a fost adev ărată), căutate (Din spectacolele c ăutate de tineri
sînt cele antrenante ) etc.; într-un num ăr mai mic s înt determinabile de omplementul de agent
adjectivele formate cu – bil pe terenul limbii rom âne sau al altor limbi, de unde rom âna le-a preluat.
Cf. O carte comparabil ă de oricine; O teorie atacabil ă de cunosc ători; Un slogan utilizabil de
adepți etc.
* Cît prive ște adverbele (provenite pe terenul limbii rom âne din verbe la supin) care pot fi
determinate de complementul de agent, acestea apar în contexte: Fapte greu de imaginat de neofi ți;
Calcule imposibil de f ăcut de către oamenii obi șnuiți etc.
Așadar, un complement de agent reprezint ă un tip de determinare completiv ă care (exprimat
sau nu) satureaz ă insuficien ța completiv ă a regentului materializat în verbe la diateza pasiv ă sau în
adjective sau adverbe provenite din verbe la participiu, supin sau derivate cu sufixul –bil.
3. Mărcile de identificare a compelementului de agent
Complementul de agent își marcheaz ă identitatea sa specific ă prin:
* prepozi țiile de sau de către.
În ce prive ște prepozi ția de, ca marc ă formal ă a complementului de agent, ea e folosit ă în
contextul oric ărui nominal și în toate stilurile limbii. Conectorul specific al acestei pozi ții sintactice,
prepozi ția de către, se folose ște actualmente rar, cu prec ădere în stilul științific sau în cel elevat /
solemn, și numai în vecin ătatea unor substantive (sau substitute ale lor), av înd trăsătura semantic ă
inerent ă [+Uman]: Dacă vom fi descoperi ți pe scară, în joc apăsător de către vecini . Conform
normelor limbii literare, nu se recomand ă formul ări de tipul * Știrea a fost difuzat ă de către
posturile de radio .
* regentul este verb la diateza pasiv ă, adjectiv sau adverb provenit de la un verb (pasivul
participial sau pronominal): Teologii pricepu ți nu pun mare pre ț pe argumentul invocabil de colegii
lor mai pu țin pricepu ți (N. Steinhardt).
4. Complementul de agent și alte func ții sintactice
• Uneori complementul de agent poate fi confundat cu cel prepozi țional, datorit ă sensului
echivoc pe care-l are construc ția prin folosirea prepozi ției de: S-au spus de ei multe (despre
175
175ei? sau de către ei? ). Anul ăm echivocul cu ajutorul prepozi țiilor compuse despre ei sau de
către ei .
• Alteori, c înd subiectul propozi ției nu este autorul-persoan ă al ac țiunii exprimate de verbul la
diateza pasiv ă sau de participiul cu sens pasiv, apropierea de con ținut între complementul de
agent și complementul instrumental este at ît de mare, încît ele se diferen țiază doar formal,
prin prepozi țiile specifice cu care se construiesc. În acest caz sferele lor se suprapun,
exprim înd am îndouă acela și lucru. Cf: Acțiunea este exprimat ă de un verb tranzitiv ; Am la
mine cartea ob ținută de Dobrescu (Complement de agent).
Acțiunea este exprimat ă printr-un verb tranzitiv; Am la mine cartea ob ținută prin Dobrescu
(complement instrumental).
• Complementul de agent este susceptibil uneori de a fi confundat și cu alte pozi ții sintactice:
Ion a fost deta șat (sens pasiv) de șeful său (Complementul de agent-adjunct facultativ) // Ion e
detașat (=„face abstrac ție”) de cele lume ști. (Complement prepozi țional – adjunct obligatoriu). În
enunțuri de tipul Ion e / a r ămas mirat / uimit / încîntat / satisf ăcut de evolu ția evenimentelor , care
nu sînt corespondentele pasive ale enun țurilor Evoluția evenimentelor îl miră / uimește / încîntă /
satisface / impresioneaz ă pe Ion , numele precedat de prepozi ția de este CP, și nu complementul de
agent, regentul s ău fiind un PN.
Fereastra a fost tr întită de vînt (complement de agent) // Fereastra s-a tr întit de vînt (verb
intranzitiv ergativ a se trînti, de aceea avem de a face cu un circumstan țial de cauz ă, iar grupul
prepozi țional la care particip ă poate fi substituit cu locu țiunea adverbial ă de aceea / din cauza) .
Alimentele s înt alterate( / foarte alterate) de c ăldură, care nu reprezint ă corespondentul pasiv al
enunțului Căldura altereaz ă alimentele (PN + circumstan țial cauzal). În enun țul Paltonul este
murdărit / stropit de noroi, avem complementul instrumental, și nu complementul de agent, dat
fiind c ă participiul regent nu are sens pasiv, iar conectorul prepozi țional este substituibil prin cu:
Paltonul este murd ărit / stropit cu noroi.
Propoziția subordonat ă completivă de agent
Propozi ția subordonat ă completiv ă de agent este subordonata care îndepline ște func ția
sintactic ă de complement de agent pe l îngă un verb sau o locu țiune verbal ă (sau un verb la
participiu cu sens pasiv din prop. regent ă), arătînd agentul, autorul real al unei ac țiuni exprimate de
verbul sau loc. v. la diateza pasiv ă din prop. regent ă și răspunde la întrebările: de către cine? De
cine? (foarte rar de ce? ): Prietenul meu este solicitat de cine are nevoie de el; Cartea se cite ște de
către cine are pl ăcerea lecturii; Am ascultat o melodie interpretat ă de cine a compus-o; A luat o
decizie inatacabil ă de către care era nemul țumiți; Vestea adus ă de cine a fost acolo s-a dovedit a fi
adevărată; Copilul este ajutat de cine i-a dat via ță.
1. Regenții subordonatei completive de agent
Subordonata completiv ă de agent are în calitate de regen ți structuri verbale:
– verb (la diateza pasiv ă): Lucrarea este citit ă de către oricine e interesat.
– o locu țiune verbal ă (la diateza pasiv ă): Ordinele sînt aduse la cuno ștință de cei
care sînt abilitați.
– un verb reflexiv (cu sens pasiv): Lucrările de licen ță se scriu / de cei care
absolvesc facultatea.
– un verb la participiu (cu valoare adjectival ă): Lucrările de licen ță scrise / de cei
care absolvesc facultatea se p ăstrează la catedr ă.
– un verb la supin: Argumentele respective s înt ușor de contestat de c ătre cei care
știu carte.
– adjective derivate cu sufixul –bil: Creditele rambursabile / de cine a împrumutat
bani / sînt de propor ții.
176
1762. Jonctive
a) pronume relative (precedate de prepozi țiile de sau de către): cine, cel ce, cei ce, ceea ce
etc.: În momente dificile e ști ajutat de cine îți este mai apropiat; Avionul a fost urm ărit îndeaproape
de ceea ce p ărea o farfurie zbur ătoare.
b) prin pronume nehot ărîte cu func ție de rela ție (precedate de prepoz. de, de c ătre): oricine,
oricare : Sălile sînt vizitate de c ătre oricine iube ște arta; Frica este cunoscut ă de oricare a cunoscut
plăcerea vieții.
3. Topica și punctuația
PSCA st ă, în mod obi șnuit, dup ă propozi ția regent ă. În mod excep țional, și înaintea propozi ției
regente ( într-o topic ă afectiv ă): De cine-or fi av înd nevoie de ele or fi folosite astea; De cei ce
îngrijesc str ăzile sînt măturate frunzele (un rol deosebit îl au aici intona ția și accentul).
PSCA și CA nu se desparte prin virgul ă de regent, indiferent de locul pe care-l ocup ă față de
aceasta.
Contragerea
Sălile sînt vizitate de c ătre oricine iube ște arta > S ălile sînt vizitate de c ătre iubitorii de art ă.
Frica este cunoscut ă de oricare a cunoscut pl ăcerea vieții > Frica este cunoscut ă de oricare.
177
177COMPLEMENTUL POSESIV
1. Defini ție, caracterisitici. Controverse
2. Caracteristici sintactice și semantice
3. Caracteristici comunicativ-pragmatice
4. Topica și punctua ția
5. Confuzii
BIBLIOGRAFIE
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005, p.
441- 449.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Ed. Științifică, 1998.
1. Definiție, caracterisitici. Controverse
Complementul posesiv este un component al grupului care se actualizeaz ă într-o structur ă
ternar ă și exprim ă posesorul printr-un clitic de pronume reflexiv sau personal cu tr ăsătura semantic ă
[+Animat], stabilind prin intermediul verbului regent o rela ție semantic ă de posesie cu un nume din
structur ă, care exprim ă, la rîndul lui, obiectul posedat: Și-nlănțuindu- mi gîtul cu bra țe de zăpadă /
Îmi întindeai o gur ă deschisă pentru sfad ă (M. Eminescu).
În tradi ția gramaticii rom ânești, complementul posesiv (numit „dativ posesiv”), a fost
considerat o form ă a complementului indirect, și nu o pozi ție sintactic ă aparte. Vizavi de acest
subiect, speciali știi de sintax ă au și o alt ă opinie. Cf. Pronumele mi func ționeaz ă ca atribut pentru
substantivul – regent gîtul, articulat cu articol substantival hot ărît, iar pronumele îmi este
complement indirect pentru verbul regent întindeai , determinat, în acela și timp, de complementul
direct o gură. Func ționarea indirect ă, ca marc ă distinctiv ă, a articul ării hot ărîte a substantivului este
asigurat ă de con ținutul semantic al termenilor implica ți direct în rela ția de dependen ță: verbul și
substantivul (Gh. Constantinescu-Dobridor).
În exemplul Deci lasă-ți deprinsul de-a geme (Zamfirescu) pronumele neaccentuat –ți este
legat de verb și ușor poate fi interpretat ca un complement indirect. Dar analiza arat ă că în aceast ă
situație nu poate fi vorba de un complement indirect, ci de un atribut pronominal în dativ. Nu se
poate interpreta: cui lasă deprinsul de-a geme? – ție (ți), căci acest deprins este tocmai a persoanei a
II-a; deci deprinsul t ău.
Cf. și M-a cîntărit de ast ă dată îndelung, parc ă ar fi încercat s ă-mi hotîrască prețul (I.
Gheție); Nu e nimic r ău în a-ți spune deschis p ărerea; Iat ă-ne fratele; Îi știi de fric ă; Îi pîndeam
sosirea; Îi plîngem de mil ă; Pisica își ascunde ghearele; A ș vrea să-l cunosc pe tat ăl acestui copil
și să-i strîng mîna ș.a.Blîndu-i sunet se împarte / Peste v ăi împrăștiet (M. Eminescu); Cine-i acel
ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi țin la el urechea și rîd de cîte-ascult / Ca de dureri
străine?… Parc-am murit de mult (M. Eminescu).
Specificul complementului posesiv const ă în faptul c ă el devine component al grupului
verbal prin amalgamarea acestuia cu un grup nominal, din care își păstreaz ă rolul semantic de
posesor, neatribuit de verb. Mai mult dec ît atît, conform „principiului unicit ății”, un verb atribuie o
singur ă dată o pozi ție sintactic ă în enun ț: exist ă însă enun țuri în care numele + complement indirect
și pronumele în „dativul posesiv” s înt coocurente, f ără a fi coordonate (Cf. Îți dai num ărul de
telefon oricui ți-l cere; V-am trimis volumul de versuri unui editor dispus s ă-l publice; Și-a
consacrat via ța educării copiilor etc.).
2. Caracteristici sintactice și semantice
Poziția sintactic ă denumit ă complement indirect e atribuit ă de verbul-centru al grupului,
fiind con ținută în matricea sa sintactico-semantic ă și, de aceea, complementul indirect particip ă la
subcategorizarea verbului. Pozi ția sintactic ă denumit ă complementul posesiv nu e atribuit ă de verb,
ci rezult ă din amalgamarea grupului verbal cu un grup nominal. Ca urmare a amalgam ării se
produce o reorganizare sintactic ă: adjectivul posesiv devenit clitic pronominal de dativ (Cf. Și-
178
178nlănțuind gîtul meu cu brațe de zăpadă > Și-nlănțuindu- mi gîtul cu bra țe de zăpadă). Așadar,
verbul se recategorizeaz ă, dobîndind o valen ță de dativ pe care, matricial, n-o avea.
În contextul unor verbe care se construiesc și cu un complement indirect, cliticul de
pronume personal poate fi ambiguu, comport înd dou ă citiri: Ți-am expediat coletul (= 1. Am
expediat coletul t ău; 2. Ție ți-am expediat coletul); Na-ți caietul!. Exist ă și posibilitatea ca
pronumele clitic s ă cumuleze dou ă func ții: complement posesiv și (dublarea unui) complement
indirect: Nu-i e permis nici s ă-i vîre pe gît unui client vechi ceva compromi țător (G. Schwartz).
Trebuie men ționat și faptul c ă în unele dintre aceste structuri, complementul posesiv e în
variație liber ă cu un atribut posesiv: Cf. I-a murit nevasta sa / A murit nevasta sa; Mi-a s ărit în gît /
A sărit în gîtul meu . În altele complementul posesiv reprezint ă singura modalitate de exprimare a
posesiei inalienabile în limba rom ână: Îmi țiuie urechile; Își acoperă genunchii (* Țiuie urechile
mele; * Acoper ă genunchii săi).
3. Caracteristici comunicativ-pragmatice
În ce prive ște aspectul comunicativ-pragmatic, men ționăm că complementul posesiv e forma
predominant ă prin care se exprim ă ideea de posesie în limba rom ână. Folosirea adjectivului posesiv
sau a pronumelui personal în genitiv pare s ă fie în declin, preferat fiind complementul posesiv.
Adesea chiar complementul posesiv figureaz ă în enun ț în pozi ție tematic ă: Mi-a amorțit mîna; Își
știe lungul nasului ș.a.
La nivel de fraz ă, complementul posesiv poate fi dezvoltat într-o propozi ție relativ ă fără
antecedent, dublat ă prin clitic în regent ă: Cui îți spuneami -au plecat toate rudele în străinătate; Îi
vin mereu rudele în vizită cui știi tu .
Complementul posesiv e obligatoriu dublu exprimat (prin pronume anaforic și prin clitic de
pronume personal, ambele în dativ) în subordonate atributive cu antecedent: E liniștitit, cuminte,
atent față de mama, căreia îi mîngîie părul (I. Ghe ție).
4. Topica și punctuația
Cu privire la topica și punctua ția complementului posesiv, relev ăm că are topic ă fixă, și
anume preced ă întotdeauna verbul determinat. În enun țurile f ără caracter emfatic, numele implicat
în rela ția de posesie st ă după verbul regent. În enun țurile emfatice, poate fi deplasat înaintea
verbului regent și înaintea complementului posesiv: Limba nu ne-o mai vorbim f ără greș și
năsocitpr. Meseria nu ne-o mai practic ăm etc.
5. Confuzii
A nu se confunda complementul posesiv cu atributul în dativul posesiv exprimat prin clitic
(„dativ adnominal”): Se gîndește la frumese țea-i trecută; Mă obsedeaz ă trista- i privire ., cliticul nu
poate fi deplasat în grupul verbal (nu recategorizeaz ă verbul și, în consecin ță, nu îi poate fi
subordonat).
179
179COMPLEMENTUL COMPARATIV
1. Defini ție, caracteristici
2. Clasificarea complementelor comparative
3. Regen ții
4. Exprim ările
5. PROPOZI ȚIA COMPARATIV Ă
6. Topica și punctua ția
7. Confuzii
Bibloiografie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005, p.
450-461.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Ed. Științifică, 1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa , Iași, Institutul European, 2002.
1. Definiție, caracteristici
Complementul comparativ este partea secundar ă de propozi ție care în general (adic ă în
afara unor realiz ări) determin ă un regent de gradul I (un adjectiv, un adverb) și un regent de gradul
II (un substantiv, un pronume, un numeral întrebuin țat pronominal), exprim înd o compara ție ce
privește „elementele” determinate: Și mă-mbrac în părul galben, ca un strai ușor, țesut, / Și zărind
rotundu-mi um ăr mai că-mi vine s ă-l sărut (M. Eminescu); Iar de sus p în-în podele un p ăianjăn
prins de vraj ă / A țesut subțire pînza străvezie ca o mreaj ă (M. Eminescu); [Calul] … mai zboar ă
încă o dată pînă la lună și iar se las ă în jos mai iute decît fulgerul (I. Creang ă).
Dacă regentul e un adjectiv sau adverb, complementul comparativ apare ca al doilea termen
al unei compara ții [pînza str ăvezie ca o mreaj ă; calul se las ă mai iute dec ît fulgerul].
Din punct de vedere sintactic, complementul comparativ se deosebe ște de toate celelalte
complemente (pentru care e specific ă pozi ția în grupul verbal) prin faptul c ă e un adjunct al
adjectivului sau al adverbului.
Notă: Absen ța mărcilor de compara ție poate crea unele ambiguit ăți în stabilirea regentului:
cînd adjectivul este atribut, e posibil ă interpretarea construc ției comparative ca depinz înd fie direct
de substantivul centru, fie de adjectiv: [o zi frumoas ă] [ca un dar] / [o zi] [frumoas ă ca un dar]. La
fel poate fi considerat regent fie verbul centru al unui grup verbal, fie adverbul cu func ție de
circumstan țial de mod: [curge repede] [ca un șuvoi] / [curge] [repede ca un șuvoi].
2. Clasificarea complementelor comparative
Din punct de vedere semantic, complementul comparativ indic ă termenul care constituie
reperul compara ției. Subtipurile complementului comparativ s înt:
A) complementul comparativ de inegalitate : Înțeleptul soune c ă nebunia lumii este mai
înțeleaptă decît el (C. Noica)
B) complementul comparativ de egalitate : Sunt melancolic ca un cotoi n ăpîrlit (A.
Pleșu); A avut ocazia s ă-și vadă dosarul, ținut la zi, gros cît o Biblie ; Iubește-ți aproapele ca pe
tine însuți etc.
Notă: Un subtip al complementului comparativ de egalitate este comparativul
propor țional , care are obligatoriu ca element corelativ ( pe cît … pe atît), urmat de prepozi ția de:
Conduce pe c ît de repede, pe atît de periculos ; Încunună culturile cu un nimb pe c ît de fatal, pe atît
de periculos (E. Cioran) – și comparativul ireal (ipotetic), care se realizeaz ă doar propozi țional.
C) complementul comparativ partitiv , care compline ște un adlectiv sau adverb la gradul
superlativ relativ și se realizeaz ă prin grup prepozi țional format din prepozi țiile din sau dintre și
grupul nominal: Eu sîn băiatul cel mai cuminte din lume (C. Petrescu); Abisalul Caragiale […], cel
mai eficient dintre marii rom âni demascatori ai Prostiei (Al. Paleologu).
3. Regenții
Complementul comparativ poate determina:
180
180 * un verb: Duc ca la noi saco șe de plastic în mîini;
* un adjectiv: Au un aer tern, la fel ca str ăzile pe cae umbl ă;
* adverb: Ziua respectiv ă e mai aproape ast ăzi decît ieri ;
* interjec ție: Hai ca și atunci la pescuit.
Notă: Dac ă complementul comparativ determin ă adjective sau adverbe la anumite grade de
compara ție, atunci el devine o complinire obligatorie a verbului respectiv. Cf. Azi ai mîncat mai
puțin bine dec ît ieri.
4. Exprim ările
Complementul comparativ poate fi exprimat prin:
* substantive sau substitute ale acestora în cazul acuzativ, impus de o prepozi ție sau
locuțiune prepozi țională sau de un adverb utilizat prepozi țional (dintre, între, fa ță de, dec ît, ca): Cu
nebunii te por ți altfel dec ît cu oamenii normali;
* substantive sau substitute ale acestora în cazul dativ, precedate de prepozi țiile
asemenea, aidoma, întocmai: Noi ne comport ăm asemenea lor ;
* verbe la supin: În orice om exist ă mai multe lucruri de pre țuit decît de dispre țuit;
* adverbe de timp, de loc, de mod: Au venit mai veseli dec ît ieri .
* construc ție infinitival ă: Își dorea să fie profesor mai mult dec ît a ajunge pre ședinte al
țării.
5. PROPOZI ȚIA COMPARATIV Ă
La nivelul frazei complementului comparativ îi corespunde propozi ția comparativ ă. Cf. Cînd
unul trece, altul vine / În astă lume a-l urma, / Precum cînd soarele apune / El și răsare undeva
(M. Eminescu); Știe mai bine s ă deseneze decît să cînte; Acum cu ciorapii noroio și și boturile
atîrnînd, e mai r ău decît dacă aș fi descul ț (C. Petrescu); Sînt mai numeroase decît le credeam ;
Întîlnirea cu Noica, pe c ît de benefic ă mi-a fost în plan cultural, pe at ît de nefast ă mi-a fost în
planul vibra ției de fiin ță (prop. comp. propor țională); Era trist de parc ă i se înecar ă corăbiile
(prop. comparativ ă ireală (ipotetic ă) etc.
6. Topica și punctuația
Complementul comparativ e, în mod normal, plasat în imediata vecin ătate a adjectivului sau
a adverbului regent. În stilul livresc, e posibil ă inversarea complementului comparativ: Un copac
decît turnul mai înalt; Parcul ca o juc ărie de mic (structuri cu inversiune, marcate prin reorganizare
sintactic ă). În general, o caracteristic ă a complementului comparativ este imposibilitatea de a-l
separa prin pauz ă (în rostire) sau prin virgul ă care ar nota pauza) în scris), c ăci manifest ă o
solidaritate sintactic ă extrem ă în grupul adjectival sau adverbial. Excep ție face comparativul
propor țional, care necesit ă izolare.
7. Confuzii
În ce prive ște confuzia complementului comparativ cu alte p ărți de propozi ție, men ționăm că
comparativul de egalitate f ără mărci explicite de compara ție apare în situa ții ambigue, în care
interfereaz ă cu atributul ( în grupul nominal) sau cu un circumstan țail de mod ( în grupul verbal).
Decisiv ă în asemenea cazuri este interpretarea semantic ă: Cratere [ negre ca smoal ă] (complement
comparativ, subordonat adjectivului); Cratere negre negre [ca ni ște roți de locomotiv ă] (atribut,
subordonat numelui); Aleargă repede [ca g îndul] (complement comparativ, subordonat adverbului);
Alearg ă [ca tine] (Complement circumstan țial de mod, subordonat grupului verbal).
181
181CIRCUMSTAN ȚIALUL
1. No țiuni generale.
2. Circumstan țialul de timp
3. Circumstan țialul de loc
4. Circumstan țialul de mod
5. Circumstan țialul de cauz ă
6. Circumstan țialul de scop
7. Circumstan țialul condi țional
8. Circumstan țialul consecutiv
9. Circumstan țialul instrumental
10. Circumstan țialul de referin ță
11. Circumstan țialul de m ăsură
Circumstan țialele cu dependen ță dublă
1. Circumstan țialul concesiv
2. Circumstan țialul sociativ
3. Circumstan țialul de opozi ție
4. Circumstan țialul cumulativ
5. Circumstan țialul de excep ție
Bibliofgrafie
Gramatica limbii rom âne. Enunțul. Vol. II, Bucure ști, Editura Academiei Rom âne, 2005.
P. Butuc, Predicatul angrenat în limba rom ână, Chișinău, Editura Iulian, 2004.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii rom âne, Bucure ști, Editura Științifică, 1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa , Iași, Editura Institutul European,
2002.
D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Polirom, 2000.
I. Iordan, Vl. Robu, Limba rom ână contemporan ă, Bucure ști, Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, 1978.
V. Gu țu Romalo, Sintaxa limbii rom âne. Probleme și interpret ări, Bucure ști, Editura
didactic ă și pedagogic ă, 1973.
A. Merlan, Sintaxa limbii rom âne. Relații sintactice și conectori , Iași, 2001.
R. Nagy, Sintaxa limbii rom âne actuale , Institutul European, 2005.
G. Pan ă Dindelegan, Sintaxa limbii rom âne, P. I, Bucure ști, 1976.
V. Botnarciuc, Circumstan țialul de timp și propoziția temporal ă, Circumstan țialul de loc și
propoziția spațială // V. Botnarciuc, Părți de propozi ție în gramatica limbii rom âne, Analize,
cercetări, reconsider ări, Chișinău, 2002, p. 45-132.
1. Noțiuni generale
Complementele circumstan țiale s înt complementele care exprim ă circumstan țe, împrejur ări.
Ele s înt mai slab legate de termenii determina ți decît cele necircumstan țiale, au un con ținut mai
concret dec ît al acestora și sînt mai u șor de definit. Circumstan țialele intr ă în rela ție sintactic ă și
semantic ă cu centrul verbal, dar nu cerute de semantica și sintaxa matricial ă a acestuia, fiind, din
punct de vedere semantic, omisibili. Cu referin ță la num ărul și tipologia circumstan țialelor, se
consider ă că tradi ția gramatical ă nu va putea avea niciodat ă o list ă coerent ă și exhaustiv ă a tipurilor
semantice de circumstan țiale, de aceea unii autori str ăini, în vederea rafin ării clasific ărilor,
sugereaz ă renun țarea la criteriul semantic, opt înd pentru un termen generic – circumstan țial.
D. Irimia grupeaz ă toate complementele în compelemente și circumstan țiale (p. 427).
Funcția de compelement este cerut ă (impus ă) de regent, ca o complinire absolut necesar ă. Verbele
tranzitive cer complement direct ( Citesc… – o carte ), sau complement indirect ( Transmit un mesaj
182
182cui? – colegilor ). Verbele la diateza pasiv ă cer complemente de agent etc. Func ția de circumstan țial
este, cel mai adesea, o complinire facultativ ă a verbului (mai rar a adjectivului, adverbului,
interjec ției). Numai unele verbe cer cu necesitate un circumstan țial, prin care s ă se descrie o
coordonat ă spațială sau temporal ă etc. Bun ăoară enun țul * Universitatea se afl ă; * El procedeaz ă…
fără circumstan țialul în centrul ora șului ar fi incomplet at ît sub aspect structural, c ît și sub aspect
semantic (circumstan țiale matriciale).
Așadar, circumstan țialele con țin o informa ție semantic ă (direct ă, dac ă se exprim ă prin
cuvinte no ționale:indirect ă – substitute) care este facultativă pe lîngă regentul de tip verbal (verb,
adjectiv, adverb etc.), regenul verbal respectiv put înd realiza o comunicare stabil ă și fără
determinarea circumstan țailă: Vino (aici); A cump ărat o cafea consumabil ă (seara); Ceasul nou
merge (aproape bine); Hai (acum) la plimbare etc. Facem totu și precizarea c ă informa ția
semantic ă a circumstan țialelor este doar principial facultativ ă, întrucît exist ă circumstan țiale a c ăror
informa ție semantic ă este indispensabil ă anumitor elemente regente (regentele nu pot realiza o
comunicare stabil ă decît dacă au în subordine un circumstan țial „specific” (a se vedea valen țele
obligatorii și facultative ale verbelor). Astfel, ca și în alte limbi, în cea rom ână exist ă verbe
insuficiente semantic, cu valen ța obligatorie completabil ă prin determinarea circumstan țială. De
aici, putem releva o clasificare a circumstan țialelor:
• circumstan țiale tipice (facultative);
• circumstan țiale atipice (obligatorii).
Din punctul de vedere al num ărului de elemente fa ță de care se subordoneaz ă,
circumstan țialele se clasific ă în felul urm ător:
• circumstan țiale propriu-zise, care determin ă un regent de tip verbal (verb, adjectiv, adverb,
interjec ție) și indic ă o circumstan ță în general facultativ ă (uneori obligatorie) –
circumstan țialele de loc, opozi țional, de timp, de mod, de m ăsură, de cauz ă, de scop, de
mijloc, de rela ție, condi țional, consecutiv,
• circumstan țiale cu dependen ță dubl ă (și de un nume)- circumstan țialele sociativ, opozi țional,
cumulativ, de excep ție;
Trebuie de men ționat c ă aceast ă dependen ță dubl ă a circumstan țialelor date nu e la fel cu
cea a atributului circumstna țial sau EPS, unde regentul nominal impune, de regul ă, unele restric ții
de ordin gramatical. În cazul circumstan țialului, subordonarea fa ță de nume e non-echipolent ă,
prioritar în dinamica determin ării fiind verbul.
În afara caracterului facultativ și obligatoriu, omogenitatea redus ă a clasei circumstan țialelor
rezult ă și din num ărul și tipul regen ților.
CIRCUMSTAN ȚIALUL DE TIMP
Circumstan țialul de timp se concretizeaz ă într-o parte de propozi ție sau într-o propozi ție și
determin ă un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjec ție, arătînd timpul în care se petrece ac țiunea
verbului, adic ă momentul (1), durata (2) sau frecven ța (3) ac țiunii: Cf. 1. Cîteodat ă…prea arare …/
A tîrziu cînd arde lampa, /Inima din loc îmi sare, / C înd aud că sună cleampa… (M. Eminescu); 2.
Mai zăcem un ceas, dou ă, cîteodată zăcem o zi, dou ă, o săptămînă (Z. Stancu); 3 . Însă părintele,
mai în toat ă ziua da pe la școală și vedea ce se petrece (I. Creang ă).
Sub aspect semantic, circumstan țialele de timp pot fi grupate în circumstan țialele de timp:
* de simultanietate (azi, acum ): O conven ție e totul; ce-i azi drept mîine minciună (M.
Eminescu);
* posterioritate (mîine, poim îine):
* anterioritate (ieri, alalt ăieri): Și pare c-a fost ieri, ieri pare că-și încîlcea degetele în
barba lor alb ă și aculta la graiul lor înțelept și șoptitor (M. Eminescu)
Elementele regente
Elemente regente pentru circumstan țialul temporal s înt:
• Verbe: De cîte ori, iubit-o, de noi mi-aduc aminte, / Oceanul cel de ghea ță mi-apare înainte
(M. Eminescu);
• Adjective: Decepția trăită de-a lungul celor doi ani a epuizat-o complet .
183
183• Interjec ții predicative: Hai acum la plimbare .
• Adverbe: Marina nu v ăzuse niciodat ă pînă a le cunoa ște, nici dup ă aceea, ni ște chipuri at ît de
înguste.
Exprimările
Circumstan țialul temporal poate fi exprimat prin:
• Adverbe sau locu țiuni adverbiale: Polina a venit în sat acum un an (M. Sadoveanu);
• Substantive, pronume interogative sau relative în genitiv sau în acuzativ cu prepozi ții
(locuțiuni prepozi ționale) în timpul, în vremea, înaintea, dup ă, peste, odat ă cu, înainte de :
Evenimentul s-a produs în timpul orei.
• Verbe la moduri impersonale: Plecînd, Titu d ădu mîna pe rînd cu toți (L. Rebreanu); A
înteprins toate m ăsurile înainte de a afla vestea .
Confuzii
A nu se confunda: circumstan țialele de timp cu circumstan țialele de loc, ambele construite
cu prepozi ția pe: Pe drum s-a întîlnit cu prietenul (CT); Pe drum erau pres ărate tot felul de obiecte
(CL); sau cu CScop ( la): I-am spus acestea la culesul poamei (CT); S-au dus to ți la culesul poamei
(CL); Au plecat acolo la culesul poamei (CScop).
Circumstan țialul de timp exprim ă uneori nuan țe de loc : Mai ții minte ce-am hot ărît la
ședință? (cînd? unde?); Pînă ce de la o vreme încep a-i sl ăbi puterile și, cuprins de ame țeală, pe loc
cade jos și adoarme mort (pe loc= îndată). (I. Creang ă) sau de mod : Hatmanul vrea s ă ajungă fără
întîrziere la Bra țlau, cinstite șoptuze (M. Sadoveanu) ( fără întîrziere = imediat).
PROPOZIȚIA CIRCUMSTAN ȚIALĂ DE TIMP
Suborsonata temporal ă reprezint ă expansiunea p ărții de propozi ție circumstan țialul de timp,
arătînd multiplele ipostaze ale timpului. Cf. Și cînd vîntul o-nfășoară c-o strident ă simfonie, / Sau
un freamăt cînd o face s ă reverse armonie, / Sau c înd cumpenele strig ă sau se vait ă de jale, / Ea
oprește pe oricine și îl farmecă în cale . (T. Arghezi).
Regenți
Regen ții unei subordonate temporale pot fi, de asemenea:
• Verbe: Cît ai zice pe ște, copilul fl ămînzește.
• Adjective : Citește cu mult drag poeziile scrise pe c înd era student.
• Adverbe: Se comport ă ca întotdeauna c înd are nevoie de ceva.
• Interjec ții: Hai cînd va răsări soarele.
Conective
Circumstan țiala de timp poate fi introdus ă în fraz ă prin:
• adverbele relative cînd, cît, cum, unde ș.a. Cf. Pe cînd cu zgomot cad / Izvoarele-ntruna /
Alunece luna prin v îrfuri lungi de brad (M. Eminescu).
• Adeverbele nehot ărîte oric înd sau locu țiuni adverbiale relative de cîte ori, ori de c îte ori. Cf.
Valea Saulei r ăsună neîncetat în a mea minte, / Ori de c îte ori de d însa printre trai mi-aduc
aminte (T. Arghezi).
• conjunc țiile sau locu țiunile conjunc ționale pînă, pînă să, imediat ce, dup ă ce, în vreme ce, pe
cînd, cîtă vreme, de c ît timp, înainte să, de cum ș.a. Cf. Pînă a ajunge aici, am c ălătorit în
multe țări.
• pronume și adjective pronominale relative sau nehot ărîte. Cf. Poți conta pe mine la orice or ă
ajungi.
În unele fraze, raportul temporal se inverseaz ă: avem o propozi ție fals ă temporal ă introdus ă
prin cînd sau prin că și regenta ei, care este temporala autentic ă. Propozi ția temporal ă ce con ține
adverbul cînd numai formal este o subordonat ă, de fapt fiind regent ă este numit ă o temporal ă
invers ă. Cf. Încercam s ă încordez lumina / C înd arcul ei destins deodat ă / Mă azvîrli în sus . (N.
Stănescu). ( a se vedea M. Avram, Gramatica, p. 438, A. Merlan, Sintaxa, p. 124).
Notă: Exist ă situa ții cînd predicatul temporalei poate lipsi, func ția de circumstan țial de timp
fiind identificat ă prin conector:
184
184Cf. Și cînd era prin dreptul posului, numai iaca îi iesă și lui ursul înainte, morm ăind
înfricoșat (I. Creang ă).
Ne cunoa ștem de cînd lumea și pămîntul.
Îl știu de copil.
De mică îmi place acest joc.
Cumularea mai multor nuan țe semantice circumstan țiale
• temporal ă și apozitiv ă: Dar azi, c înd dorul m ă usucă, / Sînt osăndit numai s ă plîng (T.
Arghezi);
• temporal ă și circumstan țială cantitativ ă: De multe ori m-ai certat pentru nimicuri ;
• temporal ă și circumstan țială de cauz ă: După boală, se simte sl ăbit;
• temporal ă și circumstan țială condi țională: Odată ce ai intrat în joc, joac ă!
• temporal ă și circumstan țială concesiv ă: Citind scrisoarea, a pl îns pînă ce nu mai vedea
literele .
Topica și punctuația
Circumstan țialul de timp are o pozi ție liber ă în enun ț. Exist ă preferin ța de a plasa temporalele
de posterioritate dup ă regent, iar pe cele de anterioritate înaintea regentului. Indiferent de pozi ția
lui față de regent, dac ă între circumstan țial și regent se instituie o pauz ă, grafic ea va fi redat ă prin
virgul ă. Cf. A venit, c înd nu l-am a șteptat . Dac ă circumstan țialul face parte din structura tematic ă
a regentului, între ele nu este nicio pauz ă, deci nu se pune în scris nici virgula. Cf. A venit cînd nu
l-am așteptat.
CIRCUMSTAN ȚIALUL DE LOC
Circumstan țialul de loc arat ă locul unde se petrece ac țiunea unui verb, conceput ca spa țiu
determinat, ca punct de plecare în spa țiu etc. și răspunde la una din întrebările unde? de unde?
încotro? pe unde? p înă unde?: Și eu trec de-a lung de maluri / Parc-ascult și parc-aștept / Ea din
trestii să răsară / Și să-mi cadă lin pe piept (M. Eminescu). Acest circumstan țial care caracter
facultativ, în general, ceea ce permite suprimarea lui, f ără afectarea corectitudinii sintactice a
enunțului. Exist ă situa ții însă cînd circumstan țialul de loc reprezint ă o completare ce con ține un
spor de informa ție, care uneori e absolut necesar ă pentru comprehensiunea mesajului. Cf. El
locuiește … la Bălți. E vorba de cazurile c înd regen ții verbali au o configura ție tematic ă ce include
locativul: a locui, a amplasa, a plasa, a se refugia ș.a.
Elementele regente
Elemente regente pentru circumstan țialul de loc s înt:
• Verbe: Într-un lac alb de lumin ă, / A ieșit o lună plină./ Ce mai caut ă și luna / Tot în lacuri
totdeauna ? (T. Arghezi);
• Adjective: Cîmpia întinsă pînă departe m ă fascina.
• Interjec ții predicative: Hai acasă!
• Adverbe: Merg călare pînă acasă.
Exprimările
Circumstan țialul de loc poate fi exprimat prin:
• Adverbe sau locu țiuni adverbiale: Iubirea noastr ă a murit aici (adverb) / Tu frunz ă cazi, tu
creangă te ridici (T. Arghezi);
Substantive, pronume: Eu cred c ă veșnicia s-a n ăscut la sat (L. Blaga); Ne-am oprit dincolo
de aceea ; De la Nistru p în’la Tisa / Tot rom ânul plîsu-mi-s-a (M. Eminescu); Văzu pe Otilia în
trăsura cu doi cai albi (G. C ălinescu);
• Numerale: M-am așezat lîngă primul ;
• Verbe la moduri impersonale: S-au dus la cules ;
Conectori
185
185 Prepozi țiile și locu țiunile prepozi ționale: către, de la, l îngă, dispre, pe dup ă, pînă la, de
departe, p înă peste, printre, asupra, deasupra, în jurul, de-a lungul, în dreptul, dincoace, în fața
etc.
Notă: Cînd prepozi țiile (locu țiunile prepozi ționale), precum în fața, în spatele, spre etc.
însoțesc substantive proprii – nume de persoan ă, substantive comune, trimi țînd către fiin țe umane
individualizate, pronume personale, posesive sau alte pronume, înlocuind substantive din categoria
celor de mai sus, termenii sintactici nu mai realizeaz ă func ția de circumstan țial, ci pe aceea de
complement indirect: Brațele ei albe și goale se întinseră spre d însul (M. Eminescu) [D. Irimia, p.
430].
Cîteva verbe de tipul a sta, a se a șterne, a r ămîne etc. impun, în structuri ca și fixe (unele
cvazilocu ționale), substantivului-circumstan țial spa țial cazul dativ: Agripina se opri locului (G.
Galaction); Stele-n cer / Deasupra m ărilor / Ard depărtărilor / Pînă pier (M. Eminescu); Iat-o! …
Sus pe deal, la strung ă, / Așternînd pămîntului / Haina ei cu tren ă lungă / De culoarea v întului (G.
Topîrceanu) etc. Ca circumstan țiale de loc, aceste dative s înt echivalente cu prepozi ționalele: pe loc,
în depărtări, la sau pe p ămînt, pe drum etc. Asemenea contexte s înt „căutate”.
În unele situa ții nu ne asociem opiniei lui I. Iordan, D. Irimia etc. conform c ăreia în a se
așterne drumului, a se ține locului ș.a. am avea de a face cu „dativul locativ” cu func ția sintactic ă
de circumstan țial de loc. În aceste contexte avem de fapt ni ște locu țiuni verbale.
Alei! Murgul meu voinic, / A șterne-te drumului / Ca și iarba cîmpului
PROPOZIȚIA CIRCUMSTAN ȚIALĂ DE LOC
Propozi ția circumstan țială de loc corespunde circumstan țialului respectiv din propozi ție,
determin înd întreaga sfer ă a regentului verbal și arătînd locul desf ășurării ac țiunii lui, în sens larg.
Cf. Unde va c ădea săgeata, acolo s ă ne luptăm (P. Ispirescu).
Topica și punctuația
Caracteriz înd prototipic procesul, circumstan țilele s înt plasate dup ă verb. Circumstan țialul
de loc se caracterizeaz ă printr-o topic ă libder ă, predominant ă în principiu fiind topica dup ă regent.
Antepunerea are rol emfatic.
Dacă circumstan țialul de loc face parte din structura tematic ă a verbului el nu se separ ă prin
pauză de regent, indiferent de pozi ția lui fa ță de regent. Separarea pri pauz ă, redat ă grafic prin
virgul ă a circumstan țialului de loc e determinat ă de dorin ța eviden țierii în enun ț. Cf. De departe, am
auzit un strig ăt.
Confuzii
Nu trebuie s ă confund ăm circumstan țialul de loc în genitiv, construit cu prepoz ția asupra , cu
cel indirect în genitiv.: Asupra capurilor noastre nu mai str ălucea soarele (CL); Auzind asemenea
vorbe, s-au n ăpustit asupra mea (CI).
Nu trebuie s ă confund ăm circumstan țiala de loc cu cea temporal ă. Cf. După ce trec mun ții,
satele sînt mai bogate. (Subordonata, din punct de vedere semantic, exprim ă numai în subsidiar o
circumstan ță spațială, fiind în fond o temporal ă).
Nu trebuie s ă confund ăm circumstan țiala de loc cu cea concesiv ă. Cf. Oriunde te duci, noi te
găsim. Dezambiguizarea se paote realiza prin intermediul inser ării unui corelativ: – pentru nuan ța
concesiv ă corespunde totuși, iar pentru cea local ă – acolo .
Circumstan țialul de loc poate cumula și ideea de timp : Oi clăti plosca bine și-oi umple-o cu
apă proaspătă, ca să avem la drum , căci mai încolo nu prea s înt fîntîni (I. Creang ă); A pălmuit-o la
un chef ; sau una de mod : Văzu de departe .
186
186CIRCUMSTAN ȚIALUL DE MOD
Circumstan țialul de mod arat ă modul în care se desf ășoară acțiunea, cum este o calitate sau o
situație: Doamne, coni ță, frumoas ă mai sînteți! Făcu Ileana în extaz , aducîndu-i halatul și văzînd-o
goală-goluță (L. Rebreanu).
Regenții
Elemente regente pentru un circumstan țial de mod pot fi:
• un verb sau o locu țiune verbal ă: Cine calc ă fără somn, f ără zgomot, f ără pas / Ca un suflet de
pripas (T. Arghezi).
• Verbe la forme nominale: L-am văzut lucrînd cu aten ție; Am observat o linie tras ă strîmb.
• Un adjectiv: M-a primit într-o cas ă nu prea grozav ă pentru un învățător singur cuc. (M.
Preda).
Apari ția circumstan țialului de mod în grupul adjecival e rar ă și restr însă la forme elaborate ale
stilului cult. Cf. formulări indirect absurde, om gratuit antipatic.
• Un adverb: E realmente imposibil s ă soluționezi aceast ă problemă.
• O interjec ție: Hai mai repede.
• O propozi ție în care s înt integrate: Pe nesim țite, începeam s ă mă satur de el.
Exprimări
Un circumstan țial de mod poate fi exprimat:
• adverb: Cum poți supravie țui decent în societatea dat ă?
• Grup nominal însoțit de prepozi ție: Melania era îmbrăcată în doliu, conform circumstan țelor.
• Verbe la infinitiv cu prepozi ție: Aleargă fără a obosi .
• Verbe la supin: Vorbea la telefon din mers.
• Verbe la gerunzii: Mergea șchiopătînd.
• Sintagme: Am muncit o via ță umăr la umăr.
Clasificări
Sub aspect semantic, circumstan țialul de mod se grupeaz ă în:
* Circumstan țialul de mod de calitate (cum? În ce mod? În ce fel?): Se uită cu
mîndrie . Cf. Sînt zece la num ăr / Și, umăr de um ăr, / Se duc, c îte doi, în coșciuge (T.
Arghezi);
* Circumstan țialul de mod de conformitate (coresponden țial) (Cum? În ce mod?) (de
obicei, e însoțit de prepozi țiile după, conform ): L-am primit după obicei ; Am promovat
orele conform planului .
* Circumstan țialul de mod de reciprocitate139, exprimat prin sintagme pronominale
(unul altuia, unii altora; unul celuilalt, unii altora, unii pe (cu, fa ță de, lîngă, pe la,
către, înaintea, împotriva, în dreptul) al ții, noi între noi, voi în de voi etc.) : Fugeau
unul înaintea altuia ; Păstrează secretele unul fa ță de altul ; Se iubesc între ei. Îmi
pare că cineva îmi scutur ă / zilele mele frumoase, / ce n-au sem ănat niciodat ă una cu
alta (A. E. Baconsky).
* Circumstan țialul de mod de progresie (progresiv) (Cum? În ce m ăsură?): Ne face
vizite din ce în ce mai des; Lucrurile merg din bine în mai bine ; Pe măsura răcirii
timpului, boala se agrava tot mai mult ; Îmbătrînește pe zi ce trece ; Vine tot mai rar
pe la noi. Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot cre ște / Se pare c ă furtuna ridic ă al ei
glas (M. Eminescu).
Not ă: Unii cercet ători includ în categoria circumstan țialului de mod și circumstan țialul de
mod comparativ (Ca cine? C ît cine? Dec ît cine?): Cf. Îndată a adormit ca un mort (L. Rebreanu);
Zgomotul cre ștea ca marea tulburat ă și înaltă / Urlete de b ătălie se-alungau dup ă-olaltă.(M.
Eminescu); Două zile trec ca o p ărere (M. Sadoveanu); Căci te-a cuprins asemenea / Lianelor din
apă (M. Eminescu); Aleargă mai repede decît toți. În demersul nostru, am analizat complementul
comparativ ca un tip aparte de complement.
139 Circumstan țialul de progresie și cel de reciprocitate D. Irimia le consider ă tipuri aparte de complement.
187
187Confuzii
A nu se confunda circumstan țialul de mod cu:
* circumstan țialul de loc: Vorbește mai departe (CM); Mergem mai departe (CL).
* circumstan țialul concesiv. Cf. Am căzut fără să mă lovesc. (CM) [=Am c ăzut și nu m-am
lovit]. // Am căzut fără să vreau. (CC) [*Am c ăzut și u am vrut. // = Am c ăzut, de și n-am vrut].
Interferen țe semantice dintre diverse tipuri de circumstan țiale
• circumstan țialul de mod / circumstan țialul de timp: Intenționează s-o foloseasc ă în
continuare drept poli ță pentru manuale; Tr ăiește de azi pe m îine.
• circumstan țialul de mod / circumstan țialul de loc: La toate prive ște de sus .
PROPOZIȚIA SUBORDONAT Ă CIRCUMSTAN ȚIALĂ MODALĂ
Propozi ția circumstan țială ce corespunde circumstan țialului din propozi ție, determin înd
întreaga sfer ă a regentului verbal și arătînd modalitatea, în sens larg în care este privit ă acțiunea
sau caracteristica din regent ă. Cf. Face precum vrea.
Conectori
• Adverbul relativ cum și cel nehot ărît oricum : Decide cum îi place .
• Conjunc ții sau locu țiuni conjunc ționale să, precum, f ără să, fără ca să: A plecat f ără ca să
mă privească.
• Pronume relative precedate de prepozi ții sau locu țiuni prepozi ționale: Am procedat în
conformitate cu ceea ce prevede codul penal.
Topica și punctuația
Caracteriz înd prototipic procesul, circumstan țilele s înt plasate dup ă verb. Inversarea e
posibil ă doar cu un puternic efect de marcare afectiv ă și stilistic ă (mai ales în propozi ții
exclamative): Ce repede merge!
Circumstan țialul de mod nu e izolat prin pauz ă de verbul centru. Pauza și virgula s înt chiar
excluse în realiz ările minimale (verb + circumstan țialul de mod simplu). C înd caracterizeaz ă însă
global procesul, plas îndu-se în pozi ție tematic ă, circumstan țialul de mod este, de obicei, separat prin
pauză, marcat ă grafic prin virgul ă.
CIRCUMSTAN ȚIALUL DE CAUZ Ă
Circumstan țialul de cauz ă reprezint ă o func ție secundar ă facultativ ă, ce se poate concretiza
într-o parte de propozi ție sau într-o propozi ție și arat ă cauza unei ac țiuni, st ări sau însușiri și
răspunde la una din întrebările: din ce cauz ă? din ce pricin ă? Cf. În scame / Și rumegătură să vi se
destrame / G îtlejul de sete (T. Arghezi); Rămase liniștit, dar umbrit de mîhnire (M. Sadoveanu); Aș
vrea să plîng de fericit (G. Co șbuc); Eram așa de obosit / și sufeream. / Eu cred c ă sufeream de
prea mult suflet (L. Blaga); Am obosit enorm de atîta drum; A pățit-o pentru un fleac; A m ărturisit
sub amenin țare.
Circumstan țialul de cauz ă este un component periferic al grupului verbal, prin urmare
suprimabil f ără a influen ța corectitudinea gramatical ă a enun țului. El e slab reprezentat în limba
română.
Regenții
Elemente regente pentru un circumstan țial de cauz ă pot fi:
• un verb sau o locu țiune verbal ă: De a vîrstei ei căldură fragii sînului de soc (M. Eminescu).
• Un adjectiv: E nervos, fiindc ă nu a terminat lucrarea .
• Un adverb: Lucrurile merg prost, din cauza lui .
• O interjec ție: Și pleosc! O palm ă, din cauza nervilor.
Exprimări
Un circumstan țial de cauz ă poate fi exprimat prin:
188
188• substantive, numerale, pronume în genitiv, precedate de locu țiunile prepozi ționale din cauza,
din pricina, de r ăul, de dragul : Din cauza vremii nu ne-am putut odihni bine .
substantive, numerale, pronume în dativ, precedate de prepozi ția datorit ă cu sens cauzal: Datorită
neatenției tale, am suferit e șec; Nu a c îștigat datorit ă dușmanilor.
Notă: În limba rom ână literar ă actual ă este nerecomandabil a utiliza prepozi ția datorită cu
sens cauzal.
• substantive, numerale, pronume în acuzativ, precedate de prepozi țiile sau locu țiunile
prepozi ționale de, din, dintru, pentru, din cauz ă că, din lips ă de, precum și dat fiind faptul
că, avînd în vedere, lu înd în considera ție, ținînd seama de, ținînd cont de ș.a.: Ținînd cont de
argumentele tale, am s ă-mi programez ziua; În sfîrșit, cît s-a bălăbănit mama cu tata din
pricina mea, tot pe a mamei a r ămas (I. Creang ă).
Not ă: O men țiunea special ă necesit ă locuțiunile prepozi ționale dat („adjectiv” variabil dup ă
gen și num ăr, la fel cu tot din prepozi ția cu tot ) fiind, av înd în vedere, lu înd în
considera ție/considerare, ținînd seama/cont de , care s înt recent formate și utilizate de vorbitorii cu
anumit grad de cultur ă – pot preceda substantive sau pronume neutrale, îndeplinind func ția
sintactic ă de circumstan țial de cauz ă: Date fiind jignirile, el a plecat; Av înd în vedere / lu înd în
considerare comportarea șefului, Ion și-a schimbat locul de munc ă.
• Verbe la gerunziu și construc ții gerunziale: Considerînd femeia ca o simpl ă marfă și doar atît,
văzuse în Ileana una de pre ț și se puse pe treab ă, împrejurările fiind de partea lui . (M.
Caragiale).
• Adverbe sau locu țiuni adverbiale: De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? (M. Eminescu); Sacrificiul
meu a meritat, de aceea nu-l consider sacrificiu. Am întîrzia și de asta , probabil, profesorul
era supărat.
Not ă: În construc țiile de tipul De încet ce vorbește, nici n-o aud sau De tare ce-mi place, nu
mai văd cum e într-adevăr., avem de a face cu adverbe circumstan țiale de cauz ă, regente pentru
subordonate relative.
• Adjective: Bucuros de întîrzierea prietenului, a plecat acas ă; Înspăimîntat, el singur nu știa
de ce, făcu un pas înapoi (I. Slavici) ș.a.
PROPOZIȚIA SUBORDONAT Ă CIRCUMSTAN ȚIALĂ DE CAUZĂ
Circumstan țiala de cauz ă corespunde circumstan țialului respectiv, av înd aceia și regen ți și
aceea și valoare semantic ă. Cf. În sinea lui, se socotea nedemn de-a mai c ălca-n biseric ă, de vreme
ce pusese o credin ță lumească înaintea celei în Dumnezeu . (I. Vulpescu).
Conective
Circumstan țiala de cauz ă poate fi introdus ă în fraz ă prin:
• conjunc țiile: că, căci, cum, deoarece, fiindc ă, întrucît, dacă. Cf. S -a prăpădit numai de
groaza mor ții, că doar picioarele îi ajungeau la p ămînt. (L. Rebreanu)
• locuțiunile conjunc ționale: din cauză că, din pricina c ă, din moment ce, de bine ce, pentru c ă,
luînd în considera ție faptul, ținînd sema de faptul ș.a.. Cf. Logica lui e f ără fisură, de vreme
ce conduce ideea c ă o lege poate fi abrogat ă, atunci c înd condițiile care au cerut-o au
dispărut.
• pronume relative precedate de prepozi țiile de, din, din cauza: M-am sup ărat din cauza
întîrzierii voastre.
Topica și punctuația
Circumstan țialul de cauz ă are topic ă liber ă, „mobilitatea”, fiind, de altfel, o tr ăsătură
comun ă tuturor circumstan țialelor. Antepunerea emfatic ă circumstan țialului de cauz ă e determinat ă
de factori de natur ă pragmatic ă (inten țiile vorbitorului). Cf. De rușine și necaz pl înge.
Indiferent de pozi ționarea circumstan țialului de cauz ă în enun ț, el de obicei nu se izoleaz ă
prin pauz ă. Realizarea prin gerunziu impune izolarea de regent: Întîrziind, era foarte trist.
189
189 Atunci c înd e exprimat prin propozi ție, cauzala se va izola dac ă va ap ărea corelativul. Cf. Atunci
la ce bun s înt slujitorii și monarhii, dac ă nu cunosc m ăcar atîta lucru? (M. Sadoveanu).
În general, cauzala se desparte sau nu prin pauz ă, iar grafic prin virgul ă în func ție de importan ța
acordat ă de vorbitor. Cf. Nu a răspuns la telefon , pentru că nu e acas ă. // Nu a răspuns la telefon
pentru că nu e acas ă, nu pentru c ă ar fi supărată.
CIRCUMSTAN ȚIALUL DE SCOP
Circumstan țialul de scop arat ă scopul unei ac țiuni și răspunde la una din întrebările: în ce
scop? cu ce scop? Cf. A venit pentru învățătură; Rotariul voia acum s ă taie ușorii, spre a ascoate
carul (I. Creang ă). Func ția de circumstan țial de scop reprezint ă o determinare facultativ ă.
Regenții
Elemente regente pentru un circumstan țial de scop pot fi:
• un verb sau o locu țiune verbal ă: Învățăm pentru ridicarea nivelui de cuno ștințe; Am plecat
după materiale;
• verbe la moduri impersonale: Glumind ca s ă destindă puțin atmosfera, Ion a f ăcut și mai rău.
• Un adjectiv: Fiind intransigent pentru a-i intimida pe ceilal ți a suferit e șec.
• Un adverb: S-a comportat ur ît pentru a crea o impresie proast ă; Muncește mult ca s ă poată
plăti datoriile.
• O interjec ție: Hai la cump ărături.
Exprimări
Un circumstan țial de scop poate fi exprimat prin:
• Substantive sau substitute în acuzativ, precedate de prepozi țiile pentru, dup ă, la ș.a.: Am venit
la piață după cumpăprături; Am mers după ciuperci ; Se pregătesc pentru examene . La ce să
măsuri anii ce zboar ă ce zboară peste mor ți (M. Eminescu).
• Substantive sau substitute în genitiv, precedate de locu țiunile prepozi ționale în (cu) scopul,
în vederea, în favoarea, în beneficiul : Am învățat în scopul ob ținerii unei diplome.
• Verbe la infinitiv, la supin, gerunziu: Am venit spre a ne informa; Ne-a trimis la cules; Umbla
prin tîrg cerșind.
• Adverbe sau locu țiuni adverbiale: De aceea am plecat, ca s ă nu mă găsească nimeni; De ce
îmi vii? [cu ce scop] // Cf. De ce vii? [=din ce cauz ă] e circumstan țial de cauz ă. ș.a.
PROPOZIȚIA SUBORDONAT Ă CIRCUMSTAN ȚIALĂ DE SCOP
Propozi ția care corespunde, în principiu, circumstan țialului final, av înd aceia și termeni
regen ți și indic înd finalitatea ac țiunii, st ării sau caracteristicii determinate. Cf. Mulți durară, după
vrmuri, peste Dun ăre vreun pod, / De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod: / Împărați pe
care lumea nu putea s ă-i mai încapă / Au venit și-n țara noastr ă de-au cerut p ămînt și apă (M.
Eminescu).
Conective
Circumstan țiala de scop poate fi introdus ă în fraz ă prin:
• conjunc țiile: să, ca să, de, pentru ca s ă ș.a.
• locuțiunile conjunc ționale: cu scopul ca s ă, în ideea că, în vederea faptului c ă, în ideea să ș.a.
Topica și punctuația
Circumstan țialul de scop are topic ă liber ă, „mobilitatea”, fiind, de altfel, o tr ăsătură comun ă
tuturor circumstan țialelor. Totu și exist ă unele restric ții de topic ă în func ție de conjunc ții care le
introduc: circumstan țialele cu s ă sînt întotdeauna postpuse regentului. Antepunerea emfatic ă
circumstan țialului de scop impune o pauz ă, marcat ă grafic prin virgul ă. În postpunere, pauza nu e
admis ă în cazul supinului și al realiz ării propozi ționale introduse prin conjunc ția de, dar e posibil ă
în celelalte situa ții de exprimare.
190
190
Confuzii
A nu se confunda un circumstan țial de scop cu unul opozi țional: Cf. A fost mereu premiant,
spre a nu reu și să ia bacalaureatul. […, dar nu a reu șit să ia bacalaureatul]; M-am ferit de
mincinoasa de Ana, (pentru) ca s ă dau de una și mai mare ! […, dar am dat de una și mai mare ].
CIRCUMSTAN ȚIALUL CONDI ȚIONAL
Circumstan țialul condi țional arat ă o ipotez ă, o eventualitate, o condi ție, de a c ărei
îndeplinire depinde realizarea ac țiunii verbului și răspunde la una din întrebările: cu ce condi ție? în
ce condi ții? Cf. Cu pieptul gol , oricît ai fi de d îrz în luptă, cazi (Z. Stancu).
Circumstan țialul condi țional apare în registrul cult al limbii rom âne, av înd totu și o frecven ță
redus ă.
Regenții
Elemente regente pentru un circumstan țial condi țional pot fi:
• un verb sau o locu țiune verbal ă: Fără intervenția chirurgical ă, nu se rezolv ă problema.
• Un adjectiv: Utile, dac ă tratează diverse maladii, medicamentele pot fi procurate la pre țuri
rezonabile.
• Un adverb: Dacă vei izbuti, bine!
• O interjec ție: În caz de ploaie, hai s ă mergem la cinema.
Exprimări
Un circumstan țial condi țional poate fi exprimat prin:
• Substantive sau substitute în acuzativ sau genitiv, precedate de prepozi țiile cu, fără, în (cazul
acuzativ), în eventualitatea, cu condi ția, în ipoteza (cazul genitiv) ș.a.: În condițiile legisla ției
în vigoare, v înzarea lor ar presupune organizarea licita ției; Fără învățătură, nu vei reu și; În
caz de ploaie, nu vom pleca nic ăieri; În cazul nerespect ării regimului, ve ți fi amendat.
• Verbe la gerunziu și construc ții gerunziale: Neputînd să te ajungă, crezi c-or s ă te admire?
(M. Eminescu); Citind mult, vei învăța multe; Numai rev ăzînd cele citite, a ș putea să mă
pronunț.
• Adjective și participii: Invitat, ar fi venit și el.
• Adverbe sau locu țiuni adverbiale: A trebuit s ă fug, altminteri [dacă nu fugeam], muream
înjunghiat. (O. Paler); Să vină mîine la seminar, în caz contrar, nu va fi admis ă la examen.
PROPOZIȚIA SUBORDONAT Ă CIRCUMSTAN ȚIALĂ CONDIȚIONALĂ
Propozi ția care corespunde, în principiu, circumstan țialului condi țional, av înd aceia și
termeni regen ți și indic înd condi ția de a c ărei îndeplinire depinde realizarea ac țiunii, st ării sau
caracteristicii determinate. Cf. Dacă știai să potrivești din gît pe moș Nichifor, apoi era c ît se poate
de șăgalnic (I. Creang ă).
Conective
Circumstan țiala condi țională poate fi introdus ă în fraz ă prin:
• conjunc țiile: dacă, de, s ă, cînd ș.a. De te-ating, s ă feri în lături, / De hulesc, s ă taci din gur ă
(M. Eminescu); Să știe omul ce-ar p ăți, dinainte s-ar feri; C înd ar da dup ă pofta cîinilor, n-ar
rămîne vită în sat.
• locuțiunile conjunc ționale: în caz c ă, în caz dac ă, în eventualitatea c ă, cu condi ția că (ca)
ș.a. Cf. În caz că întîrziem la avion, lu ăm autobuzul.
• Pronume relative în genitiv, precedate de în locul : În locul cui a fost ales, tu ai adopta o alt ă
tactică de luptă.
Notă: Subordonatele condi ționale pot fi juxtapuse fa ță de regent ă. Cf. Ai carte, aiparter; La
calic sluje ști, calic rămîi; Se supără, atît mai bine pentru mine.
191
191
Clasificări
Sub aspect semantic, circumstan țiala de condi ție se grupeaz ă în:
Circumstan țiala condi țională poate reda o ipotez ă, pe care vorbitorul o prezint ă ca sigur ă,
posibil ă (realizabil ă) sau imposibil ă (ireal ă):
1) Se consider ă condi țională sigur ă cea introdus ă prin verbe regente la indicativ. Cf. Dacă nu ți-i
drag, degeaba depune eforturi.
2) Condi ționala este realizabil ă, dacă redă un proces codificat prin conjunctiv sau condi țional
prezent: Cînd ai crede tot ce- ți spune, ai fi foarte dezam ăgit.
3) Condi ționala este ireal ă cînd red ă un proces nerealizat în momentul enun țării, prin intermediul
formelor de condi țioal perfect. Cf. Dacă aș fi aflat acestea, ți-aș fi spus .
Topica și punctuația
Circumstan țialul condi țional are topic ă, în general, liber ă față de regent. Totu și exist ă unele
restric ții și preferin țe de topic ă în func ție de conjunc țiile care le introduc. Bun ăoară, cele introduse
prin dac ă de obicei s înt antepuse. Prezen ța pauzei și a virgulei depinde de felul condi ționalelor,
adică de gradul de leg ătură cu regenta – s înt prototipice sau metadiscursive. Cf. Aș pleca, dac ă nu
mai ai nimic de spus.// A ș pleca dac ă nu mai ai nimic de spus./
Confuzii
A nu se confunda circumstan țialul condi țional cu:
* Circumstan țialul sociativ cu aspect negativ (construite cu prepozi ția fără): Fără el,
n-aș putea să plec (CS); Fără el, nu m-aș descurca (CC); Doar f ără tine viața nu ar
mai avea nici un rost (CS);
* Circumstan țial instrumental: Doar cu sacrificii , numai așa s-ar îmbunătăți viața
noastră;
* Complement indirect: S -ar bucura de venirea voastră;
* Circumstan țial temporal: Văzîndu-se zilnic în metrou , numai așa s-au îndrăgit.
Sincretism semantic:
De te-ating, s ă feri în lături, / De hulesc, s ă taci din gur ă (M. Eminescu); Cînd m-aș potrivi eu
babei la toate cele, apoi a ș lua cîmpii (I. Creang ă) – se împletesc ideea de timp, de cauz ă și de
condi ție.
CIRCUMSTAN ȚIALUL CONSECUTIV
(DE CONSECIN ȚĂ, REZULTATIV)
Circumstan țial consecutiv arat ă rezultatul, consecin ța, urmarea ac țiunii sau calit ății și
răspunde la întrebarea: care este consecin ța, urmarea, rezultatul faptului c ă? Cf. Se înțeleg de
minune ; Tot mai port în viață ca la nunt ă steagul / Și-l mai joc în aer, de-a mai mare dragul
(Beniuc).
Circumstan țialul consecutiv s-a desprins din sfera complementului indirect sau a
circumstan țialului modal, fiind relativ bine reprezentat în limba rom ână și unanim acceptat doar la
nivelul frazei. La nivelul propozi ției, el suscit ă controverse în literatura de specialitate. C. Dimitriu
consider ă că acesta este denumit „nepotrivit” în gramatici (Cf. Gh. Constantinescu-Dobridor)
„consecutiv” și este foarte slab reprezentat în limba rom ână (prefer îndu-se folosirea propozi ției
echivalente140). Consecutivul nu face parte din structura tematic ă a verbului, func ționînd ca un
mijloc suplimentar de redare a unei aprecieri graduale superlative.
140 Unii cercet ători consider ă că circumstan țialul consecutiv se realizeaz ă doar la nivelul frazei, concretizat în
propozi ția circumstan țială consecutiv ă. Drept argument servindu-ne și exemplele: de minune , de-a mai mare dragul, de-
o frumuse țe, de nerecunoscut, la disperare etc. s înt de fapt ni ște perifraze adverbiale ce exprim ă ideea de superlativ
„foarte bine”, „foarte frumos” etc. Cf. M-a mișcat pînă la lacrimi (= „foarte mult”). Rezult ă că aceste p ărți de propozi ție
sînt niște circumstan țiale modale (C. Dimitriu, p. 1252, 1419, 1439). În unele cazuri exist ă totuși excep ții: Lucrează
192
192 Exprimări
Un circumstan țial consecutiv poate fi exprimat prin:
Substantive sau substitute în acuzativ: Spre marea uimire a mamei, am sus ținut toate examenele cu
brio; O iube ște la disperare; Tot mai port în viață ca la nunt ă steagul / Și-l mai joc în aer, de-a
mai mare dragul (M. Beniuc); Lucrează împreună de-o frumuse țe etc.
• Verbe la gerunziu, infinitiv, supin: E suficient de inteligent pentru a înțelege; Sa- emo ționat
tare, începînd aproape s ă plîngă; S-a schimbat de nerecunoscut; Este norocos de invidiat;
Mănîncă de speriat.
PROPOZIȚIA SUBORDONAT Ă CIRCUMSTAN ȚIALĂ CONSECUTIV Ă
Propozi ția circumstan țială consecutiv ă determin ă un verb și arată urmarea desf ășurării unei
acțiuni sau a manifest ării unei st ări sau însușiri. Cf. Și-mi trăgea un pui de r ăbuială ca aceea …,
de-i pufnea r îsul pe toți ucenicii (I. Creang ă); A auzit un c întec atît de frumos c ă a rămas uimit;
Daracuk chiui ș-a treia oar ă, așa de tare, de credeai c ă s-a rupt ceva într-însul (I. Creang ă);
Mergeau a șa de iute, încît i se părea că pustiul și balurile m ării fug (M: Eminescu); La steaua
care-a răsărit / E-o cale-at ît de lung ă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii s ă ne-ajung ă (M.
Eminescu).
Conective
Circumstan țiala consecutiv ă poate fi introdus ă în fraz ă prin:
• conjunc țiile: încît, încît să, așa încît, astfel c ă, de, c ă, să ș.a.: Era în felul ei ceva ce te
stăpînea, încît nu puteai s ă-i spui dec ît ceea ce dorea d însa; Era a șa de frumoas ă de parcă se
oprise dintr-un basm drept în albul zăpezii; Și tot ce făce îl prinde și avea haz, c ă o lume
întreagă se minuna de el; S-au f ăcut ca ceara alb ă fața roșă ca un măr / Și atîta de subțire, să
o tai c-un fir de p ăr (M. Eminescu).
• Pronume relative cît: A luat cu ea m încare, cît să-i ajungă petru trei zile.
Rar și condi ționat se poate vorbi de propozi ția circumstan țială consecutiv ă juxtapus ă
regentului: S-a purtat prea ur ît să-l mai poat ă ierta ; Aș lua seara / Luna, de somn / Ca pe-o
pastilă, / Atît de mare e / Neodihna mea. (M. Sorescu).
Topica și punctuația
Circumstan țialul de consecin ță stă întotdeauna dup ă regent și nu se izoleaz ă. Propozi ția
circumstan țială consecutiv ă se desparte de regent ă prin pauz ă, marcat ă grafic prin virgul ă sau punct.
Confuzii
A nu se confunda circumstan țialul consecutiv cu alte tipuri de circumstan țiale:
* circumstan țială temporal ă: Și atîta l-a purecat p înă l-a sfărtecat (Pconsecutiv ă) // Și l-a
purecat p înă l-a sfărtecat (CT).
* circumstan țiala de scop: Se preface at ît de bine ca nimeni nu observase ce urmărește.
(CC) // Se preface ca nimeni nu observase ce urm ărește.(CS)
(așa de mult) pînă la epuizare ; A reușit spre bucuria tuturor ; Îmi pare suficient de informat pentru dep ășirea acestei
probe.
193
193CIRCUMSTAN ȚIALUL INSTRUMENTAL141
Circumstan țialul instrumental arat ă mijlocul sau instrumentul (lucru, fiin ță sau proces) prin
care se realizeaz ă acțiunea și răspunde la una din întrebările: cu ce? dup ă ce? fără ce? în ce? la ce ?
prin ce? datorit ă (grație, mulțumită) cui? cu ajutorul cui? prin mijlocirea cui? prin intermediul
cui? Cf. Cu săgeata -i otrăvită / A sosit ca s ă mă certe / fiul cerului albastru / Și-al iluziei de șerte
(M. Eminescu).
Circumstan țialul instrumental s-a desprins din sfera complementului indirect și este relativ
bine reprezentat în limba rom ână.
Regenții
Elemente regente pentru un circumstan țial instrumental pot fi:
• un verb sau o locu țiune verbal ă: De-i suna din corn o dată, / Ai s-aduni Moldova toat ă (M.
Eminescu); Ca să-mi fac sfînta dreptate / Cu cea ghioac ă de pe spate (V. Alecsandri);
• Un adjectiv de provenien ță participial ă sau derivate cu sufixul – bil: Exprimabil prin imagini,
visul te cople șește.
• Un adverb:
• O interjec ție: Iar el zvîrr! cu o scurt ătură în urma noastr ă (I. Creang ă);
Exprimări
Un circumstan țial instrumental poate fi exprimat prin:
• Substantive sau substitute în acuzativ, precedate de prepozi țiile cu, prin, din, în, dup ă, la : Ai
provocat cearta prin comportamentul t ău; Dară după asta își puse și el puterile și zicea din
fluier niște doine de te adormea (P. Ispirescu); Ș-acel rege-al poeziei, vecinic t înăr și ferice, /
Ce din frunte îți doinește, ce cu fluierul îți zice, / Ce cu banul poveste ște – veselul Alecsandri
(M. Eminescu); Am trimis-o prin cineva (I. L. Caragiale);
Notă: Unele verbe agentive con țin instrumentalul în matricea lor semantic ă – a grebla, a
mobila, a secera, a m ătura, a cioc ăni ș.a.- de aceea nu admit pe l îngă ele un instrumental
lexicalizat. În alte situa ții, circumstan țialul instrumental construit cu prepozi ția cu intră în structura
unor locu țiuni vebale: a arunca cu praf în ochi, a da cu barda, a da cu gura, a da cu m ătura, a da
cu piciorul, a da cu pu șca, a trage cu urechea etc.
• Substantive sau substitute în genitiv, precedate de locu țiunile prepozi ționale: prin
interrmediul, prin mijlocirea, cu ajutorul, pe spinarea, pe baza, în virtutea: Asemenea
tuturor, ei au privirea îndreptată înăuntru și nu în afară și se descriu pe sine prin intermediul
realității. (I.Ghe ție); M-am angajat cu ajutorul dumnealui.
• Substantive sau substitute în dativ, precedate de prepozi țiile mulțumită, datorit ă, gra ție:
Recolta s-a dezvoltat datorit ă ploilor.
• Verbe la moduri impersonale – la gerunziu, infinitiv, supin: Trăiește din cer șit; A început prin
a prezenta argumentele pro; A sl ăbit făcînd sport.
• Pronume: Din ce trăiesc; Am trimis-o prin cineva (I. L. Caragiale);
PROPOZIȚIA SUBORDONAT Ă CIRCUMSTAN ȚIALĂ INSTRUMENTAL Ă
Propozi ția circumstan țială instrumental ă este propozi ția care corespunde circumstan țialului
de mijloc/instrumental la nivelul frazei. Cf. Masa preg ătită cu ce aveau în casă a fost foarte bun ă;
Se află în frunte mul țumită oricui a vrut „schimbare”; Hai cu ce g ăsim, căci nu avem de ales . A
promovat gra ție cui l-a sprijinit.
141 C. Dimitriu prefer ă pentru denumirea acestui complement termenul de circumstan țial de mijloc, care i se pare
„mai avantajos dec ît acela de instrumental, datorit ă semantismului lui mai pu țin rigid: fa ță de instrumental, care vizeaz ă
prin excelen ță „realit ății” materiale animate ( Scriu cu pixul, Str ăbat distan țe mari cu ahutorul ma șinii etc.), de mijloc
trimite la orice fel de „realit ăți”, atît materiale inanimate ( bate cu biciul etc.) sau animate ( trimite scrisoarea printr-un
amic etc.), c ît și materiale ( bătrînii trăiesc prin amintiri etc.).
194
194
Conectori
Prepozi ții și locu țiuni prepozi ționale: cu, din, dintru, dup ă, fără, la, prin, printru, cu
ajutorul, prin intermediul, prin bun ăvoința etc. Cf. Se apărau cu ghiarele și cu dinții;
Topica și punctuația
Circumstan țialul instrumental, în cazul realiz ărilor nonpropozi ționale e plasat, cu
preponderen ță, după regent. Pentru emfaz ă însă, el poate fi plasat și înaintea regentului – situa ție în
care se desparte prin pauz ă și deci prin virgul ă. Cf. Moș Iordache d ădu, cu vorbe anumite, cel din
urmă îndemn cailor (M. Sadoveanu).
Confuzii
Circumstan țialul instrumental poate avea nuan țe apropiate de alte circumstan țiale:
• Eu cu tine fac avere. (CI, dac ă are sensul „prin intermediul t ău”) / / Eu cu tine fac avere.
• Circumstan țialul instrumental poate avea nuan ță cauzal ă: Toate s-au întîmplat datorit ă ție. Am
întîrziat datorit ă aglomera ției (structurile cu datorit ă nu s înt recomandabile pentru
circumstan țialul cauzal).
CIRCUMSTAN ȚIALUL DE REFERIN ȚĂ
(DE LIMITĂ, RELAȚIONAL)
Circumstan țialul de referin ță reprezint ă o determinare, în general, facultativ ă a regentului,
arătînd la cine sau la ce se limiteaz ă acțiunea sau caracteristica determinat ă sau perspectiva din care
este privit ă acțiunea sau caracteristica.
În func ție de raportul exprimat, circumstan țialul de referin ță îmbrac ă două aspecte:
* unele structuri ale sale arat ă obiectul la care se limiteaz ă acțiunea verbului (locu țiunii) sau
calitatea exprimat ă de adjectiv și sînt precedate de prepozi țiile cu, de, din, dup ă, în și la (acuzativ),
asupra (genitiv) sau de locu țiunile prepozi ționale: cu privire la, în legătură cu, referitor la, c ît
despre, cît pentru, c ît privește, în (ceea) ce prive ște, din punct de vedere, în materie de, în privința
etc.: Este un b ărbat mic de statur ă; Copilul e priceput la exerci ții; Cît prive ște termenul , el va fi
respectat; Este slab dezvoltat din punct de vedere fizic.
* alte structuri arat ă obiectul din al c ărui punct de vedere este emis ă comunicarea din restul
propozi ției. Ele s înt precedate de prepozi țiile după, pentru (acuzativ), conform, potrivit (dativ), sau
de locu ț. despre partea, dup ă părerea, din punctul de vedere (genitiv), în (ceea) ce prive ște
(acuzativ): Despre partea închin ării însă, doamne, s ă ne ierți (M. Eminescu); Întrecea mai pe to ți
băieții și din carte , dar și din nebunii (I. Creang ă); Cît pentru scrisoare , nu-ți face nici o grij ă; Din
partea lui Marius , lucrurile stau altfel; Cu privire la cei doi , nimeni nu are dreptate; Potrivit
acestora, ar trebui s ă revedem programul; Din punctul nostru de vedere , nu trebuie modificat
nimic; De harnic , e harnic.
Not ă: Circumstan țialul de referin ță poate anticipa uneori un subiect sau un compelement
(direct sau indirect), nemailimit înd obiectul la ac țiune sau calitate, ci întărind, accentu înd partea de
propozi ție anticipat ă: Cît despre colegul meu, el nu mai este un copil; C ît despre Dana, ei nu-i
place aceast ă rochie. Alteori, el anticipeaz ă un nume predicativ sau un predicat verbal, constituin
un fel de corelativ al conjunc ției coordonatoare adversative dar, care leag ă cele dou ă propozi ții
principale din fraz ă, și arătînd, în acela și timp, c ă acordul vorbitorului se limiteaz ă la prima dintre
cele dou ă propozi ții principale coordonate: De frumoas ă, este frumoas ă, dar este cam scund ă.
Din punct de vedere semantic, circumstan țialul de referin ță nu este un constituent
facultativ, ci restr înge/limiteat ă sfera predica ției. El prive ște întreaga structur ă propozi țională și este
izolat sintactic.
Exprimări
Trebuie de relevat faptul c ă circumstan țialul de referin ță este o clas ă sintactic ă puțin unitar ă
în ce prive ște posibilit ățile de realizare înregistrate:
• substantiv sau substitut însoțit de prepozi țiile sau locu țiunile, grup ări cvazilocu ționale – în, la,
ca, de, din , dup ă, în ale, apropo de, cu privire la, în legătură cu, în materie de, legat de, în
195
195(ceea) ce prive ște, cît prive ște, în problema, din punctul de vedere, sub aspctul ș.a. Cf. Este
as la matematic ă; Exagereaz ă cu laudele; E un începător în ale meseriei; Din punctul de
vedere al preg ătirii profesionale, e foarte bun.
• Adjectiv: Sub aspect juridic , situația e limpede;
• Adverb: Eu nu vorbesc rasial , vorbesc antropologic .
Confuzii
Nu trebuie s ă confund ăm circumstan țialul de referin ță cu complementul indirect – atunci
cînd ele s înt construite cu prepozi ția pentru : Pentru mine , carte are o deosebit ă valoare (CR);
Pentru mine a muncit zi și noapte (CI) – sau cu circumstan țialul de mod, construite cu prepozi țiile
conform, potrivit : Potrivit legii , această infracțiune se pedepse ște cu priva țiune de libertate (CR);
A dat verdictele conform legii (CM).
Notă: Construc ții tautologice formate dintr-un verb la supin și reluat de acela și verb la un
mod personal – De învățat învăț eu, dar…; De venit voi veni.; De spus n-am s ă-i spun; Și de vorbit
vorbeau, și de glumit glumeau, și-l petrecea p înă la poartă întotdeauna (I. Dru ță); De uitat n-am
uitat nimica, tat ă, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ie șit înainte un urs grozav, care m-a v îrît în
toți sperieți (I. Creang ă) – se bucur ă de interpret ări contradictorii în literatura de specialitate. Unii
cercet ători consider ă supinul verbului drept un complement referen țial (a se vedea A. Merlan, p.
147). Al ții consider ă întreaga sintagm ă un caz special de exprimare a predicatului verbal simplu sau
un predicat angrenat (P. Butuc)142. G. Pan ă Dindelegan interpreteaz ă astfel de structuri drept tipare
sintactice de „tematizare forte” (p. 152-163)143.
PROPOZIȚIA SUBORDONAT Ă CIRCUMSTAN ȚIALĂ DE RELAȚIE
Circumstan țiala de rela ție (rela ționala) este subordonata circumstan țială care îndepline ște
funcția de circumstan țial de rela ție pe l îngă un verb, o locu țiune verbal ă, sau un adjectiv din
propozi ția regent ă, arătînd un obiect sau o ac țiune la care se limiteaz ă sau despre care d ă relații fie
afirma ția sau nega ția vebului-predicat din propozi ția regent ă. Cf. Acum să stăm aici în ceea ce te
privește pe dumneata și să luăm pe istalalt la r înd (I. Creang ă); Apropo de cine a lipsit, nu am
numic de ad ăugat; Dac ă trebuie s ă plec, plec chiar acum; C ă a greșit, a greșit; Articolul este
interesant, în ceea ce ține de practic ă; S-a eviden țiat în ceea ce ține de politic ă.
Întrebări
Cu privire la cine (ce)? În legătură cu cine (ce)? Referitor la cine (ce)? etc.
Menționăm că dintre toate întrebările posibile, men ționate mai sus, pentru aceast ă specie de
circumstan țial, se deta șează ca general ă și specific ă întrebarea în ce privin ță?, care le poate înlocui
la nevoie, pentru a verifica dac ă avem de-a face cu o valoare de rela ție sau nu.
Elemente de rela ție
– un verb sau o locu țiune: În ceea ce prive ște eroarea lui, vom mai discuta; C ît privește cele
afirmate, mi se pare c ă nu este drept .
– adjectiv: E ceva nemaipomenit în ceea ce ne prive ște; Toate s înt bune la ce avem noi
nevoie.
Conectori
• pronume relative : care, cine, ce, ceea ce etc. (precedate de prepozi țiile în, la, pentru sau
de locu țiunea prepozi țională cît despre, c ît pentru, c ît prive ște, în ceea ce prive ște144, cu
142 Cf. Iarna trecut ă, cînd punea întîiul fuior în furcă, se grăbea s-o sf îrșească mai repede cu torsul – de țesut
va țese de acum dup ă măritiș (I. Dru ță) etc. Acest bloc predicativ, men ționeaz ă P. Butuc, con ține o singur ă semnifica ție
substan țială, reieșită din con ținutul lexical al verbului a țese și o singur ă semnifica ție gramatical ă ce alc ătuiește indicii
predicativit ății propozi ției, dar con ține și sensuri suplimentare: o constatare despre efectuarea pe etape a lucrului (a
acțiunii), despre respectarea unei consecutivit ăți logice în efectuarea ac țiunii.
143 Vom dedica un seminar analizei unor asemenea structuri sintactice. (Cf. Planurile semniarelor).
144 A făcut profeții în ceea ce prive ște purtarea familiei mele Exist ă păreri c ă în ceea ce prive ște purtarea
familiei mele este o subordonat ă de rela ție. În ceea ce prive ște și cît privește sînt locu țiuni prepozi ționale cu specializare
pentru circumstan țialul de rela ție, probat prin sensul lexical ini țial al verbului privește, care nu mai exprim ă noțiunea
verbal ă de „a îndrepta privirea spre”, „a se uita”. Dac ă admitem c ă în general condi ția esen țială a trecerii de la cuvintele
196
196privire la, din partea, în legătură cu, referitor la etc.): Nu dă importan ță relativ la ce zic
ei; Mă așteptam la asta din parte cui își manifestase nemul țumirea; C ît pentru ce-a
vorbit el, nu- ți face griji.
• Pronume nehot ărîte cu func ție de rela ție: oricare, oricine, orice (precedate de prepoz.) și
cîte (precedat ă de prep. din, după sau pe): Pentru oricine c ălătorește, trebuie s ă
cunoască regulile circula ției; Referitor la orice se zvone ște, are cîte ceva de spus; Este
foarte limpede, pe c ît se vede.
• Conjunc ții subordonatoare sau locu țiuni conj.: dacă, de, dup ă cum : Să probăm rochia,
dacă (de) ne vine bine; Este un om r ău, după cum se comport ă.
Notă: Circumstan țiala consecutiv ă poate r ămîne nemarcat ă de un conectiv subordonator,
fiind juxtapus ă. Cf. Aș lua seara / Luna, de somn / Ca pe-o pastil ă, / Atît de mare e /
Neodihna mea. (M. Sorescu).
Topica și punctuația
Circumstan țialul de rela ție stă, de obicei, ( într-o topic ă neafectiv ă), dup ă regent și nu se
desparte prin virgul ă de acesta. Într-o topic ă afectiv ă, poate sta însă înaintea regentului, accentul în
frază căzînd pe el: Referitor la întîrziat, nu pot ad ăuga nimic.
Circumstan țiala de rela ție, așezată după propozi ția regent ă, nu se desparte prin virgul ă de
aceasta; cea a șezată înaintea propozi ției regente se desparte prin virgul ă de regenta ei.
Contragerea
S-a eviden țiat în ceea ce ține de literatur ă > S-a eviden țiat în legătură cu literatura;
Cît pentru cei ce pleac ă azi, vom preg ăti cele necesare > C ît privește plecarea unora, vom
pregăti cele necesare.
CIRCUMSTAN ȚIALUL DE M ĂSURĂ (CANTITATIV)
Circumstan țial de m ăsură este partea secundar ă de propozi ție care determin ă un verb, un
adjectiv, un adverb sau o interjec ție și arat ă măsura / cantitatea care prive ște ac țiunea sau
caracteristica determinat ă. Cf. Citește mult; Sticla are doi metri; El se înalță de trei suli ți pe
cereasca m îndră scară (V. Alecsandri); Trenul a întîrziat 20 de minute; A cump ărat un cablu lung
de doi metri; Ea merge înainte cu doi pa și; Hai încă doi kilometri și apoi facem popas.
Așadar, circumstan țial de m ăsură exprim ă o cuantificare, o caracterizare cantitativ ă – în
termeni globali sau prin raportare la unit ăți de m ăsură – a unei predica ții semantice. Aceast ă funcție
sintactic ă a fost recent delimitat ă de speciali ști în inventarul func țiilor sintactice, fiind obligatorie în
anumite contexte și facultativ ă în altele.
Regenții
Elemente regente pentru un circumstan țial de m ăsură pot fi:
• un verb sau o locu țiune verbal ă: Stofa cost ă o mie de lei . O rămîi, rămîi la mine, / Te iubesc
atît de mult ! (M. Eminescu);
Notă: Exist ă verbe care cer actualizarea obligatorie a unor circumstan țiale cantitative: a
cîntări, a valora, a m ăsura, a se întinde ș.a.
• Un adjectiv: Un gard lung de un kilometru împrejmuie ște acea cas ă.
• Un adverb: Mergi în urmă cu un metru.
Exprimări
Circumstan țialul de m ăsură se exprim ă prin:
a) substantive care indic ă unități de m ăsură a timpului ( secundă, minut, or ă, săptămînă etc.), a
spațiului ( milimetru, centimetru etc.), a greut ății (gram, kilogram etc.) ș.a. însoțite, de obicei, de
adjective numerale cardinale ce arat ă numărul unit ăților respective, precedate sau nu de o prepozi ție
noționale la cele neno ționale o constituie desemantizarea cuvintelor no ționale (cf. față (subst.) – în fața (loc. prepoz.);
deasupra (adv.) – deasupra (prep.) și dacă în „structurile” date verbul privește s-a desemantizat , atunci trebuie s ă
admitem și că fostele propozi ții, care erau îmbinări libere de cuvinte (c înd în ceea ce prive ște și cît privește acceptau un
compelement direct ( mă, te etc.), dar – în aceea și structur ă – un complement de rela ție.
197
197de felul de, cu, pînă, la etc., precum și adjective propriu-zise cu sens cantitativ ( mult, puțin etc.): Te
aștept (de) dou ă ore; A mers mulți kilometri ; Mercurul termometrelor va urca pînă la dou ăzeci de
grade .
b) numerale întrebuin țate pronominal: De trei ori împinseră și prăvăliră pe turci și de trei ori
fură respinși înapoi (N: B ălcescu); Joace unul și pe patru / Totuși tu ghicivei chipu-i (M.
Eminescu); Muncește îndoit.
c) adverbe (sintatice, perifrastice) prin care se exprim ă cantitatea (mult, pu țin, destul, de
multe ori, în multe r înduri etc.): De multe ori i-a venit fl ăcăului în cap să se însoare (I. Creang ă).
Propoziția circumstan țială de măsură
Propozi ția circumstan țială de m ăsură reprezint ă realizarea tipic ă a circumstan țialului cantitativ
la nivel de fraz ă. Din punctul de vedere al semantismului și al m ărcilor jonctive subordonatoare,
aceste propozi ții sînt o clas ă neomogen ă.
Sub aspect semantic, propozi ția circumstan țială de m ăsură se clasific ă în:
* Propriu-zisă corespunde complementului circumstan țial de m ăsură: Vorbește cît
vrea; Grădina lui e mare c ît o arată împrejurimile; A mers înainte cît nu a întîlnit
obstacole; Hai c ît am mers și ieri și pe urmă ne oprim; Tace oric ît vrea.
* Progresivă (foarte rar întrebuin țată în limba rom ână și numai de vorbitorii cu un
anumit grad de cultur ă) este propozi ția secundar ă/subordonat ă care determin ă un verb
și arată măsura cre șterii ac țiunii exprimate de derminat: Omul îmbătrînește pe măsură
ce se adaug ă anii ; Și cu cît lumina-i dulce tot mai mult se l ămure ște, / Cu-atît
valurile apei, au-at ît țărmul parc ă crește. (M. Eminescu).
Topica și punctuația
Cantitativul poate fi at ît antepus, c ît și postpus. Indiferent de topic ă însă, solidaritatea
circumstan țialului cu regentul s ău e foarte ridicat ă, fapt reflectat în absen ța pauzelor și a virgulei.
Confuzii :
A nu se confunda circumstan țialul cantitativ cu :
* circumstan țialul e timp și cel de loc care indic ă dimensiuni temporale sau spa țiale: A
dormit mult; A dormit zece ore.
* numele predicativ: Terenul are 10 metri (CC)// Terenul e de 10 metri (NP).
* o serie de construc ții ce au ca regent un adjectiv sau un adverb f ără mărci comparative,
care pot fi interpretate fie ca circumsntan țiale cantitative, fie drept complemente comparative. Cf.
Mare cît un munte; Repede cao s ăgeată, Negru ca pana corbului.
Circumstanțanțialele cu dependen ță dublă
Complementele date au regen ți de grade diferite: unul verbal (verb, adjectiv, adverb,
interjec ție) – de gradul I, care justific ă încadrarea acestor determin ări la circumstan țiale, altul
nominal (substantivul și substitutele sale) – de gradul al doilea, care depind, într-un fel sau altul, de
regentul de gradul I.
CIRCUMSTAN ȚIALUL CONCESIV
Circumstan țialul concesiv – pu țin frecvent în limba rom ână – este partea secundar ă de
propozi ție care, în general, determin ă atît un „regent” de gradul I (verb, adjectiv, interjec ție, adverb)
și un regent de gradul II (substantiv, pronume, numeral întrebuin țat pronominal) și arată cine sau ce
era de a șteptat s ă împiedice realizarea ac țiunii sau a caracteristicii determinate, dar nu o împiedic ă.
Așadar, circumstan țialul concesiv arată obiectul sau situa ția care ar fi fost de a șteptat s ă
împiedice realizarea unei ac țiuni sau manifestarea unei calit ăți, dar care, în realitate, nu le-a
împiedicat (de aici ideea de concesie) și răspunde la una din întrebările: în ciuda c ărui fapt? în
198
198pofida cărui fapt? în ciuda cui? Cf. Cu toat ă dăscălimea dumnealui, cu toat ă societatea
moftologic ă a dumnealui … degeaba! (I. L. Caragiale).
În legătură cu conceperea func ției sintactice de circumstan țial concesiv s întem de p ărere c ă
este de importan ță major ă remarca pe care o face I. Iordan, LRC cu privire la „obstacolul” ( în
defini ția dat ă de noi mai sus „cine sau ce era de a șteptat s ă împiedice realizarea ac țiunii sau a
caracteristicii determinate, dar nu o împiedic ă”) ce intereseaz ă la propozi ția concesiv ă: „Obstacolul,
în sens foarte general, este exprimat de propozi ția concesiv ă, nu de regent ă, cum ar fi logic, c ăci
„concesia” se face împotriva existen ței obstacolului, ceea ce înseamn ă că, de fapt, concesiv ă din
punct de vedere logic este regenta, nu subordonata ei” (p. 711). Cele ar ătate de I. Iordan privitor la
propozi ția concesiv ă din fraz ă sînt valabile, schimb înd ceea ce trebuie schimbat, și la
circumstan țialul concesiv din propozi ție, în sensul c ă, din punct de vedere semantic, acesta
(circumstan țialul concesiv) trimite la „cine sau ce era de a șteptat s ă împiedice realizarea ac țiunii sau
a caracteristicii determinate, dar nu o împiedic ă”, concesia ap ărînd din punct de vedere semantic la
„regent”: faptul c ă cineva are dreptate conduce, în mod normal, la ideea c ă acel cineva nu ar trebuie
să piard ă: cu alte cuvinte, „regentul” a pierdut constituie o concesie fa ță de ceea ce, în mod normal,
trebuia s ă se întîmple astfel ș.a.m.d.
Regenții
Elemente regente pentru un circumstan țial concesiv pot fi:
• un verb sau o locu țiune verbal ă: Cu toate acestea, n-a mai insistat;
• Un adjectiv: Frumoasă și agreabil ă, în ciuda maladiei care îi dădea tîrcoale, i-a frapat pe cei
din jur.
• Un adverb: Citește repede, cu toat ă inhibiția. La mare a fost bine, de și apa cam rece.
• O interjec ție: Chiar alerg înd toată ziua, hai s ă ne mai plimb ăm și seara.
Exprimări
Un circumstan țial concesiv poate fi exprimat prin:
Substantive sau substitute în acuzativ, dativ sau genitiv, precedate de prepozi țiile și
locuțiunile prepozi ționale cu to ți, cu toate, indiferent de (cazul acuzativ), în ciuda, în pofida,
împotriva (cazul genitiv), contrar (cazul dativ) ș.a.: Cu tot efortul, na- reu șit nimic; Om în vîrstă și
tîrziu, / Tot am învățat să scriu (T. Arghezi).
• Verbe la infinitiv, gerunziu și construc ții gerunziale: Înserîndu-se, ne-am continuat totu și
drumul; Chiar f ără a mă înțelege acum, crede-m ă.
• Adjective și participii: Nici invitat, nu ar fi venit; Nene, moart ă, tăiată, nu mai stau cu
mitocanul.
• Adverbe sau locu țiuni adverbiale: În nici un caz nu-i voi spune asta; Oricum, tu e ști soțul
meu; Cu toate acestea, te iubesc.
În legătură cu adjectivele, adverbele și substantivele din contextele de mai sus opiniile s înt
variate: în prima edi ție a GA și la D. Irimia, Gramatica …, g ăsim c ă adjectivele, adverbele și
substantivele în aten ție reprezint ă funcția sintactic ă de circumstan țial concesiv la nivelul propozi ției.
În a doua edi ție a GA, se exprim ă însă ideea c ă adjectivele, adverbele și substantivele avute în
vedere îndeplinesc func ția de circumstan țial concesiv la nivelul frazei, adic ă sînt propozi ții
circumstan țiale concesive „fie eliptice de predicat, fie nominale, cu predicatul exprimat numai prin
numele predicativ.
În opinia noastr ă, structurile la care ne referim nu au toate aceea și rezolvare:
a) prezen ța sau absen ța adverbului chiar înaintea adjectivului, adverbului sau a
substantivului nu are influen ță asupra nivelului (propozi ție sau fraz ă) la care se realizeaz ă func ția
sintactic ă, întrucît acest adverb nu apar ține elementelor de rela ție nici de tipul prepozi țiilor (care
stabilesc raporturi sintactice de subordonare în propozi ție), nici de tipul conjunc țiilor (care stabilesc
raporturi sintactice de feluri diferite la nivelul tuturor unit ăților sintactice). Mai mult, atunci c înd
adverbul e pseudoadverb emfatic, el nu îndepline ște nici func ție sintactic ă și nici func ție de marc ă
raportual ă, fiind parte de propozi ție cu func ție exclusiv expresiv ă: Și chiar mort [EPS, acordat în
gen, num ăr și caz cu un nume masculin] , oasele mele se vor bucura…de ispr ăvile tale. Cf. și Chiar
199
199adevărată, știrea asta n-o cred!; Chiar rugat, n-a venit; nu mai poate s ă se descurce; Și chiar mort,
oasele mele se vor bucura…de ispr ăvile tale (P. Ispirescu).
b) deși, în calitate de conjunc ție subordonatoare poate marca subordonarea doar la nivelul
frazei, de aceea în toate contextele date avem de-a face pricipial cu resturi de propozi ții
circumstan țiale concesive: Ea răsufla adînc, deși [face acest lucru] încet; Felix, deși [se afla] la
începutul studilor, înțelese. Cf. și O văzurăm atît de frumas ă, deși palidă (C. Negruzzi); Ea răsufla
adînc, deși încet (M. Eminescu).
Propoziția circumstan țială concesivă
Propozi ția circumstan țială concesiv ă detemin ă toate speciile regentului verbal, av înd ca
semnificant ontic concesia. La fel ca circumstan țialul concesiv, concesiva reprezint ă un determinant
facultativ al regentului, fiind comuntabil ă cu zero într-o comunicare minim ă stabilit ă. Cf. Eu [chiar
dacă] am, [chiar dac ă] n-am clien ți acasă, la unsprezece fix m ă-ntorc din t îrg (I. L. Caragiale); Hai
în excursie, chit c ă n-a venit încă vacanța.
Conective
Circumstan țiala concesiv ă poate fi introdus ă în fraz ă prin:
• conjunc țiile sau locu țiunile conjunc ționale deși, chiar de, chiar dac ă, cu toate c ă, măcar c ă,
indiferent dac ă, de, dac ă, batîr că. Cf. Cu toate c ă își păstrase prezen ța de spirit, sufletul îi
era complet r ăvășit; Calul, de e cu patru picioare, și tot se poticne ște.
• Adeverbele relative cînd, (de) cum, oricum, , oric înd Cf. Și cumu-I de p ăcătoasă, tot se ține
de frumoas ă; Orice ai face, te iubesc.
• pronume și adjective pronominale nehot ărîte oricare , orice, oricine Cf. Oricare i-ar fi fost
alegerea, r ămîne fiica mea.
Notă: Există și concesive juxtapuse: Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui. / Zic ă
toți ce vor s ă zică, / Treacă-n lume cine-o trece; / Ca s ă nu-ndrăgești nimică, / Tu rămîi la toate
rece. (M. Eminescu).
Topica și punctuația
Circumstan țialul concesiv are topic ă liber ă, ca, de altfel, orice circumstan țial.
Indiferent de pozi ția lui fa ță de regentul s ău, concesivul se desparte întotdeauna prin pauz ă, iar,
grafic, prin virgul ă.
Confuzii
A nu se confunda circumstan țialul concesiv cu alte tipuri de complemente.
Cf. Ajutîndu-l cu sfatul, tot nu s-a cumin țit (circumstan țial concesiv); Trecînd pe potec ă, a
auzit un zgomot (CT); Tușind prea tare, l-a de șteptat (Ccauzal); Învățînd mereu, știi (Ccondi țional).
În calitate de dezambiguizator ar putea servi corelativele totuși / tot .
CIRCUMSTAN ȚIALUL SOCIATIV
Circumsntan țialul sociativ este partea secundar ă de propozi ție care în general determin ă un
regent de gradul I (verb, adjectiv, interjec ție – deci nu adverb) și un regent de gradul II (subst.,
pron., numeral întrebuin țat pronominal) și indic ă145 cine sau ce însoțește (ca „asociat”), în
desfășurarea ac țiunii sau în leg ătură cu caracteristica determinat ă, partea de propozi ție la care se
face referire. El r ăspunde la una din întrebările cu cine? cu ce? F ără cine? cu c îți? cu al c îtulea?
Cu a cîta? Împreună cu cine? dimpreun ă cu cine? laolalt ă cu cine? la un loc cu ce? Cu tot cu ce? :
Mama a plecat la țară împreun ă cu sora mea cea mic ă; Zilele de iarn ă au venit cu ninsori mari și
geruri cumplite; Au distrus casa cu funda ție cu tot; Culege o poal ă de somnoroas ă, pe care o fierbe
la un loc cu o vadr ă de apă dulce și cu una de miere (I. Creang ă); Se duc cu combinele la secerat;
A plecat la un loc cu tat ăl; Să nu veniți fără ai vo ștri.
145Prin referire la „numele-regent” de gradul al doilea cu diverse func ții sintactice (subiect, complement,
circumstan țial.
200
200 Circumsntan țialul sociativ s-a desprins tot din sfera complementului indirect și este pu țin
reprezentat în limba rom ână. În majoritatea realiz ărilor sale, circumstan țialul sociativ vizeaz ă un
agent animat al ac țiunii, dar în limb ă exist ă posibilitatea exprim ării cu un obiect inanimat. Cf.
Doamne, / Împacă-mă cu lumea / Și cu minunea vie ții (M. Sorescu).
Regenții
Circumstan țialul sociativ determin ă:
• un verb sau o locu țiune verbală, arătînd asocierea, însoțirea unei fiin țe sau a unui lucru
cu subiectul sau cu complementul direct în aceea și direc ție de s ăvîrșire a ac țiunii. Din
puct de vedere al sensului, verbele regente ale circumstan țialelor sociative transmit ideea
de reciprocitate, de dubl ă orientare a procesului și de reversibilitate, precum a se certa, a
se căsători, a se asmpna, a se împrieteni, a se învecina, a- și lua r ămas bun ș.a.: Ion s-a
căsătorit cu Maria; M-am întîlnit cu ni ște prieteni de demult; Stai ani întregi împreună
cu cineva și exact cînd ai impresia c ă-l știi, că-l cunoști, face una care- ți întoarce pe dos
părerea (A. Buzura)
• adjective provenite de la participiu: Studentul plecat cu fratele lui trebuia s ă revină
curînd.
• Interjecții: Hai cu mine.
Exprimările
Circumstan țialul sociativ se poate exprima prin substantive sau prin pronume,
numerale, precedate de prepozi ții sau locu țiuni prepozi ționale cu regim cazual de acuzativ.
Confuzii
Complementul sociativ nu trebuie confundat cu:
* subiectul multiplu: Mama cu tat ăl a plecat la odihn ă (CS); Mama cu tat ăl au plecat
la odihnă (SM);
* Circumstan țialul modal exprimat prin substantive abstracte ( alianță, asociere,
tovărășie) sau locu țiuni adverbiale cot la cot, um ăr la umăr și adverbele laolaltă,
împreună: Munceau cot la cot ; Lucreaz ă împreun ă (CM).
* complementul indirect: A vorbit cu noi (CI); A stat cu noi la masă (=împreun ă cu
noi) (CS);
* circumstna țialul instrumental: A cîntat cu fluierul tău (CI); A cîntat cu noi
(împreun ă)(CS).
Propozi ția circumstan țială sociativ ă
Acest tip de subordonat ă reprezint ă expansiunea func ției de circumstan țial sociativ la nivelul
frazei, av înd o frecven ță redus ă în uz. Corelativele acestor tipuri de subordonate s înt pronumele
relative și nehot ărîte, precedate de prepozi ții sau locu țiuni prepozi ționale ideii de asociere ( cu, fără,
împreună cu, cu tot cu): El c ălătorește cu cine îi este prieten; Subalternul asociat cu cine îi este șef
nu se bucur ă de respectul nim ănui; Hai în excursie cu cine g ăsim pe drum.
CIRCUMSTAN ȚIALUL DE OPOZI ȚIE (OPOZIȚIONAL)
Circumstan țialul de opozi ție este partea secundar ă de propozi ție care în general determin ă un
regent de gradul I (verb, adjectiv, interjec ție, adverb) și un regent de gradul II (substantiv, pronume,
numeral întrebuin țat pronominal) și arată – prin referire la func ția sintactic ă (subiect, complement,
circumstan țial) de obicei a p ărții de propozi ție ce se constituie în regentul de gradul al II – cine sau
ce se opune ( în desf ășurarea ac țiunii sau în legătură cu caracteristica determinat ă) func ției sintactice
a părții de propozi ție la care se face referirea.
Altfel spus, circumstan țialul de opozi ție (opozi țional) arat ă obiectul sau ac țiunea care se
opune con ținutului exprimat de subiectul, complementul (direct, indirect și circumstan țial) sau
predicatul propozi ției. Cf. În loc de poezii , citește romane; În loc de mere , a pus pere în salata de
fructe; Hai tu în locul ei ; Preferă excursia vizitei la bunici; Au încercat ei în locul am îndurora ; În
loc de natural , își vopsește părul.
201
201 Circumstan țialul de opozi ție nu r ăspunde la întrebări, deoarece ideea de opozi ție exprimat ă
de complement este dedus ă din context și este foarte pu țin reprezentat în limba rom ână.
Notă: Cînd complementul de opozi ție se refer ă la subiect sau la un complement, raportul de
subordonare opozi țională este echivalent cu un raport de coordonare opozitiv ă, existent între dou ă
părți de propozi ție: O pînză atîrnă la fereastr ă în loc de perdea – Nu o perdea at îrnă la fereastr ă, ci
o pînză.
C înd complementul de opozi ție se refer ă la un predicat verbal, raportul de subordonare
opozi țională este echivalent ca sens cu un raport de coordonare opozitiv ă, existent între propozi ții
(deoarece complementul de opozi ție se transform ă într-o propozi ție negativ ă ce precede opozitiva
contruit ă cu ci): În loc de mul țumiri, a fost certat de prieteni – Nu a primit mul țumiri, ci a fost
certat de prieteni.
Exprimările
Circumstan țialul de opozi ție poate fi exprimat prin:
• substantive, pronume, numerale în cazul genitiv, precedate de perifraza prepozi țională în
locul: În locul lui am venit eu.
• substantive, pronume, numerale în cazul acuzativ cu prepozi țiile perifrastice în loc de, în
contrast cu: În constrast cu învolburările și decepțiile ultimei perioade, îi veniră în minte
anii senini de la Bonn (Ion Ghe ție).
• Adjective posesive în acuzativ, precedate de locu țiunea propozi țională în locul : În locul
meu fu ales dl Ion.
• Verbe la infinitiv: În loc de a alerga, mergi.
Echivalen ța semantic ă
a subordon ării opozi ționale cu coordonarea opozitiv ă
Echivalen ța semantic ă a subordon ării opozi ționale cu coordonarea opozitiv ă poate fi
utilizaz ă practic la individualizarea circumstan țialului opozi țional în cazul omonimiei relatorilor
subordonatori: locu țiunea în locul poate ap ărea at ît în comunic ări de tipul: A venit băiatul, în locul
fetei; cît și în: Pun fotoliul în locul biroului . Întrucît numai primul tip de comunicare permite
transformarea în coordonare opozitiv ă [N-a venit fata, ci b ăiatul], urmeaz ă că numai aceast ă
comunicare con ține circumstan țial opozi țional. În al doilea tip de comunicare, ce nu permite
convertirea în coordonare opozitiv ă, locu țiunea în locul – prin apel la informa ția semantic ă –
introduce un circumstan țial de loc.
Confuzii
A nu se confunda complementul de opozi ție cu:
* CI: Au preferat moartea unei vie ți lipsite de libertate (=în loc de o via ță);
* Circumstan țialul de mod comparativ: E mai bine s ă vii cu el dec ît cu celălalt (=în
locul celuilalt);
* Elementul predicativ suplimentar: Drept minte, are un balon gol (=în loc de minte).
Circumstan țialul de opozi ție stă, de obicei, înaintea p ărților de propozi ție la care face referire
(subiecte, complemente, predicate verbale) și se desparte de acestea prin virgul ă (cu excep ția celui
exprimat prin pronume interogative și relative, care nu se despart prin virgul ă de acestea). Alteori
poate sta și după părțile de propozi ție la care se refer ă, fără a se desp ărți prin virgul ă de ele.
Circumstanțiala de opoziție (opozițională)
Circumstan țiala de opozi ție (opozi țională) este subordonata care îndepline ște func ția de
circumstan țial opozi țional pe l îngă un verb, o locu țiune verbal ă sau o intejec ție predicativ ă și se
opune prin întregul ei con ținut sau printr-o parte a acestuia, con ținutului propozi ției regente: Moțoc
îi sărută mîna, asemenea c îinelui care, în loc să muște, linge m îna care-l bate (C. Negruzzi); În loc
să munceasc ă, pierde vremea; În timp ce prim ăvara se bucur ă, toamna, dimpotriv ă, se întristează;
A cumpărat cinci caiete, în loc să cumpere mai multe; Pe c înd unii munceau, apoi al ții huzureau.
202
202Întrebări
Circumstan țiala de opozi ție nu se afl ă cu întrebări, deoarece opozi ția de con ținut dintre cele
două propozi ții este dedus ă din context de cel care analizeaz ă.
Spre deosebire de circumstan țialul opozi țional, circumstan țiala de opozi ție este mai bine
reprezentat ă cantitativ, în planul frazei și dispune de mai multe elemente introductive. Raportul
sintactic dintre circumstan țiala de opozi ție și propozi ția ei regent ă este echivalent, din punctul de
vedere al con ținutului, cu raportul sintactic de coordonare adversativ ă și cu raportul sintactic de
coordonare opozitiv ă dintre dou ă propozi ții (deoarece în toate aceste raporturi exist ă ideea de
divergen ță, de opozi ție fără excludere și de dependen ță între propozi ții): Cf. Nu munce ște, ci pierde
vremea; Prim ăvara se bucur ă, dar toamna se întristează; În loc să m-aștepte pe mine, hu știuliuc
singur în apă (interjec ție); Dacă eu îi vorbesc frumos, ea în schimb se ia la har ță cu mine (locuțiune
verbal ă).
Dacă însă în raportul de coordonare adversativ ă și opozitiv ă dependen ța între cele dou ă
propozi ții este reciproc ă, independen ța uneia dintre ele fiind limitat ă de existen ța celeilalte (ceea ce
presupune acela și plan și elemente jonc ționale de coordonare), în raportul de subordonare
opozi țională dependen ța între cele dou ă propozi ții este unilateral ă (de la subordonata, care se afl ă în
planul secundar, la regenta, care se afl ă în planul principal), ea fiind eviden țiată de elementele
joncționale subordonatoare, care leag ă subordonata de regent ă.
Elemente introductive
– Conjunc ții subordonatoare (nespecifice): dacă, ca să, unde („dac ă”), cînd („în timp ce”, „pe
cîtă vreme”) – însoțite uneori de adverbul dimpotriv ă: Dacă furnicile și albinele adun ă, în
schimb oamenii mai mult risipesc; Unde („dac ă”) pînă mai ieri g ăseai căpșuni, acum le
cauți degeaba; To ți se apără de țînțari, cînd („pe c îtă vreme”), dimpotriv ă, lui Ion nici nu-i
pasă.
– Locuțiuni conjunc ționale subordonatoare (specifice și nespecifice ): în loc s ă; dec ît să; în
timp ce, în vreme ce („pe c îtă vreme”), pe cînd, de unde, pentru ca s ă etc.: În timp ce
plimbarea m ă înviorează, rămînerea în cameră mă moleșește; De unde la început unele mai
aveau un înțeles, apoi acum asta a pus capac la toate.
– Pronume relative: cine, ce, c îți, cîte etc. (precedate de loc. prep. în loc de sau în locul etc.):
În loc de c îți aveam alt ădată, astăzi au rămas mai pu țini.
Notă: În marea lor majoritate, mijloacele de introducere a circumstan țialei de opozi ție sînt
nespecifice, întîlnindu-se și la alte subordonate, ceea ce contribuie la ad ăugarea unor nuan țe acestor
subordonate (prilej de confuzii):
– false condi ționale : Își făcu socoteal ă că dacă glontele putea fi o glum ă, apoi incendiul e un
rîs sinistru (M. Sadoveanu);
– false temporale : În alți ani rezultatele au fost slabe, în timp ce anul acesta s înt foarte bune.
– false locale (pop.): De unde alt ădată rîdeai, acum pl îngi; Unde p înă acum era bel șugul în
casa lor, acum ajunser ă negustori grei ca fulgul pe ap ă (P. Ispirescu).
– false finale (livre ști): Rezolvasem ce era mai greu, pentru ca s ă greșesc la sfîrșit.
– false modale : A venit altcineva dec ît cine credea; Am învățat pentru altceva dec ît ca să fac
găspodărie.
Singurul mijloc de introducere cu caracter specific al circumstan țialei de opozi ție este
locuțiunea conjunc țională subordonatoare în loc s ă, folosit ă atît în limba literar ă, cît și în limba
popular ă.
Există două aspecte fundamentale ale raportului sintactic dintre subordonata circumstan țială
opozi țională și propozi ția regent ă:
a) c înd subordonata și regenta exprim ă două fapte, dou ă acțiuni opuse, situate pe aceea și
treapt ă de realitate sau de irealitate: Dacă aici e o c ăldură insuportabil ă, acolo e un frig teribil; În
timp ce muzica simfonic ă mă liniștește, muzica u șoară mă irită.
b) c înd subordonata și regenta exprim ă două fapte, dou ă acțiuni opuse, situate pe trepte
diferite de realitate sau de irealitate:
203
203- o acțiune ireal ă negativ ă în subordonat ă și alta real ă pozitiv ă în regent ă: Acum se putea
întîmpla orice, f ără ca cineva s ă-și aminteasc ă de incidentul de-atunci;
– o acțiune realizabil ă negativ ă în subordonat ă și alta real ă pozitiv ă în regent ă: În loc să
respecți oamenii, te por ți urît.
Elemente corelative
– Adverbe și locu țiuni adverbiale (de timp): acum, ast ăzi, mai cur înd (cu sens modal) – de
data aceasta , în momentul acesta : Dacă atunci lucrurile erau tulburi , acum (ast ăzi, de data
aceasta, în momentul acesta) ele s înt foarte clare.
– Adverbe și locu țiuni adverbiale (de mod): dimpotriv ă, mai bine, mai degrab ă – în schimb,
cel puțin: Dacă nu cite ște, cel puțin să asculte; În loc să te plîngi atîta, mai bine ți-ai revizui
comportamentul.
– Interjec ție (nepredicativ ă): apoi (de origine adverbial ă): Dacă drumul acesta-i u șor, atunci
celălalt e greu.
Topica. Punctua ția
Circumstan țiala de opozi ție stă, de obicei, înaintea propozi ției regente; o întîlnim și dup ă
regent ă, mai ales c înd este introdus ă prin conjunc țiile subordonatoare ca să sau cînd („în timp ce”)
sau prin locu țiunea conjunc țională subordonatoare pentru ca s ă.
De obicei, circumstanțiala de opozi ție se desparte prin virgul ă de propoziția regentă,
indiferent de topic ă, excep ție făcînd doar cea introdus ă prin conj. ca să și prin loc. conj. pentru ca
să.
Contragerea
Decît să faci greșeli, mai bine întreabă – Decît greșeli, mai bine întreabă.
CIRCUMSTAN ȚIALUL CUMULATIV (DE CUMUL)
Circumstan țialul cumulativ (de cumul) arată lucrul, fiin ța sau situa ția căreia i se adaug ă
conținutul exprimat de subiectul, complementul (direct, indirect, circumstan țial) sau numele
predicativ din propozi ție. În leg ătură cu acest tip de defini ție observ ăm că circumstan țialul
cumulativ e o parte secundar ă de propozi ție și ca urmare nu se poate spune c ă lui i se adaug ă cele
exprimate prin subiect și predicat /p ărți principale), întrucît propozi ția poate exista f ără
circumsnta țialul cumulativ (principial facultativ în comunicare), nu și fără subiect și predicat.
Complementul cumulativ este partea secundar ă de propozi ție care, în general, determin ă un
regent de gradul I (verb, adjectiv, interjec ție, adverb) și un regent de gradul II (substantiv, pronume,
numeral întrebuin țat pronominal) și arat ă – prin referire la func ția sintactic ă de subiect,
complement, circumstan țial – cine sau ce îndepline ște în mod independent func ția sintactic ă a părții
de propozi ție la care se face referirea. Cf. Va veni mama, nu numai tata ; Pe lîngă al treilea , a venit
și al patrulea, În afar ă de a chiuli la ore , mai este și obraznic ; Pe deasupra, mai vorbea și
incorect; În plus, a mai cump ărat și pantofi; Pe lîngă bunătate, mai vorbe ște și cu blîndețe; Pe
lîngă oase , un organizm mai are și altele care te pot p ărăsi (M. Preda); Dincolo de bun ătate, mai
dovedește și seriozitate. Și tot pe l îng-acestea cerșesc înc-un adaos: / S ă-ngăduie intrarea-mi în
vecinicul repaos! (M. Eminescu).
Elementele regente de tip verbal ale circumstan țialului cumulativ s înt:
• Verbe: Pe lîngă ei, au mai venit și alții.
• Adjective: Această carte, citit ă, în afară de tineri, și de bătrîni, a fost premiat ă.
• Adverbe: Pe lîngă bine, lucrurile merg și rău.
• Interjec ții: Hai și tu, în afară de ei.
Exprimările
Circumstan țialul cumulativ se poate exprima prin:
• substantive, pronume, numerale în cazul genitiv, precedate de locu țiunea prepozi țională
în afara, sau în acuzativ cu locu țiunile prepozi ționale: în afar ă de, afar ă de, dincolo de
sau de prepozi țiile plus, pe l îngă, decît: În afara problemelor pe care le-a avut, a mai
204
204acumulat; Obliga ția lui era de a prepara micul dejun, plus o serie de lucruri m ărunte
care îți iau foarte mult timp; Am spus și altcuiva dec ît ție.
• Adjective posesive în acuzativ, precedate de locu țiunea propozi țională în afara: În afara
voastr ă, mai vine și altă lume.
• Adverbe perifrastice (locu țiuni adverbiale): pe lîngă asta, în afar ă de asta, plus de asta,
pe deasupra sau adverbe sintetice precedate de în afar ă de: El își cîștigase dreptul de a
preda filozofia și mai avea, pe deasupra , făgăduiala profesorului (I. Ghe ție).
• Infinitive: În afară de a dansa, mai trebuie și să mai mănînci.
Circumstan țialul cumulativ nu r ăspunde la întrebări, deoarece ideea de cumul exprimat ă de
circumstan țial este dedus ă din context (prepozi ții și locu țiuni prepozi ționale: pe lîngă, decît, despre,
pe, decît cu, (în) afară de, deosebit de, în afara etc.). Circumstan țialul cumulativ este reprezentat
puțin în limba rom ână:
Raportul de subordonare cumulativ ă este echivalent ca sens cu un raport de coordonare
copulativ ă, realizat cu ajutorul formulei corelative nu numai…, ci și: Cf. Pe lîngă Ion, a venit și
Marcel – Nu numai Ion a venit, ci și Marcel.
Confuzii
A nu se confunda c ircumstan țialul cumulativ cu :
* Complementul sociativ: Pe lîngă mama , a venit și tata .
* Complementul de excep ție: Afară de el , n-a mai venit nimeni (circumstan țial de
excep ție); Afară de el, au mai venit și alții (Circumstan țialul cumulativ).
C ircumstan țialul cumulativ st ă, de obicei, înaintea regentului, desp ărțindu-se prin virgul ă de
acesta. El poate sta și dup ă regent, nedesp ărțindu-se prin virgul ă atunci c înd este introdus prin
prepozi țiile pe lîngă și decît sau prin locu țiunea prepozi țională decît cu. Așadar, punctua ția
circumstan țialului cumulativ variaz ă în func ție de tipul construc ției, dar și de gradul leg ăturii cu
regentul.
Circumstanțiala de cumul (cumulativ ă)
Circumstan țiala de cumul (cumulativ ă) este subordonata circumstan țială care îndepline ște
funcția de complement de cumul pe l îngă un verb, o loc. verbal ă, exprim înd un raport de ad ăugare,
de alăturare, de acumulare fa ță de propozi ția ei regent ă: la faptul exprimat de subordonata introdus ă
prin locu țiunile conjunc ționale subordonatoare pe lîngă că, dup ă ce c ă, în afar ă că, lasă că se
adaug ă faptul exprimat de propozi ția regent ă și, invers, la faptul exprimat de propozi ția regent ă se
adaug ă faptul exprimat de subordonata introdus ă prin lou țiunea conjunc țională subordonatoare plus
că: Nu pot pleca, deoarece este frig și plus de asta și plouă; Pe lîngă faptul că nu se pricepea, mai
avea și tupeu; Nu numai nu se pricepea, ci mai avea și tupeu; În afară de ceea ce mi-a spus, am
mai aflat și altele.
Circumstan țiala de cumul este mai bine reprezentat ă cantitativ, în planul frazei dec ît
circumstan țialul de cumul în planul propozi ției.
Raportul dintre subordonata circumstan țială de cumul și propozi ția ei regent ă este echivalent,
din punctul de vedere al con ținutului, cu raportul sintactic de coordonare copulativ ă dintre dou ă
propozi ții principale (prin existen ța ideii de al ăturare, de acumulare între propozi ții): Nu se pricepea
și mai avea și tupeu; Îi era foame și simțea apăsînd-o străinătatea.
Circumstan țiala de cumul nu se afl ă cu întrebări, deoarece ideea de ad ăugare exprimat ă de
ea este dedus ă din context de cel care analizeaz ă.
Elemente introductive
– locuțiuni conjunc ționale subordonatoare: după ce, dup ă ce că, în afar ă că, pe lîngă că, plus
că, pe lîngă faptul : Las-că erau puțini, le lipseau și instrumentele .
Notă: A nu se confunda Circumstan țiala de cumul, introdus ă prin locu țiunea conjunc țională
subordonatoare după ce („dup ă ce că”), cu PSC de timp, introdus ă prin aceea și locu țiune, dar cu
sensul de „imediat ce”, „ îndată ce”: După ce e vinovat, mai și face vorb ă (circumstan țiala de cumul)
– După ce („imediat ce”) mi-am preg ătit totul, m-am culcat (PSCT).
205
205- Pronume relative: cine, ce c îți, cîte, cel ce, cei ce (precedate de prepozi ția pe lîngă sau de
locuțiunea prepozi țională în afar ă de): Pe lîngă ce știți voi, mai știu și eu cîte ceva; În afară
de cîte sănt deja explicate, mai s înt destule de l ămurit.
Elemente corelative
Circumstan țiala de cumul are ca elemente corelative, în propozi ția regent ă, urm ătoarele p ărți
de vorbire:
a) într-o regent ă pozitiv ă a circumstan țialei de cumul: adverbe de mod mai și și,
interjec ția apoi (de origine adverbial ă) și conjunc țiile coordonatoare adversative
dar și însă: După ce bea, mai și fumează; Pe lîngă că mai era lacom, mai și
fuma; Bate v întul, plus c ă mai și plouă.
b) într-o regent ă negativ ă a circumstan țialei de cumul: adverbul de mod negativ nici
(corespondent al adverbului și din regenta pozitiv ă), folosit singur sau întărit prin
adverbul de mod mai, prin interjec ția apoi sau prin conjunc ția coordonatoare
adversativ ă dar – În afară că nu a înțeles nimic, nici m ăcar nu a depus un pic de
efort ; După ce nu munce ște, nici de b ăut nu se las ă.
Topica. Punctua ția.
Circumstan țiala de cumul st ă, de obicei, înaintea propozi ției regente. C înd este introdus ă
locuțiunile conjunc ționale subordonatoare plus că și necum că se afl ă întotdeauna dup ă propozi ția
regent ă. Punctua ția (a se vedea la circumstan țialul cumulativ)
Contragerea
După ce bea, mai și fumează > Pe lîngă băutură, mai și fumează; Bate vîntul, plus c ă mai și
plouă – În afară de vînt, mai și plouă.
CIRCUMSTAN ȚIALUL DE EXCEP ȚIE
Circumstan țialul de excep ție constituie obiectul unor controverse, una din probleme care
prezint ă interes fiind defni ția acestei p ărți de propozi ție cu func ție secindar ă. GA îl define ște astfel:
Complementul de excep ție arat ă obiectul care constituie o excep ție față de subiect, nume
predicativ, atribut sau complement și răspunde la una din întrebările: cu excepția cui? Cu excep ția
căruia (căreia)? (cînd se refer ă la fiin țe) și cu excepția cărui fapt? (cînd se refer ă la nume de
lucruri și de ac țiuni, la caracteristici etc.).
O alt ă defini ție mai detaliat ă șio exhaustiv ă o propune cercet ătorul C. Dimitriu:
Circumstan țialul de excep ție este partea secundar ă de propozi ție care, în general, determin ă un
regent de gradul I (verb, adjectiv, interjec ție, adverb) și un regent de gradul II (subsantiv, pronume,
numeral întrebuin țat pronominal), ar ătînd – prin referire la func ția sintactic ă de subiect,
complement, circumstan țial – cine sau ce „se sustrage” de la îndeplinirea func ției sintactice a p ărții
de propozi ție vizate: Ei aplaud ă pe oricine cu excep ția amicului meu .
Circumstan țialul de excep ție este relativ pu țin reprezentat în limba rom ână, aflîndu-se la
polul opus fa ță de circumstan țialul cumulativ.
Circumstan țialul de excep ție îmbrac ă două aspecte: unul pozitiv și altul negativ .
1) Circumstan țialul de excep ție cu aspect pozitiv (dar cu sens negativ) st ă pe lîngă
un verb sau o locu țiune verbal ă cu aspect pozitiv și constituie o excep ție față de o
parte de propozi ție (subiect, atribut sau complement) sau fa ță de NP ( orice,
oricare, fiecare, tot, mul ți, oriunde, oric înd, oricum etc.): Au venit to ți, în afară
de unul; El este un om cu calit ăți, cu excep ția timidității; În afară de fratele t ău,
toată lumea este prezent ă; Este orice, afar ă de un bun orator; Poate fi numit
orice, afar ă de ministru.
2) Circumstan țialul de excep ție cu aspect negativ (dar cu sens pozitiv) st ă pe lîngă
un verb sau o locu țiune verbal ă cu aspect negativ și constituie o excep ție față de
o parte de propozi ție cu aspect sau cu înțeles negativ ( nici un, nici o, vreun, vreo,
nici unul, nimeni, altceva, altcineva, nicic înd, nicăieri, niciunde, vreodat ă,
altundeva etc.): În afară de o treime din probleme, altceva nu am f ăcut azi; Nu s-
a prezentat nimeni dec ît al doilea dintre cei înscriși; În afară de a zîmbi, altceva
206
206nu știe; Nimic nu este mai s ănătos decît a lucra; Cu excep ția unui tînăr, nu a
vorbit cu nimeni .
Raportul de subordonare de excep ție este echivalent ca sens cu un raport de coordonare
adversativ ă în fraz ă, realizat cu ajutorul conjunc ției coordonatoare adversative dar: Au vorbit to ți,
afară de Maria – Au vorbit to ți, dar n-a vorbit Maria.
Exprimările
Circumstan țialul de excep ție poate fi exprimat prin:
• substantive, pronume, numerale în cazul genitiv, precedate de perifrazele prepozi ționale
în afara, cu excep ția: Ion îmi inspiră încredere, cu excep ția momentelor c înd mă aflu
într-o stare depresiv ă.
• Substantive, pronume, numerale în cazul acuzativ, precedate de (în) afar ă de, except înd
(pe) sau de adverbele mai pu țin sau decît146: I-am împrumutat multe c ărți, mai pu țin
volumul Eminescu.
• Adverbe precedate de ( în) afar ă de: În afară de azi, mai s înt zile .
• Adjective posesive în cazul acuzativ, precedate de prepozi țiile perifrastice în afara, cu
excep ția: Nimeni n-a ob ținut succese at ît de mari, cu excep ția mea .
• Verbe: În afară de a fi foarte corect cu cei din jur, mai are o sumedenie de calit ăți
frumoase.
• Gerunziu: Exceptînd/excluz înd cîteva categorii sociale, to ți cetățenii plătesc taxe.
Confuzii
A nu se confunda complementul de excep ție cu:
* complementul circumstan țial de mod comparativ: Am cules un co ș de cireșe mai
coapte dec ît vișinele (CM); N-a adus alte fructe dec ît vișinele (Circumsnta țialul de
excep ție);
* CD: N-am cump ărat decît cărți;
* CI: Nu i-au spus dec ît lui;
* C de agent: Nu este apreciat dec ît de ai lui.
Confuzia este exclus ă, dac ă avem în vedere faptul c ă acest complement are o dubl ă
dominare – regentul și termenul excerptat.
Complementul de excep ție are o topic ă relativ liber ă – cu preferin ță totu și pentru
antepunerea complementului de excep ție și se desparte prin virgul ă.
Circumstanțiala de excep ție
Circumstan țiala de excep ție este subordonata circumstan țială care îndepline ște func ția de
complement circumstan țial de excep ție pe l îngă un verb (locu țiune verbal ă), cu form ă afirmativ ă
sau negativ ă, din propozi ția regent ă, exprim înd un raport de excep ție față de propozi ția ei regent ă
(de aici și ideea de opozi ție): Afară că am văzut orașele Moldovei, eu n-am cunoscut nimic; S ă nu
faci altfel, dec ît cum te-am învățat; N-a stat mult la g înduri spre a vedea c ă alta nu-i r ămîne decît
să spele degrab ă putina (I. L. Caragiale); N-am văzut pe altcineva dec ît pe cine știam că te
intereseaz ă; Pe toți i-ai avut în vedere (locuțiune verbal ă), cu excepția celor tr ădători.
Circumstan țiala de excep ție se refer ă întotdeauna la o anumit ă parte de propozi ție (sau
component ă a acesteia) din regent ă:
– Cu referire la subiect (exprimat printr-un pronume nehot ărît sau negativ: altcineva, altceva,
vreunul, vreuna, mul ți, toți, fiecare, oricine – nici unul, nimeni, nimic ): Altcineva nu
putea face asta dec ît cine avea pic ă pe el; To ți s-au acomodat situa ției, în afară de cei ce au
venit de cur înd; Nimic altceva nu se re ține, decît ceea ce este necesar.
– Cu referire la predicatul verbal însoțit de complementul direct al lucrului: Nu face altceva,
decît privește televizorul; N-are de g înd altceva, dec ît să-i telefoneze; N-are în vedere nimic,
decît să-i spună tot ce crede în față.
146 Pseudoadverb emfatic restrictiv.
207
207- Cu referire la numele predicativ ( altceva (pron. neh.), altfel, altcumva (adverb de mod):
Altfel nu este dec ît cum este și acesta; Altcumva nu este dec ît cum este și acela.
– Cu referire la atributul adjectival: vreun, vreo, alta, mul ți, toți, fiecare, oricare, – nici un,
nici o ): Mulți oameni își uită datoriile, u excep ția celor ce i-au creditat; Nici o fericire nu-i
prea mare, cu excep ția celei pe care n-o merit ăm; Nu s-a g îndit la vreun proiect propriu,
decît la cel ce fusese discutat.
– Cu referire la CD, CI, CA și Cc: N-a ascultat pe altcineva, dec ît pe cel ce-l știi; N-a fost
văzut de altcineva, dec ît de cel ce fusese trimis acolo; S ă nu vină altcîndva, dec ît cînd se coc
cireșii.
– Cu referire la elementul predicativ suplimentar ( altfel, altcumva – adv. de mod cu con ținut
de adjective invariabile): Nu-l interpretez altfel dec ît cum l-ai interpretat p înă acum; Altfel
n-o vede dec ît că rîde mereu.
Circumstan țiala de excep ție nu se afl ă cu întrebări, deoarece ideea de excep ție exprimat ă de
ea este dedus ă din context de cel care analizeaz ă.
Elemente introductive
a) conjunc ții subordonatoare (nespecifice): că, să, dacă (precedate de adv. decît) – N-a
putut spune nimic dec ît că regretă cele întîmplate; Atceva nu putem face dec ît dacă ne oprim.
Notă: A nu se confunda circumstan țiala de excep ție, care începe cu adverb de mod restrictiv
decît cu subordonata circumstan țială de mod comparativ ă de inegalitate, care exprim ă și ideea de
restric ție și care începe cu acela și cuv înt, dar cu valoare de conjunc ție: Nu fac altceva dec ît ajut
(CE) – Nu fac altceva mai bun dec ît să ajut (CM).
b) Locuțiuni conjunc ționale subordonatoare (nespecific ă): în afar ă că – N-a mai spus
nimic altceva în afară că nu vrea nimic de la via ță.
c) Pronume relative: cine, ce, cel ce, ceea ce, cele ce (precedate de adverbul de mod
restrictiv decît sau în afar ă de) – Atceva nu-i putem oferi dec ît ce avem; Oricine se poate prezenta,
în afară de cei ce au dep ășit vîrsta.
d) Adverbe relative – unde, cum (precedate de adv. de mod restrictiv decît): Nu găsești
nicăieri asemenea locuri pitore ști, decît de unde ai plecat în copilărie; Să nu procedezi (nicicum
decît cum îți dictează inima.
Topica. Punctua ția
Circumstan țiala de excep ție stă, de obicei, dup ă propozi ția regent ă. Cea introdus ă prin
locuțiunea conjunc țională subordonatoare în afar ă că stă însă atît înaintea regentei, c ît și în urma
acesteia.
De obicei, circumstan țiala de excep ție, care st ă după propozi ția regent ă nu se desparte prin
virgul ă de aceasta. Cea care st ă înaintea acesteia se desparte prin virgul ă de ea.
Contragerea
Atceva nu-i putem oferi dec ît ce avem – Atceva nu-i putem oferi dec ît aceasta; Oricine se poate
prezenta, în afară de cei ce au dep ășit vîrsta. – Oricine se poate prezenta, în afara acestora.
208
208
ELEMENTUL PREDICATIV SUPLIMENTAR
1. Din istorucul problemei
2. Defini ție. Caracteristici
3. Regen ții elementului predicativ suplimentar
4. Exprim ările elementului predicativ suplimentar
5. Tipologia elementului predicativ suplimentar
6. Gradul de dependen ță a elementului predicativ suplimentar fa ță de verb
7. Marcarea identit ății specifice a elementului predicativ suplimentar: flexiunea,
elementele de rela ție, topica, articularea
8. Confundarea elementului predicativ suplimentar cu alte p ărți de propozi ție
9. Punctua ția elementului predicativ suplimentar
10. Valorile stilistice ale elementului predicativ suplimentar
Bibliografie
1. Dicționar general de științe. Științe ale limbii , Bucure ști, Editura Științifică, 1997, p. 376.
2. M. Rădulescu, Numele predicativ circumstan țial // Studii de gramatic ă, sub red. Al. Graur
și J. Byck, vol. al II-lea, Bucure ști, Editura Academiei, 1957, p.121-129.
3. S. Niță, Predicatul circumstan țial // LR, VII, 1958, nr. 4, p. 93-98.
4. E. Carabulea, Atributele circumstan țiale, SCL, X, 1959, nr. 3, p. 343-354.
5. G. Beldescu, Contribuții la cunoa șterea numelui predicativ , Bucure ști, 1957.
6. M. Avram, În legătură cu discuția asupra „numelui predicativ circumstan țial” // LR, X,
1961, nr. 6, p. 539-551.
7. Gh. N. Dragomirescu, „ Atributul predicativ” în limba rom ână // LL, 1962, nr. 6, p. 99-
122.
8. V. Hodi ș, Elementul predicativ suplimentar. Contribu ții // LR, XVIII, 1969, nr. 2, p. 139-
145.
9. D. Dra șoveanu, Despre elementul predicativ suplimentar //CL, XII, 1967, nr. 2, p. 235-
242.
10. I. Coteanu, Gramatica de baz ă a limbii rom âne, Bucure ști, Editura Albatros, 1982, p.
11. A. Macarie, D. Macarie, Gramatica limbii rom âne, Bucure ști, Editura Universul
românesc, 1993, p.151-153.
12. D. Irimia, Gramatica limbii rom âne, Iași, Editura Polirom, 2000, p. 486-491
13. M. Secrieru, Cumulul de func ții sintactice („elementul predicativ suplimentar”), Iași,
Editura Polirom, 2001; M. Secrieru, Element predicativ suplimentar, nume predicativ sau
cumul de func ții sintactice? // Analele Universit ății „Ștefan cel Mare”, Suceava
14. C. Dimitriu , Tratat de gramatic ă a limbii rom âne. Sintaxa, Iași, Institutul european, 2002,
p. 1478-1493.
15. Th. Hristea, În sprijinul „elementului predicativ suplimentar ” // Studii și cercet ări
lingvisitce, 1998, nr. 1-2, Bucure ști, Editura Academiei, p. 157-161.
16. Gh. Constantinescu-Dobridor , Sintaxa limbii rom âne, București, Editura Științifică,
ediția a II-a rev ăzută, 1998, p. 252-260, 506-510.
17. Gramatica limbii rom âne, Vol. al II-lea, Bucure ști, Ed. Academiei, 1966, p. 206-211, 340-
341.
18. Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicționar de termeni lingvistici , Bucure ști, Editura Teora,
1998, p. 126-127.
19. A. Iliescu, Gramatica aplicat ă a limbii rom âne. Noțiuni teoretice. Modele de analiz ă,
Bucure ști, Editura Didactic ă și pedagogic ă, 2003, p. 333.
20. G. G. Neam țu, Elemente de analiz ă gramatical ă, 99 de confuzii/distinc ții, Bucure ști,
Editura Științifică și Enciclopedic ă, 1989, p.281-289.
209
209
1. Din istoricul problemei
Afirma ția destul de frecvent ă că elementul predicativ suplimentar147 constituie o problem ă
gramatical ă controversat ă corespunde numai în parte realit ății. Se poate polemiza, desigur, în
legătură cu diversele denumiri care s-au propus pentru aceast ă categorie sintactic ă, se poate revizui
tipologia elementului predicativ suplimentar și a propozi ției subordonate corespunz ătoare, se pot
face noi preciz ări în legătură cu regen ții acestei p ărți de propozi ție, se pot reexamina grani țele dintre
elementul predicativ suplimentar și func țiile sintactice apropiate ( începînd cu numele predicativ și
termin înd cu atributul circumstan țial sau complementul circumstan țial de mod), însă nu poate fi
negat ă însăși existen ța categoriei sintactice despre care ne propunem s ă discut ăm în continuare.
Totuși relev ăm faptul c ă aceast ă parte secundar ă de propozi ție cu dubl ă referire e relativ nou ă în
studiul limbii rom âne. În lucr ările anterioare de gramatic ă, ea a fost asimilat ă fie la atribute, fie la
complemente. Abia în anii 1957-1962, elementul predicativ suplimentar a fost eviden țiat ca unitate
sintactic ă distinct ă, cu individualitate proprie. Totodat ă, în numele drept ății, ar trebui s ă remarc ăm
că în lingvistica rom âneasc ă, realitatea sintactic ă dată a fost observat ă încă din secolul al XIX-lea:
gramaticienii, precum T. Cipariu, H. Tiktin, N. Dr ăganu ș.a., au sesizat o construc ție deosebit ă,
subliniind c ă elementul dat are o dubl ă subordonare simultan ă la regen ți de tipuri diferite – nominal
și verbal – și cumuleaz ă func țiile impuse de ace știa. Ini țial, nu se punea problema unei func ții
distincte, structurile de genul Augustin s-a f ăcut împărat; Boierii ie șiseră mîhniți erau interpretate
drept excep ții de la comportamentul sintactic al unora dintre func țiile sintactice cunoscute și
acceptate. Acestei etape intuitive i-au urmat altele.
E de men ționat c ă studii speciale, în care acest aspect al sintaxei limbii rom âne a fost, pe
parcurs, teoretizat și clarificat la nivelul modelului structural, formulat de Gramatica limbii rom âne,
apar însă mult mai t îrziu, dup ă anul 1956. Astfel, în 1957, M. R ădulescu, analiz înd propozi ția Fetița
aleargă voioasă, consider ă că acest tip de propozi ție provine, „prin condensarea g îndirii”, din fraza
Fetița aleargă și este voioas ă, iar voioasă apare ca „determinant at ît al unui substantiv, c ît și al unui
verb”, fiind deci „ nume predicativ circumstan țial” [2]. Dat fiind faptul c ă „reconstituirea g îndirii”
se poate face prin dezvoltarea adjectivului voioasă într-o nou ă propozi ție (aflat ă în raport de
coordonare sau subordonare cu propozi ția Fetița aleargă), Silvia Ni ță apreciaz ă că „adjectivul
voioasă este predicat”, numindu-l „ predicat circumstan țial” [3]. Elena Carabulea consider ă
asemenea fenomene de limb ă drept atribute circumstan țiale [4], iar G. Beldescu abordeaz ă
fenomenul în discu ție în legătură cu numele predicativ [5]. Bibliografia relativ recent ă nu se reduce
numai la at ît, întrucît categoria mai apare, sub anumite aspecte sau din anumite puncte de vedere, la
diverși alți cercet ători, precum M. Avram [6], Gh. Dragomirescu [7], V. Hodi ș [8], D. Dra șoveanu
[9] ș.a.
Au existat și păreri care au negat existen ța elementului predicativ suplimentar. I. Coteanu
afirma: „Elementul predicativ suplimentar nu se impune, a șadar, ca o categorie sintactic ă necesar ă
în gramatica limbii rom âne, iar cuvintele care par c ă țin, în acela și timp, at ît de grupul subiectului,
cît și de cel al predicatului intr ă, în realitate, numai într-un grup sau în celălalt” [10, p. 286]. În
aceast ă ordine de idei, putem aminti și de opiniile altor lingvi ști. De exemplu, A. Macarie
menționeaz ă: „De și, în ceea ce ne prive ște, sîntem de acord cu teza acad. I. Coteanu […], deoarece
aceast ă parte de propozi ție este înscris ă în GA și se studiaz ă în liceele filologice și în cadrul
facult ăților de filologie, îi vom acorda toat ă atenția” [11, p. 151].
În contextul problematicii abordate, e cazul s ă amintim și de diversitatea termenilor utiliza ți
pentru denumirea clasei sintactice date, în gramatica limbii rom âne folosindu-se un șir de termeni în
care se relev ă fie calitatea de determinant nominal al predicatului suplimentar, fie asimilarea lui cu
numele predicativ și cu circumstan țialul. Variatele denumiri propuse de c ătre cercet ători pornesc
tocmai de la asem ănările cu una dintre p ărțile de propozi ție „clasice”: cele mai multe au ca punct
147 Termen introdus în sintaxa rom ânească pentru a desemna o pozi ție sintactic ă purtătoare, în limitele unei
propoziții, a unei predica ții logice, alta dec ît predicația sintactic ă, lipsită, în raport cu ultima, de m ărcile sintactice ale
predicației (aici li se amintesc studen ților care s înt indicii de predica ție). Se caracterizeaz ă sintactic prin dubl ă
subordonare: fa ță de un component verbal și față de unul nominal [1, p. 376].
210
210de pornire predicatul (pe l îngă denumirea element predicativ , exist ă și nume predicativ suplimentar,
predicat circumstan țial, element predicativ secundar, predicat circumstan țial, elementul predicativ
secundar sau indirect, nume predicativ de gradul al doilea, predicativ necesar etc.), iar altele – mai
puține la num ăr, ce-i drept – atributul ( atribut circumstan țial/completiv ) sau complementul
(complement de mod acordat, complement al calit ății, circumstan țial al stării), mai exist ă totodat ă
și denumiri care subliniaz ă caracterul mixt al fenomenului glotic în discu ție (atribut predicativ,
complement predicativ, nume predicativ circumstan țial) etc.148.
Indiscutabil, fiecare dintre cercet ători își motiveaz ă opțiunea pentru utilizarea unei sau altei
denumiri. Bun ăoară, prof. D. Irimia folose ște denumirea de complement predicativ , întrucît aceasta,
menționeaz ă autorul, reflect ă „mai mult dec ît alți termeni” coexisten ța în planul semantic și
expresiv „a dou ă dimensiuni func ționale, complementare: de complement semantic obligator, în
anumite condi ții lexicale, morfologice și sintactice ale verbului regent; de asumare implicit ă a
predica ției, printr-o perspectiv ă secundar ă de actualizare” [12, p. 486]. Dat fiind faptul c ă elementul
predicativ suplimentar reprezint ă „o realitate sintactic ă concret ă caracterizat ă prin coexisten ța la
nivelul aceluia și termen a dou ă funcții sintactice diferite: atribut sau apozi ție și/sau complement sau
circumstan țial”, M. Secrieru opteaz ă pentru denumirea cumulul de func ții sintactice [13], iar C.
Dimitriu utilizeaz ă termenul de atribut circumstan țial / completiv , consider îndu-l mai sugestiv,
întrucît prin atribut se trimite la un regent de tip nominal, iar prin circumstan țial la un regent de tip
verbal [14, p. 1485].
Literatura de specialitate existent ă ne conduce la ideea s ă nu polemiz ăm cu nici unul dintre
autori în ce prive ște utilizarea unui anume termen, ci g ăsim de cuviin ță că termenul element
predicativ suplimentar , afară de faptul c ă deja s-a încetățenit în literatura de specialitate (a se vedea
Th. Hristea [15], Gh. Constantinescu-Dobridor [16], Gramatica limbii rom âne [17] ș.a.), reflect ă cel
mai bine realitatea glotic ă ce ne intereseaz ă149.
2. Definiție. Caracteristici
Elementul predicativ suplimentar este partea secundar ă de propozi ție cu dubl ă subordonare
(față de verb sau fa ță de interjec ția predicativ ă, pe de o parte, și față de numele sau pronumele
subiect sau obiect, pe de alt ă parte) [18], ce exprim ă o ac țiune, o calitate, o însușire sau o
caracteristic ă, simultan ă cu ac țiunea exprimat ă de verb sau sugerat ă de interjec ția predicativ ă și
atribuit ă uneia sau mai multor persoane. Bun ăoară, în propozi ția Copiii alearg ă voioși nu-i greu de
observat c ă adjectivul voioși se refer ă la copiii , pe care îl determin ă în mod clar, însă aceast ă
referire se face prin intermediul verbului aleargă; totodat ă, acela și adjectiv voioși exprim ă o
caracteristic ă a substantivului copiii , care e simultan ă cu ac țiunea exprimat ă de verbul predicativ
aleargă: copiii s înt voioși, în timp ce alearg ă, deci aceast ă caracteristic ă a lor este momentană.
Spre deosebire de elementul predicativ suplimentar, numele predicativ atribuie subiectului o
calitate, și anume, în general vorbind, permanență. Întrucît apare pe l îngă un verb predicativ (nu
copulativ) și, în mod excep țional, chiar pe l îngă o interjec ție cu valoare predicativ ă (Pupăza zbrr!
speriat ă), elementul predicativ suplimentar face impresia unui complement circumstan țial (cel mai
des, de mod). Con ținutul lui se refer ă însă, în primul r înd, la nume și cea mai clar ă dovad ă, în acest
sens, este acordul ( copiii voio și). Fiind concomitent dependent și de verbul în vecin ătatea c ăruia
apare, spunem despre elementul predicativ suplimentar c ă are doi regen ți (unul nominal și altul
verbal). Func ția de determinant al numelui e cea principal ă și mai u șor de demonstrat atunci c înd
are loc acordul în gen și în num ăr: Am văzut-o cam ab ătută, cealalt ă poate l ăsa impresia c ă nu
există ori poate fi u șor confundat ă cu un circumstan țial de mod.
148 În aceea și ordine de idei, am vrea s ă amintim c ă în gramaticile limbii latine, se g ăsesc, pe de o parte,
denumiri ca determinare predicativ ă, întregire (complement) predicativ ă, atribut predicativ, opozi ție predicativ ă,
adjectiv predicativ, iar, pe de alt ă parte, denumiri ca (nume) predicativ circumstan țial, atribut circumstan țial și apoziție
circumstan țială. Din termenii adopta ți de gramaticile moderne, desprindem întregire „dopnek ” (în gramatica ceh ă),
atribut al predicatului (în gramatica german ă și în cea ceh ă), atribut circumstan țial (în gramatica polon ă), predicat
indirect (în gramatica francez ă). A Sechehaye se opre ște la numele de predicat indirect ș.a.
149 Deși recunoa ștem și unele inconveniente ale acestui termen (a se vedea [13]).
211
211 Cînd elementul predicativ suplimentar (EPS) e exprimat prin verb la gerunziu, iar acordul e
imposibil, confuzia cu circumstan țialul de mod (CM) e u șor de realizat. La o analiz ă foarte atent ă
nu e greu de observat diferen ța dintre CM și EPS. Cf. Se plimbă fredon înd (EPS); Vorbește
graseind (CCM). În primul caz, e vorba de dou ă acțiuni diferite ( plimbare și fredonare ), care se
desfășoară simultan sau paralel, deci fredonînd e EPS. În al doilea exemplu, ac țiunea e una singur ă
(vorbire ) și ea se caracterizeaz ă prin graseiere. În consecin ță, graseind nu poate fi dec ît un simplu
CCM al verbului vorbește. Altfel spus, graseiatul este o modalitate de a vorbi, deci caracterizeaz ă
acțiunea acestui verb în a c ărui sfer ă semantic ă este cuprins. Cf. Merge fluier înd (adică merge și
fluieră) – EPS, fa ță de Merge șchiop ătînd – CCM.
În așa fel, elementul predicativ suplimentar nu este nici atribut ( întrucît se subordoneaz ă și
sau, mai ales, unui verb), nici nume predicativ (c ăci nu apare pe l îngă verbe copulative, ci pe l îngă
cele predicative), nici complement direct sau circumstan țial de mod (c ăci determin ă și un
substantiv sau un substitut al acestuia).
Relev ăm că – spre deosebire de alte p ărți de propozi ție, inclusiv numele predica- tiv –
elementul predicativ suplimentar este ocurent într-o structur ă derivat ă („de suprafa ță”), rezultat ă
prin contragerea a dou ă structuri primare („ini țiale” sau „de ad încime”) cu organizare diferit ă.
Distingem urm ătoarele situa ții:
a) elementul predicativ suplimentar e ocurent într-o structur ă derivat ă rezultat ă prin
contragerea a dou ă structuri primare aflate în rela ție de coordonare: Sufletul meu șade / Măreț și
neclintit / Ca Mănăstirea dintr-un Lemn! (M. Sorescu): cf. [Sufletul meu șade] și [(sufletul meu)
este m ăreț și neclintit ca M ănăstirea dintr-un Lemn]; În trupul meu timpul spore ște subțire (L.
Balaga): cf. [ În trupul meu timpul spore ște] și [(timpul) este sub țire]; Luna strălucește pe cer blîndă
și clară: cf. [Luna str ălucește pe cer] și [(luna) este bl îndă și clar ă]; Copiii vin zgomoto și: cf.
[Copiii vin] și [(copiii) s înt zgomoto și];
b) elementul predicativ suplimentar este ocurent într-o structur ă derivat ă rezultat ă prin
contragerea a dou ă structuri primare aflate în rela ție de subordonare. Dintre acestea, prima este
principal ă, iar a doua o subordonat ă atributiv ă, completiv ă, circumstan țială: Am îmbătrînit, băiete, /
Cîntînd stihuri și ștafete (T. Arghezi): cf. [Am îmbătrînit, b ăiete] [ în timp ce ai c întat stihuri și
ștafete]; Ion mă crede inginer: cf. [Ion crede] c ă [Eu s înt inginer]; Ei l-au desemnat pe Ion director :
cf. [Ei l-au desemnat pe Ion] ca [Ion s ă fie director] ș.a.
Relevant ă fiind asem ănarea cu atributul (prin referire și acord în gen și num ăr cu
substantivul sau pronumele), dar și cu complementul (prin topic ă și referire la verb sau la
interjec ție), elementul predicativ suplimentar nu beneficiaz ă de o anumit ă întrebare distinct ă, fiind
mai mult dedus din context (prin dubla sa referire și prin topic ă).
3. Regenții elementului predicativ suplimentar
După cum am men ționat mai sus, elementul predicativ suplimentar se subordoneaz ă simultan
la doi termeni, dintre care unul este verbal, iar cel ălalt nominal.
Ca regent ini țial, men ționăm, mai întîi, verbele predicative sau locu țiunile verbale (ele pot fi
atît tranzitive, c ît și intranzitive, la oricare din diateze, moduri, timpuri etc.) sau o interjec ție
predicativ ă: Toată lumea te crede nevropat ă (C. Petrescu); Pe colibă singur paznic / M-au lăsat c-
un vraf de pene (I. Barbu); Te luase drept model , un fel de model și, cînd am auzit în oraș că ai
venit să faci o vizit ă, m-am gr ăbit să te cunosc (Al. Ivasiuc); Iată-i reci și amenin țători (M.
Sorescu); Stătui de vorb ă vesel , ca niciodat ă (M. Sadoveanu); Mîncară la început tăcuți și flămînzi
(C. Petrescu) etc.
Cel de-al doilea termen implicat de elementul predicativ suplimentar apar ține clasei numelui
(substantiv sau substitut), dar poate figura în diferite pozi ții sintactice, cum ar fi:
– subiect: Toți copiii dumisale o a șteptau cu ochii boldi ți (M. Sadoveanu); Ruinele se înălțau
fumeg înde; Apa țîșnea clocotind ă; Bătrînul calcă tăcut ș.a.
– complement direct: Pe consoarta amicului meu o cheam ă din botez Nastasia (I. L.
Caragiale); N-o dorea geloas ă, dar nu-i convenea s-o vadă nepăsătoare (E. Lovinescu); Am întîlnit-
o pe ea supărată ș.a.
212
212- complement indirect: Îmi place s ă stau ore, zile și vieți în atelierul t ău, numai ca s ă mă uit
la tine lucrînd (T. Arghezi); De mult toat ă lumea îi zice Grazella (I. L. Caragiale); O chema
Cornelia, dar noi îi ziceam mama Grachilor ori mai ad ăugam mama degera ților, folosind fiecare,
cum îi venea la îndemînă, porecle r ăutăcioase (I. Brad) etc.
– complement de agent: Era o întîmplare povestit ă de ea suspin înd ș.a.
Notă: Dintre cei doi regen ți ai elementului predicativ suplimentar, termenul nominal poate
rămîne neexprimat, f ără consecin țe asupra autonomiei (integrit ății semantice și sintactice) a
enunțului. Astfel, elementul predicativ suplimentar se poate referi la un subiect inclus sau
subînțeles: De umblat umblu ca fiecare / C înd vinovat pe coperi șele iadului / C înd fără păcat pe
muntele cu crini150 (L. Blaga); Să aibă cu ce ieși înaintea b ărbaților cînd s-or întoarce flămînzi (M.
Sadoveanu); Au cobor ît leneși, tremur ători (M. Sadoveanu); Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus
(M. Eminescu) ș.a. Dac ă regentul nominal însă e un complement direct, absen ța lui are implica ții
asupra integrit ății structurale și semantice a enun țului. Cf. Am întîlnit [-o] supărată.
Astfel st înd lucrurile, credem c ă „referirea” elementului predicativ suplimentar la anumite
funcții sintactice se autodizolv ă ca problem ă, întrucît valoarea morfologic ă a supraordonatului este
generatoare de func ții sintactice (regent nominal – atribut; regent verbal –
complement/circumstan țial), și nu func ția sintactic ă a acestuia. Aceast ă categorie a sintaxei – EPS –
este o parte de propozi ție care determin ă un nume și un verb. Prin aceasta, elementul predicativ
suplimentar se apropie de „fizionomia” tuturor celorlalte p ărți de propozi ție subordonate (atribute,
complemente, circumstan țiale). Situa ția lui special ă față de acestea se limiteaz ă la faptul c ă are doi
termeni regen ți: unul nominal, cel ălalt verbal, c îtă vreme toate celelalte au un singur termen regent.
În concluzie, putem men ționa faptul c ă una din condi țiile realiz ării elementului predicativ
suplimentar este legat ă de restric țiile semantice impuse de clasa de unit ăți ocurente în aceast ă
poziție structural ă. Bun ăoară, referindu-ne numai la realizarea adjectival ă, adjectivele care
semnific ă un domeniu al cromaticii – alb, negru, ro șu, portocaliu etc. – s înt ocurente în pozi ție de
element predicativ suplimentar numai dac ă sînt compatibile și semantic cu cele dou ă unit ăți
dominante. Se poate spune Pasărea neagr ă zboară; Copilul blond c întă, dar nu și Pasărea zboar ă
neagră; Copilul c întă blond, unde pozi ția postverbal ă a determinantului nu este admis ă semantic. În
enunțuri ca Stejarul se înalță roșu, determinantul este foarte slab legat structural de verb, dar rela ția
este evident emfatic ă (la fel și în exemplele: O pisică trecu albă pe linia gardului (C. Petrescu);
Cerneala se întinde albastr ă pe hîrtie; Luna trece galben ă spre apus ș.a.)
Unele adjective, bun ăoară, realizeaz ă elementul predicativ suplimentar numai într-o anume
vecin ătate verbal ă. În enun țul Ion cîntă frumos , frumos este actualizat adverbial și determin ă
exclusiv verbul, neafl îndu-se în rela ție cu numele Ion. Tot a șa e cazul unit ăților lexicale eviden țiate
din enun țul Vorbește urît, clar, limpede etc., întrucît enun țul El vorbește urît (limpede, clar etc.) nu
poate fi raportat la o baz ă: El vorbește + el este urît (limpede, clar etc.).
Așadar, în cazul elementului predicativ suplimentar se poate vorbi de un cumul morfologic ,
pentru c ă adjectivul în ipostaza discutat ă cumuleaz ă două valori morfologice – de adjectiv al
numelui (cu care stabile ște leg ături morfologice, semantice și sintacice) și de adverb al verbului (cu
care intr ă în raport doar prin leg ăturile semantice, dar implicit sintactice, marcate prin aderen ță sau
juxtapunere).
„Pentru a înțelege mai bine aceast ă parte de propozi ție”, cercet ătoarea A. Iliescu propune
pentru memorizare mai multe „nuclee verbale adecvate”, folosite ca regent pentru elementele
predicative suplimentare: a se numi; a se chema; a-l numi; a-l chema; a-l alege; a-l investi; a-l
delega; a-l vota; a-l promova; a-l propune; a se crede; a se considera; a-l considera; a ap ărea ca;
a-l face; a-l primi ca; a-l l ăsa; a-l lua de; a se interesa ca; a se socoti; a se ar ăta; a se sim ți; a fi
ales; a fi numit; a fi socotit; a fi considerat; a fi promovat; a fi delegat; a fi propus; a ie și etc. [19,
p. 333].
Unele din aceste verbe s înt interpretate, în unele gramatici ale limbii rom âne, ca verbe
semicopulative. Verbele pe l îngă care apare elementul predicativ suplimentar s înt, în general, verbe
150 În acest exemplu, este elipsat și cel de-al doilea termen regent al elementului predicativ suplimentar –
predicatul.
213
213cu sens lexical autonom (spre deosebire de verbele semicopulative). Pentru a stabili cu certitudine
statutul unui verb, trebuie s ă analiz ăm contextul în care acesta apare.
Cf. Ion a ieșit inginer și Rochia a ie șit frumoas ă.
În primul exemplu, a ieși este sinonim cu a deveni și este verb de leg ătură, iar inginer e
nume predicativ. În al doilea exemplu, a ieși are independen ță semantic ă, iar frumoasă este element
predicativ suplimentar.
Astfel, este suficient ca verbul, pierz îndu-și din con ținutul concret, s ă tind ă spre
abstractizare și ca accentul predicativ, care c ădea ini țial, în aceea și măsură, pe ambii termeni, s ă se
condenseze numai pe al doilea, pentru ca acest verb s ă devin ă un semicopulativ (un element care nu
e lipsit de sens lexical, dar e lipsit de predicativitate), iar adjectivul s ă devin ă nume predicativ. Cf.
Fetița vine (ascult ă, stă etc.) voioas ă (EPS) și Fetița este (pare, devine, r ămîne etc.) voioasă (NP
din cadrul predicatului nominal)151.
4. Exprim ările elementului predicativ suplimentar
Elementul predicativ suplimentar poate fi exprimat prin:
– Adjective de orice provenien ță: Din izvoare și din gîrle / Apa sun ă somnoroas ă (M.
Eminescu); Onoarea merge descul ță prin tăciunii aprin și fără să-i pese dac ă lasă urme (Gr.
Vieru); În fiecare amurg se întorcea oțelit, viața părea că i se supunea îmblînzită (C. Petrescu); Tot
satul îl știe de minciunos ; Și toate gîndurile îi răsunau vlăguite, nesigure (M. Eliade); Anica a
intrat arțăgoasă (I. Dru ță) ș.a.
– Substantive:
a) fără prepozi ții152: Alecsandri este numit secretar de stat la Postelnicie (V. Alecsandri);
Măria-sa nu vine voievod din mila necredincio șilor ismailteni (M. Sadoveanu) ș.a.
b) cu prepozi ție, printre care cele mai obi șnuite s înt: ca, de, drept, cu ș.a.: Am declarat
tricolorul ca steag național (C. Petrescu); Dincoaci îndemnul firii trece de vin ă mare (Gr.
Alexandrescu); Gelozia apare atunci c înd îl consideri pe om drept proprietatea ta, drept un obiect
(Maxim ă) ș.a.
– Construc ții substantivale dezvoltate neanalizabile : Trenul se opri lene ș, cu un fum
posomor ît la fereastra unui compartiment de clasa întîia (I. Teodoreanu); Stătea pe hol cu mîna în
buzunar ; Dănuța a intrat cu zîmbetul pe buze ; Îi vedeam picior peste picior ; A intrat în auditoriu
cu căciula pe cap ; Mergea cu pălăria pe-o ureche ; Îi vedeam zilnic nas în nas ș.a.
– Pronume : De cînd ți-am mărturisit prostia care-mi umbl ă prin cap, te v ăd alta (M.
Sadoveanu); L-am lăsat cît mine și l-am găsit cît tine ș.a.
– Numerale : Era încredințat de iubirea ei și n-avea nici un motiv s ă n-o socoteasc ă întîia
(M. Sadoveanu); Colegii te consider ă prima din clasă ș.a.
– Verbe sau locuțiuni verbale la gerunziu: Pe mulți i-am văzut căindu-se de o vorb ă spusă,
pe nimeni n-am v ăzut căindu-se pentru că a tăcut (Cuget ări persane); M-a lăsat mama dormind , /
M-a găsit doina zicînd (Gr. Vieru); Ruinele se înălțau fumeg înde (M. Eminescu); Tăindu-l pe dou ă
potcoave / Calul meu salt ă din bot fumeg înd, / Ave mă-ntorc către tine eu, ave! / Soarele a izbucnit
peste lume strigînd (N. St ănescu); Am văzut caii luînd-o la goan ă ș.a.
– Verbe și locuțiuni verbale la supin sau infinitiv : Acest fapt îl consider ăm de necrezut ;
Credeam pe americani de ne învins ; Îi credeam a fi solidari cu noi; Acum întîiași dată vedem ideea
de unitate a se ar ăta; Îți arăt cu jurămînt / Că a nu sta la cuv înt / Ș-a-ți strica parola -ndată / Nu te
credeam niciodat ă (poeții Văcărești) ș.a.
151 A se ține cont și de faptul c ă exist ă situa ții cînd un verb, simultan, este predicativ și semicopulativ. Cf. Dacă
nu ne vom hr ăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămîne în cultură mai departe înfometați (C. Noica).
152 Unii cercet ători consider ă aceste substantive, care îndeplinesc func ția sintactic ă de element predicativ
suplimentar, ca fiind în cazul Nominativ, dat fiind faptul c ă nu sînt însoțite de prepozi ții (a se vedea [12, p. 490; 20, p.
286-289]. În opinia lui C. Dimitriu, aceste substantive s înt în cazul Acuzativ, pentru c ă ele arat ă semantic „calitatea
regentului” nominal, astfel încît prepozi ția / locu țiunea prepozi țională (ca, drept, în calitate de etc.), care exist ă și doar
nu se exprim ă, poate fi oric înd introdus ă în context, f ără a schimba inten ția comunicativ ă a vorbitorului. Cf. S-a întors
doctoriță și S-a întors în calitate de doctori ță [14, p. 1490].
214
214- Adverbe : Cum l-ai botezat?; Oricum l-ai boteza, tot îl iubesc; Te știam altfel ; Eu știu
cum l-au botezat ș.a.
– Interjecții: L-a făcut harcea-parcea !; L-au lăsat paf! ș.a.
5. Tipologia elementului predicativ suplimentar
Se disting dou ă clasific ări ale elementului predicativ suplimentar:
– sub aspect semantic;
– sub aspect formal (structural).
Din punct de vedere semantic, elementul predicativ suplimentar exprim ă:
a) o caracteristic ă a subiectului sau a complementului, care poate ap ărea:
– ca poten țială în viitor sau în prezent-viitor: Vreau sala curat ă lună;
– ca o evaluare absolut ă, relativ ă / aproximativ ă sau ireal ă a entit ății la care trimite
subiectul sau complementul: Ada îl știe pe el un la ș; Îmi văd copiii ferici ți ș.a.
– ca real ă și obiectiv ă: Ochii mi se deschid umezi , și sînt împăcat / Ca f întînile din imperiul
lutului (L. Blaga) ș.a.
– ca dorit ă: Culcă-mi-te trîndavă pe coarne, / F ă-te jugul meu de carne (T. Arghezi) ș.a.
b) o calitate cu care este implicat subiectul sau complementul în desf ășurarea ac țiunii
verbale, calitatea reprezent înd o consecin ță, un efect al procesului indicat de verb (fiind posterioar ă
acestui proces): Nu vor să fie propu și ca martori […] la ceea ce se întîmplă (C. Petrescu); Iau
lumina drept aer și mit / și leagăn și barcă (N. St ănescu); Călătorind pe malul furtunilor latine, / L-
am întîlnit, sol pașnic, pe-o st încă de topaz (T. Arghezi) ș.a.
c) o calitate independent ă de procesul indicat de verb și anterioar ă acestui proces:
Dimineața am servit cafeaua fierbinte ; I-a restituit cartea ruptă; S-a întors de la Chi șinău
înving ătoare .
d) o acțiune secundar ă, simultan ă cu ac țiunea principal ă exprimat ă de verbul regent: Din
geamul tău gîndi-voi la trecut, / Privind în sus, la p ăsările sfinte (T. Arghezi); Dorina se trezi
tremur înd (M. Eliade) ș.a.
Rezum înd cele descrise mai sus, conchidem c ă elementul predicativ suplimentar prezint ă,
sub aspect semantic, dou ă variante de baz ă:
1. Elementul predicativ suplimentar nominal, expresie a însușirii sau a calit ății subiectului
(complementului) privit ă în contextul desf ășurării acțiunii verbale (a se vedea a, b, c ), exprimat prin
nume: substantive, adjective, pronume, numerale.
2. Elementul predicativ suplimentar verbal , expresie a implic ării subiectului (complementului)
în dezvoltarea unei ac țiuni secundare, simultan ă acțiunii verbului regent (a se vedea d),
exprimat, cu preponderen ță, prin gerunzii.
A șadar, aceste variante semantice corespund modalit ăților deosebite de realizare a func ției de
element predicativ suplimentar.
Sub aspect formal, elementul predicativ suplimentar poate fi:
a) simplu : Toate pe-aici și-au l ăsat, / vestigii , pleoapele. / Unda îngroap ă-le, /
Valul dezgroap ă-le! (L. Blaga); C îteodat ă mă pomenesc urlînd (M. Sorescu)
etc.
b) dezvoltat : Bine- ți pare s ă fii singur, crai b ătrîn fără de min ți, / Să oftezi dup-a ta
fată, cu ciubucul între dinți (M. Eminescu); P înă la urm ă a scos portofelul și
mi-a dat ni ște bani, spun îndu-mi s ă nu m ă jenez și să-i primesc cu titlu de
împrumut , cînd o s ă am (M. Preda) ș.a.
c) multiplu : S-a rezemat pe bra țul meu, caldă și îngîndurată (C. Petrescu); Trist ă
după un copac, pe c împ / St ă luna palidă, pustie (G. Bacovia); În rînduri de
saci cu gura deschis ă – / boabele s ă ți le-nchipui: gălbii / sau roșii, verzi, sinilii,
aurii, / cînd pure, cînd pestrițe (L. Blaga); C îteva clipe s-au privit tăcuți și
nemișcați, apoi a f ăcut un pas spre lai ță ș.a.
215
2156. Gradul de dependen ță a elementului predicativ suplimentar fa ță de verb
În ce prive ște gradul de dependen ță a elementului predicativ suplimentar fa ță de verbul
însoțit, se disting dou ă situa ții:
1. Cînd dependen ța de verb e foarte slab ă, întrucît verbul indic ă doar ac țiunea în cursul
căreia se manifest ă o anumit ă caracteristic ă a subiectului sau a unui complement. În asemenea
situații, elementul predicativ suplimentar nu are nuan țe circumstan țiale: Luna pe cer trece – a șa
sfîntă și clară (M. Eminescu) ș.a.
2. Cînd caracterizarea numelui în momentul ac țiunii are leg ătură cu modul de desf ășurare a
acestei ac țiuni. În asemenea situa ții, elementul predicativ suplimentar are nuan țe circumstan țiale (de
mod, de timp, de cauz ă sau de concesie): Tătarii mîncau grăbiți capetele cailor (M. Sadoveanu) –
de mod; Am cunoscut-o tînăr – de timp; Primarul Ion Pravil ă intră în cîrciumă, frecîndu-și mîinile
mulțămit (L. Rebreanu) – de cauz ă ș.a.
7. Marcarea identit ății specifice a elementului predicativ suplimentar:
flexiunea, elementele de rela ție, topica, articularea
Fiind o func ție sintactic ă cu dubl ă subordonare, identitatea sintactic ă a elementului
predicativ suplimentar e marcat ă, simultan, prin modalit ăți de manifestare în planul formei a
subordon ării față de nume – flexiunea – și față de verb – topica153. În ce prive ște planul sensului ,
precum și în legătură cu structura elementului predicativ suplimentar, intervin și alte modalit ăți de
manifestare, cum ar fi elementele de rela ție și articolul . În așa fel, elementul predicativ
suplimentar se caracterizeaz ă prin identitatea cea mai marcat ă.
Flexiunea se realizeaz ă prin acord – de cele mai multe ori – și prin recțiune. Cînd este
exprimat printr-un nume, elementul predicativ suplimentar se acord ă cu regentul nominal în gen și
număr, regulile acordului fiind acelea și ca la numele predicativ. Cf. Elevii ascult ă atenți; Elevele
ascultă atente; Elevii și elevele ascult ă atenți etc. Spre deosebire de numele predicativ și de atribut,
în schimb, elementul predicativ suplimentar nu se acord ă în caz. Dac ă în situa țiile în care se refer ă
la un complement direct sau la unul de agent, forma cazual ă este neconcludent ă (datorit ă omonimiei
dintre nominativ și acuzativ), situa țiile în care elementul predicativ suplimentar f ără prepozi ție se
referă la un complement indirect în dativ demonstreaz ă clar absen ța acordului în caz la aceast ă parte
de propozi ție. Cf. Ei i se spune Daniela .
Construc ții care ridic ă probleme de exprimare corect ă, întrucît exist ă vorbitori tenta ți să facă
acordul în caz, prin hipercorectitudine, s înt cele în care elementul predicativ suplimentar exprimat
printr-un adjectiv feminin singular determin ă un verb la participiu, de acela și gen și num ăr, care
este atributul acordat al unui substantiv în cazul genitiv sau dativ. De re ținut c ă se spune corect:
Lectura unei opere socotit ă celebră (nu celebre); M-am adresat unei persoane considerat ă
competent ă (nu competente) etc.
Elementele de rela ție depind de tipul, semantic și structural, al elementului predicativ
suplimentar. El poate fi folosit singur, f ără prepozi ții, cît și cu prepozi ții / locu țiuni prepozi ționale,
dintre care cele mai frecvente și specifice s înt:
în calitate de : L-am invitat în calitate de na ș;
de: L-am luat de prieten ;
drept : Drept lum înare / Aș vrea o floare (M. Isanos);
cu: Și părintele Ioan acum umbla cu pletele în vînt să găsească alt dascăl (I. Creang ă) ș.a.
Notă: Cu privire la prepozi țiile specifice elementului predicativ suplimentar, mai putem
consemna urm ătoarele:
1. Prepozi ția de cu sensul drept este învechit ă și popular ă. În limba literar ă actual ă ea se
folose ște în cîteva expresii, ca a da (a lua) de nevast ă, a o lua de bun ă, nu și în îmbinări libere ca a
153Problema formei elementului predicativ suplimentar ridic ă întrebarea dac ă forma este o consecin ță a
raportului sau raportul este o consecin ță a formei și în ce m ăsură forma influen țează tipul de raport dintre regent și
subordonat. Compar înd dou ă structuri ce con țin EPS: Ei vin bucuro și și El se erijeaz ă în atotștiutor , relev ăm că, în
primul exemplu, forma este impus ă de regentul nume, pe c înd, în cel de-al doilea exemplu, forma este dictat ă și de
regentul verbal prin rec țiune prepozi țională. Forma este deci consecin ță a raporturilor stabilite între determina ți și
determinant.
216
216lua pe cineva de prost (de nebun); a se ține de prieten (de rud ă) etc. Corect: a lua pe cineva drept
prost (drept nebun); a se ține drept prieten (drept rud ă) ș.a.
2. În unele construc ții, sînt admise ambele variante, c înd elementul predicativ suplimentar e
construit at ît cu, c ît și fără prepozi țiile ca, de, drept. De re ținut c ă, după verbe ca a alege, a delega,
a numi, a promova, a propune + complement direct sau dup ă acelea și verbe la diateza pasiv ă, limba
literar ă prefer ă elementul predicativ suplimentar f ără prepozi ție. Cf. L-am ales pre ședinte , respectiv
A fost ales pre ședinte (nu drept sau ca președinte ).
3. Ad ăugarea lui și pe lîngă prepozi ția ca („drept, în calitate de”) d ă naștere unei construc ții
incorecte. Se spune: S-a interesat ca p ărinte (nu ca și părinte), iar eventualele cacofonii se evit ă prin
alte mijloace. Deci nu se admit nici îmbinări de tipul: L-a primit ca și cadou sau A apărut ca și
coautor ș.a.
Topica
Spre deosebire de atribut, cu care se aseam ănă prin acord, elementul predicativ suplimentar
se plaseaz ă după verbul predicat , care i se impune ca regent: Grămezile ude de doroban ți se
strînseră necăjite și ame țitoare (M. Sadoveanu).
În enun țul de mai sus, elementele predicative suplimentare necăjite și amețitoare , acordate
în gen și num ăr cu substantivul grămezile – regentul lor nominal – se situeaz ă, în plan sintagmatic,
imediat dup ă verbul se strînseră – regentul lor verbal. A șadar, prin flexiune (determinat ă de
realizarea prin adjective), ele se opun circumstan țialelor modale, iar prin pozi ție – atributului
(inclusiv celui circumstan țial).
Notă: Pentru demonstrarea juste ței celor spuse mai sus, pot fi comparate urm ătoarele
exemple:
1. Fata prive ște atentă.
2. Fata atent ă privește.
3. Atentă, fata prive ște.
În primul exemplu, adjectivul atentă intră în dubl ă relație: și cu verbul privește, și cu
substantivul fata, îndeplinind func ția sintactic ă de element predicativ suplimentar. Deplasarea
acestui determinant în pozi ție adnominal ă, ca în exemplul al doilea, anuleaz ă dubla dependen ță a
determinantului, care devine determinant unilateral, realiz înd, exclusiv, pozi ția de atribut al
substantivului fata. Izolarea acestui determinant în pozi ție ini țială, ca în exemplul al treilea, este
emfatic ă, dar implic ă, de asemenea, subordonarea dubl ă: atît față de nume, c ît și față de verb.
Adjectivul îndepline ște, în asemenea situa ții, func ția de atribut circumstan țial.
Astfel, cel mai apropiat de elementul predicativ suplimentar este atributul circumstan țial.
Distinc ția dintre ele nu este însă doar topica diferit ă, ci ține și de planul semantic: însușirea
exprimat ă de atributul circumstan țial precede (ca timp, cauz ă, condi ție etc.) sau urmeaz ă (scop,
consecin ță) acțiunea verbal ă: Perseverent , elevul învață foarte bine (atribut circumstan țial cu nuan ță
cauzal ă). În timp ce însușirea exprimat ă prin elementul predicativ suplimentar este simultan ă cu
acțiunea verbului: Elevul învață perseverent (EPS).
Dacă verbul are diferite compliniri circumstan țiale, elementul predicativ suplimentar poate
sta:
• imediat dup ă verb, înaintea complinirilor circumstan țiale: Se sculă încet și porni
gîrbov spre casa pustie ș.a.
• după una din complinirile circumstan țiale sau necircumstan țiale: Nicoară
ascultase cartea de amenin țare cu spr înceana încă mînioas ă (M. Sadoveanu);
Urcară scările mai u șori ca niciodat ă; Am umblat astfel veseli toată ziua ș.a.
Relev ăm totu și că exist ă și situa ții cînd, în limba vorbit ă, cu preponderen ță într-o
comunicare afectiv ă, elementul predicativ suplimentar trece, accentuat, înaintea celor dou ă structuri
morfo-sintactice la care face, concomitent, referire: Prima a sosit a mea; Trist mai vine Victor;
Lilia o cheam ă; Aproape domni șoară s-a-nscris în școli înalte / Și mîinile de ghea ță și le-a făcut
mai calde, / Picioarele mai groase, grumazul mai c ărnos, / Să nu i se mai vad ă, uscată, nici un os
(T. Arghezi) etc. C înd însă elementul predicativ suplimentar este exprimat prin pronume
217
217interogative și relative, el st ă obligatoriu înaintea unit ăților lexicale c ărora li se subordoneaz ă. Cf.
Drept cine mă iei oare? (Al. Macedonski).
În ce prive ște articularea , men ționăm că, realiz înd func ția sintactic ă de element predicativ
suplimentar, substantivul, de obicei, nu prime ște articol hot ărît. Așadar, o caracteristic ă formal ă a
elementului predicativ suplimentar exprimat prin substantiv sau adjectiv este nearticularea.
Cf. Vorbește ca profesor (EPS);
Vorbește ca un profesor (circumstan țial de mod);
Vorbește mai bine ca un profesor (circumstan țial comparativ).
Astfel, majoritatea substantivelor – EPS apar exclusiv nearticulate. Cf. Ce frumos era în
crînguri / Cînd cu ea m-am prins tovar ăș (M. Eminescu) ș.a.
Dacă în contextul de mai sus prezen ța sau absen ța articolului (hot ărît sau nehot ărît)
diferen țiază func ția sintactic ă a substantivului, nu acela și lucru se întîmplă în alte contexte, unde
articularea sau nearticularea substantivului n-are nici o leg ătură cu func ția de element predicativ
suplimentar pe care acesta o exprim ă. Cf. El se dovede ște un foarte bun observator al realității sau
El se dovede ște observator al realității; Există ipostaze în care orgoliul nu ne mai apare ca un
defect pe plan social sau Există ipostaze în care orgoliul nu ne mai apare ca defect pe plan
social ș.a.
Elementul predicativ suplimentar exprimat printr-un substantiv poate fi articulat hot ărît,
dacă e determinat de un atribut: Și iată în sfînta zi de Duminica Mare m ă trezii stăpînul în regulă al
unei iepe mici și slabe (C. Hoga ș).
Nearticularea adjectivelor constituie un indiciu pre țios în cazul adjectivelor situate înaintea
substantivelor cu func ție de subiect. A șezarea adjectivelor l îngă substantiv poate duce la
interpretarea acestora drept atribute adjectivale. Forma nearticulat ă arată însă că adjectivul a șezat
înaintea substantivului este element predicativ suplimentar, deoarece nu se refer ă numai la
substantiv, ci și la verb: Văd clăile-n cîmp, pe coline / Cunosc singuraticii ulmi, / Și-acum, la
lumina ce vine, / Încep să se miște greoaie / Făpturi purtătoare de ploaie, / Se urc ă pe culmi (G.
Coșbuc).
E demn de men ționat faptul c ă identitatea specific ă a elementului predicativ suplimentar
exprimat prin gerunziu r ămîne implicit ă în planul semantic al celor dou ă verbe.
8. Confundarea elementului predicativ suplimentar cu alte p ărți de propozi ție
Parte de propozi ție controversat ă, elementul predicativ suplimentar este confundat, adesea,
cu diverse p ărți de propozi ție cu care prezint ă asem ănări: cu numele predicativ, atributul și unele
complemente (acest lucru ne-o dovedesc și denumirile154 de care s-a bucurat p înă la ora actual ă
aceast ă parte de propozi ție).
A. Pentru a distinge elementul predicativ suplimentar de numele predicativ din cadrul
predicatului nominal, vom ține cont de urm ătoarele caracteristici155:
– dubla regen ță a elementului predicativ suplimentar, în opozi ție cu simpla regen ță a
celorlalte func ții sintactice și a „raportului de ineren ță” a numelui predicativ cu subiectul;
– elementul predicativ suplimentar este, cu necesitate, o structură derivată (cf. Dana
privește fericită – Dana prive ște și este fericit ă), iar numele predicativ este întotdeauna considerat o
structur ă primar ă156;
– „ referentul ” elementului predicativ suplimentar este fie subiectul , fie un complement
(direct, indirect, de agent), în cazul numelui predicativ – obligator subiectul;
154 Despre care am pomenit mai sus
155 Exist ă și lingvi ști care consider ă EPS și numele predicativ ca apr ținînd „la acela și tip de func ție și anume
funcției sintactice cu dubl ă subordonare” (a se vedea [13]).
156 Trebuie s ă menționăm că aceast ă distinc ție asupra c ăreia insist ă majoritatea cercet ătorilor nu este relevant ă
întru totul, deoarece construc țiile cu nume predicativ permit o istorie derivativ ă. Altfel zis, construc țiile cu verbe
copulative s înt și ele interpretabile derivativ . A fi „copulativ” într-o structur ă precum Ei sînt deștepți provine din Ei sînt
și Ei au calitatea de a fi de ștepți – „sum pro habeo”. Tot derivate s înt și structurile care con țin nume predicative
exprimate prin substantive în genitiv sau acuzativ – [ Casa este a vecinului ] < [Casa este casa vecinului ]; [Masa este de
lemn ] < [Masa este mas ă de lemn ], unde, în timpul trecerii de la structura de ad încime spre cea de suprafa ță, are loc și
un proces de conversiune sintactic ă ca efect al transfer ării func ției de nume predicativ a substantivului atributului s ău.
218
218 – regentul verbal al elementului predicativ suplimentar este un verb predicativ , al numelui
predicativ – un verb copulativ sau semicopulativ;
– sub aspectul importan ței, elementul predicativ suplimentar apar ține masei func țiilor
sintactice (este o funcție secundară), numele predicativ însă aparține bazei propozi ției – predicatul
(fiind o func ție principal ă).
B. Pentru a distinge elementul predicativ suplimentar de complementul circumstan țial de
mod, în cazul c înd ambele s înt exprimate prin gerunzii, vom ține cont de faptul c ă conținutul
elementului predicativ suplimentar nu intr ă în aceea și sferă semantic ă cu aceea a verbului la care se
referă, nu poate caracteriza ac țiunea verbului, în timp ce con ținutul complementului circumstan țial
intră în aceea și sferă semantic ă cu aceea a verbului determinat și poate caracteriza ac țiunea acestuia.
Cf. Merge cîntînd; Vine zîmbind ; Înaintează cercet înd; Vorbește privindu -mă (EPS) // Merge
șchiop ătînd; Vine alerg înd; Înaintează tîrîndu-se; Vorbește fonfăind (CCM). În primul caz, avem
EPS, întrucît conținutul semantic al celor patru gerunzii, prin care s înt exprimate, nu intr ă în sfera
semantic ă a celor patru verbe-predicate ( merge, vine, înaintează, vorbește), adic ă nu poate
caracteriza ac țiunile acestora, exprim înd procese diferite ce se desf ășoară simultan și paralel cu ale
acestora. În al doilea caz, avem însă complemente circumstan țiale modale, reale, de calitate, întrucît
conținutul semantic al gerunziilor intr ă în sfera semantic ă a verbelor-predicate din cele patru
propozi ții, adic ă poate caracteriza ac țiunile acestora.
C. Referirea simultan ă dubl ă a con ținutului unui element predicativ suplimentar la verbe și
la nume, precum și existen ța unor nuan țe circumstan țiale la unele dintre structurile sale constituie
trăsături comune cu acelea ale unui atribut circumstan țial157. Pentru a deosebi elementul predicativ
suplimentar de atributul circumstan țaial, vom ține cont de urm ătoarele :
– gruparea cert ă a elementului predicativ suplimentar cu verbul (exprimat ă prin topic ă: e
așezat, cu prec ădere, l îngă un verb) și gruparea cert ă a atributului circumstan țial cu numele
(exprimat ă tot prin topic ă: e așezat întotdeauna înaintea verbului și a numelui de care este mai
apropiat);
– absen ța la atributul circumstan țial a nuan ței de mod;
– prezen ța permanent ă a nuan țelor circumstan țiale la atributul izolat circumstan ți-al – de
timp, cauz ă, concesie: Tînăr, omul își dorește multe – nuan ță temporal ă; Prevăzător, omul nu va
pleca într-acolo – naun ță cauzal ă; Sănătos, omul se poate apuca de orice lucru – nuan ță
condi țională; Supărat pe el, se dusese totu și la concert – nuan ță concesiv ă etc.) și eventuala lor
lipsă la elementul predicativ suplimentar: Prin care trece albă regina nop ții moartă).
D. A nu se confunda EPS cu atributul. Remarc ăm că distinc ția dup ă sens este uneori clar ă,
permi țînd diferen țierea EPS de atribut. Cf. Declar ședința închis ă (EPS) – Conduce ședința închis ă
(atribut), alteori mai pu țin clar ă. Cf. Are părul blond (EPS) – Are păr blond (atribut).
E. Nu trebuie confundat EPS cu circumstan țialele de timp (CCT) și instrumentale (CCI),
atunci c înd sînt exprimate prin gerunzii a șezate dup ă verbele determinate. Cf. Vine cîntînd spre noi
(EPS); I-a însurat trăind (CCT); Înaintează în pădure tăind lianele (CCI) ș.a.
F. Nu trebuie confundat complementul circumstan țial de loc (CCL) (din unele construc ții
eliptice de verbul-predicat reprezentat prin a se afla ) cu elementul predicativ suplimentar. Cf. O
credea la p ărinți (= „Credea c ă se afl ă la părinți”); S-a visat acas ă (= „A visat c ă se afl ă acasă”),
unde construc țiile la părinți și acasă sînt CCL, și nu elemente predicative suplimentare.
9. Punctua ția elementului predicativ suplimentar
Indifirent de topic ă, elementul predicativ suplimentar nu se desparte prin virgul ă de cele
două elemente regente ale sale: Am lăsat-o pe mama liniștită.
Numai o intercalare poate separa elementul predicativ suplimentar de regen ții săi: Dănuța,
Vlad și Mihai privesc, f ără îndoială, atenți la desene animate .
Notă: Într-o topic ă afectiv ă, folosite cu v ădite valori stilistice, elementele predicative
suplimentare pot s ă se izoleze (mai ales dac ă sînt folosite în perechi). Cf. Eu, la o mescioar ă,
157 Unii cercet ători nu fac distinc ție între elementul predicativ suplimentar și atributul circumstan țial (a se
vedea, în acest sens, C. Dimitriu, care nume ște aceast ă parte de propozi ție atribut circumstan țial / completiv) [14, p.
1478].
219
219singur , așteptam, resemnat un biet șvaț, comandat de dou ă ceasuri (G. Ibr ăileanu); Toate pe-aici
și-au lăsat, / vestigii , pleoapele. / Unda îngroapă-le, / Valul dezgroap ă-le! (L. Blaga); Călătorind
pe malul furtunilor latine, / L-am întîlnit, sol pașnic, pe-o st încă de topaz (T. Arghezi); Dorina
rămase o clip ă cu ochii c ăscați, apoi gemu, rănită, și se prăvăli (M. Eliade); După cîtăva vreme
apăru la o cotitur ă piscul Hor ăicelului, grandios și comic , cu profilul acvilin al unei jum ătăți de
cască normand ă (G. Ibr ăileanu); S-a rezemat pe bra țul meu, caldă și îngîndurat ă (C. Petrescu) ș.a.
Alteori izolarea elementului predicativ suplimentar intervine pentru a se evita echivocul
semantic. Cf. Bine-ți pare să fii singur, crai b ătrîn fără de minți, / Să oftezi dup-a ta fată, cu
ciubucul între din ți (M. Eminescu) ș.a.
10. Valorile stilistice ale elementului predicativ suplimentar
Elementul predicativ suplimentar poate ap ărea în context, av înd diverse valori stilistice:
– într-o enumerare, exprimat prin gerunzii coordonate ( în juxtapunere sau jonc țiune):
Dacă-i întîlni / Măicuța bătrînă / Cu brîul de lînă, / Din ochi lăcrimînd, / Pe cîmp alerg înd, / Pe
toți întreb înd / Și la toți zicînd (Miori ța) [unde enumerarea gerunziilor sugereaz ă zbuciumul
mamei]; Îl văd […] / muncind …, / luptînd, căzînd și ridic îndu-se iar, murind în șes și renăscînd în
munți (A. Vlahu ță) [unde enumerarea sugereaz ă lupta ne întrerupt ă a poporului rom ân în cursul
secolelor] ș.a.
– de anadiploză (repeti ția din finalul unei propozi ții la începutul propozi ției urm ătoare):
Au venit dezlega ți! Dezlega ți s-au întors la casele lor (Z. Stancu) ș.a.
– de epitet : Soarele ce azi e m îndru el îl vede trist și roș (M. Eminescu); Din izvoare și
din gîrle / Apa sun ă somnoroas ă (M. Eminescu) ș.a.
– de metaforă: Te-aștept să te cobori / Petal ă de pe flori, / S ădită în azur (T. Arghezi)
ș.a.
– de inversiune (cînd se afl ă înaintea regentului): Ești ca vioara, singur ă, ce cîntă (T.
Arghezi); De departe, stinse , ajungeau p înă la el zvonurile glasurilor din p ădure (M. Eliade) ș.a.
– de repetiție (ce subliniaz ă, de obicei, ideea de superlativ absolut): Porumbul st ătea
adunat grămezi-grămezi ; Cartea am cump ărat-o nou-nouță ș.a
– de elipsă: Ieri a venit pl îngînd, ast ăzi … [vine rîzînd] ș.a.
Notă: Pentru a ob ține anumite efecte stilistice, scriitorii, ca și vorbitorii de r înd, de altfel,
izoleaz ă inten ționat elementul predicativ suplimentar cu ajutorul pauzei și al punctului: Pășeau pe
drumul pr ăfuit. Obosi ți și gînditori ș.a.
Subordonata predicativ ă suplimentar ă
Subordonata predicativ ă suplimentar ă este subordonata care îndepline ște func ția de EPS at ît
pe lîngă un verb (tranzitiv sau intranzitiv), o locu țiune verbal ă sau interj ție predicativ ă din
propozi ția regent ă, cît și pe lîngă un substantiv, pronume sau numeral cu func ție de subiect, CD sau
CI în aceea și propozi ție regent ă: Îl văd cum planeaz ă (determin ă verbul-predicat văd și pronumele
îl); Cei doi au plecat cum se aflau ; Se uita la mine cum lucrez ; Copilul a fost a șezat pe pat așa
cum se afla ; Pe tustrei îi dăm ca exemplu cum procedeaz ă; Îl simt că-i abătut; Îl cunosc cine este ;
O știu de ce este în stare ; Le păstrez precum erau ; Îi văd cît sînt de r ăi; Mă uit la ea ce încrezut ă
este; Uitați-vă la el ce isprav ă a făcut; Tot ce putea s ă facă era să mă pună la curent (M. Preda);
Noaptea cerul e viu, îl vezi cum se rote ște (Z. Stancu).
Subordonata predicativ ă suplimentar ă exprim ă un fapt sau o ac țiune referitor (referitoare) la
subiect din propozi ția regent ă și simultan( ă) cu faptul sau cu ac țiunea exprimat( ă) de verbul, de
locuțiunea verbal ă sau sugerat( ă) de con ținutul interjec ției predicative din propozi ția regent ă.
Subordonata predicativ ă suplimentar ă este mai slab reprezentat ă cantitativ, în planul frazei
decît EPS în planul propozi ției. Datorit ă dublei determin ări simultane și diferite, PSP concentreaz ă
în ea, în planul frazei, valoarea unei subordonate atributive și a unei subordonate completive, a șa
cum, în planul propozi ției, EPS concentreaz ă în el valoarea unui atribut și a unul complement, în
același timp. De aceea subordonata predicativ ă suplimentar ă nu beneficiaz ă de o anumit ă întrebare,
valoarea ei fiind dedus ă din context, întocmai ca valoarea EPS.
220
220Topica . Subordonata predicativ ă suplimentar ă stă aproape numai dup ă propozi ția regent ă.
Extrem de rar ea se poate afla înaintea regentei: Și așa cum se g ăsea a intrat în auditoriu . (topic ă
afectiv ă).
Punctuația. Subordonata predicativ ă suplimentar ă nu se desparte prin virgul ă de propozi ția
ei regent ă.
Contragerea . Subordonata predicativ ă suplimentar ă se poate reduce, prin contragere, la
echivalentul ei sintactic din planul propozi ției –EPS: Cei doi au plecat cum se aflau (=sup ărați); Se
uita la mine cum lucrez (lucrînd); Îl știu ce poate face (=capabil de orice); Îl găsesc precum era
(=neschimbat).
Cumulul de func ții sintactice (Valoarea sintactic ă dublă)
Un grup de cuvinte are uneori simultan valoarea a dou ă sau mai multe p ărți de propozi ție:
Cf. De jur împrejur, se întind dealurile cu vegeta ția arsă ca de acid sulfuric ( G. Bogza) [CModal
comparativ și complement de agent];
Din Grîușor, privirea poate s ă alerge pe deasupra întregii regiuni petrolifere, ca peste un
cîmp de experien țe (G. Bogza) [CCComparativ cu nuan ță condi țională și CCLoc];
Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l prin răzătoare (T. Arghezi); Olguța arunca coji țele, vehement,
ca niște insulte farfuriei (E. Teodoreanu) [CD și Comparativ cu nuan ță condi țională].
Nu aș vrea decît un cal , pe care s ă merg alături de camarazii mei (Camil Petrescu); Fiecare
nu poate lua cu sine decît faptele lui bune (T. Vianu) [CD și C de excep ție].
Grupurile de cuvinte cu valoare sintactic ă dublă se comport ă astfel:
a) Unele satisfac dou ă valen țe ale aceluia și element regent: ca peste un c împ satisface valen ța
verbului să alerge de a primi un CModal Comparativ și însușirea aceluia și verb de a primi un CLoc;
b) Altele satisfac dou ă însușiri combinatorii ale aceluia și element regent, dar, în plus, intr ă în
relație și cu alt cuv înt: ca niște insulte satisface dou ă valente ale lui arunca , dar se combin ă și cu
cojițele (autorul face o compara ție între cojițe și insulte ).
c) Uneori un singur cuv înt are valoare sintactic ă dublă și satisface simultan dou ă valen țe a dou ă
cuvinte regente (atributul circumstan țial și elementul predicativ suplimentar): Cf . Furat ă de
gînduri , doamna Deleanu nu b ăgase de seam ă că Dănuț ațipise pe genunchii ei (E. Teodoreanu);
Legați la coate -i numeri; s înt o sută (T. Arghezi) [Atribut circumstan țial]; Ochii îl priveau mereu,
nemișcați, cu aceea și umbră de spaim ă (L. Rebreanu) [EPS].
221
221
Dubla valoare sintactic ă a unor propozi ții din cadrul frazei
Așacum în propozi ție exist ă părți de propozi ție cu valori duble, în fraz ă se întîlnesc c îteodat ă
propozi ții subordonate care îndeplinesc simultan dou ă func ții: Cf. Mulți scriitori au scris operele
lor de frunte în epoca de lupte și de necazuri, adică tocmai atunci c înd săvîrșeau cele mai grele
experien țe de via ță [PST: cînd au scris?; Apozitiv ă pentru epoca ] (Al. Philippide); Ne mirăm
fiecare de ispr ăvile celuilalt, bucur îndu-ne sincer c ă sîntem ni ște vînători cum nu se mai afl ă alții
(M. Sadoveanu) [PSCI și PSCauzal ă].
222
222FUNCȚIILE SINTACTICE
Se poate afirma c ă „func țiile sintactice purtate de unit ățile sintactice apar doar ca rezultat al
unor raporturi sintactice”. Func țiile sintactice reprezint ă adaosurile de informa ție gramatical ă
dobândite de unit ățile sintactice de grad inferior în cadrul unit ăților sintactice de grad superior, ca
urmare a contract ării unui raport sintactic generator de func ții sintactice în cadrul planului sintactic
al comunic ării propriu-zise sau al comentariilor. La acestea, în primul r ând se aplic ă principiul
general de identificare a raporturilor sintactice: importan ța diferit ă a unit ăților sintactice și existen ța
planurilor diferite de comunicare, comunicarea propriu-zis ă și planul comentariilor. Numai c ă
aceast ă dihotomie este destul de rigid ă și necesit ă amelior ări conceptuale: capacitatea unit ăților
sintactice și a raporturilor dintre ele de a se constitui în comunicare despre sine sau despre o alt ă
comunicare este, din punctul nostru de vedere, argument în favoarea ideii c ă, pe l ângă planul
comunic ării propriu-zise și cel al comentariilor, se pot identifica încă două: planul explic ării/
interpret ării și planul traducerii / echival ării aceleia și /altei comunic ări în mintea și în gândirea
vorbitorului de limb ă română contemporan ă.
Un raport lingvistic oarecare, pentru a fi sintactic, trebuie s ă se stabileasc ă între unit ăți
sintactice, iar o func ție, pentru a fi calificat ă drept func ție, trebuie s ă fie generat ă de raporturi
sintactice. Astfel, se poate considera c ă cele dou ă planuri de comunicare se pot distinge și din
perspectiva obiectiv (dictum gramatical) – subiectiv (modus gramatical) cu precizarea c ă prin
obiectiv înțelegem, conven țional, subiectivitatea primar ă, imanent ă a actului de comunicare.
Prin urmare, func țiile sintactice pot ap ărea la nivele diferite, tipic fiind nivelul propozi ției,
unde func țiile sintactice generate de ineren ță și de subordonare s Înt purtate de partea de propozi ție,
iar analogic, nivelul frazei la care func țiile sintactice generate de subordonare sunt purtate de
propozi ții și de substitute.
Funcțiile sintactice din limba rom ână pot fi clasificate în principiu în urm ătoarea manier ă:
a) func ții sintactice identificabile dup ă informa ția gramatical ă și apoi dup ă informa ția
semantic ă [S și P din propozi ție, care contracteaz ă raportul sintactic de ineren ță; propozi ția
subiectiv ă și predicativ ă din fraz ă, care sunt cerute de insuficien ța regen ților lor; atributul
determinativ (din propozi ție și din fraz ă), complementul intern, complementul direct ș. a. ] ;
b) func ții sintactice identificabile mai întâi dup ă informa ția semantic ă și în al doilea r ând
după informa ția gramatical ă [apozi ția (din propozi ție, fraz ă, text) și circumstan țialele (teoretic de
toate felurile, din propozi ție și din fraz ă) ];
c) func ții sintactice identificabile prin luarea în considera ție în măsură egal ă atât a
informa ției semantice, c ât și a informa ției gramaticale (este cazul atributului, al complementului
indirect, ori al atributului circumstan țial).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: 1 UNIVERSITATEA DE STAT “A. RUSSO” CATEDRA LIMBA ROM ÂNĂ LIMBA ROM ÂNĂ CONTEMPORAN Ă SINTAXA (curs de lec ții) Autor: Lilia TRINCA, lect. sup., dr…. [607109] (ID: 607109)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.