1 UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI” – CLUJ -NAPOCA FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO -CATOLICĂ – ORADEA SPECIALIZAREA – TEOLOGIE PASTORALĂ LUCRARE DE… [624033]

1 UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI” – CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO -CATOLICĂ – ORADEA
SPECIALIZAREA – TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific Absolvent: [anonimizat] 2017

2
UNIVERSITATEA „BABE Ș-BOLYAI” CLUJ -NAPOCA
SPECIALIZAREA – TEOLOGIE PASTORAL Ă

LUCRARE DE DISERTAȚIE

RESPONSABILITATEA FAMILIEI
ÎN FORMAREA UNEI SOCIETĂȚI SĂNĂTOASE

Coordonator științific Absolvent: [anonimizat] 2017

3
Cuprins

SIGLE ȘI ABREVIERI ……………………………………………………………………5
INTRODUCERE……………………………………………………………………………. 7

CAPITOLUL I: FAMILIA ȘI C ĂSĂTORIA ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ ……… ……..9
1. Experiența primară a Israelului în Vechiul Testament……………………………10
1.1. Legislația în pentateuh …………………………………………………………….10
1.2. Geneza și cărțile profetice: aprofundare teologică ……………………………..11
1.3. Principii de importanță etică veterotestamentară ……………………………….12
2. Noul Testament……………………………………………………………………….13
2.1. Repere evanghelice ……………………………………………………………..…14
2.2. Sfântul Paul și conceptul legat de familie ………………………………………..14
2.3. Familia în misterul răscumpărării ……………………………………… …………16

CAPITOLUL II: ROLUL FAMILIEI ÎN VI AȚA ȘI ACTIVITATEA BISERICII …….. 18
1. Misiunea familiei în Biserică…………………………………………………………19
1.1. Rolul și practica credinței în mediul familial ……………………………………..20
1.2. Familia creștină și importanța existenței ei în Biserică …………………………21
1.3. Aspectul sacru și necesitatea sfințeniei familiei în Biserică ……………………22
2. Familia: comunitate evanghelizată și evanghelizatoare………………………….23
2.1. Familia și promovarea adevăratelor valori ………………………………………25
2.2. Familia și practicarea propriei credințe …………………………………………..26
2.3. Evanghelizarea prin ospitalitate …………………………………………………..27
2.4. Isus Cristos – model de rugăciune pentru familie ………………………………28
3. Viața comunitară și rugăciunea individuală………………………………………..29
3.1. Importa nța rugăciunii comune în promovarea valorilor creștine ………………31
3.2. Rolul decisiv al părinților în transmiterea credinței ………………………..……32

CAPITOLUL III: RAPORTUL FAMILIEI CU SOCIETATEA ……………………… 33
1. Importanța familiei în echilibrul social………………………………………………31
1.1. Familia: loc de socializare și umanizare …………………………………………36
1.2. Existența familiei ca model etic de în restaurarea societății ………… …….. … 37
1.3. Problema familiei și implicarea ei în societate …………………………………. 38
1.4. Participarea familiei în dezvoltarea umană și socială …………………… ……. 41

4
2. Căsătoria creștină – model de responsabilitate umană…………………………42
2.1. Implicarea părinților în dezvoltarea umană și spirituală a familiei ……………44
2.2. Familia – școală de promovare a v alorilor creștine în educația copiilor……..46
2.3. Familia – loc al educației la ascultare……………………………………………49
2.4. Familia – ambient social al educației la pace ……………………………………52
2.5. Familia – responsabilă de transmiterea credinței …………………………………… 53

CONCLUZII ȘI PROPUNERI …………………………………………………………..54
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………….56

5
Sigle și abrevieri

AA Decretul despre apostolatul laicilor al Conciliului al II -lea din Vatican, Apostolicam
Actuositatem.
AA. VV . Autori vari.
AG Decretul privind activitatea misionară a Bisericii a Conciliului al II -lea din Vatican,
Ad gentes .
Ap Cartea Apocalipsului
AAS „Acta Apostolicae Sedis. Commentarium officiale”, Città del Vaticano.
Cf. confer/confr untă.
CA Scrisoarea enciclică a lui Ioan Paul al II -lea, Centesimus annus , 1991.
CBC Catehismul Bisericii Catolice
1Cor Prima scrisoare a sfântului apostol Paul către Corinteni .
Dt Cartea Deuteronomului
DV Constituția dogmatică despre revelația divină a Conciliului al II -lea din Vatican,
Dei Verbum.
Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni.
Ez Cartea profetului Ezechiel
Ex Cartea Exodului
Fap Faptele Apostolilor.
FC Exortația apostolică a Pape i Ioan Paul al II -lea, Famiaris consortio , 1981.
GE Declarația despre educația creștină, a Conciliului al II -lea din Vatican, Gravissimus
Educationis.
Gen Cartea Genezei.
GS Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană , a Conciliului al II –
lea din Vatican, Gaudium et Spes .

6
HV Scrisoarea enciclică despre viața umană a Papei Paul al VI -lea, Humanae Vitae ,
1968 .
In Evanghelia după sfântul Ioan.
Lev Cartea Leviticului.
LG Constituția dogmatică despre Biserică, a Conciliului al II -lea din Vatican, Lumen
Gentium .
Mt Evanghelia după sfântul Matei.
MSA Revista Mesagerul sfântului Anton.
Prov Cartea Proverbelor.
Ps Cartea Psalmilor.
1Pt Prima Scrisoare a sfântului apostol Petru.
SC Constituția despre liturgie, a Conciliului al II -lea din Vatican, Sacrosanctum
Concilium .
Sir Cartea lui Ben Sirah

7
INTRODUCERE

Întemeiată prin căsătorie, familia este nucleul social fundamental, celula societății care îi
unește pe soți și pe descendenții acestora. În contextul familial, relațiile biologice se împletesc cu
relațiile spirituale, materiale, sociale și economice.
Privind și analizând cursul dezvoltării istorice, observăm că schimbările culturale și sociale
au avut profunde repercusiuni asupra unei analize concrete a căsătoriei și a vieții de familie. În
orice tratat referitor la familie, înainte de toate este necesar să aruncăm o privire asupra realității
empirice a familiei, adică, asupra acelor aspecte care demonstrează existența concretă a familiei,
realități ce s unt profund condiționate de mediul cultural și social.
În conformitate cu învățătura celui de -al doilea Conciliu din Vatican, Biserica, are
îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor, și de a le interpreta la lumina Evangheliei,
astfel încât s ă poată răspunde, într -un mod adaptat fiecărei generații, la întrebările fără sfârșit ale
oamenilor, asupra sensului vieții prezente și viitoare și asupra relației reciproce dintre ele1.
Observăm că printre semnele timpurilor, care au influențat cel mai mu lt familia și care cer o
interpretare din perspectiva evanghelică, sunt cu siguranță, profundele transformări de natură
economică, juridică, psihologică și socială, pe care instituția familială le -a suportat cel mai mult
în decursul ultimului secol. Nu ne putem sustrage în a le examina, dar înainte de toate trebuie să
vedem ceea ce ne spune Gaudium et Spes cu privire la acest subiect: „Condițiile economice, socio –
psihologice și politice de astăzi, provoacă și în familie perturbări deloc neglijabile (…) Toat e
acestea neliniștesc conștiințele. În același timp tăria, și soliditatea instituției matrimonială și
familială se manifestă tocmai prin faptul că transformările profunde ale societății de azi, în ciuda
dificultăților ce izbucnesc de aici, face să apară, f oarte adesea și în diferite feluri, adevărata natură
a acestei instituții”2.
Aruncând o privire asupra istoriei culturale a familiei, observăm că familia era considerată
ca o stâncă de nemișcat între furtunile unei lumi în continuă evoluție și transformare .
Dezvoltarea și revoluția industrială din ultimele două secole, a produs o schimbare a lumii
care a trecut de la o economie de subzistență la o economie de consum, ceea ce a condus în mod
normal la o neglijare a familiei. În realitate, cu toate schimbările prezente în istorie, familia pare
capabilă să recupereze noi spații și funcții și, chiar dacă poziția sa socială este diminuată, totuși,
rămâne o reali tate de care omul are mereu nevoie pentru promovarea demnității umanității sale.

1GS, 4.
2GS, 47.

8
Transformările care au avut loc în decursul istoriei, ni se dezvăluie deci, într -o formă
ambivalentă: aceste transformări, aduc cu sine serioase pericole în ceea ce privește f amilia și
misiunea sa specială, dar ne descoperă și noi posibilități. În acest context, familia își pierde unele
funcții sociale, educative și economice, dar descoperă o funcție mult mai autentică și un nou mod
de a fi, ca loc al raportului interpersonal b azat pe iubire și responsabilitate.
Pentru cel care citește semnele timpului în lumina credinței, desprinderea coeziunii familiale
de stâlpii juridici, economici și culturali; edificarea familiei pe o viață liberă, de dăruire și de iubire,
revelează adevăr ata natură a familiei; comuniunea de viață și de iubire, reflexia vieții trinitare și
semnul unirii dintre Cristos și Biserica sa.
Doar din acest unghi putem aborda realitatea profundă a familiei, acea realitate care
depășește datele empirice și condiționă rile socio -culturale, și descoperă în familie, liniile esențiale
și universale ale unui plan divin.
Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, a scris în exortația apostolică Familiaris Consortio :
„Familiile noastre trebuie să -și afle elanul de la început!”3 Famili a este înainte de toate chemată să
devină ceea ce a fost la origine, să dezvolte toate posibilitățile pe care le poartă în sine, daruri
primite din partea Domnului. Planul de creație a lui Dumnezeu asupra familiei este gravat în însăși
natura familiei.
Analizând anumite linii fundamentale referitoare la căsătorie și familie, vreau să evidențiez
înălțimea și responsabilitatea vocației credincioșilor în Cristos și obligația lor de a aduce în lume
roade pentru viață. De asemenea doresc să individualizez din pu nctul de vedere al Sfintei Scripturi
și al reflexiei teologico -morale, probleme existente în această instituție: familia. Raportul dintre
credință și sacramentul căsătoriei, unitate, indisolubilitate, fecunditate, slujire în Biserică și în
societate. Famil ia, descoperindu -se ca o comunitate de viață și de iubire, întemeiată de Domnul,
dar pe deplin umană, este chemată să devină semn profetic pentru ca toate familiile să
conștientizeze responsabilitățile ce le revin și să trăiască în mod autentic valorile ce o compun.

3FC, 86.

9
CAPITOLUL I
CĂSĂTORIA ȘI FAMILIA ÎN PLANUL LUI DUMNEZEU

Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu nu este un tratat sistematic de norme deja
codificate, însă deschide noi orizonturi către perspective ce scot în evidență adevăratele valori,
maturizate în experiența unei credințe pe care o descoperim prin studierea cu atenție a Vechiului
și Noului Testament.
Ținând cont de actualul context socio -cultural, este nevoie să descoperim lumina revelației
creștine, pentru a descifra și a orienta realitatea raportului dintre bărbat și femeie, așa cum se
configurează în cad rul căsătoriei și al familiei.
În acest sens, se poate recunoaște cum istoria răscumpărării se face cunoscută și prin
căsătorie, adică cum trebuie să fie descifrat planul iubirii lui Dumnezeu și semnificația experienței
conjugale. Planul mântuitor voit de Dumnezeu și realizat de Isus Cristos, primește în sine toată
substanța și valoarea iubirii umane, o eliberează de superficialitate și ambiguități, o întărește și o
transformă pentru a ne face un semn al împărăției sale4 în această lume. Familia creștină de vine
un loc în care misterul lui Dumnezeu se arată și se exprimă în diverse moduri și, în același timp,
este și un loc uman în care ne este dat să descoperim misterul lui Dumnezeu. Prin căsătorie, relația
bărbat -femeie retrimite concepția noastră despre fa milie dincolo de orizonturile profane ale acestei
lumi; dar acest aspect își găsește adevărata semnificație și deplina realizare doar în puterea alianței
dintre Dumnezeu și umanitate. Căsătoria este o realitate pământească și, în același timp, mister al
mântuirii.
Cuvântul lui Dumnezeu, analizat în profunzimea -i specifică, face să se întrevadă două
perspective importante: una antropologică, în care sexualitatea este relația amoroasă și fecundă; și
una teologică, care acceptă sexualitatea în așteptările și conflictele sale, chiar și ca profeție, anunț
și mărturisire a legământului.

4Cf. M. D A CRISPIERO , Il matrimonio cristiano, Marietti, Torino 1976, 106.

10
1. Vechiul Testament și începutul experienței israelitice

În mentalitatea poporului israelit, noua idee de Dumnezeu aduce cu sine o nouă concepție a
omului și valoarea sexualit ății umane, pentru care în timp se va avea o aprofundare progresivă a
sensibilității morale care se va exprima doar la nivel normativ.
Aruncând o privire asupra cărții Genezei și a altor mărturisiri ale Pentateuhului, găsim multe
obiceiuri familiale deloc străine obiceiurilor popoarelor contemporane Israelului, cum ar fi
concubinajul, poligamia, divorțul. Obiceiuri de viață care puțin câte puțin vor fi modificate de
legea mozaică și de profeți.
Nu lipsesc mărturisirile cu privire la raporturile afective din tre soț și soție: „Și a slujit Iacob
pentru Rahela șapte ani și i s -a părut numai câteva zile, pentru că o iubea” ( Gen 29,20); dar primatul
soțului era total la nivel de drept și moral. Într -un asemenea context un loc principal îl ocupă
valoarea fecundităț ii femeii, urmașii și ereditatea de parte bărbătească.

1.1. Legislația în Pentateuh

Normele ebraice, după experiența exodului manifestă o dublă intenție: conține abuzurile cu
privire la instituția familiară și orientarea în mod progresiv a poporului lui Dumnezeu către valorile
sociale și morale mai înalte: statutul monogamic al familiei și apărarea rolului și persoanei femeii.
Poporul israelit este chemat să răspundă în mod adecvat Alianței oferite de Dumnezeu.
Se pot vedea câteva dispoziții ale Pentateuh ului cu privire la:
– respingerea femeii la divorț, deși era dreptul soțului, sunt puse anumite restricții și condiții
în favoarea femeii ( Dt 24,1-4 );
– adulterul, este în mod formal proscris, chiar dacă sunt apărate înainte de toate drepturile
soțului a cărui soție a avut relații adultere; pedepsirea cu moartea ;
– protecția femeii, este codificată chiar dacă nu are încă drepturi egale cu bărbatul. În familie,
femeia are un rol deosebit față de fii și doar pentru aceasta este respectată: „Cinstește pe ta tăl tău
și pe mama ta, ca să -ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău
ți-l va da ție”( Ex 20,12);
– impedimentele matrimoniale, pentru a proteja instituția familială de abuzuri; sunt interzise
unirile între persoanele le gate de un grad de înrudire prea apropiat (Lv 18,6 -18);
– leviratul, pentru apărarea urmașilor moștenitori.

11
1.2. Geneza și cărțile profetice: analiză teologică

Poporul israelit este condus către înțelegerea de sine și a istoriei proprii, în planul origin ar al
lui Dumnezeu, la lumina experienței religioase pe care o face sub acțiunea lui IHWH:
a) Primele trei capitole ale genezei prezintă o învățătură teologică care nu se limitează în a
considera planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru Israel, dar îmbră țișează toate dramele și
întrebările nerezolvate ale vieții; sensul diferenței complementare dintre sexe, misterul iubirii
umane împreună cu bucuriile și dramele ei, realitatea căsătoriei și a familiei5.
Primul om se bucură de o atenție deosebită din partea lui Dumnezeu, care îl cheamă să iasă
din singurătate: „Și a zis Domnul Dumnezeu: că nu este bine ca omul să fie singur; să -i facem
ajutor potrivit pentru el”( Gen 2,18). Astfel Dumnezeu din coasta luată de la bărbat a plăsmuit -o
pe femeie, care însă nu este străină de el, dar este parte din el, cu aceeași demnitate și capacitate
de dialog și iubire: „Și a zis Adam: Iată aceasta -i os din osoasele mele și carne din carnea mea; ea
se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” ( Gen 2,23).
Atracția naturală dintre sexe duce la comuniune exclusivă, totală și permanentă, care
depășește orice altă legătură existentă: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va
uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” ( Gen 2,24).
Observăm cum se evidențiază necesitatea relației inter -personale care presupune egalitatea
dintre bărbat și femeie, și duce astfel la unirea fizică unică și indisolubilă.
Și Dumnezeu a spus: „ Să-l facem pe om după imaginea și asemănarea noastră, … bărbat și
femeie i -a creat”( Gen 1,26-27 ). Omul în integritatea sa este imaginea lui Dumnezeu în distincție
și raport dintre bărbat și femeie. Acest raport creează dialogul ce îi deschide spre darul iubirii, al
fecundității, reproducând astfel imaginea lui Dumnezeu, care este î n mod esențial o iubire care se
dăruiește, comuniune. Cuplul ca atare este chemat să primească cu bucurie darul vieții după
porunca lui Dumnezeu: „Și Dumnezeu i -a binecuvântat, zicând: Crește -ți și vă înmulțiți și umpleți
pământul și -l supuneți…” ( Gen 1,28).
Faptul că Dumnezeu l -a creat pe om după imaginea sa include în mod necesar în sine puterea
de atracție a iubirii6. Diferențierea sexuală desemnează creatura umană ca subordonată în mod
esențial unei vieți de comuniune7. Experiența păcatului originar însă rănește în mod profund unirea
dintre bărbat și femeie ( Gen 3). În acest cuplu intră experiența dezordinii, a diviziunii și a
pasionalității care duce către o dominare a unuia sau a altuia. Totodată Dumnezeu nu -i
abandonează, le redă demnitatea pierdut ă: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii

5 Cf. W. KASPER , Teologia del matrimonio cristiano, Queriniana, Brescia 1985, 181.
6 Cf. S. C IPRIANI , Matrimonio, in AA.VV Nuovo Dizionario di Teologia Biblica, Cinisello Bologna 1988, 924.
7 Cf. E. R. T URA, Il Signore camina con noi. Introduzione ai sacramenti, G regoriana, Padova 1987, 925.

12
lui îmbrăcăminte de piele și i -a îmbrăcat” ( Gen 3,21), dar pune limite și legi care sunt de real folos
și trebuiesc privite ca o educare împotriva tentației și a altor încălcări. Se deschide perspectiva u nei
răscumpărări: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți
va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” ( Gen 3,15).
b) Alianța dintre Dumnezeu și popor și căsătorie se luminează reciproc. Căsătoria este privi tă
ca un fapt uman și social, este dobândită din noua experiență eliberatoare a alianței dintre
Dumnezeu și poporul său.
Profeții, mesagerii lui Dumnezeu, sunt cei care s -au folosit de imagini ale iubirii și
angajamentului conjugal ca bază pentru înțeleger ea atitudinii milostivirii și credincioase, plină de
iubire a lui Dumnezeu cu privire la poporul său. Imaginea familiei devine gramatica umană pentru
a silabisi iubirea fidelă al lui Dumnezeu, pentru a semnifica natura dialogată, inter -personală a
alianței8. Dumnezeu este reprezentat de imaginea mirelui, pe când Israel este mireasa adesea
infidelă.
c) Aspirația către ideea monogamică, se face într -un mod mai frecvent și explicit în perioada
post-exilului. Cărțile sapiențiale, în perspectiva religioasă și mo rală trezesc atenția asupra
caracterului distructiv al unei sexualități dezordonate ( Sir 9,2-9); în mod particular, amintește
pericolul reprezentat de femeia străină. Este propusă și elogiată ideea femeii puternice și înțelepte,
credincioasă căsătoriei, ca pabilă să -i educe fiii ( Prov 31,10 -31). Adulterul este pedepsit cu
moartea.

1.3. Principii de relevanță etică veterotestamentară

Inițiativa divină în cazul realității matrimoniale este prezentată ca intervenție directă în
creație, de binecuvântare și d e aprobare a bunătății sale native așa cum se observă în cartea Genezei
1-2 structura rudeniei, cu exigențele sale, are o importanță fundamentală pentru concretizarea eticii
conjugale în Vechiul Testament. Totodată dimensiunea electivă și afectivă este înt otdeauna
prezentă chiar dacă într -un mod silențios și nu prea explicit. O asemenea dimensiune este în mod
efectiv simțită și trăită în raportul cuplului, și poate fi utilizată pentru a exprima alianța dintre
Dumnezeu și poporul său.
Profeții indică prin m irele divin victoria virtuților îndurării și fidelității. Atenția cade asupra
alianței dintre Dumnezeu și popor, iar în acest mod căsătoria este implicată, luminată, permițând
astfel să -i fie aprofundată întreaga sa valoare etică, spirituală și umanizată a căsătoriei. Unirea

8Cf. W. K ASPER , Teologia del matrimonio cristiano, 27.

13
familială, în Vechiul Testament are o importantă funcție simbolică, care la rândul ei fructifică
elementele relaționale care o constituie: iubirea, fidelitatea, alianța și duioșia9.
Nu numai primul cuplu este binecuvântat de Dumnezeu, ci însăși fertilitatea este considerată
o binecuvântare divină și este invocată ca atare: „Și au binecuvântat pe Rebeca și i -au zis: sora
noastră, să se nască din tine mii și zeci de mii și să stăpânească urmașii tăi porțile vrăjmașilor lor”
(Gen 24,60). A stfel fiii sunt considerați darul lui Dumnezeu, pentru urmașii lui Israel și pentru
fiecare familie,iar lipsa acestora era considerată absența binecuvântării divine.
În acest context există relaț ii vii și personale, care unesc membrii familiei. Însă, împreună
cu relațiile principale ale cuplului, și alte raporturi dobândesc noi prospective teologice și etice.
Tatăl devine conducătorul, învățătorul, lumină pentru fiu devenind asemenea conducătorul suprem
așa cum este Dumnezeu. Relația dintre tată și fiu este intensă foarte înălțătoare pentru tată, însă
fără să se uite posibilitatea unei oarecare deziluzii, recurgerea la o frecventă corecție a fiilor. Fiul
va trebui să caute iubirea și respectul față de părinți cu o iubire reciprocă, prin care să ispășeas că
păcatele. Un fiu poate ajunge chiar să -și dezonoreze tatăl, așa cum un fiu poate să se simtă și
abandonat de către proprii părinți; dar Dumnezeu va avea grijă de acest fiu. Intimă și delicată este
legătura dintre mamă și fiu, care își asumă caracterul d estul de dureros, mai ales atunci când apar
unele probleme10 .
Mesajul profeților face să se întrevadă o alternativă a copiei umane în fața experiențelor
negative: iubirea iartă greșeala, nucleul familial nu poate fi distrus total de păcat, mereu se reface.
Aici există o nouă lumină care dezvăluie drama trădării, cu posibilitatea unei împăcări continue de
a trăi experiența conjugală, depășind limitele reciproce, fragilitatea și duritatea inimii.

2. Noul Testament

Prin întruparea lui Cristos la plinirea ti mpurilor se realizează dăruirea definitivă al lui
Dumnezeu pentru om, și toată realitatea umană răscumpărată de Cristos devine expresia și
instrumentul mântuirii. Opera răscumpărătoare a lui Cristos devine în relațiile lor, darul și
angajarea încredințată bărbatului și femeii11.

9 Cf. E. F UCHS , Desiderio e tenerezza, Claudiana, Torino 1984, 65 -66.
10Cf. G. R AVASI , La famiglia nella letteratura Sapienziale, în „ Parola spirito e vita ”, Bologna 1986 , n. 14, 73 -87.
11G. G ATTI, Morale matrimoniale e familiare, în AA.VV. Corso di morale, Vol. III, Queriniana, Brescia 1984, 174.

14
2.1. Repere evanghelice

Evanghelia ne prezintă valoarea alianței matrimoniale într -o formă pacifică. Isus prezintă o
viziune generală dar pozitivă asupra sexualității umane și căsătoriei. Este prezent la nunta din
Cana, se bucură d e prezența copiilor, experimentează o profundă prietenie cu ceilalți. În această
perspectivă se poate vedea relatarea episodului Nunții din Cana ( In 2,1-11). Împărăția mesianică
dezvăluită de Cristos, este reprezentată sub imaginea tradițională a unei sărbători de nuntă -banchet
nupțial. Nunta comuniunii dintre Dumnezeu și umanitate va fi împlinită în deplina manifestare a
lui Cristos: „Și am văzut cet atea sfântă, noul Ierusalim, coborându -se din cer de la Dumnezeu,
gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Și am auzit din tron un glas puternic care zicea.
Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul Lui și însuși
Dumnezeu va fi cu ei” ( Ap 21,2-4). Isus pune în vedere modul precis al unității și indisolubilității
căsătoriei.
Isus aruncă o privire asupra prototipului originar, unde se observă cum copia trebuie să tindă
către forma sa de început conform plan ului fundamental al Creatorului. Isus afirmă că unitatea și
indisolubilitatea căsătoriei își afundă rădăcinile lor în însăși natura umană a căsătoriei, după cum
a fost făcută și voită de Creator, care încă de la început a fost Dumnezeul mântuirii: „Așa înc ât nu
mai sunt doi ci un trup. Deci, ce Dumnezeu a legat omul să nu despartă” ( Mt 19,6).
Isus explică existența cărții de despărțire: „El le -a zis: Pentru învârtoșarea inimii voastre, v –
a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar la început nu a fo st așa” ( Mt 19,8). A început
acum timpul în care Dumnezeu dăruiește poporului său o inimă nouă: „Vă voi da inimă nouă și
duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne. Voi
pune înăuntrul vostru Duhul Meu și vo i face ca să umblați după legile Mele și să păziți și să urmați
rânduielile Mele” ( Ez 36,26 -27). Isus depășește legalitatea existentă și condamnă astfel în
totalitate.

2.2. Sfântul Paul și conceptul legat de familie

În prima scrisoare către Corinteni în capitolul 7, apostolul Paul, deși a exaltat fecioria care
mărește iubirea și conduce în mod direct către timpurile escatologice, totuși reafirmă demnitatea
căsătoriei, amintindu -ne drepturile și obligațiile printre care se numără fidelitatea și
indisolubi litatea. Faptul de a se căsători în Domnul: „Femeia este legată prin lege atâta vreme cât
trăiește bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri este liberă să se mărite cu cine vrea numai întru
Domnul” (1 Cor 7,39).

15
Atât soțul, cât și soția, au aceleași dreptu ri și obligații, și ca o singură ființă trebuie să se
simtă ca parte de sprijin pentru celălalt. Sfântul Paul, învățându -ne în autoritatea lui Cristos,
confirmă prin diferite argumente condamnarea divorțului: unica soluție în fața cazurilor dramatice
este separarea care trebuie să fie numai temporară, totdeauna deschisă pentru o viitoare posibilă
reîmpăcare: „Iar dacă s -a despărțit să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său, tot așa,
bărbatul să nu -și lase femeia” (1 Cor 7, 11).
Este afirmat așa zisul „privilegiul paulin”, în care ipoteza unei căsătorii atunci când persoana
păgână nu consimte deloc cu partea creștină, separarea poate avea loc. Inițiativa trebuie să plece
de la partea necreștină: „Dacă însă cel necredincios se desparte, să se desp artă. În astfel de
împrejurare, fratele sau sora nu sunt legați; căci Dumnezeu ne -a chemat spre pace. Căci, ce știi tu
femeie, dacă -ți vei mântui bărbatul? Sau ce știi tu bărbate dacă -ți vei mântui femeia?” (1 Cor 7,15-
16). Doar astfel ar putea exista o nou ă căsătorie: „Ar trebui să fie vorba de o situație atât de
anormală, încât partea creștină nu se găsește deloc în condiția de a -și putea trăi propria căsătorie:
din acest punct de vedere căsătoria devine nulă, deoarece este lipsită de orice semnificat creș tin.
Credința este un fapt determinant și în căsătorie”12.
În scrisoarea către Efeseni 5, 21 -33, sfântul Paul ne oferă o teologie mult mai profundă a
căsătoriei. Imaginea biblică a unui singur trup tratată în geneză, domină această pericopă, apropie
cele două alianțe (sinaitică și escatologică), și cele două copii (Cristos – Biserica și bărbatul –
femeia) în reciprocă dependență și plăsmuire. Drumul indicat de sfântul Paul diferă de cel al
profeților. Apostolul procedează de sus în jos, contrar profeților, a dică coboară din iubirea lui
Cristos pentru Biserică, către iubirea bărbatului pentru femeie, interesându -se în mod direct de
căsătoria și familia creștină.
Legătura alianței dintre soț și soție, este modelată după raportul dintre Cristos și Biserică, și
este în mod esențial un raport de iubire: „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Cristos
a iubit Biserica, și s -a dat pe Sine pentru ea”( Ef 25). Referirea la legătura dintre Cristos și Biserică,
nu înseamnă pentru soți o simplă privire spre mod el. „Raportul dintre Cristos și Biserică face să
existe acest punct de vedere obligatoriu care trebuie să fie prezent în fiecare căsătorie, cu toată
fragilitatea care exprimă o alianță dintre creaturi”13.
Adică, familia creștină se înrădăcinează în misteru l însuși al lui Dumnezeu, mister ce
reprezintă planul său de mântuire culminant în întrupare, ceea ce înseamnă o creștere a Bisericii.
Familia se deschide către orizonturi mult mai ample în dimensiunea eclezială, slujind la edificarea
și creșterea Biserici i. Aici se profilează elementele sacramentale ale căsătoriei creștine, ca izvor și
rezervă de har pentru a trăi în iubire și a -i educa pe alții la iubire.

12P. G RELOT , La coppia umana nella Sacra Scrittura, Vita e Pensiero, Milano 1968, 927.
13E. R. T URA, Il Signore cammina con noi. Introduzzione ai sacramenti, Gregoriana, Padova 1987, 298.

16
Iubirea conjugală este trăită în perspectiva acelei iubirii pe care Noul Testament o numește
agapé. Acest concept se referă foarte mult la acea iubire pe care Dumnezeu a revelat -o în Isus
Cristos ceea ce înseamnă o nouă normă de viață a creștinilor. Iubirea umană este legată de esența
însăși a lui Dumnezeu, care se manifestă cu iubire în Isus Cristos: „C el ce nu iubește n -a cunoscut
pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”(1 In 4,8). În această formă de iubire, se rezumă
toate imperativele morale cu privire la viața cuplului, a familiei.

2.3. Familia în misterul răscumpării

Privită în ansamblul ei, familia formată în spiritul lui Cristos, își găsește în el și misterul
răscumpărării noi orizonturi.
În planul de iubire a lui Dumnezeu față de noi, Isus acceptă să se nască într -o familie, inserată
într-un context socio -cultural concret. Într -o familie în care Cuvântul lui Dumnezeu are un rol
esențial, iar iubirea dezinteresată pune în ordine toate raporturile interpersonale. Chiar și în public,
Isus arată într -un mod particular interesul său pentru familie, este atent la toate bucuriile și
suferințele pre zente în viața cotidiană.
Familia, asemenea căsătoriei, nu este un absolut. În familie se descoperă și se configurează
noi legături cu Dumnezeu. Chiar și în interiorul legăturilor familiare, raporturile sunt noi.
Isus, introduce un nou spirit de libertate în interiorul familiei, datorită legăturii parentale cu
Cristos nu după trup, ci după credință, caz în care credința trebuie să fie prioritară. Totodată familia
ce se naște prin căsătorie, este o realitate mântuitoare chemată să se realizeze prin noua for mă de
iubire – agapé.
Biserica primară era atentă la realitatea concretă a vieții de familie, trăită într -o nouă formă
de iubire care era mult mai dinamică, așa după cum dau mărturie adunările fraterne duminicale.
a) În Isus Cristos, mirele care iubește și se dăruiește ca Mântuitor, este realizată noua și
veșnica legătură dintre Dumnezeu și oameni. În el și cu el, căsătoria devine în mod profund
reînnoită.
Căsătoria dintre doi creștini este înțeleasă și trăită în interiorul acestui mister de unitate dintr e
Cristos și Biserică. Această unire devine simbolul și participarea la har a iubirii lui Cristos pentru
Biserica sa. Într -o astfel de iubire soții trebuie să își găsească modelul și idealul cel mai înalt al
comuniunii lor de viață, dar și izvorul nesecat al harului pentru existența și maturizarea familiei.
Familia intră în contextul creștin și apare ca o carismă, un dar al Spiritului Sfânt destinat
edificării Bisericii (1 Cor 7,7-17). Căsătoria creștină este semnul și mărturisirea iubirii reciproce
dintre C ristos și Biserică, ceea ce devine un exemplu pentru soți și pentru fiii lor, care în iubirea

17
strânsă cu aceștia fac experiența iubirii și a relației dintre Cristos și Biserică, dar și pentru toți cei
care întâlnind această familie vin în contact cu iubire a creștină.
b) În scrierile veterotestamentare este confirmat faptul că familia este o realitate pe deplin
umană, experimentată acum în Domnul, după planul voit de Dumnezeu. Iubirea devine
răscumpărată și dăruiește familiei un nou format.
c) Există o atrac ție privitor la ceea ce există dincolo de interiorul experienței vieții conjugale.
Familia, nu are numai o limită, dar are deja în sine o valoare care rămâne: prezența iubitoare a
iubirii lui Cristos.
Viața de familie și fecioria trebuie privite și analiza te ținându -se cont de legătura dintre
acestea: „Cel care nu este căsătorit din iubire pentru Cristos, e semn că se deschide către mirele
Cristos cu toată libertatea sa, caracterul căsătoriei arată celibatarului că o existență escatologică nu
poate însemna fuga de lume, dar un mod particular de a sluji în lume”14. Astfel își vor ajuta în
credință propria lor chemare.

14W. K ASPER , Teologia del matrimonio cristiano, 45.

18
CAPITOLUL II
ROLUL FAMILIEI ÎN VIAȚA ȘI ACTIVITATEA BISERICII

Familia creștină trebuie să îndeplinească în societate și un rol eclezial, deoarece familia ca
și instituție socială este în serviciul edificării împărăției lui Dumnezeu în istorie prin participarea
la viața și activitatea Bisericii.
Pentru a clarifica mai bine fundamentul, conținutul și caracteristicile acestei participări,
trebuie studiate adânc legăturile multiple și profunde, care leagă Biserica de familia creștină,
făcând din ea o „biserică în miniatură” (ecclesia domestica)15, așa încât familia, în felul ei, este
imaginea vie și reprezentarea istorică a misterului însuși a Bi sericii.
În primul rând, Biserica este dătătoare de viață, educă și edifică familia creștină, împlinind
misiunea de mântuire pe care a primit -o de la fondatorul său. Prin proclamarea și predicarea
Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica revelează familiei crești ne adevărata sa identitate, adică ceea
ce ea este și trebuie să fie după planul lui Dumnezeu. Prin celebrarea sacramentelor, Biserica
îmbogățește și întărește familia creștină cu harul lui Cristos, în vederea sfințirii și desăvârșirii ei
pentru gloria Tată lui; iar prin proclamarea reînnoită a poruncii celei noi a iubirii, Biserica
însuflețește și călăuzește familia creștină la slujirea iubirii, pentru ca să imite și să reînvie aceeași
iubire de dăruire și de jertfă, pe care Cristos Isus o nutrește pentru în treaga omenire16.
Totodată, familia creștină este inclusă în misterul Bisericii până la acel punct în care ia parte,
în felul ei, la misiunea de mântuire proprie Bisericii, și anume: soții și părinții creștini, în puterea
sacramentului căsătoriei, „au în starea lor de viață și în funcția lor, darul propriu în mijlocul
poporului lui Dumnezeu”17. Așadar, nu numai că primesc iubirea lui Cristos, devenind comunitate
mântuită, dar sunt chemați să „transmită” fraților acea dragoste a lui Cristos, devenind în aces t fel
comunitate „care mântuiește”18. În acest fel familia creștină, în timp ce este opera și semnul
fecundității supranaturale a Bisericii, devine și simbol, mărturie și participare la maternitatea
Bisericii.
1. Misiunea familiei în Biserică

Familia creșt ină este chemată să ia parte vie și responsabilă la misiunea Bisericii în mod
propriu și original, punându -se în serviciul Bisericii și al societății, întrucât este o comunitate
intimă de viață și de iubire.

15LG, 11, AA 14.
16Cf. FC, 50.
17LG 11.
18LG, 12.

19
Așadar, dacă familia creștină este comunitate, a le cărei legături sunt reînnoite de Cristos prin
credință și sacramente, participarea la misiunea Bisericii trebuie să se realizeze în mod creator,
adică soții, în calitatea lor de pereche, părinții și copiii, întrucât formează nucleul social numit
familie , trebuie să trăiască și să își aducă aportul slujirii lor în folosul Bisericii și al societății
umane. Ei trebuie să fie „o singură inimă și un singur suflet” ( Fap 4,32) în credință, prin spiritul
apostolic care îi animă și prin colaborarea care îi obligă la operele de slujire a comunității ecleziale
și civile19.
Familia creștină contribuie la edificarea împărăției lui Cristos în istorie prin realitățile zilnice
care privesc și manifestă condiția ei de viață. Iubirea conjugală și familială, trăită în extrao rdinarele
ei bogății de valori și exigențe de totalitate, unicitate, fidelitate și fecunditate20 se exprimă și prin
participarea familiei creștine la misiunea profetică, sacerdotală și regală a lui Cristos Isus și a
Bisericii. Iubirea și viața constituie pe ntru aceste motive, nucleul misiunii mântuitoare al familiei
creștine în Biserică și pentru Biserică.
În acest sens Conciliul al II-lea din Vatican amintește că: „Familia va pune cu dăruire, în
colaborare cu alte familii, propriile comori spirituale. Pentru aceasta familia creștină care se naște
din sacramentul căsătoriei, ca o icoană și o participare a iubirii lui Cristos și a Bisericii, trăind în
iubire, cu fecunditate generoasă, cu unitatea și fidelitatea soților și cu cooperarea plină de iubire
a tuturor membrilor ei, va arăta tuturor prezența vie a Mântuitorului lumii, precum și natura
genuină a Bisericii”21.
Prin botezul primit, soții creștini sunt colaboratori ai harului și martori ai credinței unul față
de altul și față de copiii lor și față de ceilalți membri ai familiei. Ei sunt pentru copiii lor primii
vestitori ai credinței și, în același timp, educatori care prin cuvânt și exemplu formează la viața
creștină și apostolică.
A fost întotdeauna datoria soților, dar astăzi, mai mult decât oricând , aceasta constituie
partea principală a vieții lor, să manifeste și să dovedească prin viața lor indisolubilitatea și
sfințenia legăturii căsătoriei, să afirme cu tărie dreptul și îndatorirea părinților de a -și educa în
spirit creștin copiii, apărând în acest fel demnitatea și autonomia legitimă a familiei.
Căsătoria și familia creștină prin însăși existența lor contribuie la construirea comunității
numită: Biserica. De fapt, în și prin familie persoana umană, nu numai că este născută, iar prin
educație este introdusă progresiv în comunitatea umană, dar prin Botez și educația la credință,
persoana este introdusă și în marea familie a lui Dumnezeu care este Biserica.

19Cf. CBC , nr. 2204.
20Cf. HV, 9; AAS, 60.
21Cf. DV, 1.

20
Familia umană, distrusă de păcat în demnitatea ei, este reconstituită în unitatea sa de f orța
mântuitoare a morții și învierii lui Cristos22. Căsătoria creștină părtașă la eficacitatea salvatoare a
acestui eveniment, constituie locul natural în care are loc inserarea persoanei umane în marea
familie a Bisericii. Porunca de a crește și de a se î nmulți, dată la început bărbatului și femeii, ajunge
în acest fel la adevărata și deplina ei împlinire. Biserica găsește în acest sens în familia născută din
sacrament, leagănul și locul în care să poată să pătrundă în generațiile umane, iar acestea la rân dul
lor, găsesc locul de a intra în Biserică.

1.1. Rolul și practica credinței în mediul familial

Luând parte la viața și misiunea Bisericii, care ascultă cu religiozitate Cuvântul lui
Dumnezeu și îl proclamă cu tărie, familia creștină împlinește rolul e i profetic, devenind astfel tot
mai mult comunitate care crede și evanghelizează.
Atât soților, cât și părinților creștini, li se cere ascultarea în credință: sunt chemați să asculte
Cuvântul lui Dumnezeu, care le aduce minunata noutate, „vestea cea bună”, a vieții lor conjugale
și familiale, înzestrată de Cristos cu sfințenie și cu putere de sfințire. Într -adevăr, numai prin
credință ei pot descoperi și admira cu mulțumire demnitatea cea mai mare la care i -a chemat
Dumnezeu, care a voit să înalțe căsătoria și familia, constituindu -le semn și loc al legământului de
iubire dintre Dumnezeu și oameni, dintre Cristos Isus și Biserica, mireasa sa23.
Însăși pregătirea la căsătoria creștină este un itinerar al credinței, deoarece taina căsătoriei
este ocazia privile giată ca mirii să descopere și să adâncească credința primită la botez și hrănită
cu educația creștină primită în familie. Sub acest aspect ei recunosc și aleg liber vocația de a trăi
urmarea lui Cristos și slujirea împărăției lui Dumnezeu în viața de căsă torie.
Momentul solemn al credinței soților este cuprins în celebrarea sacramentului căsătoriei,
care în natura sa profundă, însemnă proclamarea în Biserică, a veștii bune despre iubirea conjugală.
Este Cuvântul lui Dumnezeu care „descoperă” și „împlinește ” planul înțelept și plin de iubire, pe
care Dumnezeu îl are față de soți, introduși la participarea tainică și reală a însăși iubirii lui
Dumnezeu, întrucât există protagoniști și celebranți, ceremonia trebuie să fie o profesiune de
credință făcută în Bis erică și cu Biserica, cu comunitatea celor ce cred24.
Această profesiune de credință cere ca să fie pregătită în cursul vieții și să fie trăită de soți și
de familie: Dumnezeu i -a chemat pe soți „la” căsătorie și continuă a -i chema „în” căsătorie25. În
mijlocul faptelor vieții, cu greutățile, problemele și evenimentele existenței de toate zilele,

22Cf. GS, 78.
23Cf. S. RICCIO , Familia comunità originaria, Editoriale, Napoli 1987, 39 -42.
24Cf. K.H. PESCHE , Etica cristiana, Urbaniana, Roma 1989, 68.
25HV, 25.

21
Dumnezeu vine la ei, le arată și le propune exigențele concrete ale participării lor la iubirea lui
Cristos față de Biserică, în raport cu situația partici pării familiale, sociale și ecleziale în care se
află. Descoperirea și ascultarea de planul lui Dumnezeu trebuie să se facă „împreună” de către
comunitatea conjugală și familială, prin experiența umană a iubirii trăite în Spiritul lui Cristos între
soți, î ntre părinți și copii.

1.2. Familia creștină și importanța existenței ei în Biserică

Familia creștină își are originea în comunitatea eclezială care se naște la rândul ei dintr -un
sacrament care este acțiunea lui Cristos și a Bisericii. Cât privește căs ătoria, Biserica are o
concepție originală; aceasta se exprimă prin afirmația: „căsătoria este un sacrament”26. Dumnezeu
mântuiește prin sacramente care sunt acțiuni mântuitoare, proiectate și împlinite de El în favoarea
oamenilor prin mijlocirea lui Cristo s în Biserică.
Familia, căsătoria creștină este un fapt în totalitate religios: este un sacrament continuat, o
continuă celebrare a cultului lui Dumnezeu. Toate gesturile de iubire pe care soții le schimbă între
ei și cu fiii lor, sunt fapte deosebite care îi ajută într -adevăr să trăiască plinătatea sacramentului
căsătoriei.
Prin sacramentul căsătoriei, în familie, soții își consacră și își dăruiesc iubirea umană,
contribuind în acest fel ca Biserica să constituie familia creștină ca instrument al misiunii
mântuitoare. Este de notat faptul că așa cum Euharistia face Biserica și că Biserica face Euharistia,
tot astfel se poate spune că Biserica generează familiile creștine și că la rândul lor, familiile creștine
edifică Biserica. Pentru a actualiza împlinirea misiunii sale care este mântuirea oamenilor,
instituția numită Biserică nu poate realiza această misiune fără familie care este cea mai autentică
comunitate a dimensiunii umane.
Familiile născute din sacramentul Căsătoriei, sunt mici biserici domestice, mici comunități
ale poporului lui Dumnezeu. Astfel, apostolul Paul prezintă Biserica ca un corp în care „Cristos
este capul iar noi mădularele” ( Ef 4,15-16). Comunitățile familiale pot fi descrise în mod simplu
ca celule vii ale Bisericii lui Isus. Acestea sunt generate de Biserică, fiind animate de același Spirit
Sfânt care le sfințește, trăind aceeași credință, aceeași speranță și aceeași dragoste27.
Familia creștină, tocmai pentru că este o comunitate în care oamenii se întâlnesc între ei și
cu Dumnezeu î n mod autentic, construiește Biserica. Familia are nevoie de Biserică: soțul și soția
sunt uniți în Cristos Mântuitorul, nu doar pentru că formează „un singur trup”, ci mai mult pentru
că sunt membrii unicului corp a lui Cristos care este Biserica. Desigur și Biserica are nevoie de

26Cf. M. CRISPIERO , Il matrimonio cristiano, Marietti, Torino 1976, 88.
27Cf. M. CRISPIERO , Il matrimonio cris tiano, Marietti, Torino 1976 , 89.

22
familie, nu numai pentru a crește ca număr de persoane, dar pentru că familia, comunitate de bază
a societății civile și religioase, constituie un rol unic și o capacitate singulară pentru edificarea
comunității: este un semn al comuniunii de viață și de fecunditate28.
Familia este „purtătoare a iubirii salvatoare a lui Cristos” prin Biserică. Familia este calea
Bisericii, iar Biserica trebuie să redevină calea familiei; ea își are originea în însăși iubirea
Creatorului pentru lume a creată. Există un schimb reciproc între familie și Biserică, prin care
Biserica se descoperă în familie, iar familia devine Biserică. Dimensiunea cea mai explicită la
nivel uman a vieții ecleziale o reprezintă familia. Desigur Biserica este trupul mistic al lui Cristos,
însă dinamismul intern îl reprezintă figura vieții de familie în capacitatea sa de a se relaționa în
diferite realități ale vieții cotidiene29.
Biserica este concepută și născută din darurile Spiritului Sfânt, în ziua Rusaliilor. Ceea ce
edifică Biserica este familia, în măsura în care ea este sfântă. Sfințenia familiei în cadrul Bisericii
este indispensabilă.

1.3. Aspectul sacru și necesitatea sfințeniei familiei în cadrul Bisericii

Căsătoria, familia nu este în mod simplu o realitate naturală, ci ea reprezintă o viață de
sfințenie. Prin aceasta se poate afirma că omul, de la dimensiunea sa pur naturală este introdus în
viața divină. Familia, prin însăși esența și existența ei, dă Bisericii o notă particulară de definiție.
Ea este sfinț ită și răscumpărată de Cristos, asumându -și astfel o notă particulară care este cea a
unității familiale și a raportului dintre bărbat și femeie în sprijinul educării.
Sfințenia este efectul Spiritului Sfânt care coborând într -o realitate umană, o transfig urează,
o sfințește, o introduce în împărăția lui Dumnezeu, înăuntrul iconomiei lui Dumnezeu, a sfințeniei
Lui, și deci înăuntrul Bisericii care este o realitate sfântă30.
Nici un lucru natural sau uman nu este sfânt în sine. Noi suntem sfințiți de Dumnezeu care
singur e sfânt, iar această sfințire am primit -o prin Isus Cristos care sfințește Biserica și tot ceea
ce este în ea.
Familia sfântă este în lume și în societate punctul de legătură al sfințeniei în toate aspectele
cotidiene. De aceea Biserica a avut și are nevoie de „familii sfinte”, de familii responsabile de
misiunea ce le -a fost încredințată și pe care și -au asumat -o cu bucurie în ziua cebrării sacramentului
sfânt al Căsătoriei. Într -adevăr, familia sfântă (familia creștină) este o familie în care Cuvântul lui
Dumnezeu este eficient în măsura în care este acceptat și transpus în practică.

28Cf. S. RICCIO , Familia comunità originaria, Editoriale, Napoli 1987, 37.
29Cf. S. RICCIO , Familia comunità originaria, 39.
30Cf. C. MASSIMO , Il matrimonio cristiano, Marietti, Torino 1976, 49.

23
Obligația și necesitatea de sfințire a familiei își are originea în sfântul Botez, iar expresia
maximă a sfințeniei este în sfânta Euharistie, care este intim leg ată de căsătoria creștină. În acest
sens, al II-lea Conciliu din Vatican ne reamintește relația specială ce există între sfânta Euharistie
și sacramentul Căsătoriei. Conciliul al II-lea din Vatican cere ca celebrarea căsătoriei să aibă loc
în cadrul sfinte i Liturghii31. Pentru a înțelege și a trăi cu mai multă intensitate harul și
responsabilitatea căsătoriei și familiei creștine, este absolut necesar a redescoperi adânca legătură
a sacramentului Căsătoriei cu sfânta Euharistie care ne conduce către drumul s fințeniei la care cu
toții suntem chemați.
Sfânta Euharistie este așadar izvorul căsătoriei creștine. Jertfa euharistică reprezintă alianța
de iubire a lui Cristos cu Biserica, alianță pecetluită cu sângele lui Cristos vărsat pe cruce ( In
19,34). În acest sacrificiu al Noului și Veșnicului Legământ, familia creștină își află izvorul, din
care izvorăște legământul conjugal. Sfânta Euharistie este izvor al carității și sfințeniei pentru
familie, deoarece reprezintă jertfa iubirii lui Cristo s pentru Biserica sa. O familie care participă
des la jertfa sfintei Liturghii și la sfintele taine, devine o autentică mărturie de credință și
comuniune de iubire, atât între membrii proprii, cât și cu cu ceilalți membri ai comunității.

2. Familia – comu nitate evanghelizată și evanghelizatoare

Ținând cont de faptul că în măsura în care familia creștină primește Evanghelia și se
maturizează în credință, ea devine evanghelizatoare. Papa Paul al VI -lea afirmă: „Familia ca și
Biserica trebuie să fie un spaț iu în care Evanghelia este transmisă. În intimitatea unei familii
conștientă de această misiune, toți componenții familiei evanghelizează și sunt evanghelizați.
Părinții, nu numai că transmit copiilor Evanghelia, dar pot primi de la ei Evanghelia trăită ad ânc.
O astfel de familie devine evanghelizatoare pentru multe familii în ambientul unde își desfășoară
activitatea32.
Această misiune apostolică a familiei este însămânțată la Botez și primește de la harul
sacramental al căsătoriei o nouă forță pentru a tra nsmite credința, pentru a sfinți și transforma
societatea actuală după planul lui Dumnezeu.
Familia creștină, mai ales astăzi, are vocația specială de a fi martoră a legământului Învierii
lui Cristos, prin iradierea constantă a bucuriei, iubirii și a sigur anței speranței, de care trebuie să
dea mărturie: „Familia creștină proclamă cu glas viu virtuțile prezente ale Împărăției lui Dumnezeu
și speranța în viața fericită”33.

31Cf. SC, 78.
32Cf. HV, 25.
33LG, 35.

24
Misiunea de evanghelizare a părinților creștini este originală și de neînlocuit, deoare ce are
semnificații tipice pentru viața de familie fiind întreținută de iubire, simplitate și de mărturia
cotidiană.
Misiunea de evangheliare și de catehizare a părinților trebuie să însoțească viața copiilor
chiar și în anii adolescenței și ai tinereții, când aceștia, cum se întâmplă adesea contestă sau resping
direct credința primită în primii ani ai vieții lor. În această privință, părinții trebuie să înfrunte cu
mult curaj și seninătate sufletească greutățile pe care le întâlnesc în educarea copiilor34.
Nu trebuie să se uite faptul că serviciul făcut de părinții creștini pentru Evanghelie este în
chip esențial un serviciu eclezial, fiind încadrat în contextul general al Bisericii, întrucât este
comunitate evanghelizată și evanghelizatoare. Astfel, având r ădăcina înfiptă în misiunea unică a
Bisericii pentru „edificarea trupului mistic a lui Cristos” (1 Cor 12,11), misiunea familiei de
evanghelizare și catehizare trebuie să fie în concordanță cu toate celelalte servicii de evanghelizare
și catehizare prezente și active în comunitatea parohială.
Sacramentul Căsătoriei care are misiunea de a apăra și răspândi credința, îi face pe soții și
părinții creștini martori ai lui Cristos „până la marginile pământului” ( Fap 1,8), adevărați misionari
ai iubirii și ai vieți i.
Animată de spiritul misionar, chiar în sânul ei, mica „biserică domestică” este chemată să
fie semn luminos al prezenței lui Cristos și al iubirii sale pentru cei care „stau departe”, pentru
familiile care nu trăiesc corect credința lor; familia care crede este chemată ca „prin pilda și
mărturia vieții ei să lumineze pe cei care caută adevărul”35.
Anunțarea Evangheliei și primirea ei în spirit de credință își află plinătatea în celebrarea
sacramentală. Biserica, comunitate care crede și evanghelizează, este popor preoțesc, învestit cu
puterea și demnitatea de a participa prin preoția comună la puterea lui Cristos, Marele Preot al
noului și veșnicului Testament. Putem afirma prin aceasta că familia creștină reprezintă
„sanctuarul domestic al Bisericii”36.
Familia creștină este încorporată în biserică, poporul preoțesc, prin sacramentul căsătoriei
care este baza acestei misiuni și de unde primește hrana pentru misiunea încredințată. Familia este
chemată de Cristos și prin El este angajată într -un dialog cu D umnezeu prin viața sacramentală,
oferind lui Dumnezeu propria existență și rugăciunile ei. Familia este chemată să se sfințească pe
sine, să sfințească comunitatea eclezială și întreaga lume prin propria mărturie de credință. Rolul
familiei corespunde misi unii încredințate de Dumnezeu, fiecărui om. Familia în această lume are
misiunea sfântă de a deveni semn și instrument de comuniune între persoane.

34Cf. GE, 13.
35LG, 35; AA, 11.
36Cf. CBC , nr. 2225.

25
2.1. Familia și promovarea adevăratelor valori

Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, a amintit de multe ori că familia este promisiunea viitorului
umanității. Ea reprezintă resursa cea mai importantă pentru civilizație, pentru o evanghelizare care
este proprie familiei creștine și, această misiune a sa, derivă din căsătorie ca sacrament. Familia
este locul privileg iat pentru glorificarea lui Dumnezeu.
Dacă familia creștină este pentru ea însăși „o evanghelie”, ea trebuie să devină exemplu
pentru întreaga comunitate și societate. Aici se plasează adevărata misiune a familiei, dacă vrea cu
adevărat să se realizeze dup ă adevărata sa structură interioară voită de Creator.
Redescoperindu -și astfel „izvorul” său, familia se poate deschide către misiune în Biserică
și în lume. O misiune pe care familia creștină o poate concretiza în viața ei este promovarea și
trăirea valor ilor biblice. Astăzi mai mult decât oricând, lumea are nevoie cu adevărat de a
redescoperi adevăratele valori, mai ales cele care sunt în deplină concordanță cu planul lui
Dumnezeu. Este nevoie ca familia astăzi să trăiască o experiență cotidiană de autent ică iubire și
dăruire gratuită în folosul societății; să știe să aleagă prin imitarea lui Cristos, sacrificiul, iertarea,
iubirea față de aproapele, etc.
Familia, fondată pe porunca iubirii, trebuie să trăiască din zi în zi valorile sacre, mai ales
prin gr ija către cei nevoiași, respectul față de persoana umană, de adult sau copil, considerându -i
mereu în demnitatea lor de persoane și fii ai lui Dumnezeu37.
Iubirea, împinge familia creștină să recunoască în orice om, mai ales în cel sărac, bolnav sau
suferin d, voința lui Cristos și deci un frate care trebuie iubit și slujit. O astfel de familie într -adevăr
dă o mărturie de a fi „biserică domestică” care anunță și comunică Evanghelia până la marginile
lumii. Plini de încredere, așadar, în darurile Spiritului S fânt și urmând exemplu lui Cristos, fiecare
familie este chemată în orice moment să -și deschidă sufletul spre adevărata misiune de
evanghelizare, având mereu la bază valorile care îi motivează acțiunile.
Așadar, este evident că evanghelizarea indică nu nu mai anunțul explicit al Evangheliei, dar
și adaptarea ei la cerințele socio -culturale ale timpului actual. Din acest punct de vedere, familia
ca și „biserică domestică” evanghelizează prin tot ceea ce ea este, mărturisește și îndeplinește38.

2.2. Familia și practicarea propriei carisme

Predicarea Cuvântului prin credință și celebrat în liturgie, izvorăște în viața nouă prin spiritul
lui Cristos care constituie nu doar un cult spiritual către Dumnezeu, dar și o Evanghelie trăită și

37Cf. G. COSENTINO , La via della santità, Porziuncola, Assisi 1992, 43 -47.
38Cf. G. COSENTINO , La via della santità, 49.

26
mărturisită. Viața creșt ină a soților și a tuturor membrilor familiei trebuie deci să fie o
evanghelizare credibilă și eficientă. Această viață văzută în conformitate cu sacramentul primit,
reprezintă un dar al harului pentru comunitatea bisericească, mai mult chiar o carismă spe cifică,
deoarece constituie o realitate a existenței conjugale și familiare.
Prin puterea sacramentului, soții sunt consacrați pentru a fi miniștrii sfințirii în familie și în
același timp cei care ajută la edificarea Bisericii. Ei împlinesc ministerul lor și carismele lor prin
mărturia unei vieți conduse de Spiritul Sfânt, prin educarea creștină la credință a fiilor, prin
catehezele familiare și prin evanghelizarea altor soți, familii și persoane.
Asumând realitatea umană a iubirii, căsătoria creștină repr ezintă un moment particular al
medierii între Biserică și lume, între Evanghelie și istorie, promovând mereu dialogul. Viața
creștină a familiei este o mărturie care îmbogățește nu numai Biserica, ci și comunitatea umană.
Dezvoltarea umană, inseparabilă de evanghelizare, este principalul serviciu la care familia creștină
este chemată să răspundă în societatea civilă. Un alt element constă în a trăi în propriul nucleu
conjugal și familial o experiență de iubire autentică a darului gratuit de a se oferi pe ei înșiși unei
societăți ce astăzi pare a fi prizonieră individualismului și egocentrismului.
Familia creștină evanghelizează în momentul în care contribuie la binele comun al societății
prin educarea copiilor în credință, cărora le oferă exemplul nu numai al iubirii reciproce, dar și al
unei iubiri ce depășește granițele familiei, pentru a se extinde la toți, în mod special la cei săraci și
cei abandonați. Funcția educativă are și ea un rol deosebit de important în evanghelizarea pe care
familia o face în c adrul societății39. Soții trebuie să -și asume partea responsabilității mai ales în
exigențele dreptății. Trebuie să se evidențieze în acest sens implicarea și contribuția la nivelul
politic pentru binele comunității.
Misiunea de evanghelizare a familiei își are izvorul în harul baptismal. În puterea acestui
sacrament, toți membri familiei trebuie să fie conștienți de responsabilitatea de a da mărturie prin
exemplul propriu în trăirea și practicarea autenticei credințe pe care trebuie să o manifeste public.
În și prin acest cadru, familia se deschide adevăratei slujiri și se constituie ca „diaconie eclezială”.
De aici rezultă responsabilitatea familiei și a fiecărui membru de a se implica profund și în funcție
de capacitatea, darurile și carismele primite în a lua parte la evanghelizare lumii.

2.3. Evanghelizarea prin ospitalitate

Dintotdeauna ospitalitatea a fost considerată o necesitate dintre cele mai nobile: chiar și în
cultura păgână era considerată sacră, deoarece era văzută ca o așteptare a primirii un ei divinități.

39Cf. J. S. BOTERO , Per una teologia della famiglia , Borla, Roma 1992 , 62-64.

27
Familia creștină, mai mult decât oricare altă familie este chemată în virtutea evanghelizării
să practice în diversele sale forme de activitate această veche virtute40. Ospitalitatea transformă
într-adevăr locuința familiei într -o „casă a lui Dumnezeu”, într -o casă a bucuriei și a comuniunii.
Acest lucru se verifică plecând de la ajutorul material oferit săracului ce bate la poartă, până la
susținerea morală dăruită celui care este supus unei încercări dure în viață.
Așa cum mănăstirile și com unitățile religioase erau și sunt un refugiu pentru sufletele
zbuciumate care la prezența lui Dumnezeu descoperă apoi sensul profund al vieții, tot astfel familia
creștină trebuie să fie o „insulă” de spiritualitate, unde sufletele „naufragiate” își găsesc adăpostul
și liniștea. Într -o familie cu adevărat creștină orice lucru trebuie să vorbească despre prezența lui
Dumnezeu și să conducă spre El. O astfel de atmosferă exercită fără dubiu influențe pozitive asupra
celor care au privilegiul să o descopere. M ărturisirea unei astfel de vieți din partea unei familii nu
impune nimic persoanei, dar o introduce într -o atmosferă plină de spiritualitate.
Cine intră în această atmosferă a familiei, descoperă iubirea conjugală fondată de Dumnezeu
care se manifestă prin grija și ajutorarea celor nevoiași. Legătura ce există între membrii familiei
creează în acest ambient familiar, sensul vieții familiare care o duce mereu spre o adevărată
evanghelizare41.
Așadar, familia dacă este disponibilă și deschisă spre ajutorul rec iproc, pentru a crește în
credință, poate deveni un punct de întâlnire pentru alte familii sau pentru cei fără o familie care
caută un ambient cald și ospitalier. Deschizându -se cu generozitate către aproapele, comunitatea
familiară găsește ocazii potrivit e pentru a lua cunoștință de propria unitate, prin sacrificiile
materiale și fizice și prin efortul comun de a se pune în serviciul celor care îi primesc. Experiența
primirii, a ospitalității, îmbogățește familia. Prin aceasta ea redescoperă adevărata semn ificație a
comuniunii dintre suflet și Dumnezeu42.
Fiecare familie în mediul în care trăiește trebuie să descopere propriul drum de credință care
să poată să o ajute în descoperirea misiunii sale de evanghelizare. În acest context putem vorbi
despre necessi tata apostolatului familiar care contribuie efectiv și eficient la redescoperirea
propriilor carisme ce izvorăsc din sacramentele Bisericii și întăresc familia și pe membrii acesteia
să trăiască adevărata comuniune cu Cristos și cu ceilalți frați în credin ță.

40Cf. S. RICCIO , Familia comunità originaria, 16.
41Cf S. RICCIO , Familia comunità originaria, 17 -19.
42Cf. A.G. CHRISTIAN , Spiritualità in famiglia, San Paolo , Milano 1994, 88.

28
2.4. Isus Cristos: model de rugăciune pentru familie
Rugăciunea creștină este o relație de dialog între Dumnezeu și om în Isus Cristos. Ea este
lucrarea lui Dumnezeu și a omului; izvorăște din Spiritul Sfânt și din noi, îndreptându -se cu totul
către Tatăl, în unire cu voința omenească a Fiului lui Dumnezeu făcut om43.
Rugăciunea este creștină în măsura în care ea este comuniune cu Cristos și se desfășoară în
Biserică. Dimensiunile rugăciunii izvorăsc din iubirea lui Cristos. Biserica se roagă pen tru familia
creștină și o educă pentru a trăi în generoasă coerență cu darul și misiunea preoțească primite de
la Cristos, marele preot. În realitate, preoția comună, primită prin sfântul Botez de toți creștinii,
preoție trăită și în cadrul căsătoriei, con stituie pentru soți și pentru familie baza vocației și misiunii
preoțești, pentru care faptele existenței lor zilnice se transformă în „sacrificii spirituale plăcute lui
Dumnezeu prin mijlocirea lui Cristos” (cf. 1 Pt 2,5). Aceasta se întâmplă nu numai prin celebrarea
sfintei Euharistii și a altor sacramente, dar mai mult, prin viața de rugăciune, prin dialogul cu Tatăl
ceresc prin Isus Cristos, în Spiritul Sfânt44.
Rugăciunea familială are caracteristicile sale specifice. Este o rugăciune făcută în comun,
soț și soție, copii și părinți împreună. Comuniunea rugăciunii este rodul acelei comuniuni dăruite
de sacramentul Botezului și al Căsătoriei. Membrilor familiei creștine se pot aplica în mod deosebit
cuvintele cu care Cristos Domnul a făgăduit prezența sa: „ Adevăr zic, vouă: dacă doi dintre voi se
vor aduna pe pământ pentru a cere ceva, Tatăl meu care este în ceruri le va da. Pentru că unde sunt
doi sau trei adunați în numele meu, eu sunt în mijlocul lor” ( Mt 18,19).
O asemenea rugăciune are ca și conținut or iginal, însăși viața de familie care în toate
circumstanțele sale este interpretată ca și chemare din partea lui Dumnezeu și este transpusă în
viață ca răspuns familial al apelului lui Dumnezeu în toate împrejurările vieții: bucurii și dureri,
speranță și tristețe, nașteri și aniversări, moartea persoanelor iubite, etc… Toate acestea însemnă
de fapt intervenția iubirii lui Dumnezeu în istoria familiei, așa cum trebuie să însemne și momentul
favorabil pentru rugăciuni de cerere, de mulțumire și de încredin țare deplină a familiei Tatălui din
ceruri45.
Familia trebuie să devină comunitate și comuniune de rugăciune. Rugăciunea este laudă,
mulțumire adusă lui Dumnezeu, cerere de iertare, implorare și invocare. Sub fiecare din aceste
forme, rugăciunea familiei are multe să -i spună lui Dumnezeu. Are de asemenea multe de spus
oamenilor, începând cu comuniunea reciprocă dintre persoanele pe care le unesc legăturile
familiei.

43Cf. CBC , nr. 2564.
44Cf. G. COSENTINO , La via della santità , 83-87.
45Cf. R. PEGORADO , Morale famigliare, Piemme, Padova 1991, 94.

29
„Ce este omul, de -ți amintești de el?” ( Ps 8,5), întreabă psalmistul. Rugăciunea este locul în
care, în modul cel mai simplu ne amintim de Dumnezeu Creator și Tată. Nu este numai omul cel
care își amintește de Dumnezeu, dar mai degrabă Dumnezeu este cel care își amintește de om. De
aceea, rugăciunea comunității familiale poate deveni locul amint irii comune și reciproce, căci
familia reprezintă o comunitate de generații. Toți trebuie să fie prezenți în rugăciune: cei vii, cei
morți și de asemenea cei care trebuie să vină pe lume. În familie trebuie să ne rugăm pentru fiecare
persoană, în funcție d e necesitățile și împrejurările existente.
Nu trebuie uitat faptul că rugăciunea este parte constitutivă și esențială a vieții creștine, luată
în integritatea și centralismul ei, aparținând însă și „umanității” noastre, deoarece, este prima
expresie a adev ărului lăuntric al omului și prima condiție a libertății autentice a spiritului46.
Rugăciunea în acest sens, nu reprezintă o evadare de la datoriile zilnice, dar constituie
stimulentul cel mai puternic pentru ca familia creștină să -și asume și să -și rezolve pe deplin toate
responsabilitățile care îi revin în această lume. Astfel, participarea efectivă la viața și misiunea
Bisericii în lume, este proporționată cu fidelitatea și intensitatea rugăciunii prin care familia
creștină se unește cu viața, care este C ristos. Din această unire vitală cu Cristos, alimentată prin
liturgie și rugăciune, derivă fecunditatea familiei creștine în serviciul specific de promovare umană
care nu poate să ducă decât la transformarea lumii.

3. Viața comunitară și rugăciunea indivi duală

Așa cum ne învață al II-lea Conciliul Vatican, între rugăciunea Bisericii și cea a fiecărui
credincios este un raport profund și vital. Scopul important al rugăciunii în familie este acela de a
constitui pentru copii o introducere naturală la rugăci une proprie întregii Biserici, în sensul de a -i
pregăti la rugăciunea liturgică a Bisericii și de a o extinde pe întreg spațiu vieții personale.
Prin urmare, de aici și necesitatea participării progresive a tuturor membrilor familiei
creștine la sfânta Cuminecătură, mai ales duminica și în zilele de sărbătoare, precum și la celelalte
sacramente și cu deosebire la acelea de inițiere creștină a copii lor. Directivele Conciliului au
deschis o nouă posibilitate pentru familie care a fost inclusă printre grupurile cărora li se
recomandă să celebreze în comun oficiul divin47.
Pentru a pregăti și a prelungi acasă cultul celebrat în Biserică, familia trebuie să recurgă la
rugăciunea particulară, care reprezintă o mare varietate de forme. Aceasta este o varietate
extraordinară de bogăție cu care Spiritul Sfânt însuflețește rugăciunea creștină și vine în ajutorul
diferitelor exigențe și situații ale vieții celui care se roagă lui Dumnezeu. Pe lângă rugăciunile de

46Cf. J.S BOTERO , Per una teologia della famiglia, 44-47.
47Cf. J.S BOTERO , Per una teologia della famiglia , 49.

30
dimineață și de seară, familia trebuie să ia expres în considerație citirea și meditarea Cuvântului
lui Dumnezeu, pregătirea la sfintele sacramente, devoțiunea și consacrarea la Inima lui Isus,
diferitel e forme de cult în cinstea Sfintei Fecioare Maria, binecuvântarea mesei și observarea
evlaviei populare48.
În respectarea libertății fiilor lui Dumnezeu, Biserica a propus credincioșilor unele practici
de pietate, cu deosebită grijă și insistență, între ace ste practici de pietate trebuie menținută
rugăciunea sfântului Rozariu. Această rugăciune explică legătura sinceră și urmarea fidelă și
spirituală a Fecioarei Maria, constituie un instrument privilegiat pentru alimentarea comuniunii de
iubire a familiei și pentru dezvoltarea spiritualității conjugale și familială.
Este notabil faptul că în rugăciune și în rugăciune omul redescoperă într -un mod cum se
poate mai simplu adevărata sa personalitate: în rugăciune, „eu” -ul uman sesizează mai ușor
profunzimea calit ății sale de persoană. Familia își află o confirmare fundamentală și se
consolidează mai fratern tocmai în momentul când membrii ei se întâlnesc în invocația comună:
„Tatăl nostru!”
Rugăciunea întărește solidaritatea, coeziunea și coerența spirituală a fam iliei, făcând prin
aceasta să participe la „puterea” lui Dumnezeu49. În binecuvântarea solemnă din cadrul ceremoniei
căsătoriei, slujitorul sacru îl invocă astfel pe Domnul pentru noii miri: „Fă să coboare asupra lor
darul Spiritului Sfânt pentru ca prin dr agostea ta răspândită în inimile lor, să rămână mereu
credincioși legământului conjugal”50. Din această revărsare a Spiritului Sfânt se naște tăria
interioară a familiilor, ca de altfel și puterea în stare să le păstreze unite în dragoste și adevăr.
Viața d e comuniune, stilul slujirii și vestirea Evangheliei își găsesc în rugăciune izvorul și
actualitatea lor, plinătatea acțiunii liturgice a comunității ecleziale. Prin comunitatea creștină care
celebrează liturgia, Cristos însuși vorbește, dăruiește viața sa și îi mântuiește pe cei care participă
la învierea sa. Euharistia constituie izvorul și culmea întregii vieți creștine și a întregii acțiune
pastorale. Ea reprezintă centrul vital al comunității ecleziale. Aici familia își poate găsi izvorul
nesfârșit al dinamismului pentru creșterea spirituală a ei și a întregii Biserici51.
Familia reprezintă deci primul ambient al comunității parohiale, în care „liturgia ritului” se
traduce în „liturgia vieții”, în cult spiritual despre care apostolul Paul spune: „Vă înde mn fraților
să oferiți trupul vostru ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu; acesta este cultul vostru
spiritual” (cf. 1 Pt 2,4-5).

48FC, 64.
49Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către familii, Arhiepiscopia Romano -Catolică, București 1994, 8.
50Rituale Romanum, Ordo celebrandi matrimonium, nr. 74, 20.
51AG, 39.

31
Viața familiei este o jertfă trăită în viața cotidiană. Orice gest de iubire familiară, trăită în
credința prezenței c elui înviat în familie, este liturgie52.

3.1. Importanța rugăciunii comune în promovarea valorilor creștine

Familia este primul ambient în care viața se poate traduce în rugăciune de laudă și de
invocație. În familie se poate transforma bucuria de a fi căsătoriți și gratuitatea vieții comune în
rugăciune de laudă și mulțumire. Este indispensabil ca membrii familiei să se roage împreună.
Rugăciunea în familie nu se poate reduce doar la un fapt individual, dar este o experiență de
familie, fiind însoțită d e o adevărată „comunicare” interpersonală. De asemenea în familie
rugăciunea se alimentează prin ascultarea Cuvântului, iar mai apoi prin recitirea și meditarea
acestui Cuvânt.
Momentele rugăciunii în viața de familie trebuie să însoțească și anumite eveni mente ce au
loc în cadrul acesteia. Familia mai are obligația în calitate de membru al comunității să participe
la activitățile liturgice care pregătesc Liturghia duminicală. În cadrul acestei celebrări Cristos
înviat cheamă întreaga familie pentru a „frân ge” pâinea Cuvântului și a Corpului său, devenind în
acest fel ei înșiși pâine „frântă” pentru ceilalți53.
Soții și familiile creștine în Euharistia duminicală redescoperă ei înșiși cum trebuie să
actualizeze noua alianță. Primind darul iubirii pe care Cris tos îl face prin Euharistie, ei se întăresc
și cresc în capacitatea de a se dărui reciproc. Participând la celebrarea euharistică, ei își întăresc
legăturile comune, stabilind raporturi de solidaritate în interiorul comunității și implicându -se în
același timp în serviciul de caritate pentru ajutorarea celor nevoiași.

3.2. Rolul decisiv al părinților în transmiterea credinței

În forța demnității și misiunii lor, părinții au rolul specific de a -și educa copii la rugăciune,
de a-i introduce în descoperirea progresivă a tainei lui Dumnezeu și în dialogul personal cu
Dumnezeu, așa cum și al II -lea Conciliu din Vatican propune: „…în familia creștină, îmbogățită
de harul și misiunea sacramentului căsătoriei, copiii trebuie să învețe să -l perceapă din fragedă
copilărie pe Dumnezeu, iubindu -l și pe aproapele în spiritul credinței pe careu au primit -o la
botez”54.

52Cf. G. PIANA , Famiglia comunità de fede, Ave, Roma 1976 , 98.
53Cf. G. PIANA , Famiglia comunità de fede, 98.
54GE, 2; AA, 71.

32
Astăzi, în familiile creștine se pune problema integrării copiilor în rugăciunea familiară. În
această privință este nevoie de multă atenție. Copiii treb uie educați în trăirea credinței, în
practicarea rugăciunii prin exemplul personal, ei nu trebuie obligați la rugăciune pentru a nu crea
în acest fel un automatism care dăunează mult în viața interioară și în relațiile interpersonale
familiare.
În aceast ă situație cel mai indicat este introducea progresivă a copiilor în viața liturgică și de
rugăciune, după posibilitățile și alegerilor lor, dar nu tratați cu totală indiferență în privința vieții
spirituale. Ei trebuie să se simtă liberi în a alege această viață de comuniune prin rugăciune.
Dumnezeu lasă mereu libertate sufletelor de a -l iubi și primi.
Părinții trebuie să evite moralismul exagerat care poate suscita în copii reacții negative și
care mai târziu îi pot îndepărta total de viața de rugăciune. D acă părinții trăiesc cu adevărat o
profundă spiritualitate familiară, copiii vor avea un exemplu demn și cu siguranță îl vor urma.
Părinții nu trebuie să uite niciodată datoria pe care o au de a -și educa copiii, rugându -se
împreună cu ei și ajutându -i să î nțeleagă valoarea rugăciunii în viața familiară. Primind acest
„tezaur”, copiii vor putea la rândul lor trăi și mărturisi viața și credința lor urmașilor care îi vor
preceda.

33
CAPITOLUL III
RAPORTUL FAMILIEI CU SOCIETATEA

Astăzi se vorbește tot mai mult despre ocrotirea familiei, încercându -se crearea unui cadru
legislativ necesar în majoritatea țărilor civilizate și, prin urmare, familia nu ar trebui să fie o
problemă, ci o resursă benefică și edificatoare pentru societate. Cu toate acestea, se observă f oarte
clar că atunci când familia este atacată în valorile și exigențele sale fundamentale, apare inevitabil
un orizont trist de decadență ce se răsfrânge asupra întregii comunități umane. Dumnezeu însuși a
dorit și a vrut ca familia să fie un reper, să re prezinte principiul și fundamentul societății.
În cadrul familiei se nasc și se dezvoltă oamenii de azi și de mâine, în familie sunt transmise
virtuțile și valorile sociale. Chiar și ambientul care caracterizează viața cotidiană reprezintă o sursă
vie pent ru societate. Relațiile interpersonale sunt inspirate din ospitalitatea și respectul pe care
familia îl promovează, fiind animate de solidaritate și spiritul de slujire. Familia formează „locul
nativ și instrumentul cel mai eficace de umanizare și de perso nalizare a societății”55.
Prin familie trebuie să se păstreze și să se transmită valorile și virtuțile, iar persoana umană
să își găsească aici demnitatea originală și personală56. Familia ca o comuniune de viață și de iubire
este un model autentic trebuie s ă știe să primească pe cel aflat în nevoie ajutându -l să se integreze
într-o societate cu adevărat umană și ospitalieră, primitoare. Ea este chemată să se dedice
activităților și serviciilor sociale, într -un mod cu totul deosebit îndreptându -se către cei n evoiași.
Astfel comuniunea familială se deschide la o solidaritate vastă redând personalitatea, demnitatea
și valoarea acestor persoane în societatea care ne înconjoară și din care facem parte integrantă.
Omul nu poate fi mortificat și lipsit de etica indi vidualistă57. Familia, unde persoana se
formează, este chemată să devină protagonistă a „politicii familiare”, contribuind la deciziile
politice și administrative pentru a nu cădea în riscul de a fi victime. Ea are dreptul de a crește ca și
comunitate, exer citându -și responsabilitatea în a transmite viața și a educa fiii, trăindu -și în mod
liniștit propria intimitate, având o casă și un serviciu, minimul necesar pentru un trai decent.
Societatea are obligația morală să ajute familia prin norme legislative să se integreze în
mijlocul ei, având o viață bazată pe principii morale și pe valori fundamentale, nu trebuie să fie o
piedică în dezvoltarea ei, privând -o de drepturile care i se cuvin. Este de datoria societății să
respecte și să promoveze familia după pr incipiile solidarității și subsidiarității.

55Cf. FC, 43.
56J. H. AUBERT , Morale sociale, Editrice, Assisi 1988, 106.
57E. PAVLIDOU , Costruttori del futuro, Paoline, Milano 1995, 95.

34
Familiile sunt o resursă extraordinară pentru societate. Ele trebuie ajutate să se exprime și să
se evidențieze mai mult, având în același timp nevoie de curaj și avânt. Ele trebuie să cultive
iubirea lor, perse verând în dezvoltare și formare și reunindu -se în diferite asociații sau mișcări.
Rolul familiei, și mai cu seamă al familiei creștine în societate, depinde foarte mult de felul
în care valorile umane dobândesc importanța pe care le merită, existând în ace lași timp o implicare
atât la nivel social, cât și politic. Familia, conștientă fiind de rolul și importanța pe care o are în
societate, este chemată să -și demonstreze activ capacitățile sale, încercând să contribuie din plin
la transformarea societății ca re se pare că a căzut într -o oarecare demoralizare. Trecând peste
obligațiile altor instituții, familia are obligația de a se implica și de a încerca „să lase lumea puțin
mai bună de cum a găsit -o”58.

1. Importanța familiei în echilibrul social

În marea familie umană exprimată prin sentimentul social, instituția familiei creează cadrul
natural în care bărbatul și femeia sunt chemați la dăruirea de sine în iubire și în dăruirea vieții, sub
forma unei colaborări deschise și generoase cu planul de creație vo it de Dumnezeu. Autoritatea,
stabilitatea și viața de relație în sânul familiei stau la baza libertății, a siguranței, și a fraternității
în societate. Familia trebuie să trăiască în așa fel încât membrii ei să învețe să se îngrijească și să
se ocupe de ti neri și vârstnici, de persoanele bolnave sau cu handicapuri diverse și de săraci.
Familia este prima școală în care încă din copilărie, se pot învăța valorile morale, se poate începe
a-l cinsti pe Dumnezeu și a folosi corect libertatea, în definitiv, viața de familie este o inițiere în
viața de societate59.
Toți oamenii, membrii ai societății din care facem parte, au dreptul să se nască și să crească
într-o familie naturală, deoarece acolo se desfășoară primul proces de socializare radicală în care
natura u mană a fiecăruia este dezvoltată.
O societate sănătoasă depinde foarte mult de starea prezentă și viitoare a familiilor. În
general, când familia nu poate sau nu vrea să ducă la îndeplinire datoriile care -i revin în mod
natural, răul provocat este foarte grav și greu de reparat.
Familia în esența sa are origine naturală și nu este instituită din voința omului. Așadar
instituția naturală familială este universală și necesară prin natura umană și nu este destinată să se
încheie cu evoluția socială60. Legile f amiliei nu sunt stabilite de stat, nici de acordul liber între soți
și nici de altă autoritate contingentă, ci de natura și de voința lui Dumnezeu, care sunt imutabile și

58Cf. E. CHIAVACCI , Principi di morale sociale, EDB, Bologna 1983, 53 -56.
59Cf. G. GURVITCH , Trattato di sociologia, Il Saggiatore, Milano 1972, 19.
60Cf. C. SARACENO , La famiglia nella società co ntemporanea, Loescher, Torino 1985, 34.

35
veșnice. Familia, ca orice societate are și o autoritate, necesară mai ales pentru ed ucația copiilor:
prin natura sa, numai o familie poate să aibă grijă de copii în toate exigențele lor (fizice, morale,
spirituale, etc).
Văzând importanța familiei pentru viața și bunăstarea societății, societatea însăși trebuie să
fie implicată și să aibă o răspundere deosebită în susținerea și consolidarea căsătoriei și a familiei.
Autoritățile civile trebuie să considere că este o îndatorire sacră „recunoașterea, ocrotirea
moralității publice și promovarea prosperității domestice”61. Adevărata valoare soc ială a familiei
constă mai ales în capacitatea sa de a da naștere, în mod potrivit cu demnitatea omului, la o nouă
viață, de a crește și a educa copiii62.
Sfântul papă Ioan Paul al II -lea în Centessimus annus , vorbește, în mod original, despre
familie în t ermeni „ecologici”, ca mediu sănătos și necesar pentru viața omului: Prima structură
fundamentală pentru „ecologia umană” este familia, în sânul căreia omul primește cele dintâi
noțiuni hotărâtoare despre adevăr și despre bine, învață ce înseamnă a iubi și a fi iubit și prin
urmare, ce înseamnă în mod concret a fi o persoană. Ne gândim aici la familia întemeiată prin
căsătorie, în care dăruirea de sine reciprocă dintre bărbat și femeie creează un mediu de viață în
care copilul poate să se nască, să -și dezvo lte capacitățile și să devină conștient de demnitatea sa.
Se întâmplă adesea ca omul să se descurajeze de la împlinirea condițiilor autentice ale reproducției
umane și ajunge să se considere pe sine și propria -i viață ca pe un ansamblu de senzații de expri mat
și nu ca pe o lucrarea de îndeplinit. De aici se naște o lipsă de libertate care îl face să renunțe la
datoria de a se lega în stabilitatea cu o altă persoană și de a zămisli copii, sau care îl face să -i
considere pe aceștia ca pe unul din numeroasele „lucruri” pe care poți să le ai sau să nu le ai, după
bunul plac, și care intră în concurență cu alte posibilități.
Trebuie să ne întoarcem la considerarea familiei drept „sanctuarul vieții” primită așa cum se
cuvine și apărată de numeroase atacuri la care este expusă, locul unde ea se poate dezvolta conform
exigențelor unei creșteri umane autentice. Împotriva a ceea ce se numește cultura morții, familia
constituie „locul culturii vieții”63.
Acum înțelegem, mai bine, ce înseamnă familia ca celulă originară a societății. Ea este prima
între grupările sociale de mijloc: ea se află la mijloc între societate și individ; este un element de
bază prin rolul său, pe care sfântul papă Ioan Paul al II-lea îl numea „cultural”. Lumea se poate
schimba numai pornind de la familie. Pentru a depăși mentalitatea individualistă răspândită astăzi,
este necesară o angajare concretă de solidaritate și caritate care începe înăuntrul familiei prin

61Cf. GS, 52.
62Cf. E. PAVLIDOU , Costruttori di futuro, Paoline, Milano, Paoline 1992, 58.
63Cf. Scrisoarea enciclică a lui Ioan Paul al II -lea, Centesimus annus , nr. 39, 1991.

36
sprijinul reciproc pe care și -l dau soții și continuă prin grija pe care generațiile o au una față de
alta. Astfel familia se definește ca o comunitate de muncă și de solidaritate64.
Familia a devenit celula primară și vitală a societății deoarece Dumnezeu a instituit căsătoria
și a pus -o ca început și temelie a societății umane. Ea are legături vitale și organice cu societatea,
pentru că este baza și alimentul continuu al societății, prin obligația sa de a sluji viața: din familie
se nasc cetățenii și în familie ei găsesc prima școală a acelor virtuți sociale care sunt sufletul vieții
și al dezvoltării societății însăși. Astfel, prin forța naturii și a vocației sale, departe de a se închide
în ea însăși, familia se deschide spre alte familii și spre societate, asumându -și propriul rol social65.

1.1. Familia: loc de socializare și umanizar e

Familia reprezintă realitatea umanității și celula societății. Fără instituția familiei nu putem
vorbi despre existența societății, iar fără sensul deplin al familiei lipsește sensul societății.
Socializarea umană exaltă unitatea familiei și indisolubi litatea căsătoriei, fără să le deprime.
Această socializare se susține prin familie, fondată pe căsătorie care este universalizarea și
umanizarea societății66.
Procesul social, înțeles în sensul de a găsi noi conținuturi și noi forme în întâlnirea umană,
cere dezvoltarea și expansiunea persoanei umane. În acest sens este văzută colaborarea dintre om
și societate. Din această colaborare se naște satisfacția omului de a trăi în comunitate. Satisfacția
este considerată ca o cale a libertății și iubirii în socie tate și în stat67.
Omul prin căsătorie și în căsătorie, cu familia și în familie trebuie să fie conștient că donează
comunității un act, care de fapt este actul iubirii ce contribuie la expansiunea și la exaltarea
valorilor umane.
Statul deci trebuie să re cunoască și el la rândul său originalitatea familiei și drepturile ei,
considerând unitatea familiei și indisolubilitatea căsătoriei la dimensiunea unui drept original al
omului care trebuie respectat și favorizat. Familia și căsătoria prezintă o unitate d eosebită care
relevă personalitatea omului.
Așadar, indisolubilitatea căsătoriei și a familiei este realizată din punct de vedere uman în
măsura în care este fundament și proces al socializării umane și totodată a umanizării societății68.
Fără aceste valori umane și spirituale ale familiei, societatea se îndepărtează profund de propria
identitate pentru care a fost fondată.

64CA, 49.
65Cf. J.M. AUBERT , Morale sociale, 59.
66Cf. L. ARDIGO , Struttura della famiglia, Angeli editore, Milano 1989, 37.
67Cf. L. ARDIGO , Struttura della famiglia, 42.
68Cf. MESSINEO , La nazione, La Civiltà Cattolica, Roma 1972, 154 -158.

37
1.2. Existența familiei ca model etic în restaurarea societății

În societatea umană, familia își asumă pe drept cuvânt un rol principal în dezvoltarea socială.
Ea este o școală care personalizează și socializează omul. Omul în familie se descoperă ca pe o
„relație”, ca o „deschidere”. Familia, într -un anumit mod, îndeplinește împlinirea socială
fundamentală de intermediere între persoană și societate69.
Familia, născută dintr -o exigență a naturii și realizându -se în diferite forme ale istoriei a
revendicat mereu și încă mai revendică și astăzi plinătatea sa legitimă în structura statului, ca o
societate a creșterii valorilor umane și dreptu rilor ce o compun, dar este o societate fundamentală,
permanentă și continuatoare a valorilor vieții sociale. În familie se extinde personalitatea prin
depășirea individualismului și a egoismului; prin familie se naște și se consolidează sensul
comunității și a statului.
Unitatea familiei și indisolubilitatea căsătoriei, devin într -un anumit sens, fundamentul
unificator al legăturii dintre om și societate. Omul se naște sociabil; sociabilitatea sa este conștiința
reafirmată în momentul în care se unește în căsătorie și creează familia. Adeziunea la unire este și
o dezvoltare considerabilă a societății, în măsura în care omul, dezvoltând personalitatea sa,
reafirmă valorile umanității și ale societății70.
Statul contemporan, pentru a depăși crizele „golurilor” sociale, are un drum lung de urmat:
umanizarea familiei, promovarea valorilor umane și sociale, recunoașterea originalității și a
libertății familiei. Familia reprezintă forța etică pentru renașterea societății și a structurii morale.
Ea devine centrul libertății atunci când pune accentul pe bazele educației; în societate familia își
asumă funcția de promovare a libertății omului care durează pentru toată viața. Căsătoria și familia
au o profundă fecunditate socială71. Stabilitatea și indisolubil itatea căsătoriei sunt forța socială ce
duce la o adevărată comunitate familiară. Așadar, rolul familiei în societate este mai mult decât
necesar. Familia a avut și are mereu nevoie de stat și societate pentru a se manifesta; pentru a -și
manifesta adevărat ele valori ale umanității reușind, în același timp, să formeze o societate bazată
pe valori umane stabile.

1.3. Problema familiei și implicarea ei în societate

Familia ca și comunitate de socializare în care omul își dezvoltă personalitatea sa, este
chemată mereu să adapteze metode noi pentru dezvoltarea persoanei și personalității umane. Noul

69Cf. L. ARDIGO , Struttura della famiglia, 27.
70Cf. G. CAMPANINI , Compendio di sociologia della famiglia, Paoline, Cinisello B ologna 1989, 78 -81.
71Cf. E. CHIAVACCI , Principi di morale sociale, 58.

38
tip de familie care trebuie să se edifice pentru voința constituțional ă se poate realiza numai într -o
etică dinamică. Familia socializându -se, se îndreaptă pe linia continuă a comuniunii, devenind
origine și rădăcină organică a transmiterii personalității umane72. Munca merge mână în mână cu
familia. Munca și familia se unesc în comunitate pentru dezvoltarea persoanei umane. Această
unitate imprimă familiei sensul și valoarea umană.
Problema familiei este și problema socială, în sensul că, comunitatea familiară este chemată
să se salveze singură uneori, depășind situațiile dif icile prin care trece societatea (răceala
ambientului, lipsa spiritualității etc). Ea depășește aceste momente și crize prin menținerea și
promovarea valorilor sale. Transformările sociale sunt considerate ca fiind relevante pentru
renașterea familiei, pen tru creșterea ariei afective în stabilitatea și unitatea familiară73. Este contrar
spiritului uman și social negarea unei dezvoltări autonome a personalității sale în formațiunile
sociale originare; familia va reuși prin această măsură dezvoltarea unei pute rnice personalități,
realizând totodată libertatea socială în comunitatea civilă74.
Așadar, familia își asumă tot mai mult sarcina educativă și culturală și, totodată, sarcina
educării „spre” societate în sensul unei pregătiri intense la o viață mai bogată de relații și
responsabilități. Unitatea familiară este ca o forță vie și ca un principiu vitalizant în evoluția
societății.
Educația „spre” societate este transmisă din partea familiei și prin intermediul ei spre valorile
esențiale ale societății umane. Într-un anumit mod, familia colaborează la edificarea societății și la
dezvoltarea integrală a omului75.Implicarea socială și rolul politic al familiei nu se poate opri doar
la opera de procreare și educație, cu toate că această operă reprezintă prima formă de expresie a
familiei, formă de neînlocuit.
Familiile singure sau asociate, pot și trebuie să se dedice multiplelor opere de slujire socială,
mai ales în folosul celor săraci și al tuturor acelor persoane ori situații unde nu pot ajunge
organizațiile de prevenire și de asistență socială ale autorităților publice. Contribuția socială a
familiei are originalitatea sa care cere să fie mai bine cunoscută și mai prompt favorizată, mai ales
datorită creșterii copiilor, antrenând, cât mai mult posibil, pe toți m embrii familiei76. Rolul social
al familiei constă și, în a se exprima, în intervențiile politice, în sensul că familiile trebuie să fie
primele care să aibă grijă ca legile și instituțiile statului să nu fie încălcate, dar să susțină și să
apere drepturile familiei. În acest sens, familiile trebuie să crească în conștiința că sunt protagoniste

72Cf. S. RICCIO , Famiglia, comunità originaria , 208.
73Cf. S. RICCIO , Famiglia, comunità originaria , 209.
74Cf. G. CAMPANINI , Realtà e problemi della famiglia contemporanea, Compendio di sociologia della famiglia,
Paoline, Cinisello B ologna, 1989, 174.
75Cf. C. SARACENO , La famiglia nella società contemporanea, 121.
76Cf. AA, 11.

39
ale politicii familiale, asumându -și în același timp responsabilitatea de a contribui efectiv și
eficient la transformarea societății după adevăratele valori biblice.
Prima formă de societate care satisface nevoile individului este familia; în ea el găsește
ajutoare necesare în perioada sa de creștere, găsind totodată și satisfacerea unor importante nevoi
în viața sa de adult. Cu siguranță că pot apărea și anumite semn e de întrebare cu privire la familie,
ca de exemplu: este suficientă familia pentru a satisface sociabilitatea persoanei umane? Sau omul
în general are nevoie încă de vreo altă formă de societate în afara familiei? În multiplele schimbări
și concepte actua le despre valorile familiei, ale căsătoriei, care ar fi societatea de care omul are
nevoie? Răspunsul trebuie să se bazeze pe nevoile omului, dar trebuie să aibă în vedere statutul și
demnitatea sa de creatură a Creatorului.
Atunci când nevoile sociale ale omului nu sunt încă îndeplinite, ființa sa are nevoie de altă
societate, iar el cere un fel de societate care este necesară pentru a -i satisface aceste nevoi77.
Făcând o analiză asupra naturii umane, se poate observa că ea tinde la deplina bunăstare
fizică , prin folosirea potrivită a bunurilor materiale, la dezvoltarea intelectuală infinită și căutarea
dreptății despre om, despre lume, despre Dumnezeu78. Natura umană necesită o societate completă
supra -familială, care completând familia și societățile partic ulare, să dea omului toate bunurile ce
îi sunt necesare pentru completarea bunăstării naturale. Această societate este ceea ce numim noi:
Stat. Astfel Statul este cerut de natura umană și nu are origine numai în consensul liber al
oamenilor. Natura familie i cere statului ajutor pentru binele omului și pentru integrarea instituției
familiale și a societății particulare, numai în privința bunurilor naturale pe care ele nu le pot
procura. Din această exigență a naturii familiei reiese, deci, scopul statului, i ar din scop vor deriva
legile morale ale acestei societăți79. Acestea sunt unele argumente ce constituie teza de bază,
nucleul central pentru întreaga doctrină politico -socială.
Familia creștină astăzi trebuie să fie conștientă de rolul specific și propriu ce îi revine în
comunitatea socială și politică, în cadrul căreia are datoria să dea exemplu, dezvoltând în sine
simțul de răspundere și de devotament pentru binele comun, arătând astfel și prin fapte cum pot fi
armonizate autoritatea și libertatea, iniția tiva personală și solidaritatea cu întreg corpul social,
avantajele unității și rodnicia diversității80.
Pentru ca familia să -și poată îndeplini rolul ei educativ în viața comunității sociale și politice,
trebuie să investească permanent în educație.
Famili a este chemată să se implice activ în viața și dezvoltarea societății. Ea posedă o datorie
socială originală, instituibilă și inalienabilă; este „leagănul vieții și al iubirii”, în care omul se naște

77Cf. MAZZINI , Doveri dell’uomo, Borla, Roma 1994, 74 -78.
78Cf. G. GURVITCH , Trattato di sociologia, Il Saggiatore, Milano 1972, 82.
79Cf. M. AUBERT , Morale sociale, Editrice, Assisi 1988, 133 -139.
80Cf. M. AUBERT , Morale sociale , 141.

40
și crește. Prin educație, omul crește ca și persoană che mată să trăiască în comuniune cu ceilalți și
la dăruirea pentru alții81.
Sunt multe situații în viața socială, în care familia constituie un factor și un rol original, fără
ca, de multe ori, serviciul să -i fie recunoscut de instituțiile publice. Aici ne putem referi la
procreare și educația fiilor, la edificarea conviețuirii civile și promovarea solidarității sociale,
precum și în domeniul muncii și al economiei. Desigur societatea nu poate să rezolve toate aceste
probleme ignorând familia sau să o înfrun te pe aceasta în manieră indirectă, prin diferite măsuri
legislative.
Dacă intervenția familiei va fi ulterior negată sau, in mod implicit penalizată, este sigur că
ne îndreptăm spre niște probleme foarte serioase și în același timp devastatoare, deoarece familia
va trebui să -și asume greutățile, mai ales, în ceea ce privește raporturile între generații, trebuind să
răspundă la creșterea nevoilor copilăriei, a tinerilor și a acelor în vârstă, fără a fi recunoscută în
diferite funcții ale sale.
Dacă analizăm problema în termeni pozitivi, descoperim că familia aduce o contribuție
deosebită la „bunăstarea” societății din diverse puncte de vedere82. Cele mai recente analize în
domeniul familiar scot în evidență faptul că familia dezvoltă o mediere decisivă în con fruntarea
individului, în destinul său social și în calitatea vieții sale. Familia este locul primar al umanizării
persoanei. Ea ajută persoanele să se identifice, să -și găsească un loc propriu în lume; se constată
cât de importantă este intervenția famili ară în a da încredere unui fiu ce trebuie să crească.
În familie omul crește ca o „ființă în relație”83. Faptul că persoanele trăiesc relații familiare
nu este un lucru indiferent pentru virtuțile civice și nici pentru calitatea civilizației. Dacă se doreșt e
să se construiască o conviețuire civilă umană trebuie să se privească neapărat spre familie.
Intervenția activă a familiei nu se explică numai față de fii, dar privește toți membrii ce o compun.
Putem spune prin aceasta că familia este celula fundamental ă a societății. Așadar dacă moare
familia, moare și societatea. Ea este celula vitală și fundamentală a societății deoarece dă naștere
la noi membri, formează personalitatea lor, transmite valorile esențiale a conviețuirii civile, apără
demnitatea persoane i, promovează încrederea reciprocă, bunul uz al libertății, dialogul,
solidaritatea, ascultarea autorității.
Familia dezvoltă deseori o acțiune socială directă prin implicarea în școală, participarea la
asociațiile familiare și în multe alte domenii socia le84 .

81Cf. E. PAVLIDOU , Costruttori di futuro, Paoline, Milano 1995 , 34.
82Cf. AA.VV., Nouvo Dizionario di Teologia Morale, Paoline, Cinisello B ologna . 1990, 88 -91.
83Cf. L. ARDIGO , Struttura dela famiglia, Angeli, Milano 1987, 82.
84Cf. J.H. AUBERT , Morale sociale, EDB Bologna, 98 -105.

41
1.4. Participarea familiei în dezvoltarea umană a societății

Iubirea care naște comuniunea dintre membrii familiei constituie fundamentul întregii
societăți; ea reprezintă rădăcina și garanția conviețuirii în pace. Iubirea este prima realitate pri n
care familia oferă contribuția sa societății, ajutând -o să se dezvolte85.
Familia este o comunitate de generații care leagă generațiile prezente, trecute și viitoare.
Legăturile familiare stau la baza construirii identității personale și sociale. Aceste rădăcini fac
familiile să fie legate de trecutul lor, proiectându -le în același timp și în viitor, în speranța
continuării noilor generații normale.
Familia este constituită din legături și în același timp naște legături în interiorul și exteriorul
famili ei, între familie și societatea din care face parte integrantă. Există cel puțin două tipuri de
legături în cadrul familiei; atunci când legăturile din interiorul familiei sunt slabe și întrerupte,
familia poate deveni subiect social slab; în același timp, dacă există o puternică capacitate de
relaționare între subiecții familiei, atunci familia va fi capabilă de relații rodnice în ambientul în
care trăiește86.
Familia generează „umanul” prin structura sa simbolică pe care noi o numim „structura
familiară”. Această „structură familiară” este identitatea profundă a familiei, rădăcina psihică a
ființei sale ca „subiect”, seva care dă sens și valoare legăturilor familiare87.
Aruncând o privire asupra familiei, observăm că ea este izvorul afectelor celor mai profu nde,
dar, în același timp, și locul responsabilității în confruntarea cu celelalte realități sociale. Așadar,
pentru ca familia să -și păstreze un echilibru, trebuie să valorifice aspectele etice care stau la baza
relațiilor familiare88.
Omul în familie înva ță să existe și să se manifeste ca relație, ca deschidere spre ceilalți. El
nu descoperă această valoare singur, ci este ajutat de ceilalți membri ai familiei. Din esența însăși
a persoanei care este deschisă spre relaționare, și a familiei ca legătură de iubire, reiese vocația
familiei de a fi o comunitate deschisă de persoane care are rolul de a introduce omul în societate
și în viață89.
Persoana este pentru sine relație: familia este pentru ea însăși legătura de relații. Persoana ca
relație există în familie care este relație și complexitate de relații. Ea este din natura ei sociabilă;
familia ca și complex de relații devine astfel mediatoarea valorilor umane și sociale. Familia este
născută dintr -o exigență a naturii pentru a se realiza în forme difer ite în istorie90.

85Cf. K.H.P ESCHKE , Etica cristiana, 73.
86Cf. K.H.P ESCHKE , Etica cristiana, 78.
87Cf. MAZZINI , Doveri dell’uomo, Borla, Roma 1994, 64.
88Cf. L. ARDIGO , Struttura della famiglia, Angeli, Milano 1987, 31 -35.
89Cf. S. RICCIO , Famiglia, comunità originaria, 16.
90Cf. S. RICCIO , Famiglia, comunità originaria , 17.

42
În familie se dezvoltă umanitatea și personalitatea unui individ prin depășirea
individualismului și a egoismului; prin ea se naște și se consolidează sensul relațiilor și al
comuniunii în această viață. Unitatea familiei și indisolubilita tea căsătoriei sunt fundamentul
unificator al legăturii dintre om și viața comunitară.

2. Căsătoria creștină – model de responsabilitate umană

Întemeiată și însuflețită de iubire, familia reprezintă o comunitate de persoane: soții, părinții,
copiii, rude le. Obligația primordială a familiei este de a -și trăi cu fidelitate realitatea comuniunii
prin asumarea rolului constant de a dezvolta o autentică comunitate de persoane deschise spre
dialog.
Principiul interior, și țelul ultim al acestei responsabilități este iubirea. Așa cum fără iubire
familia nu mai reprezintă o comunitate de persoane, în același mod, fără iubire ea nu poate trăi, nu
poate crește și nu se poate perfecționa ca și comunitate de persoane91.
Iubirea dintre bărbat și femeie, în cadrul căsăto riei, și în formă derivată și amplificată între
membrii aceleiași familii (între părinți și copii, frați și surori), este însuflețită și întâmpină pas cu
pas un dinamism interior care duce familia la o comuniune mereu mai profundă și mai intensă,
aceasta r eprezentând fundamentul și sufletul comunității conjugale și familiare. Întemeiată pe
această comuniune, familia este chemată să devină o comunitate de persoane. Este un angajament
pe care soții și -l asumă în fața lui Dumnezeu și a Bisericii, după cum le -o reamintește slujitorul
asistent în momentul consimțământului92. Cei care participă la ceremonie sunt martori ai acestui
angajament: în cei prezenți, în plan local, sunt reprezentate într -un sens Biserica și societatea.
Comuniunea primă este cea care se cre ează și se dezvoltă între soți: bazați pe forța legăturii
de iubire conjugală, bărbatul și femeia „nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19,6; cf Gn 2,24)
și sunt chemați să crească mereu în comuniunea lor prin fidelitatea zilnică față de alianța
matrimo nială de iubire reciprocă. Această comuniune conjugală își are fundamentul în
complementaritatea naturală a bărbatului cu femeia și se alimentează prin viața personală a celor
doi soți de a duce la îndeplinire proiectul de viață, ceea ce au, ceea ce sunt ș i ceea ce vor să devină
în societate.
Deși persoanele sunt diferite, căsătoria face ca familia creștină plecând de la legătura de
comuniune să exprime o nouă și originală comuniune. Fiecare membru al familiei, după
capacitatea și darul propriu, are respons abilitatea de a construi, zi de zi, comuniunea persoanelor,

91Cf. AA.VV., Nascere, amare, morire. Etica della vita e famiglia oggi, Paoline, Cinisello Bologna 1989, 84.
92Cf. Rituale romanum, Ordo celebrandi matrimonium, nr.61, 17.

43
făcând din familie, cea mai completă și mai bogată școală de umanitate93 ceea ce se traduce în
fapte, prin grija și dragostea față de cei mici, față de cei bolnavi și bătrâni, prin serviciile recip roce
zilnice, prin împărțirea suferințelor, a bunurilor, a bucuriilor și a fiecărui moment în parte.
Momentul fundamental al construirii unei asemenea comuniuni familiare este schimbul
educativ dintre părinți și fii (cf. Ef 6,1 -4; Col 3,20), prin care fiec are dă și primește. Iubirea,
respectul și ascultarea față de părinți constituie contribuția specifică și de neînlocuit a copiilor în
formarea unei familii autentic umane și creștine94. Pentru a se ajunge la acest fapt, copiii vor fi
ajutați dacă părinții vo r folosi autoritatea lor, la care nu se poate renunța, ca o adevărată și slujire
proprie; ca pe un serviciu îndreptat spre binele uman și creștin al copiilor: mai ales pentru a -i face
să dobândească o libertate cu adevărat responsabilă, în măsura în care ș i părinții vor menține vie
conștiința darului, pe care îl primesc mereu de la copii lor95.
Familia poate fi păstrată și dusă la desăvârșire numai cu un înalt spirit de abnegație. Ea cere
într-adevăr, de la toți și de la fiecare în parte, să fie dispuși, ge neroși, înțelegători și iertători. Orice
familie știe că egoismul, dezacordul, tensiunile și neînțelegerile rănesc în mod violent și adesea
vatămă în mod serios propria -i comuniune. De aici decurg diferitele forme ale diviziunii în viața
familială. În acel ași timp însă orice familie este chemată mereu de Dumnezeul păcii să actualizeze
plăcuta reînnoire a reîmpăcării, adică a reconstruirii comuniunii și a regăsirii unității96.
Această comuniune și participare în viața comunitară se poate realiza în măsura în care toți
membrii familiei trăiesc pe deplin comuniunea cu Dumnezeu și între ei.

93GS, 52.
94Cf. G. GATTI, Morale matrimoniale e famigliare, 85.
95Cf. A. OSTROWSKI , Comunità d’amore responsabile, Gribant, Torino 1979, 106.
96Cf. A. OSTROWSKI , Comunità d’amore responsabile, 108.

44
2.1. Implicarea părinților în dezvoltarea umană și spirituală a familiei

În acest cadru putem vedea cu adevărat care este misiunea fundamentală și reală a nucleului
familiar, punct de întâlnire a generații diferite, care în viața cotidiană a comunității sunt chemate
să-și maturizeze permanent propria personalitate.
Omul în viața de familie este chemat să colaboreze la planul lui Dumnezeu în a transmite
viața umană și în a îmbogăți mereu Biserica cu noi membri. Familia, într -un mod cu totul deosebit,
este implicată în opera de educare a tuturor membrilor săi. Ea trebuie să fie mereu „mama” educării
integrale, fundamentul societății97. Părinții sunt responsabili de creare a unui ambient de iubire și
îngrijire față de Dumnezeu și față de semeni care să favorizeze educația completă a copiilor în sens
personal și social. Prima școală a virtuților sociale de care însă au nevoie toate societățile este
reprezentată de instituția familiei.
Părinții, educatorii, sunt persoane care „dau naștere”, în sensul spiritual al termenului. În
această perspectivă educația din partea familiei poate fi considerată ca un adevărat apostolat. Ea
este o transmitere de viață care nu numai că stabile ște un raport profund între educator și persoana
de educat, dar îi face pe amândoi să participe la adevăr și la iubire, care este finalitatea ultimă la
care orice om este chemat din partea lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Spirit98.
Educația este, deci, î nainte de toate, o „dăruire liberă” a firii omenești făcută de către ambii
părinți; ei își comunică împreună umanitatea adultă noului -născut, care la rândul său le dăruiește
noutatea și prospețimea umanității pe care o aduce în lume. Aceasta se realizează și în cazul
pruncilor afectați de handicapuri fizice sau psihice când, chiar și atunci situația lor poate da
educației o intensitate cu totul deosebită.
În acest cadru deosebit, tratând despre familie, Biserica își ia foarte serios și responsabil
misiunea sa și îi întreabă pe soți în timpul celebrării căsătoriei: „Sunteți dispuși să primiți cu
dragoste copiii pe care Dumnezeu va binevoi să vi -i dea și să -i educați după legea lui Cristos și a
Bisericii sale?99. În și prin educație iubirea conjugală se exprimă ca o adevărată iubire de părinți.
„Comuniunea persoanelor” care, în punctul de plecare al familiei se exprimă sub forma iubirii
conjugale, este desăvârșită și îmbogățită extinzându -se la copii prin educație, prin realizarea
proiectului comun de viață.
Dând viața, părinții în mod conștient și responsabil iau parte la lucrarea creatoare a lui
Dumnezeu, iar prin educație ei iau parte la pedagogia sa în același timp paternă și maternă.

97Cf. GS 32.
98Cf. GS, 72.
99Rituale Romanum Ordo celebrandi matrimonium, nr.60, 17.

45
Părinții sunt primii și principalii educatori ai copiilor lor având și o co mpetență fundamentală
în acest domeniu: sunt educatori pentru că sunt părinți100. Ei trebuie să -și împartă misiunea
educativă cu alte persoane și alte instituții ca Biserica și statul, totuși acest lucru trebuie făcut
urmând mereu o justă aplicare a principi ului subsidiarității. Subsidiaritatea completează iubirea
paternă și maternă și îi confirmă caracterul fundamental, prin faptul că toate celelalte persoane
care iau parte la procesul educativ nu pot să acționeze decât în numele părinților, cu
consimțământu l lor, și într -o oarecare măsură pentru că au fost însărcinați de ei101.
În virtutea acestui principiu este legitim și chiar este o datorie să se vină în sprijinul
părinților, respectându -se însă acea limită intrinsecă și de netrecut, trasată de superioritat ea
dreptului lor și de posibilitățile lor concrete. Principiul subsidiarității vine deci în ajutorul iubirii
părinților concurând la binele și structura nucleului familial. Într -adevăr părinții nu sunt totdeauna
în măsură să răspundă singuri tuturor exigen țelor procesului educativ în ansamblul său, îndeosebi
în ceea ce privește instruirea și vastul sector al comunicării familiale și sociale.
Drumul educației duce până la faza autoeducației, la care se ajunge atunci când datorită
maturizării psihice și fizi ce, omul ajunge la concluzia ca trebuie să se educe pe sine. De -a lungul
timpului, autoeducația depășește obiectivele atinse anterior în procesul educativ în care continuă
totuși să se înrădăcineze.
Omul la vârsta adolescenței întâlnește noi persoane și m edii noi, în special învățătorii, colegii
de clasă și prietenii, care exercită asupra vieții sale o influență ce poate fi pozitivă sau negativă. În
această etapă, el se desprinde într -o oarecare măsură de educația primită în familie și ia uneori o
atitudin e critică față de părinții săi. Cu toate acestea, procesul autoeducării nu poate să nu sufere
influența educativă exercitată de familie și de școală asupra copilului și adolescentului.
Transformându -se și luându -și propria orientare, tânărul continuă să ră mână intim legat de
rădăcinile sale existențiale102.
Paternitatea și maternitatea, aceste elemente primare și fundamentale ale darului umanității,
deschid în fața părinților și copiilor perspective noi și tot mai profunde. Nașterea după trup
înseamnă începer ea unei alte „generări” treptate și complexe prin tot procesul educativ103.
Familia creștină autentică este în măsură să ofere o atmosferă impregnată de dragostea pentru
Dumnezeu care face posibilă o dăruire reciprocă. Copiii care împărtășesc o asemenea experiență
sunt mai dispuși să -și ducă viața conform adevărurilor morale pe ca re văd că părinții le pun în
practică. Ei vor avea încredere în aceștia și vor deprinde dragostea care învinge frica, căci nimic
nu te îndeamnă mai tare să iubești decât a te ști iubit. Astfel, iubirea reciprocă, mărturisită de

100Cf. N. GALLI, Educazione dei coniugi alla famiglia, Vita e pensiero , 64.
101G. CAMPANINI , Compendio di sociologia della famiglia, Paoline, Cinisello B ologna , 1989, 93 -99.
102Cf. G. CAMPANINI , Compendio di sociologia della famiglia , 101-104.
103Cf. K. H. PESCHKE , Etica cristiana, 83.

46
părinți în atitudinea lor fa ță de copii, va deveni o protecție sigură a seninătății lor afective. O
asemenea legătură va limpezi intelectul, voința și emoțiile, respingând tot ceea ce ar putea degrada
sau înjosi darul iubirii umane. Acest lucru poate fi realizabil, într -o familie în care credința este
practicată, unde dragostea domnește și este înțeleasă totdeauna ca făcând parte din chemarea spre
dăruirea de sine în iubirea de Dumnezeu și de ceilalți.
Educația pentru dragostea autentică, dragostea binevoitoare, presupune primirea persoanei
iubite și considerarea binelui acesteia ca propriul bine. Educația trebuie, deci, să ofere posibilitatea
de a stabili o relație corectă și egală cu ceilalți. Trebuie educată la copil, la adolescent și la tânăr,
calea justă de a intra în relație c u Dumnezeu, cu proprii părinți, cu frații și surorile, cu prietenii de
același sex și cu cei de sex opus, precum și cu adulții.
Dăruirea de sine care inspiră iubirea reciprocă a soților, este modelul și norma dăruirii de
sine care trebuie să se actualizeze între frați și surori, precum și între diferitele generații care sunt
împreună în familie. Comuniunea și participarea la trăirea zilnică în casă, în clipe de bucurie și de
dificultate, reprezintă cea mai concretă și mai eficace pedagogie pentru înscrierea activă,
responsabilă și rodnică a copiilor în orizontul larg al societății.
Nu poate fi uitat nici faptul că educația iubirii este o realitate globală: nu se poate progresa
în stabilirea raporturilor juste cu o persoană, fără ca același lucru să se produc ă și în raporturile cu
toate celelalte persoane, oricare ar fi ele. Familia a fost considerată totdeauna ca expresia primară
și fundamentală a naturii sociale a omului. Aici se poate spune că în familie copiii sunt oglinda
părinților, desigur nu în toate c azurile. Familia este într -adevăr o comunitate de persoane, pentru
care adevăratul mod de a exista și de a trăi împreună este reprezentat de comuniune, dialog,
fraternitate etc.

2.2. Familia – școală de promovare a valorilor creștine în educația copiilor

Familia reprezintă cea mai importantă punte de legătură a normelor culturale din generație
în generație, iar educația familială o putem defini ca producere a personalității sociale și ca
transmitere din generație în generație a valorilor etice pe o direcț ie unică, de la părinți la copii104.
Valori precum pacea, ascultarea, libertatea, aparțin finalităților vieții, și când acestea orientează
sau sprijină acțiunea educativă, ele se constituie în valori educative și formative pentru viitoarele
generații.
Dumnezeu l -a creat pe om rațional, conferindu -i demnitatea unei persoane înzestrate cu
conștiință, având capacitatea de a discerne între bine și rău, fiind responsabilul principal al faptelor

104Cf. E. S TĂNCIULESCU , Sociologia educației familiale , voll. I -II, Polirom, Iași 1977, 60 -61.

47
sale. Libertatea este puterea înrădăcinată în rațiune și voință, de a acționa sau de a nu acționa, de
a face ceva sau altceva, de a săvârși de la sine fapte deliberate.
Libertatea nu este a face ceea ce se vrea, dar este capacitatea de a cunoaște adevăratul drum
de parcurs, pentru a ajunge la acel scop care este înscr is în profunzimea ființei noastre. Pentru noi
creștinii, libertatea înseamnă a urma planul pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre noi. A fi
liber, înseamnă, a ști să determini și să organizezi pentru a ajunge, cu propria inițiativă și cu
propriile convi ngeri, la scopul ultim care constă în adevăratul nostru bine și în realizarea noastră
completă105.
„Adevărul vă va face liberi”; libertatea nu se poate înțelege, nici nu se poate realiza decât
făcând referință la adevăr, care s -a manifestat pe deplin în Cris tos Isus: „Dacă veți rămâne în
Cuvântul meu sunteți cu adevărat ucenicii mei: și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face
liberi” (In 8, 31). Dacă intrăm în profunzimea credinței noastre, descoperim că adevărul
fundamental asupra căruia trebuie să o rientăm viața noastră este Dumnezeu: am fost creați de
Dumnezeu și pentru Dumnezeu.
Sfântul Papă Ioan Paul al II -lea a scris că: „Ascultarea față de adevărul despre Dumnezeu și
despre om este prima condiție a libertății. Într -o lume fără adevăr, libertatea își pierde consistența,
și omul e supus violenței pasiunilor și unor condiționări vizibile sau oculte”106.
Desigur, fiecare om este în mod suficient liber pentru a -și putea organiza propriul drum și
pentru a putea răspunde propriei vocații, respectând legil e și scopul; din păcate, experimentăm
atâtea condiționări ale omului și spațiile libertății se reduc enorm de mult. Familia este și trebuie
să fie mediul unde se poate deprinde o adecvată educație la libertate, mai ales dacă ea se înțelege
ca un proces de eliberare de tot ceea ce ne poate face robi. Acest proces poate avea loc în familie,
din momentul întemeierii căsătoriei, fie în raportul educativ, părinți -copii.
Adevărata libertate este dată de atmosfera ideală pentru o creștere sănătoasă a personalități i
fiecăruia. Acest lucru este important mai ales în acele familii unde există mai mulți copii, care au
nevoie de educație. Este inutil să se dea chiar și cele mai înțelepte învățături, dacă apoi lipsește
tocmai acea atmosferă de libertate capabilă de a for ma persoana să se integreze bine, persoană care
să nu fie constrânsă să trăiască conflicte radicale.
Este clar că în primii ani ai vieții, le revine părinților sarcina de a face alegeri pentru copiii
lor, dar în perioada creșterii lor, astfel de alegeri vo r fi motivate nu numai pentru a justifica
intervențiile săvârșite de părinți, ci și pentru a întări copiii, pentru a menține în ei acel echilibru
sănătos și pentru a putea înfrunta situații noi, probleme, conflicte și chiar eventuale frustrări.

105Cf. E. S TĂNCIULESCU , Sociologia educației familiale , 87-88.
106CA, 41-46.

48
Părinții d ecât să impună copiilor dorințele și planurile lor, mai bine să -i educe în așa fel încât
ei să fie responsabili de propriile decizii pe care le iau și trebuie să -i ajute să -și descopere propriile
înclinații, care să -i favorizeze în vocația lor. De asemenea , să nu amâne dialogul și să -i corecteze
la timpul potrivit, în cazul în care își dau seama că copiii lor au greșit.
A vorbi despre o atmosferă de libertate în familie nu înseamnă a înlătura funcția autorității;
familia democratică, cum se vrea astăzi să se înțeleagă, nu poate fi o familie, căci acolo părinții au
pierdut autoritatea asupra propriilor copii. Însă, o familie unde părinții își exercită autoritatea lor
ca slujire și ajutor în procesul de maturizare personală, familia este văzută ca un proces d e eliberare
a condiționărilor interne și externe. Aceeași autoritate poate fi definită eliberatoare pentru că este
îndreptată să dobândească libertatea cea adevărată, care este ordinea interioară și armonia vitală107.
Pentru a putea cunoaște mai bine raportu l educativ dintre părinți și copii, putem să
evidențiem o analiză asupra a trei tendințe:
– prima tendință aparține acelor părinți care în raport educativ privilegiază obligațiile sociale:
copilul meu trebuie să fie așa…, vreau ca el să devină un bun mana ger, un tată bun de familie, un
catolic practicant. Părinții sunt cei care stabilesc pentru copiii lor, ceea ce ei trebuie să facă sau să
evite. Accentuând această tendință se poate cădea în rigiditate, se poate deveni severi în a cere
copiilor punctualita tea, datoria, curățenia etc.;
– a doua tendință aparține acelor părinți care pun accentul pe valorile de bază și pe
exemplaritatea lor; vor ca odraslele lor să fie bune, generoase, active, studioase, educate etc.
Părinții le oferă copiilor lor mărturia vie ții lor, care ar trebui să -i implice în procesul formativ,
printr -o educație indirectă;
– a treia tendință aparține acelor părinți mai indulgenți, care caută să dezvolte în copii nevoia
de realizare personală, îndemnul la independență cu un respect, aproap e absolut, al libertății și al
personalității lor. Este evident că este vorba mai curând de tendințe predominante și o atitudine
care nu exclude pe celălalt; dar ceea ce e important este că părinții trebuie să fie dispuși să riște să
se angajeze în educați a copiilor, bazată pe responsabilitate, pe maturizarea personalității, pe
adevărata libertate care este ghidul autonomiei personale108.
Vorbind despre educația copiilor la libertate, există o trecere ulterioară de făcut; nu este
vorba de a accentua nevoia de a fi liberi de ceva, ci de a fi liberi pentru a se simți responsabili .
Copiii, în momentul în care vor reuși să interiorizeze scara de valori, vor avea și capacitatea
de a lua inițiative în fața situațiilor noi și a problemelor care se prezintă: vor ști să fie protagoniștii
propriei vieți; vor înțelege că va trebui să se angajeze pentru a -și dezvolta propriile calități cum ar

107Cf. E. GUARELLA , Și dacă ți -aș spune nu… , Pauline, București 2002 ,45.
108Cf. C. BURKE , Sociologia della famiglia, Paoline, Roma 1990, 45 -47.

49
fi: inteligența și voința, care se găsesc în om ca o sămânță; vor avea capacitatea de a colabora cu
ceilalți, pentru a for ma comunitatea oamenilor.
Datoria dificilă și delicată a părinților este aceea de a -și educa copiii la dimensiunea iubirii,
trăită ca întâlnire de eliberare și nu ca o simplă plăcere fizică sau ca posesie egoistă. Iubirea este
rădăcina libertății, iar per soana, care are o libertate interioară, știe că relațiile cu ceilalți nu numai
că amenință libertatea sa, dar o îmbogățesc. Numai cine iubește în libertate își transformă propria
viață în dar și compasiune pentru cei bolnavi, cei nevoiași, cei săraci și or icine se găsește în nevoi,
deoarece știe că adevărata iubire este a servi și nu a fi servit109.
De aceea, încă de mici copii vor trebui să fie educați în a asculta, în a -i iubi pe ceilalți, să
facă mici gesturi de iubire care formează o mentalitate de simpa tie și bunăvoință către toți. Toate
acestea, pentru că le știm, dobândesc o însemnătate mai profundă, dacă își fundamentează viața
lor pe mesajul evanghelic și au drept model viața lui Cristos însuși.
Creștinul se simte îndreptățit și eliberat de păcat pri n Isus Cristos (cf. Rom 5,1), tocmai
pentru că este eliberat de el, este chemat să devină împreună cu el, eliberatorul omului. Marele
discurs al lui Dumnezeu despre libertate, ne -a fost dat de Isus Cristos, om cu adevărat liber. El este
prietenul tuturor c are a știut să se apropie de cei păcătoși, invitându -i la convertire, i -a iubit pe cei
săraci și suferinzi, săvârșind pentru ei, în acest sens, multe minuni. Cine îl urmează pe Cristos
înțelege bine că libertatea autentică nu admite bariere, pentru că iubi rea nu are granițe și Isus, om
cu adevărat liber, a arătat tuturor o inimă care a iubit până la sacrificiul total.

2.3. Familia – loc al educației la ascultare

Tema despre educația la libertate recheamă, în mod necesar, pe cel despre educația la
ascultare. Sunt rare cazurile când astăzi pe de o parte, se aud tânguirile părinților care vorbesc de
copii nesupuși, de copii care cu trecerea anilor, devin insuportabili sau chiar de -a dreptul refuză
orice fel de ascultare, fiind în opoziție permanentă c u părinții, acuzându -i de autoritarism sau de
mentalitate învechită, iar pe de altă parte de copii care deseori se simt victime ale autorității
părintești, exercitată într -un mod despotic. Sunt copii care, ori se resemnează la un pur conformism
ce produce o personalitate represivă, incapabili de autonomie, ori se răzvrătesc să se acomodeze
unui stil de viață, în care cu multă ușurință libertatea degenerează în desfrâu, libertinaj110. Această
ciocnire dureroasă, deseori dramatică, între părinți și copii, este deseori consecința carențelor
educative, a prejudecăților și neînțelegerilor reciproce.

109Cf. IOAN PAUL AL II -LEA , Iubire și responsabilitate, M.C., București 1999, 43 -45.
110Cf. G. GATTI, Vogliamo educare i nostri figli , Vita e Pensiero, Milano 1984, 62.

50
În primul rând este cunoscut faptul că deseori copiii nu ascultă, deoarece părinții dau porunci
iraționale sau avansează cereri nejustificate. Ca și adulții, la fel și copiii sunt stimulați să acționeze,
dar acest lucru, deseori, nu coincide cu cel al părinților fie pentru o netă diferență de vârstă fie
pentru că orice persoană posedă inconfundabile caracteristici, care nu se pot distruge sau înlătura,
dar care trebuie s ă fie bine armonizate111.
Mulți pedagogi, vorbind despre copiii care nu au o mare încărcătură de vitalitate și o
pronunțată tendință de a fi ei înșiși, spun că e necesar să li se ofere momente și locuri potrivite
pentru a se mișca, a se juca, a vorbi, a se î ntâlni cu prietenii, a -și asuma inițiative personale, să
desfășoare mici atribuții de încredere. Mulți părinți acceptă numai o parte din astfel de sugestii și
cad în eroarea protecției exagerate, a autoritarismului sau a perfecționismului.
Primul efect, a cela al protecției exagerate, este tipic acelor mame care se tem continuu pentru
copiii lor, le e frică ca nu cumva să facă ceva rău sau să se expună la pericole și astfel îi sufocă cu
mii de griji112.
Autoritarismul pare mai tipic taților, care deseori cer de la copiii lor o ascultare promptă și
precisă, nu dau explicații cerințelor lor, nu admit discuții, ignoră nevoile și interesele copiilor,
recurgând deseori la metode violente.
Copiii sufocați de protecționism sau de autoritarism sunt predispuși mai ușo r la neascultare,
deoarece se consolidează înăuntrul lor tendința de opoziție; de aceea este nevoie să se evite
recomandările superficiale, grijile copilărești, interzicerile iraționale, pedanteria și minuțiozitatea
ordinelor113.
Perfecționismul, în schimb, este defectul acelor părinți, care vor să fie cu orice preț exigenți
față de copiii lor; ei deseori exagerează problemele și defectele copiilor lor și pretind o conduită
matură, de adulți înainte de timp. Copiii părinților perfecționiști, în general, devi n timizi, pierzând
acea spontaneitate și creativitate proprie copiilor și astfel pot cădea în atitudini de pasivitate,
refuzând orice lucru care le este cerut și își pierd curajul și bucuria de a înfrunta viața114.
Părinților perfecționiști, le trebuie amin tit că arta de a educa implică înțelegere, răbdare și
delicatețe: copiilor trebuie să li se ceară să se îndrepte, dar treptat și respectând perioadele creșterii.
Pe lângă aceasta, trebuie amintit că în copii este foarte activ simțul imitației, care este o formă
indirectă de ascultare.
Este necesar să se instaureze raporturi de simpatie, de stimă și iubire reciprocă, de prietenie
și admirație. Este fără îndoială un lucru normal a asculta de ordinile părinților, atunci când copiii

111M. Z ATTONI – G. G ILLINI , „Se in casa aleggia la crisi, meglio guardare al positivo ”, MSA 2 (2003) 88-90.
112Cf. E. S TĂNCIULESCU , Sociologia educației familiale , vol. II, 191.
113Cf. G. CAMPANINI , Realtà e problemi della famiglia contemporanea, Paoline, Roma 1993, 34 -40.
114Cf. D. FONTANA , Personalità e edu cazione, Il Mulino, Bologna 1984, 44.

51
se simt tratați în mod just și experimentează acea binevoitoare fermitate chiar în fața lipsurilor
lor115.
După ce am examinat câteva aspecte importante privitoare la ascultare, este oportun să
enumerăm câteva indicații practice pentru părinții creștini. Este necesar să se susțină că pentru a
educa copiii, trebuie să exercite o autoritate și să se ceară de la ei o ascultare sinceră.
Ideia de a -i lăsa să facă ce vor, sub pretextul libertății, riscă să dăuneze copiilor, care fără un
ajutor dat la timp, nu vor reuși să ajungă la un echili bru sănătos. Părinții sunt primii collaboratori
ai lui Dumnezeu, iar autoritatea lor asupra copiilor nu vine de la o lege externă, nici de la o tradiție,
ci de la însuși Dumnezeu și se exprimă în mod concret prin natura omului.
O astfel de autoritate își v a asuma o expresie deosebită puțin câte puțin cu cât copilul crește;
ea este o autoritate, care ar putea să se încredințeze, dar niciodată să se abandoneze în mod complet,
până când copilul nu devine adult. Pentru a porunci, trebuie să știi să asculți. Nim ănui nu i -a fost
dat bastonul comenzii ca drept indiscutabil, dar părinții prin arta convingerii, prin iubire,
dobândesc tot mai multă autoritate în ceea ce privește copiii lor116.
Docilitatea este fiica respectului reciproc. De aceea autoritatea părinteasc ă nu trebuie
confundată cu autoritarismul, cu porunci date fără sens sau care provin numai din nevoia de a -și
descărca nervii. Înmulțind pretențiile fără motiv, copiii obosesc iar autoritatea slăbește.
Scopul educației morale este acela al autonomiei, car e consistă în capacitatea de a se conduce
singuri în viață. Însă se poate ajunge un astfel de scop, numai când s -a experimentat virtutea
ascultării, în diferitele etape ale creșterii. Adevărata autoritate educă prin slujire, controlează,
exercită puterea s a cu iubire, deoarece prin dăruire părinții își ajută copiii să crească și îi conduc
spre acea maturitate necesară.
Sfântul Ioan Bosco a apărat mereu această pedagogie a iubirii: „Tânărul care se simte iubit,
iubește, și cel adult care este iubit obține t otul, în special de la cei tineri. Este necesar ca tinerii,
simțindu -se iubiți în acele lucruri cărora le plac lor, să învețe să vadă și iubirea în acele lucruri care
în mod natural le plac mai puțin dintre care: disciplina, studiul, mortificarea, acestea făcându -le cu
iubire”117.
Sfaturile, învățăturile și ordinele sunt importante în opera formativă, căci fără ele nu se poate
ilumina viața copiilor. Sunt momente în care exemplul devine tot mai necesar, mai ales începând
cu perioada adolescenței, atunci când copiii arată mai multă intoleranță față de porunci sau
constrângeri. De aceea, de multe ori, dacă vrea să se obțină ceva de la copii, trebuie să se înceapă
prin a se da exemplu; exemplul poate substitui restul, dar nimic nu poate substitui exemplul. Copiii

115Cf. D. FONTANA , Personalità e educazione, 56 -58.
116Cf. E. BOSCETTI , Coraggi di educare, Elle Di Ci, Torino 1991, 33.
117V. CARMINATI , Essere bambini oggi, Vita e Pensiero, Milano 1992, 72.

52
învață mai ales de la modelele cele mai apropiate de ei, de la părinți, fiind mereu cu ochii ațintiți
asupra lor, nici un gest nu scapă atenției lor. De aceea, ei știu să observe imediat contradicțiile
între viață și sfaturi, între ceea ce se comandă și c eea ce se trăiește. Părinții știu că exemplul bun
este marele pedagog și educația este făcută nu numai prin discursuri frumoase, dar atitudinea
cotidiană în fața muncii, a hranei, a rugăciunii, a folosirii timpului liber, interesul pentru ceilalți, a
comun iunii conjugale, care educă copiii și îi formează interior, construind în ei o conștiință dreaptă
și reală care îi va conduce pe drumul drept118.

2.4. Familia – ambient social al educației la pace

Dumnezeu a instituit căsătoria și a pus -o ca început și temelie a societății umane, iar familia
a devenit celula vitală și primară a societății. Ea este ambientul unde poate avea loc educația la
valorile cele mai importante ale societății, dintre care: solidaritatea, conviețuirea, dialogul,
respectul celorlalți , libertatea etc119. Astfel, prin forța naturii și a vocației sale, departe de a se
închide în ea însăși, familia se deschide spre alte familii și spre societate, asumându -și propriul rol
social: „Familia este prima și fundamentala școală de sociabilitate; e a constituie locul nativ și
instrumentul cel mai eficace al umanizării și al personalizării societății, pentru că colaborează într –
un mod original și profund la edificarea lumii, făcând posibilă o viață tot mai umană, mai ales,
păstrând și transmițând viaț a cu valorile și virtuțile ei”120.
Una dintre virtuțile la care familia este chemată să dea o contribuție specifică în educația
copiilor este virtutea păcii. În epoca noastră, în urma înarmării excesive și după construirea armelor
nucleare capabile să distru gă omenirea, se accentuează foarte mult cultura păcii și tinerii manifestă
o particulară sensibilitate, care merită să fie întărită printr -o educație adecvată în orice sector al
vieții: politica, promovarea dreptății, apărarea drepturilor celor mai săraci, dialogul între
confesiuni și religii, viața familială.
Așadar, este vorba de a ajuta tinerii să obțină acea pace spirituală, interioară, care se
construiește zi de zi în propriul suflet și se transmite în ambientul în care se trăiește. Tocmai în
această o peră educativă, părinții au marea datorie de a -și ajuta copiii să dobândească cât mai multe
idei și atitudini de pace. Ba mai mult, familia devine primul laborator, în care este posibilă
întoarcerea la dialog chiar și atunci când au avut loc contraste, mus trări, critici; ea devine locul

118Cf. M . BARBAGLI , Famiglia e mutamento sociale, Il Mulino, Bologna 1985, 17 -19.
119Iubirea, esențială pentru definirea căsătoriei și a familiei, este prima realitate prin intermediul căreia, familia oferă
propria contribuție societății și dezvoltării sale. Într -adevăr, iubirea permite d eplina recunoaștere și respectul oricărui
bărbat și femeie și a demnității lor; ea, așadar, este generoasă și face posibilă o reală comuniune de persoane, fiind
fundament și adevăr ultim al întregii societăți, sorgintea și garanția unei conviețuiri pașnice .
120FC, 43.

53
unde iubirea urmează legi proprii, bazate pe dorința de înțelegere reciprocă, pe necesitatea de a da
și a primi dragostea și afecțiunea în mod gratuit121.
Atmosfera de afecțiune, pe care părinții o stabilesc între ei și copii, va deveni, apoi, prototipul
realităților pe care ei le vor întemeia cu ceilalți. De aceea dacă în ambientul căminului există
înțelegere reciprocă, aceasta devine adevărata și propria ucenicie a iubirii și a realităților de pace
cu ceilalți122.
Psihiatrul german H. Sterling, vorbind despre raportul dintre familie și creșterea
adolescenților, a elaborat teoria reciprocității negative, contrapusă reciprocității pozitive; prima
aduce cu sine forme extreme de conflicte și întrebări, în timp ce a doua , împreună cu acceptarea
de sine însăși, duce la formarea omului pacific. Reciprocitatea negativă se întâmplă, atunci când
în familie soții nu știu să trăiască o relație de iubire și de prietenie, nu caută dialogul, reconcilierea
sau iertarea, și trăiesc î n dispreț reciproc, închizându -se în ei înșiși, reprimând toată ura care tinde
să paralizeze orice formă de creativitate și de manifestare a afecțiunii.
Sub profilul psihic un asemenea mod de acțiune poate provoca diferite forme de indispoziție
atât pentr u soți, cât și pentru copii, dintre care amintim: alcoolismul, ineficiența în muncă și la
studiu, insatisfacții etc. Mai mult, în multe familii acest comportament generează o formă de
terorism familial, care este preludiul la atâtea alte expresii de violen ță și agresivitate.
Reciprocitatea pozitivă se întâmplă, atunci când în familie se acordă mai mult spațiu dialogului și
toți membrii se simt acceptați și iubiți, iar acest lucru se poate întâmpla cu certitudine când există
un mediu sănătos și o relație de credință autentică cu Dumnezeu.
Această atmosferă de iubire contribuie la creșterea și maturizarea copiilor, pregătindu -i
pentru situațiile imprevizibile ale vieții123.

2.5. Familia – responsabilă de transmiterea credinței

Credința este un dar al lui Dumnezeu, primit la Botez, și nu este rezultatul unei acțiuni
umane, însă părinții sunt instrumente ale lui Dumnezeu pentru maturizarea și dezvoltarea sa. De
aceea „este frumos când mamele îi învață pe copiii mici să trimită un sărut lui Isus sau sfintei
Fecioare Maria. În acel moment inima copiilor se transformă în loc de rugăciune”124. Transmiterea
credinței presupune ca părinții să trăiască experiența reală de a avea încredere în Dumnezeu, de

121IOAN PAUL AL II -LEA, La pace e i giovani camminano insieme, Mesajul celei de -a XVIII -a zi mondială pentru pace,
1985.
122Cf. C . SARACENO , La famiglia nella societ à contemporanea , Loescher, Torino 1975, 220 -221.
123Cf. TH. STIRLING , La famiglia e i disturbi psicosociali, Boringhieri, Torino 1981, 187 -191.
124 Cateheză (26 august 2015): L ’Osservatore Romano, 27 august 2015, p. 8.

54
a-l căuta, de a avea nevoie de el, pentru că numai în acest mod „o generație povestește altei
generații lucrările tale” (Ps 144, 4) și „tatăl face cunoscută fiilor săi fidelitatea ta” (Is 38, 19).
Este de mare ajutor cateheza familială, ca metodă eficace pentru a -i forma pe tinerii părinți
și pentru a -i face conștienți de misiunea lor ca evanghelizatori ai propriei familii125.
Educația la credință știe să se adapteze la fiecare copil, pentru că instrumentele deja învățate
sau rețetele uneori nu funcționează . Copiii au nevoie de simboluri, gesturi, povestiri. Ado lescenții,
de obicei, intră în criză cu autoritatea și cu normele, motiv pentru care merită să se stimuleze
experiențele lor personale de credință și să li se ofere mărturii luminoase, care să se impună prin
însăși frumusețea lor. Părinții care vor să înso țescă credința copiilor sunt atenți la schimbările lor,
pentru că știu că experiența spirituală nu se impune, ci se propune libertății lor. Este fundamental
să vadă în manieră concretă copiii că pentru părinții lor rugăciunea este realmente importantă.
Pentru aceasta, momentele de rugăciune în familie și exprimări de evlavie populare pot avea forță
evanghelizatoare mai mare decât toate catehezele și toate discursurile.
Exercițiul de a transmite copiilor credința, în sensul de a facilita exprimarea și crește rea sa,
permite ca familia să devină evanghelizatoare și ca spontan să înceapă să o transmită tuturor celor
care se apropie de ea, chiar și în afara mediului familial. Copiii care cresc în familii misionare
adesea devin misionari, dacă părinții știu să tră iască această misiune în așa fel încât ceilalâi să -i
simtă aproape și prietenoși și astfel ca fiii să crească în stil de relaționare cu lumea, fără a renunța
la propria credință și la propriile convingeri. Amintim că Isus însuși mânca și bea cu păcătoșii (cf.
Mc 2,16; Mt 11, 18), putea să se oprească pentru a conversa cu samariteana ( cf. In 4, 7-26) și să -l
primească pe Nicodim noaptea ( cf. In 3, 1 -21), se lăsa să i se ungă picioarele de o femeie prostituată
(cf. Lc 7, 36 -50) și nu ezita să atingă bolnavii ( cf. Mc 1,40 -45; 7, 33). Același lucru îl făceau
apostolii săi, care nu erau persoane disprețuitoare față de alții, închiși în mici grupuri de aleși,
izolați de viața oamenilor. În timp ce autoritățile îi persecutau, ei se bucurau de simpatia întregului
popor (cf. Fap 2,47; 4,21.33; 5,13 ).
Familia se constuie ca subiect al acțiunii pastorale prin vestirea explicită a evangheliei și
moștenirea multipleleor forme de mărturie: solidaritatea față de cei săraci, deschiderea la
diversitat ea persoanelor, păstrarea cr eației, solidaritatea morală și materială față de celelalte
familii, mai ales față de cele mai nevoiașe, angajarea pentru promovarea binelui comun și prin
transformarea structurilor sociale nedrepte, pornind de la teritoriul în care ea trăiește, practicând
faptele de milostenie trupească și sufletească126.

125 Relatio finalis 2015, 89
126 Relatio finalis 2015, 9 3

55
CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Scopul acestei cercetări a fost acela de a tratata, a descoperi și de a prezenta, o sinteză a
identităț ii familiei din punct de vedere uman și creș tin, și responsabilitatea ce intră în sarcina unei
familii în fa ța atâtor dileme prezente în lumea contemporană.
Am încercat să mă opresc asupra câtorva teme de actualitate, axându -mă în mod special pe
importanța luminii indispensabile a Revalației și a Magisteriului Bisericii. În urma ace stei cercetări
pot spune cu certitudine că, într -adevăr, familia nu este o simplă lucrare a omului, ci este o lucrare
amplă a lui Dumnezeu. Ea, în cadrul acestui discurs, este considerată o înțeleaptă instituție a
Creatorului, structurată de legi și finali tăți determinate, voită ca o comunitate de iubire indisolubilă
și fecundă.
Planul lui Dumnezeu, a fost reconfirmat apoi de Cristos prin legea indisolubilității și, mai
mult, a fost sfințit și întărit prin sacramentul Căsătoriei, prin intermediul căruia soț ii primesc harul
de a simboliza și participa la misterul de iubire dintre Cristos și Biserică, prin urmare, de a se
desăvârși și sfinți în viața conjugală și de familie.
Prin urmare, familia creștină este chemată să devină o „mică Biserică”. Aceasta este
concepția teologiei spirituale a familiei, fapt notat foarte clar de al II-lea Conciliu din Vatican.
Familia, „construiește” Biserica atunci când este un sanctuar al iubirii creștine, al credinței și
evanghelizării. De asemenea, tot în al II-lea Conciliul Vatican, este subliniată obligația primară și
de neînlocuit a părinților de a educa pe fii lor în cele referitoare la credință și la rugăciunea în
comun, fiind ei înșiși primul și autenticul exemplu pentru copii.
Cu certitudine, familia tre buie să fie comunitate stabilă și unită între membrii ei, comunitate
de viață și de iubire, comunitate de credință, de speranță și de apostolat, comunitate care se
construiește în Biserică, pentru a edifica Biserica și întreaga societate umană.
Familia tre buie să fie deschisă dialogului, trebuie să fie interesată de problemele religioase
și sociale și să ia parte activă la ele.
Responsabilitatea morală care cade în sarcina familiei, este destul de evidentă în planul lui
Dumnezeu, nu rămâne decât ca familia să redescopere adevărata sa identitate umană și creștină,
trăind în mod realist adevăratele valori care pun într -o lumină superioară sentimentul de unitate,
de viață, de iubire și demnitate umană.
Ținând cont de această cercetare care nu este eshaustivă, dar care necesită o ulterioară
aprofundare, putem constata că familia reprezintă inelul de legătură al normelor culturale din
generație în generație și astăzi, în pofida evoluțiilor survenite în dezvoltarea societății. A fi părinte
înseamnă a transmite, re spectiv a acționa ca intermediar între societate și copii, iar poziția de
părinte este strâns legat de competența educațională în contextul formării viitoarelor generații.

56
Trecând de la rolul părinților la cel efectiv al familiei, s -a constatat că familia trebuie să -și
găsească elanul de la început; ea este chemată să devină ceea ce a fost la origine, să dezvolte toate
posibilitățile pe care le poartă în sine, daruri primite din partea lui Dumnezeu. Familia este și
trebuie să fie o comunitate stabilă și uni tă în membrii ei, comunitate de viață și iubire, comunitate
de credință, de speranță și apostolat, comunitate care construiește Biserica și societatea umană.
În familie sunt păstrate și transmise adevăratele valori și virtuți, iar persoana umană își
desco peră aici demnitatea originală și personală. Familia, întemeiată și însuflețită de iubire,
reprezintă o comunitate de persoane. Prima obligație a familiei este de a trăi cu fidelitate realitatea
comuniunii prin asumarea rolului constant de a dezvolta o aut entică comunitate de persoane.
Familia creștină, având rolul de a participa la viața comunitară nu este destinată să rămână
închisă în ea însăși dar trebuie să fie deschisă, interesată de problemele religioase și sociale, luând
parte activă la ele, cu alte cuvinte trebuie să fie nu doar destinatar, dar și mesager al apostolatului
creștin.
Responsabilitatea pe care familia creștină trebuie să o ducă la îndeplinire în viața comunitară
este foarte evidentă și în planul lui Dumnezeu, astfel încât, nu rămâne decât ca familia să descopere
adevărata sa identitatea umană și creștină, trăind în mod realist valorile sale de unitate, de viață,
de iubire și demnitate.

57
BIBLIOGRAFIE

AA.VV. (1990 ), Nouvo Dizionario di Teologia Morale , Paoline, Cinisello Bologna.
AA.VV. (1989 ), Nascere, amare, morire. Etica della vita e famiglia oggi , Paoline, Cinisello
Bologna.
ARDIGO , L. (1989 ), Struttura della famiglia , Angeli editore, Milano.
AUBERT , J. H. (1988 ), Morale sociale , Editrice, Assisi.
BARBAGLI , M. (1985 ), Famiglia e mutamento sociale , Il Mulino, Bologna.
BOSCETTI , E. (1991 ), Coraggi di educare , Elle Di Ci, Torino.
BOTERO , S. (1992 ), Per una teologia della famiglia, Borla, Roma.
BURKE , C. (1990 ), Sociologia della famiglia , Paoline, Roma.
CAMPANINI , G. (1989 ), Compendio di sociologia della famiglia , Paoline, Cinisello Bologna.
CAMPANINI , G. (1989 ), Realtà e problemi della famiglia contemporanea, Compendio di
sociologia della famiglia , Paoline, Cinisello Bologna .
CAMPANINI , G. (1993 ), Realtà e problemi della famiglia contemporanea , Paoline, Roma.
CARMINATI , V. (1992 ), Essere bambini oggi , Vita e Pensiero, Milano.
CHIAVACCI , E. (1983 ), Principi di morale sociale , EDB, Bologna.
CHRISTIAN , A.G. (1994 ), Spiritualità in famiglia , San Paolo, Milano.
CIPRIANI , S. (1988 ), Matrimonio , in AA.VV Nuovo Dizionario di Teologia Biblica , Ed. Cinisello
Bologna.
COSENTINO , G. (1992 ), La via della santità , Porziuncola, Assisi.
CRISPIERO , M. D A. (1976 ), Il matrimonio cristiano , Marietti, Torino.
FONTANA , D. (1984 ), Personalità e educazione , Il Mulino, Bologna.
FUCHS , E. (1984 ), Desiderio e tenerezza , Claudiana, Torino.
GATTI, G. (1984 ), Vogliamo educare i nostri figli, Vita e Pensiero, Milano.
GATTI, G. (1948 ), Morale matrimoniale e famigliare , în AA.VV., Corso di morale , Vol III,
Queriniana, Brescia.
GRELOT , P. (1968 ), La coppia umana nella Sacra Scrittura , Vita e Pensiero, Milano.
GUARELLA , E. (2002 ), Și dacă ți -aș spune nu …, Pauline, București.
GURVITCH , G. (1972 ), Trattato di sociologia , Il Saggiatore, Milano.
IOAN PAUL AL II-LEA. (1994 ), Scrisoare către familii , Arhiepiscopia Romano -Catolică,
București.
Ioan Paul al II -lea. (2011), Scrisoare către familii , Ed. Presa Bună, Iași .
IOAN PAUL AL II -LEA. (1991 ), Exortația apostolică privind problemele sociale , Centesimus
annus .

58
IOAN PAUL AL II -LEA. (1999 ), Iubire și responsabilitate , M.C., București.
KASPER , W. (1985) , Teologia del matrimonio cristiano , Queriniana, Brescia.
MASSIMO , C. (1976 ), Il matrimonio cristiano , Marietti, Torino.
MAZZINI , (1994 ), Doveri dell’uomo , Borla, Roma.
MESSINEO , A. (1972 ), La nazione , La Civiltà Cattolica, Roma.
OSTROWSKI , A. (1979 ), Comunità d’amore responsabile , Gribant, Torino.
PAPA FRANCISC . (2016), Exortația apostolică postsinodală Amoris laetitia, Iași, Ed. Presa
Bună,
PAPA FRANCISC . (2015) , Relatio finalis, Sinodul episcopilor, Roma, 24 octombrie.
PAVLIDOU , E. (1995 ), Costruttori del futuro , Paoline, Milano.
PEGORADO , R. (1991 ), Morale famigliare , Piemme, Padova.
PESCHE , K.H. (1989 ), Etica cristiana , Urbaniana, Roma.
PIANA , G. (1977 ), Famiglia, comunità di fede , Ave, Roma.
RAVASI , G. (1986) , La famiglia nella letteratura Sapienziale , în „ Parola spirito e vita ”.
RICCIO , S. (1987 ), Familia comunità originaria , Editoriale, Napoli.
RITUALE , ROMANUM . (1972 ), Ordo celebrandi matrimonium , Iglesia Católica , Paul VI
Typis Polyglottis Vaticanis,
SARACENO , C. (1985 ), La famiglia nella società contemporanea , Loescher, Torino.
STĂNCIULESCU , E. (1977 ), Sociologia educației familiale , voll. I -II, Polirom, Iași.
STIRLING , TH. (1981 ), La famiglia e i disturbi psicosociali , Boringhieri, Torino.
TURA E, R. (1987 ), Il Signore cammina con noi. Introduzione ai sacramenti, Ed. Gregoriana,
Padova.
ZATTONI , M. – GILLINI , G. (2003) , „Se in casa aleggia la crisi, meglio guardare al positivo ”,
MSA 2
ALTE RESURSE :
www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2
www.magisteriu.ro /familiaris -consortio -1981
www.pastorație.ro/index
www.profamilia.ro /familia.asp
www.profamilia.ro/omul.asp
www.profamilia.ro/scriptura
www.resursebibliografice.ro
www.viatanenas cuta.ro /2015

59