1 Universitatea „Babeș -Bolyai”, Cluj -Napoca Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării Secția de Comunicare și Relații… [602856]

1 Universitatea „Babeș -Bolyai”, Cluj -Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării
Secția de Comunicare și Relații Publice

Lect. univ. dr. Cristian Radu

Teorii ale limbajului
-suport de curs pentru anul III

2  Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs:
Nume: Cristian RADU
Birou: str. G -ral T. Moșoiu, nr.71, sala V/1
Telefon: 0264 -431505
Fax: 0264 -406054
E-mail: cristian.radu @fspac.ro
Consultații: miercuri, orele: 16.00 -18.00
sala: V/1 din sediul facultății
Date de identificare curs și contact tutori:
Numele cursului: Teorii ale limbajului
Codul cursului: ULR4520
Nr credite : 6
Anul III, Semestrul I
Tipul cursului: obligatoriu
Tutori:
Adresa e -mail tutori: [anonimizat]

3 Introducere

Reflecț ia asupra semnelor și asupra proceselor de semnificare are o istorie
îndelungată, care se confundă pâ nă de curând cu aceea a filozofiei și a lingvisticii.
Aceasta, întrucât cercetarea mecanismelor limbajului și ale cunoașterii atinge
inevitabil și în mod c onsistent chestiuni ce țin de teoria semnului. De aproximativ un
secol semiotica s -a constituit ca disciplină autonomă, sub influența mai ales a
contribuțiilor lui Charles Peirce și Ferdinand de Saussure. Autonomizarea acestei
discipline și interesul cresc ând cu care e privită n -au presupus însă și o delimitare
fermă față de alte discipline ale căror preocupări se suprapun prin forța împrejurărilor.
Definirea fermă a disciplinei și implicit a domeniului și a obiectului de studiu
rămân așadar chestiuni în d iscuție. Definiția cea mai larg răspândită este aceea care
privește semiotica drept „studiul general al semnelor” sau „teoria semnelor”.1 Sunt
oarecum definiții nesatisfăcătoare, cât timp noțiunea de semn și sintagma studiu
general nu sunt suficient de pre cise. În Cursul de lingvistică generală (1916) Saussure
propune definiția: „știința care studiază viața semnelor în centrul vieții sociale”,
sugerând că regulile descoperite de semiotică sunt cele care guvernează totalitatea
fenomenelor umane. Definiția ră mâne la fel de vagă (cu termeni impreciși ca viața
semnelor , viața socială ) singura certitudine fiind importanța pe care o alocă acestei
discipline, rolul ei central în studiul tuturor fenomenelor sociale. Și această certitudine
este încă risipită de o alt ă afirmație în care semiotica este subordonată psihologiei.
Definiția lui Peirce, preluată de Charles Morris și de Umberto Eco, pare cea mai
acceptabilă: știința ce are ca obiect de studiu semioza, aceasta din urmă înțeleasă ca
proces de construire și tran smitere a semnificației. Dincolo de gradul ridicat de
generalitate implicat și în această definiție, se impune observația că delimitarea fermă
de cercetările lingvistice și epistemologice este imposibilă cât timp acestea vizează la
rândul lor aspectele men ționate. Apropierea de epistemologie este accentuată în
concepția lui Ernst Cassirer sau John Deely, care privesc semiotica drept un
metadiscurs științific, „o matrice a tuturor științelor”, respectiv „a oricărui demers

4 cognitiv”. Dificultățile sunt sporit e de accepțiunea foarte largă, de polisemantismul
cuvântului semn . O primă problemă este aceea de a stabili condițiile ce asigură unui
obiect oarecare statutul de semn; în ce măsură acest statut depinde de intenția celui ce
creează semnul, respectiv de int enția de interpretare; nu în ultimul rând se naște
întrebarea dacă semiotica trebuie să își limiteze preocupările la sfera culturii umane
sau să le extindă asupra naturii întregi. Și în acest sens răspunsurile sunt variate, unii
autori considerând activita tea simbolică proprie exclusiv omului, pe când alții o
identifică și în lumea animală.
Toate acestea sunt chestiuni pe care cursul de față își propune să le elucideze
în măsura în care acest lucru e posibil. Acolo unde elucidarea e incompatibilă cu
natur a chestiunii vom căuta cel puțin o delimitare teoretică, o încadrare cât mai fermă
a chestiunii, pentru a sugera măcar direcția în care trebuie căutat răspunsul.
Anticipând acum, în ce privește statutul disciplinei vom adopta poziția lui
Umberto Eco, pot rivit căreia orice teorie semiotică include o teorie a codurilor și o
teorie a producției de semne2. Semiotica este așadar preocupată, deopotrivă, de
procesele de producere a semnificației și de condițiile de vehiculare a acesteia prin
comunicare. Este un aspect ce ne determină să considerăm că, dacă statutul de
disciplină autonomă al semioticii este controversat, putem în schimb accepta fără
rezerve faptul că ea oferă un punct de vedere, o perspectivă fertilă asupra proceselor
cognitive și comunicative. Î n ultimă instanță, vorbind despre producția de semne și
despre coduri (reguli ce guvernează producția de semne) semiotica propune o discuție
asupra modalităților de manifestare a naturii noastre esențiale și asupra limitelor
naturale și convenționale impus e acestei manifestări. Oferă altfel spus, o perspectivă
nouă asupra dialecticii libertate/constrângere ce marchează activitatea de cunoaștere și
de comunicare.

1 Dicționarul explicativ al limbii române , respectiv Dicționar de filzofie și logică , Humanitas,
București, 1996

5 Unitatea I: Retrospectivă

Obiective: familiarizarea cu noțiunile fundamentale ale domeni ului;
conștientizarea conexiunilor dintre filozofia limbajului și studiul semnelor;
cunoașterea unor contribuții esențiale, care au facilitat constituirea disciplinei.
Concepte -cheie: semn, simbol, semne transpuse, semnificant, semnificat,
limbă, vorbire

Cercetările de filozofie a limbajului, epistemologie sau logică au inclus inevitabil
aspecte ce pot fi revendicate de semiotică, lista precursorilor posibili ai acestei
discipline putând fi, la limită, extinsă considerabil. Ne vom opri însă doar la trei
contribuții însemnate, selectate atât pentru importanța lor indiscutabilă cât și pentru
faptul că anticipă în bună măsură perspectivele actuale, definind semnul în termeni
relaționali și privind limbajul în dimensiunea lui procesuală.

1. Aristotel (384-322 î. Ch.)
(Născut la Stagira, în Grecia Antică, și numit de aceea frecvent Stagiritul.
Discipol al lui Platon, de concepția căruia se va delimita ulterior constituindu -și
propriul sistem filozofic. Este o părere generală aceea că, alături de opera lui Pla ton,
opera sa, foarte vastă și diversă, constituie piatra de temelie a culturii Occidentale.)
Este cel dintâi care oferă o cercetare sistematică asupra limbii, asociind -o net
cu năzuința spre cunoaștere, proprie naturii umane. În ce privește domeniul de ca re ne
ocupăm, esențial este un pasaj din Despre interpretare (16 a): „Sunetele emise de
voce sunt simboluri ale stărilor sufletești, iar cuvintele scrise, simbolurile cuvintelor
emise de voce. Și la fel precum scrisul nu e aidoma la toți oamenii, cuvintele rostite
nu sunt nici ele aceleași, deși stările sufletești, cărora aceste expresii le sunt semne
nemijlocite, sunt identice la toți, așa cum identice sunt și lucrurile ale căror imagini
sunt aceste stări.”3

2 Umberto Eco. O teorie a semnelor , București, Meridiane, 2003
3 Tzvetan Todorov. Teorii ale simbolului , traducere de Mihai Murgu, prefață de Maria Carpov,
Univers, București, p. 27

6 Observații :
1. Termenii de simbol și semn sunt numiți explicit cu o accepțiune echivalentă, din
câte se poate deduce.
2. Paragraful se referă exclusiv la simbolurile verbale care sunt asociate cu stările
sufletești. Prin urmare,
3. Cuvintele nu denumesc obiecte, ci stări sufletești, adică reprezentare a subiectivă a
obiectelor. Suntem îndreptățiți să vedem aici o anticipare a modelului lui Peirce,
simbolul fiind constituit ca o relație ternară, chiar dacă nu e numită explicit așa:
sunete – stări sufletești – lucruri.
Dacă paragraful anterior tratează doar problema semnelor verbale, alte
categorii sunt privite din perspectiva logicii, ca silogisme trunchiate: „ființa a cărei
existență se produce antrenează existența sau producerea unui alt lucru, fie anterior,
fie posterior, este semnul producerii sau a l existenței celuilalt lucru” ( Analitice prime ,
70a).4
Datorăm lui Aristotel și o primă clasificare, e adevărat rudimentară, a
semnelor. Astfel, semnele se împart în nume (semne cu semnificație convențională) și
semne naturale . Există însă și o a treia cat egorie de semne considerate de Aristotel ca
o specie aparte de cuvinte: metaforele , caracterizate prin faptul că semnificatul e altul
decât cel obișnuit. Sunt, pe scurt, semne transpuse: „transpunerea este trecerea unui
nume de la un obiect la alt obiect” (Poetica , 1457b).5

2. Sfântul Augustin (Aurelius Augustinus) – (354-430 î. Ch.)
(Crescut în tradiția păgână, se convertește la 33 de ani și devine episcop de
Hippona. După moarte este canonizat. Opera sa a contribuit decisiv la constituirea
dogmei catoli ce. Preocupările sale sunt eminamente de ordin teologic, dar
subordonează numeroase alte aspecte, între care și problema limbajului.)
Preocupările constante pentru natura și tipologia semnelor, fac să fie privit ca
precursor al semioticii sau, potrivit uno ra, chiar cel dintâi mare semiotician, deși
obiectivele majore ale meditațiilor sale erau de natură religioasă.

4 ibidem, p. 33
5 ibidem , p. 41

7 Premiza de la care pleacă este aceea a existenței unei semnificații imanente, de
ordin divin, asociate oricărui obiect, semnificație perceptibi lă doar cu spiritul și
imposibil de reprodus cu ajutorul vorbirii, dar posibil de aproximat. Finalitatea
autentică a limbajului este așadar, aceea de a aproxima în măsură cât mai mare esența
fenomenelor, de a se apropia de acele semnificații imanente ce ju stifică existența
oricărui lucru. Dincolo de această abordare, inerentă unei perspective religioase,
concepția sa o continuă pe a lui Aristotel și o anticipă la rândul ei pe a lui Peirce.
„Semnul este ceea ce se arată pe sine însuși sensului, și care, în a fară de sine, mai
arată spiritului încă ceva. A vorbi înseamnă să dai un semn cu ajutorul unui sunet
articulat.” ; „Semnul este un lucru care ne face să ne gândim la ceva dincolo de
impresia pe care lucrul însuși o face asupra simțurilor noastre.”6 Reținem aici faptul
că cuvintele nu sunt decât o specie a semnelor. În al doilea rând, mai ales cea de -a
doua definiție citată accentuează asupra relației mediate dintre semn și obiect. Semnul
este pus în relație cu „impresia” creată în conștiință de obiectul des emnat, fapt ce ne
pune înaintea unei scheme triadice aproape identice cu cea a lui Peirce: semn –
impresie – obiect .

Tipologia semnului
Expusă în doctrina creștină, este surprinzător de complexă și de riguroasă.
Semnele sunt clasificate în funcție de pat ru criterii:
a. După modul de transmitere :
– vizuale
– fonice
– adresate altor simțuri
b. După origine :
– naturale
– intenționale
c. După natura raportului simbolic :
– semne proprii
– semne transpuse: când semnificatul devine la rândul lui semnificant

6 ibidem , p. 51, respectiv 57

8 d. După natura desemnatului :
– semne ce desemnează lucruri
– semne ce desemnează alte semne. E vorba de cazul utilizării metalingvistice a
limbajului, când limbajul se referă la el însuși și nu la un referent exterior, ca în
exemplul: „Cuvântul civilizație are următoarele accepțiuni…”.

Preocupările sale privind natura semnului și rațiunile actului de semnificare au
condus în același timp spre schițarea unei teorii a comunicării. În concepția Sfântului
Augustin, limbajul are două funcții fundamentale, in disolubil legate: aceea de
instrument al gândirii și aceea de instrument al comunicării: „Singura noastră rațiune
de a semnifica, adică de a face semne, este de a pune în lumină și de a trece în spiritul
altcuiva ceea ce are în spirit cel care face semnul. ”7 Reținem aici formularea aparent
paradoxală care vorbește de o singură rațiune , care constă însă în a pune în lumină și
a trece …. Este vorba de un paradox aparent, întrucât justificarea acțiunii semnificante
include două aspecte complementare: clarific area mentală (materializarea lingvistică a
gândurilor) exprimată prin „a pune în lumină” și transmiterea spre interlocutor,
exprimată prin „a trece în spiritul altcuiva”. Semnele verbale sunt, deopotrivă cele
care îmbracă materia gândirii, oferindu -i consi stență, și cele care o transportă spre un
alt spirit, constituind astfel suportul nu doar al comunicării, ci și al comuniunii între
oameni.

3. Ferdinand de Saussure (1857 -1913)
(Este cu certitudine un lingvist de prim rang, cu o influență hotărâtoare în
istoria disciplinei și, în același timp, e considerat alături de Peirce unul din fondatorii
semioticii. În ciuda activității științifice remarcabile, nu a publicat nimic în timpul
vieții. Lucrarea fundamentală, Curs de lingvistică generală , a fost editată d e discipolii
săi și publicată în 1916, după moartea autorului.)
Statutul său de întemeietor al semioticii este discutabil, deoarece preocupările
sale au vizat în proporție covârșitoare, ca în cazul oricărui lingvist, limbajul și
unitățile constitutive ale acestuia. Este adevărat, a tratat cuvintele sub aspectul lor de
semne însă, cum am văzut, acest lucru s -a întâmplat cu mult timp înainte, la Aristotel

9 și la Sfântul Augustin. Este de asemenea adevărat că a dat numele semiologiei ,
văzând -o ca pe o știință „ care studiază viața semnelor în centrul vieții sociale”8 și este
cel dintâi care a inclus lingvistica în acest domeniu mai larg al semiologiei. Dar, în
același timp, a subordonat semiologia psihologiei sociale. În plus, optica sa pare să
înregistreze un uș or regres, cel puțin într -o anume privință, în raport cu concepțiile
anterioare: nu e vorba atât de faptul că modelul semnului este unul binar, cât de
accepțiunea statică a acestuia, definirea substanțială proprie abordării structuraliste,
față de o defini re în termeni relaționali cum am văzut că sugerau antecesorii săi. Sunt
argumente care ne -au determinat să -i includem contribuția între cele premergătoare
constituirii semioticii ca disciplină autonomă, fără ca prin aceasta să contestăm rolul
său în istori a lingviticii.
Avem a reține așadar în cazul său:
– definirea semiologiei
– definirea semnului ca reuniune dintre un semnificant și un semnificat , sau dintre o
imagine acustică și un concept. Reamintim că definiția se referă exclusiv la semnele
verbale. Sp re deosebire de precedentele definiții și de modelul lui Peirce, avem de -a
face cu un model binar, însă diferența nu e una de ordin esențial, cât timp relația este
între semn și conceptul ce îi este asociat, referentul fiind subînțeles.
– stabilirea propr ietăților semnului lingvistic:
– arbitrar: nu există o legătură necesară între semnificat și semnificant
– convențional: legătura dintre semnificat și semnificant este stabilită prin
convenții
– linear
– are o valoare relativă, asigurată de raportarea la sistemul limbii. Este de
reținut aici distincția pe care Saussure o face între semnificație și valoare lingvistică.
Semnificația este dată de relația abstractă dintre semnificat și semnificant, în vreme ce
valoarea este dată de relația cu celelalte ele mente ale sistemului.
În ce privește relația dintre limbă și gândire, se înscrie ferm în linia lui
Aristotel și a Sfântului Augustin: „Din punct de vedere psihologic, dacă facem

7 ibide m, p. 58
8 Ferdinand de Saussure. Cours de linguistique générale , Paris, 1969, reprodus în Antologie de texte de
lingvistică structurală , Univers, București, 1977, p. 10

10 abstracție de expresia ei prin cuvinte, gândirea noastră este o masă amorfă ș i
indistinctă. Filozofi și lingviști au recunoscut întotdeauna că fără ajutorul semnelor
am fi incapabili să distingem două idei într -un mod clar și constant. Considerată în
sine, gândirea este ca o nebuloasă în care nimic nu este cu necesitate delimitat. Nu
există idei prestabilite și nimic nu este distinct înainte de apariția limbii.”9 Limbajul în
sine este considerat un fenomen de natură psihică având un caracter eterogen ce face
foarte dificilă sarcina definirii sale. Importantă rămâne însă precizarea c elor două
dimnensiuni ale limbajului: limba și vorbirea.
Limba este definită ca sistem de semne, produs social al facultății limbajului și
ansamblu de convenții adoptate de grupul social pentru a permite exercitarea acestei
facultăți. Este un sistem abstr act, achiziționat prin educație și constituit într -un tipar ce
modelează manifestrile particulare ale facultății limbajului.
Vorbirea : este un act individual de utilizare a sistemului limbii. Presupune
procese de selecție și combinație, determinate de voi nța și inteligența individului.

Teme de evaluare:
1. Arătați, într -un referat, punctele de convergență între concepția lui
Aristotel și a Sfântului Augustin.
2. Precizați contribuția lui F. de Saussure în domeniul semioticii și al
lingvisticii.

9 ibidem , p. 18

11 Unitatea II: Definirea semnului și a semiozei.
Contribuția lui Charles Peirce

Obiective: asimilarea, în linii mari, a pespectivei teoretice a lui Ch. Peice,
întemeietorul semioticii ca disciplină autonomă; cunoașterea definiției și a tipologiei
semnului; c unoașterea, în linii mari, a contribuției descendenților lui Peice: Ch.
Morris și Th. Sebeok
Concepte -cheie: semn,representamen, interpretant, relație triadică, simbol,
indice, icon, vehiculul semnului, designatum, sintaxă, semantică, pragmatică.

Charl es Peirce (1839 -1914)
(Absolvent al Universității Harvard în 1859. Membru fondator al „Clubului
Metafizic”, care a dat naștere pragmatismului ca orientare filozofică. Opera sa,
publicată postum, cuprinde opt volume în care au fost adunate eseurile, articol ele și
corespondența.)
Considerat pe bună dreptate întemeietor al semioticii ca disciplină autonomă,
este cel care a definit ferm obiectul acestei discipline și a teoretizat natura și tipologia
semnelor. Preocupările din domeniul semioticii sunt strâns le gate de cele filozofice în
care meditația asupra gândirii și cunoașterii ocupă un loc central.
Ca premise fundamentale ale pragmatismului sunt de subliniat: existența unui
simț istoric redus, respingerea speculației gratuite, preferința pentru soluțiile
practice și eficiente și încrederea în capacitatea omului de a înfăptui.
Principalele teze ale lui Peirce referitoare la procesul gândirii și al cunoașterii
ar fi următoarele: gândirea este echivalată cu acțiunea; cercetarea este văzută
ca un demers de stabi lire a convingerii; convingerea este un proces de
instituire a unui mod de comportament; adevărul e subordonat utilului.
Actul gândirii și al cunoașterii este condiționat, în opinia lui Peirce, de patru
propoziții negative:
„1. Nu avem capacitate de int rospecție, ci întreaga cunoaștere a lumii interne este
derivată prin raționare ipotetică din cunoașterea pe care o avem despre faptele externe.

12 2. Nu avem capacitate de intuiție, ci orice cunoștință este determinată logic de
cunoștințe anterioare.
3. Nu a vem capacitatea de a gândi fără semne.
4. Nu avem un concept al incognoscibilului absolut.”10
Cea de -a treia dintre aceste propoziții trimite spre perspectiva semiotică, a
cărei premisă fundamentală postulează limbajul ca pe o condiționare transcendentală a
cunașterii.
Definiția semnului.
„Un semn sau representamen este ceva care ține locul a ceva, pentru cineva,
în anumite privințe sau în virtutea anumitor însușiri. El se adresează cuiva, creând în
mintea acestuia un semn echivalent sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta
pe care îl creează îl numesc interpretantul primului semn. Semnul ține locul a ceva,
anume al obiectului său.”11
„Un semn sau representamen este un prim care întreține cu un secund, numit
obiectul său, o relație triadică atât de au tentică, încât ea poate determina un terț,
numit interpretantul său, să întrețină cu obiectul aceeași relație triadică pe care o
întreține el însuși cu același obiect. Relația triadică e autentică , adică cei trei membri
ai săi sunt legați împreună într -un mod ireductibil la vreun complex de relații
diadice.”12

Observații :
1. Semnul este echivalat cu un representamen, accentuându -se astfel asupra
caracterului său dinamic, adică asupra faptului că îndeplinește acțiunea de a
re-prezenta.
2. Este subliniată încă din definiție dimensiunea comunicativă a semiozei, prin
menirea semnului de a fi „adresat cuiva”.

10 Charles S. Peirce. Semnificație și acțiune , prefață de Andrei Marga, selecția textelor și traducerea,
Delia Marga, Humanitas, București, 1990, pp. 69 -70
11 ibidem , p. 269
12 ibidem , p. 285

13 3. Este subliniată ferm natura triadică a semnului și, prin urmare, rolul decisiv al
interpretantului, înțeles ca reprezentare mentală, în alcătuirea semnului
autentic.
4. Interpretantul este definit ca un semn echivalent , fapt ce evidențiază rolul activ
al receptorului, importanța acțiunii sale interpretative în actul comunicării.

(Deschiderile teoretice ale acestor definiții sunt dintre cele mai ample. Le vom
detal ia în capitolul următor, în conexiune cu perspectivele teoretice ale altor autori
cum sunt John Deely și Umberto Eco. )

Tipologia semnului.
1. Simbolul : este în accepțiunea lui Peirce unicul tip de semn autentic, cel a
cărui relație cu obiectul este medi ată de interpretant și stabilită în virtutea unei
convenții. Ca exemple putem cita, în primul rând, semnele verbale apoi altele cum ar
fi culorile semaforului, semnele matematice.
În cazul celorlalte două tipuri de semn avem de -a face, spune Peirce, cu o
relație „degenerată”:
2. Indice : caracterizat printr -o relație directă, fizică între semn și obiect, ca în
cazul urmei lăsate de picior în noroi, al fumului, al unei răni etc.
3. Iconul : relația dintre semn și obiect este una de asemănare, ca în cazul un ei
fotografii de exemplu sau al unei hărți.
Charles Morris și Thomas Sebeok se situează în descendența lui Peirce cu
unele modificări de nuanță față de contribuția acestuia.

Charles Morris (1901 -1976) reformulează definiția semiozei ca „luare în
seamă m ediată”13 și redenumește termenii triadei: vehiculul semnului , designatum ,
interpretant , adăugând un al patrulea termen, oricum subînțeles: interpretul .
Contribuția sa însemnată se concretizează în delimitarea celor trei dimensiuni
ale semnului, respectiv a celor trei discipline subordonate semioticii:

13 Charles Morris. Fundamentele teoriei semnelor , traducere și Cuvânt înainte: Delia Marga, EFES,
Cluj, 2003, p. 22

14 – semantica : studiază relația între semne și obiectele desemnate.
– pragmatica : studiază relația dintre semne și interpreți.
– sintaxa : studiază relația dintre un semn și alte semne.

Thomas Sebeok (1920 -2001) extinde definiția semiozei: „capacitatea
instinctivă a tuturor organismelor vii de a produce și înțelege semne”14. Spre a face
diferența între om și animal, introduce distincția între semioză , definită ca actul
producerii și al înțelegerii semnelor ș i reprezentarea – utilizarea semnelor pentru a
cunoaște.15
Sunt afirmații discutabile a căror justificare va fi dezbătută ulterior pe marginea
noțiunilor de fiziosemioză, fitosemioză și zoosemioză.
La fel de discutabilă se arată a fi și tipologia s emnelor , de asemenea extinsă
față de cea a lui Peirce:
1. Semnalul: declanșează natural sau convențional o reacție din partea receptorului.
Putem observa că, dacă este vorba de o relație naturală avem de -a face de fapt
cu un indice, respectiv, dacă e vorb a de o relație convențională avem de -a face cu un
simbol.
2. Simptomele: automate, nonarbitrare, cuplate natural cu semnificatul.
Este vorba iarăși evident, de indicele din tipologia lui Peirce.
3. Iconul: definit la fel ca în tipologia lui Peirce.
4. Index: definit la fel ca indicele din tipologia lui Peirce.
5. Simbolul: este de asem enea caracterizat de o relație convențională între semn și
obiect. Sebeok distinge , în mod oarecum nejustificat, uzând de criterii imprecise, o
serie de subspecii ale simbo lului, cum ar fi: alegoria, însemnul, marca, insigna etc.
6. Numele: specie a simbolului caracterizată prin existența unui singur denotat.

14 Thomas Sebeok. Semn ele: o introducere în semiotică , traducere de Sorin Mărculescu, București,
Humanitas, 2002, p. 19
15 Ibidem , p. 25

15 Teme de evaluare:
1. Parcurgeți paginile, din volumul lui Ch. Peirce, indicate la notele de subsol și
precizați concepția sa privind natura semnului și a semiozei.
2. Dați exemple de simboluri, indici și iconi.
3. Parcurgeți volumul lui Ch. Morris și al lui Th. Sebeok, indicate în bibliografie
și arătați punctele de convergență, respectiv, punctele de divergență cu
concep ția lui Peirce.

16 Unitatea III: Deschideri teoretice ale definiției semnului .
Semnificație și cunoaștere

Obiective: această secțiune a cursului propune o abordare a problemei
cunoașterii din perspectiva semioticii. Din această pers pectivă, activitatea de
cunoaștere a realității devine o formă de învestire cu sens și de structurare a acesteia.
Activitatea cognitivă, ca manifestare a funcției semiotice, conferă obiectelor realității
statut de semn și le integrează în rețele de semnifi cații care circumscriu realitatea,
justificând noțiunea de semiosferă. În același timp, propunem o scurtă discuție asupra
limitelor posibile care cenzurează cunoașterea.
Concepte -cheie: realism -idealism, lucru -obiect – semn, relații fizice -obiective –
transc endentale, Umwelt, semiosferă.

Fără doar și poate, în schema triadică a semnului interpretantul este elementul
decisiv. Reamintim, este definit ca reprezentare mentală a obiectului , respectiv stare
sufletească în termenii lui Aristotel sau impresie la Sfântul Augustin. Întrebarea care
se impune imediat vizează legătura dintre această reprezentare mentală și natura
esențială a obiectului, presupunând, așa cum făcea Sfântul Augustin, că există o astfel
de natură esențială prestabilită a oricărui obiect. M ai precis, avem a ne întreba dacă
interpretantul instituie o semnificație sau caută să aproximeze o semnificație
preexistentă.
Pentru foarte mult timp, cunoașterea a fost văzută de către filozofi ca o
încercare de a accede la nivelul esențial al realităț ii, de a căuta justificări de ordinul
cel mai subtil, care preexistă obiectelor. Într -o asfel de perspectivă obiectele ar avea
evident statut de semn, al cărui semnificat e unul transcendent, asigurat în virtutea
unor principii imuabile ce organizează într eaga realitate. Pe de o parte însă,
schimbările de paradigmă înregistrate în ultimele decenii tind să nege sau să ignore
existența unui nivel al esențialității și să facă prin urmare inutilă încercarea de a -l
căuta prin cunoaștere. Pe de altă parte, accept ând caracterul decisiv al interpretantului,
existența unui sens prestabilit care justifică existența oricărui obiect devine o
chestiune secundară. Aceasta, întrucât sensul este instituit prin însuși procesul de

17 semnificare, gestionat de om, care își asumă astfel statutul de interpret al lumii. Vom
găsi un sprijin consistent pentru a lămuri o astfel de perspectivă în volumul lui John
Deely, Bazele semioticii .

1. John Deely: ipoteze teoretice
Volumul amintit mai sus16 permite degajarea unor ipoteze (postula te) ce rețin
imediat atenția. Este adevărat, sunt prezentate într -un limbaj nu foarte accesibil și într –
o formă oarecum nesistematică. Le -am sistematizat însă și le -am reformulat după cum
urmează:
1. O primă ipoteză subliniază natura eminamente narativă a ființelor umane. Este
sugerat astfel rolul universal al narațiunii ca factor de transmitere a culturii, narațiunea
fiind definită ca formă de organizare epică a experienței, ca manifestare a impulsului
de reordonare a realității.
2. Distincția foarte vech e și aparent reductibilă dintre realism și idealism este
nerelevantă din punctul de vedere al semioticii. Chiar dacă autorul nu precizează, se
subînțelege că cei doi termeni ai distincției au în text accepțiunea cea mai generală:
realismul – viziune filozo fică prin care se atribuie realității existență obiectivă,
independentă de subiect; idealismul – orientare ce neagă existența obiectivă a
realității, care nu este altceva decât o creație a spiritului. Sugestia autorului este aceea
că funcția semiotică, ine rentă naturii umane se manifestă printr -o permanentă tendință
de formare (sau de -formare) a realității, astfel încât aceasta, fie că are sau nu existență
obiectivă, rămâne inaccesibilă. În termeni simpli, lumea este așa cum o cunoaștem,
cum o percepe spiri tul uman, incapabil de a cunoaște în mod obiectiv, incapabil adică
de a reprima manifestarea funcției semiotice.
3. Autorul introduce o distincție fertilă între: lucru , definit ca o entitate cu simplă
existență fizică; obiect – entitate a cărei existență fizică este percepută de un subiect;
semn – obiect pus în relație cu o idee sau cu alte obiecte prin intermediul unei idei.
Exemplul pe care îl dă autorul este acela al unei fosile care are statut de lucru cât timp
există fără a fi descoperită, devine obiect dacă e descoperită de un necunoscător și, în
sfârșit, devine semn abia sub ochii unui paleontolog. Această distincție subliniază o

16 John Deely. Bazele semioticii , traducere de Mariana Neț, București, All, 1997

18 idee pe care am formulat -o anterior, anume aceea că acțiunea interpretului conferă
justificare deplină realității.
4. Ace eași idee este sugerată de altfel și de următoarea distincție pe care o operează
autorul între: relații fizice – relații naturale, legate de existența fizică a obiectului;
relații obiective – relații fizice a căror existență e percepută de subiect; relații
transcendentale – sunt stabilite în virtutea unor proprietăți extrinseci, atribuite de
subiect și presupun integrarea obiectului într -o rețea de semnificații. Instituirea de
relații transcendentale este echivalentă cu valorificarea semiotică a obiectului, căruia i
se atribuie proprietăți extrinseci (altele decât cele care îi sunt inerente) și care este
pusă în relație cu alte obiecte prin integrarea lui într -o rețea de semnificații mai ample.
Practic ni se reamintește astfel că, voluntar sau nu, conștient sau nu, investind de
fiecare dată obiectele pe care le întâlnim cu semnificații subiective, că suntem, iarăși,
incapabili să facem abstracție de funcția semiotică, privind lucrurile în mod obiectiv.
Concluziile ce decurg din acceptarea acestor ipoteze pun în evidență impulsul
specific uman de învestire cu sens și structurare a realității. Altfel spus, prin
construcție, spiritul e incapabil să perceapă obiectele luate în sine (exclusiv cu
proprietățile lor intrinseci) și în mod izolat (neintegrate într -o re țea de relații
transcendentale, instituite de subiect). Activitatea semiotică, concretizată în tendința
spre semnificare (atribuirea de proprietăți extrinseci) și spre textualizare (integrarea
obiectelor în structuri de semnificații) este inerentă naturii umane, astfel încât eticheta
de animal symbolicum pe care Ernst Cassirer o atribuie omului se arată cât se poate de
îndreptățită.

2. Ernst Cassirer și teoria formelor simbolice
Întreg volumul lui Cassirer, Eseu despre om , pledează pentru justificarea
sintagmei amintite mai sus. „Omul nu se poate sustrage propriei împliniri. El nu poate
decât să adopte condițiile propriei vieți. Omul nu mai trăiește într -un univers pur fizic,
el trăiește într -un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta și religia sunt păr ți ale
acestui univers. Ele sunt firele diferite care țes rețeaua simbolică, țesătura încâlcită a

19 experienței umane. Întregul progres uman în gândire și experiență speculează asupra
acestei rețele și o întărește.”17
Pentru a ajunge la astfel de concluzii, autorul pleacă de la concepția lui
Johannes von Uexküll care definește noțiunea de Umwelt , arătând că aceasta nu este
echivalentă cu mediul fizic, ci cu mediul reconstituit selectiv și organizat în funcție de
nevoi și interese. Mediul ambiant este așadar, alcătuit din informațiile care sunt
percepute și utilizate și sunt de menționat diferențele nete dintre Umwelt -ul animal și
cel uman. Cel dintâi este unul restrâns, inconștient, cuprinde informații disparate, este
necodificat, neverbalizabil și constituit din semne univoce. Cel de -al doilea este
extins, conștient, organizat ca o rețea, codificat, verbalizabil și constituit din semne
plurivoce. Este subliniată astfel diferența radicală dintre o lume închisă, rigidă și
constrângătoare și o altă lume, deschis ă, elastică și în permanentă expansiune sub
presiunea activității cunoascătoare a omului. Această activitatea este cea care
generează universul simbolic care circumscrie realitatea, formând -o și conferindu -i
semnificație. Cassirer se va simți așadar îndrep tățit să așeze raționalitatea pe un loc
secund între caracteristicile omului, activitatea simbolică fiind investită cu rolul
primordial. „De aceea, în locul definirii omului ca animal rationale , ar trebui să îl
definim ca animal simbolic. Prin ace asta pute m desemna diferența lui specifică și
putem înțelege noua cale deschisă omului – calea spre civilizație.”18
În același sens se îndreaptă și concepția lui Umberto Eco , expusă în volumul
Le signe19. Una din ideile majore ale acestui volum afirmă că ac tivitatea simbolică a
apărut înaintea fabricării primelor unelte,funcția semiotică fiind cea responsabilă
pentru nașterea speciei umane. cu ajutorul simbolurilor, omul se smulge dintr -o natură
străină și ostilă pentru a se introduce în universul culturii p e care el însuși îl creează și
care devine astfel, lumea libertății sale. Limbajele de orice fel (reprezentările
simbolice) au așadar funcție vitală, susține Eco, și aceasta e de fapt semnificația
comportamentelor magice ale primitivilor, concretizate în c elebrele picturi rupestre.

17 Ernst Cassirer. Eseu despre om , traducere de Constantin Coșm an, Humanitas, București, 1994, p. 43
18 ibidem , p. 45
19 Umberto Eco. Le signe , trad. Jean -Marie Klinkenberg, Labor, Bruxelles, 1990

20 3. Noțiunea de semiosferă
Promovată în volumul lui Daniel Bougnoux20, această noțiune este în fond
coincidentă cu aceea de univers simbolic a lui Cassirer: „acest spațiu de mediere
simbolică sau semiotică măsoară libertatea no astră umană, chiar dacă este în același
timp o lume a codului și a convenției. Semiosfera este asemenea unei dig ridicat în
fața brutalității lucrurilor; cu cât trăim mai mult în lumea semnelor, cu atât suntem
mai protejați împotriva agresiunii realului. [ …] Semnele nu sunt inerte, ele ne ajută să
stăpânim realul…”21
Același John Deely oferă o perspectivă ce poate lămuri sensurile acestei
noțiuni. În capitolul 6 al volumului său, Bazele semioticii , ia în discuție noțiunile de
fiziosemioză și fitosemioz ă, întrebându -se în ce măsură elementele regnului mineral și
ale celui vegetal au statut de semn. Răspunsul pe care îl sugerează autorul este că
aceste elemente sunt caracterizate de relații efectiv diadice și doar virtual triadice. În
termenii uneia dintr e ipotezele prezentate anterior, au în mod efectiv doar statut de
lucru , calitatea de semn fiind doar potențială. Avem prezența unui interpretant , adică
intervenția interpretului actualizează această calitate, învestind cu semnificație
obiectele realității . Statutul omului va fi așadar acela de interpret al unei lumi care
abia astfel, prin actul interpretării, dobândește deplină justificare.
Inevitabil, în acest punct al discuției se impune o întrebare referitoare la gradul
de libertate ce însoțește acest act al intrepretării. În alți termeni, întrebarea privește
existența limitelor ce îngrădesc manifestarea funcției semiotice și rigiditatea acestor
limite. Fără îndoială, există o serie întreagă de coduri care organizează și implicit
limitează manifestările umane. un prim cod e constituit de legile fizice ce guvernează
structura și evoluția realității; avem apoi coduri sociale și culturale, achiziționate prin
educație și experiență, conferind o anumită valoare obiectelor și fenomenelor realității
sau comport amentelor umane. Este în fond, o chestiune de infrmații stocate în intelect
și ordonate în coduri științifice, religioase, sociale, profesionale etc. Pentru un creștin,
de pildă, Biblia va constitui un „mare cod” ce orientează decisiv modul de
reprezentar e a lumii: căsătoria va fi privită ca o instituție sfântă, copiii – daruri divine,

20 Daniel Bougnoux. Introducere în științele comunicării , traducere de Violeta Vintilescu, Polirom,
Iași, 2000, pp. 48 -50
21 ibidem , p. 49

21 infertilitatea este dimpotrivă o pedeapsă, bogăția e mai degrabă un lucru dăunător etc.
Evident că, interpretate într -un alt cod, științific sau social bunăoară, aceste aspe cte
pot dobândi o cu totul altă valoare.
Aceste considerații generează cu necesitate întrebarea capitală dacă există un
„cod suprem”, o sumă de principii imuabile, care ordonează realitatea, impunând o
anumită semnificație și numai una fiecăruia dintre ob iectele realității sau dacă,
dimpotrivă, învestirea cu semnificație a obiectelor lumii rămâne un atribut al omului.
Este o întrebare asupra căreia ne -am oprit și anterior: cunoașterea trebuie văzută ca un
demers de aproximare a unui cod prestabilit, ascuns în complexitatea lumii sau este o
încercare de creare a unui cod care să dea seama de complexitatea lumii?
O abordare semiotică pare să ofere o soluție acestei dileme, soluție sugerată de
Peirce printr -o afirmație aparent paradoxală, potrivit căreia „omu l și semnele se educă
reciproc”22. Paradoxul este însă anulat dacă acceptăm o altă afirmație, a lui John
Deely de data aceasta, care privește întreaga experiență umană ca pe o „structură
interpretativă mediată de semne și bazată pe acestea”23. Suntem, altfel spus, consituiți
din semnele pe care noi înșine le constituim, idee pe care o subliniază în alți termeni și
Umberto Eco. „În acest sens, subiectul e vorbit de limbaje (verbal sau nu), de rețeaua
semnificantă, de dinamica funcției semiotice. Noi suntem ca subiecți ceea ce forma
lumii produsă de semne ne face să fim.”24
Observația imediat consecutivă este însă aceea că această „formă a lumii” e un
produs al activității spiritului, cât timp acesta conferă obiectelor statut de semn și le
ordonează în structuri semnificative. Codurile pot fi văzute, e adevărat ca limitări ale
actului interpretativ, dar în fond, sunt și ele creații omenești. Apoi, ele sunt acceptate
și utilizate potrivit voinței și inteligenței umane. În sfârșit, chiar dacă acceptăm
existența une i forme prestabilite a realității, funcția semiotică ce definește în mod
esențial natura umană va remodela această formă redefinindu -i valoarea simbolică.
Toate acestea însoțesc inevitabil statutul de „interpret al lumii” pe care omul are
privilegiul și ob ligația de a -l asuma.

22 Charles S. Peirce. op. cit. , p. 106
23 John Deely. op. cit. , p. 5
24 Umberto Eco. Sémiotique et philosophie de langage , PUF, Paris, 1988, p. 61

22 Semiosfera este, în ultimă analiză, constituită din această formă a lumii pe care
omul o construiește prin activitatea simbolică. Este răspunsul omului la provocare a
permanentă pe care lumea, ca un nesfârșit câmp de semne virtuale, o adresează
omului, invitându -l să-i actualizeze sensurile, pentru a o aduce abia astfel la nivelul
deplinei ființări.

Teme de evaluare:
1. Comentați, într -un referat, ipotezele teoretice ale lui John Deely.
2. Citiți capitolul O cheie pentru natura omului -simbolul, din volumul lui Ernst
Cassirer și comentați concepția autorului, într -un scurt eseu.
3. Alcătuiți, pe baza bibliografiei indicate, un eseu pe marginea noțiunii de
semiosferă.

23 Unitatea I V: Deschideri teoretice ale definiției semnulu i.
Semnificație și c omunicare

Obiective: propunem o abordare, din punctul de vedere al semioticii, a
procesului comunicării. Acesta va fi definit ca proces de creare de semnificații,
respectiv, proces de interpretare sau de re -creare de semnificații. Apel ând, apoi, la o
teorie a lui Umberto Eco, vom arăta că utilizarea limbii presupune, deopotrivă,
competență lingvistică și „competență enciclopedică”, subliniind astfel complexitatea
inerentă procesului comunicării.
Concepte -cheie: referent primar , referent secundar, conotație, denotație,
semnificat lexical, semnificat textual, semnificat situațional, „dicționar”,
„gramatică”, „enciclopedie”.

Premise :
1. Încă la Sfântul Augustin, am văzut că acțiunea semnificantă avea două justificări
complementare: creare de semnificații și vehiculare de semnificații. Alături de
gândire, comunicarea, înțeleasă ca vehiculare de semnificații, este definită ca
manifestare a funcției semiotice.
2. În schema peirceeană a semnului, interpretantul, înțeles ca reprezentare mentală a
obiectului, este elementul decisiv, în absența acestuia semnul fiind considerat
“degenerat”
3. Interpretantul este văzut, la rându -I, ca un semn generat de semnul -stimul. Dacă
producerea acestuia din urmă este în sarcina emițătorului, cel dintâi e creat de
receptor ca răspuns la mesajul emițătorului.
4. În cazul semnelor verbale, interpretantul nu are o valoare stabilă, ci una variabilă
în funcție de intențiile vorbitorilor și de contextul enunțării.

Sunt premise care ne îndrumă suficient de ferm spre a defini ac tul comunicării ca
pe un proces de creare, respectiv, re -creare de semnificații. Ultima din afirmațiile de
mai sus ne reamintește că vorbirea nu exploatează înțelesul de dicționar al cuvintelor;

24 acest înțeles, ca element al codului, este doar suport al aco rdului posibil dintre
interlocutori. Există, putem spune, un interpretant abstract, standardizat, al fiecărui
semn, prescris de codul limbii, dar vorbirea presupune de fiecare dată o distanțare
variabilă față de acesta, creând un interpretant concret, cu o valoare definită
individual, conjunctural și contextual. (Aici, dihotomia introdusă de Saussure între
limbă, ca sistem abstract de semne și de reguli de utilizare, și vorbire, ca act
individual de întrebuințare a sistemului limbii, este foarte relevantă)
De altfel, Thomas Sebeok25 numește, între proprietățile semnului, capacitatea de a
avea un referent primar , echivalent cu denotația, și referenți secundari, echivalenți cu
conotațiile posibile ale cuvintelor. Algirdas Greimas definește, la rândul său, cono tația
ca pe o semnificație secundă, a cărei valoare poate fi determinată: a) social; b)
cultural; c) individual; d) conjunctural26. Mai poate fi amintit Roland Barthes, care
distinge două niveluri de semnificare a limbii: cel dintâi este cel al denotație i, adică al
relației dintre semn și referentul abstract; cel de -al doilea este nivelul conotației, al
mitului și al metaforei, conotația fiind justificată de intervenția unor factori de natură
subiectivă sau culturală asupra sensului.
În sfârșit, Anne Rebo ul și Jacques Moeschler27 atrag atenția asupra distincției
dintre întrebuințarea literală și cea nonliterală a limbajului, distincție care vizează
nivelul enunțurilor, de data aceasta. Autorii îi citează pe Sperber și Wilson, care, spre
deosebire de retoric a clasică, neagă existența unei limite precise între literalitate și
nonliteralitate, arătând că este vorba de un continuum care merge de la literalitatea
totală la nonliteralitate. Sperber și Wilson adaugă că literalitatea și nonliteralitatea nu
se define sc la modul absolut, ci relativ la gândul pe care vrea să -l transmită vorbitorul.
Gradul de asemănare mai mare sau mai mic dintre acest gând și enunț conferă gradul
de literalitate a enunțului. Gradul de asemănare “este în funcție de numărul de
implicații contextuale pe care le produc forma propozițională a enunțului și gândul
(sub formă propozițională) în momentul în care sunt confruntate cu același context.”
Din acest punct de vedere, trebuie subliniat că literalitatea sau nonliteralitatea nu sunt
proprie tăți ale frazei, ci ale enunțului. Se mai poate adăuga că retorica clasică distinge

25 Th. Sebeok. op. cit., p. 24
26 Algirdas J. Greimas. Despre sens, traducere de Maria Carpov, Univer s, București, 1975
27 Anne Reboul, Jacques Moeschler. Pragmatica, azi, traducere de Liana Pop, Echinox, Cluj, 2001, pp.
163-182

25 două mari categorii de construcții lingvistice care țin de nonliteralitate: figurile de stil
(metafora, metonimia, sinecdoca etc.) și figurile de gândire, cum ar fi ironia,
echivocul intenționat, eufemismul etc. În general, caracterul nonliteral al unui enunț
este semnalat prin mijloace nonverbale sau este detectabil logic, cu ajutorul
contextului.

Toate acestea îndrumă spre constatarea că, dacă sistemul limbii este abstra ct și
independent de individ, utlizarea limbii, vorbirea, este un act individual de creație de
sens, iar receptarea este interpretare, adică proces de re -creare a sensului. Din punctul
de vedere al locutorului , modul specific de utilizare a limbii, distanț a pe care o
introduce față de sensurile “de dicționar” ale cuvintelor și mărcile nonliteralității
împreună cu mijloacele paraverbale și nonverbale care sprijină expresia sunt
concretizarea stilului individual. “Dacă există un oarecare acord asupra conținu tului
noțiunilor pe care le exprimă unitățile lexicale, acesta se limitează la sfera denotației,
singura, de altfel, pe care încearcă să o circumscrie definițiile din dicționar. Dar
nesfârșitele nunanțe în care se colorează cuvintele ca urmare a șirului ir epetabil de
întâlniri cu ele, ale fiecărui vorbitor, constituie un patrimoniu netransmisibil, o
propiretate exclusivă pe care mijloacele noastre de comunicare nu ne îngăduie să o
transferăm minții și sensibilității interlocutorilor […]. Idiolectul despre c are ne
vorbesc socio -lingviștii, nu constă atât în repertoriul mijloacelor lingvistice de care
dispune un locutor particular, cât în înțelesurile pe care le atribuie acesta cuvintelor în
acel moment.28 Asumarea unei astfel de perspective ob ligă evident vor bitorii să
acorde maximă atenție exprimării verbale proprii, care nu poate fi altfel privită decât
ca reflectare fidelă a personalității individuale, a competenței lingvistice, a inteligenței
și a culturii fiecăruia. Noțiunea de idiolect din citatul de mai sus presupune, în fond,
tocmai această idee a existenței unui mod specific de vorbire al fiecărui individ și
subliniază ideea pe care am mai enunțat -o: aceea că vorbirea este un proces de creație
a sensului, că utilizarea limbii, selectarea și combinarea cuvintelor, încărcarea lor cu
conotații subiective se costituie de fiecare dată într -un act profund original. “Pe cât de
frecventă, pe atît de falsă este părerea că aceeași idee poate fi exprimată în mai multe
feluri. Vorbirea nu este o haină aruncată pest e nuditatea unei idei care vrea să iasă în

26 lume. Vorba este însuși trupul ideii. […] Vorbirea participă nemijlocit la cristalizarea
trăirilor în idei. Vorbirea nu este doar un mijloc de comunicare a ideilor, ci și
principalul instrument de formare a lor.” “Stilul nu constă în libertatea de a spune
altfel, ci în libertatea de a spune altceva”29
Judecând în acești termeni, unele tendințe ce pot fi identificate la tot mai numeroși
vorbitori sunt oarecum îngrijorătoare. Ne referim aici la vocabularul activ tot m ai
redus al majorității, la avalanșa de clișee verbale sau la snobismul lingvistic,
fenomene care, în fond, presupun renunțarea la libertatea de a -ți exprima prin limbaj
personalitatea sau, mai grav, absența unei personalități deplin cristalizate, respecti v,
absența independenței intelectuale.

În ce privește inter locutorul, receptarea presupune în mod necesar un act de
interpretare, de re -creare a sensului, cum spuneam. Dialogul, comunicarea va trebui
privită , prin urmare, ca un proces dinamic de negoci ere permanentă a sensului,
guvernat de un principiu al cooperării ce trebuie asumat ca atare de ambele părți.
Evident, cazul ideal este acela al interpretării corecte, al unei apropieri maxime între
mesajele create și cele re -create, al unei “traduceri” câ t mai fidele operate de cei care
își asumă succesiv rolul de receptor.
Atât timp cât interpretantul e văzut ca un semn echivalent, ideea de a asemăna
actul receptării cu acela al traducerii nu poate părea surprinzătoare. Ea a fost, de altfel
subliniată a păsat de același Henri Wald, în capitolul Traductibilitatea în aceeași
limbă, din volumul amintit anterior. George Steiner este, de fapt, cel care a impus
ideea că înțelegerea presupune un proces de traducere, condiționat de abilitățile
receptorului, de re lația acestuia cu emițătorul și de conjuncturile actului de
comunicare. “Procesul de traducere [… ] din interiorul limbii noastre materne este atât
de constant, îl executăm fără să ne dăm seama, încât rareori ne oprim, un moment fie,
pentru a remarca comple xitatea sa formală ori rolul decisiv pe care îl joacă în însăși
existența civilizației”30. Sunt chestiuni pentru a căror lămurire Umberto Eco oferă o
perspectivă edificatoare.

28 M. Dinu. op. cit., p. 45
29 Henri Wald. Expresivitatea ideilor. Cartea Românească, București, 1986, p. 66, respectiv, p. 128
30 George Steiner. După Babel, traducere de Valentin Negoiță și Ștefan Avădanei, prefață de Ștefan
Avădanei, Univers, București, 1983, p. 54

27 Umberto Eco. Dicționar, gramatică și enciclopedie
(Născut în 1932, U mberto Eco este fără îndoială cel mai important semiotician
actual. A contribuit decisiv la clarificarea conceptelor fundamentale ale semioticii, la
definirea statutului și la consolidarea prestigiului acestei discipline. Opera sa,
impresionantă prin dimensiuni și co mplexitate, reunește volume de semiotică ( Tratat
de semiotică generală, Semnul, Semiotică și filosofie a limbajului etc), volume de
teorie literară ( Opera aperta, Lector in fabula ș. a.) și romane de indiscutabilă valoare,
cum ar fi Numele trandafirului sau Pendulul lui Foucault.)
În volumul Sémiotique et philosophie du langage, stabilește ferm ca obiect al
semioticii semioza, luând ca premise, pe de o parte faptul că, de la Humboldt încoace,
limbajul este definit ca energeia, și nu ca ergon și, pe de altă parte, faptul că Peirce
neagă definirea semnului ca entitate biplană, înlocuind -o cu aceea de representamen
(care îndeplinește acțiunea de a re -prezenta). Arătând că noțiunea de semn este așadar
intim legată de cea de interpretare, Eco va căuta apoi să tr aseze limitele, foarte
elastice, ale acțiunii interpretative. Sunt de subliniat următoarele aspecte teoretice31:
1. În opinia lui Gilbert Harman, există trei direcții posibile pentru actul interpretării:
-semnificația intențională ( intended meaning)
-inferența (semnificația prezumată)
-reprezentarea picturală
Altfel spus, un semn poate fi interpretat în sensul vizat de emițător, în sensul
pe care i -l conferă receptorul sau în mod obiectiv , prin prisma semnificațiilor ce -i sunt
inerente.
2. Distincția dintre semnificat și denotație . Denotația este definită ca asociere dintre
intensiune (suma proprietăților care circumscriu obiectul) și extensiune (clasa tuturor
obiectelor la care se referă semnul). Denotația este deci prestabilită, printr -o relație
abstractă și convențională, ce aparține codului, în timp ce semnificatul este
reprezentare a obiectului concret, numit în actul vorbirii.
3. Distincția dintre semnificatul lexical și semnificatul textual. Se atrage astfel atenția
asupra faptului că sensul tex tual sau contextul lingvistic acționează, într -o măsură mai
mică sau mai mare, asupra semnificatului, modificându -i valoarea.

31 Umberto Eco. Sémiotique et philosophie du langage , PUF, Paris, 1988, chap. Signe et sujet

28 4. Distincția dintre semnificatul convențional și semnificatul situațional . De astă dată,
este subliniată influența conjuncturilor concrete, a contextului înțeles în sensul cel mai
larg, asupra semnificației cuvintelor .
5. Distincția dintre semantică și pragmatică. Sunt, reamintim, două dintre cele trei
discipline ale semioticii pe care le -a stabilit Ch. Morris. Semantica se ocupă cu relația
abstractă, codificată, a semnului cu referentul generic, în timp ce pragmatica studiază
semnele în actul viu al vorbirii, incluzând relația semnului cu contextul și cu
utilizatorii săi.
Toate acestea evidențiază complexitatea inerentă comunicării , caracterul
dinamic și profund subiectiv al oricărui act de utilizare a limbajului. Umberto Eco
menționează, la rândul său, importanța noțiunii de interpretant, care retraduce semnul
și lărgește comprehensiunea, trimițând dincolo de sine, cât timp se cons tituie el însuși
într-un semn.
În urma acestor considerații, autorul arată că nu este doar codul lingvistic cel
care normează utilizarea limbii, dat fiind faptul că vorbirea, cum am arătat, presupune
de fiecare dată o distanțare față de prevederile stric te ale codului. Altfel spus, limba,
ca fenomen viu, conține, pe lângă reguli de semnificare, de selecție și de combinație a
semnelor verbale, și instrucțiuni pragmatice, instituite de tradiția culturală, de
mentalitate și de experiența personală. Competenț a lingvistică include, așadar, și o
așa-numită competență enciclopedică, aceasta din urmă călăuzind interpretarea spre
unul sau altul din sectoarele experienței sau ale culturii. Limba, conchide Eco, este
constituită din: cod (care include un dicționar și o gramatică ) și enciclopedie, văzută
ca o sumă de norme culturale, care orientează pragmatic interpretarea , deviind -o de la
sensul literal ce aparține doar dicționarului.

Teme de evaluare:
1. Justificați prin exemple distincțiile operate de Eco: denotație /semnificat,
semnificat lexical/semnificat textual, semnificat lexical/semnificat situațional.
2. Comentați, într -un referat, chestiunea stilului individual și a „competenței
enciclopedice”, plecând de la opiniile teoretice prezentate în curs.

29 Unitatea V: Elemente de teorie a textului

Obiective: definirea noțiunii de text și prezentarea tendințelor majore care au
orientat teoria limbii spre accepțiunea actuală; definirea coeziunii textuale și
precizarea mijloacelor de realizare a acesteia; sublinierea imp ortanței ce trebuie
acordată oricărui tip de construcție textuală.
Concepte -cheie: text, coeziune textuală, conectori textuali, pro -forme,
recurență.

Teoria textului este domeniul care sublin iază, prin însăși existența lui, conexiunile
esențiale dintre semiotică și filozofia limbajului. (De altminteri, Umberto Eco vede
semiotica drept o „formă desăvârșită a filozofiei limbajului” .32) Semioticienii au
asumat așadar contribuțiile lingvisticii, plecând de la premisa că limbajul verbal este
tiparul fundamenta l care modelează sau la care se raportează orice altă formă de
exercitare a funcției semiotice. În consecință, studierea textului, mai precis, a
mecanismelor de producere a sensului în actele de limbaj este prioritară pentru
semiotică. Lingvistica, la rând ul ei, a evoluat inevitabil spre studiul limbajului în
dimensiunea lui dinamică, procesuală, ca activitate de producere, vehiculare și
interpretare a semnificației. Tendințele majore care au marcat evoluția lingvisticii
sunt foarte relevante în acest sens33:
1. Accentul a fost deplasat de pe studiul limbii ca sistem pe cercetarea
mecanismelor comunicării verbale.
2. O atenție tot mai mare a fost acordată pragmaticii, disciplină care studiază
dimensiunea comunicativă a limbajului. Această disciplină și -a asumat stu diul
enunțării, ca fenomen distinct, dar constitutiv enunțului și studiul acelor relații
dintre limbaj și context care sunt concretizate lingvistic.

32 Umberto Eco, Sémiotique. .., ed. cit., p. 15
33 Sistematizarea acestor tendințe este preluată după: Carmen Vlad. Sensul – dimensiune esențială a
textului , Dacia, Cluj, 1995

30 3. În ceea ce privește problematica sensului: dacă lingvistica tradițională analiza
elementele componente ale enunțului și modul în care adițiunea acestora
produce sens, lingvistica actuală consideră că nu adițiunea de semne produce
sensul, ci, dimpotrivă, sensul global este cel care se realizează și se divide în
semne particulare.
4. Față de nivelele clasice ale lim bii, apare nivelul transfrastic (superior frazei)
5. A fost preluată și consacrată distincția operată de Eco între semnificația
lexicală și cea textual -discursivă. Aceasta se referă la acele situații când există
o discordanță vizibilă între sensul textual și semnificația unităților constitutive
(ca în cazul ironiei, al unor proverbe sau expresii idiomatice)
6. Relația dintre emițător și receptor nu mai este privită unidirecțional, ci ca
proces de determinare reciprocă. Receptorul este văzut ca factor activ, ca
instanță ce condiționează însuși procesul de producere a textului.
7. Noțiunea de context este, la rândul ei reevaluată și privită ca o latură
constitutivă a textului.

În consecință, putem vorbi de o reorientare a lingvisticii dinspre studierea
limbajul ui văzu t ca sistem inert și abstract, guvernat de principii rigide, spre
cercetarea limbii, privită ca exercitare a funcției semiotice. În atari condiții, textul va
deveni o noțiune centrală, care denumește, practic, orice produs al activității de
semnificare/com unicare. Vom defini, astfel, textul ca pe un produs verbal elaborat,
caracterizat prin prezența sensului textual și a coeziun ii textual e și constitui t ca o rețea
de semnificații ce include semnele verbale, relațiile dintre acestea și relațiile acestora
cu emițătorul și receptorul.

Câteva precizări sunt necesare p e marginea acestei definiții:
– specificând: „produs verbal elaborat ”, eliminăm din categoria textelor mesajele
nestructurate, emise involuntar. În rest, statutul de text al unui produs verbal nu e ste
condiționat de dimensiune sau de caracterul scris sau oral. Condiția esențială rămâne
existența sensului textual și a coeziunii textuale.
– din pespectivă comunicativă, orice clasă de obiecte verbale este alcătuită din obiecte
textuale. Aceasta înseamn ă că: a) orice act de comunicare, în accepțiune autentică, se

31 constituie în produs textual ; b) orice text, în accepțiune autentică , este construit ca un
act de comunicare .
– prin text înțelegem nu doar produsul verbal, ci și condițiile concrete ale produce rii și
receptării, respectiv procesul însuși de producere/receptare a textului. Textul include,
așa cum am spus, semnele verbale și relațiile dintre acestea, precum și relația acestora
cu utilizatorii lor și cu contextul.
– condiția esențială care asigură unui șir oarecare de afirmații statut de text este
existența sensului textual și a coeziunii textuale.

Coeziunea textuală34 constă în capacitatea elementelor verbale explicite , co-
prezente de a realiza legături intratextuale de sens.
Mijloace le lingvist ice de realizare a coeziunii contextuale sunt următoarele
(este vorba de concretizări lingvistice ale relațiilor de natură logică stabilite intre
secvențele textului):
A) Conectori textuali : conjuncții, adverbe sau locuțiuni și expresii cu valoare
echivale ntă, care marchează legături de sens la nivel transfrastic (la un nivel superior
frazei). Iată câteva exemple de astfel de conectori, așa cum îi prezintă Lita Lundquist
(L’Analyse textuelle, 1983 ).
a) aditiv: și, de asemenea, în plus etc.
b) enumerativ: întâi… apoi… în sfârșit; în primul rând, în al doilea rând, în al treilea
rând .
c) tranzitiv: de altfel, pe de altă parte etc.
d) explicativ: altfel spus, adică, în alți termeni etc.
e) adversativ: dar, din contră, în contrast .
f) ilustrativ: de exemplu, între altele .
g) concesiv: totuși, cu toate acestea etc.
h) conclusiv: deci, prin urmare, asadar .
i) rezumativ: pe scurt .
j) opozitiv -rectificativ: de fapt, în realitate etc.
Așa cum am precizat, rolul acestor conectori este acela de a marca legături de
sens la un nivel superior frazei, adică între secvențele textului. Practic ei fac vizibile

32 legăturile de ordin logic dintre aceste secvențe, de aceea utilizarea lor adecvată este
foarte importantă.

B) Substitute (pro-forme). Sunt cuvinte ce au rolul de a relua alte cuvinte sau
secvențe de enunț, asigurând prin aceasta, la rândul lor, legături de sens în interiorul
textului:
a) pro-nume : în general, pronume personale, demonstrative și relative
b) pro-adverbe : așa, aici, acolo .
Ex: A contestat hotărârea cons iliului de a -l suspenda. A procedat așa deoarece…

c) pro-enunțuri : (apoziții rezumative)
Ex: A contestat hotărârea cosiliului de a -l suspenda. Aceasta pentru că …

C) Recurența . Repetarea aceluiași cuvânt sau a unuia echivalent, precum și repetarea
unei secvențe marchează de asemenea legături de sens în interiorul textului:
a) recurența lexicală : presupune repetarea aceluiași cuvânt și este, în general de
evitat.
b) recurența sinonimică : referința la același obiect se face prin inte rmediul
sinonimelor.
Ex. : Senatorii s-au întrunit………Subiectele dezbătute de către demnitari au fost……
c) refrenul: repetarea, atunci când situația o impune, a unei expresii sau a unei
secvențe.

Este evident faptul că modul în care se conferă unui text coeziune este
hotărâtor pentru interpretarea textului respectiv, pentru receptarea lui adecvată. În
fond, punând accentul pe dimensiunea comunicativă a limbajului, acceptăm implicit
necesitatea orientării spre receptor a întregii construcții textuale. Or, a asigura
coerența și coeziunea unui text presupune tocmai asumarea acestei orientări necesare,
respectiv, asumarea actului comunicării ca pe un demers comun de simbolizare. Este
vorba, în ultimă instanță, de a asuma caracterul oarecum paradoxal al textului , care,
din punctul de vedere al semioticii, are, deopotrivă, o dimensiune simbolică și una

34 vezi, și pentru acest subiect, Carmen Vlad. Sensul…, ed. cit.

33 comunicativă. Cea dintâi, dimensiunea simbolică, este generată de impulsul
fundamental spre cunoaștere, spre interpretare personală a sensurilor lumii, spre
învestire cu semnif icații și ordonare a realității, toate acestea nefiind altceva decât
expresii ale tendinței de afirmare a propriei individualități. Cea de -a doua, în schimb,
dimensiunea comunicativă, vorbește despre imperativul socializării, despre nevoia de
comuniune, în absența căreia existența societății în ansamblul ei este de neconceput.
Dacă este vorba de un paradox, ace la este, fără doar și poate, unul al naturii umane, pe
care limbajul nu face decât să o reflecte în liniile ei esențiale.

Teme de evaluare:
1. Justificați, într -un scurt referat, definirea contextului și a receptorului ca
instanțe constitutive ale textului.
2. Alcătuiți un text axat pe o temă liber aleasă, în care să utilizați toate formele
de realizare a coeziunii textuale.

34 Bibliografi e

1. Bougnoux, Daniel. Introducere în științele comunicării , traducere de Violeta
Vintilescu , Polirom, Iași, 2000
2. Cassirer, Ernst. Eseu despre om , traducere de Constatin Cosman, Humanitas,
București, 1994
3. Deely, John. Bazele semioticii , traducere de Mariana Neț, All, București, 1997
4. Eco, Umberto . Tratat de semiotică generală , Ed. Științifică si Enciclopedică,
București, 1982
5. Eco, Umberto. O teorie a semnelor , Meridiane, București, 2003
6. Eco, Umberto. Le signe , trad. Jean -Marie Klinkenberg, Labor, Bruxelles, 1 990
7. Eco, Umberto. Sémiotique et philosophie de langage , PUF, Paris, 1988
8. Greimas, Algirdas . Despre sens – eseuri semiotice , traducere de Maria Carpov,
București, Univers, 1975
9. Morris, Charles. Fundamentele teoriei semnelor , traducere și Cuvânt înainte:
Delia Marga, EFES, Cluj, 2003
10. Peirce, Charles S.. Semnificație și acțiune , selecție a textelor și traducere de
Delia Marga, prefață de Andrei Marga, Humanitas, București, 1990
11. Reboul, Anne și Moeschler, Jacques. Pragmatica, azi , traducere de Liana
Pop, Echin ox, Cluj, 2001
12. Peirce, Charles. Semnificație și acțiune , Humanitas, București, 1990
13. Scânteie, Mihaela. Introducere în semiotică , Pitesti, Pygmalion, 1996
14. Sebeok, Thomas, Semnele. O introducere în semiotică, traducere de Sorin
Mărculescu, Humanitas, Bucure ști,2002
15. Steiner, George. După Babel , traducere de Valentin Negoiță și Ștefan
Avădanei, prefață de Ștefan Avădanei, Univers, București, 1983
16. Todorov, Tzvetan. Teorii ale simbolului , traducere de Mihai Murgu, prefață de
Maria Carpov, Univers, București , 198 3
17. Vlad, Carmen. Sensul – dimensiune esențială a textului , Dacia, Cluj, 1994
18. Wald, Henri. Expresivitatea ideilor , Cartea Româ neasc ă, București, 1986