1 SUPORT CURS INSTITUȚII ȘI DEZVOLTARE ECONOMICĂ PARTEA I 1. Integrarea instituțiilor în analiza economică 1.1 Rolul instituțiilor în societate… [627981]

1 SUPORT CURS INSTITUȚII ȘI DEZVOLTARE ECONOMICĂ
PARTEA I

1. Integrarea instituțiilor în analiza economică
1.1 Rolul instituțiilor în societate
Literatura de specialitate nu oferă un punct de vedere unanim recunoscut pentru definirea
instituțiilor. Pentru Douglass North, instituțiile reprezintă „regula jocului sau, mai convențional,
constrângerile create de oameni pentru a da formă interacțiunii umane”1. În modelul propus de
Kasper și Streit, instituțiile sunt „reguli făcute de om care constrâng posibilele comportamente
oportuniste și arbitrare în cadrul interacțiunilor umane”2.
Elementele comune tuturor definițiilor și interpretărilor și care fixează de fapt bornele
conceptului de instituții sunt constrângerea și cooperarea .
Rolul inst ituțiilor constă, în principal, în a face posibilă cooperarea dintre indivizi într -o
lume imperfectă (caracterizată prin oportunism, asimetrie informațională, incertitudine, raționalitate
limitată etc.). Instituțiile apar pentru că în lumea reală există co sturi de tranzacție iar rolul lor este
de a le diminua prin facilitarea cooperării în cadrul schimbului și, prin aceasta, obținerea de
rezultate reciproc avantajoase. Instituțiile apar, așadar, pentru ca „jocul social să depășească
perimetrul unui joc cu s umă nulă”3.
Instituțiile și, mai ales, sancțiunile prevăzute de acestea, imprimă angajamentelor asumate
un caracter credibil. Prin însăși natura lor, indivizii manifestă propensiune (de multe ori exacerbată)
spre egoism și individualism. Instinctiv, se com portă oportunist și pun în pericol cooperarea
efectivă pe termen lung. De aceea, este nevoie de prezența unor constrângeri care să „pună la
adăpost” comportamentele în societate. Acestea joacă rolul unor garduri care delimitează
proprietățile a doi vecini4, și în absența cărora cei doi ar fi tentați, instinctiv, să -și încalce reciproc
libertatea și intimitatea. La fel cum good fences make good neighbours , tot așa regulile canalizează
acțiunea umană, structurează interacțiunile dintre oameni și fac posibilă cooperarea în cadrul
schimburilor economice și nu numai.
Instituțiile oferă indivizilor un anumit grad de încredere de care aceștia au nevoie în cadrul
schimburilor interpersonale și fără de care nu vor fi capabili să se concentreze pe exploatarea
cunoștin țelor pe care le dețin sau pe cele care pot fi obținute. Ca atare, numeroase acțiuni productive
sunt susceptibile a nu mai avea niciodată loc5.

1 Douglass North, Instituții, schimbare instituțională și performanță economică , Editura Știința, C hișinău,
2003 , p. 11.
2 Wolfgang Kasper, Manfred Streit, Institutional Economics , The Locke Institute, Edward Elgar, 1998 , p. 28.
3 Ion Pohoață, “Argumente pentru studiul instituționalismului și reforma instituțională în România”,
Economie teoretică și aplicată , no. 7, 2006, p. 4.
4 Aluzie la poemul Mending Wall al lui Robert Frost.
5 Vezi Harry Hazlitt, The Foundations of Morality , University Press of America, 1988, pp. 53 –61, apud
Wolfgang Kasper, Manfred Streit, op. cit. , p. 95.

2 Practica instituțională oferă două soluții principale la problemele de cooperare care pot
apărea, de fapt, două instituții -cheie care și -au dovedit valențele optimizatoare ale acțiunii umane
de-a lungul timpului: piața și contractul, ambele având la bază proprietatea privată6.
Piața este cea care dă expresie interacțiunilor umane. În opinia lui James Buchanan, ea
reprezintă „acel proces instituțional în cadrul căruia indivizii interacționează voluntar (în urmărirea
unor obiective individuale aparent separate)”7. Pe piață și prin intermediul ei se manifestă acțiunea
umană desfășurată în condițiile diviziunii muncii, l a rândul ei, sursa ultimă a cooperării sociale.
Piața liberă ca instituție care face posibilă cooperarea umană nu este o „inovație” a
neoinstituționaliștilor și nici a reprezentanților vechiului instituționalism8. Originile sale se regăsesc
la Adam Smith ( mai cu seamă în Teoria sentimentelor morale și Avuția națiunilor ). Potrivit
acestuia, piața concurențială îl obligă pe fiecare individ să își valorifice abilitățile, să facă ceea ce
știe el mai bine fiind, în același timp, convins că nu se pricepe la toate și că are nevoie de ceilalți
pentru a supraviețui. Smith pune, astfel, în evidență rolul diviziunii muncii în creșterea
productivității și satisfacerii nevoii la cel mai înalt nivel posibil. Totul se desfășoară pe și prin
intermediul pieței, instituție ca re recompensează sau sancționează obiectiv după criteriul muncii
eficiente.
Filosofia lui Adam Smith referitoare la apariția și existența pieței libere a inspirat abordările
contemporane în materie de origine și rol al instituțiilor. Școala austriacă îi re cunoaște meritele, atât
lui cât și celorlalți reprezentanți de seamă ai liberalismului clasic9 și le rămâne tributară și fidelă.
Hayek reține semnificativ că „ei știau (…) că nu vreo formă de magie, ci evoluția unor «instituții
bine construite» unde ar fi reconciliate regulile și principiile intereselor contradictorii și s -ar ajunge
la compromis în ceea ce privește avantajele, este cea care a canalizat cu succes eforturile
individuale către obiective socialmente benefice”10.
Mises, Hayek, Kirzner gândesc des pre piață în termeni noi dar în același sens cu Adam
Smith. Ludwig von Mises, spre exemplu, pleacă tot de la diviziunea muncii ca „aranjament
instituțional” fundamental și vede în acțiunea umană desfășurată în condițiile acesteia sursa ultimă a
cooperării. Chiar dacă acțiunea umană este, prin însăși esența sa, individuală, faptul că fiecare se
ocupă de altceva trimite, în mod necesar, la cooperare. Fiecare muncește individual dar are nevoie și
de roadele muncii altuia. Le obține prin intermediul schimbului care se realizează pe piață.
La rândul său, Friedrich von Hayek prezintă piața nu numai ca pe o instituție de bază a
societății libere, dar este și singura în măsură să recompenseze efortul uman.
Reprezentanții neoinstituționalismului au preluat și au folo sit în lucrările lor această bază
teoretico -explicativă arătând, cu argumente logice și cu exemplificări diverse, că instituția pieței
apare în calitate și cu rolul de a „compensa” raționalitatea limitată a indivizilor. În același timp, pe

6 Piața și contractul sunt instituțiile principale în abordarea lui Oliver Williamson, abordare la care apel
această lucrare. O altă direcție a neoinstituționalismului trimite la instituția proprietății private. Vezi, în acest
sens, contribuțiile lui Svetozar Pejovich care tratează dreptul la proprietate ca primă instituție fundamentală a
capitalismului (spre exem plu, vezi Svetozar Pejovich, op.cit.).
7 James Buchanan, Liberty, Market and State , New York University Press, 1986, p. 87.
8 Pentru o analiză detaliată a originii și existenței instituțiilor din perspectivă neinstituționalistă, vezi,
Andreea Iacobuță , Ion Pohoață , “The Origin of Free Market. An Institutional Perspective from a Non –
Institutional Point of View ”, Analele Universității din Oradea – Științe Economice , Tomul XVII, Vol.2,
2008, pp. 170 -172.
9 Avem în vedere contribuțiile lui David Hume referitoa re la structura instituțională a economiei de piață
capitaliste și ale lui Adam Ferguson cu referire la evoluția instituțiilor de -a lungul timpului.
10 Friedrich von Hayek, Constituția libertății , Ed. Institutul European, Iași, 1998, p. 83.

3 piața liberă est e prezent și comportamentul oportunist al agenților. Acesta pune sub semnul
întrebării asumarea și respectarea obligațiilor de către participanții la schimb. Pentru a reduce
nesiguranța, neoinstituționalismul propune ca soluție tot o instituție – contractu l. Rolul acestuia este
de a spori eficiența cooperării prin disciplinarea comportamentală a indivizilor și prin impunerea
drepturilor de proprietate. Referindu -se la importanța contractului în dezvoltarea economică,
Douglass North scrie că „incapacitatea s ocietăților de a impune eficient și cu costuri reduse
contractele este cea mai importantă sursă de stagnare istorică și de subdezvoltare
contemporană…”11.
Piața și contractul sunt doar două exemple (și cele mai importante, credem noi) de instituții
care își aduc aportul la creșterea și dezvoltarea economică. Alături de acestea, există o multitudine
de alte instituții care își pun amprenta asupra performanțelor economice ale unei societăți.

1.2. Clasificarea instituțiilor
Instituțiile sunt clasificate frecve nt în funcție de trei criterii: gradul de formalizare, nivelul
ierarhic și aria de analiză.12
Clasificarea instituțiilor în funcție de gradul de formalizare distinge între: instituții formale,
instituții informale și modul de implementare al acestora.13 Instituțiile formale constau din reguli
scrise cum sunt cele adoptate, de obicei, de către stat, la care se adaugă regulile adoptate de
organizații, și sunt construite în mod deliberat. Cele informale sunt reguli nescrise (obiceiuri,
tradiții, cutume, norme et ice etc.) care apar spontan și se dezvoltă în timp.
Luând în considerare nivelul ierarhic, Williamson a propus următoarea clasificare a
instituțiilor (Tabelul nr. 1).

Tabelul nr. 1. Clasificarea instituțiilor în funcție de criteriul de ierarhizare
Nivel i erarhic Exemple Efecte Frecvența schimbării
NIVELUL 1
Instituții legate de
structura socială Instituții informale
(tradiții, obiceiuri,
norme) Definesc modul
în care societatea
se
autoguvernează Foarte scăzută. Rezistență în timp
(modificări pe parcursul a 100 –1000
de ani). Pot interveni schimbări
rapide în condițiile unor crize sau
șocuri exogene
NIVELUL 2
Instituții asociate
regulilor jocului Instituții formale ce
definesc dreptul de
proprietate și sistemul
juridic Definesc întreg
mediul
instituțional Orizont lung de acțiune (10 –100 de
ani)
NIVELUL 3
Instituții legate de
acțiunea „jocului” Reguli care definesc
structura de
guvernanță și relațiile
contractuale Contribuie la
formarea
organizațiilor Orizont scurt –mediu de acțiune (de
la 1 la 10 ani)
NIVEL UL 4
Instituții legate de
mecanismul de Reguli privind
alocarea resurselor
(regimurile Contribuie la
reglarea
producției și a Orizont foarte scu rt de acțiune.
Schimbare continuă

11 Douglass North , op. cit. , p. 53.
12 Vezi Johanes Jutting, Institutions and Development: A Critical Review , Working Paper no. 210, OECD
Development Center, 2003.
13 Vezi Douglass North, op. cit.

4 alocare a resurselor comerciale, controlul
fluxurilor de capital
etc.) prețurilor,
alinierea
stimulentelor etc.
Sursa: Prelucrare după O. Williamson, “The New Institutional Economics: Taking Stock, Looking
Ahead”, Journal of Economic Literature , Vol. XXXVIII, 2000, p. 597.

Instituțiile de la nivelul 1 sunt cele informale care evol uează spontan de -a lungul timpului
prin cooperarea voluntară a indivizilor, pe baza unui mecanism de tipul „încercare și eroare” și nu
prin proiectare deliberată de către stat. Prin urmare ele dezvoltă un anumit grad de inerție care face
ca schimbarea inst ituțională să se realizeze cu dificultate și într -un timp îndelungat.
Al doilea nivel privește formarea și evoluția regulilor jocului în care definirea și impunerea
drepturilor de proprietate joacă un rol esențial.
Un al treilea nivel se referă la jocul în suși sau, altfel spus, la relațiile interpersonale care se
stabilesc în cadrul instituțiilor de la nivelul precedent. Analiza este focalizată pe guvernanța
relațiilor contractuale. La acest nivel operează teoria costurilor de tranzacție.
La ultimul nivel a cționează analiza neoclasică în care contează doar comportamentul
maximizator al individului (firmei) pe piață și impactul asupra echilibrului general.
În funcție de criteriul domeniului de analiză, instituțiile se clasifică în:14
 instituții economice (regu li care definesc alocarea resurselor economice, producția și
distribuția bunurilor și serviciilor etc.);
 instituții politice (reguli conform cărora funcționează și se modifică sistemul politic:
constituția, regulile electorale etc.);
 instituții legale (sistemul juridic, definirea și impunerea drepturilor de proprietate etc.);
 instituții sociale (cele care privesc accesul la educație, sănătate, sistemul de securitate
socială etc.).
Tipologia de mai sus nu presupune că instituțiile trebuie analizate categor ial. Dimpotrivă,
ele trebuie privite ca un tot unitar, prin prisma relațiilor care se stabilesc între diferitele categorii.
Instituțiile formale, informale, economice, sociale, politice etc. se susțin și se potențează reciproc.
Distincția este totuși neces ară din perspectiva dinamicii instituționale și a relațiilor de cauzalitate
între instituții și performanța economică. Nu toate instituțiile evoluează în același mod și, mai ales,
nu toate pot fi orientate în mod deliberat către obiective de eficiență econ omică.

2. Instituții și performanță
2.1. Impactul instituțiilor asupra performanțelor economice
Relația dintre instituții și creșterea economică a constituit și constituie un subiect de un
interes considerabil pentru economiști.
Reprezentanții neoinstitu ționalismului cred și argumentează convingător în favoarea unei
relații pozitive între piața liberă și proprietatea privată, ca instituții, și creșterea economică. „Cadrul
instituțional – notează Douglass North – este cheia succesului relativ al economiilo r atât în

14 Vezi Johanes Jutting, op. cit. , p. 11.

5 contemporaneitate cât și de -a lungul timpului”15. Pe aceeași direcție se înscrie și J. Torstensson
atunci când demonstrează empiric că drepturile de proprietate instabile limitează posibilitățile de
creștere economică16.
Dinamica instituțională est e pusă pe seama modului în care interacționează instituțiile
formale și cele informale. Relația dintre ele poate duce la armonie sau, dimpotrivă, la conflict.
Acest aspect este evidențiat de „teza interacțiunii”17. Potrivit acesteia, dacă schimbările în
instituțiile informale sunt în concordanță cu regulile informale existente, stimulentele create vor
reduce costurile de tranzacție, contribuind astfel la creșterea economică. Dacă, dimpotrivă,
instituțiile formale intră în conflict cu cele informale existente , stimulentele create vor duce la o
creștere a costurilor de tranzacție, limitând, astfel, performanța economică.
Prezența unor instituții formale adecvate este o condiție necesară pentru creșterea
economică. Ea nu este însă suficientă. Trebuie luat în con siderare și individul, cu preferințele și
valorile sale. Pe termen lung, se dezvoltă o relație complexă între valorile fundamentale ale omului
și instituții. Creșterea economică este stimulată de activitatea antreprenorială a indivizilor, posibilă
însă num ai într -un cadru de reguli adecvate care să guverneze interacțiunile dintre indivizi. În acest
context, în viziune neoinstituționalistă, înțelegerea fenomenului creșterii economice presupune
îmbinarea analizei macroeconomice cu microeconomia modificărilor structurale și cu analiza
fundamentelor microeconomice ale motivațiilor și constrângerilor instituționale; creșterea
economică este corelată cu factori de natură socială și psihologică, cum sunt preferințele și sistemele de
valori (Figura nr. 1).

15 Douglass North, op. cit. , p. 65.
16 Vezi J. Torstensson, “Property Rights and Economic Growth. An Empirical Study ”, Kyklos , Vol. 47,
1994, pp. 231 –247.
17 Vezi Svetozar Pejovich, Understanding the Transaction Costs of Transition: It’s the Culture, Stupid,
Forum Series on the Role of Instituti ons in Promoting Economic Growth , George Mason University,
Mercatus Center, 2003, p. 10.

6 Figura n r. 1. Condiții ale creșterii economice

Sursa: Wolfgang Kasper și Manfred Streit, op. cit. , p. 20.

Instituțiile sunt cele care creează stimulentele pentru profit iar acesta, la rândul său,
determină natura antreprenoriatul ui. Pentru a aloca resursele antreprenoriale astfel încât acestea să
joace un rol productiv în economie este necesară și suficientă structurarea instituțiilor într -o
asemenea manieră încât acestea să recompenseze antreprenorul pentru activitatea sa product ivă și
să-l pedepsească pentru activitatea neproductivă sau distructivă de tip rent-seeking18. Astfel,
instituțiile canalizează antreprenoriatul către diverse activități: productive, evazive sau distructive19.
Antreprenoriatul productiv se dezvoltă atunci c ând regulile formale sunt compatibile cu cele
informale și, împreună, permit exploatarea oportunităților de profit. Activitățile antreprenoriale
evazive corespund situației în care instituțiile formale eșuează în a oferi stimulentele necesare
întreprinzăto rilor iar aceștia preferă să le ignore și să desfășoare activități subterane.
Antreprenoriatul distructiv apare atunci când matricea instituțională încurajează comportamentele
neetice. Aceste aspecte vin în sprijinul ideii că sistemul instituțional joacă u n rol important în
dezvoltarea antreprenorială prin faptul că permite exploatarea resurselor și a oportunităților de
afaceri și canalizează efortul uman spre activități productive care se află la baza performanței
economico -sociale.
Viziunea economică asu pra instituțiilor presupune următoare logică: cadrul instituțional este
influențat de factori de natură psihologică și sociologică (preferințe, valori, norme existente etc.); la

18 Vezi Bruno Dallago, Institutions and Entrepreneurship: A Comparative Evaluation of South -Eastern
Europe , Working Paper 01, University of Trento, School of Internatio nal Studies, 2005.
19 Vezi Frederic Sautet, The Role of Institutions in Entrepreneurship: Implications for Development Policy ,
Policy Primer No. 1, Mercatus Center, George Mason University, 2005, p. 8. Preferințe
Valori Factori
macroeconomici
Microeconomia
ajustărilor
structurale
Fundamente
microeconomice
Economia
instituțională Capital
Muncă
Tehnologie
Capital uman
Resurse naturale
Schimbări
structurale
Activitatea
antreprenorială
Instituții și

7 rândul său, el creează regulile jocului economic care generează stimulente eco nomice. Acestea
creează comportamentele agenților economici care pot fi productive sau neproductive. Pentru a
performa mai bine în cadrul jocului economic, indivizii care au un scop comun pot decide să
formeze o organizație. Natura organizațiilor și modul în care acestea evoluează depind astfel de
cadrul instituțional existent. North reține, edificator în acest sens, că „atunci când cadrul
instituțional recompensează comportamentul neproductiv atunci vor apărea organizații «piraterești»;
iar dacă mediul ins tituțional răsplătește comportamentele productive atunci organizațiile – firmele –
vor apărea pentru a se angaja în activități productive”20. Mai departe, acestea se repercutează asupra
performanțelor economice în ipostază de criterii ultime în funcție de c are se evaluează calitatea
mediului instituțional. Dacă, în final, performanțele economice sunt nesatisfăcătoare, trebuie
schimbate instituțiile sau, cu alte cuvinte, este nevoie de un alt tip de stimulente pentru a orienta
eforturile agenților economici c ătre direcții productive și, în ultimă instanță, către performanță
economică.
Și, totuși, nu întotdeauna atunci când instituțiile existente nu oferă stimulentele necesare
comportamentului productiv al agenților economici apare schimbarea instituțională. Es te posibil ca
anumite instituții incompatibile cu performanța economică să supraviețuiască în timp. Două
concepte fundamentale explică, în viziune neoinstituționalistă, persistența în timp a unor instituții
care pot duce la ineficiență: schimbarea incremen tală și dependența de cale (path-dependence )21.
Schimbările instituționale pot fi explicate numai într -un anumit context ale cărui
caracteristici își pun amprenta asupra logicii succesiunii instituțiilor. „Instituțiile fac legătura dintre
trecut, prezent și viitor, astfel încât istoria apare ca o poveste incrementală a evoluției instituționale,
în care performanța istorică a economiilor poate fi înțeleasă numai ca parte a unei istorii
continue”22. În termenii lui Douglass North există un traiect instituțional (institutional path ) al
societății care se modifică lent deoarece se manifestă în principal la nivelul instituțiilor informale.
Cu alte cuvinte, dacă instituțiile formale pot fi schimbate „peste noapte” de către autorități,
credințele, normele, valorile e tc. se modifică numai marginal și tind să fie foarte rezistente la
schimbare. Acestea configurează inerția comportamentală surprinsă, în limbajul economic
neoinstituționalist, prin dependența de cale. Cum explică neoinstituționaliștii impactul acestuia
asupra performanței economice? Ca și în celelalte situații, ei pleacă de la individ și de la
„constructele sale mentale”. El, individul întreprinzător, este „agentul” schimbării iar sursa acesteia
o constituie „oportunitățile percepute de antreprenor. Ele pro vin din schimbări în mediu sau din
achiziționarea unor cunoștințe și abilități și încorporarea acestora în constructele mentale ale
actorilor (…). În fapt, de obicei este un mix între schimbările externe și învățarea internă care
determină deciziile ce duc la schimbare instituțională”23.
Întreprinzătorul este cel care ia deciziile în funcție de modul în care el percepe costurile și
beneficiile. Nu este vorba neapărat de costuri și beneficii reale ci de costuri și beneficii percepute de
indivizi care, să nu u ităm, dispun de raționalitate limitată. În plus, orice om percepe lumea prin

20 Douglass North, “Economic Performance through Time”, American Economic Review , Vol. 84, No. 3,
1994, p. 361.
21 În literatura de specialitate termenul path-dependence a fost tradus și ca dependență de traiect , de traseu
sau dependență de trecut .
22 Douglass North, Instituții, schimbare instituțională… , p. 106 .
23 Douglass North, Institutional Change. A Framework for Analysis , în S.E. Sjoestrand (ed.), Institutional
Change. Theory and Empirical Findings , Armonk, New York, 1993, p. 37.

8 prisma unor valori și norme (instituții informale, în general) pe care le posedă la nivel cognitiv,
acumulate prin experiență și învățare în timp. Aceasta înseamnă că percepția lu i într -un anumit
context poate fi influențată de un context anterior, de modelele cognitive existente sau de valorile
individuale la care se raportează (eficiență, echitate etc.). În consecință, decizia luată pe baza unei
astfel de percepții poate fi inade cvată contextului actual ceea ce duce la pierderi și performanțe
nesatisfăcătoare și perpetuează unele modele instituționale existente. Conceptul de dependență de
cale redă fidel această idee și, anume că, istoria (trecutul) contează pentru rezultatele eco nomice
prezente, în sensul că instituții incompatibile cu performanța economică pot supraviețui în timp,
punându -și amprenta asupra prezentului. Nu însă într -un sens determinist, al unei situații inevitabile
în care trecutul prezice cu acuratețe viitorul c i, mai curând, în sens evoluționist, pentru a putea
explica apariția și evoluția diverselor alternative instituționale de -a lungul timpului și în anumite
contexte. Spre exemplu, una din concluziile formulate din perspectiva neoinstituționalismului, cu
aplicabilitate asupra proceselor de reformă în tranziție este că evoluția acestora depinde de cale iar
această dependență se manifestă în principal prin lipsa unor tipare pre -tranziție care să susțină
reformele24. Condițiile inițiale, diferite de la o țară la a lta, care caracterizează momentul demarării
schimbării instituționale înseamnă grade diferite de dependență de cale și explică orientarea, ritmul
și profunzimea reformelor. De aici diferențele între România și Bulgaria, pe de o parte și Polonia,
Cehia, Ung aria, pe de altă parte.
În același timp, studii empirice25 demonstrează că impactul condițiilor inițiale asupra
performanțelor instituționale și economice este semnificativ doar la începutul perioadei de tranziție.
Numai atunci ele fasonează cadrul instituț ional al societății respective. Ulterior, rolul condițiilor
inițiale se diminuează și performanța economică depinde de consistența și coerența reformelor. În
unele situații (cum este cazul României), rolul condițiilor inițiale a fost supraevaluat și, de fa pt,
dependența de cale invocată drept obstacol major al succeselor reformelor a fost perpetuată tocmai
prin lipsa de consistență a reformelor și prin incapacitatea factorilor de decizie de a „demonta”
vechiul sistem.
Caracteristicile cadrului instituțional diferă astfel de la o țară la alta în funcție de condițiile
particulare ale fiecărei țări. Nu există o structură instituțională unică, aplicabilă oriunde și oricând,
care să garanteze obținerea de performanțe economice. Dacă așa ar sta lucrurile, țările î n dezvoltare
ar prelua instituțiile -model care și -au dovedit capacitatea de a crea avuție în societățile dezvoltate.
Ori, în realitate, evoluția istorică a demonstrat că în cazul „importului” instituțional trebuie să se
țină cont de specificitatea „importa torului”. Există, prin urmare, alternative instituționale apreciate
în funcție de adaptabilitatea la un anumit context.
Aspectele menționate anterior sunt argumente pentru a aborda problema impactului
instituțiilor asupra performanțelor economice în termen i de capacitate de adaptare sau eficiență
adaptivă . „Eficiența adaptivă – scrie edificator Douglass North – cercetează tipurile de reguli care
definesc modul în care o economie evoluează în timp. Analizează și dorința unei societăți de a
dobândi cunoștințe și cunoaștere, de a produce inovații, de a -și asuma riscuri și de a se angaja în

24 Vezi Luana Miruna Pop, Imagini instituționale ale tranziției , Ed. Polirom, I ași, 2003, p. 70.
25 Vezi, spre exemplu, Martha de Melo et al., Circumstances and Choices: The Role of Initial Conditions in
Transition Economies , World Bank, Policy Research, Working Paper No. 1866, 1997.

9 activități creative de toate felurile, precum și de a soluționa problemele și dificultățile societății de -a
lungul timpului”26.
În esență, acest citat ne spune, cel puțin trei lucruri:
Întâi , instituțiile contează pentru dezvoltarea economică. Ele apar (sunt construite), se
transformă în reguli și determină comportamentele individuale și colective.
Al doilea , atât instituțiile cât și economia, în ansamblul său, nu sunt statice ci se modifică
permanent. De aceea, ele trebuie analizate în dinamica lor.
Al treilea , societățile caută permanent căi alternative de rezolvare a problemelor care apar în
timp. Acest lucru este posibil prin intermediul stimulentelor oferite de diverse alte rnative
instituționale.

2.2. Raționalism constructivist vs. Raționalism critic. Calitatea instituțiilor

În legătură cu originea instituțiilor – apariția planificată sau neplanificată a acestora –
literatura economică oferă două puncte de vedere: rațional ismul constructivist și raționalismul
critic27. Hayek califică drept „raționalism constructivist” concepția care „asumă că toate instituțiile
sociale sunt sau ar trebui să fie produsul proiectului deliberat”28. Perspectiva constructivistă își are
originea în filosofia secolului al XVII -lea, în lucrările lui Thomas Hobbes și John Locke. Ea pleacă
de la o situație în care nu există instituții și care riscă să ducă la anarhie și, eventual, haos și război
din cauza instinctului de supraviețuire și egoismului indi vidual. Ca soluție pentru a păstra ordinea,
oamenii vor încheia contracte și vor elabora constituții. Astfel apar instituțiile, prin decizia unui
planificator sau prin negocieri multilaterale între indivizi.
A doua viziune, respectiv raționalismul critic s au evoluționist, este opusă constructivismului
și consideră că instituțiile evoluează spontan în interacțiunile dintre oameni. „Pentru tradiția
evoluționistă, funcționarea eficientă a unei societăți libere se bazează pe existența unor instituții
<crescute liber>”29. Originile acestei abordări se află în lucrările lui Bernard Mandeville și David
Hume. Potrivit acestora, indivizii nu pot anticipa avantajele instituțiilor și, ca atare, nu ar avea nici
un motiv să recurgă la construcția deliberată acestora. Adep ții raționalismului critic pleacă de la
convențiile care apar spontan în interacțiunile umane și care sunt ulterior consolidate prin imitare.
În timp, convențiile sunt „instituționalizate”.
Cele două concepții își găsesc corespondentul în două categorii di stincte de ordine: ordinea
socială creată , planificată de către „mâna vizibilă” a decidenților politici și ordinea socială
spontană ghidată de „mâna invizibilă”. Prima înseamnă ierarhie și coerciție. Coordonarea acțiunii
umane se realizează prin reguli pre scriptive care reglementează ceea ce oamenii au dreptul să facă.
A doua este „marea societate” care se dezvoltă liber sub ghidajul unor reguli prescriptive care
delimitează clar interdicțiile și constrângerile, în rest lăsându -i pe indivizi să acționeze li ber pe
piață, să -și pună în valoare talentele și să -și canalizeze energiile în direcția îndeplinirii obiectivelor
individuale.

26 Douglass North, Instituții, schimbare instituțion ală… , p. 75. North pune, de asemenea, în opoziție eficiența
adaptivă și eficiența alocativă care presupune obținerea condițiilor Pareto neoclasice.
27 Vezi Friedrich von Hayek, Law, Legislation and Liberty , vol. I Rules and Order , Chicago University
Press, 1973.
28 Ibidem , p. 38.
29 Friedrich von Hayek, Constituția libertății …, p.84

10 Figura nr. 2 pune în evidență cele două tipuri de ordine socială și modul în care acțiunea
umană interacționează cu regulile.
Figura nr. 2. Ordinea acțiunilor și ordinea regulilor

Sursa: Wolfgang Kasper, Manfred Streit, op. cit. , p. 145.

Privilegiind ierarhia și organizarea, ordinea creată se bazează pe o serie de premise
neconsonante cu natura umană: raționalitatea instrumentală, capacitatea celor care coordonează
acțiunea umană de a obține toate informațiile relevante pentru a evalua corect alternativele și
capacitatea liderilor de a prelucra, folosi și disemina aceste informații și de a motiv a și monitoriza
agenții economici pentru a îndeplini scopuri comune.
Spre deosebire de aceasta, ordinea spontană refuză omnipotența și perfecțiunea, respinge
posibilitatea ca factorii de decizie să calculeze eficiența maximă și să organizeze societatea în mod
„ordonat, inteligibil și predictibil” și ideea că oamenii trebuie să aibă aceleași obiective pentru ca
interacțiunile dintre ei să fie benefice30.
În ceea ce privește capacitatea decidenților politici de a modela societatea potrivit unor
obiective comun e, „controlul politic centralizat limitează opțiunile, alternativele care ar fi urmat
într-un context de incertitudine privind consecințele pe termen lung ale deciziilor economice și
politice. Precis lipsa de organizare economică și politică pe scară largă a fost cea care a creat un
mediu esențial favorabil creșterii economice și, în ultimă instanță, libertățile umane”31.

30 Vezi D. Oprea, V. Ișan, „Construcția” instituțională a învățământului superior din România , în D. Oprea
(ed.), Partnership in Bologna Process: Experiences and Future Challenges , Ed. Universității „Al. I. Cuza”
Iași, 2006, p. 30.
31 Douglass North, The Paradox of the West , 1994, p. 12, apud D. Oprea, V. Ișan, op. cit. , p. 47. Instituții
create
construite
prin reguli
(„mâna invizibilă”) prin design
și directive
„mâna vizibilă”
Instituții
care
evoluează Ordine spontană,
neplanificată

egalitate , libertate,
acțiune voluntară Ordine creată,
planificată

ierarhie, coerciție Acțiunile sunt
coordonate
prin design
deliberat
Regulile
apar
spontan

11 „Lipsa de organizare” nu înseamnă însă anarhie și haos. Aparent, ordinea spontană respinge
orice formă de coerciție, bazându -se în totalit ate pe cooperare. În fapt, acțiunile individuale se
desfășoară sub ghidajul unui principiu ordonator, respectiv „regula legii”. Aceasta nu se confundă
cu reglementarea și legislația, statuând, mai curând, modul în care ar trebui să fie o lege. „Regula
legii – scria Hayek – ca o limitare asupra puterii de guvernare, este desigur o regulă extra -legală
care nu poate fi o lege, ci poate doar să guverneze opinia despre atributele pe care legile bune ar
trebui să le posede”32.
Analiza instituțională se dezvoltă pe baza principiului „regula legii” și identifică anumite
proprietăți fundamentale pe care instituțiile efective, cu impact normativ în coordonarea
interacțiunilor individuale ar trebui să le aibă.
Primul criteriu de evaluare a calității instituțiilor este universalitatea . Aceasta reflectă
caracterul general, abstract și deschis al regulilor. În termenii lui Hayek, regulile generale și
abstracte sunt „aplicabile la un număr necunoscut și indeterminabil de persoane și circumstanțe”33.
Acestea contrastează cu re glementările care adresează circumstanțe specifice și discriminează între
indivizi. În acest context, rolul guvernării este acela de a recunoaște și consolida regulile generale.
„Guvernul nu este necesar decât pentru a aplica aceste reguli abstracte și, în consecință, a apăra
individul împotriva acțiunii coercitive sau a invadării sferei sale libere de către alții. Dacă supunerea
impusă față de scopurile concrete comune este sinonimă cu sclavia, obediența față de reguli
abstracte comune (oricât de împovărăt oare ar putea totuși să pară acestea) oferă posibilitatea celei
mai extraordinare libertăți și diversități”34. Chiar dacă oamenii sunt, în general, reticenți la ideea de
constrângere, ei devin receptivi la un sistem de reguli generale care -i privesc pe toți deopotrivă dar
nu pe fiecare în parte, reguli care fac posibil efortul cooperativ și prin acesta, existența noastră.
Un al doilea criteriu de evaluare a calității instituțiilor se referă la creșterea predictibilității
comportamentelor individuale .35 În ace st sens, instituțiile trebuie să fie asemănătoare cu regulile
aplicate în desfășurarea unui joc: simple, transparente, stabile. Pornind de la faptul că epistemologia
și jurisprudența demonstrează că regulile complexe nu sunt efective, deoarece suprasolicit ă
cunoașterea umană și impun costuri ridicate de conformare, Richard Epstein arată că societatea
modernă complexă are nevoie de reguli simple, mult mai ușor de înțeles și de respectat36. Douglass
North pledează, de asemenea, pentru stabilirea unor structuri stabile în interacțiunea umană.
Regulile simple, transparente, nediscriminatorii și prescriptive sunt cele care armonizează,
ordonează efectiv și eficient acțiunile individuale. Indivizii, la rândul lor, se conformează și le
aplică nu pentru că le -au înțe les ci pentru că observă rezultatele aplicării lor. În esență, acestea
înseamnă libertate individuală, pace și prosperitate.

32 Friedrich von Hayek, Constituția libertății… , p. 26.
33 Friedrich von Hayek, Law, Legislation and Liberty …, p. 50.
34 Friedrich von Hayek, Infatuarea fatală , Ed. Antet, 1988, p. 110.
35 Vezi Cosmin Marinescu, op.cit. , p. 33.
36 Vezi Richard Epstein, Simple Rules for a Complex World , Harvard University Press, Cambridge, 1995.

12 2.3. Relația instituții -costuri tranzacționale
2.3.1. Conceptul de costuri tranzacționale
Originea costurilor de tranzacție se afl ă în inovația conceptuală a lui Ronald Coase, potrivit
căreia funcționarea pieței antrenează anumite costuri specifice, desemnate drept costuri de
tranzacție . Neoinstituționaliștii au dezvoltat acest concept ca element fundamental în analiză.
Temele majore care i -au preocupat, cum ar fi drepturile de proprietate (A. Alchian, H. Demsetz, S.
Pejovich), organizarea economică (O. Williamson), instituțiile, schimbarea instituțională și
performanța economică (D. North) etc., sunt analizate sub zodia costurilor de tranzacție.
Acestea sunt catalogate drept costuri ale funcționării sistemului economic .37 În termeni
generali, ele apar în cazul unui transfer de proprietate, când persoanele implicate încearcă să -și
impună drepturile exclusive38.
În literatura de speciali tate lipsește consensul asupra a ceea ce înseamnă cost tranzacțional.
În general, ele sunt delimitate în literatura de specialitate prin componentele lor. De aici, o gamă
largă de interpretări cu un fond comun, dar cu nuanțe deosebitoare de la un autor la altul.
Una din clasificările existente pune în evidență două accepțiuni date costurilor de
tranzacție39. Prima le asociază cu implicarea într -un schimb pe piață, fiind tributară lui Ronald
Coase. Accentul cade pe activitățile legate de schimb și, mai ales, pe obținerea informațiilor în
legătură cu schimbul. Definiția lui C. Dahlman este semnificativă în acest sens: „costurile de
tranzacție reprezintă resurse pierdute ca urmare a lipsei informației”40. Această viziune pune semnul
egal între costurile de tranza cție și costurile de informare. Totuși, cele două concepte nu sunt
identice. Costurile de informare sunt doar o componentă a celor tranzacționale. Thrainn Eggertsson
explică acest aspect prin faptul că o persoană singură, aflată pe o insulă pustie, va plăt i costuri de
informare pentru „producția sa locală”, dar, nefiind angajată într -o activitate de schimb, nu va plăti
costuri de tranzacție41. Pe aceeași linie explicativă Steven Cheung remarca faptul că aceste costuri
de tranzacție nu există într -o lume de t ip Robinson Crusoe, argumentând că Robinson Crusoe a
întâmpinat, cu siguranță, probleme în a obține informațiile necesare supra viețuirii, dar nu a știut ce
înseamnă costurile de tranzacție până când nu a apărut Friday42.
În a doua accepțiune, costurile de tranzacție apar ori de câte ori este stabilit sau necesită
protecție un drept de proprietate. Yoram Barzel le consideră ca fiind „costurile asociate transferului,
stabilirii și protejării drepturilor”43. Edificatoare este și opinia lui Douglass North, confo rm căreia
costurile de tranzacție constau în „costurile măsurării atributelor valoroase ale obiectelor ce se
schimbă și din costurile de protejare a drepturilor, precum și de supraveghere și impunere a

37 Kenneth Arrow, “The Organization of Economic Activity: Issues Pertinent to the Choice of Market versus
Non Market Allocation ”, în The Analysis and Evaluation of Public Expenditure: the PBB System , US Joint
Economic Committee, 91st Congress, Washington, 1969 apud P.K. Rao, The Economics of T ransaction
Costs , Palgrave MacMillan, 2003, p. 7.
38 Thrainn Eggertsson, Economia neoinstituțională , Editura Cartier, Chișinău, 1999, p. 29.
39 Vezi Douglass W. Allen, “Transaction Costs ”, în Enciclopedia of Laws and Economics , secțiunea 0740,
http://encyclo.findlaw.com/0740book.pdf , pp. 912 –913.
40 C.J. Dahlman, “The problem of externality ”, Journal of Law and Economics , Vol. 22, No. 1, 1979, p. 148
41 Vezi Thrainn Eggertsson, op. cit. , p. 29.
42 Vezi Ste ven Cheung, The Transaction Costs Paradigm , 1998, Presidential Address Western Economic
Association, http://www.stevenxue.com/ref134.htm p. 2.
43 Yoram Barzel, Economic Analysis of Property Rights , Cambr idge University Press, 1997, p. 4.

13 acordurilor”44. Această viziune se rezumă la o problemă de contractare, respectiv încheierea și
impunerea contractelor. Eirik Furubotn și Rudolf Richter propun abordarea costurilor de tranzacție
în următorii termeni: „Costurile de tranzacție includ costurile resurselor utilizate pentru crearea,
menținerea, fol osirea, schimbarea etc. instituțiilor și organizațiilor (…) Considerate în relație cu
drepturile contractuale și de proprietate existente, costurile de tranzacție sunt costuri de definire și
măsurare a resurselor plus costurile utilizării și impunerii drep turilor specificate. Aplicate la
transferul drepturilor de proprietate existente și la stabilirea sau transferul drepturilor contractuale
între indivizi sau entități, costurile de tranzacție includ costurile informării, negocierii și
impunerii”45.
Considerâ nd costurile tranzacționale drept motivație principală pentru care internalizarea
firmei este preferată față de alternativa recurgerii la piețe, John Dunning identifică următoarele
categorii46:
 costuri legate de tranzacția în sine (spre exemplu, căutarea cu mpărătorului sau
vânzătorului potrivit și costurile de negociere);
 costuri legate de precizarea termenilor contractului;
 costuri legate de monitorizarea performanțelor contractului;
 costuri implicate de nesiguranța respectării termenilor contractuali și ce le legate de
recuperarea costurilor generate de probabilitatea nerespectării acestora;
 costuri legate de efectele tranzacției asupra altor activități ale părților sau asupra
terților.
Costurile de tranzacție corespund astfel costurilor de contractare și po t fi delimitate în
costuri ex-ante și costuri ex-post încheierii contractului. Prima categorie vizează activitățile asociate
cu informarea și negocierea, iar cea de -a doua rezultă din monitorizarea și impunerea contractelor.
În tabelul nr. 2 sunt redate câ teva exemple de costuri de tranzacție ex-ante și costuri de tranzacție
ex-post.
Tabelul nr. 2. Exemple de costuri de tranzacție
Ex-ante Ex-post
– Costuri ale redactării contractului;
– Costuri legate de căutarea
partenerului de schimb;
– Costuri ale negocierii acordului;
– Costuri de stabilire a garanțiilor
contractuale;
– Costuri legate de studierea pieței. – Costuri legate de urmărirea
respectării angajamentelor
contractuale;
– Costuri ale renegocierii clauzelor
contractuale în funcție de
circumstanțe;
– Costuri legate de renunțarea la
contract.

Sursa: Stéphane Saussier, Anne Yvrande -Billon, Economie des coûts de transactions , La Découverte,
Paris, 2007, p. 17 .

Studiul de pionierat al lui Hernando de Soto a dus la identificarea unor costuri de tranzacție
numite și cos turi de tranzacție non -piață sau, în terminologia autorului, costuri ale formalizării unei

44 Douglass North, op.cit. , p.30.
45 Eirik Furubotn, Rudolf Richter, op. cit. , p. 40.
46 Vezi John Dunning, The Globalization of Business , Routledge , 1993 .

14 afaceri47. Este vorba despre cheltuielile ocazionate de așteptarea la rând, obținerea autorizațiilor
pentru inițierea și dezvoltarea unei afaceri, darea de mită etc. De Soto reține, exemplificativ, că 289
de zile erau necesare într -un proces birocratic antrenat de obținerea de la stat a avizelor necesare
pentru înființarea unei firme de confecții în Peru primei jumătăți a secolului XX și echivalentul a 30
de salarii mi nime. Același studiu întreprins de către Soto în Tampa, Florida, a demonstrat că sunt
necesare doar două ore pentru a primi autorizația respectivă.
Ulterior, organizațiile internaționale au creat baze de date care centralizează informațiile cu
privire la i nițierea unei afaceri, obținerea licențelor etc. în 183 de țări48. Tabelul nr. 3 oferă câteva
exemple în acest sens, preluate din Raportul Doing Business 2012 .

Tabelul nr. 3. Costul inițierii unei afaceri
Țara Proceduri
(număr) Timp necesar
(zile) Cost (% din
venitul pe
locuitor)
Argentina 14 26 11,9
Austria 8 28 5,2
Belgia 3 4 5,2
Brazilia 13 119 5,4
Canada 1 5 0,4
Cehia 9 20 8,4
Danemarca 4 6 0,0
Finlanda 3 14 1,0
Filipine 15 35 19,1
Marea Britanie 6 13 0,7
Polonia 6 32 17,3
România 6 14 3,0
Statele Unite ale Americii 6 6 1,4
Venezuela 17 141 26,1

Sursa: Banca Intern ațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare/Banca Mondială&International Finance
Corporation, Raportul Doing Business 2012, http://www.doingbusiness.org/reports/global -reports/doing –
business -2012 .

Datele pun în evidență variații foarte mari de la o țară la alta. Dacă, de exemplu, în Finlanda
sunt necesare 3 proceduri și 14 zile pentru a iniția o afacere, în Canada – o procedură și 5 zile, în
România – 6 proceduri și 1 4 zile, în Venezuela procesul se desfășoară mult mai dificil, fiind
necesare 17 proceduri și 141 de zile. În ceea ce privește costul, se observă că acesta variază direct
proporțional cu nivelul de dezvoltare. Cu cât o țară este mai dezvoltată, cu atât cost urile de
tranzacție non -piață sunt mai mici.
În aceeași categorie – a costurilor de tranzacție non -piață – considerăm că pot fi incluse și
costurile înregistrării unei proprietăți rezultate, în principal, din birocrația parcursă pentru obținerea
unui titlu de proprietate. Un exemplu oferit de Hernando de Soto stă mărturie pentru cotele cel puțin
debordante la care poate ajunge aceasta. Astfel, în Peru, obținerea unei autorizații legale de

47 Vezi Hernando de Soto, The Other Path: the Invisible Revolution in the Third World , Harper & Row, New
York, 1989.
48 Avem în vedere Rapoartele Doing Business , elaborate și publicate de către Banca Internațională pen tru
Reconstrucție și Dezvoltare/Banca Mondială în colaborare cu International Finance Corporation.

15 construcție a unei case pe proprietatea statului a durat șase ani și unsprezece luni și a presupus
parcurgerea a 207 proceduri administrative și trecerea pe la 52 de birouri guvernamentale. De
asemenea, obținerea titlului legal asupra terenului respectiv a presupus 728 de proceduri49.
Explicația stă în calitatea instituțiilo r necesare activității libere a întreprinzătorilor și, în
ultimă instanță, dezvoltării economice. Instituțiile eficiente sunt cele care diminuează incertitudinea
din relațiile interumane sau, în termenii analizei neoinstituționaliste, diminuează atât costu rile de
tranzacție pe piață, cât și pe cele non -piață.

2. 3.2. Instituții și încredere
Așa cum s -a arătat anterior, teoria neoinstituționalistă spune că instituțiile contează pentru
dezvoltarea economică. North introduce în această relație și costurile de tranzacție, menționând că
provocarea principală în crearea economiilor performante constă în crearea unor instituții care să
micșoreze costurile de tranzacție pe piețele economice50.
Legătura dintre instituții și costurile de tranzacție se realizează via încredere. Pe scurt,
instituțiile constrâng comportamentele oportuniste și, prin urmare, încurajează încrederea între
membrii unei comunități. La rândul ei, încred erea, ca instituție informală, facilitează coordonarea și
cooperarea participanților la schimb în condițiile informației asimetrice micșorând, în consecință,
costurile de tranzacție ale interacțiunii lor pe piață.
În ceea ce privește prima parte a argument ului respectiv, relația instituții -încredere, aceasta
este, de fapt, tot o problemă de interacțiune formal -informal. Încrederea nu este altceva decât o
instituție informală cu un rol fundamental în infrastructura instituțională a unei economii de piață.
Constituie argument, în acest sens, opinia lui Kenneth Arrow, exprimată la nivelul anilor '70: „În
esență, fiecare tranzacție conține un element de încredere, mai ales dacă ea durează o anumită
perioadă de timp. Putem argumenta convingător că subdezvoltarea poate fi explicată prin încredere
reciprocă insuficientă”51. Valori precum onestitatea și încrederea pot promova eficiența în condiții
de incertitudine.
Rolul pozitiv al încrederii în dezvoltarea economică a fost demonstrat și de rezultatele
observațiilor e mpirice52.
Încrederea, ca instituție informală, nu substituie însă instituțiile formale și nu poate fi
substituită de acestea. Pentru a se obține performanțe economice, ele trebuie să coexiste și să se
completeze53.
În literatura de specialitate se face dist incție între încrederea în cadrul schimbului economic
bilateral care face posibilă derularea eficientă a tranzacțiilor în prezența incertitudinii și a

49 Vezi He rnando de Soto, The mystery of capital. Why Capitalism triumphs in the west and fails everywhere
else? , Basic Books, 2003.
50 Vezi Douglass North, A Transaction Cost. Theory of Politics , în Claude Ménard (ed.), The Political
Economy of Institutions , Edward Elgar, Cheltenham, 2004, p. 10.
51 Kenneth Arrow, Gifts and Exchange , în E.S. Phelps, Altruism, Morality and Economic Theory , Russel
Sage Foundation, New York, 1975, p. 24.
52 Vezi, spre exemplu , S. Knack, P. Keefer, “Does social capital have an economic pa y off? A Cross Country
Investigation”, Quarterly Journal of Economics , Vol. 1/2, 1997, pp. 1251 -1288.
53 Vezi, spre exemplu, Francis Fukuyama, “Social Capital and the Global Economy”, Foreign Affairs, Vol.
74, No. 5, 1995.

16 oportunismului și încrederea văzută în ipostază de capital social, la nivel de societate, care
faciliteaz ă schimbul de informații și sprijină acțiunea colectivă.
În cadrul schimbului bilateral, încrederea reprezintă „credința că ceilalți agenți economici se
vor comporta într -un mod predictibil și își vor îndeplini obligațiile fără a fi nevoie de sancțiuni
speciale”54.
Ideea de bază pe care se sprijină rolul încrederii în cadrul tranzacționării este aceea că,
atunci când doi indivizi participă la un schimb de bunuri și/sau servicii, trebuie să aibă încredere
unul în celălalt. Acest aspect este foarte important m ai ales în cazul contractelor incomplete, atunci
când una din părți nu poate monitoriza în permanență îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract
de către cealaltă parte. Riscul comportamentului oportunist ar putea fi atât de mare încât să se
renunțe c omplet la schimb. Lipsa încrederii impune costuri de tranzacție ridicate, prohibitive asupra
părților contractante limitând, în consecință, derularea unei tranzacții reciproc avantajoase.
Rolul încrederii în schimbul economic bilateral poate fi cel mai bin e evidențiat folosind
dilema prizonierului din teoria jocurilor55. În esență, acest joc transpus unei situații de schimb
economic, ne spune că cele două părți implicate ar fi mai avantajate dacă ar coopera. Beneficiile
sunt însă astfel distribuite încât unu l din participanți obține maximum posibil doar înșelându -l pe
celălalt, după ce acesta din urmă a decis să coopereze. Anticipând însă mișcarea partenerului va
renunța și el la ideea de cooperare. În acest fel, nu se mai ajunge la situația de cooperare, sit uație
care permite obținerea de avantaje de către ambele părți. Dacă, în schimb, cei doi parteneri ar avea
încredere unul în celălalt și ar coopera de la început, ambii ar obține rezultate optime.
Relația dintre instituții și încredere a făcut obiectul a n umeroase studii. Spre exemplu, Farrel
și Knight56 sugerează că impactul instituțiilor asupra gradului de încredere se manifestă în două
moduri: pe de o parte, instituțiile furnizează stimulente care îi determină pe actorii economici să
respecte sau nu încre derea pe care ceilalți le -o arată și, pe de altă parte, instituțiile disipează
informații cu privire la comportamentul actorilor și, în consecință, modifică sau generează normele
sociale de comportament. Pe aceeași linie explicativă, Harvey James57 generali zează argumentele și
menționează că încrederea poate fi obținută numai cu ajutorul mecanismelor instituționale.
Există însă și voci autorizate care susțin existența relației în sens invers: cu alte cuvinte,
încrederea este cea care determină buna funcționa re a instituțiilor58.

54 J.S. Coleman, “Social Capital in the Creation of Human Capital”, American Journal of Sociology , Vol. 94,
1988, pp. 95 –120 apud. V. Radaev, How Trust if Established in Economic Relationships when Institutions
and Individuals are not Trustworthy , Workshop on Trust and Honesty, Budapest, 20 02, p. 2.
55 Dilema prizonierului presupune următoarea situație: doi prizonieri sunt suspectați că au săvârșit o
infracțiune. Pedeapsa maximă pentru această infracțiune este de cinci ani. Cei doi primesc o propunere: dacă
unul dintre ei mărturisește, nu va fi pedepsit dar partenerul primește pedeapsa de cinci ani; dacă nici unul nu
mărturisește, nu vor exista dovezi suficiente și, astfel, nu va fi nimeni pedepsit; dacă amândoi mărturisesc,
primește fiecare câte o pedeapsă de patru ani. Prizonierii sunt inter ogați separat, astfel încât nici unul dintre
ei nu va ști răspunsul celuilalt nici înainte, nici după interogatoriu. La nivel individual, pentru fiecare pare
întotdeauna avantajos să mărturisească. Rezultatul nu este însă optim. Cea mai bună soluție rămâne tăinuirea
de către ambii prizonieri (cooperarea). Aceasta nu se realizează însă deoarece nici una din părți nu știe ce
decizie va lua cealaltă.
56 Vezi H. Farrel, J. Knight, “Trust, Institutions and Institutional Change: Industrial Districts and the Social
Capital Hypothesis”, Politics and Society , Vol. 31, No. 4, 2003, pp. 537 –566.
57 Vezi Harvey S. James, “ The Trust Paradox: A Survey of Economic Inquiries i nto the Nature of Trust and
Trustworthiness”, Journal of Economic Behaviour and Organization , Vol. 47, No. 3, 2002, pp. 291 –307.
58 Vezi Russell Hardin, Social Capital and Trust , Working Paper, New York University, 2003,
http://www.cide.edu/programas/Paper_Hardin.pdf .

17 Cert este că există o relație între instituții și încredere și că, indiferent de sensul în care se
manifestă, își pune amprenta asupra nivelului costurilor de tranzacție.
2.3.3. Încredere și costuri tranzacționale
Facilitând schimbul b ilateral, încrederea între parteneri diminuează costurile de tranzacție
ale interacțiunii acestora pe piață.
În prezența oportunismului, contractele trebuie să conțină clauze speciale cu rolul de a
proteja fiecare parte contractantă în fața comportamentulu i oportunist al celeilalte părți. Astfel de
prevederi sunt costisitoare și includ negocierea, elaborarea și monitorizarea contractelor. În cadrul
relațiilor contractuale în care este prezentă încrederea, riscul oportunismului este atenuat și sunt
diminuate costurile menționate anterior. Spre exemplu, încrederea reduce costurile de negociere
deoarece favorizează negocierea de tip joc cooperativ în care actorii ajung în scurt timp la o soluție
reciproc avantajoasă, spre deosebire de negocierea tactică în care părțile contractante acționează
mult mai prevăzător și, în consecință, se „cheltuie” mai mult timp pentru a se ajunge la un acord. De
asemenea, încrederea reduce costurile de elaborare a contractelor, pentru că ambele părți se așteaptă
ca beneficiile să f ie corect distribuite. În condiții de încredere reciprocă, partenerii nu trebuie să
prevadă ex-ante soluții pentru toate situațiile care pot apărea ex-post încheierii contractului deoarece
au încredere că ajustări echitabile vor fi făcute la momentul oport un.
În aceeași manieră, încrederea reduce costurile de monitorizare. Dacă fiecare parte
contractantă crede că cealaltă nu va profita (chiar dacă va avea ocazia) de oportunitățile care apar,
atunci ambele părți vor aloca mai puține resurse monitorizării con tractului. Altfel spus, în prezența
încrederii, fiecare partener presupune că celălalt va acționa cu „bună credință”, nefiind, în
consecință, necesare prevederi suplimentare care să -i protejeze de un eventual comportament
oportunist.
Pe de altă parte, încr ederea permite „să se facă economii pe baza raționalității limitate și a
incertitudinii”59. În situația în care o parte, participantă la schimb, este mai informată decât cealaltă,
are tendința de a folosi avantajul său informațional în vederea încheierii un ui contract mai
profitabil. Partea mai puțin informată este nevoită să consume resurse suplimentare pentru a obține
informațiile necesare. Dacă, în schimb, există încredere între cele două părți, ele își vor împărtăși
informațiile „confidențiale”, reducând u-se astfel cheltuielile de informare care nu sunt altceva decât
costuri tranzacționale.
Relația dintre instituții și costuri tranzacționale via încredere poate fi reprezentată schematic
ca în Figura nr. 3.

59 J.P. Lincoln, Japane se organization and organization theory , în B.M. Staw, L.L. Cummings (eds.),
Research in organizational behaviour , JAI Press, 1990, p. 281.

18 Figura nr. 3. Relația instituții – costuri tranz acționale via încredere

Sintetizând, instituțiile contribuie la reducerea costurilor de tranzacție care, la rândul lor, pot
influența funcționarea instituțiilor. În relație intervine încrederea, ca tip aparte de instituție
informală care faci litează schimbul bilateral și stimulează comportamentele cooperative productive
în direcția obținerii de performanțe economice.

3. Schimbare instituțională și costuri de tranzacție specifice procesului de
tranziție

Teoriile neoinstituționaliste își doved esc, în opinia lui Coase, potențialul explicativ și
aplicativ mai ales atunci când sunt încorporate în analizele economice ale tranziției. Ca reacție la
explicațiile incomplete, de factură neoclasică, oferite de Consensul de la Washington, adoptat drept
cadru de referință pentru recomandări cu privire la procesele de reformă economică și politică în
fostele țări socialiste60, Coase pledează pentru „necesitatea includerii factorilor instituționali în
analiza economică a tranziției”61, argumentând prin faptul c ă „fostele țări comuniste sunt sfătuite să
se orienteze spre economia de piață, conducătorii respectivelor țări dorind și ei același lucru dar, în
lipsa unor instituții corespunzătoare, nu putem vorbi de o economie de piață în adevăratul sens al
cuvântului ”62.
Chiar dacă la începutul perioadei de tranziție, „ortodoxia” economică era de factură
neoclasică, ulterior, când potențialul său explicativ a început să dea semne de epuizare, mainstream –
ul a încorporat instituțiile, ca reguli ale jocului, în analizele de factură macroeconomică și studiul
firmei, a organizării interne a acestora și a mecanismelor de guvernanță a relațiilor tranzacționale, la
nivel microeconomic.
S-a ajuns astfel la concluzia că noua economie instituțională poate surprinde mai concret
complexitatea transformărilor care au loc în tranziție. Gérard Roland descrie în următorii termeni
cum anume tranziția a contribuit la schimbarea modului de a privi lucrurile în analiza economică:
„evenimentele tranziției au consolidat perspectiva instituțion alistă accentuând importanța diverselor
instituții în susținerea unei economii capitaliste de succes (…). Astfel are loc o deplasare a
accentului pus pe piață și pe teoria prețurilor către contract și mediul legal, social și politic al
acestuia (…) tranziț ia ne -a obligat să gândim instituțiile nu într -un mod static ci într -unul dinamic

60 Pentru o prezentare detaliată a recomandărilor Consensului de la Washington și o viziune critică asupra
acestora, vezi Vasile Ișan, Considerații privind economia politică, neconvențională a tranziției , în Vasile
Ișan (coord.), Tranziție și integrare europeană , vol. III, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2002, pp. 11 –51.
61 Ronald Coase, Struct ura instituțională a producției , în Oliver Williamson, Sidney Winter (eds.), Natura
firmei. Origini, evoluție și dezvoltare , Ed. Sedona, Timișoara, 1997 p. 250.
62 Ibidem. Instituții Încredere Costuri
tranzacționale

19 pentru a înțelege cum evoluează instituțiile și cum anume cineva poate rămâne blocat într -un cadru
instituțional ineficient”63.
Aplicate la realitățile tranziției, teoriile ne oinstituționaliste oferă explicații convingătoare
despre „evoluția pe trasee diferite a unor țări chiar dacă, la start, au pornit de la baze instituționale
relativ asemănătoare”64 dar și indicii referitoare la evoluția din interior a sistemelor economico –
sociale prin identificarea „registrului de unde -și trag originea stimulentele schimburilor interumane
sau, dimpotrivă, a surselor de blocaj în calea evoluției”65. Explicațiile trimit tot la costul
tranzacțional.
La nivel macroeconomic, abordarea neoinstituțio nalistă a problemelor procesului de
tranziție în termenii costurilor de tranzacție pune în evidență necesitatea aducerii factorilor
instituționali în centrul analizei. Aceasta deoarece, așa cum s -a arătat, unele costuri de tranzacție
derivă direct din func ționarea pieței (sunt asociate informațiilor pe piață) și se referă la cheltuieli de
informare cu privire la tranzacție, timpul necesar obținerii informației, pierderi rezultate din
imperfecțiunile impunerii și monitorizării contractelor etc., în timp ce a ltele derivă din
incertitudinea drepturilor de proprietate (slab definite juridic). Ca atare, cadrul instituțional poate
genera ineficiență în funcționarea pieței și în cea a organizațiilor. Instituțiile creează stimulentele
(oportunitățile) de care benefi ciază organizațiile. În consecință, „atunci când instituțiile care
circumscriu drepturile de proprietate sunt instabile, când legile se contrazic sau impun prevederi
numeroase cu interpretări alternative (…) este de înțeles de ce organizațiile (firmele) op tează pentru
planuri de afaceri pe termen scurt și la scară redusă”66.
Ajustarea structurală a economiilor în tranziție nu se poate rezuma la programe de
stabilizare macroeconomică și de liberalizare. Aceste politici convenționale semnifică o manieră
holist ă de abordare a reformei. Pentru a surprinde complexitatea acestui proces, trebuie, așadar,
avută în vedere o abordare macroeconomică, la nivelul instituțiilor, care își pune amprenta asupra
entităților și proceselor care se desfășoară la nivel microeconom ic.
Cornia și Popov menționează, în acest sens, că „succesul general al reformei depinde, într -o
măsură considerabilă, de existența unor instituții adecvate”67. Alți autori merg mai departe cu
argumentele și ajung la concluzia că „s -ar putea spune că tranzi ția este o reproiectare a cadrului
instituțional al fostei economii centralizate. O teorie a tranziției va fi, deci, în mod necesar, o teorie
a schimbării instituționale”68.
Cercetările recente care abordează problematica tranziției, a istoriei economiei și a
dezvoltării economice pun în evidență atât importanța cât și complexitatea procesului de schimbare
instituțională. Cu toate că nu s -a ajuns la un consens în ceea ce privește conceptualizarea termenilor,

63 Gérard Roland, Transition and Economics: Politics, Markets and Firms , MIT Press, Cambridge, 2000, p.
XIX.
64 Ion Pohoaț ă, “Argumente pentru studiul instituționalismului și reforma instituțională în România”,
Economie teoretică și aplicată , Nr. 7(502), 2006, p. 5.
65 Ibidem , p. 4.
66 Lazăr Vlăsceanu, Politică și dezvoltare. România încotro? , Ed. Trei, București, 2001, p. 59.
67 G.A. Cornia, V. Popov, Transition Strategies, Growth and Poverty , UN/WIDER, Helsinki, 1997, p. 10.
68 Martin Raiser, Informal institutions, social capital and economic transformation , EBRD Working Paper
No. 25, August 1997, p. 2.

20 majoritatea studiilor au ca punct de plecare câtev a elemente considerate esențiale pentru această
direcție de analiză:69
– Cauzele schimbării instituționale, respectiv care sunt efectele șocurilor exogene și ale
proceselor endogene în producerea schimbării, atât pe termen scurt cât și pe termen lung?
– Procesul schimbării instituționale: Care sunt cauzele care fac ca schimbarea să fie
deliberată sau spontană, bruscă sau graduală, rezultat al cooperării sau al conflictului? Care sunt
sursele inerției instituționale? Care este rolul elementului politic? Care este rolul raționalității
limitate? Cum ar trebui privită interacțiunea dintre regulile informale și cele formale?
– Rezultatul schimbării instituționale: În ce condiții se ajunge la instituții care generează
performanță economică? Când și cât de mult cont ează istoria?
Interpretarea diferită a celor trei elemente permite realizarea unei delimitări între procesele
schimbării care, la rândul lor, pot fi incrementale sau abrupte și rezultatele schimbării care
înseamnă fie continuitate , fie discontinuitate70.
Procesele schimbării instituționale incrementale presupun modificări evolutive și
dezvoltarea normelor prin adaptare sau transformare graduală, excluzând corectarea lor radicală.
Procesele abrupte se referă la modificări revoluționare, soldate fie cu supravi ețuirea instituțiilor
existente, dacă acestea își dovedesc eficiența și aplicabilitatea la noile realități din economie, fie cu
înlocuirea regulilor devenite ineficiente în noul context economico -social.
Tranziția economiilor de comandă la economia de piaț ă, înțeleasă ca proces de transformare
instituțională înseamnă astfel mai mult decât procesele de reformă din economiile mixte. În cazul
acestora, reformele economice implică schimbări marginale, al căror succes imediat este favorizat
de o cultură a person alității umane familiară culturii economice a pieței71. Ceea ce caracterizează și
individualizează tranziția este transformarea instituțională sistemică , adică schimbarea graduală a
regulilor care modelează comportamentul uman și coordonează activitățile ec onomice. În
consecință, inerția comportamentală și rezistența la schimbare sunt disproporționate.
Această specificitate a procesului de schimbare instituțională este principala cauză
generatoare de costuri de tranzacție ridicate. O primă situație trimite l a instituțiile formale și la
rolul acestora în consolidarea sistemului capitalist. Din această perspectivă, tranziția este asociată cu
un nivel ridicat de incertitudine ce rezultă din dispariția unei anumite „ordini”72 și crearea unui vid
instituțional: pe de o parte, instituțiile din trecut nu mai sunt adecvate noilor realități și trebuie să
dispară, iar pe de altă parte, nu se cunosc prea multe despre instituțiile noi care trebuie să le
înlocuiască și, mai ales, acestea nu se dezvoltă „peste noapte”. În ac est context, noile reguli nu pot
apărea spontan din interacțiunile dintre oameni (pentru că acestora le lipsește cultura
individualismului care să susțină, prin ea însăși, noul sistem economic) și de aceea este necesară
„crearea” lor de către decidenți. In tervine, aici, necesitatea unui stat puternic. Este vorba despre un
stat conceput ca „asistent activ pentru ca sistemul capitalist să se consolideze și să opereze eficient”,
un stat care „să ofere infrastructura legală necesară protejării drepturilor de pr oprietate, instituirii și

69 Vezi Christopher Kingst on et al., Comparing Theories of Institutional Change , Working Paper, 2006,
www.isnie.org/ISNIE06/Papers06/ 04.1/kingston.pdf
70 Vezi Wolfgang Streek, Kathleen Thelen, Introduction I nstitutional Change in Advanced political
Economies în W. Streek, K. Thelen (eds.), Beyond Continuity: Institutional Change in Advanced Political
Economies , Oxford University Press, 2005, p. 9.
71 Vezi Wolfgang Kasper, Manfred Streit, op. cit. , p. 453.
72 Vezi Elma van de Mortel, An Institutional Approach to Transition Process , Ashgate, 2002, p. 17.

21 impunerii relațiilor contractuale private și disciplinei fiscale”73. Tocmai lipsa de autoritate a statului
este cea care a dus, în unele cazuri, la implementarea incompletă a reformelor, care, la rândul ei, a
amplificat starea de c onfuzie de pe urma căreia au beneficiat grupurile cu un comportament de tip
rent-seeking . De asemenea, eșecul statului în a furniza, la începutul perioadei de tranziție, cadrul
instituțional specific unei economii de piață (cum ar fi suportul legal necesar și definirea și
impunerea drepturilor de proprietate privată) a condus la răspândirea mitei și corupției și, în
consecință, la lipsa încrederii în instituții și manifestări oportuniste74. Toate acestea înseamnă, de
fapt, costuri de tranzacție ridicate care au „sufocat” din start piața liberă și au perpetuat stagnarea și
chiar declinul în plan economic. Alte state – în principal cele care au optat în favoarea unei terapii
de șoc (cum sunt, spre exemplu, Cehia și Polonia) – au implementat rapid și complet noi le reguli
chiar dacă, pe termen scurt, costurile transformării au fost foarte ridicate.
Opțiunea în favoarea unui program de reformă sau altul75 nu explică însă, în totalitate, de ce
unele țări au reușit iar altele nu. Diferențele de natură instituțională ș i economică existente între
țările Europei Centrale și de Est au făcut imposibilă conceperea unei rețete unice de măsuri de
reformă. Dacă, spre exemplu, la startul spre economia de piață, Polonia și Ungaria aveau un
oarecare avantaj (datorat unor reforme p arțiale din perioada socialistă), Bulgaria și România erau
moștenitoare ale celui mai ortodox comunism. În timp, politicile adoptate de țările în tranziție s -au
omogenizat, dar rezultatele au rămas eterogene76. Cu alte cuvinte, pentru a explica rezultatele
economice diferite obținute de țările în tranziție, dincolo de ritmul și secvențialitatea măsurilor de
reformă, ar trebui luați în considerare și alți factori ce țin de specificul fiecărei țări (cum sunt, spre
exemplu, condițiile inițiale, valorile ideolog ice ale guvernelor care s -au succedat în perioada de
tranziție, valorile și atitudinile oamenilor, acumulate de -a lungul timpului și greu surmontabile).
Ne aflăm, astfel, în fața unei a doua situații specifice procesului de tranziție și generatoare
de cost uri tranzacționale ridicate și anume, incompatibilitatea dintre noile instituții formale care
sunt sau urmează a fi adoptate și vechile reguli informale „moștenite” din trecut. „Interacțiunea
dintre instituțiile formale ale capitalismului și cultura existe ntă în fostele țări socialiste ar putea fi
motivul principal care explică rezultatele inegale ale restructurării instituționale în Europa Centrală
și de Est”77. În acest context, procesul de tranziție „este condiționat, într -o măsură substanțială, de
moșten irea unui ansamblu de instituții informale care determină expectativele oamenilor și
constrâng dezvoltarea noilor structuri de stimulente bazate pe piață. Istoria contează pentru
rezultatele tranziției”78.
În măsura în care istoria „își transmite mesajele ș i efectele în timp”79, ea limitează opțiunile
actorilor și posibilitățile de schimbare instituțională. Acele instituții care se transmit în timp
configurează dependența de cale care, în țările în tranziție, se manifestă, în principal, prin „lipsa

73 Janosz Kornai, “What the Change of System from Socialism to Capitalism Does and Does Not Mean”,
Journal of Economic Perspectives , Vol. 14, No. 1, 2000, p. 32.
74 Vezi Janosz Kornai et al., Creating Social Trust in Post -Socialist Transition , Palgrave MacMillan, 2004, p.
163.
75 Analiza și dezbaterea academică au conturat două căi principale de înfăptuire a reformelor, terapia șoc și
gradualismul. Pentru o prezentare detaliată a acestora, vezi Vasile Ișan, Considerații privind… .
76 Vezi Peter Murrel, Berta Heybey, “The Relationship between Economic Growth and the Speed of
Liberalization during Transition ”, Journal of Policy Reform , Vol. 3, No. 2, 1999, pp. 121 –137.
77 Svetozan Pejovich, Understanding the Transaction Costs… , p. 10.
78 Martin Raiser, op. cit. , p. 27.
79 Lazăr Vlăsceanu, op. cit. , p. 112.

22 unor tipar e culturale pretranziție care să susțină reformele”80. Tot dependența de cale este
„responsabilă” și de faptul că importul instituțional, o „practică” preferată în țările în tranziție, s -a
dovedit, în multe cazuri, o opțiune costisitoare. În esență, importu l instituțional are ca obiect
instituțiile formale și constă în transplantarea în plan intern a unor instituții -model care și -au dovedit
capacitatea de a genera performanțe economice în alte țări. Evoluția istorică a demonstrat însă că
„instituțiile care a u susținut energiile individuale (libertatea economică) nu pot fi transplantate, facil
și în scurt timp, din țările dezvoltate în celelalte arealuri ale lumii”81. Explicația este legată de faptul
că performanța unei instituții depinde de reacția societății vis à vis de instituția respectivă82. Cu alte
cuvinte, reacția indivizilor este cea care hotărăște dacă o instituție formală importată este acceptată
sau nu ca instituție informală. Forma trebuie astfel adaptată la fond; nu se poate copia un model
instituți onal fără a ține cont de particularitățile țării „importatoare”. Simpla „imitare” sau lipsa de
adaptare a formelor duce la apariția conflictului instituțional între normele existente și cele nou
introduse, divergență traductibilă, în ultimă instanță, prin costuri de tranzacție ridicate ca urmare a
funcționării în paralel a sistemului legal (formal) cu cel ilegal (informal).
Prin urmare, componenta informală și factorii de natură ideologică și culturală își pun
amprenta asupra succesului transformării instit uționale în perioada de tranziție. Procesul de
reconstrucție a instituțiilor coexistă cu o inerție a vechilor structuri. În același timp se manifestă și
opțiunea în favoarea unui tip de paternalism (în sensul că indivizii așteaptă de la stat o locuință, un
loc de muncă etc.) ce ține de relația individ -stat caracteristică fostului regim, dar incompatibilă cu
instituțiile economiei de piață. „Propria psihologie a individului (ce suportă povara trecutului),
tentația de a cădea în pasivitate și resemnare față d e greutăți, inclusiv frica de necunoscut, pot
micșora capacitatea de a se lansa în viitor, capacitatea de învățare și adaptare”83.
Instituțiile informale în care crede și pe care le respectă individul au, astfel, un impact
semnificativ asupra construcției i nstituționale deoarece el, individul -întreprinzător și, prin el,
organizațiile, joacă un rol important în procesul de schimbare instituțională. După cum sublinia
Douglass North, întreprinzătorii sunt cei care au rolul de a disemina o viziune alternativă as upra
lumii care constituie baza legitimizării schimbării în rândul instituțiilor formale. Tranziția implică
schimbări profunde ale structurilor instituționale formale iar comportamentul moral al leadership –
ului (la orice nivel, inclusiv cel politic) este c el care conferă legitimitate acestor noi structuri84.
Sjoestrand pune problema schimbării instituționale în termenii discrepanței între așteptările
atitudinale comportamentale sau acționale ale indivizilor, structurate în cadrul anumitor instituții
informal e și mediul formal legal în care aceștia trăiesc, între procesele de instituționalizare la nivel
microsocial și cele de la nivel macrosocial85.
Pe de altă parte, mentalitățile invocate drept obstacole ale succesului reformelor sunt
întreținute și perpetuat e tocmai de lipsa de coerență și consistența temporală a programelor de

80 Luana Miruna Pop, op. cit. , p. 70.
81 Vasile Ișan, Considerații privind… , p. 36.
82 Vezi Scott Page, Jenna Bednar, Culture , Institutional Performance and Path Dependence , Institute of
Governmental Studies, WP2006 –6, 2006, http://repostories.cdlib.org/igs/WP2006 -6, p. 1.
83 Daniel Dăianu, Transformarea ca proces real , Ed. IRLI, București, 1996 .
84 Vezi Douglass North, Structure and Change in Economic History , W. W. Norton & Company, New York,
1981.
85 Vezi S.E. Sjoestrand, On institutional thought in the social and economic sciences , în S.E. Sjoestrand
(coord.), Institutio nal Change. Theory and Empirical Findings , Armonk, New York , 1993, p. 14 apud Luana
Miruna Pop, op. cit ., p.47

23 reformă. Dependența de cale este deseori scuza “la îndemână” pentru eșecurile din plan instituțional
și economic când, de fapt, ar trebui să servească la conștientizarea surselor unor obstacole în calea
dezvoltării și surmontarea acestora prin intermediul unor instituții formale coerente care să fie
compatibile cu cele informale. În acest sens, Hernando de Soto consideră că nu cultura este
principala piedică în calea dezvoltării econom ice ci incapacitatea populației țărilor în dezvoltare de
a produce capital deoarece, din cauza incoerenței instituțiilor formale, în special a celora care
reglementează drepturile de proprietate, indivizii nu au posibilitatea să -și capitalizeze activele86.
Existența cadrului legal actual care reglementează drepturile de proprietate în țările în curs de
dezvoltare, grup în care sunt incluse și fostele țări socialiste, nu este suficientă pentru ca sistemul
economic să corespundă celui occidental, mai ales în c eea ce privește infrastructura legală. Aceasta
nu înseamnă însă că țările respective sunt inferioare sub aspect cultural87 ci doar faptul că instituțiile
formale occidentale reprezintă continuitatea normelor informale, în timp ce instituțiile preluate de
țările în dezvoltare nu au fost adaptate suficient pentru a se înscrie în mediul instituțional al acestor
țări.
În ultimă instanță, problema schimbării instituționale trebuie analizată din perspectiva
stimulentelor pe care cadrul instituțional existent le p oate oferi la un moment dat. În concepția lui
North, performanța economică a fost constant indusă de acel cadru instituțional care a stimulat
organizațiile să se angajeze în activități productive și nu redistributive. El pune în evidență
exemplul țărilor s ubdezvoltate care, credem, se aseamănă foarte mult cu țările aflate la începutul
perioadei de tranziție. Este vorba despre un cadru instituțional care „favorizează activitățile care
promovează mai ales redistribuția, care creează monopoluri mai degrabă dec ât condițiile
competitivității și care restrânge și nu extinde oportunitățile (…). Organizațiile care se dezvoltă în
acest cadru instituțional vor deveni mai eficiente – dar vor fi mai eficiente în a face societatea tot
mai neproductivă iar structura insti tuțională de bază tot mai mult generatoare de activitate
neproductivă. O astfel de cale poate persista întrucât costurile de tranzacție ale piețelor politice și
economice ale acestor economii împreună cu modelele subiective ale actorilor nu le conduc trept at
spre rezultate mai eficiente”88.
Dominația instituțiilor informale (care nu au o dimensiune pro -piață), lipsa unor instituții
formale riguroase care să ofere infrastructura necesară dezvoltării pieței în tranziție au dus la
orientarea eforturilor în dire cții neproductive, extinderea comportamentelor de tip rent-seeking și a
sistemelor clientelare și oligarhice motivate de maximizarea rapidă a profiturilor, scăderea eficienței
drepturilor de proprietate, capturarea statului etc. Efectele negative s -au văzu t în plan economic și
social, prin scăderea performanțelor economiilor respective, deteriorarea nivelului de trai însoțite de
amplificarea unor fenomene ca mita, corupția, birocrația etc. care nu au făcut decât să prolifereze
comportamentul neproductiv și să „direcționeze” activitățile economice ale firmelor către subteran.

86 Vezi Hernando de Soto, The mystery of capital…, p.16.
87 Ibidem , pp. 20 -21.
88 Douglas North, Instituții, schimbare instituțională… , p. 7.