1. Studiu privind evoluția mesei

CUPRINS

Introducere

Mobilierul face parte din viața noastră și de aceea este foarte important. Obiectele de mobilier sunt peste tot în jurul nostru oferindu-ne un confort aparte. Stilurile de mobilier pe care le alegem să ne inconjoare reflectă lumea noastră, ne stimulează imaginația, ne creează emoții pozitive și ne oferă o atmosferă a unui cămin, al propriei personalități.

Mobilierul este folosit și în industrie, unde împreună cu un climat corespunzător, ajută angajații, pentru a crește productivitatea acestora. Fără acestea angajații ar avea un spațiu rigid, lipsit de viață și ne-ergonomic afectând în timp atitudinea lor față de locul de muncă. Mobilierul ales la un loc de muncă cu un design eficient are impact direct asupra structurii organizatorice, studiile arătând ca birourile separate au frecvența comunicării aproape de zero.

Fiind într-o epocă unde totul se produce la o viteză mărită, unde oamenii nu mai au timp să meargă la magazinele de mobilă, unde internetul devine unul dintre cele mai mari avantaje ale generației noastre, apare comerțul electronic care oferă oricărei persoane posibilitatea să-și achiziționeze mobilier, astfel apărand și mobilierul de linie care oferă nenumărate oportunități mobilei din România, de care poate profita cu scopul de a dezvolta cât mai mult stilul rustic, specific țării noastre pentru a concura cu alte țări lidere din domeniu.

Astfel stilurile au apărut ca rod al imaginației designerilor completând viețile oamenilor, stilurile proprii de exprimare și cel mai important, într-un mod practic si util.

1. Studiu privind evoluția mesei

Introducere în istoria mobilierului

Casa este locul destinat relaxării proprii unde ziua ta începe și se termină, locul unde te încarci cu energie, locul unde petreci timp cu cei dragi sau doar stand singur după o zi obositoare de muncă în fotoliul preferat. Ambientul propriei locuințe îți face viața confortabilă, oferindu-i un plus de comoditate și căldură. Mobila determină stilul și nivelul de viață al oamenilor, reflectând lumea lor interioară, stimulând capacitatea de creație, senzații plăcute și o atmosferă primitoare.

Încă din secolul 8 Î.C. oamenii erau interesați de conceptul mobilei în Europa. Însă începând cu secolul 14 A.D. putem vorbi de o renaștere în design. Abia după al doilea război mondial, producția de mobilier a început să se dezvolte mai rapid în toate țările. Acest fapt este datorat refacerii zonelor afectate de război și totodată prin creșterea nivelului de trai. Creșterea nivelului de trai s-a concretizat printr-o creștere demografică accentuată ceea ce a dus la creșterea cererii și ofertei de mobilier.1

În evoluția sa istorică, mobila, obiect cu destinație strict legată de necesitătile utilitare și estetice ale vieții omului , a avut o dezvoltare artistică și funcțională, influențată direct de principalele stiluri ale artelor plastice, de perfecționarea uneltelor de lucru, a materialelor și condițiilor sociale în care au apărut și s-au dezvoltat principalele stiluri de mobilă.

În funcție de perioadele istorice în care au apărut putem clasifica stilurile de mobilier astfel:

Stilurile popoarelor vechi: egiptean, caldeo-asirian, indian, chinez și japonez;

Stilurile antice: grec și roman;

Stilurile evului mediu: bizantin, islamic, romanic și gotic;

Stilurile epocii moderne: renașterii, baroc, Ludovic al XIV-lea, Regence, Ludovic al XV-lea, Chippendale, Ludovic al XVI-lea, stilurile clasice engleze, Empire, Biedermeier;

Stilul Art Nouveau;

Stilul românesc: românesc popular și cult românesc.1

1 https://ro.wikipedia.org/wiki/Mobilier

1.2. Istoria stilurilor

„Stilul mobilei s-a schimbat foarte mult de-a lungul secolelor. În timp designerii au fost inspirați de trecut, iar alții și-au fixat vederile cu fermitate pe viitor.[…] Oricum, în timp ce designul și moda s-a schimbat, un singur lucru a ramas la fel: entuziamul și creativitatea producătorilor de mobilă”.

Daniel Keiley

1.2.1 Perioada stilurilor

Stilul Renascentist are originea în Italia secolului XIV și se găsește în toată Europa în următorii 200 de ani. Stilul a fost inspirat de un interes reînoit în Grecia și Roma antică. Luând de la arhitecți și producători de mobilă și aplicându-i caracteristici Clasice ca și coloane, cornișe și frontoane, producând piese simetrice și arhitecturale. 2

Stilul Baroc este expresia bogăției și puterii din punct de vedere sculptural și teatral. Desenând motive Clasice și Renascentiste, designerii au produs mobilă sculptată elaborat pe o scară largă arhitecturală folosind materiale exotice și tehnici cum ar fi încrustația, pietra dura și tapițarea cu catifea. Evident în cele mai pure forme ale sale în Roma anului 1600, stilul a fost adoptat și în alte țări europene cu trecerea timpului, cu un variabil grad de exuberanță. (Fig 1.1)

2Judith Miller, Furniture, 2005, Editura DK, pag 14.

Stilul Rococo de la începutul secolului al XVIII-lea, designerii de mobilă au început să îndepărteze părțile masive din stilul Baroc și să creeze ceva mai ușor, cu un aspect mai feminin. În curs de dezvoltare în Franța, stilul Rococo a dominat toată Europa în prima jumătate secolului XVIII și au folosit foarte mult formele bombat curbate, ornamente asimetrice și picioare cabriolate.2

Stilul Ludovic al XV-lea a fost interpretarea franceză a stilului Rococo și a fost numit după monarhul, Ludovic XV din secolul XVIII. Stilul a fost influențat mai mult de partea informală, intimă și confortabilă a vieții, cu un accent de interior ca o armonie totală. Schemele de culoare erau fiecare bogate și vibrante sau pale și aurite, noile forme ca duchesse , bergere și delicatul bonheurs-du-jour reflecta creșterea influenței femeii în societate.

Stilul regina Anne mult mai minimalist de la designul Rococo, a aparut în Britania, predominând în tendințele din țările mici. Forma mobilierului în perioada 1700-1715 era mult mai restransă decât în altă parte a Europei și proporțiile elegante erau cosiderate mult mai importante decât decorațiunile. Piesele pot fi ușor sculptate, de obicei era folosit lemn de nuc, și având ornamente suplimentare foarte mici. Caracteristicile stilului include picioarele cabriolate, gheară-și-minge și forma de vază a spătarului. Stilul a fost adoptat cu un considerabil succes în Statele Unite din aproximativ 1725.2 (Fig 1.2)

Stilul Gotic influențat de arhitectura bisericească medievală, mobilierul gotic s-a bucurat de numeroase reînoiri. Prima oară apărând în Britania la mijlocul secolului XVIII, când designerii ca Thomas Chippendale a aplicat elemente arhitecturale gotice, cum ar fi vârfuri arcuite, curbe margelate și trifoi cu patru foi în designul lor. Stilul a fost reînviat în timpul secolului al XIX- lea. (Fig 1.3)

Stilul Chinezesc a fost dezvoltat de la farmecul European cu porțelan exotic, decorațiuni lăcuite și alte forme de decorațiui importate din China și Japonia, începând cu cel de-al XII-lea secol. Stilul s-a dezvoltat în felul său propriu așa cum designerii europeni au creat propria lor interpretare fantezistă a motivelor exotice. Rezultatul a fost un stil care a durat în forme variate aproape 200 de ani, combinând ornamente din China și Japonia, câteodata din amândouă stilurile, evident într-o piesă.Caracteristic acestui stil este folosirea motivelor exotice cum ar fi pagode, dragoni, flori de lotus, peisaje stilizate și materiale luxoase.2

Stilul Georgian a apărut în Britania din 1715 până în 1811, sub domnia regilor Georges I, II și III. Primele piese de mobilier în stilul Georgian au fost făcute din lemn de nuc, încorporând un numar de caracteristici Rococo predominante în timpul acela cum ar fi picioarele gheară-și-minge. Mai târziu majoritatea piesele Georgiene erau făcute din mahon și afișând o formă rectilinie și ornamente neoclasice care au devenit populare spre sfârșitul secolului XVIII.2

2Judith Miller, Furniture, 2005,Editura DK, pag 15.

Stilul Neoclasic popular la sfârșitul secolului XVIII, a fost o reacție împotriva stilului Rococo și a avut legătură cu reînoirea Greciei și Romei antice. Designerii nu au fost inspirați numai de formele rectilinii a arhitecturii clasice, ci și de detaliile sale decorative cum ar fi arta greacă și omul Vitruvian a lui DaVinci. Aplicând ornamente, adesea aurite, luând foma de ghirlande, medalioane și urne.2

Stilul Gustavian a fost o versiune restransă a Neoclasicismului Francez care era unica în Suedia în timpul domniei lui Gustav al III-lea (1746-1792). Caracterizat de culori deschise și mătase cu imprimeu bogat de tip damasc, fiind bazat pe elemente neoclasice, cum ar frizele, caneluri și ghirlande de dafin, dar mobila era mai degrabă vopsită decât aurită. Toate camerele erau decorate în stilul Gustavian și de obicei aveau pereții îmbrăcați cu lambriu.

Stilul Federal și-a luat numele de la crearea constituției federale în 1787, fiind o formă americană a neoclasicismului, bazat în primul rând pe formele britanice. Mobila a fost predominant fabricată din mahon și avea un stil simplu cu puține ornamente. Motivele tipicale includeau vulturul american, clopoței, mărgele, ghirlande și scoici. Mai târziu piesele au început să reflecte influența stilului Imperial, aplicand bronz aurit și benzi de alamă.2(Fig 1.4)

Stilul Imperial este o formă a neoclasicismului târziu, dominând designul mobilei in Europa în prima jumătate a secolului XIX, având originea în Franța în timpul domniei lui Napoleon. Stilul a fost inspirat nu doar din Grecia și Roma antică, cât și din Egiptul antic. Formele rectiliniare au luat mari proporții și au fost de multe ori înfrumusețate cu alamă sau modele aurite sau cu țesături somptuoase. Designerii au folosit elemente arhitecturale cum ar fi frontoane și coloane, la unele piese, și paloș sau picioare rotunde în zona de așezare. Motivele populare incluzând ghirlande, foi de dafin și medalioane precum sfincși și emblemele personale ale lui Napoleon: coroana și albina. Stilul a influențat direct stilul Regal din Britania, stilul Imperial în Statele Unite și stilul Biedermeier în Germania.

Stilul Biedermeier a fost o versiune mult mai restrânsă a stilului Imperial și s-a dezvoltat în Germania, Austria și Suedia în prima jumatate a secolului al XIX-lea. În principiu fiind o interpretare a stilului Francez, mobila Biedermeier este simplă, clasică, confortabilă și practică. Majoritatea pieselor fiind rectiliniare, motivele clasice și picioarele în formă de paloș fiind caracteristici comune. Deși multe piese erau făcute din mahon, lemnul deschis la culoare ca nucul, cireșul, mesteacănul, părul și arțarul erau de asemenea folosite. Mobila era vizibil artizanată manual, adăugându-și propriul farmec casnic. Scaunele și comodele erau de obicei capitonate în țesături pale pentru o potrivire cu celelalte culori deschise, ceea ce scotea în evidență caracteristicile stilului.2(Fig 1.5)

Stilul Istoric aparând în a doua jumătate a secolului al XIX-lea fiind ca o trezire istorică. Rezumând stilul Victorian din Britania, reproducând primele piese a stilurilor Gotic, Renascentist și Rococo, fiind produs în masă, în linie în industrie. A fost un excelent accent de comfort, reflectat în formele curbe și nasturii adânc capitonați.2

2Judith Miller, Furniture, 2005, Editura DK, pag 16.

În paralel cu revenirea stilului neoclasic în prima jumătate a secolului XIX mai multe stiluri au revenit asemeni în atentia publicului.

1.2.2. Revenirea goticului

Goticul pe care Chippendale l-a folosit ca sursă de motive ornamentale, i-a interesat și pe Sheraton și pe alți designeri. Până spre 1830 interesul pentru stilul gotic a continuat să crească.

Goticul era admirat de multi ca o reacție împotriva clasicului, iar de alții ca un stil de inspirație creștină care era de preferat celui inspirat de spiritualitate păgână a grecilor și romanilor. Mai mult, entuziasmul romanic prefera atmosfera creată de ruine și asimetrie, în timp ce în cealaltă tabără exista o puternică înclinare spre designul echilibrat și riguros, cu o anumită dimensiune religioasă. Oricare ar fi fost motivația, stilul gotic a trecut printr-o perioadă de puternică revitalizare de ambele părți ale Atlanticului, atât în Anglia cât și în SUA.3

1.2.3. Renașterea Rococo

A creat o cu totul altă abordare din partea designerilor care doreau o revenire a eleganței. Începând cu 1820 stilul Rococo din secolul precedent a servit ca sursă de inspirație pentru revenirea în actualitate – mai mult o reinterpretare – a stilului Rococo parizian. Renașterea Rococo s-a bucurat de popularitate în Anglia, America și Europa.

Cu ajutorul lor atelierele Belter au reușit să producă mobilier minunat sculptat, cu o migală care a impresionat, folosind în principal lemn laminat. În afara stilului Rococo designerii s-au inspirat foarte mult și din Baroc.3

1.2.4. Revenirea Renascentismului

Până în deceniul al șaselea al secolului XIX stilul Rococo începuse să intre din nou în uitare, dar spre surprinderea multora s-a impus în forță un curent puternic marcat de valorile renascentiste. Renasterea a fost definită de această dată într-un sens mai larg, care includea motive neoclasice în afara celor bazate pe tradiția Renașterii franceze.

Unii au preferat creații inspirate de perioada lui Ludovic XVI, dar noul stil a fost caracterizat în principal de forme cu linii drepte, realizate în lemn întunecat la culoare și decorat cu încrustații, sculpturi și decorațiuni lineare.3

3Cursuri ”Istoria mobilei”

1.2.5. Revolta împotriva producției în masă

Nevoia de eleganță a produselor, așa cum era de așteptat, un număr deloc mic de falsuri în indistria mobilei: lemnul de proastă calitate era acoperit cu ornamente care aveau rol de a impresiona, iar mobilierul de serie, de proasta calitate, cu un preț scăzut era prost executat, gândit pentru a fi o copie ieftină a mărcilor importante.

Împotriva acestei situații a apărut reacția manifestată prin curentul Arts and Craft, care a început în 1861, fiind creația designerului englez William Morris. Care a oferit modele și soluții pentru toate domeniile artei decorative, având intenția de a transforma utilul în artă.

Produsele lor, între care și cele de mobilier, au fost foarte admirate pentru frumusețea și finețea execuției, fiind la randul lor copiate pe scară largă. Până în 1890 mișcarea se răspândise în Europa și în America de Nord, câștigând foarte repede tot mai mulți adepți.

Scriitorul englez Charles Eastlake susținea la rândul său necesitatea revenirii la modele simple și drepte, inspirate de lucrările rurale, executate din stejar și în diverse alte tipuri de lemn.4

Mobilierul Art Nouveau patronat de mișcarea Arts and Craft s-a manifestat între 1890-1910 în toate domeniile artelor decorative. Art Nouveau poate fi caracterizat ca un stil inspirat de formele organice care dau impresia mișcării, exemplificată prin celebra linie curbă care poate fi întâlnită în multe lucrări art nouveau.(Fig 1.6)

În mobilier primele creații de gen erau cele realizate de arhitecții belgieni Henry van de Velde și Victor Horta, care și-au decorat interioarele clădirilor la care au lucrat cu piese create pentru a se potrivi cu formele arhitecturale curbe, sinuoase.

În Franța, arhitectul Hector Guimard, care în 1900 a realizat stațiile de metro din capitala franceză, a creat piese de mobilier asimetrice, cu forme libere și sculpturi bogate.

Emile Galle, specializat pe lucrări în sticlă și foarte cunoscut în epocă, a creat unele dintre cele mai opulente piese de mobilier Art Nouveau, în care predominau ornamentele florale. Louis Majorelle a creat mobilier de lux, inspirat de formele naturii, și a devenit un important designer de art deco după cel de-al doilea război mondial.

Arhitectul scoțian Charles Rennie Mackintosh a oferit o interpretare foarte personală a curentului, realizând mobila de o mare frumusețe, foarte căutată. Piesele standard erau realizate din stejar vopsit în alb, cu incrustații elegante și elemente din metal sau sticlă pictată, care alcătuiau forme abstracte de plante.4

4Cursuri ”Istoria mobilei”

1.2.6 Mobilierul european al secolului XX

Reforma și revoluția în artă, inclusiv în domeniul mobilierului, au marcat noul secol. Printre principalii promotori ai schimbării s-au numărat arhitectul și designerul austriac Josef Hoffmann, care, alături de alți colegi de generație, a fondat Vienna Sezession 1903.

Aceasta a produs, printre alte tipuri de arte decorative, mobilier de forme cubice, care contrastau radical cu stilul impus de Art Nouveau, amintind mai curând de modelele lui Mackintosh, foarte admirate de grupul vienez. Era foarte folosit unghiul drept, iar detaliile erau deosebit de austere.4

Stilul Bauhaus a fost fondat în 1919 la Weimer de către arhitectul german Walter Gropius, fiind o importantă școală de artă și arhitectură care s-a dovedit una dintre marile influențe care au decis dezvoltarea artei în secolul XX. Mobilierul clasic contemporan, încă în producție, era realizat de unii dintre cei mai faimoși arhitecți, Marcel Breuer.4

Stilul Art Deco, deși numele este inspirat din expoziția din arte decorative de la Paris din 1925, își are începuturile în prima decadă a secolului XX, în principal în formele geometrice Sezessionstil. O puternică influență a reprezentat-o și preocuparea din stilul Bauhaus pentru folosirea de noi materiale în producția de mobilier.

Stilul Art Deco a rezistat pe piață până în 1939, revenind în atenția publicului în perioada 1970-1980.4

Stilul scandinav are unele dintre cele mai adimrate piese de mobilier, realizate în Scandinavia, mai ales după cel de-al doilea război mondial.4

4Cursuri ”Istoria mobilei”

1.2.7 Mobilierul american în secolul XX

Până în 1946 designerii din SUA erau, cu puține excepții, depășiți de rivalii europeni și foarte influențați de aceștia. Până în 1939 mișcarea americană Arts and Crafts a dus la înființarea a numeroase ateliere și mici fabrici, precum cea condusă de Gustav S. Acesta a lansat stilul misssion, bazat pe vechiul mobilier spaniol.5

Cu excepția creațiilor lui Comfort Tiffany, care a creat mobilier mai mult pentru sine, Statele Unite nu au produs mobilier Art Nouveau deosebit. Art deco s-a bucurat de un mai mare succes în America, în mare parte datorită producției de masă, chiar dacă rezultatele erau de slabă calitate.5

Mobilier american contemporan a apărut în primul deceniu după cel de-al doilea război mondial, mulți designeri americani au început să se impună pe piața de mobilier. Printre cei mai cunoscuți se numărau arhitecții Charles Eames și Eero Saarinen.

Aceștia au adaptat tehnologia din perioada războiului pentru a folosi în afară de lemn, metale, plastic , au creat noi modele.5

În 1956 Saarinen a creat o serie de mobilier cu piedestal, realizată din plastic și metal: scaune albe a căror siluetă amintea de cea a paharelor, cu perne mici în culori vii; mese, de la cele de două persoane la cele pentru sălile de conferință, cu tăblii din lemn sau marmură. Acestea,la fel ca multe alte creații moderne, au fost copiatela scară largă pentru producția de masă.5

5Cursuri ”Istoria mobilei”

1.2.8 Stilul Românesc

Descrie relația omului cu naturalul și supranaturalul. Este presărat cu elemente și motive decorative care, pe lângă un rolul pur ornamental, sunt încărcate de simboluri și semnificații precreștine. (Fig 1.7)

În vechime casa in stil traditional romanesc era “loc sacru”, iar sensurile simbolurilor converg către ideea că locuința se afla în “centrul lumii”. Spațiile de locuit erau organizate în jurul unui centru de interes, și anume locul de luat masa, locul de reunire al familiei, ca abia mai apoi urmând să se dezvolte dependențele, organizate radial în jurul acestui punct central. Acest stil cu puternice valențele simbolice este un stil sustenabil din punct de vedere al folosirii resurselor.

Casele construite în stilul traditional romanesc erau înălțate cu structuri din bârne rotunde, lungi, cu încheieturi simple la colțuri, cioplite pe partea inferioară pentru a se îmbina perfect. Pereții erau lipiți și văruiți printre bârne. Pereții caselor in stil traditional romanesc erau construiți fie din îngrădituri de nuiele lipite cu lut, fie numai din lut amestecat cu paie și pleavă. Estetica era adaptată direct la necesitate, spre exemplu, acoperișurile ascuțite sunt tradiționale zonelor de munte unde sunt căderi masive de zăpadă. În general, acestea erau de paie, trestie, șindrile sau dranițe (șindrile din brad sunt diverse și specifice fiecărei zone etnografice, dar toate reprezintă adevarate coduri de identificare ale famililor care locuiau un anumit spațiu.) Practic, atât în portul tradițional, cât și în casele vechi românești, elementele decorative sunt un adevărat jurnal ce povestește istoria familiei respective. Textilele ocupă un loc important în decorarea casei traditionale romanesti, ele fiind obținute din materiale naturale, țesute în casă și vopsite cu pigmenți naturali obținuți din diferite rădăcini, tulpini, flori sau insecte.

Acum, simbolurile in stilul traditional romanesc, fie ele cusute, pictate sau cioplite în lemn, sunt preluate doar cu rol estetic. În vechime, scaunul sau masa pe trei picioare reprezenta structura care susține Universul.

Sursa: http://www.casa-gradina.ro/stilul-traditional-romanesc/

Până la începutul anilor 90 numărul stilurilor de mobilier a crescut atât de mult încât se poate deja vorbi de sute de exemple.

Principalul aspect pozitiv este numărul mare de opțiuni și multitudinea alegerilor, de la piese clasice la cele high-tech, ce amintesc mai curând de mobilierul medical sau industrial, de la antichități din orice perioadă și reproduceri scumpe după acestea până la mobilier ieftin și simplu, care poate fi montat acasă de cumpărător, în funcție de ce își dorește acesta.

1.3 Istoria meselor

1.3.1 Secolul XVII

1600-1700

O mare inovație a designului de mobilă a secolului XVII a fost masa consolă, care era găsită de obicei în living-uri ale caselor pline de exuberanță. Mesele consolă erau create pentru a arăta averea si nu erau destinate pentru orice utilizare practică. Ele erau puternic sculptate și aurite tipic acelei perioade. Mesele consolă romane de multe ori aveau suporturi masive care ofereau designului o alură arhitecturală specială.

Mesele utilitare erau fabricate pentru privat, camerele familiilor și pentru casele sărace. Mesele utilitare mari cu blatul rectangular erau sprijinite în partea de sus a piciorului pe tije și erau de multe ori denumite ca și masă de bucătărie, numită astfel după cinele luate la mănăstiri unde erau folosite la comun. Scaunele sau băncuțele erau folosite pentru șederea la masă. Masivele bulburi ornamentale erau mai puțin pronunțate spre sfârșitul secolului, când influența lui Ludovic XIV era evidentă în mobilier, începând să fie mai mult pătrate și de multe ori cioplite.

Măsuțele pentru diferite scopuri au apărut pe la jumătatea secolului XVII deoarece casele erau construite cu camere pentru diferite utilizări, dând naștere unui nou tip de mobilier. Acesta coincide cu noua modă pentru băutorii de cafea și trenduri pentru piese mici și portabile.

Unele mese puteau fi ajustate în mărime folosindu-se extensia blaturilor. Aceasta nefiind o nouă dezvoltare; aceste mese ar fi putut ridica și readus înapoi moda din secolul XIV.

Mesele centrale au devenit populare. Acestea fiind finisate pe toate cele 4 fețe (celelalte având fața dinspre perete nefinisată) și puteau fi plasate în orice loc din cameră, inclusiv în centrul ei.

1.3.2 Secolul XVIII

1700-1800

Schimbarea socială de la începutul secolului XVIII a creat o necesitate pentru apariția a foarte multor tipuri de mese. Fiind moda de distracție pentru grupuri mici de oameni, cererile cele mai mari erau pentru mesele mici, ușoare și portabile pentru a fi aranjate oriunde. Mesele specifice erau cele de joc, cele de luat ceaiul și cele de scris.

Masa de jucat cărți a fost prima data o invație britanică. În prima parte a secolului XVIII masa de cărți a fost prima dată pătrată cu blat cu balamale pentru pliere.

Mesele de scris aveau de multe ori montată o catifea pe suprafața de scris. Masa de scris a doamnelor era mică, cu blat înclinat și un sertar pentru a depozita materialele de scris. Mesele de scris pentru domni erau mari, cu blat drept și un sertar de depozitare. Ambele tipuri de mese erau decorate elaborat cu sculpturi și aurite și frontal aveau decorațiuni din marmură, dar designerii l-au făcut mai ușor decât Barocul, și au introdus motive naturale și asimetrice în stilul Rococo.

Mesele de luat cina era un nou tip de masă. În prima parte a secolului XVIII oamenii abișnuiau să ia cina la mese mici, aranjate în camere special pentru mâncat.

În jurul anilor 1750 oamenii au început să ia cina la mese mai mari. Destul de des acestea erau centrale, rectangulare și blaturile erau făcute dintr-o singură piesă.

Ca și pasiune pentru jocurile de noroc acum pătrunse în orice nivel al societații au fost inventate foarte multe jocuri de masă, particular în Anglia și în America, devenind populare în Europa la sfârșitul secolului.

Tot la sfârșitul secolului XVIII mesele ocazionale au devenit foarte variate în stil. Ele erau mici și ușoare, deci puteau fi mutate în camerele de recepție ca și recuzită. Multe din aceste mese erau destul de decorate, dar gradual erau mult mai utilitare și de multe ori aveau design pentru scopuri specifice.

Multe mese portabile aveau un desen cu foc, de multe ori din textile fine sau arătând aptitudinile lucrului manual. Afișul proteja pe oricine era în preajma focului și era particular important pentru doamne pentru a-și proteja bunurile: bijuterii, cosmetice etc.

Ca și alte mese ocazionale, mesele Pembroke (Fig 1.9) erau de obicei puțin încărcate în decorațiuni. Erau făcute din lemn satinat sau mahon și incrustate cu design neoclasic deși decorațiunile pictate erau de asemenea populare.

1.3.3 Secolul XIX

1800-1900

Prima parte a secolului XIX este caracterizat de o dezvoltare a multor tipuri de mobilier care au fost concepute pentru sarcini specifice. Măsuța pentru canapele a fost dezvoltată în jurul anului 1800, este unul dintre exemple. Destinate pentru a sta direct în fața canapelei, ea era un suport pentru citit, scris și similare sarcini. Măsuțele pentru canapele erau de obicei făcute din mahon sau lemn de trandafir dând astfel un aer exotic încăperilor. De obicei măsuțele de canapea aveau două sertare frontale.

După jumătatea secolului XIX a apărut o abundență de tipuri de mese, fiecare cu un design pentru întrebuințări specifice.

Mese pentru orice scop: masa de joc a devenit o achiziție populară în orice casă. Masa de lucru era creată pentru a depozita scule, ustensile și aveau încorporat un sac pentru gunoaie.

Un mix de stiluri: mese din toate tipurile erau produse la un rang al istoriei și culturii stilurilor. Mesele în stilul Rococo erau acoperite cu ”C” și ”S” în față și picioarele erau rotunde cu forme animale, picioarele conice erau găsite în Clasicism sau Renascentism. (Fig 1.10)

Mesele consolă franceze și italiene de multe ori aveau marmură pe blat, o moda care a fost exportată peste tot în lume, în special Anglia și Statele Unite.

1.3.4 Arts and Crafts

1880-1920

Mesele produse de designerii Arts and Craft la sfârșitul secolului XIX, tind să fie grele, solide și frecvent aveau la bază forme tradiționale autohtone, care uneori datau din secolele XVI și XVII.

Planurile și formele simple, liniile drepte și punându-se accentul pe fire naturale și fine, în cea mai mare parte stejar, au fost temelia designelui Arts and Crafts. Mobila de cherestea de stejar a fost mai mult favorizată în Statele Unite pentru remarcabilele fire frapante.

Mișcarea a fost ca o atenționare a designerilor că metodele tradiționale se pierd, a fost ca o revenire a acestora. Mișcarea a pledat pentru realizarea de reforme economice și sociale, fiind considerată a fi anti industrială.

Mesele produse în miscareaa aestetică erau de asemenea bazate pe ornamente populare și geometrice care tindeau să fie mult mai delicate decât mesele solide din Arts and Crafts.

Masa Limbert Library (Fig 1.11) este o masă cu captele puțin rotunjite, materialul folosit este stejarul, fiind făcută de Charles Limbert- de aici și denumirea. El a pus delicatețea și detalii puternice pentru a ieși această masă superbă. Construcția caracteristică precum curbele puse sub blat sunt doar elemente decorative. Picioarele solide sunt mărite și sunt făcute din cherestea groasă, unite între ele, fiind baza mesei.

1.3.5 Art Deco

1919-1940

După primul război mondial designerii au lucrat la dezvoltarea stilului Art Deco și au creat mase de o extraordinară bogăție și originalitate, ca o continuare a stilului Art Nouveau.

Multe piese de mobilier Art Deco s-au bazat pe tradiționalism, ele fiind de multe ori din nuc, stejar și mahon și mesele erau decorate cu lemn exotic.

Designerii de mobilă care au creat mai mult un Modern Art Deco, au creat mese pentru o mare varietate de utilizări cu forme îndrazneț geometrice precum cuburi, cilindri sau piramide. Ei au folosit materiale inovative caracteristice pentru mașinile acelor timpuri, incluzând geam-oglindă, crom și oțel.

În Fig 1.12 putem observa masa Piton a designerului Pierre Legrain, unde a combinat luxosul cu mașinăriile cu mare severitate pentru această masă. Făcută în întregime din lemn cu blat lung și rectangular și două suporturi pe post de picioare care sunt îmbrăcate în partea de jos în totalitate cu piele de șarpe. Picioarele sunt de formă rectangulară care sunt ca o oglindă a blatului.

1.3.6 Modernismul

1925-1970

Ca și multe piese de mobilă care au rezistat în perioada interbelică, mesele erau subiect a unui proces radical de reducere. Toate detaliile considerate de prisos erau date la o parte lăsând doar partea practică. Desagnerii au folosit tuburile din oțel pentru picioarele meselor, exprimând puțin din funcționalitatea lor.

Deoarece mulți designeri în perioada interbelică au reacționat la excesul folosit de Art Nouveau, multe blaturi de mese erau simple, neîmpodobite.

Sticla, placajul și oțelul tubular erau mereu considerate cele mai folositoare pentru a crea o masă în timp ce doar câțiva designeri mai foloseau lemn masiv. Toate acestea erau considerate importante pentru a evita toate eforturile de decorare și folosind materiale ușor de curățat.

1.4 Stilul Art Nouveau

Arta în 1900 a înflorit la răscruce de veacuri, situându-se între istorismul secolului al XIX-lea și revoluția artistică a secolului al XX-lea. A fost o mișcare autonoma, atotcuprinzătoare, de o putere și o amploare rar întâlnite în istorie. Meritul ei principal a fost acela de a fi încercat să construiască o nouă sinteză, moderna a artelor.

Pentru spiritele progresiste ale vremii, toată efervescența noilor curente artistice era cuprinsă în vocabula „noul” – Art Nouveau, ea echivala cu modernismul – Modern Style. Ceea ce în gândirea înaintată a vremii era sinonim cu nonconformismul, cu desprinderea și eliberarea de academismul istoricism.

Arta anilor 1900, aflată sub semnul tinereții, a cuprins, în numai 20 de ani (1885- 1905), toată Europa și America de Nord, atingând și Extremul Orient și a marcat puternic tot ceea ce ținea de explozia vizuală: arhitectură, arte aplicate și industriale, pictură, sculptură, grafică, decorație scenică.

Diversitatea titlurilor prin care se afirmă acest stil demonstreză marea sa putere de pătrundere, astfel că în Franța el are mai multe denumiri: Art Nouveau, Style Guimard, Style Jules Verne etc; în Germania: Judendstil, Sezession etc.; în Anglia: Modern Style, Morris Style, Liberty Style etc.; în Italia: Stile Floreale, Stile Liberty; în Spania: Stile Modernista, Stile Joventud etc.; în Ungaria: Stil Lecchner Odon; în Olanda: Nieuwe Kunst, iar în SUA: Tiffany Style și Japonia: Nakuba- Karai.

William Morris, fondatorul mișcării „Arts and Crafts”, lansa sloganul „arta în toate”, cerând „instalarea frumuseții în obiectele de uz cotidian”, dar și în aspectul orașelor, între altele prin arhitectură și afișe. Arta afișului se naște în cadrul Artei 1900. Regina Maria era la curent cu noile tendințe artistice, ea fiind abonată la diverse reviste de decorațiuni interioare ale epocii.

Prin pătrunderea artei în viața de toate zilele, aceasta devenea mai accesibilă, mai frumoasă, mai plăcută, mai comodă. Arta trebuia deci, să aibă o tendință funcțională și pentru aceasta forma trebuia conciliată cu necesitatea. De aici se naște un alt principiu al Artei 1900: „utile cum dolci”.

Aspectul rațional nu trebuia să-l excludă pe cel simbolic, care proiecta asupra obiectelor starea sufletească a artistului, amintindu-le cu un dinamism uman. Căci, simbolurile sunt o manifestare a spiritului uman care exprimă, într-o formă distilată, fectivitatea și dorința, cele mai cunoscute și cele visate, conștientul și inconștientul.

Arta 1900 îmbogățește valențele spațiului, transformându-l astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor utilizatorului. Apariția electricității, utilizarea pe scară largă a sticlei sau fierului în decorațiunile interioare conferă încăperilor mai mult confort, dar și admirabile calități estetice.

Ca formă de expresie, Arta 1900 folosește laitmotivul liniei arcuite, mișcarea curbilinie, ondulatorie, ce amintește de plantele marine, liane și alge, dar și formele geometrice, rectangulare, epurate proprii Școlii din Glasgow, celei din Viena sau a unor școli scandinave. Emile Galle, fondatorul Școlii din Nancy îmbogățește stilul cu o viziune suprasimbolistă, naturalistă.

Cornelia Dumitrescu, 2013, Art Nouveau, Ed. Castelului Peles/ ministierul culturii pag 12-14

2. Studiu privind spațiile de amplasare a meselor

Arhitectura este menită să satisfacă ambele categorii ale cerințelor umane: în primul rând cerințe materiale și apoi, legate de acestea, o sumă de cerințe spirituale, printre care se numară și cele estetice. În arhitectură se împletesc, așadar, valori materiale derivate din funcțiile practico-utilitare ale arhitecturii și valorii spirituale, determinate de funcții estetice, educative, gnoseologice. Arhitectura nu are două scopuri, unul utilitar si altul estetic. Nu exista operă de arhitectură al cărui unic scop să fie frumusețea, iar existența însăși a unei clădiri în cele mai utilitare scopuri presupune o anumită concepție de organizare estetică a spațiilor.

Omul muncește, produce, se cultivă, se odihnește și se distrează în interioarele clădirilor. Exteriorul unei clădiri se subordonează așadar spațiilor sale interioare. Exteriorul și interiorul alcătuiesc un singur organism, iar o arhitectură unitară trebuie să exprime în armonia formelor exterioare funcții si frumuseții interioare. Modelarea construcției pornește de la interior spre exterior. Volumele și planurile sale se întrepâtrund și se leagaă într-o viziune coerentă a spațiului architectural complex.

În arhitectura interiorului mobila are un rol principal. Mobila este unul din obiectele vieții cotidiene, ale căror semnificații primordiale sunt cele utilitare. Alături de mobilă, alte obiecte ale uzului zilnic echipează interioarele clădirilor, conferindu-le ambianța placută, confortabilă, necesară vieții contemporane, cu nivelul sau material și cultural în continua ascendeța.

Proiectarea interioarelor și a mobilei folosește metodele și procedeele proiectării clădirilor. Proiectantul de mobile trebuie să țină seama de raporturile dialectice dintre atributele fundamentale. Un interior, în ansamblu sau o mobilă izolată trebuie să fie în primul rând utile și in același timp frumoase. Unitatea util-frumos va exprima cu sinceritate realitățile constructive. Arhitectura și mobila folosesc aceleași principii de compoziție, aceleași metode de concepție spațială, aceleași procedee de realizare a caracterului și a expresiei artistice.

Spațiul interior este unitatea unei multiplicități. Modalitatea de a organiza, de a contopi părțile în individualitatea unui ansamblu coerent, de a le uni în întreg, înseamnă a compune. Compoziția organizează materialul dat, leagă între ele elementele formei în concordanță cu conținutul, coordonează relațiilor de reciprocitate ale atributelor fundamentale.Tudor Vianu distinge două forme de unificare a componentelor în întreg: unificări statice și unificări dinamice.

Spațiul arhitectural creat de om întrunește ambele forme ale unificării dinamice, de la mecanisme complexe spre contopiri de natura sintezelor psihice.

Elementele de bază care compun ambianța căminului nostru sunt: structura arhitecturală(forme, dimensiuni, deschideri), alegerea și aranjarea obiectelor în încăpere, coloritul și materiale folosite.

O ambianță reușită a spațiului de interior depinde de modul rațional de aranjare a obiectelor, de armonia dintre toate încăperile în general și în același timp, de fiecare încăpere considerate aparte.

Unul dintre principiile fundamentale ale compoziției este principiul unității, întâlnit sub multiple forme: unitatea dintre conținut și forma, unitatea dintre elemente între ele și dintre fiecare element component în parte și opera în ansamblul sau, unitatea dintre spațiul construit și mediul urban sau mediul natural, unitatea dintre structura și forma, dintre exterior și interior, dintre construcție și echiparea sa interioara etc.

Arhitectura încăperii se modifică de asemenea în raport cu proveniența, calitatea și cantitatea surselor de lumină, fie că lumina se filtreaza prin ferestre, fie că vine din plafon sau se concentrează in anumite colțuri. În această căutare a echilibrului, mai dificilă este rezolvarea opunerii suprafețelor așezate orizontal fața de cele așezate în înălțime. Această ruptură a continuității orizontale, prin introducerea unor verticalități, dă naștere unei adevarate emoții estetice și este, împreună cu echilibrul dintre greu și ușor, decorat și nedecorat, ca o “muzică” pentru ochi.

Ritmul, simetria, proporția constituie mijloace de realizare a unității compoziițonale. Arta de a compune constă într-o judicioasă dozare și dispunere a contrastelor, pentru a realiza diversitatea în unitate. Direcțiile dezvoltării sale sunt: verticala, care-i conferă înalțarea, orizontala, care-i definește întinderea și axa de capăt, determinanta profunzimii.

Teoreticienii moderni ai spațiului deschis pun conceptual în legatura cu geometriile neo-euclidiene și ale spațiilor multidimensionale, imaginate încă în secolul trecut și aplicate în sistemul închegat al teoriei relativității einsteiniene. Spațiul imuabil, împresurat în hotarele sale tridimensionale, primește noi interpretări prin integrarea unității spațiu-timp în sistemul coordonatelor sale.

Perspectiva, care a dominat arta apusului s-a dovedit a nu fi singura metodă de redare a adâncimii; cubismul și pictura postimpresionistă restabilind reprezentarea bidimensională, au contribuit la afirmarea noii concepții asupra spațiului dinamic.

Alcătuirile spațiului se materializează în forme. Componentele formei sunt:linia, planul si volumul. Fiecare formă, împreună cu componentele sale, are o expresivitate plastică subiectivă.

2.1. Linia

Contururile aparente ale formei geometrice și limitele suprafețelor sunt liniile drepte, curbe sau frânte. În compoziția spațiului interior vom considera drept linii și anumite volume de forma mult alungită, ca de pildă montanții înalți și subțiri ai unor piese de mobilă, profile, grinzi sau canturile unor panouri.

Poziția liniilor fața de planul orizontal al pardoselii poate avea variate semnificații. Orizontala sugerează stabilitate, repaus și durata. Verticala este dinamică și stimulantă. Ochiul omenesc este tentat sa dea verticalei valori mai mari decât cele reale.

Orizontala perpendiculară pe orizont masoară cea de-a treia dimensiune a spațiului, adâncimea și sugerează deci volumul. Egalitatea absolută sau relative a celor trei categorii de linii-lungime, înălțime și adâncime- neutralizează efectele, iar volumul mărginit de ele apare neutru, nehotărât, inexpresiv.

2.2. Suprafața

Suprafețele plane primesc în compoziția spațiului două tipuri de tipuri de forme: unele care se închid între ele însele, se subordonează unui centru și altele care se destramă, care se deschid, suprafețe aparent nelimitate. În interioare se întâlnesc, de regulă, plane adunate în jurul unui centru de tensiune: suprafața pardoselii sau a plafonului, fețele conturate de canturi ale mobilei corp etc. Prin modul lor de tratare, de proporționare a dimensiunilor, prin ornamentare, suprafețele pot lua caracteristicile planului deschis; de pilda desenul fibrelor pe suprafața unei plăci poate destrăma planul sau îl poate aduna.

Alături de planele realizate din materiale transparente, planele virtuale constituie componente fundamentale ale organizării spațiului interior.

2.3. Volumul

Componenta principală a formei, alcătuit în spațiu din suprafețele care îl înfășoară, volumul prezintă două caracteristici opuse:- materialul este închegat într-un bloc unitar, a cărui masă este îngrămădită în jurul unui centru de greutate; – materialul se dispersează, mai mult sau mai puțin regulat, refuzând să se supună atracției forțelor convergente.

Din studiul formelor și al componentelor lor rezultă că spațial architectural poate fi static sau poate să sugereze mișcarea. Mișcarea sugestivă, proprie imaginilor, artelor plastice și arhitecturii, este o consecință nu numai a unor calități ale formei, ci și modului de dispunere, de organizare și de percepere vizuală.

Sucesiunea regulate a unor elemente care se repeat determina ritmul.Ritmul cuprinde asadar periodicitati,succesiuni in spatiu, sesizabile în timp;el sugerează deci mișcare.

Ritmul simplu rezulta din repetarea unui singur element dispus la intervale egale. Ritmul compus sau alternant foloseste alternative doua si mai multe elemente diferite.Utilizand mai mult de trei elemente diferite,ritmul nu se mai poate sesiza.Atributele miscarii se regasesc in ritm: ritmul poate fi lent,moderat sau rapid. Ritmul cere uneori accente sau pauze.

Spațiile artificiale ale arhitecturii nu se pot dispensa complet de axele care le ordoneaza. Simetria nu trebuie inteleasa in sensurile sale rigid geometrice; notiunea a evoluat spre echilibru simetric, mai intai,iar apoi spre simertria dinamica,in care jocul variat si miscator al maselor private din diferite unghiuri,a inlocuit simetria statica.Simetia dinamica, ale carei intelesuri sau deslusit abia in zilele noastre nu este noua;se intalneste in compozitile unor orase medievale, dar mai ales in dinamismul debordant al arhitecturii baroce.

In functie de aceste posibilitati sta si idea rezervarii unei camere separate pentru copil sau copii. O camera separata ii fereste pe copii de zgomotul produs de activitatea celor din jur de musafiri, radio, televizor etc. si, in acelasi timp, de vicierea aerului, inerenta cand oxigenul este consumat de mai multe persoane. Se realizeaza astfel nu numai nevoia de liniste, aer curat si spatial izolat, ci si ceva mult mai important: un domeniu exclusiv al copiilor, care trebuie sa corespunda cu nevoia de a li se crea un univers propriu.

Lumina și culoarea sunt principalele elemente prin intermediul cărora aparatul senzorial percepe semnalele emise din mediul înconjurător. Lumina este în același timp și condiție fundamentală a existenței culorii. Chiar și din punct de vedere psihologic lumina și culoarea reprezintă elemente fundamentale ale experienței umane.

3. Studiu de ergonomie și soluții constructive de realizare a meselor extensibile

3.1 Noțiuni generale de ergonomie

Definiție: Cuvântul ergonomie își are etimologia în cuvântul din limba greacă ”ergon”, care înseamnă muncă și cuvântul ”nomia” care echivalează cu noțiunea de cunoștință sau normă. Prin urmare, ergonomia reprezintă știința care se ocupă cu reglementarea procesului de adoptare a persoanei la postul de lucru.

Ergonomia, într-un sens foarfte amplu, constă în adaptarea persoanei la mediul său înconjurător.

Sursa: Norme de ergonomie, Directiva 93/ 104CE

Ergonomia, numită și „ingineria umană” (Fig 3.1) este o știință despre funcționarea corpului omenesc și despre modul în care acesta interacționează cu obiectele din jurul său, la servici, acasă, la școală, când călătorește, când se joacă, etc. Astfel încât factorul oboseală sau disconfortul fizic să fie diminuate la minim. La servici, la școală sau acasă, atunci când produsele sunt corespunzătoare utilizatorului, rezultatul fiind mai mult confort, productivitate mai ridicată și mai puțin stres. Ergonimia este menită să optimizeze starea de bine a ființei umane, precum și performanțele generale ale sistemului în care acționează.

3.2 Clasificarea Ergonomiei

Ergonomia trebuie să ia în considerare aspectul fizic, cognitiv, social, ogranizațional, ambiental și orice alt factor care are vreo influență. Ergonomia este foarte amplă, dar eu o voi clasifica în 3 categorii:

Ergonomia Fizică

În ergonomia fizică sunt implicați de obicei specialiști în anatomie, antropometrie. Ergonomia poate fi parte integrantă în procesul de design, prelucrare și utilizare.

Studiul antropometriei, posturii, mișcărilor repetitive și designului spațiului de lucru afectează utilizatorul. Astfel trebuie sa înțelegem ergonomia adaptată nevoilor acestuia.

Se pot puncta o serie de aspecte ale ergonomiei: siguranță, confort, ușurință în utilizare, productivitate/performanță, și aspectul estetic:

Siguranța în utilizare- de exemplu: colțurile mobilierului trebuiesc rotunjite pentru a evita accidentarea.

Confortul unui produs – (de exemplu un fotoliu sau un scaun) se testează pe un număr de utilizatori, iar gradul de satisfacție se evaluează în urma completării unor chestionare.

Ușurință în utilizare – de exemplu, sistemele de glisare să funcționeze ușor, fără blocaje sau fricțiuni între componente.

Aspectul estetic – este foarte important deoarece face utilizatorul să se simtă în largul său.

Dimensiunile globale asigură o înălțime optimă pentru surafetele de lucru, pentru ca poziția de lucru a individului să fie confortabilă, iar accesul acestuia la obiectele din jurul său să fie ușor și rapid.

Dimensiunile antropometrice au în ergonomie o importanță deosebită:

înălțimea este utilizată la calculul suprafeței corporale, la dimensionarea spațiului de lucru, la amplasarea corpurilor de iluminat și a obiectelor dispuse deasupra corpului

zona toracică este luată în considerare la dimensionarea mobilierului și la stabilirea indicelui de robustețe.

înălțimea corpului în poziție șezândă determină dimensionarea spațiului de lucru în această poziție

lungimea membrului inferior condiționează dimensionarea mobilierului și modului de amplasare a părților componente

lungimea membrului superior influențează proiectarea zonei de lucru și a mobilierului

înălțimea genunchiului condiționează proiectarea meselor/birourilor pentru activități în poziție șezând

Sursa: www.scritube.com

Ergonomia Cognitivă

Aceasta tratează aspectele mintale ca memoria, rațiunea și percepția. Subiectele care au fost studiate în domeniul cognitiv sunt: analiza sarcinilor mentale, luarea deciziilor, interacțiunea omului cu calculatorul, stresul etc.

Ergonomia Organizațională

Aceasta se ocupă cu organizarea și structura sistemelor tehnice la locul de muncă. Printre studiile acesteia intră și studiul comunicării, activitățile de muncă, programul de lucru și pauzele de odihnă. Ergonomia organiațională este împărțita în 4 categorii:

Ergonomia ambientală

Cuprinde mediul de lucru: zgomotul, mediu termic, mediu vizual, vibrații, radiații etc. și are scopul de a crea un mediu confortabil. Aceasta stabilește un avans calitativ față de Igiena la locul de muncă pentru că nu se referă doar la un singur post de muncă unde există posibilitatea de apariție a unei boli, ea caută ca respectivele posturi de lucru să fie cât mai comode și confortabile posibil.

Ergonomia geometrică

Studiază relația care există între persoană și condițiile geometrice ale postului de lucru unde sunt necesare date antropometrice și dimensiunile pentru postul respectiv.

Ergonomia posturală:

– măsuri antropometrice

– Proeictarea și configurarea postului de lucru

– pozițiile cele mai adecvate.

Ergonomia operațională:

– sarcina de lucru

– mișcări care se execută

– proiectarea comenzilor și a mecanismelor

Ergonomia de siguranță: proiectarea și construcția dispozitivelor de siguranța, de apărare și de protecție.

Principala condiție pe care trebuie să o îndeplinească poziția de lucru este realizarea unei poziții normale. Poziția normală este poziția în care individul este obligat să se aplece înainte cu maxim 10-150 mm, fără aplecarea înapoi sau în lateral. Aceasta deoarece executantul consumă cu atât mai multă energie cu cât poziția de lucru este mai incomodă. Astfel, la proiectarea unui loc de lucru se va evita ori de câte ori este posibil lucrul în picioare.

Fiecare din pozițiile adoptate de individ prezintă avantaje și dezavantaje, după cum putem vedea în continuare:

Poziția așezat

Avantaje:

Reduce oboseala întrucât individul poate lucra cu mâinile și cu picioarele mai mult timp decât atunci când stă în picioare

Crește stabilitatea și echilibrul corpului, pentru că se evita pozițiile nefirești

Oferă posibilitatea de acționare simultană sau succesivă a mai multor activități

Conferă mâinilor precizie mai mare în coordonarea mișcărilor

Reduce consumul de energie

Ușurează activitatea aparatului circulator

Dezavantaje:

Munca de durată conduce la slăbirea mușchilor abdomenului și la curbarea spatelui

Poziția așezat cu trunchiul aplecat în față este defavorizabila organelor interne, în special organelor aparatului digestiv și respirator.Ca urmare, trebuie ținut cont de ținută și de poziția coloanei vertebrale în poziția așezat. Aceasta se recomannda pentru lucrări care necesită eforturi de până la 5 kg, acționarea cu ambele mâini și cu picioarele ritm lent și amplitudine mică pentru mișcăre

Poziția ortostatică (în picioare)

Din cercetările fiziologice a rezultat că omul consumă în poziția ortostatică o cantitate de energie aproape dublă față de poziția sedentară.

Avantaje:

– Când se cere un număr mare de mișcări, a căror amplitudine depășește 1 m în plan frontal

– Când forța aplicată e mare

– Când nu s-a prevăzut spațiu pentru picioare ca posibilitate de modificare a poziție în timpul muncii sa poată fi permisă

Dezavantajele:

– Lucrul în picioare face dificilă circulația sângelui în întregul organism, mai ales în membrele inferioare, deoarece greutatea corpului se repartizează pe o suprafață mică

– Menținerea echilibrului în această poziție presupune tensiune musculară constantă și efort static

– Efortul cerebral se amplifică

– Îndemânarea și precizia mâinilor scade

– Poziția ortostatică de durată determină deformații în sistemul osos.

Aprecierea gradului în care poziția sau postura de lucru îl solicită pe individ este posibilă prin stabilirea nivelului de solicitare inclusiv printr-o exprimare valorică adecvată.

Sursa: www.scritube.com

Ergonomia temporală

Se ocupă cu studiul stării de bine a lucrătorului în raport cu perioada de lucru depinzând în principal de tipurile activității de munca, evitând problemele de oboseală fizică și mintală ale lucrătorului.

Ergonomia comunicării

Se referă la modul de comunicare dintre lucrători. Acționează prin proiectarea și folosirea de desene, texte, panouri vizuale, dispozitive de prezentare de date și display-uri, elemente de control, sisteme de semnalizare de sigurnață cu scopul de a facilita respectiva comunicare.

Sursa: Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național 2011-2014

3.3 Soluții constructive de realizare a meselor

Modelele de mese sunt foarte variate, iar concepția dimensională este funcție de activitatea desfășurată de individ, de sexul operatorului și de destinația acesteia.

În figura 3.4 se poate observa că dimensiunile mobilierului nu corespund fiecărei persoane și trebuie satisfăcută nevoia fiecăruia pentru un maxim de confort.

Amenajarea unui living, la standarde și confort de calitate, presupune respectarea unor etape. Aceste etape sunt următoarele:

– studiu de funcțiune de amenajare;

– întocmirea proiectelor pieselor de mobilier;

– punerea în aplicare a amenajării propriu-zise.

Gruparea funcțiunilor se face în următoarele zone :

– zona de luare a cinei ocupă spațiul cel mai important al camerei, care se rezumă la un spațiu pentru o masă și pentru minim 4 scaune și probabil o mică noptieră pentru tacâmuri;

– zona de odihnă, care cuprinde și funcțiunile de destindere și primire, ocupă spațiul secundar al camerei. Se amplasează de obicei în cel mai slab luminat colț al camerei. Amenajarea spațiului rezervat odihnei cuprinde mobilier confortabil de ședere , ușor transformabil pentru dormitul ocazional și măsuțe joase de diverse tipuri. Lumina trebuie sa fie discretă și plăcută, fie ca este naturala sau artificiala, urmarindu-se realizarea unei atmosfere de calm și intimitate;

Dimensionarea meselor e determinată de suprafața necesară folosită propriu-zis, suprafața pentru punere a farfuriilor și de suprafețele auxiliare, necesare pentru depozitarea tacâmurilor, a farfuriilor și paharelor care nu se folosesc prea des, precum și de suprafața necesara utilizării pentru așezarea alimentelor.

Înălțimea optimă a meselor este de 760 mm. Poziția mesei în raport cu pereții sau alte obiecte de mobilier și chiar distanța între ele este determinată de dimensiunile corpului omenesc.

În figurile 3.5, 3.6, 3.7 putem observa mai multe tipuri de mese extensibile, din diferite materiale, în diferite stiluri toate cu scopul de a satisface nevoile clienților.

În fiecare din cele 3 ipostaze principiul este același și anume acela în care blaturile principale se extind în părți, iar extensiile vin în mijlocul lor pentru a le supradimensiona.

4. Clasificarea meselor

4.1 Elemente generale

Primele mese au fost construite pentru a fi solide, din cadre, ca și grinzile zăbrelite, similar conceptului de pod, ca structuri ce trebuiau să fie susținerea pentru un blat al mesei. Elementul care denotă un design timpuriu, pentru mesele de astăzi, fabricate mult mai atent și cu finisaje elaborate, fără muchii barbare sau denivelări., rămâne elementul de legătură dintre cele două structuri laterale de susținere a blatului.

Acestea se realizau fie printr-un stâlp fixate pe talpă cu pene, fie din rame cu întăritură diagonală sau sistemul de X-uri regăsit azi la mesele din localitățile rurale.

Cele două structuri laterale fie cadre, fie stâlpi, mai rudimentar sau mai elaborat realizate sunt conectate cu un element de legătură ce întărește întreaga structură de susținere a tăbliei mesei. Inițial conceptul permitea o demontare rapidă, adică independența blatului față de cadrul de susținere. Demontarea era necesară pentru o depozitare cât mai facilă, în perioada în care masa nu era necesară.

4.2 Tipuri de mese

Mesele se clasifică asfel:

Din punct de vedere al soluțiilor constructive adoptate:

Masă standard:

este cea mai des întalnită pentru familii din orice clasă socială. De obicei este confecționată din material lemnos brut, în construcție fixă, având o durată de viață mai mare față de alte mese fabricate din PAL. Lemnul masiv îi dă mesei o rezistență și o stabilitate mai mare.

Masă pliabilă:

Este preferată de familii cu locuințe mici deoarece e mai ușor de depozitat în locuri mai mici, în zilele noastre este fabricată din PAL nobil și foarte rar din lemn masiv. Blatul se pliază în laterale cu ajutorul unor balamale, de obicei de tip bandă, iar când este deschis este susținut de picioare pe roți.

Masă extensibilă:

Este de asemenea o masă preferată de familii mari care au locuințe mici, dar diferența dintre masa extensibilă și cea pliabilă este că, la cea extensibilă, extensiile se pliază sub blatul central și pot fi în numar chiar și de 6 (exemplu masa aleasă pentru proiectul de diplomă) pe când la cea pliabilă are un blat central și două blaturi laterale care se dau în jos pe lânga masă. În figura 4.1 putem observa diferența dintre o masă extensibilă (stânga) și o masă pliantă (dreapta)

Masă ocazională:

Este acel tip de masă care se folosește ca recuzită în diferite locații (exemplu: hoteluri, restaurante, cazinouri etc). Cele din restaurante sub blatul principal mai au polițe intermediare și au roți pentru a fi manevrate ușor și puse oriunde, iar cele pentru hoteluri au o scobitură pe centrul blatului unde este amplasat un sac, iar picioarele de asemenea au roți, pentru a fi mai usor de manevrat și de strâns deșeurile.

Din punct de vedere al demontabilități:

Masă în construcție fixă

Masă în construcție demontabilă

Din punct de vedere al dimensiunilor:

Am putea spune că o masă nu are o dimensiune standard, dar totuși trebuie să fie compatibilă cu normele de ergonomie în funcție de scopul pentru care a fost creată. Și le putem clasifica astfel:

Măsuță de cafea:

Este acea măsuța care poate avea dimensiunile de (LxBxH): 600x400x400 mm, fiind amplasată cel mai des în camerele de zi unde, de obicei oamenii își invită musafirii pentru a savura o cafea, de aici și numele.

Masa standard:

Este masa simplă, care de obicei se amplasează în bucatarie. Dimensiunile variază, dar în majoritatea cazurilor este de 1000x500x800 mm.

Masa pliantă:

Poate avea dimensiuni de gabarit mici sau mai mari, în mod normal poate avea 1000x500x800 mm, iar pliată poate ajunge la dimensiunile de 2000x500x800 mm.

Masa extensibilă:

Dimensiunea acestora diferă în funcție de numarul de blaturi intermediare. Masa aleasă are dimensiunile de 1180x950x779 mm, iar extinsă are dimensiunile de 2937x950x779 mm (extensiile au 1677 mm)

Din punct de vedere al materialului:

Masă din lemn masiv

Este tipul de masă mai scumpă, de obicei fixă, se poate confecționa din lemn de stejar, lemn de brad de obicei furniruit ( exemplu masa aleasă), lemn de nuc; lemnul de fag de obicei se folosește pentru furnire tehnice de dos.

Masă din PAL furniruit

Este o masă mai ieftină, în cele mai multe cazuri demontabilă, dimensiunea STAS a PAL-ului este de 18 mm, iar furnirul poate fi estetic din lemn masiv sau din melamină.

Masă din plastic

Aș putea spune că sunt cele mai ieftine mese, de obicei ele sunt confecționate pentru copii cu colțurile rotunde pentru o siguranța sporită

Masă din materiale metalice

Sunt tipurile de mese cel mai des întalnit pentru mobilier de grădină

Masă mixtă

Materialele de bază de obicei sunt de obicei fierul și plasticul și uneori ornamente textile.

Din punct de vedere al formei:

Masă dreptunghiulară – este cea mai des întâlnită

Masă rotundă

Alte forme cu design postmodern.

Prin această scurtă prezentare am scos în evidență criterii importante de clasificare ale meselor. Astfel, ținând cont de nevoile personale bazate pe criteriile de mai sus putem alege masa perfectă pentru locuința noastră. Alegerile făcute trebuie să fie mai mult decât satisfăcătoare deoarece masa face parte din viața de zi cu zi, fiind unul dintre cele mai importante obiecte de mobilier a unei locuințe. Unii oameni simt nevoia să aibă mobilier unicat și de aceea fac mobilă la comandă dupa propriile modele din ce în ce mai creative.

Scopul final este cel de îmbunătățire și de întrebuințare a oricărui detaliu din locuință pentru că cea mai mare parte din viață o petreci acasă, iar dacă mediul nu este propice atunci nu poți spune că ești „acasă”. În fig 4.2 este prezentată o masă extensibilă pentru un living în stil contemporan cu detalii din stilul Art Nouveau, făcută dupa cerințele unui client.

5. Restaurarea blatului mesei extensibile SIMONA

5.1 Descrierea etapelor de restaurare

Masa aleasă datează din anul 1938, cu mențiunea că masa nu a mai fost restaurată înainte.

Blatul este întreg din lemn masiv (panoul din lemn de molid, bordurile și furnirul din lemn de stejar), forma sa fiind dreptunghiulară cu colțurile teșite.

În primă fază blatul prezintă suprafețe murdare, pline de praf, cu pete albe, furnirul fiind crăpat și umflat, iar pe spate având crăpături și zgarieturi.

Analize efectuate: determinarea speciei lemnoase s-a realizat printr-o șlefuire ușoară a unei zone mai puțin vizibile, iar în urma acestei analize specia identificată este cea de molid. Ca și diagnostic se impune curățarea obiectului, îndreptarea furnirului și chituire.

La investigația diagnosticului am testat soluțiile cu care se iau petele albe. Soluțiile de încercare au fost: alcool tehnic, acetona, diluant și apă. Soluția la care a reacționat a fost acetona.

La curățarea blatului am folosit o hârti abrazivă cu granulația fină, de 240, am îndepărtat pelicula de praf formată, iar după aceea am sters blatul cu Pronto.

După șlefuire am chituit găurile aferente de pe spatele blatului cu chit format din clei de oase și făină de lemn. După ce s-a uscat am șlefuit pentru a îndepărta surplusul de chit.

După ce s-a uscat chitul de pe spatele blatului, am șlefuit suprafața până la netezire și am aplicat un strat protector de Proxilin.

Pe fața blatului am îndreptat furnirul la cald cu un fier de călcat cu ajutorul unei cârpe umede pentru a nu se lipi furnirul de fierul de călcat, iar imediat după ce am luat fierul de călcat am presat cu forță folosind rola de presare.

După îndreptarea furnirului am constatat că furnirul este crăpat și am chituit cu chit estetic, iar unde au fost lipsuri de furnir am decupat cu atenție și am înlocuit furnirul ținându-se seama de pori și fibră. Furnirul înlocuit l-am lipit cu clei de oase, iar după uscarea cleiului am șlefuit cu hârtie abrazivă fină pentru a nu exista denivelări.

După curățarea blatului cu hârtie abrazivă am uniformizat culoarea prin băițuire cu baiț de stejar. După uscarea baițului am aplicat un strat de Șelac cu pensula, iar pentru uniformizarea Șelacului am mai aplicat 3 straturi de Șelac cu un tampon și cârpă curate. Pentru a nu se lipi cârpa de blat am folosit ulei de parafină.

Descrierea lucrărilor de restaurare efectuate:

S-au realizat poze în diferite stadii și etape de restaurare

Investigațiile s-au realizat pentru determinatrea speciei lemnoase

Curățarea suprafețelor de impurități s-a făcut cu soluție Pronto

Șlefuirea suprafețelor s-a efectuat cu hârtie abrazivă H240-280

Încleierea cu adeziv din clei de oase

Îndepărtarea surplusului de adeziv s-a realizat prin șlefuire cu H280

Lustruirea suprafețelor cu ajutorul unui tampon realizat din vată, învelit în pânză de bumbac

Retușarea finală a suprafețelor.

Indicații la modul de păstrare:

Temperatura optimă este de 21±1.5°. se recomandă evitarea unidității ridicate pentru a nu se umfla furnirul

Condițiile optime prevăd o umiditate relativă în intervalul 47-53% umiditate a aerului

Spațiile de păstrare trebuie să fie bine aerisite și lipsite de praf

Am folosit 5 principii de bază pentru restaurare:

Principiul autenticitatii: păstrarea prin restaurare într-o măsură cât mai mare a elementelor vechi originale

Principiul completărilor perfect documentate: efectuarea completărilor, lipsurilor doar în cazul în care se dispune de informatii sigure despre acestea

Principiul reversibilității: în restaurare se folosesc tehnici și materiale reversibile care să permită revenirea asupra operației făcute precum și restaurări viitoare fără afectarea negativă a obiectului

Principiul păstrării informațiilor istorice: conservarea păstrării tuturor informațiilor existente pe piesa de mobilier

Elaborarea concepției de restaurare pe baza investigațiilor științifice

5.2 Trei metode de investigație

1.Teste de identificare a finisajului original

Pentru a identifica natura materialului de finisare, suprafețele s-au curățat. Curățarea este considerată o operație de pragătire importantă deoarece doar după o curățare adecvată se pot vizualiza o serie de degradări ce necesită operații de restaurare.

Această operație s-a realizat pentru îndepărtarea adecvată a stratului de impurități și a petelor de natură diferită de pe suprafața obiectului. Fiind un tratament strict de suprafață fără să afecteze straturile originale de finisare și a patinei,curatarea este intotdeauna o prima operatie inainte de restaurare,ce s-a realizat cu solutie Wolbers.Astfel s-a identificat pe suprefetele blatului o serie de defecte cum ar fi:zgarieturi,decolorari.Suprafetele finisate care au fost curatate de impuritati se slefuiesc in final usor cu hartie granulatie H 240-280,urmand a se face in continuare o revigorare a finisajului utilizat de material peliculogen traditional.

2.Tehnicile de fotografiere

Tehnicile de fotografiere fac parte dintre tehnicile nedistructive de investigare si constituie primul pas dupa examinarea vizuala directa a starii de conservare a obiectului

In cazul fotografiei clasice principalul obiectiv este imortalizarea starilor initiale si finale a obiectului restaurant precum si a unor etape de restaurare,deci unul documentar.

Fotografia poate sa sublinieze o serie din defectele initiale asupra carora trebuie insistat in restaurare.Acest fapt este valabil in cazul tehnicilor foto speciale la unghiuri scazute de incidenta sau folosind lumina din domeniile UV sau IR.Indiferent de sursa de iluminare intalnim:

fotografie cu lumina directa

fotografie cu iluminare la 45 grade

fotografiere in lumina razanta

Asupra blatului s-au efectuat fotografii pereche care sa ateste starea acestuia inainte si dupa restaurare,cat si fotografii realizate pe intreg procesul de restaurare.

3.Identificarea speciei lemnoase

Stabilirea speciei lemnoase a fost necesare pentru completarea furnirului lipsa din cadrul obiectului studiat dat si stabilirea speciei lemnoase din care a fost confectionat blatul pentru documentatia de restaurare.In cazul de fata specia identificata este lemn e fag,testarea avand loc printr o slefuire a unei portiuni mai putin vizibile.O analiza atenta trebuie sa se faca si asupra tipului de finisaj,pentru ca aunci cand se vor revigora suprafetele,solutiile sa nu reactioneze chimic.

7. Proiectul tehnic și tehnologic de realizare a unei mese extensibile

8. Aspecte economice

9 . Organizarea fluxului tehnologic de realizare a unei mese extensibile