1. Sistemul Digestiv – Aspecte generale Sistemul digestiv este un sistem al corpului uman și este folosit în procesul de digestie. Cea mai importantă… [304929]

1. [anonimizat]. Cea mai importantă componentă a [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat].

1.1. Clasificare

Sistemul digestiv este alcătuit din: (Fig. 1)

[anonimizat] 9 [anonimizat]; la rândul lui este alcătuit din:

[anonimizat], [anonimizat] – [anonimizat] – [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] :

[anonimizat]

1.2. Digestia

Procesul de digestie este foarte important deoarece corpul uman are nevoie de nutrienții din lichide și din alimente pentru a funcționa corect și pentru că noi să fim sănătoși. Când vorbim despre nutrienți ne referim la următoarele:

Proteine

Carbohidrați

Grăsimi

Vitamine

Minerale

Fiecare componentă a sistemului digestiv ajuta la transportul lichidelor și a [anonimizat] :

[anonimizat], iar carbohidrații se divid în simple zaharuri.

Organismul uman are rolul de a transporta nutrienții unde sunt necesari. [anonimizat]. Întregul proces de digestie este controlat de nervi și hormoni.

1.3. [anonimizat] a [anonimizat] a le stoca sau pentru a le folosi. Celule speciale ajuta nutrienții absorbiți să treacă din mucoasa intestinală în sânge. [anonimizat], glicerol și anumite vitamine și saruri în ficat. [anonimizat].

[anonimizat] a combate infecțiile are rolul de a absorbi acizi grași și vitamine.

2. Tubul Digestiv

2.1. Cavitatea bucală

Digestia alimentelor are loc în cavitatea bucală. [anonimizat] a [anonimizat]. (Fig. 2)

Masticația este primul proces mecanic la care sunt supuse alimentele. Mișcările maxilarului inferior sunt efectuate cu ajutorul mușchilor masticatori ([anonimizat], [anonimizat]). [anonimizat]ține dintii.

Mestecarea alimentelor ajuta digestia prin reducerea alimentelor în particule mici și prin amestecarea lor cu salivă secretata de glandele salivare. Mișcarea limbii împotriva palatului dur și a obrajilor ajuta la formarea unei mase rotunjite, numită bolus, de mâncare.

Buze și obraji

Buzele, două pliuri cărnoase ce înconjoară gura, sunt compuse extern din membrană mucoasă. Mucoasa este bogată în glande ce secretă mucus, care împreună cu salivă asigura o lubrifiere adecvată în scopul vorbirii și al masticației.

Obrajii, laturile gurii, sunt continue cu buzele și au o structură similară. Un strat de grăsime distinct se găsește în țesutul subcutanat al obrazului. Acest strat este deosebit de mare la sugari și este cunoscut sub numele de strat pentru supt.

Pe suprafața interioară a fiecărui obraz, opus celui de-al doilea molar superior, se observă o ușoară ridicare ce marchează deschiderea canalului carotid, care duce de la glanda parotida salivara, care se afla chiar în fata urechii. Chiar în spatele acestei glande se afla patru-cinci glande ce secretă mucus, ale căror ducte se deschid vizavi de ultimul dinte molar.

Acoperișul gurii

Acoperișul gurii este concav și este format din palatul dur și palatul moale. Palatul dur este format din porțiunile orizontale ale celor două oase palatine și porțiunile palatine ale maxilarelor superioare.

Palatul moale se continua cu palatul dur în față. Posterior, se continua cu mucoasa ce acoperă podeaua cavității nazale. Palatul moale se compune dintr-o foita puternică, subțire, aponevroza palatină și mușchii glosopalatin și faringopalatin. O proiecție mică, numită uvula, atârna liber de posteriorul palatului moale.

Palatul dur este acoperit de o membrană mucoasă groasă, oarecum palidă, care este continuă cu cea a gingiilor și este legată de maxilarul superior și de oasele palatului prin țesut fibros ferm.

Podeaua gurii

Podeaua gurii poate fi văzută doar atunci când limba este ridicată. În linia mediană se afla un pliu ridicat, proeminent, al membranei mucoase (frenum linguae), care leagă fiecare buză de gingii, iar pe fiecare parte a acesteia se afla un pliu ușor, numit papila sublinguală, din care se deschid ductele glandelor salivare submandibulare.

Mergând înapoi și spre exterior de la fiecare papilă sublinguală, există o creastă (plica sublinguală), ce marchează marginea superioară a glandei salivare sublinguale (sub limbă) și pe care se deschid majoritatea ductelor acestei glande.

Gingii

Gingiile constau în membrane mucoase conectate prin țesut fibros gros de membrana ce înconjoară oasele maxilarului. Membrana gingiei se ridică pentru a forma un guler în jurul bazei coroanei (porțiunea expusă) a fiecărui dinte.

Bogate în vase de sânge, țesuturile gingivale primesc ramuri din arterele alveolare; aceste vase sunt numite alveolare datorită relației lor cu alveolele dentare vascularizează, de asemenea, dintii și osul spongios al maxilarelor superior și inferior, în care sunt adăpostiți dintii.

Dinți

Dinții sunt structuri dure, albe ce se găsesc în cavitatea bucală. De obicei folosiți pentru masticație, dintii diferitelor specii de vertebrate sunt uneori specializați. Dinții mamiferelor carnivore sunt mai îndreptați decât cei ai primatelor, inclusiv ai oamenilor; caninii sunt lungi, iar premolarii nu au suprafețe plane de măcinare, fiind mai adaptați la tăiere și forfecare (deseori se pierd molarii mai posteriori).

Dinții ascuțiți, slab adaptați pentru mestecare, caracterizează în general carnivorilor, iar dinții largi, plăti, adaptați foarte bine pentru mestecare caracterizează erbivorii.

Celulele animale din carne nu sunt încorporate în substanțe nedigestibile și pot fi acționate direct de enzime digestive.

În consecință, mestecatul nu este atât de esențial pentru carnivore, cât este pentru ierbivore. Oamenii, care sunt omnivori (mâncători de plante și de țesuturi animale), au dinți care aparțin, funcțional și structural, undeva între extremele de specializare atinse de dinții carnivorelor și ierbivorelor.

Fiecare dinte conține :

Coroana

Rădăcini (una sau mai multe)

Coroana este partea funcțională a dintelui și este vizibilă deasupra gingiei.

Rădăcina este porțiunea nevăzută, care susține și fixează dintele în osul maxilar.

Formele coroanelor și rădăcinilor variază în diferite părți ale gurii și de la un individ la altul. Dinții de pe o parte a maxilarului sunt în esență o imagine în oglindă a celor situați în partea opusă. Dinții superiori diferă de cei inferiori și sunt complementari cu aceștia.

Oamenii au, în mod normal, două seturi de dinți de-a lungul vieții. Primul set, cunoscut sub numele de dinți de lapte sau dentiție primară, este dobândit treptat între vârsta de șase luni și doi ani. Pe măsură ce gura crește și se extinde, acești dinți sunt înlocuiți unul câte unul de dinții setului secundar. Există cinci dinți de lapte și opt dinți permanenți în fiecare sfert al gurii, rezultând un total de 32 dinți permanenți.

Limba

Limba este un organ muscular, situat pe podeaua gurii. Este o structură extrem de mobilă și este un organ accesor important în funcții motorii precum vorbirea, mestecarea și înghițirea.

Împreună cu obrajii, este capabilă să mențină alimentele între dintii superiori și inferiori până când masticația este completă. Motilitatea limbii ajuta la crearea unei presiuni negative în cavitatea bucală, permițând sugarilor să sugă.

Deosebit de importantă ca și organ de simț periferic, limba conține grupuri de celule epiteliale specializate, cunoscute sub numele de papile gustative, ce transporta stimulii de la cavitatea bucală până la sistemul nervos central. Mai mult decât atât, glandele limbii produc o parte din saliva necesară înghițirii.

Limba este formată dintr-o masă de mușchi striați, intercalați cu grăsime. Membrana mucoasă ce acoperă limba variază în diferite regiuni. Limba este atașată de maxilarul inferior, osul hioid, craniul, palatul moale și faringele prin mușchii săi extrinseci. Este legată de podeaua gurii și de epiglota cu ajutorul pliurilor membranei mucoase.

2.2. Faringe

Faringele, sau gâtul, reprezintă pasajul care duce de la gură și nas la esofag și laringe. Faringele permite trecerea alimentelor solide și a lichidelor ingerate, în esofag și conduce aerul către și din trahee în timpul respirației.

Faringele se conectează pe ambele părți cu cavitatea urechii medii prin intermediul trompei lui Eustachio și asigură egalizarea presiunii aerului pe membrana timpanului, ce separa cavitatea urechii medii de canalul urechii externe.

Faringele are aproximativ forma unei pâlnii aplatizate. Este atașat de structurile înconjurătoare, dar este suficient de liber pentru a permite alunecarea peretelui faringian împotriva lor în mișcările înghițirii. Mușchii principali ai faringelui ce sunt implicați în mecanica înghițirii sunt cei trei constrictor faringieni, care se suprapun ușor unul peste altul și formează musculatura primară ai pereților faringieni laterali și posteriori. (Fig. 3)

Există trei diviziuni principale ale faringelui:

Nazofaringe

Bucofaringe

Laringofaringe

Nazofaringele și Laringofaringele sunt cai respiratorii, în timp ce Bucofaringele este folosit atât de tractul respirator, cât și de cel digestiv. De o parte și de alta a deschiderii dintre cavitatea bucală și bucofaringe se afla o amigdală palatină. Fiecare amigdală palatină este situată între cele două falduri ale membranei mucoase, numite arcuri gloso-palatine. Faringele nazal este separat de bucofaringe prin palatul moale. O altă pereche de amigdale este situată pe acoperișul faringelui nazal.

Amigdalele faringiene fac parte din sistemul imunitar al organismului. Când amigdalele faringiene devin umflate în mod grosier, căile aeriene devin obstrucționate.

Prima etapă a deglutiției, sau înghițirea, constă în trecerea bolusului în faringe și este un proces inițiat în mod voluntar. Partea frontală a limbii este retrasă și deprimată, masticația încetează, respirația este deprimată, iar partea din spate a limbii este ridicată și retrasă împotriva palatului dur. Această acțiune, produsă de mușchii puternici ai limbii forțează bolusul din cavitatea bucală în faringe. Intrarea bolusului în nazofaringe este prevenită prin ridicarea palatului moale împotriva peretelui faringian posterior.

Pe măsură ce bolusul este forțat în faringe, laringele se deplasează superior și posterior, sub baza limbii. Mușchii constrictori faringieni superiori se contractă și inițiază o contracție peristaltică faringiană rapidă, ce se deplasează în josul faringelui, propulsând bolusul în fața ei. Epiglota, ce este asemănătoare unui capac ce protejează intrarea în laringe, deviază bolusul către faringe.

Mușchiul cricofaringian sau sfincterul esofagian superior care a ținut esofagul închis până în acest moment, se relaxează pe măsură ce bolusul se apropie și îi permite să intre în esofagul superior. Contracția peristaltică faringiană continua în esofag și devine contracția peristaltică esofagiană primară.

2.3. Esofag

Esofagul contribuie la trecerea alimentelor din faringe în stomac, are o lungime de aproximativ 25 cm, iar lățimea variază de la 1,5 la 2 cm. Esofagul se afla în spatele traheei și inimii și în fata coloanei vertebrale.

Esofagul conține patru straturi:

Mucoasa

Submucoasa

Musculară

Tunica adventice

Mucoasa este formată dintr-un epiteliu scuamos stratificat ce conține numeroase glande mucoase.

Submucoasa este un strat fibros gros, liber, ce leagă mucoasa de musculară. Împreună, mucoasa și submucoasa formează falduri longitudinale lungi, astfel încât o secțiune transversală a deschiderii esofagului va avea formă de stea.

Musculară este compusă dintr-un strat interior, în care fibrele sunt circulare și un strat exterior compus din fibre longitudinale. Ambele grupuri musculare sunt înfășurate în jurul și de-a lungul tractului alimentar, însă stratul interior prezintă o spirală foarte strânsă astfel încât înfășurările sunt practic circulare, în timp ce stratul exterior prezintă o spirală longitudinală foarte lentă.

Tunica adventice, stratul exterior al esofagului, este compusă din țesut fibros liber ce leagă esofagul de structurile vecine. Cu excepția momentului actului de înghițire, esofagul este în mod normal gol, iar lumenul sau este în esență închis de pliurile longitudinale ale mucoasei și ale submucoasei.

Treimea superioară a esofagului este compusă din mușchi striați (voluntari). Treimea mijlocie reprezintă un amestec mușchi striat și mușchi neted (involuntar), iar treimea inferioară este reprezentată doar de mușchi neted.

Esofagul prezintă două sfinctere, mușchi circulari ce acționează ca un cordon în canalele de închidere. Ambele sfinctere rămân închise în mod normal, cu expectia perioadei de înghițire.

Sfincterul esofagian superior este situate la nivelul cartilajului cricoid (un cartilaj inelar unic ce formează partea inferioară a peretelui laringelui). Acest sfincter se numește mușchiul cricofaringian.

Sfincterul esofagian inferior încercuiește cei 3-4 cm ai esofagului ce trec printr-o deschidere în diafragmă, numită hiatus diafragmatic. Sfincterul esofagian inferior este menținut în tensiune în permanență, cu excepția momentului când răspunde la o undă de contracție descendentă, moment în care se relaxează pentru a permite eliberarea de gaze (eructare) sau de vărsături. Prin urmare, acest sfincter are un rol important în protejarea esofagului de refluxul conținutului gastric cu modificări ale poziției corpului său cu modificări ale presiunii intragastrice.

Transportul prin esofag se realizează prin contracțiile peristaltice esofagiene primare, care, după cum s-a menționat anterior, au originea în faringe. Aceste contracții sunt produse de o undă peristaltică avansată, ce creează un gradient de presiune și curata bolusul înaintea sa. Transportul materialului prin esofag durează aproximativ 10 secunde. Când bolusul ajunge la joncțiunea cu stomacul, sfincterul esofagian inferior se relaxează, iar bolusul intra în stomac. Dacă bolusul este prea mare, sau dacă contracția peristaltică este prea slabă, bolusul poate rămâne blocat în esofagul mijlociu sau inferior. Când acest lucru se întâmplă, contracțiile peristaltice secundare apar în jurul bolusului ca răspuns la distensia locală a peretelui esofagian și propulsează bolusul în stomac.

Când lichidele sunt ingerate, transportul lor în esofag depinde oarecum de poziția corpului și de efectele gravitației. Când lichidele sunt înghițite în poziție orizontală a corpului său cu capul în jos, acestea sunt manipulate în același fel ca alimentele solide, lichidul mișcându-se înainte contracției peristaltice avansate. Când corpul este în poziție verticală, lichidele intră totuși în esofag și cad prin forța gravitației la polul inferior; acolo așteaptă inițierea contracției peristaltice și deschiderea sfincterului esofagian inferior (8-10 secunde) înainte de a fi golite în stomac.

2.4. Stomac

Stomacul primește alimente și lichide ingerate din esofag și le reține pentru a le măcina și pentru a le amesteca cu suc gastric, astfel încât particulele alimentare să fie mai mici și mai solubile.

Principalele funcții ale stomacului sunt:

Să înceapă digestia carbohidraților și a proteinelor

Să transforme masa în chim

Să descarce chimul în intestinal subțire periodic, pentru că starea chimică și fizică a amestecului să fie adecvată pentru următoarea fază a digestiei

Stomacul este situat în partea superioară stângă a abdomenului, imediat sub diafragma. În fata stomacului se afla ficatul, o parte a diafragmei și peretele abdominal anterior. În spatele acestuia se afla pancreasul, rinichiul stâng, glanda suprarenală stânga, splina și colonul.

Stomacul este mai mult sau mai puțin concav pe partea dreaptă și convex în partea stângă. Partea concavă se numește mică curbura, iar partea convexă se numește marea curbura. Când stomacul este gol, mucoasa este băgată în numeroase pliuri longitudinale, acestea tind să dispară când stomacul este destins.

Cardia reprezintă deschiderea din esofag în stomac.

Partea superioară a stomacului, situată deasupra intrării esofagului reprezintă fundul stomacului.

Fundul stomacului se adaptează la volumul diferit de alimente ingerate prin relaxarea peretelui sau muscular; conține frecvent o bulă de gaz, în special după masă.

Cea mai mare parte a stomacului este cunoscută pur și simplu sub denumirea de corpul stomacului; servește în principal că rezervor pentru alimente și lichide ingerate.

Antrul, partea inferioară a stomacului, are o formă de pâlnie, capătul său larg se unește cu partea inferioară a corpului stomacului și capătul său îngust face legătura cu canalul piloric, care se golește în duoden (diviziunea superioară a intestinului subțire).

Porțiunea pilorică a stomacului (antrul și canalul piloric) tinde să se curbeze spre dreapta și astfel conferă stomacului aspectul de litera « J ».

Pilorul, cea mai îngustă porțiune a stomacului, reprezintă ieșirea din stomac în duoden. Are diametrul de aproximativ 2 cm și este înconjurat de bucle groase de mușchi neted. (Fig. 5)

Mușchii peretelui stomacului sunt aranjați în trei straturi:

Stratul extern, numit și stratul muscular longitudinal

Stratul mijlociu, numit și stratul muscular circular

Stratul interior (format din mușchi netezi), numit și stratul muscular oblic (Fig. 6)

Stratul extern, denumit și stratul muscular longitudinal, este continuu cu stratul muscular longitudinal al esofagului. Fibrele musculare longitudinale sunt impartile de la cardia în două benzi largi. Cea din dreapta este mai puternică și se întinde pentru a acoperi curbura mică și pereții posteriori și anteriori ai stomacului. Fibrele longitudinale din stânga radiază din esofag peste cupolă fundului stomacului pentru a acoperi curbură mare și continuă până la pilor, unde se alătura fibrelor longitudinale ce coboară peste mică curbura. Stratul longitudinal continua în duoden, formând mușchiul longitudinal al intestinului subțire.

Stratul mediu, denumit și stratul muscular circular, este cel mai puternic strat și acoperă complet tot stomacul. Fibrele circulare ale acestui strat sunt cel mai bine dezvoltate în porțiunea inferioară a stomacului, în special peste antru și pilor. La capătul pilor al stomacului, stratul muscular circular devine foarte îngroșat, pentru a forma sfincterul piloric. Acest inel muscular este ușor separate de mușchiul circular al duodenului prin țesut conjunctiv.

Stratul interior, denumit și stratul muscular oblic, este cel mai puternic în regiunea fundului stomacului și devine progresiv mai slab, pe măsură ce se apropie de pilor.

Stomacul este capabil de a se dilata pentru a găzdui mai mult de un litru de alimente sau lichide fără a crește presiunea asupra lui. Aceasta relaxare receptivă a părții superioare a stomacului pentru a găzdui o masă se datorează parțial unui reflex neural ce este declanșat atunci când acidul clorhidric vine în contact cu mucoasa antrului, lucru posibil prin unui hormon cunoscut sub numele de peptida intestinală vasoactiva. Distensia corpului stomacului activează un reflex neural care inițiază activitatea musculară a antrului.

Vascularizația și inervația stomacului

Mai multe ramuri ale trunchiului celiac aduc sânge arterial la stomac. Trunchiul celiac reprezintă o arteră scurtă, largă, ce se ramifica din porțiunea abdominală a aortei, vasul principal care transporta sânge arterial din inima către circulația sistemica. Sângele din stomac este readus în sistemul venos prin vena porta, ce transporta sângele la ficat.

Inervația stomacului este asigurată atât de diviziunile parasimpatice, cât și de cele simpatice ale sistemului nervos. Fibrele nervoase parasimpatice în nervul vag, denumit și al 10-lea nerv cranian. Pe măsură ce nervul vag trece prin deschiderea în diafragma împreună cu esofagul, ramurile nervului vag drept se întind pe partea posterioară a stomacului, în timp ce nervul vag stâng inervează partea anterioară a stomacului.

Ramurile simpatice dintr-o rețea nervoasă numită plex celiac, însoțesc arterele stomacului în peretele muscular. (Fig. 7)

Contracțiile stomacului

Au fost observate trei tipuri de activitate motorie a stomacului. Prima este o undă mică de contracție a peretelui stomacului ce are originea în partea superioară a stomacului și se deplasează încet peste organ către sfincterul piloric. Acest tip de contracție produce o ușoară scobitura a peretului stomacului. Valuri retrograde verifica frecvent de la sfincterul piloric la antru și până la joncțiunea sa cu corpul stomacului, ceea ce duce la mișcări de tip inainte-inapoi al sucului gastric, ce are un efect de amestecare și zdrobire.

Al doilea tip de activitate motorie este, de asemenea, o undă contractilă, dar este de natură peristaltică. Contracția are originea în partea superioară a stomacului și este propagată încet peste organ către sfincterul piloric. Acest tip de contracție gastrică produce o adâncitură profundă în peretele stomacului. Pe măsură ce undă peristaltică se apropie de antru, adâncitură obstrucționează complet lumenul și astfel îl compartimentează. Valul contractil se deplasează apoi peste antru, propulsând materialul din fața sa prin sfincterul piloric în duoden. Acest tip de contracție servește ca un mecanism de pompare pentru a goli conținutul antrului gastric prin sfincterul piloric.

Atât amestecarea, cât și contracțiile peristaltice ale stomacului au o viteză constantă de trei contracții pe minut atunci când sunt înregistrate din antrul gastric. O undă peristaltică se strecoară de-a lungul jumătății inferioare a stomacului și de-a lungul întregului intestin, până la colonul proximal la intervale de două ore după mese. Aceste unde peristaltice pot fi oprite prin consumul de alimente sau lichide și pot fi induse de hormonul Motilina.

Cel de-al treilea tip de activitate motorie gastrica este cel mai bine descris ca o contracție tonică sau susținută a tuturor mușchilor stomacului. Contracția tonică scade dimensiunea lumenului stomacului, deoarece toate părțile peretelui gastric par să se contracte simultan. Această activitate reprezintă capacitatea stomacului de a se acomoda la diferite volume de conținut gastric.

Contracția tonică este independentă de celelalte tipuri de contracții; cu toate acestea, contracțiile de amestec și contracțiile peristaltice apar în mod normal simultan cu contracțiile tonice. Pe măsură ce alimentele sunt descompuse, particulele mai mici trec prin sfincterul piloric, care se deschide momentan pe măsură ce o undă peristaltică coboară prin antru spre el. Aceasta permite « prelevarea » conținutului gastric de către duoden.

Mucoasa gastrică

Suprafața interioară a stomacului este căptușită de o membrană mucoasă, cunoscută sub numele de mucoasa gastrică. Mucoasa este întotdeauna acoperită de un strat gros de mucus, care este secretat de celulele epiteliale columnare înalte.

Mucusul gastric este o glicoproteină care servește la două scopuri:

Ungerea maselor alimentare pentru a facilita mișcarea în stomac

Formarea unui strat protector peste epiteliul mucoasei din cavitatea stomacului

Stratul protector este un mechanism de apărare pe care stomacul îl are pentru a împiedica să fie digerat de propriile enzime și este facilitat de secreția de bicarbonat în stratul de suprafața de la mucoasa de bază.

Aciditatea, sau concentrația ionilor de Hidrogen a stratului mucos măsoară pH 7 (neutru) în zona imediat adiacenta epiteliului și devine mai acidă (pH 2) la nivelul lumenului.

Atunci când mucusul gastric este îndepărtat din epiteliul de suprafață, pot fi observate mici gropițe, numite foveolae gastricae ???????, ce pot fi observate cu o lupă. De la 3 până la 7 glande gastrice individuale își golesc secrețiile în fiecare groapă gastrică. Sub mucoasa gastrică se afla un strat subțire de mușchi neted, numit mucoasa musculară, iar sub această, la rândul său se afla țesut conjunctiv liber, submucoasa, care atașează mucoasa gastrică la mușchii din pereții stomacului.

Mucoasa gastrică conține șase tipuri diferite de celule. În plus față de celule epiteliale columnare de suprafața menționate mai sus, există cinci tipuri comune de celule întâlnite în diferite glande gastrice:

Celule mucoide – secretă mucusul gastric și sunt comune tuturor tipurilor de glande gastrice

Celule zimogene – sunt localizate cu precădere în glandele gastrice din corpul stomacului și din porțiunile lui fundice; aceste celule secretă pepsinogen, din care se formează enzima pepsina proteolitică

Celulele gastrinei / Celule G – sunt localizate în întregul antru; aceste celule secretă hormonul stimulant al acidului gastrina, ca răspuns la aciditatea scăzută a conținutului gastric atunci când alimentele intră în stomac și la distensia gastrică

Celule parietale / oxintice – se găsesc în glandele corpului și porțiunilor fundice ale stomacului și secretă ioni de Hidrogen care se combină cu ioni de Clor pentru a forma acidul clorhidric (HCl)

Celule endocrine – sunt împrăștiate în tot corpul stomacului

Secreția gastrică

Mucoasa gastrică secretă 1,2 – 1,5 litri de suc gastric pe zi. Sucul gastric:

Face că particulele alimentare să fie solubile

Inițiază digestia (în special a proteinelor)

Transforma conținutul gastric într-o masă semi-lichida, numită chim, pregătindu-l astfel pentru digestia ulterioară în intestinul subțire

Sucul gastric este un amestec variabil de apă, acid clorhidric, electroliți (sodiu, potasiu, calciu, fosfați, sulfați, bicarbonat) și substanțe organice (mucus, pepsine și proteine). Acest suc este foarte acid datorită conținutului de acid clorhidric și este bogat în enzime.

Procesul secreției gastrice poate fi împărțit în trei faze:

Cefalica – apare ca răspuns la stimulii primiți de simțuri (gust, miros, vedere și sunet); această fază este mediată de nervul vag

Gastrica – este mediate de nervul vag și de eliberarea gastrinei; aciditatea conținutului gastric după masa este tamponata de proteine, astfel încât, în general, rămâne în jurul valorii de pH 3 (acid), timp de aproximativ 90 de minute

Intestinala – nu este pe deplin înțeleasă, din cauza unui proces complex stimulator și inhibitor; aminoacizii și peptidele mici care promovează secreția de acid gastric sunt infuzate în circulație, dar cu toate acestea, chimul inhiba secreția gastrică

Absorbție și eliminare

Deși stomacul absoarbe câteva dintre produsele de digestie, acesta poate absorbi multe alte substanțe, inclusiv glucoza și alte zaharuri simple, aminoacizi și unele substanțe solubile în grăsimi. Absorbția netă a apei din stomac este mică, deoarece apa se deplasează la fel de ușor ca sângele de la mucoasa gastrică până la lumenul stomacului. Absorbția apei și a alcoolului poate fi încetinită dacă stomacul conține produse alimentare și în special grăsimi.

Rata de golire a stomacului depinde de compoziția fizică și chimică a mesei. Lichidele se elimină mai rapid decât solidele, carbohidrații se elimină mai rapid decât proteinele, iar proteinele se elimină mai rapid decât grăsimile.

Pilorul previne refluxul în stomac prin închidere. Nervul vag are un rol important în procesul eliminării, dar există indicia că ar fi implicată și diviziunea simpatică a sistemului nervos.

2.6. Intestin subțire

Intestinul subțire este principalul organ al tractului digestiv. (Fig. 8) Funcțiile principale ale intestinului subțire sunt:

Amestecarea și transportul conținutului prin lumen

Producerea enzimelor și a altor constituent esențiali pentru digestie

Absorbția substanțelor nutritive

Intestinul subțire are lungimea de la 670 până la 750 cm și are diametrul de la 3 până la 4 cm și reprezintă cea mai lungă parte a tractului digestiv. Începe de la pilor, joncțiunea cu stomacul și se termină la valva ileocecala, joncțiunea cu colonul. Principalele segmente funcționale ale intestinului subțire sunt următoarele:

Duoden

Jejun

Ileon

Duodenul are o lungime de la 23 până la 28 cm și formează o curbă în formă de C ce înconjoară capul pancreasului. Spre deosebire de restul intestinului subțire, acesta se afla retroperitoneal. Primul său segment, cunoscut sub numele de bulb duodenal, reprezintă cea mai largă parte a intestinului subțire. A doua parte a duodenului merge vertical, în jos, în fata hilului rinichiului drept; în această parte, prin papila duodenală curge sucul pancreatic și fluxul biliar. A treia parte a duodenului se afla orizontal spre stânga, în fata aortei și a venei cave inferioare, în timp ce a patra parte urca spre partea stângă a celei de-a doua vertebre lombare, apoi se apleacă brusc în jos și înainte pentru a se alătura celei de-a două părți a intestinului subțire, jejunul. Un unghi ascuțit, numit flexura duodeno-jejunala, este format prin suspendarea acestei părți a intestinului subțire de ligamentul Treitz.

Jejunul formează cele două cincimi superioare ale restului intestinului subțire; acesta, la fel ca ileonul, prezintă numeroase circumvoluții și este atașat de peretele abdominal posterior de mezenteria, o extensie a membranei secretoare seroase.

Ileonul reprezintă restul de trei cincimi ale intestinului subțire, deși nu există un punct absolut unde se termină jejunul și începe ileonul. La încheierea sa, ileonul se deschide în intestinul gros.

Vascularizație și inervație

Artera mezenterică superioară (o ramură a aortei abdominale) și artera pancreatico-duodenala superioară (o ramură a arterei hepatice) asigură vascularizația intestinului subțire. Aceste vase circula între straturile mezenterului, membrană care leagă intestinele cu peretele cavității abdominale și emana ramuri mare care formează un rând de arcuri de legătură din care se ridică ramuri pentru a intra în pereții intestinului subțire.

Sângele din intestin este returnat cu ajutorul venei mezenterice superioare, care, împreună cu vena splenică, formează vena porta ce se varsă în ficat.

Intestinul subțire are atât inervație parasimpatica, cât și simpatică. Nervul vag oferă inervație parasimpatica. Inervația simpatică este asigurată ramuri din plexul mezenteric superior, o rețea nervoasă sub plexul solar, care urmărește vasele de sânge în intestinul subțire și se termină în final în plexul Auerbach, care este situat între straturile musculare longitudinale și circulare și plexul Meissner, care este situat în submucoasa. Numeroase fibre, atât adrenergice, cât și colinergice, leagă aceste două plexuri.

Contracții și motilitate

Contracțiile mușchilor circulari și longitudinali sunt reglate de impulsuri electrice care încep cu trecerea ionilor de calciu în celula musculară. Pacemaker-ul duodenal trimite impulsuri electrice în intestinul subțire, cu o rată de 11 cicluri pe minut în duoden, scăzând treptat la 8 cicluri pe minut în ileon. Aceste modificări electrice sunt propagate în stratul muscular longitudinal al peretelui intestinului subțire.

Activitatea electrică cu undă lentă poate avea loc simultan cu sarcini electrice rapide. Principalele scopuri ale mișcărilor intestinului subțire sunt asigurarea amestecării mâncării și transportului conținutului în lumen. O caracteristică a motilității intestinului subțire este capacitatea inerenta a mușchiului neted ce constituie peretele intestinului de a se contracta spontan și ritmic.

Au fost recunoscute două tipuri de activitate motorie:

Contracții segmentare

Contracții peristaltice

Acțiunea motorie predominantă a intestinului subțire o reprezintă contracția segmentara, care este o contracție circumferențiala localizată. Contracția implica doar un segment scurt al peretelui intestinal, mai puțin de 1 până la 2 cm și constrânge lumenul, având tendința de a-și diviza conținutul. Pe măsură ce chimul se deplasează de la duoden la ileon, există o scădere treptată a numărului de contracții segmentare. Aceasta a fost descrisă drept gradientul motilității intestinului subțire.

O contracție peristaltică poate fi definită ca un inel sau că o undă de avansare a contracției, care trece de-a lungul unui segment al tractului gastro-intestinal. În mod normal, apare doar pe un segment scurt (aproximativ la fiecare 6 cm) și se mișca cu o viteză de aproximativ 1 sau 2 cm pe minut.

Absorbție

Deși intestinul subțire are doar 3-4 cm în diametru și aproximativ 7 metri în lungime, s-a estimate că suprafața sa totală absorbanta este aproximativ de 4.500 metri pătrați. Aceasta enormă suprafață absorbantă este asigurată de structură unică a mucoasei, care este dispusă sub formă de pliuri concentrice ce au aspect de crește transversale. Plicile circulare sunt prezente în întregul intestin subțire, cu excepția primei porțiuni, sau a bulbului duodenului. Numite și valve Kerckring, plicile circulare sunt mai mari în partea inferioară a duodenului și în partea superioară a jejunului. Ele devin mai mici și dispar în final în partea superioară a jejunului.

O altă caracteristică a mucoasei este reprezentată de niște proiecții minuscule, numite vili. Vilii sunt acoperiți de un singur strat de celule columnare înalte, numite celule goblet. La baza vilozităților mucoase se afla depresiuni numite glande intestinale sau glande Lieberkuhn.

2.7. Intestin gros

Intestinul gros, sau colonul, servește ca rezervor pentru lichidele golite în el din intestinul subțire. Are diametrul mult mai mare decât intestinul subțire, adică aproximativ 2.5 cm. Funcțiile principale ale intestinului gros sunt: (Fig. 9)

Absorbția apei – pentru a menține osmolaritatea sângelui prin excretarea și absorbția electroliților din chim

Păstrarea materialelor fecale (până când acesta poate fi evacuat prin defecare)

Intestinul gros secretă, de asemenea, mucus care ajută la lubrifierea conținutului intestinal și facilitează transportul lor prin intestin. Chimul este redus prin absorbție în colon la aproximativ 150 ml. Materia reziduală indigestibila, împreună cu bacteriile moarte și reziduurile alimentare care nu sunt digerate de bacterii constituie materii fecale.

Intestinul gros poate fi împărțit în:

Cec – ocupa fosa iliacă dreapta

Colon ascendent – se extinde de la cec, la nivelul valvei ileocecale, până la flexura hepatică, care se află sub și în spatele lobului drept al ficatului; este acoperit de peritoneu, cu excepția suprafeței posterioare

Colon transvers – este localizat în plan subcostal, la nivelul coastei a 10-a; în partea stângă a abdomenului, acesta urca până la flexura splenică

Colon descendent – trece în jos și în fata rinichilor stângi și partea stângă a peretelui abdominal posterior spre creasta iliacă

Colon sigmoid – este deobicei împărțit în părți iliace și pelvine

colonul iliac se întinde de la creasta iliacă până la limita interioară a mușchiului psoas, care se afla în fosa iliacă stânga; este acoperit în general de peritoneu

colonul pelvin sta în adevăratul pelvis și formează una sau două bucle, ajungând pe partea dreaptă a pelvisului și apoi, aplecându-se înapoi și la linia mediană, întorcându-se brusc în jos, până în punctul în care devine rect

Fibrele musculare circulare ale ileonului și cele ale cecului se combină pentru a forma mușchiul sfincterului circular al valvei ileocecale.

Suprafața interioară a colonului are multe cripte care sunt căptușite cu glande mucoase și numeroase celule goblete. Stratul interior de mușchi al intestinului gros este înfășurat într-o spirală strânsă în jurul colonului, astfel încât contracția are ca rezultat compartimentarea lumenului și a conținutului acestuia.

Vascularizație și inervație

Vascularizația intestinului gros este asigurată de ramuri ale arterelor mezenterice superioare și inferioare și de ramura hipogastrică a arterei iliace interne. Sângele iese din colon prin ramuri ce formează arcade venoase similare cu arterele. Acestea se varsă în cele din urmă în venele mezenterice superioare și inferioare, care se unesc în cele din urmă cu vena splenică și formează vena porta.

Inervația intestinului gros este similară cu cea a intestinului subțire.

Contracții și motilitate

Contracțiile locale și propulsiile retrograde asigura amestecarea conținutului și un bun contact cu mucoasa.

Motilitatea colonică este stimulată de masticație și de prezența grăsimilor, sarurilor biliare neabsorbite, acizilor biliari și hormonilor peptidici gastrina și colecistokinina.

Rect și anus

Rectul, care este o continuare a colonului sigmoid începe în fata sacrului și se termină într-o porțiune dilatată numită ampula rectală, care în față este în contact cu suprafața posterioară a prostatei la bărbat și cu peretele vaginal posterior la femeie.

Căptușeala mucoasă a rectului este similară cu cea a colonului sigmoid, dar devine mai groasă și mai bine furnizată cu vase de sânge, în special în rectul inferior. Sângele arterial este furnizat rectului și anusului prin ramuri din artera mezenterică inferioară și arterele iliace interne drepte și stângi.

Drenajul venos din canalul anal și rect este asigurat de o rețea bogată de vene numite vene hemoroidale interne și externe.

Odată sau de două ori în 24 de ore, o mișcare peristaltică în masă muta fecalele acumulate înainte de sectoarele descendente și sigmoide ale colonului. În mod normal, rectul este gol, dar atunci când este umplut cu gaz, lichide sau solide, în măsura în care presiunea din interiorul lumenului este ridicată până la un anumit nivel, apare impulsul de a defeca.

Actul de defecare este precedat de un efort voluntar, care, la rândul său, da naștere unor stimuli ce măresc reflexele viscerale, deși acestea își au originea în distensia rectului. Centrele care controlează reflexele de defecare se găsesc în hipotalamus, în două regiuni ale măduvei spinării și în plexul ganglionar al intestinului. Ca rezultat al acestor reflexe, sfincterul anal intern se relaxează.