1. PEDAGOGIA – ȘTIINȚĂ FUNDAMENTALĂ A EDUCAȚIEI 1.1. Obiectul de studiu al pedagogiei 1.2. Sistemul științelor educației 1.3. Relația pedagogiei cu… [632176]
Partea I
INTRODUCERE ÎN PEDAGOGIE
1. PEDAGOGIA – ȘTIINȚĂ FUNDAMENTALĂ A EDUCAȚIEI
1.1. Obiectul de studiu al pedagogiei
1.2. Sistemul științelor educației
1.3. Relația pedagogiei cu alte științe
1.4. Cercetarea pedagogică
1.1. Obiectul de studiu al pedagogiei
Din punct de vedere etimologic, termenul pedagogie, provine din grecescul
„paidagogia” care înseamnă „a conduce copilul” (pais, paidos = copil, agoge = a
conduce). Semnificația cuvântului era aceea de a conduce copilul, de a-l crește și de a-l
forma. Un alt termen grecesc provenit din aceeași rădăcină lingvistică „paidagogos”
definea sclavul care avea sarcina de a conduce copilul la școală.
Pornind de la sensul etimologic se observă că termenul de pedagogie a evoluat în
timp, astfel încât astăzi definim pedagogia ca fiind știința care are ca obiect de studiu
educația.
Educația ca proces social de inițiere a copilului și de modelare a personalității lui a
apărut o dată cu societatea umană iar pedagogia ca reflecție sistematică asupra educației a
apărut mai târziu.
Pedagogia studiază esența și trăsăturile fenomenului educațional, scopul și sarcinile
educației, valoarea și limitele ei, conținutul, principiile, metodele și formele de
desfășurare a proceselor educaționale (Cucoș, 1998, p. 20).
Statutul de știință al pedagogiei este argumentat prin îndeplinirea următoarelor
condiții:
•are un obiect de studiu bine delimitat (fenomenul educațional);
•are metode specifice de cercetare și investigare (observația, exper imentul, studiul de
caz, testele etc.);
•are legi și principii (care fundamentează știința educației);
•are un sistem conceptual (care cuprinde acțiunile, procesele, fenomenele pe care le
studiază);
•are o finalitate precisă (îmbunătățirea calitativă a tuturor activităților implicate în
educație).
Statutul pedagogiei de știință a educației scoate în evidență complexitatea obiectului
de cercetare al acesteia care este activitatea de formare și dezvoltare permanentă a
personalității umane.
Din punct de vedere epistemologic (a teoriei cunoașterii științifice), pedagogia este:
•știință umană (alături de economie, antropologie, geografie, etnologie, istorie,
politologie, psihologie, filosofie, care au ca obiect de cercetare activitatea umană);
•știință socială (alături de sociologie, etnologie, antropologie socială, demografie,
psihologie socială, care studiază comunitatea umană la nivel macrostructural și
microstructural);
•știință a comunicării (alături de filologie, lingvistică, semiologie, care analizează
raporturile de informare și de formare realizabile în diverse contexte socioumane)
(Cristea, 2000, p. 281).
Și din perspectivă istorică, pedagogia se înscrie în liniile generale de evoluție a
științei, parcurgând următoarele etape:
•pedagogia populară; în această etapă experiența educativă de la nivelul comunităților
era sintetizată într-un ansamblu de proverbe, informații empirice, reguli care, deși nu
erau structurate teoretic, aveau o valoare recunoscută;
•pedagogia filosofică; o lungă perioadă de timp pedagogia s-a bazat pe reflecția și
deducția filosofică, sistemele pedagogice fiind incluse în sistemele filosofice s-au
purtând amprenta acestora;
•pedagogia experimentală s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
când deducția a fost înlocuită cu metoda experimentală (observarea sistematică a
acțiunilor educaționale, urmată de analiza și interpretarea datelor obținute);
•pedagogia științifică bazată pe cercetarea fenomenelor educațioanle, cercetare care în
ultima perioadă de timp a dobândit tot mai mult un caracter interdisciplinar.
Pe lângă statutul de știință pedagogia a fost considerată și artă. Statutul de artă poate
fi atribuit educației și nu pedagogiei. Educația realizată de cele mai talentate și
competente cadre didactice poate deveni artă, arta didactică. Educatorul este un artist în
momentul în care, desfășurând actul educațional dovedește capacitatea de adaptare a
activității educaționale la cele mai diverse situații. Astfel, poate fi argumentată afirmația
unor specialiști care consideră că nu se pot oferi soluții sau rețete pedagogice pentru
diferite situații. Soluția pedagogică constă în intervenția educativă realizată în
concordanță cu contextul educațional respectiv, având ca finalitate rezolvarea situației-
problemă.
1.2. Sistemul științelor educației
Pedagogia contemporană, ca și alte științe (chimia, matematica, biologia etc.)
cuprinde un ansamblu de ramuri sau științe ale educației. Sistemul științelor educației
include disciplinele teoretice și practice care studiază activitatea de formare și dezvoltare
permanentă a personalității umane, prin strategii și mijloace de cercetare specifice.
Pedagogia ca știință fundamentală și specifică educației sintetizează rezultatele obținute
în acest domeniu în urma diverselor demersuri realizate.
Au fost elaborate mai multe modele de clasificare a științelor educației. Propunem
taxonomia realizată de Sorin Cristea (1996, pp. 203-205):
1) După modul de raportare la obiectul de cercetare (dimensiunea funcțional-
structurală a educației) se disting:
1.1. Științe pedagogice fundamentale (studiază domeniile de maximă generalitate ale
educației):
•Teoria educației;
•Teoria instruirii/Didactica generală;
•Teoria și metodologia curriculum-ului;
•Teoria și metodologia cercetării pedagogice.
1.2. Științe pedagogice aplicative (studiază domenii aplicative ale educației):
a). Științe pedagogice aplicative pe domenii de activitate:
•Pedagogia specială: Pedagogia deficiențelor (Defectologia); Pedagogia ocrotirii;
Pedagogia aptitudinilor speciale;
•Pedagogia socială: Pedagogia familiei, Pedagogia muncii, Pedagogia mass-mediei;
•Pedagogia artei;
•Pedagogia sportului;
•Pedagogia militară;
•Pedagogia medicală.
b). Științe pedagogice aplicative pe perioade de vârstă:
•Pedagogia antepreșcolară;
•Pedagogia preșcolară;
•Pedagogia școlară;
•Pedagogia învățământului profesional;
•Pedagogia adulților.
c). Științe pedagogice aplicative pe discipline de învățământ (metodica/didactica
specialității):
•Metodica predării limbii române/Didactica limbii române;
•Metodica predării matematicii/Didactica matematicii;
•Metodica predării fizicii/Didactica fizicii;
•Metodica predării chimiei/Didactica chimiei;
•Metodica predării biologiei/Didactica biologiei;
•Metodica predării istoriei/Didactica istoriei;
•Metodica predării geografiei/Didactica geografiei;
•Metodica predării educației tehnologice/Didactica educației tehnologice;
•Metodica predării educației fizice/Didactica educației fizice;
•Metodica predării desenului/Didactica desenului;
•Metodica predării muzicii/Didactica muzicii.
2) După metodologia specifică de cercetare a dimensiunii funcțional-structurale a
educației, distingem:
2.1. Istoria pedagogiei;
2.2. Pedagogia comparată;
2.3. Pedagogia experimentală;
2.4. Pedagogia cibernetică;
2.5. Politica educației;
2.6. Managementul educației/pedagogic.
3) După interdisciplinaritatea specifică angajată în domeniul cercetării dimensiunii
funcțional-structurale a educației:
3.1. Pedagogia psihologică (Psihologia educației, Psihopedagogia, Psihologia
procesului de învățământ, Psihologia școlară);
3.2. Pedagogia sociologică (Sociologia educației, Sociopedagogia);
3.3. Pedagogia filosofică (Filosofia educației);
3.4. Pedagogia axiologică;
3.5. Pedagogia antropologică;
3.6. Pedagogia fiziologică;
3.7. Pedagogia economică;
3.8. Pedagogia politică (politica educației);
3.9. Pedagogia informatică/informatizarea educației;
3.10. Logica pedagogică/educației.
Utilizarea în contemporaneitate a sintagmei „științele educației” este pe deplin
justificată. Cercetările pluri-, inter- și transdisciplinare au condus la apariția și
fundamentarea a numeroase ramuri pedagogice, care împreună alcătuiesc sistemul
științelor educației.
1.3. Relația pedagogiei cu alte științe
Relația pedagogiei cu alte științe scoate în evidență contribuția pe care diversele
științe și-o aduc la înțelegerea fenomenului educațional. Această relație se manifestă pe
două planuri complementare. Unul presupune explicarea mai profundă a educației cu
ajutorul rezultatelor altor științe. Celălalt plan vizează utilizarea unor instrumente de
cercetare specifice altor științe pentru investigația domeniului educațional.
Prezentăm în continuare câteva din relațiile pe care pedagogia le stabilește cu alte
științe (Macavei, 1997, pp. 60-68):
•Relația pedagogiei cu biologia. Pedagogia biologică studiază conținutul, principiile și
metodele de educație a organismului ca sistem biologic (comportament alimentar,
sanitar, sexual, de echilibrare energetică).
•Relația pedagogiei cu ecologia. Pedagogia se raportează la ecologie care este știința
ecosistemelor, a interacțiunii om-mediu, prin conținut și finalități. Una dintre
direcțiile formării omului este educația ecologică. O problemă a pedagogiei este
ecologia relațiilor umane.
•Relația pedagogiei cu psihologia. Psihologia ca știința vieții psihice umane, alături de
alte științe psihologice contribuie la fundamentarea psihologică a acțiunii
educaționale.
•Relația pedagogiei cu lingvistica. Pedagogia este în relație cu lingvistica care este
știința limbii și a legilor ei de dezvoltare, și cu psiholingvistica prin problematica
explicării constituirii și educării limbajului, a însușirii limbajului științific, tehnic,
artistic, prin problematica corectării defectelor de vorbire (logopedia).
•Relația pedagogiei cu medicina. Cu medicina care este știința conservării și
restabilirii sănătății oamenilor, pedagogia se interferează prin teoria și practica de
terapie medicală ca act de relație medic-pacient și prin teoria și practica de terapie
educațională în cazul deficiențelor senzoriale, motorii, psihice, comportamentale.
•Relația pedagogiei cu sociologia. Cu sociologia care studiază procesele și
fenomenele sociale, a legilor, a relațiilor interumane și a instituțiilor, pedagogia
stabilește raporturi de interferență prin metode și prin obiectul de studiu.
•Relația pedagogiei cu viitorologia. Cu viitorologia definită ca știința explorării
viitorului, pedagogia se intersectează întrucât previziunea modificărilor sociale
implică și aspectul educațional.
•Relația pedagogiei cu politologia. Cu politologia, știința politicii, a organizării
politice a societății, a puterii politice, pedagogia se întâlnește atât în plan teoretic cât
și în cel practic. Educația politică este o dimensiune a personalității omului modern.
Pedagogia selectează conținutul, stabilește metodele și formele corespunzătoare de
realizare a educației politice.
•Relația pedagogiei cu dreptul. Cu dreptul, știința reglementării relațiilor juridice
dintre oameni, dintre oameni și instituții, dintre state, pedagogia se interferează sub
aspectul teoriei și practicii de organizare a învățământului și educației pe baze
juridice, legislația învățământului fiind în concordanță cu sistemul juridic al societății
și cu legislația internațională care reglementează dreptul la educație.
•Relația pedagogiei cu etica. Cu etica, disciplină filosofică care studiază teoria și
practica moralei, normele, legile și valorile morale, pedagogia se interferează în
primul rând prin teoria și practica educației morale.
•Relația pedagogiei cu estetica. De estetică, disciplina filosofică care studiază esența,
legitățile, categoriile fenomenului estetic natural, social, al artei, atitudinile de
reflectare, contemplare, valorizare și creare a fenomenului estetic, pedagogia are
nevoie pentru a fundamenta conținutul și modalitățile de realizare a educației
estetice.
•Relația pedagogiei cu antropologia. Antropologia este disciplina care studiază omul
ca organism și comportament în contextul social, economic, cultural. Pedagogia se
află în relații în special prin subdisciplinele: antropologia culturală, antropologia
educațională.
•Relația pedagogiei cu istoria. Cu istoria pedagogia se află în relație pentru că studiul
fenomenelor istorice se corelează constant cu analize de ordin cultural, educațional.
Istoria pedagogiei include istoria ideilor, teoriilor și practicilor educaționale.
•Relația pedagogiei cu religia. De la religie, pedagogia preia reperele dobândirii unei
vieți spirituale derivate din legătura mistică dintre om și autoritatea transcendentă
prin cunoștințe, trăiri și practici religioase.
•Relația pedagogiei cu filosofia. Din filosofie, pedagogia a preluat reflecțiile asupra
instruirii și educației.
•Relația pedagogiei cu logica. Pedagogia se folosește de logica pură sau formală, de
logica întrebărilor, de logica deontică.
•Relația pedagogiei cu semiotica. Pedagogia asimilează accepțiunile conceptelor de
sens și semnificație, proces comunicativ, modelare, algoritm/algoritmizare.
•Relația pedagogiei cu matematica. Pedagogia își argumentează rezultatele cantitative
ale cercetării științifice prin metodele statistico-matematice.
•Relația pedagogiei cu informatica. Relația pedagogiei cu informatica permite
alcătuirea unor programe de învățământ de înaltă eficiență, poate asigura
diferențierea și individualizarea instruirii (instruirea asistată de calculator-IAC).
•Relația pedagogiei cu cibernetica. Procesul de învățământ este un sistem cibernetic-
deschis, dinamic, informațional, autoreglabil iar perfecționarea lui depinde de
calitatea intrărilor (input), de starea sistemului, de reglarea ieșirilor (output).
•Relația pedagogiei cu tehnica. Învățământul școlar, medical, militar beneficiază de
folosirea tehnologiei în procesul de instruire și educație.
Putem afirma că granițele dintre diferite științe au devenit tot mai elastice datorită
faptului că aceeași realitate este obiect de studiu pentru mai multe domenii și datorită
interdependențelor care se stabilesc între diferite ramuri ale științei.
1.4. Cercetarea pedagogică
O disciplină sau un domeniu de activitate dobândește statutul de știință dacă
îndeplinește următoarele condiții: are un domeniu de cercetare propriu, utilizează metode
corespunzătoare de cercetare și investigare, emite legi și principii de funcționare specifice
domeniului, are un sistem conceptual și o finalitate precisă. Pedagogia îndeplinește toate
aceste condiții, astfel încât se poate vorbi de cercetarea științifică în pedagogie, eliminând
incertitudinile care s-au exprimat în legătură cu statutul de știință al acesteia.
Cercetarea pedagogică este o formă a cercetării științifice având ca scop explicarea,
optimizarea, ameliorarea și inovarea în domeniul educației, adică îmbunătățirea calitativă
a sistemului și a procesului de învățământ. Cercetarea pedagogică reprezintă un tip
special de cercetare științifică care valorifică metode generale adaptate și particularizate
la domeniul educațional.
Obiectul propriu al cercetării pedagogice este fenomenul educațional caracterizat
prin complexitate, multidimensionalitate și determinări multifactoriale: biopsihice,
economice, politice, culturale etc.
Din perspectivă postmodernă cercetarea pedagogică reprezintă o activitate de
conducere managerială a sistemului și procesului de învățământ proiectată și realizată în
mod special pentru reglarea și autoreglarea acțiunii educaționale (Cristea, 2000, p. 38).
Principalele caracteristici ale cercetării pedagogice sunt (Bocoș, 2003):
•caracterul ameliorativ; prin cercetarea pedagogică se urmărește optimizarea și
eficientizarea activităților instructiv-educative, inovarea modalităților de proiectare,
organizare și desfășurare a proceselor educaționale;
•caracterul prospectiv; vizează formarea și dezvoltarea personalității în perspectiva
cerințelor dezvoltării sociale, a exigențelor societății;
•poate avea caracter pluridisciplinar, interdisciplinar sau transdisciplinar; presupune
abordarea unor aspecte, fapte, fenomene pedagogice din perspectivă
pluridisciplinară, interdisciplinară sau transdisciplinară;
•poate avea aspecte specifice rezultate din derularea etapelor de desfășurare, din
aplicarea metodelor de investigare;
•poate fi realizată de cercetători științifici, de cadre didactice implicate la diferite
niveluri ale sistemului de învățământ.
Cercetarea pedagogică îndeplinește un ansamblu de funcții: constatativă, descriptiv-
analitică, explicativă, praxiologică, predictivă, sistematizatoare, referențial-
informațională, ameliorativă.
Tipuri de cercetare pedagogică
Diversitatea problemelor abordate, a scopurilor urmărite, a metodelor utilizate au
condus la apariția mai multor criterii de clasificare a cercetărilor pedagogice (Ionescu,
Bocoș, 2001, pp. 323-326).
În funcție de natura problematicii abordate se disting:
•cercetările teoretico-fundamentale, care au un caracter pronunțat teoretic și
abordează probleme generale, fără aplicabilitate practică;
•cercetările practic-aplicative, care abordează o problematică mai restrânsă, de cele
mai multe ori din domeniul didacticii, cu o aplicabilitate practică imediată.
În funcție de criteriul metodologic se delimitează:
•cercetările observaționale, care au un caracter descriptiv și oferă informații despre
legăturile care se stabilesc între anumite variabile ale activității educaționale;
•cercetările experimentale, care presupun provocarea intenționată a unor fenomene
educaționale și se finalizează cu descoperirea unor relații cauzale și legități
caracteristice activității educaționale.
În funcție de scopul propus pot fi:
•cercetări constatative, ce își propun identificarea unor legături existente între anumite
variabile ale activității educaționale;
•cercetări ameliorative, ce își propun modificarea anumitor variabile ale activității
educaționale în vederea ameliorării și optimizării acesteia;
•de dezvoltare, ce urmăresc difuzarea cercetărilor aplicative și adaptarea lor în diferite
contexte educaționale;
•orientate, ce își propun să pornească de la o anumită situație dată spre un obiectiv
general.
În funcție de numărul de agenți antrenați se disting:
•cercetări individuale;
•cercetări în grupuri mici;
•colective.
În funcție de direcția de abordare sunt:
•cercetări longitudinale, care presupun abordări în plan istoric, diacronic;
•cercetări transversale, care presupun abordări în plan sincronic.
În ultima perioadă în domeniul științelor educației și nu numai, s-a impus tot mai
mult un model de cercetare, considerat de specialiști ca fiind foarte eficient. Este vorba de
așa numita cercetare-acțiune. Aceasta presupune desfășurarea unei cercetări în cadrul
activității desfășurată de către practicienii implicați în proces, finalizată cu intervenții
pentru ameliorarea sau îmbunătățirea calitativă a activității didactice.
În cadrul acestui tip de cercetare pot fi monitorizate propriile practici educaționale
urmărindu-se dezvoltarea continuă a motivației pe care o au cei implicați pentru anumite
acțiuni.
Cercetarea–acțiune reprezintă o strategie eficientă de perfecționare a cadrelor
didactice, de promovare a unor relații de colaborare în plan profesional cu alți colegi sau
specialiști în domeniu.
Principalele caracteristici ale cercetării-acțiune sunt (Bocoș, 2003, pp. 20-21) :
•este participativă–în realizarea acesteia sunt implicate cadre didactice care profesează
și cunosc direct situațiile existente în sistem;
•este autoevaluativă–îi permite cercetătorului să-și cunoască propriile practici
educative și ulterior să și le amelioreze;
•este evaluată–schimbările survenite sunt evaluate continuu iar finalitatea este
îmbunătățirea în sistem;
•este situațională–permite constatarea unor disfuncționalități și contribuie la
rezolvarea acestora în contextul respectiv;
•este flexibilă și conduce la schimbări calitative;
•direcționează cercetătorul în realizarea modificărilor optime și sugerează strategii de
acțiune viitoare;
•poate conduce la constituirea unor echipe de lucru, munca în echipă dovedindu-se
mult mai eficientă.
Desfășurarea unei cercetări–acțiune presupune parcurgerea a două mari stadii: stadiul
de diagnosticare, în care sunt identificate și analizate problemele și stadiul terapeutic, în
care ipotezele sunt testate în cadrul unui experiment dirijat.
De asemenea, proiectarea, organizarea și desfășurarea unei cercetări–acțiune
presupune parcurgerea următoarelor etape (Bocoș, 2003, pp. 21-22):
•sesizarea, identificarea și formularea operațională a unei probleme corespunzătoare
unei situații educați onale;
•elaborarea prin cooperare a unui proiect de cercetare;
•informarea asupra problemei;
•revizuirea proiectului elaborat;
•aplicarea proiectului;
•colectarea datelor, clasificarea și analiza lor;
•interpretarea datelor și evaluarea activității.
Cercetările–acțiune ca și cercetările practic-aplicative utilizează metode științifice
însă, în mod mai liber și oarecum specific, adică se focalizează pe o problemă anume
dintr-un anumit context educațional. Scopul acestor cercetări este de a obține o
cunoaștere direcționată pe o anumită situație.
Etapele cercetării pedagogice
Organizarea și desfășurarea unei cercetări pedagogice presupune parcurgerea unor
etape și subetape specifice într-o anumită succesiune (Ionescu, Bocoș, 2001, pp.327-328):
1. Delimitarea problemei de cercetat:
1.1. identificarea problemei de cercetat;
1.2. formularea clară a problemei;
1.3. documentarea asupra problemei de cercetat.
2. Proiectarea activității de cercetare:
2.1. stabilirea obiectivelor cercetării;
2.2. formularea ipotezei (ipotezelor) cercetării;
2.3. elaborarea unui proiect al cercetării.
3. Desfășurarea cercetării pedagogice;
4. Analiza, prelucrarea și interpretarea datelor obținute;
5. Elaborarea concluziilor cercetării;
6. Valorificarea cercetării;
7. Introducerea și difuzarea noului în practica educativă.
Fiecare dintre aceste etape presupun desfășurarea unor acțiuni specifice, pe care le
vom defini și analiza în continuare.
1. Delimitarea problemei de cercetat cuprinde următoarele subetape: identificarea
problemei de cercetat, formularea clară a problemei, documentarea asupra problemei de
cercetat.
Referitor la identificarea problemei de cercetat, menționăm faptul că toate
componentele fenomenului educațional pot constitui probleme asupra cărora specialiștii
în științele educației și cadrele didactice pot să desfășoare cercetări și investigații.
Acestea pot apărea spontan din observația directă a faptelor și a fenomenelor sau pot fi
formulate intenționat, ca urmare a specializării în acest domeniu. Problemele alese pentru
investigație trebuie să fie de actualitate, să fie semnificative, să fie originale, să aibă o
fundamentare teoretică solidă, să contribuie la dezvoltarea teoriei și practicii
educaționale.
Problemele de cercetat trebuie să fie bine formulate și precise, să constituie
incertitudini ale realității educaționale iar prin rezolvarea lor să producă schimbări
calitative în domeniu. Astfel, problemele trebuie să fie exprimate în termeni clari, preciși,
să nu se bazeze pe preluarea unor elemenete aparținând altor cercetări.
Documentarea asupra problemei de cercetat constă în studierea bibliografiei
corespunzătoare temei. Se recomandă selectivitatea lucrărilor de referință, astfel încât să
fie parcurse lucrările cele mai relevante și valoroase.
2. Proiectarea activității de cercetare presupune: stabilirea obiectivelor cercetării,
formularea ipotezei (ipotezelor) cercetării, elaborarea unui proiect al cercetării.
În etapa stabilirii obiectivelor cercetării, investigatorul trebuie să formuleze în mod
foarte clar, operațional obiectivele cercetării sau ceea ce își propune să realizeze.
Obiectivele se subordonează finalității generale a cercetării pedagogice, adică identificării
unor modalități de perfecționare a teoriei și practicii educaționale.
După stabilirea obiectivelor cercetării se trece la formularea ipotezei (ipotezelor).
Ipoteza reprezintă o supoziție, o idee provizorie în legătură cu modul de soluționare a
problemei cercetate. Ipoteza conține un enunț referitor la o posibilă relație cauzală între
variabilele independente și cele dependente. În multe cercetări se formulează o ipoteză
generală din care derivă unele ipoteze secundare. Valoarea de adevăr a acestora urmează
să fie verificată în cadrul investigațiilor.
O altă subetapă din cadrul proiectării activității de cercetare o constituie elaborarea
unui proiect al cercetării. Acesta reprezintă un instrument de lucru scris care orientează și
direcționează întreaga cercetare pedagogică. Componentele principale ale acestuia sunt:
•prezentarea problemei cercetate: definire, delimitări terminologice, operaționalizarea
alegerii temei, scopurile urmărite;
•sintetizarea stadiului cercetării problemei, a aspectelor rezolvate și a celor care nu au
fost rezolvate, anticiparea contribuțiilor originale ale cercetătorului;
•prezentarea obiectivelor cercetării;
•prezentarea ipotezei de bază și a ipotezelor secundare;
•descrierea metodologiei cercetării: locul de desfășurare, perioada, eșantionul de
conținut, eșantioanele de subiecți și caracterizarea acestora, variabilele independente,
adică modificările care vor fi introduse în derularea fenomenelor și variabilele
dependente, adică efectele pe care le produc modificările aduse, metodele utilizate,
resurse umane și materiale implicate, instrumente de culegere a datelor, metodele de
prelucrare a datelor cercetării;
•stabilirea modalităților de valorificare a cercetării.
3. Desfășurarea cercetării pedagogice constă în aplicarea în practică a etapelor și
subetapelor prevăzute în proiectul cercetării, în vederea testării ipotezelor formulate. Cu
ajutorul diferitelor metode de cercetare: observația, experimentul, ancheta, interviul,
cercetarea documentelor școlare, se înregistrează date semnificative referitoare la
variabilele independente, variabilele dependente, condițiile de desfășurare, obstacolele
apărute, rezultatele școlare, comportamentele subiecților, opiniile acestora.
4. Analiza, prelucrarea și interpretarea datelor obținute. În urma aplicării diferitelor
metode de cercetare datele obținute se prezintă adeseori sub formă cantitativă, ceea ce
înseamnă că pot fi prelucrate statistic. În cercetările pedagogice se recurge la condensarea
datelor în: tabele, grafice, diagrame, se calculează procentaje, indici statistici (media,
mediana, modulul, amplitudinea, abaterea medie, dispersia, abaterea standard), se
utilizează aparatul statistico-matematic (testele z, t etc.) pentru a stabili dacă diferențele
dintre grupurile experimentale și cele de control sunt statistic semnificative, se realizează
inferențe statistice.
5. Elaboararea concluziilor cercetării se bazează pe analiza, prelucrarea și
interpretarea datelor cercetării. Se stabilesc concluziile finale prin raportare permanentă
la fiecare din obiectivele și ipotezele cercetării. Concluziile desprinse în urma
investigațiilor sunt însoțite de comentarii critice ale cercetătorului, de analizele, reflecțiile
și evaluările proprii, de completări, propuneri și sugestii.
6. Valorificarea cercetării presupune ca activitatea desfășurată de cercetător poate fi
valorificată și popularizată în mai multe forme, cum ar fi: elaborarea de rapoarte ale
cercetării, referate, comunicări științifice, studii sau articole în reviste de specialitate,
lucrări metodico-științifice pentru obținerea gradului didactic I, teze de doctorat, cărți.
7. Introducerea, diseminarea noului în practica educativă se realizează cu scopul
optimizării activității educaționale în general, ceea ce implică popularizarea rezultatelor
pozitive ale cercetărilor pedagogice pentru a putea fi preluate de practicieni și introduse
în practica educativă curentă, ajungându-se astfel la generalizarea lor.
Metode și tehnici de cercetare în științele educației
Desfășurarea unei cercetări pedagogice implică utilizarea unui ansamblu de metode,
procedee și tehnici de cercetare. Metoda reprezintă modalitatea principală de descoperire
a adevărului, procedeul reprezintă un detaliu particular al metodei iar tehnicile sunt
formele concrete pe care le îmbracă metoda. În cercetarea pedagogică se utilizează
metode și procedee din sfera metodologiei generale, care sunt folosite de majoritatea
științelor, ca de exemplu observația și experimentul și metode și procedee aparținând
sferei metodologiei particulare, proprii domeniului educației, ca de exemplu metoda
cercetării documentelor școlare și metoda cercetării produselor activității elevilor. În ceea
ce privește utilizarea metodelor în cercetarea pedagogică, trebuie să menționăm faptul că
de obicei acestea nu se utilizează izolat ci integrate în sisteme metodologice, în cadrul
cărora acestea interacționează și se completează unele pe altele.
Metoda observației presupune urmărirea intenționată și sistematică a fenomenelor
specifice educației, fără nici o intervenție din partea cercetătorului, în scopul explicării,
înțelegerii și ameliorării lor. După natura observației, aceasta poate fi:
•spontană – cercetarea nu este orientată de scopuri precise;
•indusă, creată deliberat – cercetarea are la bază un anumit scop, obiective clare, o
ipoteză, un protocol de observație cu indicatori de observație bine delimitați.
Cerințele pe care trebuie să le îndeplinească o observație științifică sunt (Bocoș,
2003, pp. 75-76): precizarea scopurilor și obiectivelor observației; asigurarea condițiilor
de desfășurarea naturală a fenomenului educațional studiat; înregistrarea și descrierea cât
mai detaliată a datelor; consemnarea promptă, imediată atât a faptelor pedagogice
derulate cât și a datelor observației; urmărirea aceluiași fenomen în ipostaze, condiții și
împrejurări diferite; finalizarea observării cu explicarea fenomenelor educaționale,
formularea de concluzii, aprecieri și propuneri.
Principalul instrument utilizat în aplicarea acestei metode este protocolul de
observație. În practica didactică se utilizează diverse tipuri de protocoale de observație,
care au anumite structuri ce permit clasificarea și consemnarea datelor observației. Multe
aspecte din practica educațională pot fi supuse observației, ca de exemplu: activitatea de
predare a cadrului didactic, activitatea de învățare a elevului, activitatea de evaluare,
relaționarea elevilor în cadrul orei.
Metoda observației prezintă avantajul că se poate efectua în orice moment al
activității profesorului cu elevii, fără a solicita condiții speciale de cercetare. Una din
limitele acestei metode constă în faptul că prin intermediul ei sunt surprinse consecințele,
efectele și nu cauzele care generează anumite fenomene.
Experimentul psihopedagogic este o metodă de cercetare prin provocarea unor
fenomene psihice și educaționale, în condiții bine determinate cu scopul de a găsi sau
verifica o ipoteză. Experimentul psihopedagogic presupune intervenția cercetătorului,
modificarea intenționată a condițiilor de apariție și desfășurare a fenomenelor
educaționale, în vederea studierii lor, identificării și evaluării factorilor care le
influențează. Prin această metodă se urmărește testarea unor ipoteze prin măsurarea și
analiza efectelor unei variabile independente asupra variabilei dependente. De exemplu,
într-un experiment psihopedagogic se presupune că o comunicare eficientă a părinților cu
adolescenții (variabila independentă) conduce la eliminarea formelor de devianță școlară
(variabila dependentă).
Variabila independentă se referă la schimbările sau modificările introduse de
cercetător în desfășurarea fenomenelor educaționale, iar variabila dependentă se referă la
efectele constatate în urma introducerii variabilei independente.
Etapele parcurse în desfășurarea unui experiment psihopedagogic sunt:
•etapa preexperimentală, constatativă; se stabilește nivelul existent în momentul
inițierii experimentului, se măsoară nivelul variabilei dependente pe ambele grupuri:
experimental și de control. Este important ca în această fază cele două grupuri să fie
cât mai apropiate sub aspectul variabilei urmărite, pentru a le putea considera
comparabile;
•etapa experimentală; se introduce la grupul experimental variabila independentă, în
timp ce la grupele de control se lucrează la fel ca înainte;
•etapa postexperimentală; constă în măsurarea variabilei dependente în ambele
grupuri, folosindu-se probe similare, se compară datele de start cu cele finale și se
stabilește relevanța diferențelor obținute, ceea ce conduce la confirmarea sau
infirmarea ipotezei cercetării;
•etapa de retest; stabilește la un interval de timp, soliditatea, durabilitatea efectelor
produse prin experiment.
Reușita experimentului depinde atât de valoarea ipotezei cât și de calitatea
montajului experimental. Aceasta implică, fie utilizarea unui singur grup de subiecți
(eșantioane unice), fie a mai multor grupe de subiecți (eșantioane paralele). În cazul
eșantioanelor paralele se delimitează grupul experimental (la care se introduce variabila
independentă și se urmărește variabila dependentă) și grupul de control (la care se
urmărește variabila dependentă fără a se introduce variabila independentă).
Metoda anchetei presupune culegerea de opinii, atitudini, motivații, interese,
comportamente, aspirații de la o masă mare de subiecți în legătură cu anumite fenomene
educaționale. Instrumentul utilizat în desfășurarea anchetei este chestionarul. Acesta
constă într-un set de întrebări, orale sau scrise, structurate într-o anumită succesiune, pe
baza unor considerente logice și psihologice.
În funcție de calea de comunicare distingem: ancheta orală sau directă (subiecții
răspund oral la întrebările care le sunt citite din chestionare) și ancheta scrisă sau
indirectă (subiecții răspund în scris la întrebări).
Etapele parcurse în realizarea unei anchete sunt: precizarea clară a temei și a
obiectivelor urmărite, stabilirea eșantionului de subiecți, elaborarea instrumenteler de
investigație, realizarea anchetei pe teren, analiza și prelucrarea cantitativă și calitativă a
datelor culese.
Chestionarul cuprinde două părți: o parte introductivă în care se motivează
necesitatea aplicării chestionarului, se fac recomandări referitoare la modul de completare
al chestionarului și întrebările propriu-zise. Reușita unei anchete depinde în mare măsură
de calitatea chestionarului. În realizarea acestuia trebuie să se țină seama de următoarele
aspecte: delimitarea clară a problemei de cercetat, operaționalizarea conceptelor cu care
se lucrează, adecvarea întrebărilor la tema și ipoteza cercetării, formularea lor în mod clar
și accesibil subiecților.
În funcție de conținut întrebările pot fi:
•factuale (vizează evenimentele petrecute în viața celor chestionați, însușirile,
caracteristicile acestora, elemente de comportament etc.);
•de opinie (vizează părerile, atitudinile, motivațiile celor chestionați);
•de cunoștințe (urmăresc evaluarea nivelului de cultură, a preocupărilor intelectuale
ale subiecților);
După forma de înregistrare a răspunsurilor, întrebările sunt:
•deschise (subiecții construiesc răspunsurile în varianta proprie);
•închise (din mai multe variante posibile subiecții o aleg pe cea corespunzătoare);
•mixte/semideschise/semiînchise (subiectului i se cere atât încercuirea unuia din
codurile atașate variantelor de răspuns cât și explicitarea situației neexplicitate).
Chestionarul trebuie să cuprindă întrebări relevante pentru tema propusă spre
cercetare, formulate clar și corect.
Interviul este o metodă de cercetare prin care se urmărește obținerea de informații
de la subiecții investigați prin adresarea unor întrebări și primirea răspunsurilor.
Aplicarea interviului necesită o pregătire specială atât pentru cercetător cât și pentru
interlocutor. Eficiența acestei metode este condiționată de mai multe cerințe: asigurarea
unei atmosfere de încredere, care să invite la declarații sincere din partea celor
intervievați, asigurarea discreției și anonimatului în legătură cu răspunsurile date,
utilizarea unui limbaj accesibil, evitarea atitudinii autoritare, ironice a cercetătorului,
flexibilitatea în comportament pentru a angaja intervievatul într-o discuție liberă și
sinceră. Prezentăm în continuare o taxonomie a interviurilor (Bocoș, 2003, pp. 103-104):
După genul convorbirii sunt: interviuri față în față și interviuri prin telefon.
După numărul de subiecți intervievați sunt: interviuri individuale și interviuri de
grup.
După gradul de libertate în formularea întrebărilor de către cercetător se disting:
interviuri structurate (presupun aplicarea unui chestionar standardizat, în cadrul unei
anchete directe); interviuri semistructurate/ghidate (se realizează prin intermediul unui
ghid de interviu care este un plan orientativ al celui care conduce convorbirea) și
interviuri nestructurate/informale/nondirective/de profunzime (presupun desfășurarea de
discuții libere, spontane cu subiecții intervievați);
După modul de alcătuire distingem: interviuri special organizate de cercetător și cu
grupuri spontane și informale.
Metoda cercetării produselor activității constă în analiza materialelor realizate de
elevi: lucrări scrise, teze, referate, portofolii, albume etc., în cadrul activității din școală
sau în afara ei. Aceste produse sunt obiectivări ale demersurilor și rezultatelor elevilor și
reflectă calitatea procesului instructiv-educativ, nivelul de pregătire al elevilor, dar și
aspecte legate de personalitatea acestora. Datele obținute sunt de regulă corelate cu
informațiile culese în urma aplicării altor metode de cercetare.
Metoda cercetării documentelor școlare permite colectarea de date referitoare la
activitatea cadrelor didactice și a elevilor și analiza acestora. Pot fi studiate: materiale
care reflectă activitatea cadrelor didactice (planificări calendaristice, proiectarea unităților
de învățare, proiecte de activități didactice, fișe de caracterizare psihopedagogică ale
elevilor, teste de cunoștințe, referate etc.), documente școlare oficiale (planuri de
învățământ, regulamente, cataloage, rapoarte, orare etc.), sau documente de arhivă
(monografii, rapoarte de cercetare etc.). Analiza acestor materiale conduce la obținerea de
informații privind modul de gândire, competențele, aptitudinile, imaginația celor
implicați în actul educațional.
Studiul de caz este atât o metodă didactică cât și o metodă de cercetare. Ca metodă
de cercetare studiul de caz este utilizat frecvent și presupune investigarea și colectarea
unor date referitoare la anumiți subiecți, analiza și soluționarea lor prin formularea unor
concluzii și predicții.
Principalele etape care se parcurg în desfășurarea unui studiu de caz sunt:
•alegerea cazului;
•documentarea asupra cazului;
•analiza și interpretarea datelor;
•aplicarea modalităților de intervenție;
•formularea concluziilor referitoare la cazul studiat.
Metoda testelor se utilizează atât în evaluarea didactică cât și în cercetările
pedagogice. Ca instrument de cercetare testul este alcătuit dintr-un ansamblu de itemi
care vizează acumulările la nivel informativ și formativ ale elevilor, respectiv
identificarea prezenței sau absenței unor cunoștințe, capacități, competențe,
comportamente și strategii.
Itemul este o întrebare, o probă, o problemă, o temă sau o unitate de conținut care
reprezintă o componentă a testului.
După conținutul lor testele pot fi: psihologice; pedagogice; sociometrice.
După numărul de subiecți distingem teste: individuale; de grup; colective;
combinate.
Metoda comparativă este frecvent utilizată în cercetarea pedagogică. Ansamblul
transformărilor, schimbărilor și inovațiilor aplicate în cadrul derulării reformei reprezintă
rezultatul comparării sistemelor și proceselor de învățământ din diverse țări.
Foarte multe componente ale fenomenului educațional intră sub incidența
comparației: finalitățile educației, curriculum-ul național, structura sistemului național de
educație, modul de finanțare a educației naționale, formarea formatorilor, gradul de
democratizare, descentralizare și autonomie etc.
Tehnicile sociometrice sunt instrumente utilizate cu scopul investigării relațiilor
dintre membrii unui grup. Dintre acestea, mai des utilizate sunt testul sociometria și
matricea sociometrică.
Testul sociometric este un instrument de cercetare care cuprinde întrebări care îi
solicită pe elevi să-și exprime preferințele, respingerile față de membrii grupului din care
fac parte.
Matricea sociometrică reprezintă un instrument de cercetare care constă într-un tabel
cu două intrări care reflectă datele testului sociometric.
Sociograma presupune prezentarea grafică a rezultatelor obținute în urma aplicării
testului sociometric.
Metodele de cercetare pedagogică utilizate eficient permit obținerea unor rezultate
care pot fi cuantificate în creșterea calității procesului instructiv-educativ, întrucât
cercetarea conduce și la inovare. Între cercetare și inovare se stabilește o relație reciprocă:
ele se potențează una pe alta. Din cercetare derivă în mod frecvent modele ale
fenomenului educativ care se traduc în practici inovatoare. La rândul lor, aceste practici
contribuie la modificarea perspectivelor din care cercetătorii analizează, explică și înțeleg
procesele și structurile pedagogice. Activitatea de cercetare trebuie să favorizeze reflecții
asupra practicii ca mijloc de luare a deciziilor curriculare. Această reflecție și revizuire
continuă a procesului de predare-învățare aduce în prim plan necesitatea ca profesorii să
devină cercetători în clasele lor.
Prin urmare, cercetarea pedagogic ă îndeplinește funcții variate. Funcția sa prioritară
constă în contribuția ei la dezvoltarea conceptelor, ideilor fundamentale care vor
îmbunătăți percepția asupra fenomenelor educative, permițând astfel un aport indirect la
desfășurarea unui învățământ calitativ superior. Cercetarea permite dezvoltarea unor
modele ale activității educative, adoptarea unor strategii didactice, elaborarea unor
materiale didactice, care reprezintă un suport pentru reînnoirea efectivă și concretă a
învățământului. Cercetarea permite evaluarea efectelor proceselor de reorganizare,
restructurare și inovare din sistemul de învățământ, aprecierea programelor și a școlilor,
facilitând astfel luarea deciziilor.
Pornind de la considerentul c ă cercetarea este un mijloc și o soluție de inovare, este
necesar ca activitatea de cercetare a cadrelor didactice să fie stimulată permanent. În acest
sens trebuie promovate: formarea de echipe de cercetători dintre profesori de diferite
niveluri, identificarea modalităților de sprijinire a profesorilor care, interesați și pregătiți
pentru cercetare pedagogică, au nevoie de resurse mai centrate pe domeniul lor de
activitate didactică.
2. EDUCAȚIA
2.1. Delimitări conceptuale
2.2. Acțiunea educațională
2.3. Formele și funcțiile educației
2.4. Dreptul la educație
2.5. Educația și problematica lumii contemporane
2.6. Educația permanentă
2.1. Delimitări conceptuale
Educația constituie obiectul de studiu al pedagogiei. Etimologia cuvântului
„educație” este de origine latină și are următoarele sensuri: educatio-creștere, hrănire,
formare; educo-educare-a crește, a hrăni, a forma, a instrui; educo-educere- a scoate din,
a ridica, a înălța.
Educația cuprinde ansamblul influențelor, acțiunilor, activităților desfășurate pentru
formarea, dezvoltarea, modelarea personalității umane, pentru integrarea sa optimă în
societate. Educația reprezintă activitatea socială complexă constituită din ansamblul
acțiunilor conștiente, sistematice și organizate, desfășurate cu scopul formării și
dezvoltării personalității umane în concordanță cu nivelul de dezvoltare al societății.
Educația este în strânsă interdependență cu celelalte sectoare sociale, contribuind la
dezvoltarea acestora. Dacă educația de bază, inițială a unei persoane este temeinică și
eficientă aceasta conduce cu siguranță la auotoeducația continuă a acelei persoane. Pentru
a surprinde mai bine semnificațiile conceptului de educație prezentăm în continuare
câteva definiții date acesteia:
Educația este definită de Gaston Mialaret ca fiind: o activitate organizată instituțional
conform unor finalități pedagogice; un produs al activității, determinabil și adaptabil la
cerințele societății; un proces, angajat între mai multe ființe umane, aflate în diferite
relații de comunicare și de „modificare reciprocă” (Mialaret, apud Cristea, 2000, p.108).
Educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului,
iar scopul educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este
susceptibil (Kant, apud Cucoș, 1998, p.26).
Educația este acțiunea de formare a individului pentru el însuși, dezvoltându-i-se o
multitudine de interese (Herbart, apud Cucoș, 1998, p.26).
2.2. Acțiunea educațională
Acțiunea educațională reprezintă un subsistem al activității pedagogice, care scoate
în evidență relațiile complexe care se stabilesc între agenții educaționali, precum și
efectele apărute în urma intervențiilor acestora. Prezentăm în continuare un model al
acțiunii educaționale.
Figura 2.1. Structura acțiunii educaționale (Nicola, 2000, p. 29)
S – reprezintă subiectul acțiunii educaționale sau „educatorul”. Acesta poate fi
individual sau colectiv: părinții, bunicii, educatoarea, învățătoarea, cadrele didactice, alte
persoane.
O – reprezintă obiectul acțiunii educaționale sau „educatul”. Și acesta poate fi,
individual sau colectiv: copilul, preșcolarul, elevul, studentul, adultul aflat în diferite
situații educaționale.
S’ – este subiectivitatea obiectului educației și exprimă totalitatea caracteristicilor
acestuia. Scoate în evidență dimensiunea subiectivă a existenței obiectului.
C.o. – este comportamentul obiectivat al obiectului și cuprinde totalitatea reacțiilor
acestuia apărute în urma exercitării influențelor educative.
I.e., Sc.e., Ob.e. – reprezintă finalitățile acțiunii educaționale, care imprimă acesteia
un sens teleologic. Prin raportare la I.e. (idealul educațional), Sc.e. (scopurile
educaționale) și Ob.e. (obiectivele educaționale), subiectul își orientează acțiunea
educațională.
D – este dispozitivul pedagogic ce cuprinde metodele, procedeele, mijloacele
pedagogice utilizate de subiect în acțiunea educațională.
M.e. – sunt mesajele educaționale adică conținutul comunicării care se realizează
între subiect și obiect, care servesc la conducerea de către subiect a procesului de formare
și dezvoltare a obiectului. Comunicarea pedagogică poate fi considerată o comunicare
totală cuprinzând comunicarea verbală, nonverbală și paraverbală.
A – este ambianța educațională și cuprinde ansamblul stărilor afective ale subiectului
și obiectului, care influențează acțiunea educațională.
C.i.e. – reprezintă conexiunea inversă externă care oferă subiectului informații în
legătură cu efectele acțiunii exercitate asupra obiectului, a modalității și a nivelului la
care au fost asimilate mesajele transmise, pentru ca pe baza lor să-și regleze în continuare
strategia pe care o va întreprinde.
C.i.i. – reprezintă conexiunea inversă internă, adică circuitul care se stabilește între
obiect și comportamentul său, având rol de autocontrol și autodirijare a propriei formări
și dezvoltări.S.
E.
DSI.e.
Sc.
e.
Ob
.e.S’O
C.o.
C.i.e.C.i.i.M.e.
A
S.E. – situația educațională vizează determinarea social-obiectivă a acțiunii
educaționale (condiții materiale și spirituale specifice unei etape concrete din dezvoltarea
societății).
Fiecare din componentele sistemului acțiunii educaționale se află în relație reciprocă
cu celelalte și cu sistemul în ansamblul său. Prin intermediul acestor relații sistemul se
reglează și se autoreglează continuu.
2.3. Formele și funcțiile educației
Formele educației
Influențele educative acționează permanent asupra fiecărei persoane. În funcție de
caracterul acestora: sistematizat, organizat, spontan, putem clasifica formele educației în:
educație formală, nonformală și informală. Formele educației reprezintă modalitățile în
care se realizează acțiunea educațională.
Educația formală se realizează în cadrul instituțiilor specializate (grădinițe, școli,
universități, centre de perfecționare etc.), cu scopul formării și dezvoltării personalității
umane în plan intelectual, moral, estetic, fizic și tehnologic, pe baza unor documente
oficiale (planuri de învățământ, programe școlare, manuale școlare, cursuri etc.).
„Educația formală valorifică activitatea de educație/instruire organizată în cadrul
sistemului de învățământ sub îndrumarea unor cadre didactice specializate” (Cristea,
2000, pp. 112-113).
Educația nonformală reprezintă ansamblul acțiunilor instructiv-educative realizate
într-un cadru instituționalizat extrașcolar. Educația nonformală include: activități situate
în afara clasei (cercuri pe discipline de învățământ, cercuri interdisciplinare, cercuri
tematice-transdisciplinare; ansambluri sportive, artistice, culturale; întreceri, competiții,
concursuri, olimpiade școlare) și activități situate în afara școlii (activități perișcolare:
excursii, vizite, tabere, cluburi, universități populare, vizionări de spectacole, expoziții,
mediatecă, videotecă, discotecă, instruire asistată de calculator etc. și activități
parașcolare: cursuri de perfecționare, reciclare-cu programe speciale de educație
permanentă).
Participarea la activitățile educative nonformale este la libera alegere a elevilor. Ei
pot participa în funcție de dorința de a-și petrece timpul liber la diverse activități
desfășurate la cluburile copiilor, în tabere școlare etc.
Educația informală cuprinde ansamblul influențelor cu efecte educative pedagogice
exercitate în mod spontan și continuu asupra personalității umane. Aceste influențe care
se răsfrâng asupra individului în practica de toate zilele, la nivelul familiei, localității,
grupurilor sociale, comunității și al mass-mediei, acționează neintenționat și adeseori sunt
infuzate inconștient în gândirea și comportamentele indivizilor. Considerăm că educația
corespunzătoare din familie reprezintă baza dezvoltării ulterioare a fiecărui individ.
Climatul familial adecvat, modelele de comportament ale părinților, regimul vieții în
familie în general sunt determinante pentru copilul în formare.
Funcțiile educației
Funcțiile educației derivă din implicațiile psihosociale ale activității de formare și
dezvoltare a personalității umane și din finalitățile pedagogice stabilite la nivelul
macrosistemului educațional, într-o anumită perioadă de dezvoltare a societății.
Funcția centrală a educației este aceea de formare și dezvoltare permanentă a
personalității individului cu scopul integrării sociale optime. Realizarea acestei funcții
centrale a educației implică promovarea funcțiilor principale, care asigură integrarea
individului în domeniile esențiale ale vieții sociale.
Prezentăm cele mai importante funcții ale educației (Cristea, 2000, pp.160-164):
•Funcția politică a educației vizează formarea și dezvoltarea personalității umane în
cadrul procesului complex de integrare socială a acesteia, proiectat si realizat prin
intermediul însușirii și al aplicării normelor și valorilor de organizare a comunităților
umane. Această funcție urmărește pregătirea individului pentru integrarea sa activă
•Funcția economică a educației vizează formarea și dezvoltarea personalității umane
în cadrul procesului de producție, ca principala forță de muncă. Această funcție
urmărește valorificarea potențialului bio-psiho-social al personalității în vederea
integrării sale într-o activitate productivă.
•Funcția culturală a educației vizează formarea și dezvoltarea personalității umane în
cadrul procesului de selectare, transmitere și asimilare a valorilor spirituale. Această
funcție devine implicit funcție axiologică a educației prin activitatea de valorizare a
experienței umane obiectivată în valori spirituale și materiale.
Din funcțiile principale se desprind și unele funcții derivate cum sunt:
•funcția de propagandă;
•funcția de protecție socială;
•funcția de specializare profesională;
•funcția de asistență socioeconomică;
•funcția de informare;
•funcția de culturalizare în masă.
Ioan Nicola (2000, pp. 27- 28), menționează următoarele funcții ale educației: funcția
de selectare și de transmitere a valorilor de la societate la individ; funcția de dezvoltare
conștientă a potențialului biopsihic al omului; funcția de pregătire a omului pentru
integrarea activă în viața socială.
Analiza funcțiilor educației scoate în evidență complexitatea și importanța acesteia.
Într-o societate democratică educația trebuie să fie în centrul vieții sociale, deoarece
educația reprezintă un factor de progres și echilibru socio-cultural.
2.4. Dreptul la educație
Dreptul la educație este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, alături de
dreptul la viață, la muncă, la cultură, la libertate, la vot etc. Principalele documente de
drept internațional și național care stipulează dreptul la educație sunt: Declarația
universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile economice,
sociale și culturale, Declarația drepturilor copilului, Constituția României, Legea
Învățământului.
Declarația universală a Drepturilor Omului , adoptată și proclamată de
Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția 217 (III) din 10
decembrie 1948, prevede prin Articolul 26, dreptul la educație:
„1. Orice persoană are dreptul la educație. Educația trebuie să fie gratuită, cel puțin
în ce privește învățământul elementar și de bază. Învățământul elementar este obligatoriu.
Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie accesibil tuturor; accesul la studii
superioare trebuie să fie deschis tuturor pe baza deplinei egalități, în funcție de merit.
2. Educația trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și
întărirea respectului pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale. Ea
trebuie să stimuleze înțelegerea, toleranța și prietenia între toate popoarele și între
grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor
Unite pentru menținerea păcii.
3. Părinții au, cu prioritate, dreptul să aleagă felul educației care urmează să fie dată
copiilor lor.”
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale,
adoptat și deschis spre semnare de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la
16 decembrie 1966 prin Rezoluția 2200A (XXI). Intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976,
conform dispozițiilor art.27. (România a ratificat Pactul la 9 decembrie 1974), cuprinde
Articolele 13 și 14 care prevăd dreptul la educație:
Articolul 13:
„1. Statele părți la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la
educație. Ele sunt de acord că educația trebuie să urmărească deplina dezvoltare a
personalității umane și a simțului demnității sale și să întărească respectarea drepturilor
omului și libertăților fundamentale. Pe lângă aceasta, ele sunt de acord ca prin educație
orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă, că
educația trebuie să favorizeze înțelegerea, toleranța și prietenia între toate națiunile și
toate grupurile rasiale, etnice sau religioase și să încurajeze dezvoltarea activităților
Națiunilor Unite pentru menținerea păcii.
2. Statele părți la prezentul Pact recunosc că în vederea asigurării deplinei exercitări
a acestui drept:
a) învățământul primar trebuie să fie obligatoriu și accesibil tuturor în mod gratuit;
b) învățământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învățământul secundar
tehnic și profesional, trebuie să fie generalizat și să devină accesibil tuturor prin toate
mijloacele potrivite și în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuității lui;
c) învățământul superior trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate, în
funcție de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite și în special prin
introducerea treptată a gratuității;
d) educația de bază trebuie încurajată sau intensificată cât mai mult posibil, pentru
persoanele care nu au primit-o până la capăt;
e) trebuie să se urmărească activ dezvoltarea unei rețele școlare la toate nivelurile, să
se stabilească un sistem adecvat de burse și să se amelioreze în mod activ condițiile
materiale ale personalului didactic.
3. Statele părți la prezentul pact se angajează să respecte libertatea părinților și,
atunci când e cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituții de învățământ
altele decât cele ale autorităților publice, dar conforme cu normele minimale pe care le
poate prescrie sau aproba statul în materie de educație și de a asigura educația religioasă
și morală a copiilor lor în conformitate cu propriile convingeri.”
Articolul 14:
„Orice stat parte la prezentul Pact care în momentul în care devine parte nu a putut
încă asigura în teritoriul său metropolitan sau în teritoriile aflate sub jurisdicția sa,
obligativitatea și gratuitatea învățământului primar, se angajează să stabilească și să
adopte, într-un termen de doi ani, un plan detaliat de măsuri necesare pentru a realiza
treptat, într-un număr rezonabil de ani, fixat prin acest plan, deplina aplicare a
principiului învățământului primar obligatoriu și gratuit pentru toți.”
Declarația drepturilor copilului, proclamată de Adunarea generală a Organizației
Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1959 (rezoluția 1386 (XIV)) prevede: „Copilul are
dreptul de a primi o educație, care va fi gratuită și obligatorie, cel puțin în stadiile
elementare. Educația primită va promova cultura sa generală și îi va da putința să-și
dezvolte, în condiții egale, aptitudinile, judecata individuală și simțul răspunderii morale
și sociale și să devină un membru util societății.”
Constituția României , Articolul 32:
„1. Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin
învățământul liceal și cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte
forme de instrucție și de perfecționare.
2. Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română. În condițiile legii,
învățământul se poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională.
3. Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța limba lor
maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalitățile de
exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.
4. Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii.
5. Instituțiile de învățământ, inclusiv cele particulare, se înființează și își desfășoară
activitatea în condițiile legii.
6. Autonomia univesitară este garantată.
7. Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice
fiecărui cult. În școlile de stat învățământul religios este organizat și garantat prin lege.”
Legea Învățământului, adoptată în 24 iulie 1995 și modificată în 1999, cuprinde
Articolul 5 care prevede dreptul la educație: „Cetățenii României au drepturi egale de
acces la toate nivelurile și formele de învățământ, indiferent de condiția socială și
materială, de sex, rasă, naționalitate, apartenență politică sau religioasă.”
2.5. Educația și problematica lumii contemporane
Societatea actuală se caracterizează prin schimbări continue în toate planurile:
social, economic, politic, cultural. Toate acestea au condus la unele schimbări și în planul
educațional. Educația, ca fenomen social fundamental, trebuie să răspundă continuu, prin
structură, obiective și conținut, schimbărilor, exigențelor și problemelor societății. Este
adevărat că, prin analiza comparativă, se pot identifica uneori, diferențe mari atât între
societăți, cât și între sistemele de învățământ din anumite state, la un moment dat.
Rezolvarea problemelor și a diferențelor existente în plan educațional se poate
realiza prin abordarea globală a acestora și prin găsirea celor mai eficiente mijloace care
trebuie utilizate pentru depășirea lor. În acest sens Clubul de la Roma înființat în 1968 și
condus de Aurelio Peccei a introdus conceptul de „problematica lumii contemporane”.
Acest concept scoate în evidență caracteristicile societății de azi și necesitatea găsirii
unor soluții la problemele cu care se confruntă omenirea. Pentru prevenirea și rezolvarea
unor probleme ca poluarea, conflictele dintre națiuni, creșterea demografică, maladii
grave etc., se impune cu siguranță implicarea specialiștilor din diverse domenii.
Specialiștii din domeniul educației, în urma analizei problemelor existente, au propus
implementarea „noilor educații” sau a unor conținuturi noi ca:
•educația relativă la mediu;
•educația pentru bună înțelegere și pace;
•educația pentru participare și democrație;
•educația în materie de populație;
•educația pentru o nouă ordine internațională;
•educația pentru comunicare și pentru mass-media;
•eduacția pentru schimbare și dezvoltare;
•educația nutrițională;
•educația casnică modernă.
Implementarea „noilor educații” presupune elaborarea și aplicarea unor strategii
pedagogice speciale:
•Strategia infuzională care presupune cuprinderea conținuturilor și metodologiei
specifice noilor educații în aria unor discipline școlare diferite și a unor dimensiuni
ale educației diferite. De exemplu, problemele educației pentru comunicare și mass-
media sunt abordate simultan la limba și literatura română și străină, psihologie,
pedagogie, sociologie etc., dar și la nivelul mai multor dimensiuni ale educației
(intelectuală, morală, estetică și tehnologică).
•Strategia modulară/disciplinară presupune includerea unui „modul” din noile educații
în cadrul unor discipline de studiu integrate la nivelul unor trepte școlare dar și la
nivelul unor dimensiuni ale educației. De exemplu, „educația ecologică” este
abordată ca „modul” în cadrul biologiei, în învățământul liceal, cu obiective specifice
dimensiunii educației intelectuale.
•Strategia disciplinară presupune constituirea unei discipline școlare distincte pe baza
conținutului specific unui tip din noile educații. De exemplu, educația nutrițională
apare ca disciplină de învățământ integrată în planul de învățământ, cu obiective și
metodologie precizate în programa școlară.
•Strategia transdisciplinară presupune abordarea „noilor educații” la nivelul unor
sinteze științifice propuse de echipe de profesori. De exemplu, problemele legate de
educația pentru schimbare și dezvoltare sunt abordate de o echipă formată din
profesori de economie, filosofie, sociologie, psihologie, pedagogie, biologie,
geografie etc., în cadrul unor lecții de sinteză, seminarii, conferințe, dezbateri.
Deși s-au propus diverse strategii de implementare a noilor educații, soluția
rezolvării problemelor actuale existente în lume trebuie să vină din mai multe direcții:
socială, politică, economică etc. Educația singură nu va putea face față valurilor de
probleme și de situații complexe care vor apărea tot mai des, decât prin acțiuni
convergente cu alte sectoare ale societății.
2.6. Educația permanentă
Conceptul de educație permanentă a fost lansat de Comitetul pentru educația
adulților din Anglia în 1919. Ideea educației permanente a apărut în sistemul educației
adulților, deoarece reprezenta o modalitate de completare a instruirii realizată la vârsta
copilăriei și adolescenței.
Importanța care se acordă astăzi educației permanente se datorează transformărilor
social-economice profunde petrecute în lume, revoluției tehnico-științifice, care au
condus la creșterea volumului de cunoștințe și informații.
Principalele argumente care susțin necesitatea educației permanente sunt:
•instruirea și educația nu se pot limita la anii școlarității ci trebuie extinse pe durata
întregii vieți;
•educația este un fenomen care modelează multiplu și profund personalitatea fiecărui
individ;
•educația facilitează adaptarea socială, profesională și culturală continuă a indivizilor.
Educația permanentă presupune integrarea într-un sistem unic a educației copiilor,
tineretului și adulților. O astfel de viziune integrativă determină modificări de substanță
în organizarea educației școlare și a educației adulților. La nivelul educației școlare se va
urmări: echilibrarea raportului dintre latura informativă și cea formativă a procesului de
învățământ, dezvoltarea creativității elevilor, formarea și dezvoltarea aptitudinilor de
sociabilitate, a idealurilor umaniste și a comportamentelor sociale pozitive. La nivelul
educației adulților se va urmări: crearea formelor, metodelor și mijloacelor capabile să
contribuie la adaptarea optimă a indivizilor la condițiile existente, înzestrarea adulților cu
instrumentele intelectuale și afective, dezvoltarea aptitudinilor, talentelor, creativității și
personalității în ansamblu, dezvoltarea capacităților de autoeducație și autodidaxie.
Educația permanentă reprezintă un concept pedagogic fundamental care înglobează
toate formele educației (formală, nonformală, informală), dimensiunile educației
(intelectuală, morală, estetică, fizică, tehnologică etc.) și stadiile educației (copiilor,
tinerilor și adulților).
Realizarea educației permanente presupune trecerea de la heteroeducație (educația
prin alții) la autoeducație. Educația (prin alții) dezvoltă condițiile esențiale (atitudini,
motivații, capacități, deprinderi, cunoștințe, tehnici de muncă intelectuală) pentru apariția
autoeducației, care este o activitate desfășurată conștient, sistematic cu scopul realizării
depline a propriei personalități.
Autoeducația este o consecință a educației permanente și se formează treptat, de-a
lungul școlarității, prin însușirea de către elevi a tehnicilor de muncă intelectuală, care le
permit dobândirea de noi cunoștințe, competențe prin efort propriu.
Obiectivele educației permanente vizează: dezvoltarea capacității de înțelegere a
necesității învățării continue, dobândirea tehnicilor de muncă intelectuală, dezvoltarea
capacității de adaptare la schimbările care au loc în toate domeniile de activitate,
formarea și dezvoltarea deprinderilor de autoinstruire și autoperfecționare.
Realizarea acestor obiective presupune acțiuni convergente ale factorilor educației
permanente (școală, familie, mass-media, asociații cultural-educative, instituții cultural-
artistice, fundații etc.), eforturi de armonizare a formelor de instruire (sistematice sau
ocazionale, colective sau individuale), precum și un sistem educațional global, coerent,
care să asigure continuitatea între educația școlară și cea a adulților, între educație și
autoeducație.
Strategiile de implementare a educației permanente trebuie să aibă în vedere
următoarele aspecte (Jinga, Istrate, 2001, pp.175-176):
•realizarea unui studiu de diagnoză care să le ofere factorilor decizionali o radiografie
cât mai clară a sistemului de educație permanentă din țara noastră, realizată în
ansamblu și pe domenii (famile, școală, instituții cultural-artistice, mass-media,
organizații profesionale) și evidențierea avantajelor și limitelor;
•realizarea unui studiu comparat între sistemul de învățământ românesc și principalele
sisteme similare din Europa și din lume, la care să se adauge orientările și tendințele
semnalate de organismele specializate în acest domeniu;
•realizarea unui studiu de prognoză elaborat pe baza realităților societății românești și
a evoluției ei probabile în perspectiva următoarelor decenii;
•reproiectarea sistemului de învățământ, a finalităților de ansamblu și ale diferitelor
tipuri de școli și cicluri de învățământ, reproiectarea conținuturilor, a formelor și
metodelor de instruire și educare;
•reproiectarea sistemului instituțional al educației permanente, a relațiilor dintre
subsistemele acestuia.
Educația permanentă este un concept specific educației contemporane care vizează
întreaga viață a individului și cuprinderea tuturor indivizilor și colectivităților umane.
3. EDUCABILITATEA
3.1. Conceptul de educabilitate
3.2. Factorii dezvoltării personalității
3.3. Puterea educației
3.4. Relația ereditate – mediu – educație
3.1. Conceptul de educabilitate
Educabilitatea este un concept pedagogic fundamental care definește relația de
interacțiune existentă între trei factori fundamentali: ereditatea, mediul și educația.
Educabilitatea reprezintă o caracteristică fundamentală a ființei umane care desemnează
capacitatea acesteia de formare, dezvoltare, modelare continuă.
Educabilitatea se manifestă în relația educator-educat. Educatorul vine în această
relație cu competențe general umane (echilibru biopsihic, însușiri de personalitate,
experiență de cunoaștere și de viață, disponibilitate de a relaționa) și cu competențe
profesionale (cultură generală, cultură de specialitate) și didactice (tact pedagogic, stil de
predare). Educatul vine în relație cu competențe general umane (echilibru biopsihic,
capacități de cunoaștere, de raportare afectivă și volitivă), cu o experiență de cunoaștere
în curs de constituire, cu o receptivitate nativă și dobândită pentru cunoaștere, cu
motivații interne și externe, cu disponibilitate de a comunica și de a răspunde solicitărilor,
cu capacitatea de a recepționa, prelucra și integra experiența transmisă, cu particularități
de sănătate fizică și mentală.
Educabilitatea este un ansamblu de șanse de a fi eficient ca educator și de a profita de
relația educațională cu cel educat, în sensul stimulării dezvoltării personalității acestuia.
O serie de condiții ca: acceptarea reciprocă, compatibilitatea psihologică, tipul de
autoritate pe care o impune educatorul, capacitățile individuale ale educatului favorizează
succesul în educație.
3.2. Factorii dezvoltării personalității
Abordarea conceptului de educabilitate presupune identificarea și analiza factorilor
care contribuie la formarea și dezvoltarea personalității.
Ereditatea definește o trăsătură biologică proprie organismelor vii și reprezintă
fenomenul transmiterii informației genetice de la ascendenți la descendenți. Ereditatea
este însușirea fundamentală a materiei vii de a transmite de la o generație la alta mesajele
de specificitate (ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic.
Patrimoniul ereditar al fiecărui individ rezultă din combinarea unităților genetice
materne și paterne. Posibilitățile de combinare a celor două categorii de unități genetice
sunt practic infinite. Transmiterea informațiilor genetice se face prin intermediul
cromozomilor, genelor și acizilor nucleici: A.D.N. (acidul dezoxiribonucleic) și A.R.N.
(acidul ribonucleic), moleculele acestor acizi conținând într-o formă codificată,
informația genetică. Organismele se diferențiază între ele prin genotip și fenotip.
Genotipul este totalitatea informației genetice aflată în stare latentă, înainte de intervenția
factorilor externi. Fenotipul reprezintă totalitatea caracteristicilor dobândite ca rezultat al
interacțiunii genotipului cu mediul. Ereditatea reprezintă ansamblul predispozițiilor cu
valoare polivalentă ce condiționează formele de reacție, nu caracterele indivizilor. Prin
ereditate se transmit:
•însușiri general umane (apartenența la specia umană, conformația somatică, structura
internă, tipul de sistem nervos, predispoziții pentru boli, însușiri ale analizatorilor
etc.);
•însușiri particulare, ce se transmit în interiorul unei linii de descendenți (grupa
sanguină, culoarea pielii, a ochilor, a părului, amprente digitale, trăsături fizice
particulare);
Deși cercetările privind ereditatea umană au o istorie relativ scurtă, câteva aspecte se
impun a fi subliniate:
•moștenirea ereditară apare ca un complex de predispoziții și potențialități, nu ca o
transmitere la descendenți a trăsăturilor ascendenților;
•diversitatea psihologică umană are cu siguranță și o rădăcină ereditară (constituție,
biotip, baze comportamentale etc.), dar nu se reduce la acestea;
•ceea ce ține de ereditate se poate manifesta în diverse etape de vârstă sau poate
rămâne în stare de latență pe tot parcursul vieții, în absența unui factor activator;
•ereditatea conferă unicitatea biologică ca premisă a unicității psihologice ;
•prin programul proceselor de creștere și maturizare, ereditatea creează premisele
unor momente de optimă intervenție din partea mediului educativ, în perioadele
sensibile. Anticiparea sau pierderea acestor perioade se poate dovedi ineficientă (de
exemplu achiziția limbajului, a mersului, a operațiilor gândirii);
•aceeași trăsătură psihică poate fi la persoane diferite rodul unor factori diferiți, la
unele persoane predominând ereditatea, iar la altele mediul sau educația fiind
decisive pentru formarea acelei trăsături.
Zestrea ereditară este o premisă necesară, dar nu și suficientă pentru dezvoltarea
personalității individului. Caracterul polivalent al eredității se exprimă prin faptul că se
pot forma trăsături diferite ale indivizilor, pe un fond ereditar asemănător, datorită
intervenției factorilor de mediu și educație. Astfel, ereditatea nu predetermină în mod
fatal anumite însușiri ale personalității umane. Rolul eredității în dezvoltarea individului
este de premisă naturală. Această premisă, cu acțiune probabilistă, poate oferi individului
o șansă (un avantaj) sau o neșansă (o tară). Prima poate fi ulterior valorificată sau nu, iar
a doua, în funcție de gravitate, poate fi compensată în diverse grade.
Toate fenomenele psihice sunt rezultatul interferenței factorilor ereditari cu
influențele de mediu, ponderea celor două categorii de factori cunoscând o dinamică
variabilă de la un fenomen la altul și de la un moment la altul. Structura psihologică a
personalității este rezultatul transformării structurii biologice sub influența educației, a
vieții sociale și culturale.
Mediul reprezintă ansamblul condițiilor fizice (naturale și artificiale) și socio-umane
ce intervin în dezvoltarea personalității unui individ, totalitatea elementelor cu care
individul interacționează, direct sau indirect, pe parcursul existenței sale.
Condițiile fizice naturale sunt cele geografice: climă, sol, vegetație, faună, relief,
care determină modul de viață și confortul material al indivizilor, influențând sănătatea,
alimentația, ritmul creșterii și al maturizării fizice.
Condițiile de mediu artificiale sunt cele oferite de domeniul economic (instituții,
administrație, mijloace de muncă, de transport, de comunicare), de domeniul politic
(conducerea comunităților umane) și de domeniul cultural (instituții de învățământ, de
cultură științifică, tehnică, artistică, instituții religioase).
Condițiile socio-umane se referă la ansamblul, structura și calitatea relațiilor
interumane constituite la nivelul grupurilor. Mediul social își exercită acțiunea pe două
planuri fundamentale: asigură păstrarea tuturor achizițiilor istoriei umane, oferind astfel
posibilitatea fiecărei generații de a prelua experiența umană în forma ei ultimă,
concentrată și perfecționată, scutind-o de repetări și reluări succesive ale unor tipuri de
activități; aceste produse ale culturii concentrează în ele și capacitățile psihice care le-au
generat, facilitând astfel transmiterea lor de la o generație la alta. Dacă în lumea animală
noile achiziții se fixează în tiparul ereditar, în cazul omului ele se fixează în rezultatele
muncii sale, iar transmiterea se realizează prin intermediul mediului social.
Caracteristic pentru specia umană este deci faptul că achizițiile sale se fixează nu
numai în modificări organice, ci și în fenomene de cultură. Mediul social este cel care
păstrează aceste fenomene și reprezintă o potențialitate virtuală pentru dezvoltarea tinerei
generații. De aceea o înțelegere adecvată a rolului mediului rezultă numai din raportarea
la celălalt factor, ereditatea. Mediul declanșează și actualizează predispozițiile ereditare și
se consideră că rolul mediului este mai pregnant în ceea ce este individual și personal, în
structura personalității unui individ, iar ceea ce este tipic depinde mai mult de ereditate.
Principalele medii educaționale sunt: familia, școala, biserica, instituțiile culturale,
mass-media, instituțiile extrașcolare.
Familia reprezintă primul mediu educațional, natural care exercită o influență
puternică asupra copilului. Familia are menirea de a-l introduce pe copil în cadrul valoric
al grupului de referință, de a-i forma primele conduite necesare în integrarea sa ulterioară.
Climatul familial constă în ambianța materială, spirituală și morală în care se formează și
se dezvoltă copiii. Un climat familial favorabil va influența pozitiv evoluția personalității
copilului.
Mediul familial carențial sau absența acestuia au efecte deosebit de grave și de lungă
durată asupra copilului. Majoritatea copiilor crescuți într-un astfel de mediu sunt expuși
mai multor riscuri, între care: lipsa de afectivitate maternă, care conduce la un complex
de particularități specifice, denumit de specialiști avitaminoza afectivă, întârzieri și
lacune în însușirea limbajului verbal, stimularea insuficientă a acțiunii de explorare a
mediului înconjurător etc. (Lăcuș, Mara, Crișan, Moldovan, 2004).
Școala este un mediu educațional deosebit de important. Educația din școală se
realizează în forme diverse, predominantă fiiind activitatea comună. Conținuturile ce se
transmit sistematic și continuu sunt selectate după criterii psihopedagogice, iar în
desfășurarea activităților educative se respectă principiile didactice. Cadrele didactice
care conduc activitățile didactice dețin pe lângă pregătirea de specialitate și o pregătire
psihopedagogică. Rolul acestora constă, atât în informarea, cât și în formarea elevilor. În
școală elevii asimilează un volum de cunoștințe, își formează priceperi și deprinderi, își
dezvoltă capacitățile cognitive și metacognitive.
Biserica, prin intermediul preotului, exercită asupra copilului în formare un
ansamblu de influențe educative. Acestea se realizează la început difuz, nesistematic, cu
ocazia ceremoniilor religioase, prin intermediul unor activități specifice: spovedanie,
catehizare, activități caritabile etc. Forma principală de educație religioasă o reprezintă
participarea la ceremoniile religioase, biserica exercitând și educație socială, civică,
morală etc.
Instituțiile culturale sunt medii prielnice de formare și informare a indivizilor.
Diversele activități desfășurate în case de cultură, muzee, teatre, biblioteci etc. reprezintă
modalități de formare a tinerilor, de educație a adulților, de pretecere a timpului liber.
Mass-media cuprinzând o gamă largă de mijloace: ziare, reviste, radiou, televiziune,
internet, reprezintă un alt factor educațional care vine să amplifice, să continue sau să
diversifice experiențele de cunoaștere și de trăire ale indivizilor. Se impune o selecție
riguroasă a mijloacelor de informare în masă, deoarece nu întotdeauna mesajele
distribuite sunt educative.
Instituțiile extrașcolare contribuie și ele la formarea și informarea indivizilor.
Activitățile desfășurate în cluburi, palate ale copiilor, asociații ale copiilor și tinerilor etc.,
în conformitate cu interesele, aptitudinile copiilor contribuie la formarea conștiinței și
conduitei proactive, prosociale, culturale.
Educația poate fi definită ca activitate specializată, specific umană, care mijlocește
și diversifică raportul dintre om și mediul său, favorizând dezvoltarea omului prin
intermediul societății și a societății prin intermediul omului. Din această perspectivă,
educația este liantul dintre potențialitatea de dezvoltare (ereditară) a individului și oferta
de oportunități oferite de mediu.
Evident dependentă de ceilalți factori și fără a avea puteri nelimitate (pentru că nu
poate compensa o ereditate profund defavorabilă și nici nu poate schimba condițiile unui
mediu total dizarmonic), educația acționează programat, conștient, organizat în sensul
dezvoltării individului.
3.3. Puterea educației
Încrederea în șanse și în rezultatele educației se exprimă prin optimismul sau
scepticismul pedagogic, acestea manifestându-se la nivel de concepție, de atitudine, de
stare de spirit. De-a lungul timpului, diverși teoreticieni și practicieni ai educației s-au
situat pe pozițiile optimismului sau ale scepticismului pedagogic, în funcție de contextul
social istoric în care au trăit și în funcție de nevoia de a stimula dezvoltarea sistemului
educativ în atmosfera spirituală a epocii respective.
Adepți ai optimismului pedagogic , deci încrezători în puterea nelimitată e educației,
au fost:
•Umaniștii Renașterii: Vittorino da Feltre, Francois Rabelais, Michel de Montaigne,
Erasmus din Rotterdam, potrivit cărora idealul educației era „uomo universale”;
•Socialiștii utopici: Thomas Morus, Tommaso Campanella, în viziunea cărora
educația trebuie să fie egală pentru toți, în conformitate cu natura iar instruirea
sistematică, în toate domeniile: literelor, științelor, artelor;
•Jan Amos Comenius sublinia necesitatea educației pentru toți oamenii, educația fiind
calea pentru bunăstarea umanității iar omul devenind Om numai prin educație
(erudiție, moralitate, pietate);
•John Locke, care afirmase despre educație că este cea care determină deosebirile
dintre oameni, nouă zecimi din oamenii pe care îi cunoaștem sunt buni sau răi, utili
sau inutili, datorită educației pe care au primit-o;
•Jean Jacques Rousseau, potrivit căruia omul este bun de la natură, dar societatea îl
viciază, de aceea copilul trebuie scos din societate, din mediul urban și educat la țară,
în conformitate cu natura;
•Johann Heinrich Pestalozzi afirma că educația îl pregătește pe om pentru o viață
plină de demnitate, de dragoste pentru oameni, dragoste pentru mamă în primul rând.
Scepticismul/pesimismul pedagogic se explică parțial din punct de vedere social și
istoric, datorită conflictelor sociale, războaielor, perioadelor de refacere de după dezastre
naturale și sociale, care au generat stări puternice de tensiuni și dezamăgiri, influențând și
modul de gândire asupra perspectivelor vieții, a speranțelor omului și asupra educației lui.
Adepții acestor teorii au susținut:
•Predestinarea biologică – genetică a omului și imposibilitatea influențării din exterior
a formării și dezvoltării sale (o parte din aceste teorii constituie baza modului de
organizare și desfășurare a educației segregate a persoanelor cu dizabilități, precum
și a educației elitelor);
•Neotomiștii susțin că procesul cunoașterii se realizează prin rațiune și revelație,
grația divină fiind factorul de dezvoltare a ființei umane, de aceea educația are un rol
extrem de limitat;
•Personaliștii susțin că omul are dreptul să trăiască într-un univers marcat de iubire și
de caritate, deschis spre divinitate, acestea fiind cele mai importante elemente pentru
devenirea individului;
•Martin Heidegger susținea că ființa umană nu există efectiv, ci devine ceea ce trebuie
să fie, iar educația îl pregătește pe om pentru o viață inautentică, cotidiană (cu
obligații și griji) și atunci omul are sentimentul aruncării în lume, al absurdului, al
neantului, trăiește frica de moarte, disperarea că s-a pierdut de sine;
•Jean Paul Sartre susține că esența omului este libertatea de a alege, omul este
condamnat să fie liber, își alege libertatea, esența, iar în aceasta constă măreția,
disperarea, neliniștea lui.
Toate aceste teorii îi reproșează educației nivelarea existențelor prin influențe
uniformizante în societate, în școală, care duc la înstrăinarea individului de sine.
3.4. Relația ereditate – mediu – educație
Sintetizând acțiunea factorilor dezvoltării personalității, putem afirma că ereditatea
reprezintă condiția biologică primară datorită predispozițiilor cu valoare polivalentă,
mediul reprezintă ansamblul condițiilor fizice și socio-umane care favorizează sau
defavorizează evoluția personalității, iar educația este acțiunea conștientă de stimulare și
dirijare a procesului de formare a personalității.
Se consideră că în cadrul acestor factori educația deține rolul conducător, datorită
specificului acțiunii sale ce se manifestă nu numai direct, ci și indirect, prin intermediul
celorlalți factori.
Educația are rolul conducător întrucât: activează și dirijează potențialul genetic,
atenuează sau estompează efectele lui negative; creează și valorifică un mediu propice
pentru educație și autoeducație, contracarând influențele negative pe care le exercită
uneori mediul.
4. DIMENSIUNILE EDUCAȚIEI
4.1. Educația intelectuală
4.2. Educația morală
4.3. Educația estetică
4.4. Educația fizică
4.5. Educația tehnologică
4.6. Educația profesională
Educația reprezintă un fenomen complex de formare și dezvoltare continuă a
personalității individului în concordanță cu cerințele societății respective. Acțiunea
educațională este orientată spre toate componentele personalității individului:
intelectuală, morală, estetică, fizică, tehnologică, profesională etc. O dată cu evoluția
societății apar noi domenii de activitate iar din perspectivă educațională se așteaptă
răspunsuri pertinente pentru întâmpinarea acestora. Astfel, au apărut noi dimensiuni ale
educației religioasă, ecologică, demografică, sexuală etc. Prezentăm în continuare esența,
obiectivele, conținuturile și modalitățile de realizarea a dimensiunilor tradiționale ale
educației.
4.1. Educația intelectuală
Educația intelectuală este dimensiunea educației care contribuie la formarea și
dezvoltarea personalității individului, prin acțiunea de modelare a intelectului uman (prin
intermediul valorilor selectate, prelucrate si transmise sub formă de cunoștințe, priceperi
sau deprinderi). Obiectivele educației intelectuale vizează formarea și informarea
intelectuală. Deci, acestea pot fi grupate în:
– obiective informative (asimilarea cunoștințelor științifice, umaniste fundamentale;
formarea deprinderilor și a strategiilor intelectuale, cultivarea atitudinilor intelectuale
superioare; integrarea cunoștințelor, deprinderilor, strategiilor și atitudinilor intelectuale
dobândite într-o concepție științifică generală);
– obiective formative (dezvoltarea capacităților cognitive: spirit de observație,
gândire operațională, memorie, logică, inteligență generală, dezvoltarea motivației
învățării, dezvoltarea creativității).
Informarea intelectuală constă în transmiterea și asimilarea valorilor științifice și
umaniste. Referitor la informarea intelectuală, din punct de vedere pedagogic se ridică
trei întrebări: „ce”, „cât” și „cum” se trasmite?
Se transmit acele cunoștințe care facilitează formarea integral-vocațională și creativă
a personalității prin asigurarea unui echilibru între cunoștințele realiste, umaniste,
teoretice, practice, de cultură generală, de specialitate.
Cunoștințele care se transmit trebuie selectate pentru ca informarea intelectuală să fie
în concordanță cu cerințele idealului educațional și să asigure formarea unei viziuni
interdisciplinare, favorizând înțelegerea profundă a realității.
Noile cunoștințe trebuie transmise, astfel încât să permită individului posibilitatea
asimilării altora în etapele următoare. Acest proces reprezintă transferul, care după
conținutul său se clasifică în: transfer specific (aplicarea celor învățate la rezolvarea
sarcinilor asemănătoare cu cele învățate anterior) și transfer nespecific (rezolvarea unor
sarcini ulterioare cu ajutorul ideilor generale sau al principiilor asimilate anterior).
Formarea intelectuală presupune stabilirea unor interacțiuni informație-subiect în
vederea stimulării transformărilor și restructurărilor psihice.
Conținutul educației intelectuale vizează formarea concepției despre lume, formarea
culturii generale și a culturii de specialitate.
Metodologia educației intelectuale cuprinde metodele și procedeele special adaptate
interesului cognitiv, prin respectarea particularităților fiecărei vârste psihologice și
sociale.
4.2. Educația morală
Educația morală este dimensiunea educației care are ca scop formarea profilului
moral și al comportamentului socio-moral. Ființa umană nu se naște morală ci se
formează în timp, ceea ce înseamnă că gândește și acționează în raport cu normele și
regulile morale existente în societatea respectivă.
Morala este o formă a conștiinței sociale, care reflectă ansamblul concepțiilor, ideilor
și principiilor (normelor) care călăuzesc și reglementează comportarea (conduita
oamenilor) în relațiile personale, în familie, la locul de muncă și în societate, în general.
Știința care studiază legile moralei este etica. Obiectivele educației morale sunt: formarea
conștiinței morale și formarea conduitei morale.
Formarea conștiinței morale vizează formarea noțiunilor, judecăților, raționamentelor
morale și integrarea acestora la nivelul convingerilor morale.
Formarea conduitei morale presupune formarea deprinderilor morale (componente
automatizate ca răspuns la cerințe care se repetă în condiții relativ identice), formarea
obișnuințelor morale (componente automatizate perfecționate prin intensificarea
motivului intern al acțiunii), formarea atitudinilor morale, afective și motivaționale, care
susțin energizarea acțiunii morale, formarea atitudinilor morale caracteriale care asigură
integrarea obișnuințelor morale în structura personalității, ceea ce determină consecvența
și coerența acțiunii și a conduitei morale.
Conținutul educației morale se concretizează în idealul moral, valorile, normele și
regulile morale.
Idealul moral reprezintă nucleul oricărui sistem moral. Este o prefigurare a sensului
general al comportamentului în funcție de imperativele sociale și reflectă caracteristicile
comportamentale ale membrilor unei societăți.
Valorile morale reflectă anumite cerințe și exigențe generale ce se impun
comportamentului uman în virtutea idealului moral. Cele mai semnificative valori morale
sunt atitudinea față de: democrație, muncă, libertate, onestitate, cinste, responsabilitate,
eroism, cooperare, modestie etc.
Normele, preceptele și regulile morale sunt considerate ca fiind modele sau
prototipuri de comportare morală, elaborate de societate și aplicabile unei situații date.
Prin intermediul acestora individul își exteriorizează atitudinea sa morală în fapte și
acțiuni concrete.
Deci, conținutul educației morale reflectă două coordonate definitorii care vizează
raportarea omului la societate (educația moral–civică) și la sine (educația moral–
individuală).
Metodologia educației morale include un ansamblu de metode și procedee: explicația
morală, prelegerea morală, convorbirea morală, exemplul moral, analiza de caz, exercițiul
moral, aprobarea morală, dezaprobarea morală.
4.3. Educația estetică
Educația estetică este dimensiunea educației care urmărește formarea calităților
estetice, prin intermediul valorilor estetice, ale frumosului, din artă, societate și natură.
Estetica este știința despre frumos, care studiază legile și categoriile frumosului. Arta este
o componentă esențială a esteticii, care exprimă realitatea sub formă de imagini artistice
(estetice), fiind o exprimare concret-senzorială tipică a creației estetice (pictură,
sculptură, gravură, muzică, literatură, film, teatru, desen, dans etc.).
Design-ul exprimă, ca și estetica industrială, îmbinarea utilului, performanțelor și
funcționalității, cu plăcutul, sensibilul, frumosul în crearea și comercializarea produselor
materiale și reprezintă o condiție esențială a competitivității și desfacerii produselor în
toate domeniile social-economice.
Categoriile educației estetice sunt:
•Idealul estetic exprimă modelul, prototipul estetic spre care năzuiește, aspiră să-l
cultive și să-l finalizeze un artist, un individ, și o comunitate umană.
•Simțul estetic exprimă calitatea și capacitatea omului de a percepe și trăi frumosul,
ca o atitudine și modalitate de comportament estetic.
•Gustul estetic exprimă calitatea și capacitatea omului de a iubi și aprecia frumosul
sub raport cognitiv, afectiv și comportamental.
•Spiritul de creație estetică exprimă capacitatea și abilitatea de a imagina și crea
frumosul.
Obiectivele educației estetice constau în: cultivarea gustului estetic, bazat pe
integrarea percepției estetice, gândirii estetice, sensibilității estetice, motivației estetice;
cultivarea capacității de (auto) evaluare estetică bazată pe integrarea gustului estetic la
nivelul atitudinilor estetice; cultivarea capacității de integrare a atitudinii estetice la
nivelul structurii caracteriale a personalității.
Conținutul educației estetice cuprinde activitățile de formare și dezvoltare a
personalității prin intermediul valorilor frumosului existente la nivelul: artei (literatură,
muzică, pictură, sculptură, arhitectură, teatru, cinema), societății (organizarea unor
structuri sociale, relații, comportamente interumane), naturii (exemplul formelor de relief,
armoniei și echilibrului unor fenomene naturale, spectacolul estetic al unor fenomene
naturale etc.).
Metodologia educației estetice valorifică resursele existente în mediul școlar și
extrașcolar prin:
•discipline școlare care contribuie la realizarea obiectivelor educației estetice prin
ordinea și regularitatea definitorie a conținutului lor (matematică, biologie, chimie,
informatică etc.);
•discipline școlare care contribuie la realizarea obiectivelor educației estetice prin
specificul conținutului lor (literatură, filozofie, științe socio-umane, educație estetică
etc.);
•activități de educație nonformală (cercuri și cluburi artistice și sportive: serbări,
concursuri, excursii școlare tematice, vizionări de spectacole, expoziții, filme etc.).
4.4. Educația fizică
Educația fizică este dimensiunea educației care contribuie la formarea și dezvoltarea
personalității prin asigurarea unei dezvoltări armonioase și sănătoase a organismului.
Dictonul latin „mens sana in corpore sano” („minte sănătoasă în corp sănătos”) exprimă
pe deplin importanța educației fizice.
Obiectivele educației fizice vizează consolidarea dezvoltării biologice a personalității
umane și stimularea dezvoltării psihice a personalității umane.
Consolidarea dezvoltării biologice a personalității umane vizează: formarea
deprinderilor si a capacităților motrice, definitivarea conduitei igienico-sanitare în
condiții de normalitate și pentru corectarea unor deficiențe fizice, valorificarea
capacităților speciale la nivelul activităților sportive. Stimularea dezvoltării psihice a
personalității umane presupune: corelarea sarcinilor privind dezvoltarea biologică
echilibrată cu sarcinile privind dezvoltarea psihică echilibrată, dezvoltarea atenției
concentrate, spiritului de observație, gândirii flexibile, educarea voinței în condiții de
competitivitate, cu numeroase obstacole interne și externe.
Conținutul educației fizice are particularități metodice distincte de la o etapă de
vârstă la alta, pentru diferite genuri de actvități și include un ansamblu de deprinderi și
capacități specifice domeniului care vizează dezvoltarea armonioasă a organismului
uman printr-un echilibru funcțional realizat practic între fizic și psihic.
Metodologia educației fizice cuprinde în general metode bazate pe acțiune:
exercițiul, jocul, jocul cu roluri.
Educația fizică se află în interdependență cu celelalte dimensiuni ale educației
întrucât asigură dezvoltarea și funcționarea sănătoasă a organismului uman, condiție
pentru evoluția armonioasă a individului.
4.5. Educația tehnologică
Educația tehnologică este dimensiunea educației care contribuie la formarea și
dezvoltarea personalității prin aplicarea rațională a cunoștințelor științifice în diferite
domenii sociale, de natură economică, politică sau culturală.
Tehnologia vizează procesul de aplicare a cunoștințelor prin intermediul unor
instrumente, metode, mijloace, norme utilizate mai ales, dar nu exclusiv în domeniul
producției.
Obiectivele educației tehnologice vizează formarea și dezvoltarea capacităților de
aplicare a cunoștințelor științifice în activitatea socială, formarea atitudinilor superioare
față de activitățile umane fundamentale (învățarea, munca și creația); stimularea
creativității tehnice.
Conținutul educației tehnologice din perspectiva formării și dezvoltării capacităților
de aplicare a cunoștințelor are simultan un sens cognitiv (formarea și dezvoltarea gândirii
tehnologice), afectiv (a atitudinii superioare față de activitatățile practice), psihomotoriu
(a abilităților de acțiune practică).
Metodologia educației tehnologice cuprinde: metode și procedee specifice educației
tehnologice (disciplina de învățământ); metode și procedee specifice unor profiluri de
studiu (învățământ secundar liceal); metode și procedee specifice unor specializări
(învățământ secundar profesional); metode și procedee specifice procesului de
specializare (învățământ superior); metode și procedee specifice instruirii permanente;
metode și procedee specifice de orientare socială, școlară și profesională.
4.6. Educația profesională
Educația profesională este dimensiunea educației care contribuie la formarea și
dezvoltarea personalității prin activitatea de pregătire a tinerei generații pentru o profesie
sau meserie, într-un anumit domeniu al vieții social-economice: industrie, agricultură,
învățământ, sănătate, cultură etc.
Obiectivele educației profesionale vizează formarea și dezvoltarea capacităților și
aptitudinilor profesionale, formarea și dezvoltarea dragostei față de profesia aleasă,
educarea spiritului de deontologie (etică) profesională, educația economico-profesională,
managerială și însușirea limbajului informațional.
Conținutul educației profesionale vizează cultura de profil care prelungește cultura
generală pe domenii de studii/cunoaștere, determinată de evoluția structurală a
pesonalității umane, cultura de specialitate/profesională care lărgește și aprofundează
cultura de profil la nivelul unor structuri proiectate și realizate conform unor obiective
specifice în învățământul secundar profesional și în învățământul superior.
Metodologia educației profesionale cuprinde metodele și procedeele utilizate în
vederea realizării scopurilor și obiectivelor educației profesionale și anume metode și
procedee specifice de orientare socială, școlară și profesională.
5. SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ROMÂNIA
5.1. Conceptul de sistem de învățământ
5.2. Funcțiile sistemului de învățământ
5.3. Principiile sistemului de învățământ
5.4. Structura sistemului de învățământ din România
5.5. Tendințe de evoluție a sistemului de învățământ românesc
1. Conceptul de sistem de învățământ
Dezvoltarea societății în general și cea a învățământului și educației în special au
determinat constituirea treptată, în fiecare țară a unui sistem de învățământ.
Sistemul de învățământ reprezintă subsistemul principal al sistemului de educație și
cuprinde ansamblul instituțiilor specializate în organizarea și desfășurarea educației și
instruirii prin conținuturi și metodologii specifice. Sistemul de învățământ este conceput
și organizat pe baza unor principii educaționale generale. Sistemul de învățământ are o
structură internă, cu instituții ierarhizate între care există anumite relații.
2. Funcțiile sistemului de învățământ
Sistemul de învățământ realizează anumite funcții educaționale (Bontaș, 2001, p. 265):
Funcția instructiv-educativă , informativ-formativă prin a cărei realizare se
urmărește formarea omului ca „homo cogitans” (omul care gândește), adică dobândirea
de către acesta a culturii generale, a culturii profesionale și de specialitate, a concepției
despre lume și viață.
Funcția praxiologică vizează aplicarea cunoștințelor în practică, care-l formează pe
om ca „homo faber” (omul care muncește și creează).
Funcția axiologică care urmărește formarea omului ca „homo estimans”, adică
capabil să valorifice, să aprecieze și să evalueze adevăratele valori materiale și spirituale.
Toate aceste funcții au ca orientare formarea și dezvoltarea personalității umane în
concordanță cu idealul educațional bazat pe tradițiile umaniste, pe valorile democrației și
pe aspirațiile societății românești, europene și mondiale.
3. Principiile sistemului de învățământ
Principiile sistemului de învățământ reprezintă ansamblul normelor sau legităților
educaționale care asigură orientarea, organizarea și funcționarea eficientă a instituțiilor de
învățământ.
Principalele principii care stau la baza organizării și funcționării sistemului de
învățământ sunt:
Principiul asigurării și garantării dreptului la învățătură presupune asigurarea
dreptului la învățătură a tuturor cetățenilor din România, fără nici o discriminare.
Principiul organizării învățământului de stat, a învățământului particular și
confesional
Cea mai mare parte a învățământului din România este organizată de către stat.
Persoanele particulare, anumite organizații, asociații, cu avizul Consiliului Național de
Evaluare și Acreditare Academică – CNEAA, pot organiza învățământ particular de toate
gradele.
Cultele pot organiza învățământ confesional de diferite niveluri pentru pregătirea
personalului de cult, cu avizul Departamentului pentru culte și al Ministerului Educației
și Cercetării.
Principiul desfășurării învățământului de toate gradele în limba română, dar și
în limba minorităților naționale și într-o limbă de circulație internațională
În România, învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română, ca limbă
oficială de stat, obligatorie pentru toți cetățenii români, indiferent de naționalitate. Pe
lângă aceasta, potrivit legii se asigură studiile și instruirea și în limbile minorităților
naționale, precum și în limbile de circulație internațională.
Principiul învățământului bazat pe libertatea conștiinței presupune manifestarea
spiritului de toleranță, de înțelegere și respect reciproc, în așa fel încât nimeni să nu fie
constrâns la o credință religioasă contrară convingerilor sale. Învățământul asigură atât
pregătirea tinerilor în pas cu noile cuceriri ale științei, tehnicii și culturii, cât și educația
lor religioasă.
Principiul învățământului general și obligatoriu
În România, începând cu anul școlar 2004-2005, legea asigură un învățământ
obligatoriu de 10 ani, care cuprinde învățământ primar (clasele I-IV) și învățământul
secundar inferior (clasele V-X).
Principiul învățământului de stat gratuit
Pentru a se realiza absolvirea învățământului general și obligatoriu de 10 ani, statul
asigură gratuitatea acestora. Statul asigură diverse facilități pentru toate gradele de
învățământ. În ultima perioadă de timp în învățământul superior, pe lângă locurile
subvenționate de la buget, există și locuri cu taxă, numărul acestora din urmă fiind la
multe facultăți mai mare decât numărul locurilor fără taxă.
Principiul unității și diversității învățământului
Prin intermediul planurilor de învățământ, a programelor școlare se asigură un
caracter unitar învățământului din România. Tipurile, profilele și specializările oferă
șansa alegerii școlii și a profesiei în concordanță cu capacitățile, aptitudinile și cu
aspirațiile fiecăruia.
Principiul accesului larg și democratic în învățământ
Pentru primii 10 ani, învățământul este general și obligatoriu. La celelalte niveluri,
fiecare tânăr are accesul și dreptul de a concura pe un număr de locuri.
Principiul conducerii și autonomiei
Învățământul preuniversitar de stat este coordonat de Ministerul Educației și
Cercetării prin Inspectoratele Școlare Județene, în colaborare cu alte ministere, organisme
beneficiare și organele puterii locale, în condițiile descentralizării școlare.
Învățământul superior dispune de autonomie universitară. Drepturile autonomiei
universitare sunt stabilite în Carta universitară, elaborată de fiecare instituție de
învățământ superior, conform legii.
Ministerul Educației și Cercetării cooperează cu mai multe organisme consultative:
(Consiliul Național de Evaluare și Acreditare Academică-CNEAA; Consiliul Național de
Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare; Consiliul Național al
Cercetării Științifice din Învățământul Superior; Consiliul Național al Rectorilor).
4. Structura sistemului de învățământ din România
Învățământul din România are următoarea structură:
1. Învățământul preșcolar: grupa mică; grupa mijlocie; grupa mare; grupa
pregătitoare.
2. Învățământul general obligatoriu: primar; secundar inferior (gimnaziu).
3. Învățământul secundar superior: liceu; școala profesională; școala de ucenici.
4. Învățământul post-liceal
5. Învățământul superior: de scurtă durată; de lungă durată;
6. Învățământul post-universitar
7. Alte forme de educație: educația permanentă; învățământul deschis (la distanță);
învățământul particular; învățământul pentru minorități; învățământul special.
1. Învățământul preșcolar
Copiii cu vârstele cuprinse între 3-7 ani se pot înscrie în grădinițele cu program
normal, prelungit sau săptămânal. Învățământul preșcolar se desfășoară pe următoarele
niveluri: grupa mică, mijlocie, mare și pregătitoare, conform vârstei și abilităților
copiilor.
2. Învățământul general obligatoriu este de 10 clase
Vârsta de debut a școlarității este la 7 ani (6 ani la cererea părinților). Teoretic, vârsta de
încheiere a învățământului general obligatoriu este de 16 ani.
Învățământul primar (clasele I-IV) funcționează numai ca învățământ de zi.
Achiziționarea fundamentelor culturii generale reprezintă scopul principal al curicculum-
ului de la acest nivel.
Învățământul secundar inferior (gimnaziu) (clasele V-VIII) funcționează, în
general, ca învățământ de zi; în mod excepțional, se organizează cursuri serale sau fără
frecvență, pentru persoanele care au depășit cu mai mult de 2 ani vârsta corespunzătoare
clasei.
Planul de învățământ cuprinde ariile curriculare: limbă și comunicare, matematică și
științe, om și societate, arte, educație fizică și sport, tehnologii, consiliere și orientare.
Acest nivel se încheie cu susținerea unui examen și obținerea certificatului de capacitate,
care permite înscrierea la concursul de admitere în învățământul secundar superior.
3. Învățământul secundar superior cuprinde: licee, școli profesionale și școli de
ucenici. Admiterea în fiecare dintre aceste niveluri se realizează prin concurs.
Liceele organizează cursuri de zi, cu durata de 4 ani (clasele IX-XII) și cursuri serale
sau fără frecvență, cu durata de 5 ani (clasele X-XIII). Studiile liceale se încheie cu un
examen național de bacalaureat (diversificat în funcție de profilul liceului și opțiunea
elevului), care permite obținerea diplomei de bacalaureat. Pe baza acesteia, elevii
indiferent de profilul frecventat se pot înscrie la concursul de admitere în învățământul
superior. Pe lângă diploma de bacalaureat, liceele eliberează și un atestat profesional care
facilitează integrarea în muncă a absolvenților. Obținerea atestatului profesional
presupune susținerea unui examen la disciplina de profil, a unei probe practice și a unei
lucrări de specialitate. Dobândirea atestatului profesional nu este condiționată de
promovarea examenului de bacalaureat.
Studiile profesionale organizează cursuri de zi și serale cu durata de 2-4 ani, în
funcție de profilul și complexitatea pregătirii. În școlile profesionale se pot înscrie
absolvenți de gimnaziu cu certificat de capacitate. Admiterea presupune susținerea unor
probe stabilite de unitățile de învățământ. Cursurile se încheie cu examen de absolvire și
obținerea unei diplome, care atestă pregătirea de muncitor calificat în meseria respectivă.
Cursanții și absolvenții școlilor profesionale pot frecventa învățământul liceal, după
susținerea concursului de admitere pentru acest nivel de studii. Școlile profesionale
organizează, la cererea agenților economici și a instituțiilor publice sau particulare, pe
bază de contract cursuri de (re) calificare profesională.
Școlile de ucenici funcționează în cadrul școlilor profesionale. Durata studiilor
(preponderent practice) este de 1-3 ani, în funcție de complexitatea meseriei. Admiterea
se face prin testări specifice meseriei. Se pot înscrie absolvenți de gimnaziu, cu sau fără
certificat de capacitate. Cursurile se încheie cu examen de absolvire și obținerea unei
diplome care atestă pregătirea de muncitor calificat. Absolvenții școlilor de ucenici care
au obținut la terminarea gimnaziului certificatul de capacitate pot frecventa învățământul
liceal, după susținerea concursului de admitere pentru acest nivel de studii.
4. Învățământul post-liceal este organizat de Ministerul Educației si Cercetării, din
proprie inițiativă sau la cererea agenților economici. Durata pregătirii este de 1-3 ani, în
funcție de complexitatea profesiei. Nomenclatorul specializărilor se stabilește de
Ministerul Educației și Cercetării împreună cu Ministerul Muncii și Solidarității Sociale.
Persoanele juridice care solicită organizarea unei școli post-liceale sau școlarizarea în
cadrul acestui tip de învățământ asigură finanțarea prin contract cu MEC. Fac excepție
școlile sanitare post-liceale de stat, care sunt finanțate de MEC. Școlile de maiștri sunt
școli post-liceale. Admiterea în învățământul post-liceal se face prin concurs. Au dreptul
să se înscrie absolvenți de liceu, cu sau fără diplomă de bacalaureat, aceasta fiind
solicitată, însă, în cazul școlilor sanitare post-liceale.
5. Învățământul superior se organizează în noua formulă, astfel: învățământ
superior de 3 ani, urmat de masterat de 2 ani. În ultima perioadă învățământul superior
era organizat pe două niveluri:
Învățământul superior de scurtă durată era organizat în colegii universitare, în
cadrul instituțiilor de învățământ universitar de lungă durată și cuprinde profilurile:
universitar, tehnic, economic, medical, sportiv. Studiile superioare de scurtă durată se
încheiau cu un examen de absolvire și obținerea diplomei ce specifică specializarea
dobândită.
Absolvenții cu diplomă ai colegiilor universitare pot continua studiile în
învățământul superior de lungă durată, după un concurs de admitere, în cadrul profilului
studiat inițial sau apropiat. Cei admiși, după examene de diferență, sunt înscriși în anul III
al învățământului superior de lungă durată.
Învățământul superior de lungă durată cuprinde următoarele profiluri de studiu:
universitar și pedagogic, tehnic, agricol, economic, medico-farmaceutic, juridic, artistic.
Studiile universitare de lungă durată se finalizează cu un examen de licență și obținerea
titlului de licențiat în profilul și specializarea urmată. Absolvenții cu diplomă de licență
pot urma o a doua specializare universitară, fără concurs de admitere, însă în regim cu
taxă.
6. Învățământul post-universitar asigură specializarea în domeniu sau extinderea și
perfecționarea pregătirii atestate prin diploma de licență sau de absolvire. Admiterea în
învățământul post-universitar se face prin concurs – pentru master, doctorat și studii
academice post-universitare, sau la cerere – pentru studii de specializare și cursuri de
perfecționare.
Educația permanentă este o formă de instruire pusă la dispoziția adulților de
Ministerul Educației si Cercetării în colaborare cu alte ministere, cu mass-media și cu alte
organisme interesate. Pentru a facilita accesul la știință și cultură a tuturor cetățenilor,
indiferent de vârstă, Ministerul Educației și Cercetării poate să acorde sprijin de
specialitate celor care organizează programe de asistență a adulților, cursuri de pregătire
și perfecționare profesională. În condițiile colaborării Ministerului Educației și Cercetării
cu Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, cursurile sunt atestate de Ministerul
Educației și Cercetării. Dacă programele cursurilor sunt avizate de Ministerul Educației și
Cercetării la finalizarea lor se acordă certificate de calificare profesională.
Învățământul deschis (la distanță) este o formă de instruire a adulților care
utilizează tehnologii moderne de comunicare și de transmitere a informației. Instituțiile si
rețelele de învățământ de acest tip pot fi organizate cu aprobarea Ministerului Educației
și Cercetării, iar cheltuielile sunt suportate de instituțiile respective și de beneficiarii
serviciilor lor.
Alternativa particulară în domeniul educației este cel mai bine reprezentată la
nivelul învățământului superior, unde predomină domeniile: juridic, economic,
universitar-pedagogic.
Învățământul pentru minorități este organizat pentru persoanele aparținând
minorităților naționale care au dreptul să studieze și să se instruiască în limba maternă la
toate nivelurile și formele de învățământ. În învățământul de stat profesional, liceal
(tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan) și postliceal, pregătirea de
specialitate se face în limba română asigurându-se, în funcție de posibilități, însușirea
terminologiei de specialitate și în limba maternă. În învățământul universitar de stat se
pot organiza grupe și secții cu predare în limba maternă pentru pregătirea personalului
necesar în activitatea didactică și cultural-artistică. În învățământul de toate gradele,
concursurile de admitere și examenele de absolvire se susțin în limba română, cu excepția
școlilor, claselor și specializărilor la care predarea se face în limba maternă, cu personal
didactic și manuale corespunzătoare.
Învățământul special se organizează pentru preșcolarii și elevii cu dizabilități
psihice, senzoriale, motorii etc. în scopul instruirii și educării, recuperării și integrării lor
sociale. Învățământul special dispune de planuri, programe analitice, manuale și
metodologii didactice elaborate în funcție de tipul și gradul dizabilității. Rețeaua de
unități cuprinde: grădinițe, școli primare, școli gimnaziale, școli profesionale, licee și
școli post-liceale.
5. Tendințe de evoluție a sistemului de învățământ românesc
Dinamica vieții sociale, economice, politice, culturale impune cu necesitate
schimbări în sistemul educațional. Cele mai ample schimbări s-au derulat în
implementarea reformei din sectorul educațional. Reforma învățământului presupune
schimbări globale ale structurilor, instituțiilor și cadrului de organizare conform noilor
finalități și noului model al educației. De asemenea, reforma învățământului presupune o
nouă politică a educației și o strategie de operaționalizare a acestei politici.
Reforma învățământului în România a apărut după schimbările din 1989. Pe
parcursul acestor ani schimbările promovate de reformă nu s-au realizat cu același ritm și
intensitate. Mulți specialiști susțin că adevărata reformă a început din 1997. Între anii
1998-2001 și până în prezent se derulează reforma avansată a educației.
Principalele direcții în reforma sistemului de învățământ din România sunt:
•reforma curriculară și compatibilitatea europeană a competențelor;
•accentuarea caracterului formativ al învățământului;
•crearea unor relații de colaborare mai eficiente între școli, licee și universități;
•crearea și dezvoltarea relațiilor de colaborare dintre instituțiile de învățământ și unele
instituții productive, culturale etc.;
•îmbunătățirea infrastructurii și informatizarea sistemului de învățământ;
•reforma managementului școlar și academic prin descentralizarea și crearea
autonomiei instituționale a unităților de învățământ;
•extinderea colaborărilor internaționale.
Toate aceste direcții demonstrează schimbarea globală a structurilor instituțiilor și
cadrului de organizare în concordanță cu noile finalități ale educației.
Principalele obstacole ce intervin în derularea reformei învățământului din România
sunt cele legate de resursele financiare (procentul din P.I.B.- procentul intern brut –
alocat educației fiind de 4 %) și cele legate de mentalitate (regimul comunist are urmări
deosebit de pronunțate în ceea ce privește mentalitatea populației: rigiditate la schimbare,
superficialitate, corupție etc.).
Prezentăm în continuare unele schimbări importante care s-au realizat în
învățământul românesc, la diferite niveluri ca urmare a derulării procesului de reformă.
În sectorul finanțării învățământului s-a realizat trecerea de la etatism la sistemul
modern al finanțării din surse multiple (buget central, buget local, fonduri speciale ale
învățământului, venituri proprii, granturi naționale și internaționale, contribuții ale
comunităților locale etc.).
Un fapt important în domeniul schimbărilor legislative îl constituie modificarea Legii
învățământului (1999).
Reforma curriculară s-a extins substanțial în 1999:
•S-a aplicat Noul Curriculum Național;
•Programele școlare au fost reelaborate în totalitate;
•Elaborarea și tipărirea manualelor pentru licee au fost trecute, pentru prima oara în
țara noastră, în seama pieței libere;
•Structura anului școlar academic a fost trecută complet în decizia autonomă a
universităților;
•Evaluarea cunoștințelor elevilor a continuat modernizarea ca efect al acțiunilor
Serviciului Național de Evaluare și Examinare (1998);
•Învățământul preuniversitar privat a intrat în formele moderne de autorizare și
acreditare, prin înființarea, prin lege, a Comisiei Naționale de Acreditare a
Învățământului Preuniversitar;
•S-a creat rețeaua națională a colegiilor universitare de institutori și rețeaua națională
a colegiilor universitare medicale;
•S-au creat structurile moderne ale învățământului postuniversitar iar doctoratul a
căpătat o reglementare modernă, compatibilă cu sistemul internațional;
•S-a creat sistemul pregătirii licenței în învățământul la distanță etc.
În procesul integrării europene și al globalizării, sistemul de învățământ românesc
este deschis relațiilor cu organismele internaționale de educație și relațiilor cu sistemele
de învățământ din alte țări. Acest fapt se concretizează prin participarea țării noastre la
realizarea unor programe educaționale internaționale precum Phare, Tempus, Socrates
etc.
Bibliografie:
Bocoș, M., (2003), Teoria și practica cercetării în pedagogie , Editura Casa Cărții de
Știință, Cluj-Napoca.
Bontaș, I., (2001), Pedagogie, Editura All, București.
Cosmovici, A., (1996), Psihologie generală , Editura Polirom, Iași.
Cozma, T., (coord.), (2001), O nouă provocare pentru educație: interculturalitatea ,
Editura Polirom, Iași.
Cristea, S., (1996), Managementul organizației școlare , Editura Didactică și Pedagogică,
București.
Cristea, S., (2000), Dicționar de pedagogie , Editura Litera. Litera Internațional,
Chișinău-București.
Cucoș, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iași.
Cucoș, C., (2002), Pedagogie, Editura Polirom, Iași.
* * * (1998), Drepturile copilululi și tânărului , Institutul Român pentru Drepturile
Omului, București.
Ionescu, M., Bocoș, M., (2001), Cercetarea pedagogică și inovația în învățământ în
„Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor”, M. Ionescu, V.
Chiș, (coord.), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Jinga, I., Istrate, E. (coord.), (2001), Manual de pedagogie , Editura All Educational,
București.
Lăscuș V., Mara, D., Crișan, L., Moldovan, D., (2004), Dezvoltarea somatică și psihică a
copilului instituționalizat , Editura Psihomedia, Sibiu.
* * * Legea Învățământului , nr.84/1995 respectiv 151/1999.
Macavei, E., (1997), Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Marga, A., (1999), Schimbări majore în învățământ – (site-ul:http://www.
Edu.ro/sch99.htm).
Nicola, I., (2000), Tratat de pedagogie școlară , Editura Aramis, București.
Ștefan, M., (2001), Educația extracurriculară , Editura Pro Humanitate, București.
Toma, S., (1983), Autoeducația. Sens și devenire , Editura Științifică și Enciclopedică,
București.
Văideanu, G., (1988), Educația la frontiera dintre milenii , Editura Politică, București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: 1. PEDAGOGIA – ȘTIINȚĂ FUNDAMENTALĂ A EDUCAȚIEI 1.1. Obiectul de studiu al pedagogiei 1.2. Sistemul științelor educației 1.3. Relația pedagogiei cu… [632176] (ID: 632176)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.