1 MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS DREPT BANCAR (Ciclul I)… [626335]

1 MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
DREPT BANCAR
(Ciclul I)

AUTOR:
Aurel Băeșu
dr. hab.în drept, conf . univ.
Nicolae Slutu
dr.în drept, lector superior

Aprobat la ședința Catedrei Drept privat
din: 22.05.2013 , proces -verbal Nr: 9

Examinat de Consiliul facultății de Drept USEM
la 24.05.2013 , proces -verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013 , proces -verbal Nr. 9

CHIȘINĂU – 2013

2 1. Caracterizarea generală a contractelor bancare.

1.1 Precizări preliminare.
Noțiunea de contract bancar este o noțiune generică, ce întrunește diferite contracte care sînt
încheiate și realizate de bancă, în calitatea ei de subiect special, în vederea desfă șurării activității
ei de bază. În activitatea sa cotidiană banca încheie o mulțime de contracte: contracte de prestări
de servicii, contracte de achiziționare de bunuri, contracte de muncă, contracte de antrepriză etc.
Însă nu toate aceste contracte fac p arte din categoria contractelor bancare. Pentru evidențierea
contractelor bancare propriu -zise pot fi utilizate următoarele criterii:
a) subiecții care participă la aceste raporturi;
b) obiectul acestor contracte, care reprezintă un domeniu specific al activit ății de
întreprinzător – operațiunile bancare.
Această categorie de contracte prezintă anumite trăsături specifice comune, pe care le vom
caracteriza sintetic în continuare.

1.2 Subiecții contractelor bancare.
Părțile contractelor bancare sînt banca , pe d e o parte, și clientul , pe de altă parte1.
Conform Legii cu privire la Banca Națională a Moldovei 548/1995//M.O., nr.56 -57 din
10.12.1995 (art.2) și Legii instituțiilor financiare 550/1995//M.O., nr.1 -2 din 1.01.1996 (art.3),
banca2 este „instituția finan ciară care atrage de la persoane fizice sau juridice depozite sau
echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de plată, și care utilizează aceste
mijloace total sau parțial pentru a acorda credite sau a face investiții pe propriul con t și risc”.
Pentru a -și desfășura activitatea banca trebuie să primească autorizația Băncii Naționale a
Moldovei (a se vedea: capitolul II al Legii instituțiilor financiare, Regulamentul BNM 23/1996
cu privire al autorizarea băncilor//M.O. nr.59 -60 din 12 .09.1996). Deși banca, ca și orice
persoană juridică, se consideră constituită și obține capacitate de exercițiu din momentul
înregistrării ei de stat (art.61, 63 C. Civ.), ea dobîndește dreptul de a încheia contracte bancare
numai după obținerea autoriza ției respective a Băncii Naționale.
Legea instituțiilor financiare dispune că nici o persoană nu poate practica activități financiare
fără autorizația emisă de Banca Națională, precum și că nici o persoană care nu are autorizația

1 Excepție face contractul de garanție bancară, părțile căruia sînt: garantul și beneficiarul .
2 De remarcat că legiislațiile altor țări, precum și instrumentele de drept uniform utilizează, pe lîngă sintagma bancă
și sintagma instituție de credit. Noțiunea de instituție de credit își are originea în Dreptul Comunitar European, mai
precis în prima directivă bancară din 12.12.1997. În sensul acestei directive, instituția de credit este o întreprindere
care primește fonduri de la public și acordă credite pe pro priul său cont. Legea bancară franceză din 24.01.1984
definește instituția de credit ca persoană juridică care efectuează cu titlu de profesiune obișnuită operațiuni bancare
(a se vedea: C. Gavalda. J. Stoufflet, Droit bancaire. Institutions, Comptes, Oper ations, Services, Paris, ed. Litec,
1994, p.21 -22).

3 Băncii Naționale nu poate să utilizeze referitor la activitatea sa cuvîntul „bancă” sau derivatele
lui (art.12). În doctrină s -a remarcat că legea, în interesul public, rezervă aceste operațiuni
întreprinderilor care oferă suficiente garanții financiare, garanții de competență și g aranții de
moralitate3.
În calitate de clienți pot fi orice persoane fizice și juridice cu capacitate de exercițiu deplină.
Legea face excepție pentru contractele de depozit bancar care pot fi încheiate și de minorii care
au împlinit vîrsta de 14 ani (a se vedea: art.21(2) C.cvi.).

1.3 Obiectul contractelor bancare.
Obiectul contractelor bancare îl constituie operațiunile bancare. Legea nu definește noțiunea
de operațiune bancară. În legislație și în literatura de specialitate sintagma operațiune bancară
este utilizată în diferite sensuri, în dependență de context și de scopul legislatorului. În unele
cazuri această sintagmă este utilizată ca sinonim al sintagmei contract bancar, în alte cazuri ea
desemnează acele operațiuni efectuate de bancă care nu cad s ub incidența noțiunii de contract
bancar (cum este cazul cap.XXIV C. Civ., care cuprinde atît contractele bancare propriu -zise, cît
și reglementările privind plățile prin ordin de plată, cec, acreditiv documentar etc., ce reprezintă
operațiuni bancare ).
Pe lîngă sintagma operațiuni bancare, legislația operează și cu sintagma activități financiare,
care, în opinia noastră, echivalează cu prima . Fără a defini noțiunea de activitate financiară,
Legea instituțiilor financiare (art.26) enumera activitățile fina nciare permise băncilor.
Din analiza prevederilor legale referitoare la activitățile în sfera bancară se desprinde
concluzia că, în majoritatea cazurilor, obiect al acestor operațiuni sânt banii, atît în monedă
națională cît și în valută străină, atît în n umerar cît și în formă de monedă scripturală (fără
numerar), precum și alte instrumente financiare. Alte operațiuni practicate de bănci, cum sînt, de
exemplu, serviciile de consultanță și informare, de casierie, de custodie etc., au un caracter
accesoriu.
În literatura de specialitate operațiunile bancare se clasifică în următoarele categorii:
a) operațiuni pasive , care sînt operațiunile de atragere a resurselor bănești de la persoane
fizice și juridice în vederea păstrării și fructificării lor. Aceste o perațiuni îmbracă, în special,
forma juridică a contractului de depozit bancar (a se vedea p.2 al prezentului capitol);
b) operațiuni active, care reprezintă plasarea fondurilor bănești în nume propriu sub forma
acordării de credite persoanelor fizice și j uridice. Principalul instrument juridic prin intermediul
căruia se realizează aceste operațiuni este contractul de credit bancar (a se vedea p.4 al

3 C. Gavalda. J. Stoufflet, op. cit., p.28.

4 prezentului capitol). O formă specială de creditare este garanția bancară (a se vedea p.5 al
prezentului cap itol);
c) organizarea traficului de plăți, care reprezintă activitatea băncilor de intermediere în
domeniul plăților efectuate de clienți. Realizării acestor operațiuni servește contractul de cont
curent bancar4 (a se vedea p. 3 al prezentului capitol);
d) alte operațiuni, pe care le efectuează băncile în contul propriu sau în contul clientului, cum
sînt: operațiunile cu titluri de valoare, operațiunile fiduciare de gestiune a fondurilor clienților,
operațiunile cu metale prețioase, operațiunile de păstra re a obiectelor de valoare ale clienților etc.

1.4 Forma contractelor bancare
În practică încheierea contractelor bancare se realizează, de obicei, prin semnarea unor
formulare tipizate redactate de bănci, ce conțin clauze nenegociabile, ceea ce conferă acest or
contracte natura de contracte de adeziune. Prin urmare, aceste contacte cad sub incidența
dispozițiilor Codului civil privind clauzele contractuale standard (art.712 – 720).
Caracteristic pentru contractele bancare este că, uneori, în practică, în formu larul
contractului propus spre semnare clientului se face trimitere la condițiile generale ale băncii
(regulile ce guvernează ansamblul raporturilor dintre bancă și client), regulamentele ei, uzanțele
bancare. În acest context este important de stabilit da că clientul le -a cunoscut efectiv și le -a
acceptat la încheierea contractului. Dacă, de exemplu, condițiile generale, sînt imprimate pe
formularul semnat de părți, se prezumă că clientul a luat cunoștință de ele înainte da a semna.
Dacă, însă, condițiile g enerale sau regulamentele la care face referință contractul, figurează în
documente aparte, în caz de litigiu, instanța trebuie să verifice dacă aceste documente au fost
remise clientului, dacă el le -a cunoscut într -adevăr și le -a acceptat.
Cît priveș te uzanțele (uzurile) bancare, vom menționa că, în general, se consideră că
reprezintă uzanță bancară tot ceea ce face parte din funcționarea normală a activității bancare5. În
principiu, uzanțele bancare, ca și orice alte uzanțe profesionale, constituie s ursă de drept în
relațiile dintre profesioniști (bănci și alți subiecți care practică activitate de întreprinzător).
Opozabilitatea lor clienților -neprofesioniști se lovește de problema posibilității cunoașterii
uzanțelor de către aceștia. Dacă, în cazul u zanțelor legale (celor la care fac referință dispozițiile
legale și care, în virtutea acestui fapt, au putere de lege), aplicarea lor se impune în considerarea
obligativității lor, atunci uzanțele convenționale sînt izvor de obligații juridice numai dacă p ărțile
le-au inclus expres în cuprinsul contractului lor sau au aderat tacit la ele. În caz de controversă în
ceea ce privește existența sau conținutul uzanței bancare, dovada se poate face printr -un expert

4 În literatură s -a expus și opinia că contractul de cont curent bancar face parte din categoria operațiunilor pasive (a
se vedea: Ефимова Л. Г. Банковские сделки : право и практика . М., 2001, р.55).
5 I. Turcu, Drept bancar, București, ed. Lumina Lex, 1999, vol.2, p. 29 și urm.

5 sau printr -o atestare din partea unui organism pr ofesional competent (de exemplu, Asociația
băncilor).

1.5 Particularitățile conținutului contractelor bancare

1.5.1 Obligația băncii de păstrare a secretului bancar.
Potrivit art.1226 (1) C. Civ. banca garantează secretul informației privind relațiile de afaceri
cu clientul.
Legea nu conține o definiție a secretului bancar, însă din analiza diferitor prevederi legale
și din practica bancară rezultă că secretul bancar este totalitatea informațiilor, care au parvenit
băncii în cadrul relațiilor de afac eri cu clientul său, referitor la client, conturile deschise de el la
bancă, operațiunile efectuate în aceste conturi și referitor la oricare alte fapte, dacă aceste
informații nu sînt publice și divulgarea lor ar putea leza drepturile, interesele, reputaț ia de afaceri
a clientului.
Secretul bancar are legături strînse cu categoriile de secret comercial (a se vedea Legea
171/1994 cu privire la secretul comercial//M.O. nr.13 din 10.11.1994) și secret profesional (al
avocaților, notarilor, medicilor etc.). În considerarea interacțiunii acestor trei categorii, regula
evocată mai sus poate fi exprimată în felul următor: banca, în calitatea sa de profesionist
(comerciant ce profesează activitatea bancară) este ținută să păstreze confidențialitatea
informațiilo r ce constituie secretele comerciale ale clienților săi.
Obligația de a păstra secretul bancar se bazează nu numai pe contract, dar și pe dispozițiile
imperative ale legii. Astfel, art.22 al Legii instituțiilor financiare dispune că administratorii,
funcți onarii și agenții băncii, actuali și precedenți, sînt obligați să păstreze secretul comercial, să
nu folosească în interes personal sau al unor terți, decît al băncii în care lucrează sau au lucrat,
informațiile obținute în exercițiul funcțiunii și să nu p ermită accesul altor persoane la aceste
informații. Din analiza prevederilor legale sus numite se desprind următoarele considerații:
– deși Legea instituțiilor financiare operează cu termenul secret comercial aceste
informații totodată constituie și secret bancar, în virtutea corelației dintre aceste categorii,
despre care s -a relatat mai sus;
– obligația de nedivulgare a secretului comercial (bancar) este completată cu obligația de
neutilizare a acestor informații nici pentru sine, nici pentru alții;
– și obli gația de nedivulagre și cea de neutilzare sînt valabile atît pe parcursul activității în
serviciul băncii, cît și ulterior;
– deși divulgarea secretului comercial (bancar) are loc, de obicei, prin intermediul
acțiunilor personalului băncii, banca, în orice c az, poartă răspundere pentru nerespectarea

6 obligației de păstrare a secretului bancar, inclusiv dacă această informație a fost divulgată
prin acțiuni culpabile ale lucrătorilor ei.
Obligația de păstrare a secretului bancar incumbă atît personalului băncii, cît și altor
persoane, care, în orice mod, obțin informații calificate ca secret bancar. Asemenea persoane
sînt, de exemplu, funcționarii Băncii Naționale, care obțin astfel de informație în cadrul
exercitării atribuțiilor sale. Conform Legii cu privire l a Banca Națională a Moldovei (art.36
alin.1), acestor persoane le este interzis: a) să permită oricărei alte persoane accesul la această
informație, să o divulge sau să o publice; b) să folosească această informație sau să permită
folosirea ei în interes p ersonal.
Legea instituțiilor financiare (art.22 alin.2) prevede cazurile în care informațiile calificate ca
secret comercial (bancar) pot fi aduse la cunoștința altor persoane: Băncii Naționale,
inspectorilor ei, experților contabili și contabililor autor izați externi acceptați de ea, organelor
judiciare și de anchetă, după cum prevede legislația, precum și în cadrul unor acțiuni în justiție,
în cazul în care protecția intereselor băncii necesită dezvăluirea acestor informații.
O serie de derogări de la pr incipiul respectării secretului bancar au fost instituite prin lege în
vederea combaterii criminalității economice. Legea instituțiilor financiare dispune că b anca nu
poate ascunde, converti sau transfera bani sau alte
valori, știind că acestea provin din activități criminale, pentru
mascarea originii lor ilegale, și nici asista persoana angajată în
astfel de activități pentru evitarea consecințelor legale ale faptelor
ei. În asemenea cazuri banca trebuie să aducă la cunoștința autoritățilo r competente
faptele cunoscute ei care denotă că banii sau alte valori provin din
activități criminale, în modul stabilit de legislație (art.23).
Legea nr. 633/2001 cu privire la prevenirea și combaterea spălării banilor//M.O., nr.139 -140
din 15.1 1.2001 prevede că transmiterea de către bănci a informațiilor despre activitatea
economico -financiară, operațiunile și depunerile efectuate pe conturile persoanelor fizice sau
juridice în cazurile în care există indicii de pregătire, realizare curentă sau practicarea anterioară
a acțiunilor de spălare a banilor proveniți din săvîrșirea crimelor, către Procuratura Generală,
către organele cu funcții de control fiscal și financiar, către alte organe similare sau către
organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, către organele procuraturii sau instanțele de
judecată, în cazurile prevăzute de legislație, nu poate fi calificată drept divulgare a secretului
comercial (art.6).
Clientul, drepturile căruia au fost lezate prin divulgarea de către bancă a informațiilor ce
constituie secret bancar poate cere repararea prejudiciilor, conform prevederilor art.14 C. Civ.
Dacă prin divulgarea acestor informații a fost lezată onoarea, demnitatea sau reputația de afaceri

7 a clientului, acesta poate cere și reparare a prejudiciului moral, în corespundere cu art.16 (8) C.
Civ.

1.5.2 Obligația băncii de informare.
Obligația generală a băncii de informare rezultă și din dispozițiile art.30 al Legii instituțiilor
financiare:6 instituția financiară trebuie să dea periodic pu blicității informații veridice despre
activitatea sa financiară, despre condițiile în care acceptă depozite și acordă credite, despre
ratele dobînzii în modul stabilit de Banca Națională.
Obligația de informare este un accesoriu al serviciului pres tat de bancă clientului, în sensul
de a-l completa pentru a -l face cît mai util clientului. În acest sens banca este ținută să ofere
clientului un tablou complet al efectelor juridice ale serviciului contractat și să -i ofere
alternativele posibile pentru c a opțiunea clientului să fie exprimată în deplină cunoștință de
cauză. Însă obligația de informare nu are menirea de a lărgi însuși obiectul serviciului. Banca
informează și sfătuie clientul asupra serviciului prestat, dar nu și asupra gestiunii patrimoniu lui
clientului, nici asupra rezultatelor activității lui comerciale7.
În literatura de specialitate s -a mai relevat că această obligație a băncii, care trebuie să fie
modulată în funcție de gradul de calificare a cocontractantului, este consecința firească a faptului
că banca este partea mai experimentată în domeniul financiar și este mai activă în definirea
conținutului contractului8.

1.5.3 Obligația băncii de vigilență.
Banca este ținută prin lege și prin uzanțele bancare la efectuarea unor verificări . Astfel,
înainte de a deschide un cont unui nou client ea trebuie să verifice identitatea acestuia și
conformitatea actelor prezentate cerințelor legale. La fel, înainte de a executa un ordin de plată
banca trebuie să se asigure de conformitatea semnături lor care figurează pe document cu
specimenele semnăturilor depuse de client. Banca va purta răspundere în cazul plații unui cec
prezentat acesteia spre încasare dacă acest cec este evident falsificat. Vigilența la care este ținută
banca se limitează la com petența la care se poate aștepta de la un profesionist și de la
colaboratorii săi și la posibilitățile pe care le oferă o întreprindere organizată și structurată corect.

6 Legislația bancară a Franței conține reglementări și mai concrete privind obligația băncii de informare. Astfel,
potrivit art. 7 al decretului nr.84 -708 din 24.07.1984, instituțiile de credit sînt obligate să aducă la cunoștința
clientelei și a publicului condițiile generale ale serviciilor bancare pe care le practică. În afară de aceasta, la
deschiderea contului clientul trebuie să fi e informat despre condițiile utilizării lui, despre prețul serviciilor oferite și
despre angajamentele reciproce ale părților.
7 I. Turcu , op. cit., v. 2, p. 49 -50.
8 C. Gavalda, J Stoufflet, op. cit., p. 86.

8 Această obligație a băncii se reduce la depistarea anomaliilor și neregularităților e vidente în
relațiile de afaceri cu clientul, ceea ce înseamnă că banca nu este obligată să efectueze cercetări
minuțioase și să ceară justificări pentru a se asigura că operațiunile care îi sînt cerute de client
sînt legitime.
Obligația de vigilență este strîns legată de principiul neamestecului băncii în afacerile
clientului său. Acest principiu se exprimă în următoarele: banca nu este obligată să intervină
pentru a împiedica clientul să efectueze un act inoportun sau periculos și ea nu este în drept să
refuze executarea instrucțiunilor clientului său pe motivul că ele nu i se par rezonabile9.

2. Contractul de depozit bancar.

2.1 Definiția și caracterele juridice ale contractului de depozit bancar.

9 Pentru detalii a se vedea: C. Gavalda, J. St oufflet, op. cit. , p.87 -90 ; I Turcu, op. cit., v.2, p.57 -58.

9 Conform art. 1222 C. Civ., prin contract ul de depozit bancar, banca sau o altă instituție
financiară (bancă), autorizată conform legii, primește de la clientul său (deponent) sau de la un
terț în folosul deponentului o sumă de bani pe care se obligă să o restituie deponentului după un
anumit ter men (depozit la termen) sau la cerere (depozit la vedere).
Contractul de depozit bancar prezintă următoarele caractere juridice:
– este un contract real: se consideră încheiat și produce efecte juridice din momentul
vărsământului fondurilor bănești în contul de depozit deschis la bancă;
– este un contract unilateral : obligații din contract revin numai băncii; ea este obligată să
primească suma de bani asupra căreia părțile au convenit în contract, s -o restituie
deponentului și, eventual, să plătească dobînda af erentă, iar deponentului îi revine dreptul
corelativ de a cere executarea acestor obligații;
– în principiu, este un contract cu titlu oneros : banca plătește deponentului o dobîndă, dacă
părțile nu convin altfel;
– este un contract cu executare succesivă : ban ca efectuează prestații care se desfășoară în
timp.

2.2 Natura juridică a contractului de depozit bancar.
În literatura de specialitate s -au exprimat opinii diferite cu privire la natura juridică a
acestui contract. Într -o opinie s -a susținut că contractul de depozit bancar este o varietate a
contractului de depozit neregulat10. Într -adevăr, după cum în cadrul depozitului neregulat, care
are ca obiect bunuri fungibile și consumptibile, depozitarul are dreptul să consume prin folosință
bunurile depozitate, urm înd să restituie bunuri de același gen, de aceeași calitate și cantitate, tot
așa, în cadrul depozitului bancar, banca este în drept să utilizeze sumele depuse, iar la scadență
sau la solicitarea deponentului este obligată să restituie aceleași sume de ban i, dar nu aceleași
insemne bănești.
Totuși nu putem să nu observăm particularitățile și finalitățile deosebite pe care le au
aceste două contracte. În cadrul contractului de depozit bancar în calitatea de depozitar este
întotdeauna banca, iar ca obiect a l depozitului sînt numai fondurile bănești, dar nu orice bunuri
determinate prin caracteristici de gen, ca în contractul de depozit neregulat.11 Cît privește
scopurile pe care le urmăresc părțile în fiecare din aceste două contracte, trebuie să remarcăm că
contractul de depozit are ca finalitate păstrarea în siguranță a bunurilor deponentului, depozitarul
în cazul depozitului cu titlu oneros, primind pentru acest serviciu o remunerație. În cadrul

10 D. Guggenhiem, Les contrats de la pratique bancaire Suisse, Geneve, 1981, p.76 ; I. Turcu, op. cit., p.387 ;
F. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, București, ed. L umina Lex, 1993, p. 208 -209.
11 Deși Codul civil nu utilizează noțiunea de depozit neregulat, această varietate a depozitului este prevăzută în art.
1104.

10 depozitului bancar, banca este interesată nu mai puțin decît d eponentul în depunerea banilor.
Scopul băncii este de a atrage cît mai multe fonduri în vederea acumulării resurselor pentru
creditare. De aceea în contractul de depozit bancar nu deponentul plătește remunerație, ci banca
plătește deponentului dobîndă.
Alți autori12 consideră că contractul de depozit bancar este o varietate a contractului de
împrumut, relevînd în susținerea acestei opinii trăsături comune importante: ambele contracte au
ca obiect transmiterea banilor cu condiția restituirii lor, ambele sînt reale, ambele pot fi atît cu
titlu oneros cît și cu titlu gratuit etc.
Între aceste contracte există, totuși, deosebiri care nu pot fi trecute cu vederea:
– subiect al contractului de depozit bancar în mod necesar este banca, în timp ce în contractul
de împrumut subiecți pot fi orice persoane;
– contractul de depozit bancar este, de regulă, cu titlu oneros, pe cînd contractul de împrumut
se prezumă gratuit;
– contractul de depozit bancar poate fi atît la termen cît și la vedere, în timp ce contractul de
împrumut, de regulă, este încheiat pe un anumit termen.
În doctrină s -a expus și o opinie de compromis, potrivit căreia depozitul bancar la termen
trebuie privit ca un împrumut, iar depozitul bancar la vedere – ca un depozit neregulat13.
O problemă controve rsată ce ține de natura juridică a contractului de depozit bancar, este cea
a dreptului de proprietate asupra fondurilor depuse la bancă. Legea nu prevede expres cine este
proprietarul sumei bănești depuse – banca sau deponentul. În doctrină au fost expus e opinii
diferite referitor la această problemă. Unii autori consideră că fondurile bănești sînt transmise
băncii cu titlu de proprietate14, alții susțin că banca doar păstrează fondurile depuse, proprietarul
lor rămînînd deponentul15. Fiind obiect al contro verselor doctrinale, această problemă se
soluționează, sub aspect practic, prin asigurarea dreptului băncii de a fructifica fondurille bănești
depuse de clienții săi, de a dispune de ele în interes propriu, depozitul bancar fiind unul din
instrumentele pri ncipale prin care se realizează operațiunile pasive ale băncii – atragerea
fondurilor bănești aparținînd publicului, în vederea plasării lor ulterioare în nume propriu prin
intermediul operațiunilor active – acordarea de credite.
Este cert faptul că contr actul de depozit bancar are caractere comune esențiale cu contractul
de depozit, cu contractul de împrumut și cu contractul de cont curent bancar16. Asemănarea cu

12 Шершеневич Г. Ф. , Курс торгового права . Т.2, СПб ., 1908, р.479; Ефимова Л. Г. , Банковские сделки: п раво
и практика. , М., 2001, р. 271-279.
13 Aгарков М.М., Основы банкового права. Учение о ценных бумагах., М., 1994, p.71.
14 I. Turcu, op. cit ., v.2, p. 387 ; Ефимова Л. Г., op. cit., p. 268.
15 Олейник О. М., Основы банковского права: Курс лекций., М., 1997 , p.98-99.
16 Referitor la corelația dintre contractul de depozit bancar și contractul de cont curent bancar, a se vedea p.3.2 al
prezentului capitol.

11 ultimele două contracte a determinat legislatorul să dispună că normele ce reglementează acest e
contracte se aplică cu titlu subsidiar raporturilor dintre bancă și deponent în măsura în care aceste
raporturi nu sînt reglementate de prevederile secțiunii respective a C. Civ., și dacă aceste norme
nu contravin naturii depozitului bancar (art.1222(2) C. Civ.). Însă particularitățile pronunțate și
finalitățile lor deosebite, determinate de specificul operațiunilor din sfera bancară, au cauzat
necesitatea de a distinge contractul de depozit bancar ca un contract aparte, sui generis.

2.3 Subiecții contract ului de depozit bancar.
Părțile contractului de depozit bancar sînt banca sau altă instituție financiară autorizată
conform legii, pe de o parte, și deponentul, pe de altă parte.
Conform Legii cu privire la Banca Națională a Moldovei (art.2) și Legii inst ituțiilor
financiare (art.3), entitățile care au capacitatea de a accepta depozite de la persoane fizice și
juridice sînt băncile și alte instituții financiare. Art. 26 (1) lit.a) al Legii instituțiilor financiare
numește printre activitățile financiare „a cceptarea de depozite (plătibile la vedere sau la termen
etc.) cu sau fără dobîndă”. Art. 12(2) al aceleiași legi precizează că n ici o persoană, cu excepția
băncilor, nu poate accepta depozite personale sau echivalente ale acestora.
Această activitate ban ca o poate exercita numai în baza autorizației eliberate de Banca Națională
a Moldovei.
În calitate de deponent pot fi atît persoanele fizice cît și persoanele juridice. Legea nu
stabilește careva restricții privind persoanele ce pot fi deponenți. Co nform art. 21 (2) C. Civ.,
minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are dreptul să facă de sine stătător depuneri în instituțiile
financiare și să dispună de aceste depuneri în conformitate cu legea.
Legea prevede posibilitatea depunerii fondurilor băneșt i în folosul deponentului de către
terți. Actul juridic prin care o persoană efectuează depuneri bănești la bancă în favoarea altei
persoane poate fi săvîrșit, de exemplu, în baza unui contract de donație (art.827 – 838 C. Civ.),
sau a unui contract în fol osul unui terț (art.721 – 724 C. Civ.). Însă actul juridic prin care se
efectuează depunerea este independent de actul juridic care a stat la baza lui, astfel încît ultimul
nu este opozabil băncii. Din moment ce vărsămîntul a fost efectuat, terțul nu mai p oate dispune
de fondurile vărsate în folosul beneficiarului (deponentului), acesta din urmă fiind unicul titular
al drepturilor ce decurg din contractul de depozit bancar.

2.4 Obiectul contractului de depozit bancar .
Obiectul contractului îl constituie ob ligația băncii de a primi o sumă de bani de la deponent
sau de la un terț în folosul deponentului și de a restitui aceeași sumă la cerere cau la temenul

12 stabilit, precum și obligația de a plăti dobînda aferentă , în cazul în care acest lucru este prevăzut
în contract.

2.5 Forma contractului de depozit bancar.
Potrivit art 1223 C. Civ. contractul de depozit bancar trebuie să fie încheiat în scris.
Forma scrisă a contractului se consideră respectată dacă banca eliberează deponentului un libret
de economii, un certificat de depozit sau orice alt document care atestă depunerea banilor și care
corespunde cerințelor legii și uzanțelor bancare.
Forma scrisă este cerută de lege ca condiție de probațiune a existenței contractului dat,
nerespectarea acestei cerinț e atrage efectele prevăzute de art.211 C. civ.
Contractul poate fi perfectat prin întocmirea unui singur înscris, sau în alte modalități
înscrise în art. 210 C. Civ. În practică încheierea contractului de depozit bancar se realizează, de
obicei, prin semn area unor formulare tipizate redactate de bănci, ce conțin clauze nenegociabile,
ceea ce conferă acestui contract natura de contract de adeziune
O formă particulară a contractului de depozit bancar este este libretul (certificatul) de
economii) și certific atul de depozit. Regulile privind eliberarea și circulația acestor documente
sînt stabilite de Regulamentul BNM 60/1992 cu privire la emiterea și circulația certificatelor de
depozit și de economii//M.O. nr.22, 1995. Conform Regulamentului, certificatul de depozit și
certificatul de economii sînt adeverințe scrise a băncii despre depunerea fondurilor bănești, care
legalizează dreptul deponentului sau a succesorului lui de a primi la expirarea termenului stabilit
suma depozitului și a dobînzii aferente. Cert ificatele de depozit se eliberează numai persoanelor
juridice, iar cele de economii – numai persoanelor fizice.

2.6 Efectele contractului de depozit bancar.
Obligațiile băncii.
După cum s -a arătat mai sus, acest contract este unilateral, astfel încît obli gații îi revin
numai băncii.
A. Banca este obligată să primească de la deponent sau de la un terț în folosul
deponentului o sumă determinată de bani . În acest scop banca deschide clientului un cont de
depozit (a se vedea Regulamentul BNM 415/1999 privind d eschiderea și închiderea conturilor la
băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8 -9 din 20.01.2000).
B. Banca este obligată să plătească deponentului o dobîndă în mărimea și în modul prevăzut
de contract (art.1224(1) C. civ.) . În principiu, depozitul bancar este purtător de dobîndă,
contractul prezumîndu -se a fi cu titlu oneros. Datorită încasării dobînzii contractul de depozit

13 bancar constituie, sub aspect economic, un împrumut acordat băncii, mai ales în cazul
depozitului la termen.
Părțile sînt libere să stabilească prin acordul lor mărimea dobînzii. În cazul în care părțile
omit să fixeze în contract mărimea dobînzii (situație puțin probabilă în practică), aceasta se
stabilește în conformitate cu prevederile art. 619 C. Civ. În acest caz mărimea dobînzii va
reprezenta 5% peste rata de refinanțare a Băncii Naționale în contractele cu participarea
consumatorului și de 9% peste rata de refinanțare a Băncii Naționale – în contractele la care nu
participă consumatorul.
Depozitul bancar nu este purtător de dob îndă numai în cazul în care părțile convin expres
ca banca să nu plătească deponentului dobîndă. În acest caz contractul va fi cu titlu gratuit.
Caracterul gratuit al depozitului este justificat din punct de vedere economic, mai ales, în cadrul
depozitului bancar la vedere, unde caracterul de împrumut acordat băncii se manifestă mai
puțin17.
Banca nu poate reduce în mod unilateral mărimea dobînzii decît în cazurile prevăzute de
lege sau de contract, cu condiția respectării unui termen de preaviz de cel puți n 15 zile
(art.1224(2) C. Civ.). Această regulă are menirea de a proteja interesele clientului, care este, de
obicei, partea contractului mai slabă din punct de vedere economic, contra eventualelor abuzuri
din partea băncii. Dreptul băncii de a reduce în m od unilateral mărimea dobînzii poate rezulta
numai din lege sau din contract. În orice caz banca este obligată să informeze deponentul despre
reducere dobînzii cu cel puțin 15 zile înainte. Dovada informării deponentului incumbă băncii.
Cît privește m odul și termenele de calculare și plată a dobînzilor aferente depozitului bancar,
legea dispune că dobînda se calculează începînd cu ziua următoare zilei efectuării depozitului,
pînă în ziua precedentă zilei restituirii sumei depuse sau decontării acesteia în baza unor alte
temeiuri legale (art.1225(1) C. Civ.). În această prevedere este legiferată uzanța bancară a datei
de valoare, care este practicată pe larg în diferite țări. Conform acestei uzanțe, data de valoare,
adică data din care se începe calculul dobînzilor datorată de bancă clientului, se abate de la data
reală, fiind posterioară în cazul înregistrării în creditul contului deponentului și anterioară în
cazul înregistrărilor în debitul aceluiași cont. Astfel, norma vizată stabilește că ziua în car e se
efectuează depozitul și ziua în care depozitul este prelevat nu sînt purtătoare de dobîndă.
Această uzanță bancară este justificată din punct de vedere economic prin interesul băncii de a
fructifica fondurile depuse de client. Întrucît pentru bancă es te problematic de a utiliza profitabil
sumele din contul clientului atît în ziua depunerii cît și în ziua retragerii lor, aceste două zile sînt
excluse din perioada de timp în decursul căreia depozitul este purtător de dobîndă.

17 De menționat că în unele țări (de exemplu, SUA, Franța) acordarea de dobînzi pentru depozitele la veder e este
interzisă prin lege.

14 Părțile sînt libere să stab ilească de comun acord modul și termenele de plată a dobînzii. De
exemplu, părțile pot conveni ca dobînda să se plătească lunar, trimestrial sau anual. Dacă părțile
au omis să facă acest lucru, conform art. 1225 (2) C. Civ., dobînda pentru suma depozitului
bancar se plătește deponentului, la cererea acestuia, la sfîrșitul fiecărui trimestru. Dacă
deponentul nu a solicitat plata dobînzilor în acest termen, suma lor se capitalizează, adică se
adaugă la suma depozitului. În continuare dobînda se calculează la suma depozitului majorată cu
suma dobînzilor capitalizate.
Dacă depozitul trebuie să fie retras înainte de expirarea perioadei pentru care se calculează
dobînda, la restituirea sumei se plătește întreaga dobîndă pentru perioada în care suma
depozitului a fost efectiv fructificată de bancă.
Părțile pot stabili în contract penalități pentru neexecutarea de către bancă a obligației sale
de a plăti deponentului dobînda aferentă depozitului (art.624 C. Civ.). În cazul în care părțile nu
au stabilit asemenea p enalități, pentru perioada de întîrziere a plății dobînzii deponentul poate
pretinde plata unei dobînzi de întîrziere în conformitate cu art. 619 C. Civ.. Deponentul este în
drept, de asemenea, să ceară repararea prejudiciului neacoperit prin plata dobînzi i de întîrziere,
conform regulii generale privind efectele neexecutării obligației, consacrate în art. 602 C. civ.
Întinderea despăgubirii pentru prejudiciul cauzat deponentului se va determina în corespundere
cu prevederile art. 610 C. civ.
C. Banca es te obligată să restituie deponentului suma de bani depusă. În funcție de
momentul în care banca este ținută să execute această obligație, contractele depozit bancar se
împart în două categorii: contractul de depozit la termen și contractul de depozit la ve dere.
Depozitul la termen este atunci cînd banca se obligă să restituie deponentului suma depusă
după un anumit termen, asupra căruia părțile au convenit în contract, iar depozitul la vedere este
atunci cînd banca se obligă să restituie deponentului suma d epusă în orice moment, la simpla
cerere a acestuia.
Legea dispune că banca este obligată să restituie la prima cerere a deponentului suma
depusă, integral sau parțial, indiferent de tipul depozitului (art.1227(1) C. Civ.). Din această
prevedere a legii re zultă că, chiar și depozitul la termen trebuie să fie restituit deponentului la
cererea lui. Acesta este un caz particular de modificare unilaterală a contractului admis de lege
(a se vedea art.668 (3) C. Civ.). În rezultat, depozitul la termen se transfor mă în depozit la
vedere, cu consecințele ce decurg din acest fapt.
Legea prevede obligativitatea unui preaviz în cazul retragerii anticipate a fondurilor.
Acest preaviz are menirea de a facilita serviciul de casierie a băncii, dîndu -i posibilitatea să
mobilizeze suma necesară. Durata preavizului poate fi stabilită în contract sau de uzanțele
bancare.

15 Norma din art.1227 (1) C. Civ. a fost instituită pentru apărarea intereselor deponentului,
care este, de regulă, partea mai slabă a contractului. Această dis poziție este imperativă; orice
clauză inserată în contract, care este contrară normei date în sensul defavorizării deponentului,
este lovită de nulitate absolută.
Una din consecințele retragerii anticipate a depozitului la termen este schimbarea
regimulu i dobînzii. În acest caz dobînda se va plăti la nivelul ratei dobînzii pentru depozitele la
vedere, practicate de banca dată, dacă contractul nu prevede o altă rată a dobînzii pentru
asemenea cazuri. Dobînda nouă se calculează pe toată durata depozitului. Chiar dacă deponentul
retrage numai o parte din suma depozitului, dobînda aferentă soldului depozitului din contul
deponentului se va plăti în mărimea stabilită pentru depozitele la vedere. Dacă, conform
regulamentelor și practicilor băncii date, dobînda p entru depozitele la vedere nu se plătește,
deponentul, care retrage anticipat suma depozitului, nu poate pretinde plata dobînzii.
D. Banca este obligată să păstreze secretul bancar18. În cazul în care banca divulgă
informația ce constituie secret banc ar, deponentul lezat astfel în drepturi poate cere despăgubiri
(art.1226 C. Civ.).

2.7 Încetarea contractului de depozit bancar.
Contractul depozit la termen, în mod normal, încetează la expirarea termenului asupra
căruia au convenit părțile.
În cazul în ca re deponentul nu cere la expirarea termenului convenit, restituirea
depozitului, se consideră că părțile au convenit tacit să prelungească contractul lor în condițiile
unui depozit la vedere (art.1227(3) C. Civ.). Prin consecință, deponentul va putea să re tragă în
orice moment suma depusă (eventual, respectînd un termen de preaviz), iar banca îi va plăti o
dobîndă în mărimea dobînzii pentru depozitele la vedere, dacă, conform regulamentelor și
practicilor băncii date, se plătește o asemenea dobîndă.
Lege a nu conține careva dispoziții referitor la încetarea contractului de depozit bancar la
vedere. Întrucît acestui contract îi sînt aplicabile cu titlu subsidiar prevederile referitoare al
contul curent bancar (art.1222(2) C. civ.), în asemenea situații pot fi aplicate prin analogie
dispozițiile privind rezilierea contractul de cont curent bancar (art.1233 C. civ.)

18 Această obligație a băncii este tratată în p.1 al prezentului capitol.

16

3. Contractul de cont curent bancar.

3.1 Definiția și caracterele juridice ale contractului de cont curent bancar.
Prin contractul de con t curent bancar, banca se obligă să primească și să înregistreze în
contul titularului de cont (titular) sumele bănești depuse de acesta sau de un terț în numerar sau
transferate (virate) din conturile altor persoane, să execute în limitele disponibilului din cont
ordinele titularului privind transferul unor sume către alte persoane, retragerile de numerar,
precum și să efectueze alte operațiuni în contul titularului din însărcinarea lui în conformitate
cu legea, cu contractul și cu uzanțele bancare, iar ti tularul să achite o remunerație pentru
prestarea serviciilor menționate (art.1228 C. Civ.) .
Contractul de cont curent bancar prezintă următoarele caractere:
– este un contract consensual : se consideră încheiat și produce efecte juridice din momentul
realizăr ii acordului de voință a părților.
– este un contract sinalagmatic : drepturile și obligațiile părților sînt reciproce, corelative și
interdependente;
– este un contract cu titlu oneros : titularul este dator să achite o remunerație pentru serviciile
băncii, ia r banca datorează o dobîndă pentru utilizarea fondurilor din contul titularului
(art.1232 C. Civ.);
– este un contract cu executare succesivă : părțile efectuează prestații care se desfășoară în
timp.

3.2 Natura juridică a contractului de cont curent bancar.
Legile civile a unor așa țări, cum sînt Franța, Italia, Elveția etc., nu cunosc instituția
juridică a contractului de cont curent bancar, acestea utilizînd pentu reglementarea raporturilor
dintre bancă și client instituția contractului de cont curent civil sau comercial19 (instituție ce nu

19 A se vedea: C. Gavalda. J. Stoufflet, op. cit. , p.135 -159.

17 este cunoscută de legislația Republicii Moldova). Doctrina20 definește contractul de cont curent
ca fiind convenția încheiată intuitu personae prin care părțile, care se numesc „corentiști”, cad de
acord ca toate creanțele ș i datoriile lor reciproce să se contopească într -un sold unic, care să
definească poziția unuia față de celălalt ca debitor sau creditor.
Totodată, unii autori au relevat deosebiri importante între contractul de cont curent civil
sau comercial și contractu l de cont curent bancar (numit și „contract de cont bancar de
disponibilități”) și au accentuat necesitatea de a nu confunda aceste două noțiuni21.
În doctrină au fost expuse opinii diferite referitor la natura juridică a contractului de cont
curent bancar. În opinia profesorului rus O. S. Ioffe contractul de cont curent bancar trebuie
privit ca un contract mixt, ce îmbină elemente ale contractelor de împrumut, de depozit și de
mandat22. O altă autoare din Rusia, L. G. Efimova, a expus părerea conform căreia contractul în
cauză conține elemente ale contractelor de împrumut, mandat și comision23. Într -o lucrare mai
tîrzie L.G. Efimova susține că contractul de cont curent bancar întrunește trei categorii de
raporturi:
a) raporturi privind efectuarea unor operațiuni de plăți în viitor (o varietate de
antecontract);
b) raporturi privind soldul în cont (o categorie aparte de raporturi care nu se
confundă nici cu împrumutul, nici cu depozitul);
c) raporturi privind evidența soldului în cont ce variază în permanență ( o specie
de contract de prestări de servicii).
Elementul de bază a acestui contract este obligațiunea băncii de a efectua viramente,
obligațiune ce determină cauza juridică a contractului. Al doilea și al treilea element sînt
accesorii și îl deservesc pe cel de b ază24.
Alți autori au remarcat că contractul de cont curent bancar este distinct de contractul de
depozit (chiar și de cel neregulat), această concluzie reieșind din natura juridică a banilor ca
drepturi de creanță. Fiind transmiți băncii, banii întotdeau na își pierd forma lor materială. În
contul bancar banii există doar în formă de monedă scripturală, operațiunile fiind efectuate prin
intermediul înscrisurilor în conturi25.
De asemenea s -a arătat deosebirea esențială dintre contractul de cont bancar și c ontractul
de împrumut. Delimitarea acestor două contracte rezultă din scopul pe care îl urmărește fiecare

20 A se vedea : T. R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și pedag ogică, București, 1976,
p.458.
21 Pentru detalii a se vedea: I. Turcu, op. cit. ,v.2, p.91 -94.
22 Иоффе О. С. Обязательственное право. М., 1975, р.703.
23 Ефимова Л. Г. Банковское право. М., 1994, р. 105.
24 Ефимова Л. Г. Банковские сделки: право и практика. М. , 2001, р. 307 -308.
25 Гражданское право: В 2 т. Том II. Полутом 2 / Отв. ред. Проф. Е.А. Суханов, М., 2000, p.241.

18 din ele: dacă, în contractul de împrumut, împrumutatul, atrăgînd fondurilor altor persoane, își
satisface propriile necesități, atunci, în contractul de cont curent bancar, banca satisface
necesitățile titularului contului, efectuînd diferite operațiuni în interesul acestuia26.
Caracterele comune ale contractului de cont curent bancar și contractului de mandat au
determinat pe unii autori să considere co ntratul de cont curent bancar ca un contract de mandat
cu caracter general încheiat pe perioadă de lungă durată27.
Legăturile strînse dintre aceste două contracte se învederează și în prevederile Codului
civil. Astfel art.1230 (4) prevede că raporturilor dintre bancă și client se aplică dispozițiile
referitoare la contractul de mandat dacă ele nu contravin prevederilor capitolului respectiv al
Codului civil și naturii contractului de cont bancar. După cum în contractul de mandat
mandatarul este obligat să îndeplinească indicațiile mandantului (art.1040 (1) C. Civ.), tot așa
banca este obligată să urmeze indicațiile clientului, în limitele scopului urmărit prin contractul de
cont curent bancar. În mod analogic cu prevederile contactului de mandat (art.1040 (2) C. Civ.),
legea dispune că banca nu poate să nu execute sau să se abată de la indicațiile clientului, decît în
cazul în care se poate considera că clientul, cunoscînd situația de fapt, ar fi aprobat abaterea
(art.1230(3) C. Civ.). Totuși raporturile di n cadrul contului curent bancar nu se reduc doar la un
mandat, întrucît au un caracter complex și sînt puternic marcate de specificul operațiunilor din
sfera bancară.
Contractul de cont curent bancar are legături strînse cu contractul de depozit bancar28. În
derularea ambelor contracte este utilizat contul bancar ca instrument al tehnicii contabile și al
reglementării creanțelor bănești. Atît raportul juridic de depozit bancar, cît și cel de cont curent
bancar se inițiază prin depunerea la bancă a unei sum e bănești care se înregistrează într -un cont
bancar. Regulile privind deschiderea, gestiunea și închiderea conturilor curente și a celor de
depozit sînt, în mare parte, similare (a se vedea Regulamentul BNM 415/1999 privind
deschiderea și închiderea contur ilor la băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8 -9 din
20.01.2000). Deosebirile dintre aceste două contracte rezultă din funcțiile economice diferite pe
care le îndeplinesc: funcția principală a depozitului bancar este atragerea de către bancă a
fonduril or aparținînd publicului în scopul fructificării lor, iar funcția principală a contului curent
este satisfacerea necesităților clientului prin operarea de încasări, retrageri sau plăți dispuse de
acesta.
Principalele deosebiri dintre depozitul bancar și c ontul curent bancar sînt următoarele:

26 Ibidem, p.242.
27 D. Guggenhiem, op. cit. , p.223.
28 De remarcat că în practica băncilor elvețiene se încheie un contract unic întitulat « Contrat relatif à l’ouvrture
d’un compte courent et d’un dépôt » (contract referitor la deschiderea unui cont curent și a unui depozit).

19 – titularul contului curent poate emite ordine de plată, cecuri, bilete la ordin asupra
disponibilului din cont în vederea stingerii unor datorii față de terți, pe cînd titularul
contului de depozit poate efectua numai d epuneri sau retrageri;
– contul curent poate avea și sold debitor, prin aceasta îndeplinind și funcția de creditare,
iar contul de depozit trebuie să fie, de regulă, creditor;
– din contul curent fondurile pot fi retrase în orice moment, pe cînd depozitul la t ermen
presupune retragerea fondurilor la expirarea termenului convenit.
Din cele expuse se desprinde concluzia că contractul de cont curent bancar este un
contract sui generis , care are la bază caractere esențiale proprii. Subiect al contractului este în
mod necesar banca, ceea ce determină obiectul specific al contractului: operațiunile băncii
efectuate în contul titularului pe care le poate pretinde acesta și pentru care el trebuie să
achite o remunerație. Datorită acestor caractere, legilastorul a reunit reglementările în această
materie într -o secțiune aparte a Codului civil.

3.3 Subiecții contractului de cont curent bancar.
Părțile contractului sînt banca și titularul contului (clientul).
Conform Legii cu privire la Banca Națională a Moldovei (art.2) și Legii instituțiilor
financiare (art.3), banca este acel subiect care are atribuția de a transfera prin diferite
instrumente de plată depozitele sau echivalente ale acestora atrase de la persoane fizice sau
juridice. Atribuția băncii de a efectua transf eruri de fonduri o deosebește de alte instituții
financiare, care în virtutea prevederilor legale sus numite, nu au această capacitate. Art. 26
alin.1 al Legii instituțiilor financiare numește printre activitățile financiare „acordarea de servicii
de decon tări și încasări”(lit.d) și „emiterea și administrarea instrumentelor de plată”(lit.e).
Aceste activitați banca le poate exercita numai în baza autorizației eliberate de Banca Națională.
În calitate de titulari ai conturilor curente pot fi atît perso anele fizice cît și persoanele
juridice. Legea nu stabilește careva restricții privind persoanele ce pot fi titulari ai conturilor
curente. În afară de prevederile C. Civ., prin acte normative bancare sînt reglementate, în funcție
de statutul juridic al ti tularului: persoană fizică sau juridică, rezident sau nerezident etc., unele
particularități ale contractului, modul de deschidere, gestiune și închidere a contului curent,
modalitățile de efectuare a operațiilor în cont etc.(a se vedea Regulamentul BNM 41 5/1999
privind deschiderea și închiderea conturilor la băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8 -9 din
20.01.2000).

3.4 Obiectul contractului de cont curent bancar.

20 Obiectul contractului îl reprezintă serviciile oferite de bancă titularului contului: primir ea și
înregistrarea în contul titularului a sumelor bănești depuse de acesta sau de un terț în numerar sau
transferate din conturile altor persoane, executarea ordinelor titularului privind transferul unor
sume către alte persoane, retragerile de numerar, precum și efectuarea altor operațiuni în contul
titularului din însărcinarea lui.

3.5 Forma contractului de cont curent bancar.
Legea nu conține careva dispoziții speciale referitor la forma contractului, prin urmare
trebuie să fie aplicate dispozițiile generale privind forma actului juridic (art.art.208 – 211 C.
Civ.). În practică asemenea contracte se încheie numai în formă scrisă, cu ajutorul formularelor
tipizate. Ca și celelalte contracte bancare, contractul de cont curent bancar este, de regulă, un
contract de adeziune.

3.6 Efectele contractului de cont curent bancar.

3.6.1 Obligațiile băncii.
A. Pentru a efectua operațiunile ce constituie obiectul contractului, banca trebuie să
deschidă solicitantului un cont curent. Procedura deschiderii contului c urent este reglementată
de Regulamentul BNM 415/1999 privind deschiderea și închiderea conturilor la băncile din
Republica Moldova//M.O., nr.8 -9 din 20.01.2000
B. Banca este obligată să înregistreze în contul titularului sumele bănești depuse de
acesta sau de un terț în numerar sau transferate din conturile altor persoane. Sub aspect juridic,
aceste sume reprezintă creanțele titularului contului față de bancă; titularul este creditor al băncii,
iar banca are obligația de a restitui fondurile.
C. Banca este obligată să încaseze, prin mijlocirea prezentării la timp către banca trasă,
cecurile prezentate de client29. Astfel tiutlarul unui cec se poate adresa băncii cu care are încheiat
un contract de cont curent, în vederea prezentării cecului către plată la tim p (art.1271 (2) C.civ.)
către banca trasă. Transmiterea cecului de către titularul lui băncii care îl deservește se
efectuează prin mijlocirea girului prin procură (art.1267 C. Civ.), care implică însărcinarea de
încasare a cecului. Dacă, atît trăgătorul (plătitorul) cît și titularul (beneficiarul) cecului sînt
clienții aceleiași bănci, banca debitează contul celui dintîi și creditează contul celui de al doilea
cu suma respectivă. Dacă trăgătorul este clientul altei bănci, banca titularului cecului remite
cecul băncii trăgătorului (adică trasului), care va debita contul trăgătorului și va plăti suma
respesâctivă băncii titularului cecului, care apoi va credita contul acestuia.

29 Referitor la cec a se vedea art.art.1259 -1278 C. civ.

21 În virtutea prevederilor art.1267 C. Civ., banca căreia i -a fost girat cecul pe ntru încasare
poate să exercite toate drepturile ce decurg din cec, inclusiv cele prevăzute de lege în cazul
neplății cecului (art.1274 C. Civ.).
D. Banca este obligată să execute ordinele titularului contului privind dispunerea de
fondurile bănești aflat e în contul său.
Sub aspect juridic, aceste ordine reprezintă acte de dispoziție (at.198(3) C. Civ.). Ca și orice
act juridic, aceste acte trebuie să îndeplinească condițiile de validitate impuse de lege: capacitate,
consimțămînt, obiect, cauză și, eventu al, formă.
Principalele obligații, ce incumbă băncii în cadrul executării ordinelor titularului contului
privind dispunerea de fondurile bănești aflate în cont său, sînt: a) de a se asigura că ordinul
emană de la clientul său sau de la persoana împuternic ită de acesta și b) de a se asigura că el
este în drept să dispună de aceste fonduri.
a) Banca este ținută să execute indicațiile clientului privind dispunerea de sumele bănești
aflate în cont, dacă acestea provin de la persoanele autorizate să efectueze a semenea acte de
dispoziție. Aceste persoane sînt indicate de client prin prezentarea documentelor respective
prevăzute de lege, contract și de uzanțele bancare. Regulamentul BNM privind deschiderea și
închiderea conturilor la băncile din Republica Moldova (art.4 -8) prevede că pentru deschiderea
contului curent persoanele juridice și persoanele fizice care practică activitate de întreprinzător
sau alt tip de activitate trebuie să prezinte băncii fișa cu specimene de semnături și amprenta
ștampilei autentific ată notarial, iar persoanele fizice ce nu practică așa activități – aplică
semnătura, în prezența lucrătorului bancar împuternicit de a deschide cont, pe un formular al
băncii. Persoana juridică trebuie, pe lîngă aceasta, să prezinte extrasul din Registrul de stat al
întreprinderilor ce confirmă persoana împuternicită să administreze întreprinderea, eliberat de
Camera înregistrării de stat.
În cazul persoanelor fizice ce nu au capacitate de exercițiu deplină, actele de dispoziție
asupra sumelor bănești afl ate în cont se săvîrșesc în conformitate cu prevederile art. 20 -25, 42,43
ale C. Civ.
Dreptul de a săvîrși acte de dispoziție asupra fondurilor bănești aflate în cont poate fi
transmis de titularul contului unei persoane terțe prin procură (art.art.252 -257 C. Civ.), prin
contract de mandat (art.art.1030 -1052 C. Civ.) sau prin contract de agenție (art.art.1199 -1211 C.
Civ.).
La primirea ordinului privind dispunerea de sumele bănești din cont, banca este ținută să
identifice persoana autorizată să efectue ze asemenea acte, verificînd în fiecare caz dacă
semnătura depusă pe ordin corespunde cu specimenul semnăturii luat la deschiderea contului.
Identificarea persoanei poate fi efectuată și prin utilizarea altor mijloace. De exemplu, conform

22 contractelor înch eiate între bănci și clienți privind utilizarea cardurilor bancare (art.1289),
formarea numărului personal de identificare a clientului echivalează cu semnătura lui personală.
b) Dreptul tiutularului contului de a dispune de sumele bănești aflate în cont ul său poate
fi limitat în cazurile prevăzute de lege. De exemplu, instanța de judecată poate pune sechestru pe
sumele de bani aflate în conturile bancare ale pîrîtului, în vederea asigurării acțiunii sau
executării hotărîrii judecătorești (art.art.175,258 ale Codului de procedură civilă). Regulamentul
BNM 415/1999 privind deschiderea și închiderea conturilor la băncile din Republica Moldova
(art.14) prevede posibilitatea suspendării de către bancă a operațiunilor în conturi la decizia
instanței de judecată , dispoziția inspectoratelor fiscale de stat precum și la decizia altor organe
împuternicite în conformitate cu legislația în vigoare.
În principiu, clientul este în drept să săvîrșească oricînd acte de dispoziție asupra fondurilor
bănești din contul său. Părțile pot stabili de comun acord un termen de preaviz în vederea
facilitării serviciului de casierie a băncii, dîndu -i posibilitatea să mobilizeze fondurile necesare
(art.1229(1) C. Civ.).
Actul de dispoziție săvîrșit de client asupra fondurilor bănești aflate în contul său, ca și orice
manifestare de voință, poate fi revocat (retractat). Revocarea are efect pînă la momentul începerii
executării de către bancă a indicațiilor clientului privind dispunerea de fonduri (1229 (1) C.
Civ.). Norma despre revoca rea de către titular a indicațiilor privind dispunerea de sumele bănești
din contul său este un caz special de aplicare a regulii generale referitoare la retractarea
manifestării de voință (art. 200 (2) C. Civ.).
Banca este ținută să efectueze operațiun ile în contul clientului numai la ordinul lui. Banca
poate efectua operațiuni în contul clientului fără ordinul lui numai:
– în cazurile prevăzute de lege;
– în cazurile prevăzute în contract (art.1230(2) C. Civ.).
Situația tipică în care banca este ținută s ă efectueze operații în contul clientului fără ordinul
și chiar fără acceptarea lui este luarea măsurilor de executare silită a hotărîrilor instanțelor
judecătorești (a se vedea art. 359 al Codul de procedură civilă din 26.12.1964). Banca este
obligată să execute hotărîrea instanței judecătorești privind urmărirea sumelor bănești ale
debitorului aflate în conturile ei.
Dreptul băncii de a efectua operațiuni în contul clientului, fără a avea un ordin expres în
acest sens, poate fi stipulat în contract. De e xemplu, clientul poate mandata banca să preleveze
din contul lui sumele datorate băncii în calitate de remunerație pentru serviciile acordate de
bancă.
Banca este obligată să urmeze indicațiile titularului de cont în limitele scopului urmărit prin
contract (art.1230(2) C. civ.). Banca nu poate să nu execute sau să se abată de la indicațiile

23 clientului, decît în cazul în care se poate considera că clientul, cunoscînd situația de fapt, ar fi
aprobat abaterea. În caz contrar, banca este ținută să -l despăgubeas că pe client. Aceste reguli
denotă caracterul înrudit al contractului de cont curent bancar cu contractul de mandat ( a se
vedea art.1040 C. Civ.).
Actele de dispoziție ale titularului contului se pot înfățișa în diferite modalități, utilizîndu -se
diverse instrumente de plată. Modalitățile și procedura de emitere și executare a actelor de
dispoziție sînt reglementate atît de Codul civil, cît și de acte normative bancare30.
Printre principalele modalități prin care se efectuează actele de dispoziție asupra f ondurilor
aflate în contul titularului, care sînt utilizate în practica bancară a diferitor țări și care sînt
reglementate și de legislația noastră31, se numără: ordinul de plată, cecul, cardul bancar.
Ordinul de plată (dispoziția de plată) este dispoziția dată de o persoană (ordonator) unei
bănci (bancă ordonatoare) de a plăti o anumită sumă în favoarea unei alte persoane (beneficiar)
pentru stingerea unei obligații bănești a ordonatorului față de beneficiar (art.1256(1) C. Civ.).
Banca ordonatoare execu tă ordinul de plată prin transferul sumei indicate din contul
ordonatorului în contul beneficiarului în aceeași sau în o altă bancă (banca plătitoare).
Cecul este un titlu negociabil ce reprezintă o creanță scrisă, întocmită conform
prevederilor legii , cuprinzînd ordinul necondiționat dat de emitent (trăgător) către plătitor (tras)
de a plăti la vedere o anumită sumă prezentatorului de cec sau persoanei indicate în cec, sau la
ordinul acestei persoane (art.1256(1) C. Civ.).
Legea prevede că, banca este obligată să plătească în limita activelor cecurile emise de
client (art.1235(2) C. Civ.). Pentru a efectua plăți prin cec banca și titularul contului curent
bancar încheie un contract aparte, prin care banca se angajează să plătească cecurile trase d e
client asupra ei în limita activului (disponibilului) din contul curent al clientului, iar clientul se
obligă să mențină în cont disponibilul necesar (acoperirea) pentru plata cecurilor trase de el, să
vegheze cu diligența cuvenită la păstrarea formulare lor de cecuri eliberate de bancă, și să
informeze banca în caz de pierdere sau furt.
Cardul bancar este un instrument de plată emis de o bancă (emitent) care permite
titularului cardului să retragă bani în numerar, să efectueze transfer de sume bănești în limitele
disponibilului din contul său în banca emitentă ori din contul liniei de credit acordată de aceasta
(art.1289 (1) C. civ.). Titularul cardului bancar poate efectua plăți pentru bunurile și serviciile
prestate de întreprinderile come rciale care, în baza contractelor încheiate cu emitentul, acceptă

30 A se vedea Regulamentul BNM 150/3003 privind utilizarea docum entelor de plată la efectuarea plăților fără
numerar pe teritoriul Republicii Moldova//M.O., nr.141 -145 din 11.07.2003.
31 Actualmente în cadrul operațiunilor de plăți efectuate de băncile din Republica Moldova sînt utilizate atît
instrumente de plată care sînt cunoscute în toată lumea, cît și unele ce sînt specifice pentru țările post -sovietice și
care au fost moștenite fie din perioada economiei planificate, fie din fazele incipiente ale perioadei tranziției la
economia de piață

24 să fie plătite prin card. Întreprinderea comercială își restituie banii pentru prestațiile efectuate
titularului cardului prin cesiunea către emitent a creanțelor față de titularul cardu lui. Efectuarea
plăților prin card bancar sînt reglementate de prevederile Codului civil, inclusiv, de
reglementările privind ordinul de plată, contul curent bancar, creditul în cont curent, de alte acte
normative 32și de uzanțele bancare.
Banca e ste obligată să execute ordinele titularului contului privnd retragerile de numerar.
Aceste operațiuni bancare pot fi efectuate atît prin intermediul serviciilor de casierie (de
casă)33prestate de căre subdiviziunile respective ale băncii cît și prin interm ediul distribuitoarelor
automate de bancnote („bancomat”).
E. Banca este obligată să păstreze confidențialitatea asupra tuturor faptelor de care a
aflat ca urmare a legăturilor de afaceri cu clientul. Această obligație nu există dacă astfel
rezultă dintr -o dispoziție legală ori dacă privește informații generale a căror dezvăluire nu
prejudiciază interesele justificate ale clientului. Obligația de confidențialitate subzistă și după
încetarea relațiilor contractuale (art.1234 C. Civ.)34.
F. Banca este obligat ă să plătească clientului o dobîndă pentru folosirea mijloacelor din
contul acestuia dacă în contract nu este prevăzut altfel (art.1232 C. Civ.) . În principiu, sumele
bănești aflate în contul bancar sînt purtătoare de dobîndă, deoarece banca are posibilita te de a
fructifica aceste fonduri în profitul său. Spre deosebire, însă, de contractul de depozit bancar, în
special, cel la termen, funcția economică a căruia este mobilizarea fondurilor disponibile ale
clientelei în vederea plasării lor ulterioare prin i ntermediul operațiilor active, contul curent
bancar are menirea de a deservi necesitățile clienților săi în ceea ce privește efectuarea diferitor
operațiuni bancare. De aceea, dobînda aferentă sumelor bănești aflate în contul curent este mai
mică decît cea aferentă depozitului bancar la termen și, de obicei, este practicată la nivelul
dobînzii pentru depozitele la vedere. Deseori părțile convin ca dobînda în genere să nu fie plătită.
Dacă părțile omit să stipuleze în contract prevederi referitor la dobîndă, clientul poate pretinde
băncii plata dobînzii legale, conform dispozițiilor art. 585 C. civ.
G. Banca este obligată să țină evidența contabilă a operațiunilor efectuate în contul
clientului (art.1231 C. Civ.). Fiecare operațiune este înscrisă în cont, d evenind un articol al lui, în
credit sau în debit, în funcție de tipul operațiunii respective. Operațiunile prin care se încasează
sume bănești în cont (sumele depuse de client sau de un terț în numerar sau virate din contul
altor persoane, sumele provenit e din încasarea cecurilor prezentate de client etc.) se înscriu în
creditul contului, iar operațiunile prin care se retrag fonduri din cont (viramentul unor sume către

32 Vezi: Regulamentul privin d organizarea de către bănci a plăților cu carduri pe teritoriul Republicii
Moldova/Hotărîrea C. A. al BNM nr.58/11 -02//M.O., 38 -39 din 12.06.1997.
33 Modul de efectuare a acestor operațiuni bancare sînt reglementate de Normele privind operațiunile de casă în
băncile din Republica Moldova/Hotărîrea C. A. al BNM nr.47/2000//M.O. nr.21 -23/90 din 29.02.2000.
34 A se vedea, de asemenea : p.1.5.1 al prezentului capitol.

25 alte persoane, retragerile de numerar, plata remunerației datorate băncii etc.) se înscr iu în debit.
După fiecare operațiune banca efectuează o încheiere a contului, relevînd un sold provizoriu.
Acest sold reprezintă un drept de creanță al clientului față de bancă. Soldul poate fi și debitor, în
cazul în care banca a acordat clientului un cre dit în cont curent (art.1239 C. Civ.).
H. Banca este obligată să -l informeze pe titularul contului despre starea contului și
operațiile efectuate în cont. În practică această obligație se manifestă prin remiterea clientului a
extraselor din cont care refl ectă situația lui (art.1231 C. Civ.) . Cuprinsul acestor extrase, precum
și termenele de prezentare a lor sînt convenite de părți, sau stabilite de actele normative și
uzanțele bancare. Extrasul poate conține date despre soldul provizoriu, operațiunile efec tuate în
perioada respectivă, dobînda aferentă sumelor bănești aflate în cont, remunerația pentru serviciile
băncii, rezultatul compensației creanțelor reciproce ale băncii și ale clientului etc. În cazul în
care părțile nu au convenit expres asupra termen elor de prezentare a extraselor din cont, ele sînt
remise clientului în termenele obișnuite în practica bancară.
Clientul poate cere oricînd informații suplimentare și explicații asupra împrejurărilor
efectuării oricărei operațiuni. În cazul depistării u nor erori în efectuarea operațiunilor clientul
poate prezenta băncii reclamații. Tăcerea clientului este interpretată, conform uzanțelor bancare,
ca aprobare a extrasului din cont.

3.6.2 Răspunderea băncii.
În cazul neexecutării, executării necorespunzătoare s au tardive a obligațiilor de către
bancă (de exemplu, neînregistrarea sau înregistrarea tardivă în cont a sumelor depuse/transferate
de client sau de un terț în favoarea clientului; neîndeplinirea, îndeplinirea incorectă sau tardivă a
ordinelor clientului privind transferul fondurilor sau eliberarea de numerar; efectuarea ilegală a
operațiilor în contul clientului, inclusiv fără acordul lui etc.) clientul poate pretinde repararea
prejudiciilor.
În cazul debitării greșite sau nelegitime a contului titularulu i banca va restitui suma, pe
care o va înscrie în creditul contului, pe data efectuării operațiunii nevalabile de debitare.
Dacă părțile nu au stabilit în contract anumite penalități aplicabile în asemenea cazuri,
clientul este îndreptățit să ceară plata d obînzii asupra sumelor care nu au fost înregistrate,
eliberate sau transferate în termenul cuvenit, în corespundere cu art. 619 C. civ. Clientul este în
drept, de asemenea, să ceară repararea prejudiciului neacoperit prin plata dobînzii de întîrziere,
conform regulii generale privind efectele neexecutării obligației, consacrate în art. 602 C. Civ.
Întinderea despăgubirii pentru prejudiciul cauzat clientului se va determina în corespundere cu
prevederile art. 610 C. Civ.

26 Titularul contului este îndreptățit la despăgubiri și în cazul în care banca divulgă
informația confidențială asupra oricăror fapte de care a aflat ca urmare a relațiilor de afaceri cu
titularul contului, prejudiciind astfel drepturile și interesele lui.

3.6.3 Obligațiile titularului contului.
A. Titularul contului este obligat să remunereze banca pentru serviciile prestate .
Cuantumul și modalitățile remunerației se stabilesc în contract. În practică băncile inserează lista
tarifelor pentru serviciile prestate în formulare tipizate care constituie părți integrante ale
contactelor încheiate cu clienții. Contractul poate prevedea plata remunerației prin prelevarea de
către bancă a sumelor respective din soldul contului clientului.
În ipoteza în care banca datorează clientului dobîndă pentru utilizar ea fondurilor din
contul acestuia, se creează o situație în care ambele părți ale contractului au creanțe reciproce. Ca
rezultat, aceste creanțe se sting prin compensare (art.1232 (2) C. civ.). Compensarea operează în
corespundere cu prevederile art.art.65 1 – 659 C. civ. Contabilizarea compensării incumbă băncii,
clientul fiind informat privind rezultatul compensării prin extrasul din cont.
B. Titularul este obligat să asigure acoperirea necesară a contului său cu fonduri bănești.
Cu alte cuvinte, el tre buie să asigure menținerea soldului creditor al contului său . Banca este
ținută să execute ordinele titularului numai în limitele disponibilului din contul acestuia. Banca
nu va executa asemenea ordine în cazul lipsei sau insuficienței acoperirii necesare a contului, cu
excepția cazului în care banca și titularul contului încheie un contract de credit în cont curent, în
virtutea căruia, la dispoziția clientului este pusă o limită de credit, care îi va permite acestuia să
utilizeze, în cazul soldului debitor al contului său, fonduri suplimentare în funcție de necesitățile
sale (art.1239 C. Civ.)35.

3.6.4 Rezilierea contractului de cont curent bancar.
În principiu, contractul de cont curent bancar încheiat pe un termen nedeterminat poate fi
reziliat în orice moment de oricare din părți, cu condiția unui preaviz avînd termenul stabilit prin
contract sau uzanțe bancare, iar în lipsa unui astfel de termen, în 15 zile. Însă, anumite limitări
ale libertății băncii de a rezilia contractul se impun în vederea ocrotir ii intereselor titularului
contului, care este, de obicei, partea mai slabă a contractului.
Astfel, banca este în drept să rezilieze contractul numai dacă sînt respectate următoroale
condiții:
– dacă există un motiv temeinic pentru reziliere. Fiind un con tract intuitu personae
(considerația persoanei cocontractantului are importanță determinantă pentru încheierea și

35 Creditul în cont curent este tratat în p.5 al prezentului capitol.

27 executarea lui), ca motive temeinice pentru rezilierea lui pot servi: decesul clientului -persoană
fizică, dizolvarea sau reorganizarea clientu lui-persoană juridică, comportamentul culpabil și
fraudulos, pericolul iminent de insolvabilitate a clientului etc.;
– dacă nu există un motiv temeinic pentru reziliere, trebuie să fie respectată condiția ca
titularul contului să aibă posibilitatea de a b eneficia de servicii privind efectuarea plăților prin
virament în alt mod. Astfel, clientul poate să se opună rezilierii contractului, dacă în localitatea
unde își are domiciliul persoana fizică, sau își desfășoară activitatea persoana juridică nu există
altă instituție bancară;
– dacă este respectat termenul de preaviz stabilit prin contract sau uzanțe bancare, dar care
nu poate fi mai mic de 15 zile.
Rezilierea contractului și, respectiv, închiderea contului atrag după sine următoarele
consecințe:
– în eventualitatea existenței unor contracte conexe între bancă și client – privind plata cecurilor
trase asupra băncii (art.1235 (2) C. Civ.), privind utilizarea cardului bancar (art.1289 C. Civ.),
privind un credit în cont curent (art.1239 C. Civ.) etc., ace ste contracte de asemenea vor fi
reziliate;
– banca trebuie să efectueze încheierea contabilă a contului, sub rezerva deznodămîntului
operațiunilor în curs, și să restituie clientului soldul, în numerar sau prin transfer.

4. Contractul de credit bancar

4.1 Definiția și caracterele juridice ale contractului de credit bancar.

28 Prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziția unei
persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma pr imită și să
plătească dobînda și alte sume aferente prevăzute de contract (art.1236 (1) C. Civ.).
Contractul de credit bancar prezintă următoarele caractere juridice:
– este un contract consensual : se consideră încheiat și produce efecte juridice din mome ntul
realizării acordului de voință a părților asupra clauzelor esențiale ale contractului;
– este un contract sinalagmatic : drepturile și obligațiile părților sînt reciproce, corelative și
interdependente;
– este un contract cu titlu oneros : pentru creditul acordat debitorul este obligat să plătească o
dobîndă și alte sume aferente prevăzute de contract;
– este un contract cu executare succesivă : prestațiile reciproce ale băncii și debitorului se
desfășoară în timp.

4.2 Natura juridică a contractului d e credit bancar.
Definiția contractului de credit bancar conținută în art. 1236 (1) C. Civ. nu cuprinde unele
servicii bancare, care sînt și ele calificate ca modalități de creditare, astfel ca creditarea prin
transferul unei creanțe (scontul cambiei), „cr editele prin semnătură”(avalul și accepterea
cambiei, garanția bancară) etc.
O noțiune mai largă a creditului o găsim în Legea instituțiilor financiare. Potrivit definiției
cuprinse în art.3 al acestei legi, prin credit se înțelege orice angaj ament de a acorda bani ca
împrumut, cu condiția rambursării lor, plății dobînzii și altor plăți aferente; orice prelungire a
termenului de rambursare a datoriei; orice garanție emisă, precum și orice angajament de a
achiziționa o creanță, sau alte dreptur i de a efectua o plată.
Din definiția citată rezultă următoarele modalități ale creditului:
a) împrumutul fondurilor bănești (această modalitate „clasică” a creditului bancar
este reglementată, în special, de art.12306 -1245 C. Civ.);
b) prelungirea scadenței un ei datorii; pentru această modalitate de creditare servește,
spre exemplu, cambia, (care este reglementată de art.1279 C. Civ. și de Legea
cambiei nr.1527 -XII din 22.06.1993//M. O. nr.10 din 30.10.1993);
c) emiterea unei garanții (garanția bancară este reglem entată de art.1246 -1255 C.
Civ.);
d) scontul (operațiunea de scontare a cambiei este reglementată de titlul V al Legii
cambiei)36.

36 În prezentul paragraf vo m analiza contractul de credit bancar așa cum este tratat în art.12306 -1245 C. Civ.

29 Contractul de credit bancar derivă din contractul de împrumut. Datorită acestui fapt o mare
parte din autori califică contractul de credit bancar ca o specie a contractului de împrumut37.
Însă, după cum s -a remarcat în doctrină38, satisfacerea necesităților întreprinzătorilor
profesioniști în fonduri bănești este imposibilă în cadrul contractului de împrumut, care are
caracter real ș i nu poate oferi împrumutatului certitudinea în ce privește primirea banilor în
momentul oportun, întrucît împrumutătorul nu poate fi obligat de a acorda împrumutul. De
aceea, piața financiară are nevoie de un contract cu caracter consensual, care genereaz ă obligații
din momentul încheierii lui. Acest fapt a determinat apariția unui contract autonom, care este
contractul de credit bancar39.

În literatura de specialitate s -au conturat diferite construcții juridice menite să perfecteze
raporturile în domen iul creditării bancare. Astfel, în doctrina franceză, alături de creditarea
bancară sub forma contractului de împrumut (contract real) reglementat de Codul civil, se
distinge „contractul de deschidere de credit”, care este privit ca o convenție cadru, ce r eprezintă
o promisiune unilaterală a băncii de a pune la dispoziția clientului său, în anumite condiții
privind termenul și dobînda, a mijloacelor de plată, în una sau mai multe forme. Acest contract
este caracterizat ca nenumit, consensual, sinalagmatic, cu executare succesivă și oneros40.
Profesorul I. Turcu definește contractul de deschidere de credit ca o convenție „prin care
banca se obligă să pună la dispoziția clientului, pentru o perioadă determinată sau nedeterminată,
un anumit credit, de care ben eficiarul va uza fie încasînd fondurile, fie trăgînd o cambie sau un
cec asupra băncii, fie prin emiterea unui ordin de plată.”41
O concepție asemănătoare a fost expusă de autorul rus M.M. Agarcov, care a calificat
contractul de credit bancar ca un antecon tract (cu caracter consensual) cu privire la încheierea în
viitor a unui contract de împrumut (cu caracter real)42
Pînă la intrarea în vigoare a noului Cod civil al Republicii Moldova raporturile în
domeniul creditului bancar erau reglementate de preveder ile Codului civil precedent în materie
de împrumut. În noul Cod civil există o secțiune aparte consacrată contractului de credit bancar.
Însă, caracterul înrudit al contractului în cauză cu contractul de împrumut, a determinat
legislatorul să dispună că no rmele ce reglementează contractul de împrumut se aplică
raporturilor de credit bancar în măsura în care aceste raporturi nu sînt reglementate de

37 Pentru detalii a se vedea : Ефимова Л. Г., op. cit., p.555 -561.
38 Гражданское право: В 2 т. Том II. Полутом 2 / Отв. ред. Проф. Е.А. Суханов, М., 2000, p.
39 Ținem să menț ionăm că în multe țări nu există reglementări în materie de contract de credit bancar în codurile
civile, aceste reglementări avîndu -și sediul în legi bancare speciale.
40 C. Gavalda, J. Stoufflet, op. cit. , p.218 -223.
41 I. Turcu, Operațiuni și contracte ba ncare, București, 1995, p.350.
42 Aгарков М.М. op. cit. , p. 82.

30 prevederile secțiunii respective a Codului civil, și dacă aceste norme nu contravin esenței
creditului bancar ( art. 1236(3) C. Civ.).
Există însă deosebiri importante între contractul de împrumut și contractul de credit
bancar, de care trebuie de ținut cont în mod necesar la aplicarea cu titlu subsidiar a nomelor ce
reglementează contractul de împrumut. Aceste de osebiri constau în următoarele:
– contractul de credit bancar este consensual, iar contractul de împrumut este real;
– contractul de credit bancar este sinalagmatic, iar contractul de împrumut este unilateral;
– subiect al contractului de credit bancar în mod obligator este banca, în timp ce în
contractul de împrumut subiecți pot fi orice persoane;
– obiect al creditului bancar sînt bani, iar obiect al împrumutului pot fi atît bani cît și alte
bunuri fungibile;
– contractul de credit bancar este cu titlu oneros, p e cînd contractul de împrumut se
prezumă gratuit.

4.3 Subiecții contractului de credit bancar.
Părțile contractului sînt creditorul (banca sau altă instituție financiară autorizată conform
legii, în continuare – bancă ), pe de o parte, și debitorul, pe de altă parte.
Conform Legii cu privire la Banca Națională a Moldovei (art.2) și Legii instituțiilor
financiare (art.3), entitățile care au capacitatea de a utiliza mijloacele atrase de la persoane fizice
și juridice pentru a acorda credite sînt băncile și alte instituții financiare. Art. 26 alin.1 al Legii
instituțiilor financiare numește printre activitățile financiare „acordarea de credite (de consum și
ipotecare, factoring cu sau fără drept de regres, finanțarea tranzacțiilor comerciale etc.). Aceste
activități banca le poate exercita numai în baza autorizației eliberate de Banca Națională. În
calitate de debitor poate fi orice persoană fizică sau juridică.

4.4 Obiectul contractului de credit bancar.
Obiectul contractului îl constituie serviciul banca r de punere la dispoziția debitorului a unei
sume de bani în condițiile prevăzute de contract.

4.5 Forma contractului de credit bancar.
Conform art.1236(2) C. Civ., contractul de credit bancar se încheie în formă scrisă. Legea
instituțiilor financiare în art . 32(1) prevede că t oate operațiunile de credit și garanție ale
băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar termenele
stabilite și toate condițiile tranzacțiilor respective.
Forma scrisă a contractului este ce rută ca condiție ad probationem și nu ad validatem.

31 Nerespectarea formei scrise atrage efectele prevăzute de art.211 C. civ. În practică, la încheierea
acestor contracte se utilizează formulare tipizate alcătuite de bancă. Ca și celelalte contracte
bancar e, contractul de credit bancar este un contract de adeziune .

4. 6 Clauzele contractului de credit bancar.
Legea nu precizează care sînt clauzele necesare ale contractului de credit bancar, în genere.
Cîteva repere pentru determinarea, în linii generale, a clauzelor acestui contract se conțin în
Legea instituțiilor financiare (art.3). Operînd cu sintagma „documentație de credit”, prin care se
înțelege „documentația care stă la baza unei convenții între o bancă și o altă persoană pentru
acordarea unui credi t”, legea stabilește un minimum de prevederi pe care trebuie să le cuprindă
această documentație:
– situația financiară curentă a solicitantului de credit și a oricărei persoane care constituie o
garanție personală;
– o descriere a modalităților de garantare pentru plata integrală a datoriei și, după caz, o
evaluare a bunurilor ce fac obiectul garanției;
– o descriere a condițiilor creditului, cuprinzînd valoarea creditului, rata dobînzii, schema de
rambursare, obiectivul debitorului și scopul pentru care a soli citat creditul;
– documentele cu semnăturile persoanelor care au autorizat acordarea creditului în numele
băncii;
– alte documente determinate de bancă.
Pentru unele categorii de contracte de credit bancar clauzele contractuale obligatorii sînt
stabilite în a cte normative bancare. Astfel, Regulamentul BNM 3/1995 cu privire la acordarea de
către băncile comerciale a creditelor în consorțiu // Buletinul BNM, nr.1, 1995, prevede clauzele
obligatorii pe care trebuie să le conțină contractele de credit încheiate în tre debitor și participanții
la creditul de consorțiu.
Sintetizînd practica bancară, doctrina juridică43 a reliefat o serie de clauze uzuale comune
pentru o mare parte a contractelor de credit bancar:
– denumirea și sediul băncii (sucursalei, agenției), numel e și funcția persoanelor care o
reprezintă;
– identificarea debitorului și a persoanelor care îl reprezintă;
– cuantumul creditului și procentul dobînzii;
– destinația creditului;
– contul prin care se acordă creditul;
– data la care se acordă;

43 I. Turcu, Drept bancar, București, ed. Lumina Lex, 1999, vol.3, p.33.

32 – termenul de rambursar e;
– garanțiile rambursării;
– semnăturile și data semnării.

4.7 Efectele contractului de credit bancar.

4.7.1 Obligațiile băncii
A. Principala obligație băncii ce rezultă din contract este punerea la dispoziția debitorului a
creditului în mărimea și în c ondițiile prevăzute în contract. În funcție de condițiile contractului,
suma creditului poate fi pusă la dispoziția debitorului integral sau în tranșe (rate). Creditul poate
fi pus la dispoziția debitorului în diferite modalități:
– prin transferul sumei respective în contul de împrumut deschis special în acest scop (a se
vedea art.art.2,11 ale Regulamentul BNM 415/1999 privind deschiderea și închiderea conturilor
la băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8 -9 din 20.01.2000);
– prin transferul sumei respe ctive în contul curent al debitorului în banca dată sau într -un alt
cont în oricare altă bancă indicat de debitor;
– prin eliberarea sumei respective în numerar. Această modalitate de acordare a creditului
este utilizată în raporturile cu debitorii – perso ane fizice, însă mai rar – în raporturile cu
persoanele juridice;
– prin deschiderea liniei de credit în cazul creditului în cont curent (art.1239). Creditul în
cont curent (numit și overdraft ) este o formă de creditare foarte răspîndită în practica bancară.
După cum indică și denumirea lui, acest credit este pus la dispoziția clientului într -un cont
curent. Titularul contului curent poate să dispună în orice moment și fără nici o limită de sumele
bănești aflate în contul său. Însă necesitățile finan ciare ale clientului sînt fluctuante, adică el
poate avea nevoie de sume mai mari decît disponibilul din contul său curent. În acest scop banca
și clientul încheie un contract, în virtutea căruia la dispoziția clientului este pusă o limită de
credit, care îi va permite acestuia să utilizeze fonduri suplimentare în funcție de necesitățile sale.
Dacă clientul utilizează această posibilitate și efectuează plăți ce depășesc suma disponibilului
din cont, soldul contului său devine debitor. Dacă el nu recurge o a numită perioadă de timp la
acest credit, soldul redevine creditor datorită intrărilor care se înregistrează în creditul contului.
Dacă clientul realimentează contul său curent, el poate reutiliza limita de credit la discreția sa,
fapt pentru care acest cre dit în limbajul bancar se mai numește revolving (reînnoibil în mod
automat).

33 Legea prevede anumite cazuri cînd creditorul poate refuza executarea obligației de
punere la dispoziția debitorului a creditului. Refuzul de executare a obligației sus numite nu
echivalează cu rezilierea contractului.
Conform art. 1241 (1) C. Civ., creditorul este în drept să refuze executarea obligației de
a pune la dispoziția debitorului creditul dacă, după încheierea contractului de credit:
a) au apărut circumstanțe care ind ică cu certitudine incapacitatea viitoare a debitorului
de a rambursa creditul. Această normă constituie o concretizare a dispozițiilor art.706(1) C.
Civ., care stipulează că, partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligației dacă,
după încheierea contractului, apar indicii că dreptul său la contraprestație este periclitat de
imposibilitatea executării obligației de către cealaltă parte (în cazul creditului bancar obligația
creditorului de a acorda creditul se naște înaintea obligațiilor debitorului de a restitui creditul și
de a plăti dobînda și alte plăți aferente). Asemenea situație poate apărea, de exemplu, în cazul
insolvabilității debitorului.
Survenirea circumstanțelor sus menționate au ca efect suspendarea executării obligației
de către creditor și nu este temei pentru rezilierea imediată a contractului. Această normă
protejază interesele creditorului, care are temei să creadă că debitorul nu va putea sau nu va vrea
să execute obligațiile sale, dar nu poate rezilia contractul deoare ce există încă posibilitatea ca
debitorul să poată sau să vrea să execute obligațiile sale. În acest caz creditorul poate stabili un
termen rezonabil, în care debitorul să ofere garanții suficiente privind executarea obligațiilor.
Dacă debitorul în decurs ul acestui termen nu prezintă garanții, creditorul poate rezilia contractul
(a se vedea art.706 (2), 736, 1242 (1) lit.b) C. Civ.).
b) debitorul sau terțul încalcă obligația de a acorda garanții de rambursare a creditului pe
care și -a asumat -o sau alte condiții înaintate de bancă pentru punerea la dispoziție a creditului.
Această dispoziție se referă la situația în care nu se respectă unele clauze ale contractului privind
obligația debitorului sau unui terț de a prezenta garanții de rambursare a creditu lui, sau alte
obligații pe care și le -a asumat debitorul (de exemplu, obligația de a prezenta informații privind
situația lui financiară; obligația de a nu înstrăina și a nu greva cu noi sarcini bunurile gajate;
obligația de a încheia contracte de asigura re a bunurilor constituite ca garanții și de a cesiona în
favoarea băncii drepturile ce decurg din aceste contracte; obligația de a informa banca despre
survenirea unor împrejurări neprevăzute care ar putea periclita executarea obligațiilor etc.), însă
neexecutarea de către debitor a acestor obligații nu poate fi calificată ca esențială (art.735), astfel
încît contractul nu poate fi reziliat. În această situație creditorul poate să suspende executarea
obligației sale de punere la dispoziție a creditului, ac ordînd debitorului un termen rezonabil
pentru remedierea situației.

34 Creditorul are dreptul de a refuza să pună la dispoziție următoarele tranșe ale creditului,
în cazul în care contractul prevede acordarea creditului în tranșe, dacă debitorul nu îndepline ște
condițiile contractului referitoare la tranșa sau tranșele precedente (art.1241(3) C. Civ.). De
exemplu, dacă debitorul nu achită la timp dobînzile aferente tranșelor precedente, creditorul
poate suspenda în continuare executarea obligațiilor sale de a pune la dispoziția clientului
următoarele tranșe, pînă cînd debitorul nu va executa în mod corespunzător obligațiile în cauză.
Refuzul de a acorda tranșele următoare nu afectează dreptul creditorului la penalități de întîrziere
și la repararea prejudiciil or.
Creditorul își poate exercita dreptul de refuz numai cu condiția unei notificări (preaviz) a
debitorului. Notificarea trebuie să -i parvină debitorului într -un termen rezonabil pînă la
momentul în care trebuia să fie executată obligația ce constituie o biectul refuzului (art.1241(4)
C. Civ.), adică pînă la momentul în care creditorul trebuia să pună la dispoziția debitorului
creditul. Dovada notificării incumbă creditorului.
B. Ca și în cadrul altor contracte bancare, banca este obligată să păstreze
confidențialitatea asupra tuturor faptelor de care a aflat ca urmare a legăturilor de afaceri cu
clientul.

4.7.2 Răspunderea băncii
În cazul neexecutării de către bancă a obligației sale de acordare a creditului, debitorul
poate pretinde plata unor penalități de întîrziere în modul și în mărimea prevăzute de lege sau de
contract. Părțile pot conveni asupra modului de plată și mărimii penalităților de întîrziere,
inserînd, de exemplu, aceste prevederi într -o clauză penală (art.624 C. Civ.). În cazul în care
părțile contractului au omis să facă acest lucru și nu există careva dispoziții legale speciale în
acest sens, debitorul (beneficiarul creditului) poate pretinde plata unei dobînzi de întîtrziere în
corespundere cu prevederile art. 619 C. Civ.
Dobînda de întîrziere are menirea de a repara prejudiciul cauzat prin întîrzierea executării
obligației de acorda o sumă de bani (obligație pecuniară). Se poate întîmpla, însă, ca întîrzierea
să cauzeze un prejudiciu mai mare, pentru care beneficia rul creditului este îndreptățit la
despăgubiri, în cazul în care va dovedi existența unui asemenea prejudiciu. Aceasta reiese și din
dispoziția art. 619 (4) C. Civ., care stipulează dreptul creditorului (în sensul acestui articol
creditor este beneficiarul creditului bancar, iar debitor este banca care se află în întîrziere) de a
cere, în afara dobînzii de întîtziere, repararea unui alt prejudiciu. De exemplu, pentru a finanța
renovarea uzinei sale, o societate contractează un credit cu o bancă. Contractul de credit
menționează expres destinația fondurilor. Creditul a fost pus la dispoziția societății cu trei luni de

35 întîrziere și în această perioadă costul renovării a crescut cu 10%. În acest caz societatea poate
cere băncii plata acestei sume suplimentare.

4.7.3 Obligațiile debitorului
A. Debitorul este obligat să restituie creditul . De regulă, creditul se acordă pe un anumit
termen. Termenul creditului se calculează din momentul în care suma creditului a fost pusă la
dispoziția clientului pînă în momentul în care suma respectivă a fost înregistrată în contul băncii.
În funcție de convenția părților, creditul poate fi rambursat integral sau în tranșe. În cazul
creditelor acordate persoanelor juridice, rambursarea are loc, de regulă, prin transferul
(viramentul ) sumei creditului din contul debitorului în contul băncii prin intermediul ordinului
(dispoziției) de plată precum și a altor instrument de plată utilizate în practica bancară.
Rambursarea creditului acordat persoanelor fizice poate fi efectuată atît prin virament, cît și prin
vărsarea sumei creditului în numerar în casieria băncii.
Particularitatea rambursării creditului în cont curent constă în aceea că debitorul are
posibilitatea să stingă sumele primite de la bancă prin rambursări parțiale, astfel înc ît și ceea ce a
rambursat îi stă din nou la dispoziție în limita creditului acordat, pe cînd în cadrul creditului
obișnuit o asemenea posibilitate de reutilizare a creditului nu există.
De regulă, banca nu este în drept să ceară rambursarea creditului în ainte de scadență, cu
excepșia cazurilor prevăzute de lege sau de contract (a se vedea art. 1242(1) C. Civ.). În practica
bancară sînt, însă, cunoscute credite numite on call care reprezintă credite de scurtă durată
rambursabile la prima cerere a băncii. D ebitorul, la rîndul său, de asemenea este în drept să
ramburseze în orice moment un astfel de credit, achitînd dobînda aferentă.
În principiu, debitorul este în drept să ramburseze creditul înainte de termen. Aceasta
reiese din dispoziția art.575 (2) C. Civ., care prevede că debitorul poate executa obligația înainte
de termen dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea. Dar, întrucît
acordarea creditelor constituie pentru bancă (creditor) o activitate de întreprinzător, rambu rsarea
anticipată a creditului o lipsește de un venit scontat (dobînda și alte plăți aferente). De aceea
creditorul este îndreptățit la o despăgubire corespunzătoare venitului ratat. Creditorul trebuie
însă să deducă din suma pretinsă debitorului cheltuie lile neefectuate datorită rambursării
anticipate a creditului, ca și acele beneficii pe care le dobîndește prin utilizarea în alt fel a acestor
fonduri (de exemplu, prin acordarea unui alt credit), sau pe care omite în mod intenționat să le
dobîndească (a se vedea art.1245 C. Civ.).
B. Debitorul este obligat la plata dobînzii și a altor sume aferente creditului, prevăzute
în contract. Creditul, fiind un instrument prin care se efectuează operațiunile active – una din
principalele surse de venit ale băncii, este remunerat. Remunerația pentru creditul acordat se

36 exprimă sub formă de: a) dobîndă (art.1237 C. Civ.) și b) alte plăți aferente, care se compun din
comisionul pentru serviciile prestate în legătură cu utilizarea creditului (art.1238 C. Civ.),
comisio nul de neutilizare (art.1241 (3) C. Civ.), alte sume convenite de părți.
a) Dobînda este una din componentele remunerației băncii pentru creditul acordat. Unitatea
de calcul a dobînzii la credit este dobînda anuală , adică dobînda aferentă sumei creditului pe
care trebuie s -o plătească debitorul pentru utilizarea acestei sume în decurs de un an . În practică
dobînda se calculează pentru fiecare zi de utilizare a creditului, împărțindu -se suma dobînzii
anuale la numărul de zile ale anului. Părțile pot conveni asupra modalității de plată a dobînzii.
Astfel, în contract poate fi stipulată plata dobînzii lunar, trimestrial, odată cu rambursaea sumei
creditului sau în alte termene. Părțile pot prevedea de asemenea posibilitatea capitalizării
dobînzii, adică adăug ării sumei acesteia la suma creditului, dobînda calculîndu -se în continuare
la suma creditului majorată cu suma dobînzii capitalizate.
Particularitatea dobînzii pentru creditul în cont curent constă în aceea că debitorul plătește
dobînda numai a supra sumei creditului efectiv utilizată și nu asupra limitei de credit valabile pe
durata întregii perioade pentru care a fost acordat creditul (art.1239 (2) C. Civ.).
În cazul în care părțile omit să stabilească în contract prevederi referitor la dobîn dă
(situație puțin probabilă în practică), creditorul poate pretinde plata dobînzii legale, adică a unei
dobînzi egale cu rata de refinanțare a Băncii Naționale (art.585 C. Civ.). În acest caz nu se vor
aplica cu titlu subsidiar dispozițiile referitoare la contractul de împrumut, care se prezumă a fi
gratuit (art.867 (2) C. Civ.), deoarece acest lucru ar contraveni esenței contractului de credit
bancar.
Părțile contractului sînt libere să stabilească rata dobînzii aferente creditului. În funcție de
modul de stabilire a ratei dobînzii, aceasta poate fi fixă sau flotantă .
Dobînda este fixă atunci cînd părțile stabilesc rata ei la momentul încheierii contractului și
convin ca această rată să rămîmă neschimbată pe tot termenul creditului.
Dobînda este fl otantă (variabilă, fluctuantă), atunci cînd părțile, la încheierea contractului,
convin că, în funcție de anumiți factori (modificarea substanțială a ratei de refinanțare a Băncii
Naționale, a ratei inflației, evoluția pieței monetare etc.), părțile pot re negocia rata dobînzii.
Renegocierea dobînzii poate avea loc pe diferite căi:
– prin manifestarea expresă a voinței de către ambele părți. În acest caz părțile, în urma
negocierilor, vor încheiea un act adițional la contract, în care va fi stipulată rata nouă a dobînzii;
– prin manifestarea expresă a voinței băncii, notificată debitorului care acceptă tacit rata
nouă a dobînzii. În asemenea caz, în funcție de factorii menționați, banca va stabili o nouă rată a
dobînzii, pe care o va aduce la cunoștință debitorului. Dacă pe parcursul unui anumit termen

37 convenit (de exemplu, 10 zile de la data luării de cunoștință) debitorul nu își exprimă dezacordul
cu noua rată a dobînzii, se consideră că el a acceptat -o.
Legea dispune că creditorul nu poate modifica în mod unilateral mărimea dobînzii decît în
cazurile prevăzute de lege sau de contract (art.1237 (3) C. Civ.). Această regulă are ca scop
protejarea intereselor debitorului care este, de obicei, partea mai slabă a contractului. Întrucît
contract ul de credit bancar, după cum s -a menționat mai sus, este un contract de adeziune,
băncile tind să insereze în formularele tipizate propuse clienților clauza privind dreptul băncii de
a modifica în mod unilateral rata dobînzii. Legea stabilește că în cazul în care contractul prevede
acest drept al băncii, modificarea se va face în funcție de anumiți factori exteriori, de natură
obiectivă, independenți de voința băncii: modificarea ratei de refinanțare a Băncii Naționale,
ratei inflației, evoluția pieței, ți nîndu -se cont de regulile echității.
În cazul în care creditorul are dreptul să modifice unilateral mărimea dobînzii, el este
obligat să anunțe în scris pe debitor despre aceasta cu cel puțin 10 zile înainte de modificare.
Dovada informării debitorului in cumbă băncii. În cazul modificării ratei dobînzii, dobînda nouă
se va aplica la soldul creditului existent la data modificării (art.1237(4) C. Civ.).
Dacă debitorul nu este de acord cu noua rată a dobînzii stabilită de creditor, el este
îndreptățit să re zilieze contractul, anunțîndu -l pe creditor în termen de 7 zile de la primirea
notificării despre modificarea dobînzii (art.1242 (3) C. Civ.).
b) Comisionul ca plată aferentă contractului de credit bancar se poate înfățișa în diferite
modalități:
– comis ionul pentru serviciile prestate în legătură cu utilizarea creditului, care este o parte
componentă a remunerației băncii pentru creditul acordat. Părțile sînt libere să stabilească
mărimea comisionului precum și modalitățile de plată a lui. Spre deosebire de dobîndă care este
imanentă creditului ca obligație purtătoare de dobîndă și se va plăti chiar și în lipsa stipulației
contractuale în acest sens, comisionul se va plăti numai în cazul în care părțile au convenit în
acest sens. Totodată, în virtutea dis poziției art.592 C. Civ., care prevede că costurile executării
obligației le suportă debitorul, banca ar putea pretinde plata unei remunerații suplimentare
dobînzii, chiar și în lipsa unei stipulații contractuale exprese în acest sens, în cazul în care ar
dovedi că costurile executării obligației sale depășește suma dobînzii aferente creditului.
– comisionul pentru confirmarea creditului (comisionul de neutilizare) , care se percepe în cazul
în care un credit acordat nu a fost utilizat de debitor, total s au parțial (a se vedea art.1241(3) C.
Civ.). Acest comision reprezintă remunerația băncii pentru punerea la dispoziția clientului a unor
fonduri, pe care banca n -a putut să la fructifice într -un alt mod, fiind lipsită de un profit scontat.
De obicei, comis ionul de neutilizare se calculează în procente anuale și se raportează la suma
neutilizată și la perioada de neutilizare. Acest comision poate fi exprimat și într -o sumă fixă;

38 – comisionul de mișcare (calculat pe baza valorii totale a remiterilor);
– comisionul asupra soldului debitor cel mai ridicat lunar sau trimestrial ori asupra creditului
mediu utilizat lunar sau trimestrial , aplicabil creditelor în cont curent. Acest comision reprezintă
remunerația pentru angajamentul băncii de a pune la dispoziția debitorului fonduri la prima
cerere a lui. Din punct de vedere economic acest comision este justificat prin faptul că banca este
nevoită să rezerve asemenea fonduri, renunțînd la posibilitatea de a le fructifica;
– comisionul pentru serviciile de casieri e legate de utilizarea creditului.
C. Debitorul este obligat să utilizeze creditul conform destinației, în cazul în care părțile
au convenit în acest sens. Deși reglementările Codului civil nu prevăd obligativitatea
determinării destinației creditului, fi nalitatea economică a creditării bancare conduce adesea la
necesitatea inserării în contract a clauzei în această privință. În raporturile dintre bancă și client,
această mențiune conferă băncii dreptul de a controla utilizarea fondurilor în concordanță cu
destinația prevăzută și dreprul de a rezilia contractul în cazul deturnării fondurilor de la această
destinație, cu obligația pentru client de a rambursa imediat sumele utilizate44.
D. Debitorul este obligat să constituie și să mențină pe toată perioada e xecutării
contractului garanțiile de rambursare a creditului asupra cărora au convenit părțile (art.1240
C. Civ.).
Garanțiile sînt mijloacele juridice care conferă creditorului titular dreptul prioritar față de
alți creditori în ceea ce privește urmărirea silită a unui bun determinat din patrimoniul
debitorului, sau posibilitatea de a urmări și o altă persoană care s -a angajat alături de debitor.
Garanțiile au menirea de a contracara riscul pierderii ce rezultă pentru creditor din
imposibilitatea debitorul ui de a rambursa creditul contractat. Conform art.32(2) al Legii
instituțiilor financiare, l a acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să dea
dovadă de credibilitate în ceea ce privește rambursarea acestora la
scadență. În acest scop, bă ncile cer solicitanților garantarea
creditelor în condițiile stabilite prin regulamentele lor de creditare.
În principiu, în calitate de garanții de rambursare creditului bancar pot servi atît mijloacele
de garantare a executării obligațiilor prevăzute în capitolul respectiv al Codului civil: clauza
penală (art.624 -630), arvuna (art.631 -633), garanția debitorului (art.art.634 -636), retenția
(art.637 -641), cît și alte instituții: fidejusiunea (art.1146 -1165), garanția bancară (art.1246 -1254).
Banca poate ut iliza și alte mijloace de garanție, nenumite, care nu contravin legii.
Principalele garanții utilizate în practica bancară sînt clasificate în garanții reale și garanții
personale.

44 I. Turcu, op.cit., vol. 3, p. 32.

39 Garanțiile sînt reale atunci cînd executarea obligațiunilor debitorului este asigurată de
anumite bunuri special afectate în acest scop. Cea mai tipică garanție reală este gajul (art.454 –
495 C. Civ.). Gajul este este cel mai răspîndit mijloc de asigurare a rambursării creditului
bancar. În literatura de specialitate în calit ate de garanții reale sînt calificate și retenția, arvuna,
clauza penală, cesiunea creanțelor debitorului către terți (art.556 -566 C. Civ.).
Garanțiile sînt personale atunci cînd executarea obligațiunilor debitorului este asigurată
prin promisiunea, ang ajamentul, unei persoane terțe, astfel încît această persoană răspunde cu
întregul său patrimoniu pentru obligațiunile contractate de debitorul principal. Cea mai tipică
garanție personală este fidejusiunea (art.1146 -1170 C. Civ.). Garanțiile personale sîn t utilizate în
practica bancară mai puțin decît cele reale, uneori ca mijloace de asigurare complementare
garanțiilor reale.
Înseși băncile pot acorda garanții în vederea asigurării obligațiunilor unor terți. În acest caz
banca apare nu ca beneficiar a l garanției ci ca garant. Aceste raporturi sînt reglementate de
art.1246 -1255 C. Civ. (a se vedea p.5 al prezentului capitol).
Convenția părților referitor la garanția de rambursare a creditului bancar poate fi încheiată
în forma unui act juridic aparte sau, după caz, în forma unei clauze inserate în cuprinsul
contractului privind obligația garantată (a se vedea de exemplu art.468 (5) C. Civ.). Pentru unele
categorii de garanții legea prevede cerințe anumite referitor la forma actului juridic privind
constituirea garanției și obligația de înregistrare a lui. De exemplu, contractul de ipotecă se
încheie în formă autentică și urmează a fi înregistrat la organul teritorial cadastral (art.468 (2),
art.470 (2) C. Civ.).
De regulă, banca veghează ca suma g aranției să fie superioară sumei creditului acordat,
astfel încît să acopere, în cazul nerambursării creditului, sumele datoriei principale, dobînzilor
aferente creditului, dobînzilor penalizatoare, unor eventuale cheltuieli. În contractul de credit
bancar uneori se indică limita minimă a garanțiilor care nu trebuie să fie depășită (de exemplu,
130% din suma creditului) Dacă din anumite motive (de exemplu, micșorarea valorii bunurilor
gajate ca rezultat al pierderii sau deteriorării lor, scăderii prețului de piață, înstrăinării etc.),
garanțiile asupra cărora au convenit părțile devin insuficiente pentru satisfacerea creanțelor
băncii, potrivit art.1240 (2) C. Civ., aceasta este în drept, la alegerea sa:
– să ceară constituirea unor garanții suplimentare p entru a restabili limita minimă a garanțiilor
convenită de părți;
– să reducă suma creditului proporțional reducerii garanției, sau
– să rezilieze contractul. Această prevedere constituie o un caz particular de aplicare a normei
referitoare la garant area executării corespunzătoare a obligației, înscrise în art.736 C. Civ..

40 Dacă părțile au convenit asupra unei limite maxime a garanțiilor acordate de debitor, și, din
anumite motive (de exemplu, rambursarea anticipată a unei părți a creditului), suma ga ranțiilor
depășește limita convenită, creditorul este obligat să accepte reducerea garanțiilor care depășesc
această limită. Această dispoziție nu se aplică în cazul în care măsurile de asigurare depășesc
doar temporar limita convenită a garanției (art.124 0(3) C. Civ.). De exemplu, în cadrul unui
credit în cont curent (art.1239 C. Civ.) soldul redevine pentru o perioadă de timp creditor,
urmînd ca debitorul să utilizeze și în continuare fonduri din contul limitei de credit acordate.
E. Părțile pot preved ea în contract și alte obligații ale debitorului, cum ar fi: prezentarea
spre verificare a documentelor privind situația financiară a debitorului, privind garanțiile
constituite și bunurile ce fac obiectul acestora; prezentarea planului de afaceri; obligaț ia de a nu
înstrăina și a nu greva cu noi sarcini bunurile gajate; obligația de a încheia contracte de asigurare
a bunurilor constituite ca garanții și de a cesiona în favoarea băncii drepturile ce decurg din
aceste contracte; obligația de a informa banca despre survenirea unor împrejurări neprevăzute
care ar putea periclita executarea obligațiilor etc.
În definiția contractului de credit bancar (art.1236) nu este stipulată obligația debitorului de
a prelua suma creditului45. Debitorul este în drept să refu ze, total sau parțial, creditul contractat.
În acest caz creditorul este îdreptățit la un comision de neutilizare (art.1241 (3) C. Civ.). Însă, în
cazul refuzului debitorului de a prelua creditul, banca este nevoită să țină la dispoziția clientului
anumite fonduri, ceea ce nu poate dura pînă la infinit. De aceea, în cazul în care, într -un termen
rezonabil de la momentul refuzului, debitorul nu va începe utilizarea creditului sau nu va fi
realizat un acord privind rezilierea contractului, creditorul va fi în dreptățit să ceară declararea
nulității acestui contract pe motivul lipsei cauzei (art. 207 (1)C. Civ.). Lipsa cauzei se manifestă
prin aceea că: a) creditorul nu poate primi contraprestația la care este îndreptățit – plata dobînzii,
deoarece creditul n -a fost utilizat; b) debitorul nu poate restitui o sumă de bani pe care în realitate
n-a primit -o.
Debitorul își poate exercita dreptul de refuz numai cu condiția unei notificări (preaviz) a
creditorului, care trebuie să -i parvină acestuia într -un termen re zonabil pînă la momentul în care
trebuia să fie executată obligația ce constituie obiectul refuzului (art.1241(4) C. Civ.), adică pînă
la momentul în care debitorul trebuia să înceapă utilizarea creditului. Dovada notificării incumbă
debitorului.

45 În legislația și doctrina diferitor țări există diverse abordări ale problemei o bligației debitorului de a prelua
creditul. În literatura franceză se susține că în contractul de deschidere de credit debitorul este liber să utilizeze sau
nu creditul (a se vedea : C. Gavalda, J. Stoufflet, op. cit. , p.222). O soluție diferită este consa crată în legislația
Elveției: din prevederile art.315 al Codului obligațiilor rezultă obligația împrumutatului de a prelua suma
împrumutului. O poziție similară cu cea precedentă a fost expusă în literatura rusă : reieșind din caracterul
consensual al cont ractului, s -a presupus că una din obligațiile debitorului este cea de a prelua suma creditului (a se
vedea : Ефимова Л. Г., op. cit., p.536).

41
4.7.4 Răspunderea debitorului .
În cazul neexecutării de către debitor la scadență a obligației de restituire a creditului,
precum și a obligațiilor de plată a dobînzii și a altor sume aferente, creditorul poate pretinde plata
unor penalități de întîrziere în mo dul și în mărimea prevăzute de lege sau de contract (art.1243
(1) C. Civ.) Modul și mărimea acestor penalități pot fi stabilite prin lege sau prin acordul părților.
Dacă penalitățile sînt stabilite de lege, părțile nu le pot exclude și nici micșora anticip at (art.629
C. Civ.). În cazul în care părțile au prevăzut modul și mărimea plății penalităților de întîrziere în
contract, se vor aplica prevederile Codului civil referitoare la clauza penală (art.624 -630).
În ipoteza în care nu există careva dispoziții legale speciale privind penalitățile de întîrziere
și nici părțile nu au încheiat o convenție în acest sens, se încasează o dobîndă penalizatoare, care
este cu 5% mai mare decît rata dobînzii prevăzute în contract (art.1243(2) C. Civ.). Această
dobîndă con stituie o sancțiune pentru neexecutarea de către debitor a obligațiilor sale
contractuale și are menirea de a repara prejudiciul cauzat creditorului. Dobînda penalizatoare se
aplică sumei creditului nerambursat majorate cu suma plăților aferente creditulu i.
Întîrzierea rambursării sumelor datorate de către debitor poate servi ca temei pentru
rezilierea contractului de către creditor în ipoteza în care această întîrziere constituie o
neexecutare esențială a contractului. Potrivit art. 1243 (3) C. Civ., în cazul rezilierii contractului
creditorul are dreptul la o dobîndă echivalentă cu rata legală a dobînzii (art.585 C. Civ.).
Legislatorul a luat ca referință rata dobînzii de refinanțare a Băncii Naționale a Moldovei,
întrucît ea corespunde finalității un ei reparări adecvate a prejudiciului suferit de creditor: este
rata la care va împrumuta creditorul fondurile necesare, pe care nu le -a primit de la debitorul
său. Această dobîndă începe să curgă din momentul rezilierii contractului (deoarece rezilierea
operează numai pentru viitor) și se aplică la sumele datorate de debitor la acel moment (suma
creditului nerambursat, suma dobînzilor și a altor plăți aferente restante).
Plata dobînzii penalizatoare pentru întîrzierea rambursării creditului de către debit or poate
să nu acopere în întregime prejudiciul cauzat creditorului. În acest caz creditorul, reieșind din
principiul reparării integrale a prejudiciului, poate cere despăgubiri suplimentare la plata dobînzii
penalizatoare, dacă va dovedi existența unui as emenea prejudiciu. Pe de altă parte, debitorul
poate cere reducerea mărimii dobînzii penalizatoare, dacă va dovedi că prejudiciul cauzat
creditorului prin întîrziere este mai mic decît suma dobînzii, care ar trebui să fie plătită conform
prevederilor legal e evocate.

4.7.5 Rezilierea contractului.

42 În afară de temeiurile pentru rezilierea contractelor prevăzute de dispozițiile generale ale
Codului civil, legea prevede anumite cazuri de reziliere a contractului, atît din înițiativa
creditorului, cît și din iniț iativa debitorului.
Rezilierea contractului de către creditor.
Conform art.1242(1), creditorul poate rezilia contractul și cere restituirea creditului și a
sumelor aferente dacă:
a) debitorul a devenit insolvabil46;
b) debitorul nu a oferit garanțiile ce rute sau a redus fără acordul creditorului garanțiile
oferite. Prezenta regulă se referă la situațiile în care:
– părțile au convenit asupra constituirii unor garanții (art.1240 (1) C. Civ.) și debitorul nu își
execută obligația de a prezenta aceste garan ții;
– creditorul a cerut garanții de executare a obligațiilor debitorului în cazul în care au apărut
circumstanțe care indică cu certitudine incapacitatea viitoare a debitorului de a rambursa creditul
(art.1241 (1) lit.a) C. Civ.) și debitorul n -a oferi t asemenea garanții;
– debitorul a redus fără acordul creditorului garanțiile oferite. În acest caz creditorul îi va acorda
debitorului un termen rezonabil pentru a oferi garanții suplimentare. Creditorul poate să
suspende pentru această perioadă execut area obligației sale de punere la dispoziție a creditului
(art. 1241 (1) lit.b) C. Civ.). Creditorul este îndreptățit să rezilieze contractul dacă debitorul nu
va prezenta garanțiile cerute de creditor în decursul termenului stabilit (1240 (2) C. Civ.);
c) debitorul nu plătește dobînda în termenul stabili. Întrucît plata dobînzii este o condiție
esențială a contractului de credit bancar, creditorul este îndreptățit să rezilieze contractul în cazul
în care debitorul nu execută această obligație. Rezilierea contractului nu afectează dreptul
creditorului de a pretinde penalități de întîtziere în modul și în mărimea prevăzute de lege sau de
contract (art.1243 C. Civ.) ;
d) debitorul nu a executat obligația de restituire a cel puțin două tranșe ale creditului.
Rezilierea pentru acest motiv produce efecte doar atunci, cînd creditorul a acordat debitorului un
termen de 15 zile pentru plata sumei restante, iar plata nu a fost făcută (art.1242(5) C. Civ.).
Contractul poate fi reziliat și în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract. De exemplu,
în contract poate fi inserată clauza de reziliere ca sancțiune pentru nerespectarea de către debitor
a destinației pentru care s -a acordat creditul.
Rezilierea contractului de către creditor suspendă imediat utilizarea creditului, ceea ce
înseamnă că banca nu va mai pune la dispoziția debitorului noi sume, în cazurile în care
contractul prevede eliberarea creditului în tranșe sau prin acordarea unii linii de credit în cont

46 Conform art.2 al Legii insolvabilității nr. 632/2001//M.O. nr.139 -140 din 15.11.2001, insolvabilitatea este situ ația
financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a -și onora obligațiile de plată.

43 curent , iar debitorul este ținut să restituie suma creditului și plățile datorate pentru utilizarea
efectivă a creditului. Legea prevede un termen de cel puțin 15 zile pentru restituirea acestor sume
(art.1242(2). C.civ.).
Rezilierea contractului de către debitor.
Debitorul poate, în orice moment, să anunțe rezilierea contractului de credit, ce prevede
plata unei dobînzi fluctuante (art. 1242(3) C. Civ.). După cum s -a arătat mai sus, dacă părțile au
convenit asupra unei dobînzi fluctuante (flotante, variabile), rata dobînzii poate fi modificată prin
acordul comun al părților (prin manifestarea expresă a voinței băncii, notificată debitorului, care
acceptă tacit rata nouă a dobînzii) sau poate fi modificată în mod unilateral de către creditor în
cazurile prevăzute de lege sau de contract. Dacă debitor ul nu este de acord cu rata nouă a
dobînzii el este în drept să rezilieze contractul cu condiția notificării creditorului în termen de 7
zile de la primirea notificării despre modificarea dobînzii. Debitorul trebuie, într -un termen
rezonabil din momentul n otificării rezilierii (dacă acest termen nu este prevăzut expres în
contract), să ramburseze suma restantă a creditului și plățile aferente creditului efectiv utilizat.
Dacă debitorul nu notifică creditorul despre rezilierea contractului în termenul stabil it, se
consideră că el a acceptat rata nouă a dobînzii.
Debitorul poate rezilia contractul în care s -a convenit asupra unei dobînzi fixe pentru un
anumit termen (art.1242(4) C. Civ.). În cazul în care convenția asupra dobînzii expiră înainte de
momentul s tabilit pentru rambursarea creditului și nu s -a încheiat o nouă convenție cu privire la
dobîndă, debitorul poate rezilia contractul. Această regulă are ca scop evitarea incertitudinii
rezultate din lipsa unei convenții asupra dobînzii, în vederea apărării debitorului contra unor
eventuale abuzuri din partea băncii. Legea prevede un termen de preaviz de cel puțin 15 zile.

44

5. Garanția bancară.

5.1 Definiția, natura juridică și caracterele garanției bancare.
Garanția bancară este un angaja ment scris, asumat de o bancă sau de o altă instituție
financiară (garant), la cererea unei alte persoane (ordonator), de a plăti creditorului
ordonatorului (beneficiarului) o sumă de bani în baza cererii scrise a beneficiarului (art.1246
C.civ.) .
Garanț ia bancară este o instituție nouă în dreptul nostru civil, sediul materiei aflîndu -se în
art.1246 -1255 C.civ. Prevederile în cauză au fost puternic inspirate din reglementările în materia
garanțiilor bancare constituite în practica bancară internațională, în special din Regulile uniforme
privind garanțiile la cerere (Publicația nr.458 din 1992 a Camerei Internaționale de Comerț de la
Paris). Potrivit acestor reguli, garanția la cerere cuprinde orice angajament scris de plată dat de
o bancă sau orice altă en titate sau persoană care prevede plata banilor la prezentarea unei cereri
scrise în conformitate cu termenii angajamentului și a altor documente ce pot fi specificate în
garanție; un asemenea angajament fiind dat la cererea ordonatorului sau a unei alte pă rți
(contragarant) care acționează în baza instrucțiunilor ordonatorului .
De remarcat că eforturile continue de unificare a reglementărilor internaționale în materie
de garanții bancare au adus la semnarea la 11 martie 1995 a Convenției Națiunilor Unite asupra
garanțiilor independente și a scrisorilor de garanție stand by (această convenție încă nu a intrat
în vigoare, deoarece actualmente ea nu este semnată de numărul necesar de state). Articolul 2 al
Convenției definește garanția independentă ca „angaja ment independent, luat de o bancă sau o
altă instituție sau persoană (garant/emitent) de a plăti beneficiarului o anumită sumă sau o sumă
determinabilă la simpla cerere sau la cererea însoțită de alte documente, conform termenilor și a
tuturor condițiilor documentare ale angajamentului, indicînd sau din care rezultă că plata este
datorată în virtutea neexecutării unei obligații, sau în virtutea unei oricare alte eventualități, sau
în virtutea unui împrumut ori a unui avans, sau în virtutea faptului ajungeri i la scadență a unei
datorii a ordonatorului sau a unei alte persoane.”
Garanția bancară derivă din instituția fidejusiunii , ea făcînd parte din categoria garanțiilor
personale, ca mijloace juridice de asigurare a executării obligațiilor. În esență, ea p resupune

45 garantarea de către un terț, cu propriul său patrimoniu, a obligației debitorului față de creditorul
său. Ca și fidejusiunea, garanția bancară constă, în principiu, în angajamentul pe care o altă
persoană decît debitorul principal și -l asumă față de creditor, de a executa obligația, în cazul în
care debitorul principal nu o va face. Totuși, garanția bancară prezintă unele trăsături care o
deosebește esențial de fidejusiune (a se vedea: p.5.5 de mai jos).
Fiind o varietate a creditului prin semnătu ră, garanția bancară face parte din categoria
operațiunilor bancare active. Această formă de creditare se caracterizează prin absența acordării
efective și imediate a fondurilor de către bancă. Banca nu pune la dispoziția beneficiarului
fonduri bănești, ci „semnătura” sa, garantînd buna executare de către clientul său a
angajamentelor pe care acesta le -a contractat. Dacă operațiunea comercială, pentru care se acordă
garanția, se desfășoară conform prevederilor contractuale, banca nu va avea nimic de vărsat .
Totuși, asumarea prin această modalitate a riscurilor, deseori importante, justifică calificarea
acestei prestații bancare ca operațiune de credit47.
În literatura de specialitate au fost expuse opinii diferite referitor la natura și caracterele
juridic e ale garanției bancare. Unii autori48 consideră că garanția este un angajament unilateral,
care ia naștere din săvîrșirea de către garant a unui act juridic (convenție) unilateral, care este
emiterea garanției. Alți autori49, la care ne raliem, susțin că ga ranția bancară îmbracă
caracteristicile unui contract.
În doctrină s -a relevat că, în cadrul garanției bancare, iau naștere trei raporturi juridice
diferite:
– raportul juridic fundamental (de bază) , care se constituie între debitorul principal și
credi tor ca rezultat al unui contract intervenit între ei, de exemplu, o vînzare -cumpărare;
– raportul juridic de mandat , prin care debitorul principal împuternicește banca să
garanteze executarea întocmai a obligațiilor sale. În cazul contractului de vînzar e-cumpărare,
debitorul principal poate fi deopotrivă vînzătorul sau cumpărătorul, în funcție de obiectul
garanției. În baza acestui raport juridic banca emite garanția, iar în cazul în care a fost executată,
își recuperează banii de la debitorul principal;
– raportul juridic rezultat din contractul de garanție bancară , dintre bancă și beneficiarul
garanției. Acesta din urmă nu are nici o obligație față de bancă. În cazul însă, în care, debitorul

47 În acest sens, Legea bancară franceză din 24 ianuarie 1984 dispune că „constituie operațiune de credit orice act
prin care o persoană, acționînd cu titlu o neros… își asumă în interesul unei alte persoane un angajament prin
semnătură, cum este un aval, o cauțiune sau o garanție” (pentru detalii a se vedea: C. Gavalda, J. Stoufflet, op.cit. ,
p.274 -275, 371 -374).
48 A se vedea: Ефимова Л. Г., op. cit., p.591 -592,
49 A se vedea: M. Negruș, Plăți și garanții internaționale, ed. ALL , Bucure ști, 1996, p.289; Епырлева Н.Ю.
Международное банковское право. М ., 1998, p.90; V. Burac, Drept bancar, Chișinău, 2001, p.549.

46 principal nu -și îndeplinește obligația asumată prin contract, beneficiarul se adresează băncii
garante pentru executarea garanției, respectiv încasarea banilor50.
Contractul de garanție bancară prezintă următoarele caractere juridice:
– este un contract consensual : se consideră încheiat și produce efecte juridice d in
momentul realizării acordului de voință a părților;
-este un contract unilateral, deoarece cel care se obligă este numai garantul, beneficiarul
neavînd nici o obligație față de garant;
– este un contract cu titlu oneros, întrucît garantul primește o r emunerație pentru prestația
sa (art.1246 C.civ.). În literatura de specialitate51 s-a expus opinia privind caracterul gratuit al
acestui contract, opinie pe care n -o agreăm. Pentru a determina caracterul gratuit sau oneros al
contractului de garanție bancar ă trebuie de reieșit din criteriul de bază al definirii naturii
oneroase sau gratuite a contractelor – criteriul cauzei (scopului). Potrivit acestui criteriu, va fi
contract cu titlu gratuit acela care are drept cauză determinantă intenția de a procura un folos
altuia, fără a urmări nimic în schimb. Dimpotrivă, va fi oneros acel contract care a fost încheiat
în scopul de a obține un folos în schimbul obligației asumate. De notat că nu este neapărat ca
acest folos să parvină de la cealaltă parte a contractu lui, el poate parveni și de la un terț. Astfel,
în contractul de garanție bancară remunerația garantului este plătită nu de beneficiar, care este
parte a contractului, ci de ordonator52.

5.2 Subiecții raportului de garanție bancară.
În cadrul garanției bancare sînt implicați următorii subiecți: ordonatorul, beneficiarul și
garantul.
Ordonatorul este cel la cererea căruia se emite garanția și care are calitatea de debitor
principal în raportul juridic de bază. Ordonatorul nu este parte a contractului de garanție bancară.
În calitate de ordonator poate fi orice persoană fizică sau juridică.
Beneficiarul este cel în favoarea căruia se emite garanția, deci în favoarea căruia garantul
va efectua plata în caz de executare a garanției. Beneficiarul este part e a contractului de garanție
bancară, avînd calitatea de creditor al obligației ce constituie obiectul contractului de garanție.

50 M. Negruș, op. cit., p.289.
51 A se vedea: M. N egruș, op. cit., p.289; Ефимова Л. Г., op. cit., p.597.
52 Nu considerăm că pentru a deveni oneros în contractul de garanție trebuie să apară o contraprestație anume din
partea beneficiarului. Într -adevăr, în literatura juridică a fost propus în calitate de criteriu pentru determinarea
caracterului oneros sau gratuit al unui contract criteriul reciprocității prestațiilor părților contractului. Acest criteriu a
fost, însă, criticat pe bună dreptate, deoarece acceptarea lui ar aduce la confundarea contractului sinalagmatic cu
contractul cu titlu oneros și a contractului unilateral cu contractul cu titlu gratuit, ceea ce este greșit (pentru detalii a
se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor , ed. ALL BECK, București, 2002, p.34 –
36). Dreptul nostru cunoaște și alte contracte unilaterale cu titlu oneros: de ex., contractul de mandat remunerat, deși
este fără îndoială un contract unilateral, totodată este și cu titlu oneros.

47 Totodată el este creditorul ordonatorului în raportul juridic de bază. În calitate de beneficiar
poate fi orice persoană fizică sau juridică.
Garantul este cel care emite garanția, angajîndu -se să -i plătească beneficiarului o sumă
de bani, în cazul în care ordonatorul (debitorul principal) nu -și va onora obligația ce rezultă din
raportul juridic de bază. Conform prevederilor art .1264(1) C. Civ., în calitate de garant poate fi o
bancă sau o altă instituție financiară. Art. 26 alin.1 lit.b) al Legii instituțiilor financiare numește
printre activitățile financiare și „eliberarea garanțiilor”. Această activitate poate fi exercitată
numai în baza autorizației eliberate de Banca Națională a Moldovei.

5.3 Obiectul contractului de garanție bancară.
Obiectul contractului îl constituie obligația garantului de a plăti beneficiarului o sumă de
bani în baza unei cereri scrise a acestuia. Obligația în cauză are întotdeauna caracter pecuniar.
Garantul nu se angajază să execute obligația ordonatorului, ci să plătească o sumă de bani
convenită pentru despăgubirea beneficiarului.
De reținut este că obiectul contractului de garanție nu se conf undă cu obiectul garanției,
care indică ce anume se garantează și ține de natura obligației contractuale garantate. Obiect al
garanției îl poate forma, practic, orice obligație asumată prin contractul de bază. În funcție de
obiectul garanției practica banc ară internațională cunoaște o multitudine de varietăți: garanția de
plată, garanția de bună execuție, garanția de bună funcționare, garanția de restituire a avansului,
garanția de participare la licitație etc53.

5.4 Forma și clauzele garanției bancare.
Ca și orice contract, garanția bancară trebuie în mod obligatoriu să îndeplinească anumite
condiții de fond și de formă. Cît privește forma garanției bancare, potrivit art.1246(1) C.civ.,
garanția bancară reprezintă „un angajament scris”. În practica ban cară documentul în care este
încorporat angajamentul garantului este consacrat, de obicei, sub denumirea de scrisoare de
garanție bancară, care conține o serie de clauze. Ca clauze esențiale ale scrisorii de garanție
bancară, de regulă, se menționează urm ătoarele:
– subiecții implicați,
– obiectul garanției,
– valoarea garanției,
– condițiile și modul de plată,
– termenul de valabilitate a garanției,
– clauza de reducere a obligațiilor de plată proporțional cu plățile efectiv făcute.

53 Pentru detalii a se vedea: M. Negruș, op. cit., p.305 -347.

48
5.5 Efectele garanției ba ncare.
Principalul efect produs în rezultatul emiterii garanției bancare este nașterea obligației
garantului de a plăti beneficiarului o sumă de bani convenită, la solicitarea acestuia.
Angajamentul garantului asigură îndeplinirea obligațiilor ordonatorul ui față de beneficiar
(art.1246(1) și (2) C.civ.).
O trăsătură caracteristică esențială a garanției bancare este caracterul ei autonom . Legea
dispune că obligația față de beneficiar, constituită prin garanție bancară, este independentă de
datoria princip ală pentru garantarea căreia a fost constituită, chiar dacă garanția face referire la
aceasta (art.1246(4) C. civ.). Din această trăsătură rezultă următoarele consecințe:
– nevalabilitatea sau stingerea obligației din raportul juridic de bază nu atrage în mod
automat nevalabilitatea sau stingerea garanției bancare. Astfel, garantul este obligat să plătească
la cererea de plată repetată a beneficiarului, chiar dacă a aflat că datoria principală asigurată prin
garanție a fost deja achitată ori s -a stins di n alte motive, ori este nevalabilă (art.1252(2) C.civ.);
– la primirea cererii de executare a garanției, garantul este obligat să efectueze plata, fără a putea
invoca excepții deduse din raportul juridic de bază, cum ar fi de exemplu, neexecutarea
obligaț iilor de către beneficiar, rezoluțiunea sau rezilierea contractului de bază etc.;
– garantul nu poate invoca nici excepțiile din raporturile cu ordonatorul, cum ar fi de exemplu,
neplata remunerației ori neconstituirea garanțiilor promise în folosul garant ului;
– excepțiile pe care garantul le poate opune beneficiarului, pentru a nu face plata, pot fi deduse
exclusiv din contractul de garanție bancară (a se vedea art.1252(1) C.civ.).
Prin caracterele menționate mai sus garanția bancară se deosebește în mo d esențial de altă
garanție reală care este fidejusiunea54.
Conform art.1247 C. civ., garanția bancară nu poate fi revocată dacă nu s -a dispus altfel.
Prezumția irevocabilității garanției bancare este necesară în vederea exercitării funcției ei
principa le, care este asigurarea executării obligației garantate. Posibilitatea revocării trebuie să
rezulte cert și neîndoielnic din cuprinsul garanției.
Potrivit art.1248 C.civ., dreptul asupra garanției bancare nu este transmisibil dacă
garanția nu prevede al tfel. Această prevedere rezultă din caracterul intuitu personae al raportului
ce ia naștere în cadrul garanției bancare. Nimic însă nu se opune ca părțile să consimtă
transmiterea de către beneficiar a garanției unei alte persoane.

54 Fidejusiunea are un caracter accesoriu față de obligația prinipală, urmînd soarta ei, atît sub aspectul condițiilor de
validitate, cît și sub aspectele nașterii și încetării ei. Conform art.1157 C. civ., fidejusorul poate opune creditorului
toate excepțiile pe care le -ar putea opune debitorul. De asemenea, f idejusorul poate refuza satisfacerea cerințelor
creditorului atît timp cît debitorul are dreptul de a ataca actul care stă la baza obligației.

49 Garantul este obligat la plata sumei convenite în corespundere cu condițiile stipulate în
angajamentul asumat, ceea ce înseamnă că în scrisoarea de garanție bancară pot fi indicate
cazurile garantate, adică acele fapte, survenirea cărora dă temei beneficiarului să ceară plata.
Dacă a survenit cazul garantat, beneficiarul trebuie să -și reclame în scris drepturile,
indicînd în ce constă neîndeplinirea obligației de către ordonator și să anexeze documentele
doveditoare cuvenite (art.1250 C.civ.). Cît privește documentele pe care beneficiarul trebuie să
le prezinte pentru ca să încaseze suma garanției, în practica bancară se face distincție între
garanții la prima și simpla cerere și garanții condiționate de prezentarea unor documente.
Garanțiile din prima categorie dau posib ilitatea executării plății la prima și simpla solicitare
formulată în scris, prin care se precizează că ordonatorul nu si -a îndeplinit obligațiile asumate. În
cel de al doilea caz, în textul garanției sînt descrise acele documente care atestă neîndeplinire a
sau îndeplinirea defectuoasă a obligației garantate, făcîndu -se precizarea că plata se va face
numai cu condiția prezentării documentelor specificate.
Cît privește limitele în timp ale valabilității garanției bancare, legea precizează că:
– garanția ba ncară produce efecte din momentul eliberării ei dacă garanția nu prevede altfel
(art.1249 C.Civ.);
– drepturile beneficiarului pot fi reclamate doar în termenul stabilit în garanție (art.1250(2)
C.civ.). Termenul de valabilitate a garanției este, de regulă, precizat în text prin indicarea unei
date calendaristice. Regulile uniforme privind garanțiile la cerere admit stabilirea termenului de
valabilitate a garanției în raport cu un „ eveniment ce determină expirarea”, care trebuie
confirmat printr -un document respectiv (art.22).
Conform art.1251 C.civ., î n cazul în care beneficiarul și -a reclamat drepturile, garantul
este obligat:
– să-l notifice de îndată pe ordonator;
– să verifice în timp util și cu grija cuvenită dacă sînt întrunite condi țiile necesare pentru a
plăti. El este obligat îndeosebi să verifice temeinic documentele doveditoare ale cazului garantat.
Potrivit art.1252 (1) C.civ., garantul este îndreptățit să refuze satisfacerea pretențiilor ce
decurg din garanția bancară în urmă toarele cazuri:
– dacă nu s -a produs cazul garantat;
– dacă documentele prezentate nu corespund celor prevăzute ;
– dacă documentele sînt prezentate după expirarea termenului stabilit în garanție.
În cazul în care refuză satisfacerea pretențiil or ce decurg din garanție, garantul este
obligat să -l înștiințeze de îndată pe beneficiar.
Obligația garantului față de beneficiar se limitează la plata sumei garanției (art.1253(1)
C.civ.). Dacă, însă, garantul nu și -a îndeplinit obligația sau a îndep linit-o defectuos, el este ținut

50 să-l despăgubească pe beneficiar. În acest caz răspunderea garantului față de beneficiar nu se
limitează la suma convenită în contractul de garanție (art.1253(2) C.civ.). Întrucît obligația
garantului este de natură pecu niară, beneficiarul este îndreptățit să ceară plata dobînzii asupra
sumei care nu a fost plătită în termenul cuvenit, în corespundere cu art. 619 C. civ. Beneficiarul
este în drept, de asemenea, să ceară repararea prejudiciului neacoperit prin plata dobîn zii de
întîrziere, conform regulilor generale privind efectele neexecutării obligației, consacrate în art.
602 C. Civ.
Garantul care a executat garanția are regres contra ordonatorului. Legea dispune că
ordonatorul este obligat să restituie garantului sum a plătită în baza garanției bancare. Dreptul
garantului și, respectiv, obligația ordonatorului de restituire există doar în măsura în care
garantul putea considera necesare plățile făcute beneficiarului în raport cu acordul încheiat cu
ordonatorul ( art.1255 C.civ.).

5.6 Încetarea garanției bancare.
În afară de temeiurile generale de stingere a obligațiilor prevăzute de legislația civilă,
obligația garantului față de beneficiar încetează:
a) prin plata sumei garanției;
b) prin expirarea termenului pentru car e a fost emisă garanția;
c) prin renunțarea beneficiarului la garanție și remiterea către garant a garanției însăși;
d) prin declarația (confirmarea) scrisă a beneficiarului cu privire la renunțarea la garanție și
eliberarea garantului de obligațiile ce decurg d in garanție (a se vedea art.1254(1) C.civ.).
În practica bancară, în mod uzual, încetarea garanției este însoțită de remiterea scrisorii de
garanție garantului. Din interpretarea dispozițiilor art.1254(2) C.civ. rezultă că obligația
garantului se stinge in dependent de faptul dacă scrisoarea de garanție a fost remisă garantului sau
nu, cu excepția cazului de renunțare a beneficiarului la garanție însoțită de remiterea către garant
a garanției însăși (lit.c) supra ).

51