1 MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS CRIMINALISTICA (Ciclul I)… [605360]

Licență

1 MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS CRIMINALISTICA (Ciclul I)… [605360]

Byadmin ianuarie 1, 2024

1 MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
CRIMINALISTICA
(Ciclul I)

AUTOR I:
Boris Talpă
mg. în drept, lector univ.
Adrian Badia
mg. în drept, lector univ.

Aprobat la ș edința Catedrei Științe penale
din: 20.05.2013 , proces -verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultății de Drept USEM
la 24.05.2013 , proces -verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013 , proces -verbal Nr. 9

CHIȘINĂU – 2013

2
Subiectul nr. 1 Noțiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii:
1. Noțiunea criminalisticii
2. Obiectul criminalisticii
3. Principiile criminalisticii

1. Noțiunea criminalisticii
Criminalistica este știința despre legitățile apariției,
acumulării, examinării, apre cierii și folosirii probelor, cât și
despre mecanismul infracțiunii, participanții la infracțiune,
elaborarea și aplicarea în legătură cu aceasta a metodelor și
mijloacelor de descoperire și preîntâmpinare a infracțiunilor.
2. Obiectul criminalisticii
Obie ctul criminalisticii îl constituie legitățile realității
obiective, cunoașterea cărora este necesară pentru căutarea cu
succes și preîntâmpinarea infracțiunilor.
Aceste legități ale realității obiective sânt clasificate în trei
grupe:
I)Legitățile apariți ei și dezvoltării legăturilor și relațiilor
în mecanismul infracțiunii: legătura între acțiune (inacțiune) și
rezultat (consecințe), repetarea acțiunii în situații similare,
stereotipul comportării subiectului infracțiunii…
II) Legitățile infracțiunii , conceperea în realizarea metodei
de săvârșire și camuflare a infracțiunii, legătura mijlocului de
săvârșire cu personalitatea infractorului, dependența mijlocului
de săvârșire a infracțiunii de circumstanțele concrete de
săvârșire…
III) Legitățile a pariției și decurgerii fenomenelor legate de
infracțiune care au importanță la cercetare: conspirativitatea
pregătirii în vederea săvârșirii infracțiunii, alegerea mijlocului și
metodei de comitere, cunoașterea obiectului atentării criminale…

3 Crimi nalistica ca știință are ca obiecte de studiu faptele,
fenomenele, procesele în care se depistează prezența
următoarelor elemente indicate: activitatea criminală, activitatea
de depistare, descoperire și cercetare a infracțiunilor, obiecte
materiale reținu te ca corpuri delicte în cazurile penale, procesele
de formare și depunere a declarațiilor de către martori, bănuiți,
învinuiți, procedeele tactice de obținere a acestor declarații
veridice…
3. Sarcinile criminalisticii
Sarcina generală a criminalisticii o constituie acordarea
ajutorului intelectual organelor de apărare a normelor de drept în
lupta cu criminalitatea.
Ca sarcini concrete ale criminalității sânt enumerate
următoarele:
– cunoașterea mai profundă în continuare a legităților obiective
care fo rmează obiectul criminalisticii, dezvoltarea teoriei
generale a criminalisticii, dezvoltarea teoriilor particulare ale
criminalisticii, elaborarea metodelor, mijloacelor, procedeelor și
recomandărilor noi la descoperirea, cercetarea și preîntâmpinarea
infracțiunilor;
– elaborarea și înnoirea asigurării tehnico -criminalistice a
cercetării infracțiunilor prin folosirea performanțelor obținute în
științele tehnice, fizice, chimice, biologice, umanitare…;
– elaborarea mijloacelor și metodelor de preîntâmpinar e a
infracțiunilor;
– cunoașterea, studierea performanțelor și succeselor atinse de
criminaliștii de peste hotare și a practicii criminalistice
internaționale.

Subiectul nr. 2 Sistemul criminalisticii

4 Sistemul criminalisticii îl constituie un complex
interdependent de comportamente sau părți .
Sistemul criminalității este compus din 4 componente:
1) Teoria generală a criminalisticii;
2) Tehnica criminalistică;
3) Tactica criminalisticii;
4) Metodica criminalistică (metodica cercetării și
preîntâmpinării anumitor t ipuri de infracțiuni).

1) Teoria generală a criminalisticii – un sistem de principii,
concepții teoretice, categorii, noțiuni, metode, definiții și
termeni care reflectă obiectul criminalisticii, legăturile lui
interne și externe . Teoria generală este baza metodologică a
criminalisticii .și cuprinde:
– știința criminalistică și teoriile particulare care reflectă
rezultatele cunoașterii legităților obiective ale
realității, formează obiectul criminalisticii, care
servesc ca temei științific pentru elaborarea
mijloacelor criminalistice, procedeelor,
recomandărilor;
– cunoașterea limbajului criminalistic – sistem de
noțiuni, definiții, termeni și semne convenționale cu
care se operează în activitatea criminalistică și de
urmărire penală(cercetarea infracțiunilor).
– cunoașterea metodelor criminalisticii și aplicarea lor
în activitatea practică ( criminalistică).

2) Tehnica criminalistică – compartiment al criminalisticii
care cuprinde în sine recomandările științifice de aplicare a
metodelor și mijloacelor, tehnice d estinate acumulării și
examinării probelor și efectuării altor măsuri de descoperire și
preîntâmpinare a infracțiunilor.

5 Mijloacele, metodele, procedeele tehnicii criminalistice se
fundamentează pe științele tehnice, umanitare și de drept,
aplicate în lup ta contra criminalității. Tehnica criminalistică
conține așa domenii ca: gabitologia judiciară, balistica judiciară,
metode și mijloace tehnico -criminalistice, fotografia judiciară,
cercetarea documentelor, cercetarea scrisului…
3) Tactica criminalistic ă – sistem de legități științifice, bazate
pe recomandările referitoare la organizarea și planificarea
cercetării infracțiunii, stabilirea recomandărilor și metodelor de
comportare a persoanelor implicate în cercetarea infracțiunii.
Tactica criminalistică are ca scop aplicarea cât mai eficientă
în procesul cercetării infracțiunilor, a procedeelor tactice de
efectuare a actelor de urmărire penală, recomandă aplicarea
anumitor mijloace tehnico -criminalistice la efectuarea acestora,
de aceea tactica și tehnica criminalistică păstrează legătura între
ele.
4) Metodica criminalistică – metodica cercetării și
preîntâmpinării anumitor tipuri de infracțiuni include în sine
legitățile științifice, indicațiile, și recomandațiile metodologice la
cercetarea omorurilor, f urturilor, tâlhăriilor, escrocheriilor,
accidentelor rutiere…
Metodica criminalistică este strâns legată cu tehnica și tactica
criminalistică, deoarece aplică cunoștințele acestora la
cercetarea infracțiunilor concrete…

Subiectul nr. 3 Funcțiile, izvoa rele și principiile
criminalisticii
1. Funcțiile de bază ale criminalisticii;
2. Izvoarele criminalisticii;
3. Principiile criminalisticii.
1. În cercetările științifice criminalistice se realizează trei
funcții:

6 1) Funcția de cunoaștere;
2) Funcția constructivă – elabor area ți înnoirea mijloacelor
criminalistice practice de cercetare;
3) Aplicarea în practică a elaborărilor și descoperirilor
criminalistice noi.
2. Izvoarele criminalisticii – legile și actele normative care
reglementează lupta cu criminalitatea, sferele de a ctivitate și
relațiile studiate în procedura penală și dreptul penal, datele
statisticii judiciare, evidențelor criminalistice și statisticilor
generale, materialele dosarelor penale, controalelor efectuate de
organele de drept, documentele practicii procu raturii, expertizei
judiciare, practicii de urmărire penală, bibliografia cu caracter
teoretico -științific, experiența de cercetare a inacțiunilor.
3. Principiile criminalisticii:
 obiectivității
 fermității,
 legalității,
 operativității,
 conspirativității
 prezumției de nevinovăție,
 orice infracțiune lasă urme,
 timpul după infracțiune decurge în favoarea infractorului.

Subiectul nr. 4 Metodele criminalisticii
1. Definiția metodei,
2. Caracteristica metodelor general științifice,
3. Caracteristica metodelor s peciale,
4. Criterii de aplicare a metodelor criminalisticii .
1. Metodele criminalisticii sânt mijloace de soluționare a
sarcinilor științifice în procesul cercetărilor criminalistice
teoretice și aplicațiilor practice. Metodele elaborate și aplicate de

7 către criminalistică sânt foarte diverse și pot fi clasificate după
diferite criterii logice.
2. După criteriul generalității metodele criminalisticii pot
fi distribuite în general științifice și speciale.
Metodele general științifice sânt aplicabile în toate
ramurile de știință și sferele de activitate practică. La acestea pot
fi atribuite:
I. Metodele raționale de percepere : 1. Observarea –
perceperea oricărui obiect, fenomen, proces cu scopul de al
cunoaște. În criminalistică obiectele observării pot fi elementele
anturajului locului infracțiunii, semnalmentele exterioare ale
persoanelor, semnele și caracteristicele de identificare, starea
emoțională a persoanelor implicate ca martori, părți vătămate,
infractori etc.; 2. Descrierea – se indică la semne le obiectelor,
fiind un mijloc de fixare a informației observate; 3. Compararea
(juxtapunere, contrapunerea, suprapunerea calităților și semnelor
a două sau mai multe obiecte). Obiecte ale comparării pot fi
urmele formă, urmele materie, informații memorate , rezultatele
unor acțiuni și experimente. 4. Experimentul – reconstituirea
fenomenului, evenimentului pentru cunoașterea legităților lui și
comparării cu alte fenomene, evenimente similare. Prin
experimente se creează metodici de cercetare a urmelor, se
elaborează procedee tactice ale unor acte de urmărire penală, se
stabilesc cele mai efective metodologii de cercetare a unor tipuri
de infracțiuni. 5. Modelarea – constă în schimbarea obiectului
original cu un model special confecționat (construit). Acestea pot
fi modele de obiecte, sisteme, procese cu care se fac examinările
necesare, iar rezultatele sânt extrapolate la original. Genurile de
modelare pot fi diferite. În criminalistică pot fi aplicate așa
genuri de modelare ca: memorial, fizic, matematic etc .
II. Metodele logice : 1).analiza, 2)sinteza, 3) inducția, 4)
deducția, 5) ipoteza, 6) analogia.

8 III. Metodele matematice . 1) măsurarea – obiectele
măsurării în criminalistică pot fi diferite caracteristici fizice ale
obiectelor, fenomenelor, proceselor (greutatea, volumul,
temperatura, secvențele de timp, viteză etc.); 2) Calcularea –
metodă care stabilește parametrii necesari la efectuarea modelării
matematice; 3) Calcule geometrice – această metodă este
necesară pentru întocmirea schițelor, schemelor ș i este strâns
legată cu măsurarea. 4) Modelarea matematică – modelarea
condițiilor în care decurg procesele și fenomenele cu ajutorul
calculelor matematice specifice.
IV. Metode cibernetice o grupă nouă de metode general
științifice care activ încep a fi a plicate în criminalistică și permit
efectuarea căutării electronice a informației necesare cât și
prelucrarea ei, modelarea la computer.
3. Caracteristica metodelor speciale de cunoaștere în
criminalistică.
Metodele speciale sânt acele metode, sfera aplică rii cărora
se limitează la unul sau câteva domenii ale științei. Sistemul
metodelor speciale este compus din două grupe.
I. Metode special criminalistice – metode elaborate inițial
de către știința criminalistică și aparțin exclusiv acesteia
(identificarea criminalistică, dactiloscopia, planificarea acțiunilor
de urmărire, organizarea cercetării infracțiunilor).
II. Metode speciale împrumutate de la alte științe care
sunt aplicate pentru rezolvarea unor sarcini criminalistice sau
aplicate fără a fi modific ate. La acestea se atribuie metodele
fizice, chimice destinate cercetării structurale de conținut a unor
materiale și componenți; metodele biologice aplicate la
cercetarea obiectelor de proveniență biologică; metodele
antropometrice și antropologice aplica te la stabilirea persoanei
după resturi osoase, descrierea după semnalmentele exterioare a
persoanei întru căutarea ei și elaborarea criteriilor de

9 recunoaștere după aceste descrieri; metode sociologice aplicate
pentru evidențierea și cunoașterea cauzelor și condițiilor care
favorizează săvârșirea și camuflarea infracțiunilor, analiza
metodelor de comitere a infracțiunilor, strângerea informației
despre randamentul anumitor procedee tactice recomandații;
metode psihologice aplicate la elaborarea procedeelo r și
combinațiilor tactice.
4. Criterii de aplicare a metodelor în criminalistică .
I. Valoarea științifică a metodei – temeiul științific și
obiectivitatea datelor obținute, exactitatea și concretența lor;
II. Securitatea metodei – aplicarea metodei să nu devină
un izvor de pericol pentru viața, sănătatea persoanei și a
proprietății sale.
III. Legalitatea și etica metodei. Ca obiecte ale examinării
în criminalistică și procedură penală sânt nu numai bunurile,
uneltele, urmele dar și persoanele de aceea tre buie să fie aplicate
asemenea metode criminalistice care corespund principiilor
constituționale de legalitate, criteriilor morale ale societății.
IV. Eficacitatea (randamentul) să conducă la soluționarea
cu succes a sarcinilor criminalisticii.

Subiectul n r. 5 Legătura criminalisticii cu alte științe
1. Legătura criminalisticii cu știința dreptului procesual
penal;
2. Legătura criminalisticii cu știința dreptului penal;
3. Legătura criminalisticii cu alte științe juridice.
4. Legătura criminalisticii cu alte științe ne juridice.
1. Cea mai strânsă legătură știința criminalistică o are cu știința
dreptului procesual penal, mai ales cu acele compartimente
legate de teoria probațiunii și forma procesuală de efectuare a
actelor de urmărire penală și de judecată.

10 Știința proces ual penală stabilește limitele și condițiile de
aplicare a recomandărilor criminalistice în sfera efectuării
justiției, competența unor participanți la proces referitoare la
aplicarea metodelor și mijloacelor tehnice criminalistice și
procedeelor, combinaț iilor, operațiilor tactice de cercetare a unor
tipuri de infracțiuni.
2. Legătură strânsă este stabilită între știința criminalistică
și știința dreptului penal. Fără stabilirea semnelor infracțiunii,
elementelor componenței de infracțiune care se conțin în dreptul
penal, nu există posibilitatea elaborării metodicelor de cercetare
a unor tipuri de infracțiuni, deoarece înainte de stabilirea tuturor
circumstanțelor infracțiunii este necesar de a cunoaște elementele
și semnele ei.
3. Știința criminalistică se află în legătură cu știința
dreptului constituțional, dreptului administrativ, activitatea
administrativă a organelor de interne deoarece acestea studiază
structura și organizarea organelor de interne, procuratură,
judecată, care sunt implicate la gener al în organizarea cercetării
infracțiunilor.
4. În baza categoriilor filosofice este construită și elaborată
teoria generală a criminalisticii, este format sistemul de metode
ale ei, deci se observă legătura științei criminalistice cu filozofia.
Etica – știința despre morală, comportament și sistemul de norme
morale în societate stabilește legătură cu criminalistica la
rezolvarea diferitor probleme legate comportamentul lucrătorului
operativ, ofițerului de urmărire penală… în anumite situații ale
procesulu i de probațiune, descoperire, examinare, ridicare, fixare
a probelor. Legătura criminalisticii cu logica se observă în faptul
că în criminalistică sunt aplicate procedeele logice de gândire la
cea mai largă scară. Criminalistica are legături strânse cu chi mia,
fizica, medicina legală, psihiatria judiciară. Toate aceste științe
sânt unite de un scop – lupta cu criminalitatea, iar în unele cazuri

11 obiectul comun de cercetare sau aceleași metode și mijloace
aplicate la cercetare.

Subiectul nr. 6 Identificarea criminalistică
1. Noțiunea identificării criminalistice;
2. Condițiile identificării criminalistice;
3. Obiectele identificării criminalistice;
4. Formele de reflectare a informațiilor
identificatorii;
5. Formele identificării criminalistice.
1. Identificarea criminalist ică este un proces de stabilire a
individualității perfecte a unui obiect, fenomen, proces, persoană
după o totalitate de semne generale și individuale efectuat cu
scopul de a stabili dacă obiectul, persoana, fenomenul, procesul
este identic. Identificare – stabilirea identității unei persoane,
obiect, fenomen sau deosebirea lui de celelalte persoane obiecte
fenomene asemănătoare. Prin cuvântul “identic” se înțelege
coincidența întru totul cu ceva sau cu cineva, întocmai (DEX).
2. Condițiile de bază ale ide ntificării criminalistice sunt:
 Prezența semnelor identificatorii stabile la obiectul supus
procesului de identificare;
 Efectuarea identificării după reflecțiile acestor semne
identificatorii;
 Realizarea identificării criminalistice în cadrul procesului
penal (în procesul de descoperire și cercetare a infracțiunii).
3. În procesul identificării sânt implicate două tipuri de
obiecte:
I. Obiectul de identificat – obiectul căruia i se constată
identitatea;
II. Obiectul identificator – obiectul cu ajutorul căruia se
constată identitatea.

12 Obiectul de identificat este unic, pe când obiecte
identificatorii pot fi mai multe (modele de comparație). Obiectele
identificatorii pot fi de proveniență cunoscută și necunoscută.
4. În teoria și practica criminalistică sânt cunoscu te două
forme de reflectare a informației: material -fixată și memorial
fixată (psihofiziologică). Forma material fixată de reflectare a
informației presupune o reflectare a semnelor obiectului ce
formează urma pe alte materiale sau obiecte primitoare de u rmă
(urme de încălțăminte, urme de degete, urmele mijloacelor de
transport), cât și fixarea material ilustrativă (imaginile foto,
video) a cadavrelor, persoanelor, încăperilor, documentelor etc.
Forma memorial fixată poartă un caracter subiectiv și constă în
memorizarea unei anumite imagini de către o persoană, iar apoi
încercarea de a recunoaște acest obiect ori persoană după
anumite semne, calități (memorarea înfățișării infractorului de
către martor și prezentarea ulterioară spre recunoaștere).
5. Identi ficarea criminalistică poate fi efectuată în două
forme: procesuală și “extra – procesuală”. Forma procesuală de
identificare este efectuată sub formă de expertiză judiciară sau
prezentate spre recunoaștere sau în cadrul altor acțiuni de
urmărire penală. R ezultatele acestei identificări sânt consemnate
în rapoartele de expertiză și procesele verbale ale acțiunilor de
urmărire penală, căpătând valoarea de probe. Identificarea “extra
– procesuală” este efectuată de către ofițer de urmărire penală în
procesul cercetărilor, perchezițiilor, ridicărilor, rezultatul acesteia
neavînd valoare probantă. Aceasta are rolul de operațiuni de
gândire îndreptate la obținerea probelor. La forma “extra –
procesuală” se referă și identificarea efectuată în scopuri
operative de i nvestigație, concluziile prealabile ale specialistului
etc.

13 Subiectul nr. 7 Genurile identificării criminalistice.
Stabilirea apartenenței de grup
1. Genurile identificării
2. Noțiunea semnului identificator
3. Clasificarea semnelor identificatorii
4. Caracteristica stabilirii apartenenței de grup
1. În știința criminalistică sânt cunoscute patru genuri de
identificare:
– după reflectarea material – fixată a semnelor;
– stabilirea întregului după părți;
– identificarea după imaginea memorial fixată;
– identificarea după descr ierea caracteristicilor
(semnelor).
2. Semn (caracteristica, indice) identificator – semn de
individualizare ce aparține obiectului identificator și folosirea
acestuia în scopul identificării. Pentru ca un indice să devină
identificator el trebuie să cores pundă următoarelor cerințe:
a) să fie specific, arătând la o calitate concretă a
obiectului de identificat, la individualitatea acestuia;
b) să fie expresiv – posibilitatea de a se reflecta stabil
și permanent;
c) să fie relativ stabil.
3. Semnele de identificare p ot fi clasificate :
a) după subiect: generale și particulare;
b) după caracter: calitative și cantitative;
c) după importanță în procesul identificării: de
diferențiere și de identificare;
d) după calitatea în timp: stabile și relativ stabile;
e) după natură: întâmplătoar e și obiectiv obligatoriu;
f) după multitudinea obiectelor: generice(de grup) și de
individualizare ;

14 g) după legătura cu alte semne: dependente și
independente;
h) după apariție: propriu și obținută.

4. Stabilirea apartenenței de grup al obiectului permite
stabil irea apartenenței lui la un anumit gen, clasă, tip, deci
apartenența la o multitudine de obiecte asemănătoare (de același
gen, din aceeași grupă). Stabilirea apartenenței de grup a
obiectului se efectuează după semnele generale, care sânt
caracteristice tu turor acestor obiecte.
Apartenența de grup se efectuiază în următoarele scopuri:
a) stabilirea naturii unei substanțe necunoscute;
b) stabilirea distanței și tipului obiectului;
c) atribuirea obiectului la o grupă concretă de obiecte,
substanțe;
d) stabilirea izvorulu i de apartenență a obiectului sau
metodei de confecționare.

Subiectul nr. 8 Diagnostica criminalistică
1. Noțiunea și caracteristica diagnosticii criminalistice
2. Scopurile examinărilor diagnostice
3. Categoriile examinărilor diagnostice
1. Diagnostica criminalis tică – stabilirea de către persoană
a esenței oricărui fapt, fenomen, eveniment, circumstanță, semn
al obiectului care nu este legată cu identificarea sau stabilirea
apartenenței de grup în scopul rezolvării în continuare a
problemelor de urmărire penală.
Diagnostica criminalistică se bazează pe cunoașterea
semnelor obiectului indiferent dacă se cercetează însuși și
obiectul sau reflectările sale. Se acordă atenție deosebită laturii
informaționale ale semnelor. La efectuarea examinărilor
diagnosticale ca me todă de bază este compararea după analogie.

15 Examinarea diagnostică spre stabilirea semnelor,
caracteristicilor obiectului, care permit stabilirea stării în trecut a
obiectului, stabilirea consecutivității formării urmelor în scopul –
stabilirii consecutivi tății acțiunilor .
2. Examinarea diagnostică se efectuiază în următoarele
scopuri:
a) pentru examinarea circumstanțelor în care s -au desfășurat
acțiunile criminale;
b) pentru stabilirea legăturii cauzale între fapte, acțiuni,
consecințe;

3. Examinările diagnost ice pot fi distribuite în trei
categorii:
a) stabilirea caracteristicilor și stării obiectului prin
cercetarea nemijlocită a lui;
b) caracteristicile și starea obiectului vor fi stabilite
după reflectările sale materiale;
c)diagnosticarea integrală – analiza si tuației la general.

Subiectul nr. 9 Bazele tehnicii criminalistice
1. Noțiunea tehnicii criminalistice
2. Domeniile tehnicii criminalistice
3. Conținutul tehnicii criminalistice
4. Clasificarea metodelor și mijloacelor tehnicii
criminalistice
5. Direcțiile de aplicare a tehnicii criminalistice
6. Condițiile folosirii tehnicii criminalistice
7. Subiecții care folosesc tehnica criminalistică

1. Tehnica criminalistică – comportament al criminalisticii
care conține metode și procedee științific documentate de
științele fizice și tehnice aplicate la descoperirea, fixarea,

16 ridicarea, examinarea, interpretarea urmelor materiale ale
infracțiunilor cât și prevenirea lor.
2. Ținând cont de obiectele tehnicii criminalistice , tipurile
de urme, particularitățile formării urmelor, sarcinile
criminalisticii, tehnica criminalistică este distribuită la rândul sau
în următoarele ramuri:
a) bazele tehnicii criminalistice;
b) fotografia judiciară, video -filmul judiciar;
c) traseologia judiciară;
d) balistica judiciară;
e) cercetarea criminalistică a scrisului de mină și a
documentelor;
f) gabitologia judiciară
g) evidențele criminalistice
Ca ramuri în curs de dezvoltare a tehnicii criminalistice pot
fi menționate cercetarea olfactivă (identificarea după miros) și
vocalo -grafia (identificarea după voce).
3. Conținutul t ehnicii criminalistice este constituit din:
a) mijloacele criminalistice proprii;
b) metodele, procedeele de aplicare a acestor mijloace și
metodele de soluționare cu ajutorul acestora a sarcinilor
tehnico -criminalistice.
4. În dependență de izvorul apariției și gradul de adoptare
la necesitățile justiției, metodele și mijloacele tehnico –
criminalistice pot fi distribuite în trei grupe:
a) metode și mijloace special elaborate pentru descoperirea
si examinarea informației cu caracter probatoriu și
operativ;
b) metode și mijloace împrumutate de criminalistica din
alte ramuri de știință și tehnică, adoptate între
soluționarea sarcinilor tehnico -criminalistice;

17 c) metode și mijloace împrumutate din alte ramuri de
știință și tehnică care sânt aplicate direct în criminalistică
fără a suferi modificări de adaptare.
5. Direcțiile principale de aplicare a tehnicii criminalistice
spre preîntâmpinarea infracțiunilor sânt următoarele:
a) descoperirea condițiilor ce favorizează săvârșirea
infracțiunilor;
b) formarea condițiilor care ar permite identificarea rapidă
a persoanelor care comit infracțiunea;
c) elaborarea și implementarea mijloacelor criminalistice
care ar împiedica atingerea scopurilor criminale de către
infractori;
d) elaborarea mijloacelor de urmare a infractorilor.
6. Aplicarea tehnic ii criminalistice trebuie să corespundă
următoarelor condiții:
a) accepabilitatea socială și tehnică: corespunderea cu
normele eticii, securitatea și eficacitatea aplicării;
b) legalitatea aplicării: prezența temeiurilor juridice;
respectarea normelor și formelo r procesuale; oformarea
procesuală a aplicării tehnicii criminalistice.
7. Subiecții ce aplică tehnica criminalistică : conducătorii,
lucrătorii operativi, experții și specialiștii criminaliști a organelor
de ocrotire a normelor de drept.

Subiectul nr. 10 Metode și mijloace de acumulare a urmelor
infracțiunii la efectuarea acțiunilor de anchetă
1. Importanța descoperirii, fixării și ridicării urmelor
2. Mijloace de depistare a urmelor
3. Mijloace de fixare a urmelor
4. Mijloace de ridicare a urmelor
1. Descoperirea ur melor infracțiunii presupune depistarea
urmelor vizibile, relevarea urmelor puțin vizibile sau invizibile.

18 Acestea pot fi urme de mâini, picioare, instrumente de spargere,
mijloace de transport, etc. Pentru relevarea urmelor se aplică
diferite mijloace cr iminalistice de căutare.
Fixarea urmelor infracțiunii presupune întărirea lor pe
obiectul purtărilor de urmă sau efectuarea mulajelor, copiilor,
fotografierea – cu aplicarea mijloacelor tehnice necesare. Din
punct de vedere procesual prin fixare se subînțe lege descrierea
urmelor infracțiunii și altor obiecte în procesul -verbal al acțiunii
de urmărire penală (proces -verbal de cercetare la fața locului, de
percheziție, de ridicare).
Ridicarea urmelor infracțiunii și altor obiecte presupune
împachetarea, ambal area lor, oformarea procesuală pentru
anexarea ulterioară în calitate de probă materială la dosarul
penal.
2. Mijloace de depistare (descoperire) a urmelor
infracțiunii:
a) mijloace de iluminare – diferite surse de lumină
artificială, care sânt aplicate în caz de insuficiența de lumină sau
pentru luminarea suprafeței obiectelor în corespundere cu
necesitățile unor procedee de fotografiere, înregistrarea video,
iluminare (lumină dispersată, iluminarea sub unghi ascuțit,
iluminarea în transparență, etc.).
În calitate de surse de lumină sânt aplicate lanterne, lămpi
foto, faruri, proiectoare, etc.
c) mijloace optice – diferite, unelte de mărire care permit
mărirea limitelor posibilităților obișnuite a ochiului,
folosite la descoperirea și cercetarea probelor mater iale
de mărime mică sau a unor părți a lor (lupe,
microscoape, binocular, comparator stereoscopic,
electronic, etc.).
d) mijloace de căutare – destinate pentru descoperirea unor
obiecte, cadavre și părți ale lor, metale, etc. La ele se

19 referă detectorul de me tale, senzorii magnetici,
analizatori de gaze, etc.
e) Mijloace de chimice – aplicate la rezolvarea urmelor de
proveniență biologică (soluție ninhidrină de aceton);
3. Procesul de fixare a urmelor infracțiunii se
caracterizează printr -un șir de acțiuni crimi nalistice. Fixarea
presupune stabilirea precisă a locului depistării crimei, obiectului
material de probă, aprecierea stării sale la momentul depistării,
alegerea metodelor și mijloacelor de fixare a urmelor infracțiunii:
1. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat de
diferite modele și accesoriile lor(inele
prelungitoare, filtre de lumină…), video –
înregistrarea.
2. Mijloace de măsurare – se folosesc pentru
stabilirea caracteristicilor constitutive și mărimilor
reale ale obiectelor fixate(rigle, benzi grad ate,
șublere, micro -metre, raportoare, busole…).
3. Materiale pentru realizarea mulajelor și copiilor
sânt folosite în majoritatea cazurilor la fixarea
urmelor de adâncime (gips, ceară, parafină,
componenți de silicon și de cauciuc…) pentru
fixarea degete lor papilare sânt folosite pelicule
dactiloscopice, prafuri magnetice de diferite culori
„topaz”, „rubin”, „malahit”, „sapfir”, „agat”.
Acestea fiind folosite la relevare asigură și fixarea
urmelor.
Mijlocul principale de fixare și obligatoriu este descrie rea
în procesul verbal al acțiunii de anchetă efectuată (art.163,CPP al
RM). Descrierea trebuie efectuată pe deplin și cu cea mai mare
obiectivitate, precizie și claritate.
4. Mijloacele de ridicare a urmelor infracțiunii. Urmele
infracțiunii depistate și fixate necesită a fi ridicate. Cel mai

20 optimal mod de ridicare este ridicarea urmei cu întreg obiectul
purtător al acesteia.
Ridicarea ca și fixarea presupune activitatea care implică o
păstrare a urmelor și caracteristicilor lor de identificare, care au
importanță pentru stabilirea adevărului în cauză. În practica
organelor de interne se aplică pe larg trusele criminalistice care
includ în sine o serie de mijloacelor de depistare, fixare și
ridicare a urmelor infracțiunii, iar pentru efectuarea examinărilo r
prealabile a urmelor la fața locului sânt aplicate laboratoarele
criminalistice mobile, dotate cu diferite mijloace pentru
cercetarea multiplelor tipuri de urme.

Subiectul nr. 11 Fotografia judiciară
1. Noțiunea fotografiei judiciare(criminalistică);
2. Obiec tele fotografiei judiciare;
3. Mijloace fotografice;
4. Metodele fotografiei judiciare;
5. Genurile fotografiei judiciare;

1. Fotografia judiciară este un compartiment al tehnicii
criminalistice, care conține un sistem de cunoștințe elaborate în
baza mijloacelor f otografice, metode și procedee la cercetarea
urmelor materiale ale infracțiunii în vederea descoperii și
preîntâmpinării infracțiunilor, depistarea și identificarea
infractorului.
2. Obiectele fotografice judiciare sânt orice obiecte
materiale, care necesi tă a fi fixate la efectuarea acțiunilor de
urmărire penală, activităților operative de investigații,
examinărilor de laborator… Acestea pot fi: anturajul și detaliile
locului de infracțiune, obiectele – corpuri delicte, urmele
infracțiunii, persoanele etc .

21 3. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat,
complectele de developare, materiale fotografice (peliculă, hârtie
fotosensibilă, reactive chimice…).
4. Metodele fotografiei judiciare – un cumul de reguli și
recomandări referitoare la alegerea mijloa celor fotografice,
condițiilor de fotografiere și prelucrare a materialelor expuse la
fotografiere sau la efectuarea fotografiilor.
5. După sfera de aplicare, fotografia judiciară poate fi
clasificată în:
– operativa de investigație;
– de urmărire penală;
– de expertiză(examinare).
Reieșind din scopul și sarcinile fotografiei judiciare, aceasta
poate fi divizată în două tipuri:
a) fotografie de fixare(de ilustrare);
b) fotografie de examinare(de laborator);
a) Cu ajutorul lor de ilustrare(fixare) se efectuiază fixarea
obiectelor percepute vizual. Pentru aceasta se folosește
cum tehnica obișnuită(de amator) așa și ca special adaptată
pentru necesități operative. Rezultatele acestei filmări se
formează pe fișă fotografică care se anexează la procesele
verbale ale acțiunilor de urmărire penală sau la materialele
ce reflectă rezultatele operației operativ – investigativă.
Fotografiile devin documente și capătă valoare probantă.
b) Fotografie de examinare se aplică la scară largă, la
efectuarea expertizelor materialelor, urmelor, când este
necesară fixarea unor semne latente sau mai puțin vizibile
de pe anumite obiecte.(Fotografia în raze infraroșii; U.V.
sau în combinația cu microscopul). Fotografiile de
examinare apar ca mijloace de ilustrare a procesului de
expertiză și se anex ează într -o fișă fotografică la raportul
de expertiză.

22
Subiectul nr. 12 Metodele fotografiei operative (de
ilustrare).
1) Metodele fotografiei operative(de ilustrare);
2) Caracteristica metodelor fotografiei operative .
1. Reieșind din scopul și sarcinile fotogr afiei operative în
practica criminalistică se aplică metoda panoramică, măsurători
fotografice, fotografii de reproducție, fotografii de semnalmente,
fotografii stereoscopice, macro -fotografii…
2. a)Fotografia panoramică – fotografie efectuată pe
segmen te a locului infracțiunii deoarece acest loc nu poate fi
cuprins într -o singură imagine. Fotografiile executate se
întrunesc în una singură – panoramă. Fotografia panoramică
poate fi orizontală și verticală. Fotografia panoramică este
efectuată prin două m odalități:
– Panorama circulară presupune filmarea obiectului
dintr -un punct (loc). Aparatul de fotografiat este rotit
consecutiv în jurul axei orizontale(panorama
orizontală) sau axei verticale(panorama verticală).
Această fotografie se aplică dacă este nec esar să fie
fixat un spațiu mai mare de la o distanță apropiată.
– Panorama liniară presupune mișcarea aparatului de
fotografiat paralel cu locul filmat și la o distanță cât
mai apropiată de aceasta. Se aplică în cazurile dacă pe
fotografie trebuie fixate lo curi de lungime mare, dar
înguste sau dacă există necesitatea să se observe unele
detalii în câmpul infracțiunii.
b) Măsurătorile fotografice – asigură primirea (păstrarea)
informației despre mărimea obiectelor fixate pe fotografie sau a
unor detalii ale a cestora

23 Fotografia de măsurare se poate efectua cu aparate
stereoscopice. De regulă metoda fotografiei de măsurare se
efectuiază cu ajutorul benzilor, riglelor speciale.
Rigla este instalată alături cu obiectul (detaliul) filmat sau pe
suprafața acestuia. Tipul scării(rigla, banda, patrulater) este
aleasă în dependență de particularitățile obiectului și scopul
lucrării.
– rigla este folosită pentru fixarea mărimii unor obiecte
nu prea mari. Rigla se instalează la nivelul obiectului
pe același plan lîngă deta liile mai importante ale
acestuia.
Banda metrică(scara în adâncime) se aplică la
fotografierea unor porțiuni mai mari de teren sau încăperi, când
în fotografie este necesitatea stabilirii mărimilor și anturajului
obiectelor ce se află în spațiul infracți onal la distanțe diferite de
aparatul de fotografiat. În calitate de scară este folosită banda
metrică sau o fâșie de hârtie gradată. După unitățile benzii și
distanța focală a obiectivului există posibilitatea stabilirii
mărimii obiectelor ilustrate în fo tografie.
Scara se aplică pentru a fixa mărimea obiectelor nu numai
în adâncimea câmpului infracțional și în lățime. Scara poate fi o
foaie cu mărimea laturilor 25×50 (cm) sau 100 cm. La
fotografiere pot fi aplicate câteva scări de acest tip.
c) Fotografia stereoscopică – metoda care reflectă
ilustrația obiectului în mărime tridimensională (efectul
volumului) în spațiu. După fotografia stereoscopică există
posibilitatea stabilirii formei, mărimii și poziției obiectelor
fixate. Această fotografie se aplică p entru fixarea locurilor
incendiilor, exploziilor, accidentelor de aviație alte tipuri de
catastrofe. Se efectuiază cu ajutorul aparatului stereoscopic.
d) Fotografia de reproducție se aplică pentru obținerea
copiilor obiectelor plane. Se efectuiază cu ajut orul aparatului cu

24 oglinzi sau cu aparate speciale de reproducție sau prin alte
metode.
e) Macro -fotografia – metoda de obținere a ilustrării
fotografice a obiectelor mărunte în mărime naturală sau cu
oricare mărime fără aplicarea microscopului. Pentru ace asta se
folosesc aparatele cu oglinzi și inelele prelungitoare sau
burdufuri speciale.
f) Fotografia de semnalmente a persoanelor vii sau a
cadavrelor se efectuiază pentru recunoașterea pe viitor a
acestora, pentru anunțarea în căutare (urmărire) sau pentr u alte
circumstanțe criminalistice. Obiectul fotografierii trebuie să fie
fără căciulă (chipiu), ochelari. Se efectuiază fotografia din față și
din profilul drept. În unele cazuri se efectuiază fotografierea
semiprofilului stâng.
Fotografia de semnalmente a cadavrului se efectuiază la
fața locului sau în sala de expertiză medicală, însă în ambele
cazuri după prelucrarea tenului feței și machierea
corespunzătoare. Se fotografiază ambele profiluri, semiprofilul,
din față și unele particularități individuale. Fotografia de
semnalmente reprezintă aproximativ 1/7 din mărimea naturală.

Subiectul nr. 13 Genurile fotografiei la cercetarea la fața
locului
1. Genurile de fotografiere la fața locului;
2. Caracteristica genurilor.
1. Fotografiile executate cu ocazia cercetăr ii la fața locului
fac parte din fotografia judiciară operativă. Prin acestea se
fixează locul faptei și împrejurimile, precum și probele materiale
existente în perimetru locului infracțiunii. Genurile fotografiilor
executate la fața locului sânt următoare le: de orientare, schiță,
fotografia obiectelor principale și fotografia în detaliu.

25 2. a) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al
locului faptei cu toate împrejurimile sale, încât după ea să se
poată face cu ușurință orientarea în teren. Fotog rafia de orientare
poate fi unitară și panoramică, cea panoramică la rândul ei poate
fi liniară și circulară.
c) Fotografia schiță oglindește locul săvârșirii faptei, cu toate
particularitățile sale, având în prim plan obiectul central al
cercetării criminali stice, adică obiectul asupra căruia a fost
îndreptată acțiunea infractorului. Fotografia schiță poate fi
contrară (fixarea locului faptei din două poziții diametral opuse),
încrucișată (fixarea aceluiași loc din patru extremități ale sale,
încât să fie dou ă câte două fotografii diametral opuse), pe
sectoare (fiecare sector va oglindi o parte din locul faptei).
d) Fotografia obiectelor principale – ca obiecte principale sânt
considerate obiectele corpuri -delicte, cele care au suferit
modificări în rezultatul fa ptei și toate urmele create cu ocazia
săvârșirii infracțiunii. Aceste obiecte sânt fotografiate în corelație
cu obiectele și urmele din imediata lor apropiere, astfel încât
după imaginea fotografică să se poată stabili poziția lor în raport
cu celelalte ob iecte.
e) Fotografia detaliilor redă detaliile urmelor și obiectelor.
Aceasta poate fi executată prin procedeul fotografierii la scară.

Subiectul nr. 14 Fotografia de examinare
1) Fotografiile sub radiații vizibile
2) Fotografiile sub radiații invizibile
1.Fotogra fiile sub radiații vizibile sânt de ilustrare, de
comparație, de umbre, de reflexe, de contraste, separatoare de
culori și microfotografia, ultima uneori se realizează și sub
radiații invizibile.
 Fotografia de ilustrare reprezintă trăsăturile exterioare,
generale, a dimensiunilor și formei probei materiale primite

26 pentru expertiză. Această fotografie are scopul să fixeze
însușirile, proprietățile obiectului, care sunt perceptibile
vizual.
 Fotografia de comparație se folosește la identificarea
persoanelor și obiectelor prin studiul comparativ al urmelor
lăsate de acestea cu impresiunile luate în mod experimental.
 Fotografia de reflexe se bazează pe capacitatea suprafeței
unui obiect, datorită diferenței sale de netezime, de a reflecta
lumina în mod diferit. T rebuie găsită așezarea cea mai
potrivită a izvorului de lumină, a obiectului cercetat, precum
și a aparatului fotografic față de obiect și izvorul de lumină,
încât capacitatea de reflexie să fie obținută în întregime și
fixată pe pelicula fotosensibilă. Ac eastă metodă se folosește
la evidențierea scrisului invizibil realizat cu felurite cerneluri,
la descoperirea urmelor de înlăturare a textului cu anumite
soluții chimice sau prin metode fizice.
 Fotografia de contraste se bazează pe deosebirea de culoare
sau strălucire și opacitate între zonele vecine ale aceluiași
obiect. Aceasta se aplică frecvent la studiul actelor scrise
pentru evidențierea deosebirilor de densitate a scrisurilor,
descoperirea urmelor invizibile, a scrisului șters prin corodare
sau radie re…
 Fotografia separatoare de culori se bazează pe deosebirile
extrem de mici dintre nuanțele aceleiași culori, imperceptibile
cu ochiul liber. Separarea culorilor se realizează prin
intermediul filtrelor de lumină și a materialelor fotografice
speciale.
2. Fotografia sub raze invizibile se aplică pentru evidențierea
și fixarea invizibilului cu ochiul liber. În examinările
criminalistice se aplică fotografierea în raze ultraviolete,
infraroșii, Roentgen, gama și beta.

27  Fotografia sub raze ultraviolete se re alizează prin aplicarea
metodei fluorescenței sau a metodei razelor reflectate,
utilizându -se filtrele corespunzătoare. Prin folosirea metodei
fluorescenței, sub acțiunea razelor ultraviolete, obiectul
examinat se luminează felurit dacă are compoziția chim ică
diferită, și uniform dacă are peste tot aceiași compoziție. Prin
metoda razelor ultraviolete reflectate obiectul examinat se
luminează cu un izvor obișnuit de lumină, iar în fața
obiectivului este instalat un filtru din sticlă specială care va
permite trecerea numai a razelor ultraviolete.
 Fotografia sub raze infraroșii se face cu ajutorul unui izvor
obișnuit de lumină prin folosirea unui filtru ce permite
trecerea razelor infraroșii și reține pe cele vizibile. Aceasta se
aplică la cercetarea actelor fa lsificate prin ștersături, la
cercetarea urmelor împușcăturii…
 Fotografierea cu ajutorul razelor Roentgen, gama și beta se
bazează pe proprietatea lor de penetrare în mod diferit a
corpurilor în funcție de grosime și intensitatea acestora.
Acestea se aplic a pentru fotografierea interiorului corpului
uman sau animal, iar radiațiile gama – pentru fotografierea
interiorului corpurilor metalice, precum și la căutarea
metalelor ascunse în ziduri etc.
 Microfotografia are drept scop evidențierea detaliilor
invizib ile ale obiectelor ori substanțelor supuse examinării
criminalistice prim mărirea de mai multe ori cu ajutorul
aparatelor optice.

Subiectul nr. 15 Aplicarea înregistrării audio sau video,
fotografiile la efectuarea acțiunilor de urmărire penală.

Înregist rările audio sau video, fotografiile, constituie mijloace
de probă dacă ele conțin date sau indici temeinici privind

28 pregătirea sau săvîrșirea unei infracțiuni și dacă conținutul lor
contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă (art.164 CPP
Republi cii Moldova)
Videofilmul se aplică ca mijloc tehnic de fixare a procesului
și rezultatelor acțiunii de urmărire penală. Acesta se recomandă a
fi aplicat pentru fixarea activității persoanelor la cercetarea la
fața locului, percheziție, reconstituire, audie re.
La începutul înregistrării ofițerul de urmărire penală se
prezintă, lămurește ce acțiune de urmărire penală va fi efectuată,
în care cauză penală, îi prezintă pe participanți, apoi se fixează
procesul și rezultatul acțiunii de urmărire penală.
La sfârș itul acțiunii de urmărire penală participanții
vizionează înregistrarea și pot aduce observațiile și rectificările
considerate de ei necesare, fapt ce se face mențiune în procesul
verbal al acțiunii de urmărire penală.

Subiectul nr.16 Noțiunea de traseolo gie. Clasificarea
urmelor.
1. Esența traseologiei.
2. Sistemul traseologiei.
3. Esența și însemnătatea traseologiei.
4. Clasificarea urmelor.
1. Traseologia – este o ramură a criminalisticii ce studiază
legitățile formării urmelor care reflectă semnele construcției
exterioare al obiectelor ce au creat aceste urme, mecanismul
formării urmelor, precum și metodele și procedeele depistării,
fixării, ridicării, păstrării și examinării lor în scopul de a stabili
tuturor împrejurărilor faptei, identificării făptuitorului.
2. Sistemul traseologiei include:
a) considerații generale;
b) studierea urmelor formă(de mâini, picioare, dinți,
obiectele folosite la spargere, mijloace de transport);

29 c) cercetarea obiectelor ca urme ale infracțiunii (aprecierea
stării a diferitor obiecte, stabili rea întregului după părți,
stabilirea izvorului de proveniență a obiectelor după
urmele lăsate de mecanismele acestora).
d) cercetarea substanțelor ca urme a infracțiunii.
3. Drep t urme în traseologie se consideră reflectarea
materială pe diferite obiecte, a semnelor construcții exterioare a
altor obiecte materiale, care au intrat în contact cu primele.
După urme se poate de stabilit:
a) mecanismul de formare (de exemplu interdependența
obiectelor);
b) diferite împrejurări a celor întâmplate (de exemplu metod a
pătrunderii în încăpere);
c) apartenența de grup(de exemplu tipul mijloacelor de transport
după urmele lăsate de protectoarele roților) ;
d) identitatea obiectului (de exemplu în diverse locuri ale
infracțiunii, urmele digitale sînt lăsate de una și acee ași
persoană).
4. Urmele pot fi clasificate în limita a trei grupe mari:
I. “urme de reflecție” – aceste urme reflectă semnele
obiectului creator de urme și mecanismul formării lor
(amprente digitale, urme de forțare, urme de roți, de sînge
etc.);
II. “urme obie cte” – obiecte care reflectă caracterul
acțiunilor(lacăte, plombe cu urme de deteriorare, cioburi
ale farurilor etc.);
III. “urme materie” pentru trasecologie aceste urme au o
importanță secundară ele se cercetează pentru a stabili
mecanismul formării lor și a semnelor de grup etc.
(particule de vopsea desprinse de pe mijloacele de
transport, stratificare de pământ, praf etc.)

30 Subiectul nr. 17 Tipurile de urme în traseologie.
1. Noțiuni generale privind clasificarea urmelor în
traseologie
2. Clasificarea urmelor după izvorul de apariției lor
3. Clasificarea după metoda de formare
4. Clasificarea după gradul de percepție
5. Clasificarea urmelor după mecanismul de influență
între obiecte
6. Clasificarea urmelor în dependență de locul amplasării

1. Urmele se clasifică după diferite criterii. Clasificarea
urmelor permite de a judeca asupra mecanismului de formare,
despre modalitatea săvârșirii anumitor acțiuni, în rezultatul
cărora au apărut aceste urme, deasemenea despre anumite
particularități ale obiectelor creatoare de urme.
2. După izvorul apariției urmele se clasifică în:
a) Urme de om (homeoscopice);
b) Urme de animale;
c) Urme ale mijloacelor de transport;
d) Urme de instrumente de efracție și mecanisme;
3. După mecanismul formării și în dependență de puterea
de acțiune și duritatea obie ctelor se cunosc:
a) Urme de adâncime se formează în rezultatul deformării
obiectului primitor de urme în cazul când puterea de acțiune și
duritatea obiectului creator de urme sînt capabile să creeze o
asemenea deformare. Particularitățile specifice ale ac estor urme
sînt: reflectarea tridimensională în ele a obiectului creator și
reprezentarea anumitor elemente ale aceluiași obiect creator de
urme.
b) urmele de suprafață se formează în cazurile când interacțiunea
dintre obiecte nu a fost într -atât de putern ică încât ar fi putut lăsa

31 o deformare a obiectului primitor de urme, ci a lăsat doar o urmă
la suprafața acelui obiect.
4. În dependență de gradul de percepție:
a) urmele vizibile – se depistează fără careva procedee
specifice, ele sînt ușor vizibile și cu o chiul liber;
b) urmele slab vizibile – pot fi de proporții mici sau se
află într -un fon mascat;
c) urmele invizibile – pot fi de proporții foarte mici sau
pot avea o culoare imperceptibilă.
5. În dependență de particularitățile acțiunii obiectelor
creatoare asu pra celora primitoare de urme sau acțiuni reciproce
între ele, urmele se împart în:
a) statice;
b) dinamice;
a) Urmele statice (amprente) apar în cazurile când la
interacțiunea obiectului primitor de urme cu cel creator de
urme lipsește elementul de alunecare a un uia asupra altuia.
Amprenta sau urma rămâne în rezultatul amplasării sau
lovirii doar într -o singură direcție și poziție.
b) Urmele dinamice se formează în procesul alunecării a uni
singur sau a ambelor obiecte concomitent, care au
interacționat. În rezultatu l interacțiunii a câtorva forțe în
direcții diferite, configurația obiectului creator de urme se
va reproduce pe suprafața de contact a obiectului primitor
de urme sub forma a unor striații.
6. În dependență de locul amplasării schimbărilor pe obiectul
primitor de urme, urmele se împart în:
a) locale;
b) periferice;
a) Urmele locale – apar în rezultatul schimbărilor care au
avut loc nemijlocit pe locul de contact a obiectului creator

32 cu cel primitor de urme. Împrejurul urmei rezultate,
suprafața a rămas neschi mbată.
b) Urmele periferice – apar ca rezultat al schimbărilor care s –
au produs în afara zonei de contact al obiectului creator cu
cel primitor de urme.

Subiectul nr.18 Urmele create de om (homeoscopia)
1. Bazele homeoscopiei:
2. Urme de mâini;
3. Urme de picioare;
4. Urme de dinți;
5. Urme de unghii;
6. Urme de vestimentare;
7. Urme de sînge.

1. Referitor la urmele create de om , care au o importanță
traseologică putem menționa: urme de mâini, mănuși, urme de
picioare, încălțăminte, urme de dinți, alte părți ale capului
(frunte ), urme care nu au desen papilar (buze, nas, frunte), urme
vestimentare, urmele de sînge.
2. Urmele de mâini în comparație cu alte urme, sînt cel
mai des folosite la descoperirea și cercetarea infracțiunii, ele
având o eficacitate mai mare. Aceasta se apre ciază, reieșind din
aspectul funcțional al mâinilor și totodată a prezenței pe ele a
excrețiilor sudoripare. Suprafața palmelor (deasemenea a
tălpilor) sînt acoperite cu linii papilare – crestături liniare de o
înălțime și lățime neînsemnată, care sînt des părțită de niște
circumvoluții mici. Pe careva porțiuni mici, liniile papilare au o
formă dreaptă, în schimb pe porțiuni mai mari ele se îndoaie
formând desene dificile. Liniile papilare niciodată nu se
intersectează, dar se pot uni în prelungirea unei alt eia, se separă
formând desene de diferite tipuri. Alături de liniile papilare, în

33 urme se reflectă și alte elemente ale reliefului pielii de pe palmă:
flexuri, linii, crestături ale rândurilor, pori, cicatrice, arsuri etc. O
mai mare importanță în criminal istică i se acordă reliefului, redat
de liniile papilare, mai îndeosebi desenului, configurației pe
pernuțele falangelor palmare. Cu studierea structurii desenelor
papilare se ocupă dactiloscopia. Însemnătatea criminalistică a
desenelor papilare se aprecia ză reieșind din:
a) individualitatea (unice)
b) stabilitatea (fixe)
c) inalterabilitatea desenelor papilare.
Se cunosc trei tipuri de desene papilare:
a) Arc (adeltic) unde liniile, care formează desenul, își iau
începutul de la o latură a falangetei și curbând în centrul ei,
pleacă spre latura opusă.
Desenele de acest tip sînt cele mai simple după construcție și se
întâlnesc relativ rar (aproximativ 5% din numărul total), ele pot
fi de două feluri simple și șatră. Desenele papilare șatră au liniile
papilare la ce ntru îndoite, formând un pin.
b) Lat (monodeltic )– liniile care formează zona centrală a
desenului, își iau începutul de la o latură a falangetei și atingând
partea centrală a acesteia, revin spre aceiași latură, formând o
figură în formă de laț. Terminaț iile liniilor orientate spre
marginea degetului, poartă denumirea de liniile zonei centrale
sau mai sînt numite “piciorușe”, iar partea rotundă a lațului –
“cap”. Pe partea de sus a lațului, liniile sînt amplasate ca niște
curente în jos, care convoaie laț ul în partea de sus și jos. Locul
unde curentele se desprind formează o figură triunghiulară,
numită “deltă”. Lațurile pot avea o construcție relativ simplă, cât
și mai complicată. Toate desenele în laț, altfel numite și
monodeltice se împart în dextrodelt ice și sinistrodeltice – delta
plasată în partea dreaptă și delta plasată în partea stângă.
Desenele de tip laț, în funcție de complexitatea desenului pot fi

34 simple, laț rachetă, gemeni…Desenele în laț sînt cele mai des
întâlnite, constituind aproximativ 6 5% din numărul lor total.
c) Cerc – acest desen papilar are două delte – una pe partea
dreaptă, alta pe cea stângă, relativ de zona centrală a desenului
papilar (mai rar se întâlnesc trei și chiar patru delte). Între delte
este amplasat desenul sub forma u nor ovale, spirale, elipse sau
vârtej. Desenele în cerc se împart în simple și compuse. Acest tip
de desen constituie aproximativ 30% din cantitatea totală de
desene papilare.
3. Urmele de picioare pot fi depistate la locul faptei în
cadrul cercetării dife ritor infracțiuni. Cercetarea și studierea lor
criminalistică ulterioară în cadrul expertizelor permit de a stabili
un șir de împrejurări importante, folosite la căutarea și capturarea
infractorului. După urmele de picioare se poate de judecat despre
perso ana ce le -a lăsat (înălțimea lui, diferite particularități ale
mersului); semnele încălțămintei; despre acțiunile lui (direcția și
tempoul în care se mișcă); se pot folosi pentru identificarea
persoanei sau a încălțămintei lui.
Se disting următoarele categ orii de urme de picioare: urme
ale picioarelor goale, urme de picioare de ciorapi denumite și
semiîncălțate, și urme de încălțăminte.
Urmele de picioare pot fi cât de adâncime, atât și de
suprafață. Urmele de adâncime se observă ușor la locul săvârșirii
infracțiunii. Urmele de suprafață sînt bine vizibile doar în cazul
în care au fost lăsate de o talpă de încălțăminte pătată sau
vopsită.
În urme de picioare goale se reflectă: dimensiunea tălpii,
lungimea și lățimea fiecărui deget, forma tălpii, structura
desenelor papilare, prezența încrețiturilor flexorale. Semnele
generale ale urmei de picior în ciorapi sînt: mărimea ciorapului,
tipul și modelul împletiturii ațelor, cusuturile în regiunile
călcâiului.

35 Caracteristicile generale ale tălpii încălțămintei sî nt:
confecționarea tălpii, mărimea, forma tălpii și a elementelor ei,
caracteristica generală a suprafeței tălpii, numărul de rânduri, de
cuie, prezența pe talpa încălțămintei a diferitor potcoave, șipuri,
ținte, șuruburi, mărci ale fabricii producătoare, rupturi etc.
După urmele de picioare se poate de stabilit aproximativ
înălțimea, greutatea, sexul persoanei, mărimea încălțămintei pe
care o poartă. Cercetările antropometrice au stabilit că mărimea
tălpii este egală cu aproximativ 15,8% din înălțimea bărb atului și
15,5% din înălțimea femeii.
4. Urme de dinți pot fi create de infractor pe produsele
alimentare și alte obiecte. Urme de dinți pot fi depistate și pe
corpul uman. După aceste urme se poate de stabilit, în ce condiții
s-au format urmele și cu ajut orul lor se poate de identificat
persoana. Pentru identificarea o mai mare valoare prezintă
urmele, deoarece ele poartă informație mai mare despre
persoană. După urmele dinților se poate de judecat despre
următoarele semne ale aparatului dental: forma și m ărimea
arcului dental, asimetria ramurii drepte și stângi a șirului dental,
înclinația dinților în șir, distanța dintre dinți, numărul lor și
prezența protezelor. Expertiza în aceste cazuri este efectuată de
medicul stomatolog împreună cu criminalistul sau medicul legist.
5. Urmele de unghii ca obiecte de cercetare criminalistică
se întâlnesc mai des pe corpul pătimașului sau a infractorului. La
cercetarea și studierea acestor urme este necesar de a lua în
considerație faptul că unghiile nu posedă destule s emne
particulare care le -ar evidenția și care ar fi putut să se reflecteze
în diferite urme. Unghiile umane se clasifică după formă, relief și
conturul plăcilor, lungime, lățimea lor, mărimea marginilor
libere, după culoare și alte particularități.
În dep endență de locul amplasării urmelor de unghii,
numărul și gradul de evidențiere a lor, se poate de judecat despre

36 careva împrejurări în care s -a petrecut fapta dată, deasemenea
despre faptul autoapărării, metoda pricinuirii vătămărilor și
despre faptul str angulării etc.
Urmele de unghii se fotografiază și se descriu în procesul
verbal. În cazul presupunerii că sub unghiile reținutului se pot
păstra particule a pielii (epidermă) de pe corpul victimei sau alte
substanțe străine de la locul infracțiunii, se c urăță conținutul de
sub unghiile reținutului, după ce se taie unghiile lui și toate
acestea se expediază la expertiză medico -biologică.
6. Urmele vestimentare pot fi depistate pe porțiunile
vopsite ale mijloacelor de transport (în cazul accidentării
pieto nului), pe solul moale (la locul încăierării infractorului cu
victima) și pe alte obiecte de la locul infracțiunii. În urmele de
îmbrăcăminte se pot reflecta tipul și desenul țesăturii, precum și
alte semne ale materiei cât și cusuturile îmbrăcămintei. Ace ste
urme sînt fotografiate la scară și se descriu în procesul verbal.
Urmele vestimentare rămase, particule de vopsea se ridică
cu ajutorul peliculei dactiloscopice, la urmele de adâncime se fac
mulaje din gips.
Împreună cu fotografiile și copiile urmelor la expertiză se
trimit și hainele persoanei cercetate.
7. Urmele de sînge reprezintă prin sine urme -substanțe.
Studierea traseologică a formelor urmelor de sînge, depistate la
locul infracțiunii sau pe îmbrăcăminte, permit de a stabili
mecanismul formării lor. Cunoscând în ce condiții au apărut
aceste urme de sînge, se poate de a ne imagina despre diferite
momente a celor întâmplate. Urmele de sînge pot fi:
a) în formă de baltă;
b) stropi de sînge;
c) urme de picături;
d) scurgere de sînge;
e) ștersătură de sînge.

37 În tota litatea sa, urmele de sînge permit de a reconstitui
tabloul actului infracțional, unde, în ce loc i s -a cauzat
pătimașului leziuni, felul acestor leziuni; a avut sau în loc
încăierare sau autoapărarea; au putut rămânea urme de sînge pe
corpul și îmbrăcămin tea infractorului, în ce direcție s -a deplasat
victima sau a fost dus cadavrul; în ce poziție se afla corpul
victimei la momentul rănirii, precum și alte împrejurări.
Urmele de sînge se vor fotografia consecutiv, de pe toate
obiectele pe care sînt prezente aceste urme. Expertiza
traseologică și cercetarea urmelor de sînge se poate de efectuat
atât la locul infracțiunii cât și în laborator, după fotografiile
acestor urme.

Subiectul nr.19 Urmele obiectelor de spargere,
instrumentelor și mecanismelor
1. Noțiunea și caracteristica generală a urmelor
mecanice;
2. Clasificarea obiectelor, instrumentelor și
mecanismelor;
3. Tipurile de urme;
4. Clasificarea urmelor.
1. Mecanoscopia – este o despărțitură a traseologiei, care
studiază urmele lăsate de obiectele de spargere, de asemenea
urmele instrumentelor și mecanismelor și altor dispozitive,
întrebuințate la confecționarea obiectelor de spargere. În
criminalistică la mecanisme sînt atribuite dispozitivele, acțiunile
(lucrul dispozitivelor) și urmele care nu sînt legate nemijl ocit cu
forța mușchilor mâinilor, dar depinde de construcția și
particularitățile funcționale ale detaliilor dispozitivului și
intelectul individului.

38 Urmele mecanice sînt legate doar relativ cu forța fizică a
omului și ele indică în general asupra posedăr ii de către infractor
a unor cunoștințe, iscusințe și deprinderi în domeniul dat.
Stabilirea legăturii nemijlocite dintre aceste dispozitive și
o persoană anumită nu se face prin înfăptuirea cercetării
experimentale de identificare, ci pe calea petrecerii unor acțiuni
de anchetă. La diagnosticarea obiectelor, instrumentelor și
mecanismelor, după urmele lor, se folosesc particularitățile
formelor, mărimilor, reciprocitatea amplasării urmelor, dar în
procesul studierii identificatoare se recurge la stabilire a locului
de amplasare a particularităților caracteristicii, care alcătuiesc
macro și micro structura suprafeței a configurației și mărimilor
lor.
2. În mecanoscopie obiectele , instrumentele și
mecanismele se împart în grupe:
a) Tăietoare (cuțit, foarfece et c.);
b) rupere și zdrobire (topor, daltă, rangă etc.);
c) pilitoare (ferestrău, pilă etc.);
d) sfredelitoare (burghiu, sfredel etc.).
După modul de acțiune toate obiectele de spargere și
instrumentele se poate de împărțit în:
a) mecanice – cuțit, foarfece, topor, d altă, pilă, sfredel, burghiu
etc.
b) termice – aparatura electrică și cu gaz pentru tăierea metalului
și sudarea lor.
3. În dependență de caracterul acțiunii obiectului,
instrumentului sau mecanismului asupra unui obiect oarecare și
urmelor rezultate din a ceastă acțiune, se împart în trei tipuri:
a) urme de apăsare, se formează de la pălituri cu obiectele de
spargere pe suprafața obiectelor forțate;

39 b) urme de alunecare, se formează când obiectul de spargere
a acționat sub un unghi oarecare pe suprafața obiectulu i
forțat;
c) urme de tăiere, de pilire și sfredelire – apar la tăierea,
pilirea, sfredelirea obiectului sforțat.
4. Clasificarea urmelor lăsate de obiectele de spargere,
instrumente și mecanismele totalmente corespund traseologiei
generale. Urmele pot fi:
a) de adâncime;
b) de suprafață;
c) dinamice;
d) statice;

Subiectul nr.20 Urmele mijloacelor de transport
1. Noțiunea traseologiei urmelor mijloacelor de transport
2. Clasificarea urmelor mijloacelor de transport
3. Caracteristica urmelor a părților rulante
4. Caracteri stica părților și a detaliilor desprinse
5. Caracteristica urmelor părților proeminente a
mijloacelor de transport
1. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport este o
ramură a criminalisticii, care studiază urmele lăsate de diferite
mijloace de transport și părțile lor componente. Studierea
urmelor mijloacelor de transport permite de a rezolva probleme
legate atât de identificarea cât și diagnosticarea traseologică.
2. Urmele mijloacelor de transport formează obiectul
studiului criminalistic, când mijlocu l de transport este folosit ca
obiect de atentare, mijloc de săvârșire a infracțiunii sau ca mijloc
de transport de la locul săvârșirii infracțiunii.
Urmele lăsate de mijloacele de transport din punct de
vedere criminalistic, sînt împărțite în patru grupe:

40 I. urme ce reflectă partea rulantă, a roților a șinelor, a roților
cu șine pe obada de lemn(căruțe), sănii, urme care s -au
format la mișcare sau staționarea mijlocului de transport;
II. urme ce reflectă părțile proeminente a mijloacelor de
transport;
III. urme de ref lecție a diferitor obiecte materiale de la locul
accidentului, care s -au format pe mijlocul de transport;
IV. urme sub formă de părți, detalii, particule, substanțe
rămase la locul accidentului.
3. Urmele părții rulante : sînt lăsate de roțile cu pneuri. În
dependență de starea roților la momentul formării urmelor se
deosebesc urme de rotire și de alunecare. Primele se formează ca
rezultat al înaintării roților care se rotesc, cât și la frânare și
pornirea bruscă din loc. A doua categorie de urme se formează la
blocarea totală a roților în procesul frânării.
În dependența de calitățile suprafeței pe care rămân urmele
părților rulante ele pot fi de suprafață și de adâncime. Urmele de
suprafață se împart în urme de stratificare și de destratificare.
Urmele de strat ificare pot fi pozitive și negative. Urmele de
adâncime, sînt rezultatul rămas în urma deformației solului care
poate reda nu numai desenul amplu a părților rulante dar și date
despre părțile laterale a anvelopei.
După urmele părților rulante se stabilește direcția și
regimul mișcării, tipul și modelul mijlocului de transport. Tipul
și modelul mijlocului de transport se poate stabili după mărimea
ecartamentului și ampatamentului.
Ecartamentul – este distanța dintre liniile centrale a urmelor
lăsate de roți le amplasate pe aceiași osie din spate, s -au din față.
Ampatamentul automobilului este distanța dintre osiile din partea
din față și din spate a roților. Toate semnele enumerate mai sus a
părților rulante se documentează în procesul verbal de cercetare
la fața locului. Mulajele și fotografiile executate a părților rulante

41 ridicate de la fața locului se transmise pentru expertiză. La
expertiza traseologică pot fi adresate următoarele întrebări:
a) modelul mijlocului de transport care a format urma.
b) Tipul (mar ca) mijlocului de transport, care a lăsat urma la
locul accidentului.
c) direcția de deplasare a mijlocului de transport care a creat
urma.
d) Anvelopa care a creat urma.
e) roțile (din față, din spate, din partea dreaptă sau stînga) lăsat
urmele de pe îmbrăcămint ea părții vătămate.
4. Părțile și detaliile detașate de la mijlocul de transport
depistate la locul accidentului, se folosesc la căutarea mijlocului
de transport, identificarea lui, precum și pentru stabilirea locului
concret unde a avut loc accidentul. Ob iectele detașate de la
mijloacele de transport pot fi grupate în felul următor:
a) cioburi de sticlă ale farurilor și ale altor părți ale
mijloacelor de transport construcția cărora este din
sticlă;
b) particule de vopsea;
c) părți componente ale mijloacelor de tra nsport;
d) alte mecanisme sau detalii.
Studierea cioburilor de sticlă ale farurilor și altor părți
componente din sticlă, cărora aparțin aceste cioburi permite de a
stabili tipul, modelul, marca articolului dat și în dependență de
aceasta – modelul mijlocului de transport. Particulele de vopsea,
desprinse de pe mijloacele de transport, permit de a stabili
culoarea lui și includerea acestor date în informația orientativă ca
mai apoi la să ajute la găsirea mijlocului de transport, efectuarea
expertizei traseolog ice a structurii materiale.
5. Urmele lăsate de părțile proeminente a mijloacelor de
transport sînt acele urme care apar în urma interacțiunii a două și
mai multe obiecte (urme de refracție). Ele se formează ca rezultat

42 a lovirii a două sau mai multor mijl oace de transport; la lovirea
corpului omenesc de către diferite părți ale mijlocului de
transport; la trecerea peste corpul victimei a mijlocului de
transport; la contactul mijlocului de transport cu alte obiecte
înconjurătoare.
Studierea urmelor rămase d in urma contactului se face pentru
identificarea mijlocului de transport, care a părăsit locul
accidentului, deasemenea și pentru reconstituirea accidentului
rutier. Urmele părților proeminente a mijloacelor de transport se
clasifică în urme statice și din amice. Localizarea urmelor
depinde de tipul tamponării. La analiza urmelor de tamponare a
mijloacelor de transport reies din aceea că tamponările pot fi:
a) de întâmpinare, mijloacele de transport se deplasează una
în întâmpinarea altuia;
b) la mișcarea mijloac elor de transport în una și aceeași
direcție;
c) sub unghi, la deplasarea mijloacelor de transport sub un
unghi unul în întâmpinarea altuia;

Subiectul nr.21 Cercetarea criminalistică a armelor
1. Importanța cercetării criminalistice a armelor
2. Noțiunea balistici i judiciare
3. Caracteristica armelor de foc
1. Cercetarea criminalistică a armelor este o ramură
specifică criminalisticii ce studiază armele de foc, armele albe,
armele cu gaze și alte tipuri de arme, care au legătură cu actul
infracțional, deasemenea metod ele de confecționare, modificarea
lor și a urmelor rămase în urma săvârșirii faptei cu folosirea
acestor arme.
criminalistică constă în următoarele:
Cercetarea criminalistică a armelor conține:

43 a) cercetarea criminalistică a armelor de foc și a urmelor
rămase în urma aplicării lor;
b) cercetarea criminalistică a munițiilor și explozivilor
rămase în urma aplicării lor;
c) cercetarea criminalistică a armelor albe și a urmelor
aplicării acestor arme.
2. Balistica judiciară este un compartiment al
criminalisticii, care studiază armele de foc, munițiile, legalitatea
aplicării armei de foc, elaborează metode și mijloace tehnico –
științifice de cercetare a actelor penale privind fabricarea,
păstrarea armelor de foc, cât și urmele acestora și efectelor
folosirii în scopul ide ntificării lor.
3. Arma de foc este un dispozitiv tehnic destinat nimicirii
țintelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mișcare de energia
gazelor formate ca urmare a exploziei pulberii sau a unui
substituent al acestuia.
În dependență de destinație, caracteristicile armelor, ele se
împart în următoarele:
a) militară sau de luptă;
b) de vânătoare;
c) sportive.
Armele de foc posedă anumite particularități ale construcției
care sînt studiate la balistica judiciară. În dependență de
construcția canalului țevii se cunosc arme cu țeavă:
a) lisă;
b) mixtă;
c) ghintuită.
Particularitățile care sînt studiate de balistica judiciară sînt:
a) camera cartușului;
b) închizătorul;
c) mecanismul de dare a focului.

44 Ghinturile – sînt niște canale sau adâncituri, pe partea
interioară a țevii în p relungirea ei, formând un filet. La etapa
actuală arma de foc are patru sau șase ghinturi, ele pot avea
înclinare în partea dreaptă sau stângă. Calibrul armelor de foc
ghintuite se stabilește după distanța dintre două creste diametral
opuse a ghinturilor. Cele mai răspândite calibre sînt: 5.45; 5.6;
6.35; 7.62; 7.65; 9; 11.44 mm .Calibrul armelor de foc cu țeava
lisă se stabilește după numărul de alice care corespund
diametrului canalului țevii, care pot fi turnate dintr -un funt de
plumb(453,6 g). (De exemp lu armele МЦ 21 -12 și МЦ 20 -01 au
calibrul 12/70 și corespunzător 20/70. )
Mecanismul de dare a focului asigură detonarea capsei și
aprinderea încărcăturii de praf. Toate mecanismele de dare a
focurilor se împart în următoarele grupe:
a) cu acțiune termică(a rmele istorice care se încărcau prin
țeavă);
b) cu cucoș(revolver de modelul 1895, sistemul Nagan);
c) cu percutare (pistol TK – Тульский, sistemul
Коровин);
d) cu cucoș și cu percutor (pistol Macarov, Kalașnicov);
e) cu închizător (pistol -mitralieră П.П.Ш., П.П.C.,
П.П.Д.);
f) electroinflamatoare (carabina Le Barona și Delimas
1866 și carabina S.Russel 1834).
Acțiunea de nimicire a împușcăturii este asigurată de către
glonte, ghiulea, alice sau alte obiecte special adaptate. Pentru
efectuarea tragerii din armele de foc moderne se folosesc cartușe
care îmbină în ele toate elementele necesare pentru efectuarea
tragerii. Cartușul este un dispozitiv, destinat pentru tragere din
arma de foc care cuprinde în sine cu ajutorul tubului cartușului:
capsa ca mijloc de inițiere, gl otele și pulberea. Baza cartușului o
constituie tubul. Corpul tubului poate fi metalic sau din masă

45 plastică, hârtie. Deasemenea tubul poate fi cu flanșa în afară sau
înăuntru. Capsula ca element de inițiere a arderii pulberii, de
obicei constă din compone nți inflamatori, nicovală și capacul
capsei. Încărcătura de pulbere a cartușului modern poate fi
diferită, unele produc fum la ardere, altele nu produc.

Subiectul nr.22 Caracteristica urmelor a armelor de
foc
1. Balistica interioară și exterioară.
2. Urmele arm elor de foc.
3. Depistarea, fixarea, cercetarea și ridicarea
urmelor.

1. La bazele științifice ale balisticii judiciare se referă
sistemul de cunoștințe despre procesul efectuării împușcăturii,
care se împarte în factori interni și externi, deasemenea legită țile
formării urmelor de împușcătură pe diferite obiecte, cartușe și
tuburi.
Balistica interioară se începe cu lovirea de către percutor a
capsei, drept rezultat are loc aprinderea componentului
inflamator din ea. Flacăra pătrunde printre orificiile din c apacul
capsei aprinzând în așa fel pulberea. La aprinderea pulberii și
atingerii unei anumite presiuni înăuntrul cartușului, glonțul sub
presiunea gazelor rezultate din urma arderii pulberii începe să se
miște prin canalul țevii. La momentul ieșirii glonțu lui și a
gazelor din țeavă procesul balisticii interne ia sfârșit.
Balistica exterioară studiază factorii principali (primari) și
secundari ai împușcăturii. Factorii primari sînt determinați de
acțiunea directă a proiectilului asupra obiectului. Urmă a
factorilor primari ai împușcăturii sînt diverse schimbări în
structura obiectului atins. La perforarea obiectului de către glonte
se formează un singur orificiu. La efectuarea împușcăturii cu

46 încărcătura din alice până la distanța de 1 –2 m. se va forma un
singur orificiu însă dacă împușcătura se va efectua de la o
distanță mai mare atunci se vor produce mai multe orificii sau
deteriorări, numărul de orificii și suprafața de contact va fi cu
atât mai mare cu cât împușcătura va fi efectuată de la o distanță
mai mare. În măsura schimbărilor structurii obiectului primitor
de pătrundere și de suprafață. Factorii externi ai împușcăturii se
caracterizează prin prezența unor factori adăugători care se
completează sau însoțesc pe cei primari. La factorii secundari se
atribuie:
a) reculul armei.
b) aruncarea din canalul țevii cu o viteză mare a gazelor fierbinți.
c) contactul proiectilului cu suprafața obiectului atins și lăsarea
pe el a arsurilor, afumărilor produse de gazele evacuate și inelul
de metalizare ,frecare produse de glonte.
2. Urmele armelor de foc rămase pe tubul cartușului, se
produc datorită:
a) încărcării și anume urme rămase de la corpul încărcătorului în
timpul scoaterii cartușului din încărcător, alta pe fundul exterior
al tubului ce vor reda relief ul părții frontale a închizătorului,
b) împușcării – pe corpul tubului vor rămânea neregularitățile
camerei cartușului;
c) în timpul extragerii tubului vor rămânea urme ale ghearei
extractoare, urma reflectorului, urma marginii ferestruicii de
aruncare.
Urmele rămase pe glonte, sînt striațiile lăsate de ghinturi,
de pe canalul țevii.
3. Depistarea, fixarea, examinarea și ridicarea urmelor
rezultate din aplicarea armei de foc este o activitate specifică.
Depistarea armelor de foc, tuburilor, gloanțelor, ali celor,
presupune căutarea lor printre alte obiecte de la locul săvârșirii
infracțiunii, precum și în alte locuri posibile de tăinuire a lor.

47 Pentru fixarea urmelor se aplică un șir de metode și procedee.
Mai întâi se efectuiază fotografierea obiectelor pri ncipale a
locului infracțiunii, în care a fost depistată urma aplicării armei
de foc. Mai apoi se aplica metoda fotografică la scara a
obiectului purtător de urme de arme de foc. După aceasta
obiectele se examinează și rezultatele examinării amănunțit se
descriu în procesul verbal. Cercetarea armei de foc necesită
luarea a unor măsuri specifice de siguranță și anume, este
necesar de a urmări ca să nu se apese trăgaciul, se ține arma cu
țeava îndreptată în sus, în așa mod să nu fie scăpată jos, să nu se
deterioreze urmele cu caracter traseologic sau alte urme. Arma
de foc se descrie după următoarele elemente:
tipul, sistemul, modelul armei, înscrisurile de pe ea, poziția
mecanismului de dare a focului, starea canalului țevii la
cercetarea lui la lumină, preze nța sau lipsa mirosului de praf ars
din canalul țevii, prezența și caracterul altor urme de pe armă. În
procesul verbal obligatoriu se indică asupra metodei de ridicare
și caracterul ambalajului în care a fost împachetat obiectul
purtător de urme, de aceea întocmirea procesului verbal are loc
în paralel cu cercetarea de mai departe a obiectelor și urmelor.
Gloanțele și tuburile se ridică câte unul ( -a), ca mai apoi după
cercetare și fotografiere să fie puse în pachete sau cutii separate.
Ridicarea de la bă nuit a armei de foc face posibil numirea
expertizelor balistice de identificare a armei. La aceste expertize
pot fi puse următoarele întrebări:
b) tubul găsit la locul infracțiunii a fost tras din această armă;
c)din această armă a fost tras glonțul găsit la locul săvârșirii
infracțiunii etc.

Subiectul nr.23 Cercetarea criminalistică a urmelor
armelor albe.
1. Noțiunea cercetării criminalistice a armelor albe;

48 2. Noțiunea armei albe;
3. Semnele generale ale construcției armelor albe;
4. Clasificarea armelor albe.

1. Cercetarea armelor albe și urmelor aplicării lor este un
compartiment al criminalisticii în care se studiază armele albe,
obiectele de construcție rudimentară care amintesc de arme albe,
deasemenea legitățile formării urmelor acestora; se elaborează
meto de și procedee de culegere și studiere a acestor obiecte în
calitate de probe materiale la descoperirea și prevenirea
infracțiunilor.
2. Arma albă este un obiect special confecționat pentru
aplicarea cu ajutorul forței fizice a omului, a unor vătămări
corporale altei persoane sau animal în lupta corp la corp.
3. Semnele generale ale construcției armei albe:
a) prezența detaliilor(părți), special predestinate
pentru aplicarea loviturii care ar provoca vătămări
periculoase pentru viață și sănătate: lama,
greuta tea de lovire, ascuțișul, etc.
b) prezența unor dispozitive pentru menținerea
stabilă a armei albe în mână, excluzând pericolul
de a se vătăma persoana care aplică lovitura.
c) trăinicia construcției, mecanismului.
4. Clasificarea armelor albe are loc după mai m ulte criterii,
ceea ce permite deosebirea tipurilor armelor albe după efect sunt:
a) înțepătoare – la ele se referă săbiile, baionete, stileturile,
pumnalele etc. Armele albe înțepătoare străpung țesuturile moi a
corpului și de aceea trebuie aplicată o for ță fizică însemnată.
b) tăietor -înțepătoare, se împart în arme albe cu lamă având un
tăiș și cu două tăișuri. Cuțitele cu un singur tăiș constau din lamă
și mâner, câteodată între ele se află un limitator. Lama are tăiș și

49 muchie, câteodată muchia este în doită. Mânerul poate avea inel
din metal,
c.) dezmembrare la acestea se referă topoarele,
d) de vătămare, ca bastonul de cauciuc, buzduganul, diferite
arme orientale…
Particularități ale armelor albe:
a) lama are tăiș și muchie care poate fi încovoiată;
b) tăișu l se află de -a lungul lamei, până la linia
muchiei;
c) lungimea nu -i mai mică de 7 -8 cm.
d) mânerul îndemânos de ținut în mână pentru
aplicarea loviturii și scoaterea la lamei din rană.
e) duritatea și rigiditatea lamei este asigurată de
prezența canalelor de rigid itate.
Particularitățile construcției pumnalului.
a) Simetria construcției pumnalului.
b) Tăișul se află de -a lungul liniei lamei chiar dacă lama
este încovoiată.
c) Lungimea lamei nu mai mică de 7 -8cm.
d) Mânerul comod de reținut în mână.
e) Trăinicia construcției
f) Preze nța canalului de rigiditate, cu unele excepții.
g) Săbii, topoare de luptă, iatagane.
h) Săbii, baionetă, paloșe, pumnale mari.
i) Arme albe zdrobitoare – buzdugan, box, palmar, bite,
nou-cacuri etc.
Bitele folosite de infractori deobicei sînt făcute din bucăți d e
metal – țevi, armatură, etc.
Pentru a considera un obiect ca arma de foc este necesar ca
acest obiect să întruniască careva condiții: să aibă o anumită
mărime nnu mai mică de 30 -40cm, deametrul aproxsimativ de
3cm. o anumită masă, duritate, o parte ind inspensabilă a bitei o

50 constituie mînerul ei, care poate fi o porțiune a bitei înfășurată
cu un material izolator și lațul pentru încheitura mînei.
Boxele reprezintă niște plăci din metal care au niște orificii
pentru fixarea pe degetele mînii care con stau din suport și
carcasă.
Boxele se confecționează din diferite metale sau mase plastice,
din lemn tare.
Palmarele constau din niște plăci metalice care sînt prevăzute
cu un bandaj, placa poate avea formă ovală, ropundă, patrată.
Palmarele se îmbra că pe palma mînii, lovitura aplicînduse cu
palma deschisă.
Buzduganul – după construcția sa amintește o halteră de 1 -2kg.
Ea se ține în mînă în așa fel încît partia rotingită a ei să producă
lovitura asupra corpului.
Nou-siacurile, acestea sînt un tip relativ no de arme albe care
se aplică nu numai pentru zdrobire dar și pentru asfixiere și
strivirea.
Nou-ciacurile constau din două (mai rar din 3 -4-5) ciklindre
din lemn, netede sau pot avea o formă conică, cu lungimia 25 –
30cm.

Subiectul nr.24 Tehnica explozivă
1. Noțiunea tehnicii explozive;
2. Noțiunea, cauzele și tipurile de explozii;
3. Clasificarea subiectelor explozibile;
4. Caracteristica criminalistică a subiectelor
explozive;
5. Obiectivele înaintate către tehnica explozivă
criminalistică.
1. Tehnica explozivă este o ramură a criminalisticii care
studiază legitățile apariției, dobândirii și folosirii informației
criminalistice despre substanțele, mijloacele și mecanismele

51 explozive, precum și relevarea persoanelor implicate în
comiterea infracțiunilor implicate cu aplicarea mijloacelor
explozive și atragerea lor la răspundere penală.
2. Explozie – este un proces de eliberare rapidă a unei
cantități mari de energie într -un volum limitat, și reprezintă
extinderea bruscă a gazelor și a aburilor. Cauzele el iberării
cantității mari de energie, extinderea gazelor pot fi diferite. Poate
fi rezultatul unei schimbări fizice bruște a stării, o reacție
chimică exotermică la care se elimină o cantitate mare de gaze și
aburi comprimate, o reacție rapidă nucleară sau termonucleară
sau degajarea unei energii electromagnetice.
În dependență de aceasta se cunosc mai multe tipuri de
explozii: fizice, chimice, atomice, electromagnetice etc.
3. În tehnică toate substanțele explozibile se deosebesc
după domeniul aplicării lo r și se împart în patru grupe de bază:
a) inițiatoare;
b) brizante;
c) pe bază de prafuri;
d) componenți pirotehnici;
4. Caracterizarea criminalistică a substanțelor explozibile
include în sine următoarele semne:
a) Caracterizarea potențială a unei explozii chimice;
b) Utilitatea lor la o explozie și la nimicirea persoanelor,
tehnicii și construcțiilor în cazuri concrete.
c) Sunt destinate domeniului genistic.
La obiectivele tehnicii explozive se referă:
a) modernizarea și elaborarea mijloacelor noi de depistare a
munițiilor, subs tanțelor și mecanismelor explozive, a
elementelor și urmele acțiunile.
b) elaborarea procedeelor și mijloacelor tehnice de
neutralizare, ridicare, păstrare și transportare a acestor
obiecte.

52 c) elaborarea mijloacelor tehnice, metodelor și procedeelor
de cercetar e a locului exploziei, a urmelor de aplicare a
munițiilor, substanțelor și mecanismelor explozive și a
obiectelor nimicite.
d) modernizarea și elaborarea noilor metode de petrecere a
expertizelor criminalistice a substanțelor și tehnicii
explozive.
e) elaborare a procedeelor și regulilor de pregătire și numire a
expertizelor criminalistice a substanțelor și tehnicii
explozive.
f) elaborarea procedeelor și regulilor de pregătire și numire a
expertizelor complexe și aprecierea acestor expertize de
către anchetator și judecător.

Subiectul nr.25 Cercetarea criminalistică a documentelor
1. Noțiunea cercetării criminalistice a documentelor.
2. Tipurile cercetării criminalistice a documentelor.
3. Obiectele, bazele, mijloacele și metodele cercetării
criminalistice a documentelor.
4. Regulile de adresare cu documentele și probele
materiale în timpul lucrului.
1. Cercetarea criminalistică a documentelor este o ramură
a criminalisticii, care studiază legitățile scrisului , ce scoate în
evidență careva particularități a persoanei, metodel e de
falsificare a înscrisurilor, deasemenea elaborează mijloace și
metode de cunoaștere a legităților acestora în scopul cercetării și
descoperirii infracțiunii.
2. Documentele sunt probe materiale în cazurile când ele
sînt obiectul atentării, mijloace de săvârșire a infracțiunii și
tăinuire a probelor infracțiunii.
Se deosebesc două feluri de cercetare criminalistică a
documentelor:

53 I. cercetarea criminalistică a scrisului
II. cercetarea tehnico criminalistică a documentelor.
4. Obiectele cercetării criminalisti ce a scrisului sînt: textele
dactilografice, structura grafotehnică a manuscrisului. După
acesta pot fi stabilite autorul, executorul manuscrisului sau
orientativ asemănările lui; sexul, vârsta, particularitățile fizice și
profesionale.
La cercetarea tehni co-criminalistică a documentelor se
studiază conținutul, materialul din care este confecționat, urmele
rămase în urma schimbărilor efectuate în documente în timpul
falsificării.
Pentru rezolvarea acestor probleme se aplică diferite
metode și mijloace:
a) chim ice – stabilirea componenței materialului din care
este confecționat documentul;
b) fototehnice – identificarea cu ajutorul metodelor
fotografice;
c) fonoscopice – descifrarea înregistrării magnetice.
3. La cercetarea infracțiunilor de acest gen se recomandă
de-a respecta anumite reguli de lucru cu documentele corpuri
delicte: de -a lucra cu documentele în mănuși cu ajutorul pensetei,
de-a nu atinge documentele cu mâinele ude; de -a nu pune
documentele pe obiecte ude sau pătate; de -a nu face înscrisuri pe
fața sau versetul documentului; documentul anexat la dosar nu
trebuie cusut pe margini, ci de -l pus într -un plic care pe urmă
poate fi cusut la dosar; la cercetare documentelor nu trebuie
aplicate metode care ar putea deteriora starea lui.

Subiectul nr. 26 Cercet ările criminalistice a scrisului
1. Clasificarea deprinderilor de scris
2. Tipurile conținutului textual
3. Caracteristici ale limbajului scris

54 4. Caracteristica grafică
1. Deprinderea de scriere se capătă în rezultatul unor
îndelungate instruiri și antrenamente. În așa fel se formulează
scrisul persoanei – un sistem de deprinderi complicate, controlate
de activitatea sistemului nervos central.
Clasificarea deprinderilor scrisului:
a) deprinderi tehnice – poziția persoanei în timpul
scrisului, a hârtiei și a mijlocul de scris;
b) deprinderi grafice – redarea semnelor grafice a scrierii
și combinațiilor lor;
c) deprinderile conținutului grafo -tehnic – redarea și
construcția semnelor grafice, particularitățile acestora,
legătura dintre cuvinte și fraze.
2. Deprinderile conținutul ui textual a fiecărui om
caracterizează totalitatea semnelor care se împart în două grupe:
semnele limbajului scris și semnele grafice.
3. Semnele limbajului scris – este maniera alcătuirii
textului, care depinde de vocabularul, inteligența și activitatea
profesională a persoanei. Conținutul textual se apreciază din
punct de vedere gramatical, lexical și stilistic.
a) semnele gramaticale redau faptul posedării de către
executor a regulilor gramaticale a scrierii.
Nerespectarea acestor reguli aduce la comiterea unor
greșeli orografice, sintactice sau punctuale, care în
cazul dat se concentrează în calitate de semne
identificatoare. În dependență de greșelile comise se
stabilește nivelul intelectual al persoanei. El poate fi:
scăzut, mediu și înalt;
b) Semnele lexic ale, caracterizează vocabularul
executorului pe care -l posedă, dezvoltarea
profesională. Din punct de vedere al identificării
persoanei după scris un interes deosebit prezenta

55 folosirea: cuvintelor profesionale – cuvinte specifice
pentru un anumit domeniu de activitate profesională;
arhaisme – cuvinte și expresii învechite; dialecte –
cuvinte luate din dialectul local; jargoanele și
expresiile, caracteristice unui anumit grup de persoane
sau unei anumite limbi.
c) Semnele stilistice redau maniera expunerii, s tructura
compozițională a înscrisului care cuprinde, limba
literară (artistic, științific, publicistic, limbaj de
afaceri) precum și limbaj obișnuit. Maniera de redare
poate fi scundă, laconică sau flecară cu explicații
amănunțite. Construcția compoziționa lă se stabilește
după anumite părți ale înscrisului (introducere, cuprins
și încheiere), consecutivitatea expunerii gândurilor,
folosirea diferitor tipuri de fraze (simple, compuse,
exclamatoare, interogative), etc.
4. Semnele grafo -tehnice (indicii grafi ci) se împart în
generale și particulare:
a) generale – caracterizează scrisul ca o totalitate de mișcări
coordonate. La ele se referă: evoluția scrisului capacitatea
executorului de a scri cu mișcări coordonate și rapizi. Se cunosc
următoarele feluri: su perioară, inferioară și medie, înclinația se
are în vedere poziția axei longitudinale față de linia scrisului. Se
disting după acest element scrisuri înclinate spre dreaptă, spre
stînga și vertical. Înclinația nu este un semn stabil el poate fi
schimbat în scopul mascării scrisului; Dimensiunea scrisului se
apreciază după înălțimea semnelor: mare – înălțimea peste 5 mm,
mijlociu – de la 2 la 5 mm, mărunt – până la 2 mm;
continuitatea scrisului se caracterizează prin scrierea unui anumit
număr de litere într -un cuvânt fără întreruperea mișcării.
Continuitatea poate fi mare – peste 5 litere fără întrerupere,
medie 3 -4 litere, mică nu mai mult de 2 litere. Acest semn este

56 stabil pentru ca a mări continuitatea fără antrenamente este
imposibilă;
presiunea se car acterizează depunerea forței executorului cu
ajutorul mijlocului de scris pe hârtie.
b) Semnele particulare ale scrisului reflectă particularitățile
mișcărilor, deprinderilor executorului, privind modul de
executare a literelor, cifrelor, semnăturilor sau grup de semne
grafice. La semnele particulare se referă: forma caligrafică a
literelor care constau din două elemente constitutive – grame și
trasee anexate, ele pot fi litere cu trasee circulare sau
semicirculare, bucle, cu depasante, direcția și succesiu nea
mișcărilor instrumentului scriptual la executarea anumitor semne
sau elemente grafice. Ele pot fi patru direcții (de sus în jos) –
descendentă, (de jos în sus) – ascendentă, (de la stînga la dreapta),
modul de legare a semnelor grafice învecinate și a el ementelor
acestora, consecutivitatea mișcărilor în timpul executărilor
semnelor grafice și legării lor, dificultatea mișcărilor în timpul
executării semnelor grafice și legării lor, dificultatea mișcărilor
la scrierea anumitor litere.

Subiectul nr. 27 Cer cetarea tehnico – criminalistică a
scricului

1. Noțiunea cercetării tehnico -criminalistică a
documentelor
2. Scopul cercetării documentelor
3. Tipurile documentelor

1. Cercetarea tehnico -criminalistică a documentelor este
un compartiment al cercetării criminalist ice a documentelor,
obiectul căreia este studierea metodelor de confecționare,
contrafacere a documentelor scrise și semnelor ce caracterizează

57 contrafacerea, precum și elaborarea metodelor și procedeelor de
cercetare și studierea a documentelor în scopul identificării,
stabilirii altor factori, care au importanță pentru cercetarea și
procesul judiciar.
2. Scopurile studierii documentelor sunt:
a) Stabilirea condițiilor în care s -a confecționat documentul
sau altei părți ale lui (metoda, timpul, etc.)
b) Stabili rea schimbărilor în document și metoda introducerii
acestor schimbări (înlăturarea, adăugirea, refacere de text
.)
c) Scoaterea la evidență a înscrisurilor greu vizibile,
invizibile, hașurate, decorate, etc., deasemenea a
documentelor cu înscrisurile deterior ate.
d) Stabilirea apartenenței de grup a materialelor folosite
pentru confecționarea documentelor (hârtia, vopseaua,
cleiul, etc.)
e) Stabilirea timpului când a fost scris documentul sau
părților lor componente.
f) Identificarea mijloacelor utilizate pentru confec ționare
documentului și introducerea în ele a unor schimbări
(mașini de dactilografiat, ștampila)
g) Identificarea executorului a documentului.
3. Documentele pot fi originale și false . Documentele
originale pot fi autentice și neautentice. Documentele false pot fi
de două feluri:
a) Falsificat pe cale intelectuală, este atunci când documentul
poseda toate rechizitele, dar informația ce -o cuprinde nu
corespunde adevărului.
b) Când documentul este original dar în conținutul lui sunt
introduse schimbări prin ștergere, adăugare sau
modificare, dar care conține toate rechizitele, numit fals
material.

58 Blanchetele documentelor se întocmesc prin desenare, tipărire
sau clișeu. Clișeul se capătă pe calea culegerii semnelor
tipografice, confecționare și alte metode.

Subiectul nr.28 Tipurile modificării conținutului
documentelor
1. Schimbarea conținutului documentelor prin metoda
răzuirii
2. Esența decolorări și spălării
3. Conținutul adăugirii, particularitățile ei
caracteristice
4. Modalitățile și particularitățile schimbării cartelelor
fotografice și a filelor
1. Răzuirea reprezintă lichidarea mecanică a părților
textului cu scopul modificării conținutului său inițial. În legătură
cu aceasta se observă distrugerea straturilor superioare a hârtiilor
în rezultatul cărora ia devine mai subț ire și pierde luciu, ceea ce
se depistează ușor la cercetarea acestora sub razele luminii. Prin
răzuire se încalcă integritatea semnelor, literelor și rândurilor
vecine. În același timp rămâne relevant pe hârtie conținutul
textului răzuit, prezent prin adâ ncituri pe fața documentului și
crestături pe cealaltă parte a acestuia.
Literele, cifrele înscrise repetat sînt deformate față de
celelalte datorită capacității mărite de îmbibare a hârtiei cauzată
de răzuire (ștergere). Urmele acțiunii mecanice pot fi ma scate
prin călcare în rezultatul căruia se pot forma urme de la obiectele
folosite în acest scop.
2. Decolorarea este lichidarea înscrisurilor sau a unor părți
din acestea prin metoda decolorării coloranților înscrisului cu
reactivi chimici. Semnele decolo rării sînt: schimbarea culorii
hârtiei în locurile decolorării, formarea crăpăturilor, decolorarea
sau schimbarea culorii grafice la zonelor adiacente. Urmele

59 decolorării se releviază cu ajutorul lupei, microscopului, razelor
ultraviolete, cu ajutorul fot ografiei de contrast.
Spălarea – lichidarea înscrisurilor de pe suprafața
documentelor cu ajutorul diverșilor dizolvanți. Multe urme ale
decolorării apar și în urma spălării documentelor. Ele, de regulă,
sînt relevate cu ajutorului mijloacelor recomandate la relevarea
decolorărilor.
3. Falsul prin adăugare de text constă în modificarea
conținutului inițial pe calea introducerii literelor, cifrelor,
cuvintelor și îmbinărilor acestora în locurile libere (inclusiv și
după spălarea, răzuirea textului inițial). Semnele adăugării de
text:
a) Diferența de culoare între textul inițial și cel adăugat.;
b) Înscrierea ne proporțională a textului pe hârtie;
c) Micșorarea sau mărirea intervalelor dintre litere, cuvinte,
rânduri.
Falsul prin adăugare poate fi depistat în urma ce rcetării
înscrisurilor cu ajutorul lupei sau microscopului, deasemenea
prin iluminare sub un unghi ascuțit.
4. Schimbarea fotografiilor , de regulă, se utilizează pe
documentele ce stabilesc identitatea. Cele mai des întâlnite
metode și urme a lor sînt:
a) schimbarea totală a fotografiei: la cercetarea vizuală se
observă neregularități ale liniilor circulare și a textului de
pe ștampilă.
b) montarea: pe document rămâne o parte a fotografiei
originale cu impresiunile de ștampilă de pe ea peste care
se încleie fotog rafia feței altei persoane; poate fi
descoperită datorită diferenței calităților hârtiei
fotografice, urmele tăierii fotografiei, necorespunderea
impresiunilor ștampilelor,

60 Schimbarea filelor se întâlnește în cărticelele de muncă,
pașapoarte și alte docu mente ce constau din mai multe file.
La schimbarea filelor în documente poate indica:
a) diferența în culoarea și calitatea diferitor file ale unui
document.
b) nu corespunde numerotarea;
c) necorespunderea seriilor și numerelor filelor
documentelor, mărimilor și c onfigurației marginilor
filelor.
d) Diferența în textul tipografic pe fila înlocuită în
comparație cu celelalte.

Subiectul nr.29 Identificarea persoanei după
semnalmente
1. Noțiunea gabitologiei judiciare
2. Esența portretului vorbit și importanța lui
3. Principiile portretului vorbit.
1. Identificarea persoanei supă semnalmetele exterioare
(gabitologie) – este domeniul tehnicii criminalistice, ce studiază
legitățile memorizării aspectului exterior al persoanei în diverse
ipostaze și elaborează mijloace și metode tehn ico-criminalistice
pentru acumularea, cercetarea și utilizarea informației despre
aspectul exterior al persoanei în scopul descoperirii și prevenirii
infracțiunilor.
2. Portretul vorbit are un rol primordial în gabitologie.
Tradițional aspectul este determ inat de înfățișarea exterioară,
totalitatea informației despre persoană, recepționate vizual. Așa
informații se utilizează în procesul descoperirii și cercetării
infracțiunilor pentru rezolvarea următoarelor necesități:
a) cercetarea persoanelor necunoscute, ce s-au sustras de la
locul infracțiunii rămase nedescoperite, dacă avem
informație privitor la aspectul lor exterior.

61 b) căutarea persoanelor identificate, ce se ascund de organele
de anchetă sau instanța de judecată, sau au evadat din
locurile de deținere de sub arest.
c) căutarea persoanei dispărute fără urme, identificarea
persoanelor și a cadavrelor neidentificate.
3. Ca principiu de bază la folosirea portretului vorbit în
practica criminalistică s -au cristalizat:
a) obiectivizări: să fie obiectivă informația
b) adecvat: să corespundă realității
c) descrierea completă: să fie suficiență pentru rezolvarea
necesităților criminalistice ale portretului vorbit.
Caracteristicile portretului vorbit se fixează în diverse
modalități: materiale – desene, fotografii și memorat e – memoria
persoanelor, asigură posibilitatea utilizării informației despre
exterior la adunarea, acumularea, cercetarea, studierea și
utilizarea acesteia în practica descoperirii infracțiunilor.

Subiectul nr.30 Sistemul elementelor și caracteristicil or
portretului vorbit
1. Clasificarea elementelor și caracteristicilor
portretului vorbit;
2. Clasificarea indicilor individuali;
3. Descrierea îmbrăcămintei și a obiectelor
particulare;
4. Regulile descrierii portretului vorbit.
1. Totalitatea semnelor și elementelor exteriorului
persoanei sînt studiate conform clasificării, la baza căreia este
plasată apartenența elementelor portretului vorbit și semnele lui.
Elementele și semnele stării corpului omenesc, ce demonstrează
vitalitatea lui se numesc particulare. Ele sîn t caracteristice
individual persoanei, aspectului exterior și îi aparțin deseori în
exclusivitate.

62 La particularitățile generale se referă elementele
adăugătoare și semnele portretului vorbit. Ele nu constituie
elemente ale corpului omenesc sau exprimă vit alitatea acestora,
dar permit într -o oarecare măsură stabilirea elementelor și
semnelor particulare.
2. Elementele și semnele particulare se împart în: fizice,
anatomice și funcționale.
La elementele fizice se referă sexul, vârsta, tipul
antropologic. Semn ele fizice se manifestă în construcția
anatomică, funcțională a siluetei, caracteristicile feței, prezența
caracteristicilor individuale, îmbrăcăminte și alte accesorii.
La elementele anatomice ale portretului vorbit se referă
elementele structurale ale co rpului omenesc: corpul, capul, fața,
gâtul, umerii, pieptul, spatele, mâinele, picioarele, ridurile,
urmele diverselor traume și operații chirurgicale…Ele se
caracterizează prin formă, contur, configurație, mărime, poziție,
culoare…
La elementele funcț ionale ale portretului vorbit se referă:
a) ținuta corpului: se analizează datorită poziției părților
componente ale corpului în diferite poziții;
b) mersul: este determinat de stereotipul dinamic. În
legătură cu aceasta se evidențiază tempoul, lungimea
și lățim ea pașilor;
c) mimica: modalitățile mișcării mușchilor faciali, se
reprezintă starea emoțională;
d) articulația: mișcarea buzelor la pronunțarea
sunetelor;
e) gesticulația: mișcarea capului, umerilor, mâinilor cu
care persoana își exprimă sentimentele;
f) deprinderi c lasice: acțiuni, întreprinse de persoană
pentru efectuarea acțiunilor clasice;

63 g) deprinderi speciale: acțiuni întrebuințate de persoană
la efectuarea unui lucru (activități).
Importanța criminalistică au nu semne întâmplătoare sau
mișcările anatomice, ci do ar deprinderile stabile, permanente.
3. La descrierea îmbrăcămintei și a obiectelor particulare
se referă îmbrăcămintea, obiectele portative mici necesare pentru
formarea estetică a aspectului exterior și semnele lor.
Toate elementele și semnele îmbrăcămin tei, obiectelor
portative mici pot fi divizate în:
a) de producție: formate în procesul lor de utilizare ;
b) reflectorii: descoperite în procesul utilizării obiectelor.
Îmbrăcămintea și obiectele portative se determină după tip,
materialul confecționării și pa rticularitățile confecționării.
4. Regulile descrierii portretului vorbit :
a) respectarea unei ordini determinate, reieșind din
principiul de la general la particular și de sus în jos;
b) descrierea trebuie să fie completă, însă fără detalizări
în plus;
c) la descr ierea semnalmentelor după metoda
portretului vorbit se folosește o terminologie unică;
d) unele semne anatomice se descriu din două părți:
din față și din profil.

Subiectul nr.31 Reprezentarea aspectului exterior al
persoanei
1. Clasificarea aspectului ex terior al persoanei;
2. Caracteristica reprezentării subiective;
3. Caracteristica reprezentării obiective;
1. Reprezentarea aspectului exterior al persoanei , folosite
în practica descoperirii și cercetării infracțiunilor, se clasifică în
subiectivă și obiectivă. Purtătorii de informație a aspectului
exterior al persoanei sînt:

64 a) aspectul imaginator, păstrat în memoria persoanei;
b) descrierea;
c) portretul subiectiv;
d) fotografiile;
e) măștile, ridicate de pe fața decedatului;
f) rămășițele osoase;
g) reconstituirea feței după craniu.
2. Caracteristica reprezentării subiective :
a) aspectul imaginar este forma de reprezentare cel mai
des întâlnită. El se formează sub influența mai multor
factori: sex, vârstă, locul permanent de trai, tipul
antropologic, profesia, memorie vizua lă,
emotivitatea, iluminarea…
b) descrierea constă în indicarea semnelor aspectului
exterior. În practica criminalistică se utilizează
descrierea liberă și sistematică(într -o anumită ordine).
Descrierea liberă este descrierea, dată de martorul ocular
în cuv inte și expresii utilizate în vorbirea obișnuită.
Descrierea sistematică este descrierea după metoda
portretului vorbit și este descrierea aspectului exterior al
persoanei sistematizat, argumentat științific după o metodă
specială cu utilizarea unei termin ologii speciale Descrierea prin
metoda portretului vorbit trebuie să se facă cu respectarea
următoarelor reguli:
– semnalmentele aspectului exterior se stabilesc în
conformitate cu ținuta normală a corpului uman;
– elementele aspectului exterior se caracteriz ează atît
din față cât și în profil, iar dacă este necesar și din alte
poziții;
– descrierea se efectuiază într -o anumită ordine – de la
general la particular, de sus în jos, inițial fizice , apoi

65 anatomici, funcționali și descrierea semnelor
particulare;
– se descriu semnele individuale.
c) portretul subiectiv poate fi construit personal de
purtătorul lui (în imaginație) sau din cuvintele altor persoane.
Sînt cinci tipuri de portrete vorbite:
– desenat;
– compozițional -desenat;
– compozițional -fotografic;
– complexe.
– computerizat.

3. Caracteristica reprezentării obiective:
a) cea mai completă și obiectivă informație a aspectului exterior
al persoanei poate fi fixat cu ajutorul fotografierii. În dependență
de condițiile ei, caracterul măsurilor operative de investigați e
întreprinse și a acțiunilor de anchetă, tipurile recepționărilor de
informație, unde vor fi plasate fotografiile – folosindu -se
fotografia de senmalmente sau operativă.
Fotografia semnalmentelor se folosește pentru fixarea
exteriorului persoanei, supuse înregistrării, punerea la evidență,
recunoaștere. Ea se înfăptuiește cu respectarea regulilor speciale
de fotografiere. Pentru fixarea semnelor funcționali ai
exteriorului persoanei cel mai eficient este utilizarea filmării
video.
b) Masca se utilizează p entru fixarea semnelor exteriorului
decedaților, dacă schimbările post -mortem nu sînt esențiale. Ele
sînt confecționate conform ordonanței persoanei ce efectuiază
cercetarea penală, de către specialiștii în domeniul medicinii
legale. Până la primirea forme i negative a feței aceasta se curăță,
iar în caz de necesitate poate fi efectuată tualeta acesteia. Apoi
din forma obținută se obține mulajul pozitiv (masca).

66 c) Reconstituirea feței după craniu se utilizează pentru fixarea
informației despre aspectul exte rior al persoanei în cazurile când
au fost găsite oseminte omenești, deasemenea a craniului cu
țesuturile moi distruse.
Metodica reconstituirii feței cu ajutorul craniului a fost
propusă de savantul antropolog M.M. Gherasimov, bazată pe
anumite interdepend ențe între oasele craniului, mai precis
construcției acestora, grosimea și forma țesuturilor moi ale
capului. Actual se utilizează metoda grafică sau plastică a
reconstituirii.

Subiectul nr.32 Microobiectele ca purtători de
informație de importanță crimin alistică.
1. Noțiunea micrologiei criminalistice;
2. Noțiunea microobiectelor;
3. Clasificarea microobiectelor;
4. Esența și tipurile metodelor criminalistice de
cercetare a microobiectelor;
1. Micrologia criminalistică reprezintă știința despre
microobiecte, metodelo r și tehnologia de relevare a lor,
descoperire, fixare, și păstrare, deasemenea a procedeelor și
metodelor de cercetare a lor în scopul obținerii și utilizării
informației de importanță criminalistică în procesul judiciar.
2. Microobiecte purtători materia li a informației de
importanță criminalistică, care din cauza dimensiunilor mici nu
pot fi studiate prin metode obținute de analiză, ce necesită
utilizarea tehnicii corespuzătoare, destinate pentru lucrul cu
obiectele microscopice.
3. Pentru utilizarea în necesitățile practice în criminalistică
este primită clasificarea totalității microobiectelor după diferite
principii:

67 a) după indicatorii cantitativi microobiectele se împart în
microparticule, microurme, microcantitatea substanței;
b) în dependență de starea d e agregare: solide, lichide și
gazoase.
c) după natura provenienței: organice și anorganice;
d) în dependență de mecanismul formării se deosebesc
microobiecte de separare mecanică și dezmembrare
mecanică, provenite în rezultatul acțiunii termice sau
chimice.
4. Metodele cercetărilor criminalistice a microobiectelor :
a) metode analizei morfologice, cu ajutorul cărora se
studiază structura materiale a substanței în macro –
micro și ultramicroniveluri;
b) metoda analizei elementare, ce permite stabilirea
prezenței și cant ității componentelor în substanțe a
elementelor chimice;
c) metoda anlizei moleculare, cu ajutorul cărora se
stabilește prezența și cantitatea legăturilor chimice, ce
se conțin în substanța.
d) metoda analizei structurale, utilizarea pentru studierea
substanțelo r cu structură cristalină.
e) metodele analizei caraceristicilor fizice și chimce
individuale din componența substanței.

Subiectul nr.33 Odorologia criminalistică
1. Noțiunea odorologiei criminalistice;
2. Conținutul odorologiei chinologice și
instrumentare(olfact ive);
3. Importanța cercetării urmelor de miros;
4. Obiectele – purtătoare de miros.
1. Odorologia criminalistică este o ramură a tehnicii
criminalistice în curs de dezvoltare, ce prezintă prin sine un

68 sistem de cunoștințe argumentate, mijloace tehnice, recomand ări
pentru stabilirea acestora, analiza, ridicărea și păstrărea urmelor
de miros în scopul utilizării ulterioare a acestora în procesul
penal.
2. În dependență de metodele ridicării , analizei și înregistrării
mirosurilor, odorologia criminalistică aste împ ărțită în
odorologia chinologică și odorologia instrumentală (olfactive).
În odorologia criminalistică în calitate de analizator a
substanțealor mirositoare se utilizează organul de miros a cînelui
de serviciu special pregătit. În odorologie olfactivă în calitate de
analizator se utilizează aparate -fiziochimice, sensibile la spectrul
substanțelor mirositoare, înregistrarea acestora pe olfatograme și
detectarea cu înaltă precizie a componenntelor separate ale
excrețiilor umane.
3. Cercetarea urmelor de miro s permite stabilirea:
a) participanților la infracțiune
b) mirosului individual a unei și aceleiași persoane ridicat
din locuri diferite de săvîrșire a infracțiunilor,
c) apartenența obiectelor unei anumite persoane, ce au fost
găsite la fața locului și în alte l ocuri,
d) apartenența obiectelor părții vătămate,
e) provenența mirosului de la persoane concrete la
cercetarea complexă a corpurilor delicte.
4. Obiectele purtătoare amirosului uman sînt :
a) sudoarea, sîngele (inclusiv petele uscate), părul
(păstrează mirosul in dividual al persoanei zeci de ani).
b) obiecte personale (hainele purtate, încălîămintea,
păstrează mirosul individual de la cîteva zile la cîteva
luni).
c) diverse obiecte: mijloace de săvîrșire a infracțiunilor;
arme ce se află în contact cu persoana cel puți n 30 min
(mirosul individual se păstrează cel mult 48h).

69
Subiectul nr.34 Tactica criminalistică
1. Noțiunea tacticii criminalistice
2. Sistemul tacticii criminalistice
3. Izvoarele tacticii criminalistice
4. Tendința de dezvoltare a tacticii criminalistice
1. Tactica criminalistică sistemul pozițiilor științifice, pe
baza cărora se înaintează recomandări privitor la argumentarea și
planificare urmăririi penale prreliminare și judiciare, stabilind
modul comportării persoanelor ce înfăptuiesc urmărirea penală și
procedeilor de petrecere a acțiunilor prosesuale independente,
îndreptate spre acumulare și cercetarea probelor în situații de
anchetă concretă.
2. Tactica criminalistică conține următoarele direcții de
bază:
a) sistemul noțiunilor generale,
b) teoria versiunilor criminalistice,
c) teoria planificării cercetării,
d) tactica efectuării acțiunilor dr urmărire penală,
e) recomandări și procedee legate de petrecerea măsurilor
organizatorice,
f) operații tactice.
3.Izvoarele de bază a tacticii criminalisticii sînt:
a) Normele legi slației procesual penale, ce reglementiază
regulile generale de petrecere a urmăririi penale și
procedurii judiciare pe dosarele penale, deasemenea
petrecerea acțiunilor de urmărire penală.
b) Recomandările altor ramuri ale criminalisticii: teoria
generală, t ehnica criminalilisică, metodica criminalistică.
c) Recomandările altor științe: teoria procesual penală,
criminnologia, dreptul penal, psihologia judiciară..,

70 d) Experiența înaintată de descoperire și cercetare a
infracțiunilor
4. Tendințele de dezvoltare a tacticii criminalisticie:
a) Desăvîrșirea ulterioară a procedeelor și metodelor de
petrecere a acțiunilor procedurale existente,
b) Utlizarea mai largă a datelor logice și psihologice,
c) Tehnizarea tacticii criminalistice,
d) Elaborarea de noi acțiuni procesuale,
e) Dezv oltarea tacticii acțiunilor de urmărire penală,
f) Perfecționarea tacticii de verificare prealabilă a
materialelor; ce servesc ca bază pentru pornirea
procesului penal.

Subiectul nr.35 Procedeul și recomandarea tactică.
Tactica acțiunii de urmărire penală
1. Noțiunea procedeului și recomandării tactice.
2. Clasificarea procedeelor tactice.
3. Principiile procedeelor tactice.
4. Clasificarea criminalistică a recomandărilor
tactice.
5. Noțiunea și principiile generale ale tacticii acțiunii
de urmărire penală.
1. Procedeul ta ctic – cea mai rațională și efectivă metodă
de acțiune sau cea mai oportună direcție ale acțiunilor ofițerului
de urmărire penală la acumularea, cercetarea și prevenirea
infracțiunilor.
Recomandările tactice sînt sfaturile practice, științific
recomandate și aprobate, referitor la alegerea și aplicarea
procedeelor tactice.
2. Din punct de vedere a recomandărilor științifice
procedeele se clasifică în:

71 a) procedee, direct indicate de legislație, aplicarea cărora
nu este obligatorie,
b) procedee, direct indicate de legislație, aplicarea cărora
este obligatorie,
c) procedee, neprevăzute de legislație.
3. Principiile procedeelor tactice :
a) corespunderea procedeului legislației procesual penale,
b) corespunderea principiilor morale și etice,
c) să fie științific întemeiate,
d) principiul siguranței,
e) principiul eficacității,
f) economia materialelor și resurselor omenești.
4. Recomandările tactice se împart în două grupe:
a) generale: utilizate de toți subiecții antrenați în
dovedirea unor circumstanțe, indiferent de situația de
urmăr ire penală.
b) speciale: adresate unei categorii de subiecți sau
prevăzute pentru o situație de urmărire penală
concretă.
5. Tactica acțiunii de urmărire penală este sistemul
procedeelor de pregătire, înfăptuire , fixarea și aprecierea a
rezultatelor acțiunil or procedurale, îndreptată spre eficiență
maximală, cu respectarea strictă a legislației.
Ca principii generale ale acțiunilor de urmărire penală
separat pot fi enumerate:
a) legalitatea,
b) scopul bine determinat,
c) forma procesulă,
d) asigurarea tehnico -criminalis tică,
e) colaborarea cu specialiștii și organele cercetării
prealabile.

72 Subiectul nr.36 Versiunile criminalistice .
1. Noțiunea versiunilor criminalistice.
2. Clasificarea versiunilor criminalistice.
3. Caracteristica versiunilor criminalistice.
4. Esența utilizării pro cedeelor logice de gândire.
5. Etapele procesului formării și verificării
versiunilor.
6. Regulile formării versiunilor.
7. Regulile verificării versiunilor.
1. Versiunea criminalistică este o ipoteză probabilă bazată
pe date faptice despre esența sau elementele se parate ale
evenimentelor, ce au semnele infracțiunii, luată în verificare de
ofițerul de urmărire penală sau altă persoană împuternicită pentru
rezolvarea problemei privind pornirea procesului penal,
cercetarea sau examinarea judiciară a faptei.
2. Versiun ile criminalistice se clasifică după mai multe
principii:
a) după volum: generale și particulare.
b) după subiectul creator: de urmărire penală, operativ
investigative, de expertiză și judiciare.
c) după caracterul concret: tipice și concrete.
3. Versiunea general ă este explicație probabilă în
întregime a evenimentului ce are semnele infracțiunii. Versiunea
particulară este explicație probabilă a anumitor părți ale
evenimentului ce are semnele infracțiunii. Versiunile de urmărire
penală sunt înaintate de ofițerul d e urmărire penală în scopul
stabilirii esenței faptei și a tuturor circumstanțelor. Ele pot fi atât
generale cât și particulare. Versiunile operativ -investigative sînt
înaintate de lucrătorul operativ, care înfăptuiește conform
însărcinării ofițerului de urmărire penală, procuror verificarea
unor neclarități apărute în procesul urmăririi penale pe un dosar

73 penal ce se află în procedură la ofițerul de urmărire penală,
procuror.
Versiunile operativ -investigative pot fi doar particulare.
Versiunile de expert iză sînt opiniile experților ce s -au format în
procesul efectuării expertizei pe un anumit dosar. Ele pot fi doar
particulare. Versiunile judiciare sînt presupunerile în
judecătorului ce s -au format în procesul judecării cauzei penale.
Versiunile tipice c onstau în lămurirea generală a evenimentului,
când informația obținută nu este destulă pentru formarea
versiunilor concrete. Versiunile concrete se înaintează pe baza
studierii materialelor dosarului penal.
4. La înaintarea versiunilor se aplică procedeele gândirii
logice ca: analiza, sinteza, inducția, analogia.
Analiza este cercetarea anumitor caracteristici, părți
componente a faptei, evenimentului.
Sinteza cercetarea părților componente ale faptei ce s -au
evedențiat în urma analizei în unitatea și legă tura lor reciprocă.
Inducția este o concluzie probabilă de la particular la general,
iar deducția de la general la particular.
Analogia procedeul gândirii logice, ce constă în confruntarea
faptelor după anumite caracteristici și indici individuali. În
rezultatul acestor comparații se ia hotărârea dacă semnele
coincid, atunci coincid și faptele sau sînt lămurite de una și
aceeași pricină.
5. Se evidențiază următoarele etape în procesul formării și
verificării versiunilor:
a) formarea versiunilor probabile,
b) dedu cerea consecințelor din aceste versiunii,
c) suprapunerea consecințelor cu datele obținute în procesul
efectuării cercetării,
6. Regulile de formare a versiunilor :
a) elaborarea de versiuni reale, bazate pe anumite fapte.

74 b) versiunea trebuie să fie constituită log ic corect, să nu se
contrazică cu conținutul ei.
c) se elaborează și verifică toate versiunile posibile.
7. Regulile de verificare a versiunilor :
a) din versiune trebuie deduse toate componențele reale,
b) consecințele deduse trebuie să fie logice și să nu se
contrazică,
c) verificarea versiunilor poate fi efectuată prin efectuarea
acțiunilor de urmărire penală sau măsurilor operative de
investigație,
d) versiunile, după posibilitate se verifică concomitent.

Subiectul nr.37 Planificarea cercetării infracțiunii
1. Noțiunea planificării cercetării.
2. Principiile planificării cercetării.
3. Consecutivitatea planificării cercetării.
4. Elementele de bază la planificarea cercetării.
5. Tipuri de planificare a cercetării.

1. Planificarea cercetării este procesul de gândire ce
constă în determinarea conținutului și ordinii activității spre
determinarea tuturor circumstanțelor infracțiunii comise și
stabilirea vinovaților cu strictă respectare a vinovaților și cu
utilizarea rațională a timpului și forțelor.
2. Principii ale planificării cercetării se consideră cerințele
elaborate în criminalistică, înaintate la planificarea cercetării,
respectarea căror asigură efectuarea ei. Sânt evedențiate trei
principii de bază ale planificării:
a) fermității: principiul fermității înseamnă că în plan
trebuie să fie evedențiate toate întrebările stabilite pentru
verificarea unei sau altei versiuni; toate acțiunile de urmărire
penală, măsurile operativ -investigative și alte acțiuni necesare

75 pentru efectuarea (îndeplinire); termenele determinate pentru
executare și persoanele ce le vor executa. În plan trebuie să fie
indicat pe cine din martori urmează de identificat, la cine din
bănuiți trebuie de efectuat percheziții, cine și când vor efectua
acțiunile de urmărire penală date.
b) individualitatea: princip iul individualității înseamnă
obligativitatea construirii planului special pentru un anumit
dosar, evidența tuturor caracteristicilor dosarului dat,
neadmiterea repetării planurilor. Este imposibil de a elabora un
plan unic care va fi utilizat la cercetare a tuturor dosarelor penale.
c) dinamicitatea: acest principiu înseamnă că procesul de
planificare este un act unic; planul creat nu este definitiv,
el permanent se modifică și se completează, totodată
posibilitatea și obligativitatea modificării lui trebu ie
prevăzută de la bun început.
3. Planificarea se înfăptuiește în următoarea
consecutivitate:
a) planificarea acțiunilor de urmărire penală inițiale,
b) planificarea acțiunilor de urmărire penală ulterioare,
c) planificarea la etapa finală a cercetării.
4. Element ele de bază ale cercetării pe dosare penale
concrete sînt:
a) studierea datelor faptice avute la dispoziție,
b) înaintarea versiunilor,
c) alegerea acțiunilor de urmărire penală și măsurilor
organizatorice, necesare pentru efectuare, termenele și
ordinea de efectua re a lor, deasemenea și executorii.
5. Planificările pot fi clasificate după tipuri, principalele
dintre care sînt:
a) planificarea lucrului ofițerului de urmărire penală pe
câteva dosare avute în procedură,
b) planificarea cercetării pe un dosar penal concret,

76 c) planificarea efectuării unei acțiuni de urmărire penală
concrete.

Subiectul nr.38 Tactica cercetării de urmărire penală
1. Noțiunea cercetării de urmărire penală
2. Scopul cercetării de urmărire penală.
3. Genurile cercetării de urmărire penală.
4. Regulile generale ale cercetării de urmărire penală.
1. Cercetarea de urmărire penală este activitatea
procedurală și de tactică criminalistică, ce constă în perceperea
nemijlocită de către ofițerul de urmărire penală a locului
infracțiunii obiectelor persoanelor, animalelo r, cadavrelor,
documentelor care au o importanță pentru soluționarea cauzei
penale
2. Scopurile cercetării de urmărire penală sînt:
a) stabilirea circumstanțelor faptei cercetate.
b) descoperirea, fixarea, ridicarea și aprecierea urmelor
infracțiunii, precum și a altor corpuri delicte.
c) acumularea informației inițiale pentru înaintarea
versiunilor,
d) acumularea informației pentru organizarea căutării
infractorului,
e) stabilirea circumstanțelor ce au favorizat comiterea
infracțiunii,
3. Genurile cercetării de urmărire penală pot fi clasificate
după mai multe principii:
a) după obiect: cercetarea la fața locului, cercetarea
exterioară a cadavrului, cercetarea obiectelor,
documentelor, animalelor, a încăperilor și terenurilor,
care nu sînt locul comiterii infracțiunii, examinarea
corporală.
b) după consecutivitatea cercetării: i nițială, repetată.

77 c) după volum: de bază și adăugătoare.
4. Regulile generale ale cercetării de urmărire penală sînt:
a) cercetarea sub comandă unică.
b) neamânarea, obiectivitatea, planificarea activității sub
toate aspectele.
c) colaborarea cu lucrătorii organelor de cercetare penală.
d) utilizarea celor mai sofisticate mijloace tehnice și
utilizarea ajutorului specialistului.
e) respectarea regulilor de relevare, fixare, examinare a
urmelor infracțiunii și altor corpuri delicte.
f) realizarea scopului determinat și planului cercetării.

Subiectul nr.39 Cercetarea la fața locului
1. Noțiunea cercetării la fața locului.
2. Obiectivele cercetării la fața locului.
3. Etapele și stadiile cercetării la fața locului.
1. Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea
procedurală al cărei conținut îl constituie examinarea nemijlocită
de către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori a
unei încăperi în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora sau
manifestat consecințele ei, a obiectelor ce alcătuiesc ambianța
acestora, în ve derea descoperii, fixării și ridicării urmelor
infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă necesare
stabilirii naturii infracțiunii, identificării făptuitorului, modului și
împrejurărilor în care sa activat. (art.118 CPP Republicii
Moldova).
2. Obiectivul general al cercetării la fața locului constă în
stabilirea adevărului obiectiv (ce a avut loc în realitate în locul
dat).
Obiectivele particulare:
a) stabilirea caracterului evenimentului studiat;
b) stabilirea locului, timpului și alte împrejurări ale faptei;

78 c) relevarea, fixare și examinarea urmelor, lăsate de
infractor, alte urme, deasemenea și corpurile delicte;
d) stabilirea schimbării poziției și structurii obiectelor
particulare până la evenimentul cercetat și după el;
e) stabilirea și fixarea împrejurăr ilor negative.
3. În criminalistică este primită divizarea cercetării la fața
locului în etape. Se deosebesc trei etape ale cercetării la fața
locului: de pregătire, de lucru și finală. Etapa de pregătire include
în sine două stadii: acțiuni până la ieșire a la fața locului (prima
stadie a pregătirii) și acțiuni la fața locului, până la începerea
etapei de lucru (a doua stadie a pregătirii).
La prima stadie a pregătirii ofițerul de urmărire penală:
a) asigură paza locului infracțiunii;
b) ia măsuri pentru prevenir ea și minimalizarea
consecințelor și efectelor acestora;
c) asigură prezența persoanelor ce au stabilit infracțiunea
comisă;
d) asigură prezența specialistului (după necesitate) și a altor
participanți;
e) verifică starea de funcționarea a mijloacelor tehnice,
utilizarea cărora este necesară în procesul cercetării la
fața locului.
La etapa a doua de pregătire ofițerul de urmărire penală:
a) ia măsuri pentru acordarea ajutorului medical
victimelor.
b) îndepărtează de la fața locului persoanele străine.
c) întreabă martorii în scopul orientării și stabilirii
schimbărilor efectuate la locul faptei.
d) stabilește sarcinile participanților la cercetare și îi
instructiază.
e) înfăptuiește alte acțiuni de neamânat îndreptate spre
reținerea infractorului, deasemenea ia măsuri pentru

79 îmbună tățirea vizibilității locului cercetat și a
condițiilor de cercetare.
Etapa de lucru constă din faza statică și faza dinamică. În
faza statică se face cunoștință cu ambianța generală a locului
infracțiunii: se stabilește consecutivitatea cercetării la fața
locului: se stabilesc hotarele și limitele cercetării, etapele
cercetării, procedeele de efectuare a cercetării, se dau însărcinări
participanților la cercetare, se stabilește ordinea reconstituirii
unor elemente.
Cercetarea poate fi efectuată prin mai mu lte procedee tactice:
a) concentric – de la periferii spre centru.
b) excentric – de la centru la periferii.
c) frontal – dea lungul sectorului cercetat(pe linii drepte de la
o margine la cealaltă, pe liniile sectoarelor sau pătratelor).
d) local – se cercetează anumi te porțiuni ale locului faptei.
e) complex – combinarea procedeelor indicate.
Locul urmelor și a obiectelor se fixează după cel puțin două
repere fixe.
În faza dinamică este efectuată fotografierea câmpului
infracțional, se iau și se pregătesc pentru ridicare toate obiectele,
care pot avea calitate de corpuri delicte, sunt cercetate amănunțit
urmele și obiectele materiale. În legătură cu aceasta se iau în
considerație circumstanțele negative sub care se înțeleg
împrejurările ce contravin explicațiilor logice a evenimentului,
factorilor, versiunii victimei, declarațiilor bănuitului în momentul
cercetării.
La etapa finală a cercetării la fața locului se înfăptuiește fixarea
procesuală a rezultatelor ei. Se întocmește procesul -verbal de
cercetare la fața locului, schemele necesare, se ambalează și se
sigilează obiectele ce urmează a fi ridicate. Fotografiile obținute
se anexează la procesul -verbal de cercetare la fața locului.
Procesul –verbal este semnat de toți participanții la cercetare.

80
Subiectul nr.40 Ca racteristica genurilor cercetării de
urmărire penală
1. Examinarea exterioară a cadavrului. art.120
CPP
2. Cercetarea obiectelor și documentelor.
3. Cercetarea animalelor și a cadavrelor acestora.
4. Cercetarea mijloacelor de transport.
5. Examinarea corporală.
1. Examin area exterioară a cadavrului poate fi efectuată
la locul descoperirii lui în procesul cercetării la fața locului.
Cadavrul este obiectul principal în procesul cercetării. Mersul și
rezultatele cercetării lui sînt reflectate în procesul -verbal de
cercetare la fața locului. Dacă însă cadavrul se examinează la
instituția de expertiză medico -legală se întocmește un proces –
verbal aparte de examinare a cadavrului.
Legea obligă efectuarea cercetării cadavrului cu
participarea medicului -specialist în domeniul medic inii-legale.
Cercetarea se înfăptuiește, de regulă, de la cap la picioare.
Totodată amănunțit se cercetează: poziția precisă a cadavrului
față de alte obiecte fixe din câmpul infracțional și poziția lui;
hainele cu care este îmbrăcat cadavrul și obiectele ce se află în
acestea; corpul cadavrului, urme și leziuni pe el; albia cadavrului
și petele cadaverice; armele și obiectele cu care puteau fi cauzate
leziunile de pe cadavru și care au fost găsite în procesul
cercetării.
După cercetare cadavrul se dactilos copiază, se fotografiază
după metoda fotografierii de semnalmente și se îndreaptă
împreună cu îmbrăcămintea la Centrul de expertiză Medico
Legală.
2. La cercetarea obiectelor și a documentelor , cercetarea
se începe cu studierea construcției generale a obie ctului. În

81 procesul cercetării se examinează și se fixează: denumirea
obiectului, destinația lui, caracterizarea exterioară, dimensiunile
lui, materia din care este confecționat obiectul, caracteristicile
ce-l individualizează, defectele lui și ambalajul. În special se
indică elementele ce indică legătura obiectului cu evenimentul
cercetat. Obiectul se fotografiază. După necesitate poate fi
construită schema unde se indică urmele de pe obiect. La
cercetarea documentelor se atrage atenția la conținutul lor, forma
exterioară, materialul din care este confecționat, rechizitele, pe
ce este efectuată înscrierea, prezența semnăturii, ștampilei.
3. La cercetarea animalelor și a lor cadavre este necesar
de stabilit:
a) denumirea animalului.
b) rasa, sexul, vârsta dacă est e posibil.
c) semnele apartenenței animalului unei anumite
gospodării sau a unei persoane: marcarea, specificul
potcovării.
d) caracteristici individuale: culoare, specificul rasei,
semnele traumelor anterioare.
La cercetare este rațional de a antrena specialis tul veterinar
sau zootehnicianul.
4. Cercetarea mijloacelor de transport se efectuiază cu
scopul:
a) stabilirii caracteristicilor individuale ale
automobilului.
b) descoperirea urmelor de infracțiune pe mijlocul de
transport sau urmele ciocnirii cu alte mijloac e de
transport ori persoane.
c) descoperirea de urme și obiecte, lăsate de partea
vătămată sau persoanele care conduceau mijloacele
de transport.

82 d) stabilirea prezenței urmelor de sol, pietrișului de la
locul comiterii infracțiunii.
e) determinarea stării tehnice a automobilului.
La cercetarea mijlocului de transport trebuie să fie antrenat
specialistul criminalist, specialistul autotehnician și după
necesitate, șoferul, ce conducea mijlocul de transport.
5. Examinarea corporală (art.119 CPP Republicii
Moldova) con stă în efectuarea de către organul de urmărire
penală a examinării corporale a bănuitului, învinuitului
inculpatului, martorului sau a părții vătămate cu consimțămîntul
acestora sau în baza ordonanței motivate a ofițerului de urmărire
penală cu autorizația judecătorului de instrucție pentru a constata
dacă pe corpul acestora există urme ale infracțiunii sau semne
particulare în cazul în care pentru aceasta nu este necesară
expertiza medico -legală.
În rezultatul examinării corporale se stabilește prezența p e
corpul persoanei a:
a) caracteristicilor individuale, caracterul lor și
localizarea.
b) leziunilor corporale ușoare, caracterul și localizarea lor.
c) urme de particule, pe care persoana examinată le -a luat
de la locul infracțiunii sau le -a lăsat acolo.
d) caracteri sticilor, ce indică la executarea de către
examinat a unei activității profesionale.
Această acțiune de urmărire penală se înfăptuiește prin
ordonanța anchetatorului. Dacă examinarea corporală se
efectuiază asupra unei persoane de alt sex și este necesară
dezbrăcarea acesteia, atunci, ofițerul de urmărire penală nu
participă la examinarea corporală, iar aceasta este efectuată de
medic. La procesul verbal de examinare corporală după
necesitate pot fi anexate fotografiile și desenele caracteristicilor
individ uale și a leziunilor.

83
Subiectul nr. 41 Tactica reconstituirii faptei
1. Noțiunea reconstituirii
2. Scopul reconstituirii
3. Genurile reconstituirii
4. Acțiunile anchetatorului în vederea pregătirii
pentru reconstituire
5. Procedee tactice de efectuare a reconstituirii
6. Fixarea mersului și rezultatelor a experimentului
de anchetă
1. Reconstituirea faptei (art.122 CPP Republicii Moldova)
este o acțiune de urmărire penală și de tactică criminalistică
efectuată pentru verificarea și precizarea probelor și datelor
administrate și obținerea probelor noi ce constă în reproducerea
artificială a acțiunilor situației și altor împrejurări în care s -a
produs o anumită faptă.
2. Scopul reconstituirii :
a) verificarea și ilustrarea probelor existente.
b) relevarea de noi probe.
c) verificarea ver siunilor
d) stabilirea circumstanțelor ce au favorizat comiterea
infracțiunii.
3. Genurile reconstituirii :
a) stabilirea posibilității perceperii unor factori. Acest
tip de reconstituire se face pentru verificarea
vizibilității sau auzului. În legătură cu aceast a este
necesar de a lua în considerare factorii obiectivi, ce
au putut influența asupra recepționării factorilor ce îl
interesează pe ofițerul de urmărire penală. Este
rațional de a petrece experimentele de tipul dat în
același loc unde s -au petrecut în re alitate
evenimentele reconstituite, în același timp al zilei, la

84 aceeași iluminare, cu respectarea distanțelor între
obiecte.
b) stabilirea posibilității executării unor acțiuni:
pătrunderea prin anumite deschizături, posibilitatea
scoaterii, transportării, r idicării unor obiecte,
deschiderea lacătului fără cheie etc.
c) stabilirea posibilității existenței unor fapte,
evenimente aparente (de exemplu: a fost posibil în
realitate ca în situația rutieră creată, șoferul să fie
orbit de lumina fazei lungi a automobilu lui din
direcția opusă, a fost oare posibilă inflamarea
desinestătătoare a anumitor substanțe în anumite
condiții).
d) stabilirea mecanismului de formare a urmelor (de
spargere, de lovire, tăiere, deplasare sau frânare,
aplicare a armei de foc).
4. Acțiunile ofițerului de urmărire penală în vederea
pregătirii pentru reconstituire includ acțiunile până la ieșirea la
fața locului și la fața locului reconstituirii. Până la ieșirea la
locul reconstituirii:
a) stabilirea sarcinilor, condițiilor și modalității de
efectuare a reconstituirii.
b) stabilirea locului, timpului și etapele efectuării
reconstituirii,
c) stabilirea numărului și persoanelor participante.
d) asigură reconstituirea mediului înconjurător sau a unor
anumitor obiecte la locul reconstituirii.
e) formarea planulu i reconstituirii.
Acțiunile la locul reconstituirii:
a) stabilirea prezenței sau lipsei schimbărilor în anturajul
locului reconstituirii.

85 b) verificarea corespunderii condițiilor reconstituirii cu
condițiile petrecerii evenimentului experimentat.
c) explicația drep turilor, obligațiilor și instruirea
participanților la reconstituire.
d) verificarea prezenței și funcționării rechizitelor și a
mijloacelor tehnico -criminalistice.
e) stabilirea mijloacelor și semnelor de legătură între
participanții la reconstituire.
f) după nece sitate asigură securitatea locului reconstituirii
și după necesitate previne participanții de a nu relata
altor persoane rezultatul acțiunii de anchetă.
5. Procedeele tactice ale reconstituirii:
a) repetarea acțiunilor.
b) reconstituirea pe etape.
c) efectuarea re constituirii în condiții maximal apropiate
de condițiile în care s -au petrecut acțiunile criminale.
d) neapărat de luat în considerație condițiile ce lipsesc și
nu pot fi reconstruite.
e) prezența unui cerc determinat de persoane.
6. Despre efectuarea reconstitu irii se întocmește un proces
verbal în care se fixează mersul și rezultatele acesteia. În
procesul -verbal este necesar de a indica: unde, când, cu ce scop,
de cine, a fost sau nu supus mediul reconstruirii unor schimbări,
modificări; condițiile de efectuar e a reconstituirii; etapele;
descrierea fiecărei etape și rezultatele. Mersul și rezultatele
reconstituirii se fixează deasemenea în anexele la procesul –
verbal: fotografii, videofilm și scheme.
Dacă rezultatul obținut justifică posibilitatea reală de
execu tare a acțiunilor, existența evenimentelor examinate, atunci
rezultatul reconstituirii se considera pozitiv. Rezultatul negativ
justifică imposibilitatea înfăptuirii unor acțiuni, sau existența
reală a evenimentelor în situația creată.

86 La fel ca un gen al reconstituirii în practica de urmărire
penală este efectuată verificarea declarațiilor persoanelor la fața
locului
Verificarea declarațiilor la locul infracțiunii (art.114 CPP
Republicii Moldova) este o acțiune de urmărire penală complexă
ce constă în dem onstrarea de către persoană anterior audiată a
locului și a obiectelor ,ce au legătură cu cauza cercetată ,darea
concomitentă a depozițiilor și demonstrarea acțiunilor separate în
scopul verificării probelor administrate și descoperirea de noi
probe. Scopu l petrecerii verificării la fața locului: verificarea și
concretizarea circumstanțelor stabilite anterior, relevarea de noi
probe , stabilirea și lichidarea cauzelor ce duc la contraziceri în
depoziții, relevarea cauzelor și a condițiilor ce favorizează
comiterea infracțiunilor.
Sarcinile de bază a verificării depozițiilor la fața locului:
descoperirea locului comiterii faptei ,ce are importanță pentru
anchetă, ce nu poate fi stabilit prin alte metode, stabilirea
metodei de pătrundere și de sustragere de la locul comiterii
infracțiunii ,dacă cel audiat nu le poate explica, descoperirea
dovezilor despre care persoana audiată a indicat în depozițiile
sale, stabilirea bănuiților, părților vătămate și a martorilor care
anterior nu erau cunoscuți urmăririi pena le, stabilirea stării reale
a mediului infracțional, dacă el a suferit sau nu schimbări la
momentul cercetării, stabilirea nivelului informării persoanei
audiate referitor la circumstanțele ce sunt incluse în obiectul
infracțiunii.
Caracteristicile de dife rențiere a verificării depozițiilor la
fața locului sunt: obligatoriu dorința și acordul benevol a
persoanei pentru participarea la verificarea depozițiilor la fața
locului, combinarea depozițiilor cu demonstrarea și arătarea
poziției reale a obiectelor la fața locului, demonstrarea acțiunilor
în acele împrejurări ce s -au format la momentul verificării

87 depozițiilor la fața locului, fără refacerea prealabilă a
împrejurărilor caracteristice perioadei de comitere a infracțiunii,
căutarea urmelor și altor obiec te la locul verificării depozițiilor în
corespunderea cu indicațiile persoanei, a cărei 2declarații se
verifică, fixarea mediului cu respectarea lămuririlor persoanei
audiate anterior.
Pregătirea în vederea verificării depozițiilor la fața locului
include: determinarea scopului verificării depozițiilor la fața
locului, după necesitate, audiere suplimentară a persoanei
depozițiile căreia urmează a fi verificate, relevarea motivelor
reale din care bănuitul sau învinuitul a dat acord la participarea la
verific area depozițiilor la fața locului, stabilirea timpului de
petrecere a verificării depozițiilor la fața locului, studierea
prealabilă a locului de petrecere a acțiunii de urmărire penală,
determinarea punctului inițial, ordinea deplasării, întocmirea
planul ui verificării depozițiilor la fața locului, determinarea
participanților la acțiunea de urmărire penală și instruirea lor,
pregătirea transportului și mijloacelor tehnice necesare.
Condițiile de bază a verificării depozițiilor la fața locului
sunt: acordu l benevol pentru participarea la verificarea
depozițiilor la fața locului, independența și inițiativa personală a
acestei persoane la conducerea la locul indicat de el și
demonstrarea acțiunilor, siguranța acțiunilor întreprinse pentru
participanții la acț iunea de urmărire penală și a altor persoane,
veridicitatea depozițiilor persoanelor audiate, date la fața locului
(totul trebuie să fie supus controlului cu ajutorul datelor obținute
din alte surse), audiatul, depozițiile căruia se verifică, nu trebuie
să fie informat referitor la datele verificate obținute din alte surse
(în afară de depozițiile sale).
Mersul și rezultatele verificării depozițiilor la fața locului
se fixează în procesul verbal. Deasemenea în procesul verbal,
locul și timpul petrecerii acț iunii de urmărire penală, persoanele

88 participante, explicarea drepturilor și obligațiilor acestora, scopul
verificării depozițiilor la fața locului, mențiunea participării
benevole la această acțiune de urmărire penală, punctul inițial al
acțiunii de urmăr ire penală, metoda de deplasare, ruta de
deplasare și indicarea obiectivelor menționate de cel verificat,
ordinea de deplasare a grupei, poziția fiecărui participant la
acțiunea de urmărire penală în timpul deplasării, continuitatea
deplasării persoanei de pozițiile căreia se verifică (se deplasa
încrezut, s -a abătut), ce acțiunii a executat aceasta, caracterul și
rezultatul lor, conținutul depozițiilor sale, locul și metoda
descoperirii urmelor și obiectelor, întrebările ce i -au fost puse de
ofițerul de urm ărire penală și răspunsurile la ele, ordinea de
utilizare a mijloacelor de fixare. Ca metode suplimentare de
fixare sunt: fotografierea, înregistrarea depozițiilor verificate pe
bandă magnetică, utilizarea înregistrării video, care permite
înregistrarea a cțiunii de urmărire penală în mișcare, deasemanae
planurile și schemele de deplasare a participanților în procesul
verificări depozițiilor la fața locului.

Subiectul nr.42 Tactica percheziției și ridicării
1. Noțiunea percheziției și ridicării.(art.125 – 132
CPP Republicii Moldova)
2. Scopurile percheziției.
3. Tipurile percheziției.
4. Pregătirea în vederea petrecerii percheziției.
5. Etapele petrecerii percheziției și esența lor.
6. Procedeele tactice de petrecere a percheziției.
7. Fixarea mersului și rezultatelor percheziț iei.
8. Esența ridicării și deosebirea de percheziție
1. Percheziția este o acțiune de urmărire penală și de
tactică criminalistică, ce constă în căutarea forțată în încăperi,
terenuri și altor obiecte, deasemenea și a persoanelor cu scopul

89 descoperirii și r idicării urmelor, armelor infracțiunii, obiectelor și
bunurilor, obținute pe cale ilicită, altor obiecte și documente, ce
ar avea importanța pentru descoperirea și cercetarea infracțiunii.
Ridicarea este o acțiune de urmărire penală și de tactică
criminali stică, ce constă în luarea obiectelor și documentelor, ce
au o importanță pentru dosar, când se cunoaște la cine și unde se
află ele.
2. Scopurile percheziției :
a) descoperirea și ridicarea obiectelor ce au valoare
probatorie (obiectele infracțiunii, deasemen ea și cele
obținute pe cale criminală sau care poartă urmele
infracțiunii, documente ce prezintă circumstanțe
importante pentru dosar, deasemenea și a cadavrelor).
b) descoperirea persoanelor în căutare precum și
materialelor ce ar ușura acest lucru (fotograf ii, scrisori,
etc.).
c) stabilirea averii, care urmează a fi pusă sub sechestrul
în scopul asigurării, restituirii prejudiciului prin
acțiunea civilă din procesul penal sau o eventuală
confiscare a ei.
3. Genurile percheziției pot fi clasificate după mai mult e
criterii:
a) după obiect: percheziția încăperilor, percheziția
persoanelor, percheziția terenurilor, percheziția
mijloacelor de transport.
b) după etapele percheziției: inițială și repetată.
c) după timp efectuării: separată și concomitentă.
4. Pregătirea în vede rea percheziției include:
a) acumularea informației orientative necesare.
b) stabilirea timpului efectuării percheziției.
c) formarea și instruirea grupei operative de urmărire
penală.

90 d) asigurarea grupei cu mijloace tehnice -criminalistice
necesare și transport.
e) planul efectuării percheziției.
f) întocmirea ordonanței și obținerea sancțiunii
judecătorului de instrucție.
5. Se deosebesc patru etape de efectuare a percheziției:
a) de pregătire: care constă în sosirea grupei la locul
destinat a percheziției, pătrunderea la lo cul ce
urmează a fi percheziționat și întreprinderea
măsurilor pentru asigurarea decurgerii normale a
percheziției;
b) examinarea generală: constă în cercetarea vizuală
generală a locului ce urmează a fi percheziționat, în
timpul acesteia ofițerul de urmărire penală face
cunoștință nemijlocit cu mediul înconjurător,
stabilește planul percheziției, definitiv stabilește
sarcinile membrilor participanți la percheziție, ia
decizia despre utilizarea mijloacelor tehnice.
c) etapa dinamică: include în sine căutarea nemi jlocită
a obiectelor ce au importanță pentru urmărirea
penală.
d) fixarea rezultatelor percheziției constă în întocmirea
procesului verbal, planurilor și schemelor încăperilor
sau terenurilor percheziționate, folosirea fotografierii
și a filmului video.
6. Ca procedee tactice pot fi menționate:
a) percheziția: unor obiecte și generală.
b) percheziția în grup și de o singură persoană.
c) percheziția concomitentă și separată.
d) percheziția paralelă și încrucișată.
e) metoda comparării încăperilor sau terenurilor
similare.

91 7. Metoda de bază de fixare a rezultatelor percheziției este
procesul verbal. În procesul verbal amănunțit se indică
informația despre obiectele găsite și locul găsirii lor. În cazurile
când se ridică hârtii de valoare, obligații, certificate, acreditive se
enumără rechizitele acestor documente. La depistarea
ascunzătorilor se descrie amănunțit amplasarea lor și
dimensiunea. În partea finală a procesului verbal de percheziție
se indică ce a fost ridicat, ambalajul și sigila, cui și ce a fost
transmis spre pă strare.
Ordinea efectuării percheziției și locul depistării
ascunzătorilor pot fi fixate în plan și în schemă. Dacă este
necesar tot în aceleași scopuri pot fi folosite fotografierea și
videofilmul judiciar.
8. Ridicarea se deosebește de percheziție prin f aptul că în
procesul acesteia se ridică obiecte inițial cunoscute, locul cărora
inițial este cunoscut, în legătură cu ce în timpul ridicării lipsește
necesitatea căutării. Ridicarea este efectuată conform ordonanței
ofițerului de urmărire penală, în care t rebuie să fie indicate care
obiecte și documente anume urmează a fi ridicate, motivul și
locul aflării acestora. Ridicarea documentelor, ce conțin secrete
de stat deasemenea corespondența poștală și convorbirile
telefonice este efectuată doar cu sancțiunea judecătorului de
instrucție. Rezultatele ridicării se fixează în procesul verbal al
acestei acțiuni de urmărire penală, iar după necesitate și în
anexele acestuia.

Subiectul nr.43 Tactica audierii
1. Noțiunea audierii.
2. Obiectul audierii.
3. Tipurile audierii
4. Pregătirea în vederea audierii
5. Etapele audierii (interogării)

92 6. Procedeele tactice ale interogării
7. Fixarea procesului și rezultatelor audierii
(interogării)
1. Audierea este acțiunea de urmărire penală și de tactică
criminalistică ce constă în acumularea ș i fixarea conform
legislației în vigoare a declarațiilor martorilor, victimelor,
bănuiților, învinuiților și inculpaților asupra anumitor fapte
cunoscute de ei ce au importanță în justa soluționare a cauzei
penale.
2. Obiect al audierii poate fi:
a) circumst anțele ce intră în fapta supusă probațiunii,
b) circumstanțele necesare pentru obținerea scopurilor
înaintate în procesul cercetării,
c) circumstanțe cu ajutorul cărora pot fi obținute probe,
d) circumstanțe, cunoașterea cărora este necesară pentru
determinarea for ței probatoare a dovezilor,
e) circumstanțe care neavând caracter probatoriu au un rol
tactic.
3. Tipurile audierii în procesul urmăririi penale se
deosebesc în dependență de:
a) calitatea procesuală a audiatului: audierea martorului,
victimei, bănuitului, învin uitului, specialistului, expertului,
b) vârsta audiatului: adult, minor, copil.
c) cu prezența participanților: prezența terței persoane,
participarea apărătorului, expertului, specialistului,
părinților sau reprezentanților legali, pedagogului,
traducătorului,
d) locul audierii,
e) caracterul situației de urmărire penală (cu conflict și fără).
f) a fost persoana dată audiată anterior pe dosarul dat sau este
audiată pentru prima dată: inițială, repetată, adăugătoare.

93 4. Pregătirea pentru audiere poate fi specială și
psiho logică.
Pregătirea specială presupune studierea materialelor dosarului
penal, acțiunile de urmărire penală efectuate anterior audierii,
pregătirea probelor care, la decizia ofițerului de urmărire penală,
vor fi prezentate, stabilirea ordinii audierii și mo dalității de citare
a persoanei ce urmează a fi audiată, pregătirea locului unde va fi
audiată persoana și mijloacele tehnice de fixare, documentele,
caracteristicile, formularea întrebărilor de bază, schițarea
planului de audiere, studierea literaturii de specialitate,
convorbiri cu specialiștii, primirea consultațiilor în centrele
științifice asupra anumitor întrebări, ce necesită anumite
cunoștințe într -o anumită ramură a științei tehnicii, culturii, etc.
Pregătirea psihologică presupune alegerea de cătr e ofițerul de
urmărire penală a ordinii și tonul de punere a întrebărilor, crearea
condițiilor și împrejurărilor, ca împuternicirile sale să nu fie
limitate, ca să se simtă comod ofițerul de urmărire penală și cel
audiat – pregătirea în vederea stabilirii contactului psihologic.
5. Se deosebesc următoarele etape ale audierii:
a) etapa inițială,
b) relatarea liberă,
c) etapa de punere a întrebărilor,
d) etapa finală,
7. Procedeele tactice ale audierii se deosebesc în dependență
de etapele audierii, de volumul probelor și caracterul situației în
care are loc audierea (fără conflict sau cu conflict).
Procedura de bază în cazul audierii fără conflict:
a) prezentarea persoanei audiate a fragmentelor din
procesele verbale de audiere a altor persoane.
b) propunerea de a relata fa ptele, strict respectând ordinea
cronologică în care au decurs evenimentele relatate,
c) audierea la locul faptei,

94 d) reamintirea, detalierea, suprapunerea faptelor și
evenimentelor…
Procedeele tactice ale audierii în cazul situației cu conflict:
a) trezirea int eresului persoanei audiate spre darea de
declarații, spre convorbirea cu ofițerul de urmărire
penală.
b) de a atrage atenția la respectarea drepturilor audiatului
și satisfacerii intereselor lui legale,
c) crearea și menținerea în procesul interogării unei
atmos fere de serviciu fără incomodități,
d) manifesta în procesul audierii a respectului față de
personalitate și norme etice,
e) lămurirea audiatului a importanței dării de depoziții
veridice și căinței sincere,
f) relevarea motivelor de dare a declarațiilor false și
lichidarea acestora,
g) convingerea cu ajutorul deducției logice lipsei de sens,
în darea de declarații false,
h) Detalierea maximală și concretizarea depozițiilor
declarațiile audiatului,
i) stimularea calităților pozitive ale audiatului,
j) prezentarea dovezilor ce -l demască pe audiat într -o
anumită infracțiune sau minciună,
k) audierea repetată, sistematică, încrucișată, adăugătoare
etc.
7. Procesul verbal este metoda de bază de fixare a
declarațiilor audiatului. În el este reflectată decurgerea și
rezultatele audierii . Ca mijloace adăugătoare de fixare a
declarațiilor pot fi utilizate înregistrarea audio și videofilmul
judiciar. Cu ajutorul lor se fixează informația relatată de audiat.
Prin aceasta deasemenea se fixează modul de comportare în
cazul punerii unor întrebă ri cheie.

95
Subiectul nr.44 Tactica confruntării
1. Noțiunea confruntării.(art.113 CPP Republicii
Moldova)
2. Acțiuni de pregătire.
3. Ordinea confruntării.
4. Procedeele tactice ale confruntării.
5. Fixarea procesului și rezultatelor confruntării.
1. Confruntarea este acțiunea de urmărire penală și de
tactică criminalistică ce constă în audierea concomitentă a două
persoane anterior audiate în situații foarte importante pentru
dosar, când în declarațiile lor anterioare există divergențe
esențiale.
2. Pregătirea în vederea efectuării confruntării constă în
următoarele acțiuni:
a) se ia decizia despre necesitatea lichidării divergenților
dintre declarațiile a două persoane prin petrecerea
confruntării între acestea,
b) se stabilește timpul efectuării confruntării,
c) sânt stu diate personalitățile persoanelor ce urmează a fi
confruntate și se determină caracterul relațiilor între ele,
d) se stabilește locul efectuării confruntării,
e) se i-au măsuri pentru citarea persoanelor participante la
confruntare.
3. Ordinea confruntării:
a) preîntâmpinarea martorului sau părții vătămate despre
răspunderea penală pentru eschivarea, refuzul de a face
declarații și prezentarea cu bună voie, cu bună știință a
depozițiilor mincinoase,
b) întrebări ambilor participanți: dacă se cunosc, de când și
în ce re lații se află,

96 c) propunerea persoanei care după părerea ofițerului de
urmărire penală, a prezentat depoziții veridice de a
povesti evenimentul, în legătură cu care participanții au
prezentat depoziții contradictorii,
d) întrebare celuilalt participant la confru ntare dacă
confirmă el declarațiile primului participant la
confruntare,
e) întrebare primului participant: își mai susține răspunsul la
prima întrebare (în caz de răspuns negativ la prima
întrebare a celui de al doilea participant la confruntare),
f) întrebare ambilor participanți: dacă au întrebări unul față
de celălalt, dacă doresc să -și completeze depozițiile,
g) fixarea mersului și rezultatelor confruntării.
4. Procedeele tactice ale confruntării:
a) detalierea răspunsurilor participanților la confruntare,
b) prezen tarea dovezilor în scopul activizării memoriei
participanților la confruntare,
c) utilizarea depozițiilor veridice ale altor persoane anterior
audiate.
d) invitarea pentru participare a unor persoane (rude
pedagog, etc.), prezența cărora poate duce la convin gerea de
dare a depozițiilor veridice de către persoanele confruntate.
5. Despre efectuarea confruntării se întocmește un proces
verbal în care se înscriu în ordinea în care au fost puse întrebările
celor confruntați și deasemenea și răspunsurile acestora. Pentru
fixare poate fi utilizată înregistrarea video sau audio.

Subiectul nr.45 Tactica prezentării spre recunoaștere
1. Noțiunea prezentării spre recunoaștere. (art.116 –
117 CPP Republicii Moldova)
2. Genurile și formele prezentării spre recunoaștere.
3. Regulile de bază ale prezentării spre recunoaștere.

97 4. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaștere.
5. Fixarea mersului și rezultatelor prezentării spre
recunoaștere.
1.Prezentarea spre recunoaștere este o acțiune de urmărire
penală și de tactică criminalis tică și constă în determinarea
apartenenței de gen sau grup de către partea vătămată, martor,
bănuit, învinuit al unui obiect datorită memorizării anterioare a
acestuia. Baza științifică a prezentării spre recunoaștere o
formează procesul psihologic, esenț a căruia constă în faptul că
persoana ce recunoaște obiectul face compararea cu ajutorul
memoriei a înfățișării obiectului văzut anterior cu obiectul
prezentat împreună cu alte obiecte. În rezultatul acestei
comparări se i -a decizia asupra identității, ase mănării sau
deosebirii dintre obiectele, persoanele prezentate.
2. Sînt următoarele genuri ale prezentării spre
recunoaștere:
a) a persoanelor.
b) a obiectelor.
c) a animalelor.
d) a cadavrelor sau a unor părți de cadavre.
e) a încăperilor sau a porțiunilor de teren.
Prezentarea spre recunoaștere poate fi înfăptuită în două
forme: în realitate sau după fotografie.
3. Regulile de bază ale prezentării spre recunoaștere:
a) cel ce recunoaște de la bun început este audiat de
împrejurările în care al a văzut persoana sau obiectu l
respectiv, particularitățile și semnele individuale, după
care ea îl poate recunoaște.
b) numărul obiectelor prezentate spre recunoaștere nu
trebuie să fie mai mic de trei (cu excepția prezentării
cadavrelor).

98 c) obiectele prezentate spre recunoaștere trebuie să fie
după posibilitate asemănătoare la exterior cu cel ce
trebuie recunoscut. Obiectul ce urmează să fie
recunoscut se prezintă împreună cu aceste obiecte.
d) până la începerea prezentării spre recunoaștere
persoanei ce urmează a fi prezentată i se dă
posibilitatea de ași alege locul dorit între persoanele
prezentate spre recunoaștere.
e) dacă persoana căreia i se prezintă pentru recunoașterea
este în calitate de martor sau parte vătămată, el înainte
de a recunoaște este prevenit despre răspunderea penală
pentru sustragerea sau refuzul de a face depoziții,
prezentarea cu bună voință a depozițiilor mincinoase.
f) pentru fixarea mersului și rezultatelor prezentării spre
recunoaștere pot fi utilizate mijloace audio sau video.
4. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaștere
presupune:
a) audierea prealabilă a persoanei care va recunoaște,
b) alegerea locului de prezentare spre recunoaștere,
c) crearea condițiilor optimale pentru efectuarea
prezentării spre recunoaștere,
d) invitarea specialistului pentru participare sau pre gătirea
prezentării spre recunoaștere sau consultarea cu el, în
vederea aplicării unor mijloace tehnice,
e) asigurarea escortări bănuitului sau învinuitului care se
află sub arest.
5. Conform legislației procesuale , despre prezentarea spre
recunoaștere se înt ocmește un procesul verbal în care se indică
mersul și rezultatele, fixarea obiectului predestinat prezentării
spre cunoaștere poate avea loc prin fotografiere sau înregistrare
video.

99 Subiectul nr.46 Genurile prezentării spre recunoaștere
1. Prezentarea spr e recunoaștere a persoanelor
2. Prezentarea spre recunoaștere a obiectelor
3. Prezentarea spre recunoaștere a cadavrului
4. Prezentarea spre recunoaștere a animalelor
5. Prezentarea spre recunoaștere a încăperilor și a
porțiunilor de teren
1. Prezentarea spre recunoaș tere a persoanelor are loc în
cazurile când persoana, ce urmează a fi prezentată spre
recunoaștere, nu este cunoscută de către persoana căreia i se
prezintă pentru recunoaștere, însă ultima a reușit să memorizeze
careva semne obiective (exterioare) ale ace steia; persoana ce
recunoaște se cunoaște cu persoana prezentată spre recunoaștere,
însă nu cunoaște numele, acesteia sau îl numește cu alt nume;
persoana ce recunoaște cunoaște persoana prezentată spre
recunoaștere, numește corect inițialele, însă ultima neagă faptul
cunoașterii reciproce.
La prezentarea spre recunoaștere a persoanelor se respectă
următoarea consecutivitate:
a) persoana căreia i se prezintă pentru recunoaștere nu
trebuie să aibă posibilitatea, chiar ocazional să vadă
înainte de recunoaștere p ersoanele ce îi vor fi
prezentate spre recunoaștere,
b) invitarea persoanei ce urmează a fi recunoscută,
explicarea scopului și consecutivității acțiunii de
urmărire penală, drepturile și obligațiile ei și
propunerea acesteia de a -și alege personal locul
printre persoanele ce vor fi prezentate.
c) invitarea persoanei căreia i se prezintă spre
recunoaștere, explicarea acesteia a scopului și
consecutivității acțiunii de urmărire penală,
preîntâmpinarea persoanei ce recunoaște despre

100 răspundere penală, pentru declar ațiile mincinoase.
Precum și dreptul de a nu face declarații împotriva sa
și împotriva rudelor sale apropiate.
d) întrebare persoanei ce a recunoscut după care semne
și criterii recunoaște persoana prezentată spre
recunoaștere,
e) persoana recunoscută este rugat ă să se numească,
f) întrebare tuturor participanților,
g) fixarea mersului și rezultatelor prezentării spre
recunoaștere.
2. În calitate de obiecte prezentate spre recunoaștere de
obicei apar obiecte materiale ale infracțiunii, deasemenea și
obiectele cu ajutor ul cărora sa comis infracțiunea.
Consecutivitatea prezentării spre recunoaștere a obiectelor în
general este aceeași ca și prezentarea spre recunoaștere a
persoanei. Persoana ce recunoaște inițial este audiată referitor la
caracteristicile și semnele obiec tului. Obiectul se prezintă
împreună cu cel puțin 2 sau mai multe obiecte omogene.
Persoana ce recunoaște obiectul poate să -l ia în mâini pentru a -l
examina din toate părțile, în anumite cazuri poate să -l îmbrace
(când merge vorba despre haine), să verific e funcționarea
mecanismului, etc. Dacă obiectul este unic, atunci este rațional
de-al prezenta persoanei și de a nominaliza concret
caracteristicile după care la recunoscut. Dacă proprietarul
obiectului are pașaportul sau alte documente cu identificarea
numărului obiectului, atunci nu este necesitatea în prezentarea
acestuia spre recunoaștere.
3. La descoperirea cadavrului unei persoane
neidentificate, lucrătorii poliției aducând la cunoștință ofițerul de
urmărire penală și acționând conform indicației aces tuia, trebuie
imediat să întreprindă măsuri pentru stabilirea identității
persoanei decedate. Regula de prezentare spre recunoaștere a

101 cadavrului prevede prezentarea acestuia fiecărei persoane care
urmează să -l recunoască separat și într -un singur exemplar .
Cadavrul poate fi prezentat spre recunoaștere dezbrăcat.
4. Prezentarea spre recunoaștere a animalelor
deasemenea are loc după regulile generale. Dacă animalul se
prezintă persoanei, care conform materialelor din dosar este
proprietarul acestuia, trebuie de consemnat în procesul verbal
care a fost reacția animalului la prezența persoanei ce urma s -o
recunoască. La audierea preventivă a persoanei căreia i se va
prezentata spre recunoaștere animalul, poate fi antrenat un
specialist.
5. Prezentarea spre recu noaștere a încăperilor , a
porțiunilor de teren cel mai des se utilizează în acele cazuri când
în cadrul cercetărilor de urmărire penală efectuate este necesar de
a verifica declarațiile audiatului, în legătură cu descrierea unui
anumit loc. Necesitatea pre zentării spre recunoaștere a
încăperilor, a porțiunilor de teren apare și în cazurile când este
necesar să ne convingem că o anumită persoană a vizitat anterior
aceste locuri.

Subiectul nr.47: Tactica ordonării și efecutării
expertizelor judiciare.
1.Noțiunea și importanța expertizei judiciare
2.Clasificarea expertizelor judiciare
3.Pregătirea în vederea ordonării expertizei judiciare
4.Etapele efectuării expertizei
5.Aprecierea raportului de expertiză
1.Expertiza judiciară este efectuarea de experți în forma
stabilită de legislație conform ordonanței organelor de cercetare
penală și instanței de judecată a cercetărilor în domenii separate
ale științei, tehnicii, artei, în scopul stabilirii circumstanțelor ce
au importanță pentru cauză .

102 Concluzia de expertiză este o sursă de probă, iar datele
faptice ce se conțin în ele probe.
Expertiza este efectuată de persoane competente, ce
lucrează în instituții speciale de expertiză a organelor afacerilor
interne, justiție, ocrotire a sănătății sau de alte persoane
competente în soluționarea întrebărilor ce au importanță pentru
anchetă și instanță de judecată.
2.Expertizele judiciare pot fi clasificate după următosrele
criterii:
 după ramura de știință: criminalistice, medico -legale,
psihiatrică, de con tabilitate , autotehnică ,economică,
chimică, biologică, tehnică etc.
 după ordinea efectuării :inițiale și repetate
 după volumul cercetării: de bază și suplimentare
 după caracterul cunoștințelor utilizate :unitare și complexe
 după numărul experților :de u n expert și de comisie
 după locul cercetării: în localul instituțiilor de expertiză și
în afara lor
3. Pregătirea în vederea ordonării expertizei constă din
următoarele elemente: adunarea, alegerea, păstrarea și pregătirea
pentru trimitere la expertiză a obiectelor ce urmează a fi supuse
expertizei ;alegerea expertului sau instituției ce va executa
expertiza; întocmirea ordonanței de numire a expertizei, aducerea
faptului dat la cunoștință învinuitului, examinarea demersurilor
în legătură cu aceasta ;înde plinirea ordonanței și expedierea
acestea expertului sau instituției speciale ce va efectua expertiza
(împreună cu obiectul ce urmează a fi cercetat).După necesitatea
poate fi transmis și dosarul penal.
4. Sunt delimitate următoarele etape la efectuarea ex pertizei:
 cercetarea prealabilă,
 cercetarea separată,
 cercetarea comparativă,

103  evoluarea concluziilor,
 întocmirea raportului de expertiză
5. Aprecierea concluziei de expertiză presupune analiza ei,
compararea cu alte dovezi pe dosar, verificarea veridicită ții
obiectelor cercetate și veridicității concluziilor din raportul de
expertiză. În procesul aprecierii concluziei de expertiză a
expertului, anchetatorul urmează să stabilească: plenitudinea
cercetărilor efectuate de expert, pe care se bazează concluzia;
baza științifică a metodelor utilizate de expert la efectuarea
expertizei; argumentarea concluziei cu date faptice din dosarul
penal și rezultatele cercetărilor efectuate de expert; plenitudinea
concluziei, claritatea ei, corespunderea răspunsurilor exper tului
cu întrebările puse de ofițerul de urmărire penală în ordonanță.

Subiectul nr.48: Tactica obținerii mostrelor pentru
cercetarea comparativă
1.Noțiunea obținerii mostrelor pentru cercetarea
comparativă (art.154 -156 CPP Republicii Moldova)
2.Clasific area mostrelor pentru cercetarea comparativă.
3.Pregătirea în vederea obținerii mostrelor pentru
cercetarea comparativă.
4.Cerințele tactice înaintate spre obținerea mostrelor
pentru cercetarea comparativă.
5.Fixarea mersului și rezultatelor obținerii m ostrelor
pentru cercetarea comparativă.
1.Obținerea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
este o acțiune procedurală independentă, ce constă în
obținerea pe cale experimentală de la bănuit, învinuit, martor
,partea vătămată a obiectelor, ce sunt prod use ale vitalității
organismului lor sau create de el, necesare pentru compararea cu
corpurile delicte în scopul identificării sau determinarea
apartenenței de grup.

104 2.Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
este efectuată pe baza următoare lor principii:
după caracterul mostrelor pentru cercetarea comparativă.
 reflectate: individuale (modelele ale urmelor papilare, a
urmelor picioarelor, uneltelor de spargere…) și ereditare
(modelele excrețiilor organismului uman, animal),
 după timpul și c ondițiilor apariției: libere și experimentale,
Mostrelor pentru cercetarea comparativă. libere –sunt obiecte
materiale, care se formează nu în scopul cercetării comparate dar
,cel mai des, înainte de pornirea procesului penal.
Mostrelor pentru cercetarea c omparativă. experimentale sunt
obiecte materiale, obținute de anchetator după pornirea
procesului penal și sunt create, colectate conform legislației
procesual penale în scopul efectuării expertizei, fapt adus la
cunoștința persoanei până la începerea cole ctării lor.
3.Pregătirea în vederea obținerii mostrelor pentru
cercetarea comparativă. constă din următoarele elemente:
 rezolvarea problemei referitor la ce mostrelor pentru
cercetarea comparativă și în ce cantitate este necesar de
obținut,
 stabilirea tim pului și locului obținerii mostrelor pentru
cercetarea comparativă,
 stabilirea metodei și condițiilor de obținere a mostrelor
pentru cercetarea comparativă,
 stabilirea participanților la acțiunea de urmărire penală,
 emiterea ordonanței de obținere a mostr elor de cercetare
comparativă de comparație și aducerea faptului dat la
cunoștință persoanei cointeresate, dacă aceasta refuză
prezentarea benevolă a acestora,
 pregătirea mijloacelor tehnice,
 întocmirea planului (după necesitate),

105  pregătirea mijloacelor d e fixare a mostrelor și procesul
obținerii lor.
4.Cerințele tactice înaintate spre obținerea mostrelor de
cercetarea comparativă :
 obținerea mostrelor de cercetare comparativă de către
persoane competente și în ordinea stabilită,
 asigurare obținerii mostr elor de cercetare comparativă
adevărate de la un obiect concret,
 obținerea mostrelor de cercetare comparativă de calitate
necesară,
 obținerea mostrelor de cercetare comparativă în cantitatea
necesară.
La condițiile ,ce asigură calitatea mostrelor de cercet are
comparativă se referă:
 comparabilitatea: caracteristicile mostrelor de
cercetare comparativă trebuie să corespundă
caracteristicilor obiectului comparat,
 plenitudinea: asemănarea mostrelor de cercetare
comparativă, ce constă în transmiterea maximal
precisă a caracteristicilor obiectului supus
identificării,
 stabilitatea: capacitatea mostrelor de cercetare
comparativă timp îndelungat să -și păstreze
caracteristicile identificatoare.
5. Procesul obținerii mostrelor de cercetare comparativă
amănunțit se f ixează în procesul verbal. În procesul -verbal pe
lângă rechizitele generale a modelelor și cantitatea lor, se indică
și de la cine anume au fost luate mostrele de cercetare
comparativă, condițiile în care au fost obținute mostrelor de
cercetare comparativă , mijloacele tehnice ce au fost utilizate la
extragerea și ridicarea lor. În caz de necesitate procesul obținerii

106 mostrelor de cercetare comparativă poate fi fixat prin
fotografiere sau filmare.
Subiectul nr.49:Metodica criminalistică
1.Noțiunea metodicii criminalistice.
2.Izvoarele metodicii criminalistice.
3.Sarcinile metodicii criminalistice.
4.Caracteristica sistemei metodicii criminalistice.
5.Structura principiilor generale a metodicii
cercetării unor tipuri aparte de infracțiuni.
6.Structura metodelo r particulare de cercetare a unor
tipuri aparte de infracțiuni.
1.Metodica criminalistică , sau metodica cercetării unor
tipuri de infracțiuni este un compartiment al criminalisticii ce
conține sistemul fundamentat științific și recomandări elaborate
pe baz a acestora pentru organizarea și efectuarea cercetării,
descoperirii și prevenirii unor tipuri de infracțiuni.
2. Izvoarele metodicii criminalistice sunt:
 normele penale și procesual penale, ce conțin elementele
componenței de infracțiune, deasemenea obiec tul și limitele
probațiunii la cercetarea infracțiunilor,
 prevederile teoriei generale a criminalisticii, tehnicii
criminalistice, tacticii criminalistice,
 practica pozitivă în descoperirea, cercetarea și prevenirea
infracțiunilor,
 prevederile altor științ e, utilizate la cercetarea infracțiunilor
(medicina -legală, criminologie, psihologie…).
3. Sarcina de bază a metodicii criminalistice este ușurarea
luptei cu criminalitatea. Ca sarcini speciale pot fi menționate :
 studierea din punct de vedere criminalis tic a infracțiunilor și
mecanismelor de comitere a infracțiunilor,
 studierea și utilizarea celor mai raționale metode de
descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor,

107  elaborarea recomandărilor metodice științific argumentate și
realizarea preveniri i, descoperirii și cercetării unor tipuri
aparte de infracțiuni.
4. Metodica cercetării unor tipuri de infracțiuni constă din
două compartimente:
 dispozițiile generale ale metodicii criminalistice,
 metodica cercetării tipurilor și grupelor concrete de
infracțiuni(metode particulare).
Dispozițiile generale constituie baza teoretică a metodicii
criminalistice (sistemul, principii, sarcini…). Metodica
particulară sunt recomadările, planurile de cercetare a tipurilor
concrete de infracțiune. Metodicele particul are se împart în două
grupe: 1)tipice, 2 ) speciale
Metodicile tipice se stabilesc după tipul infracțiunii, prevîzute
de ligislația penală, iar metodica specială presupune punerea în
evidență a așa caracteristici ca: locul comiterii infracțiunii,
personali tatea infractorului, timpul scurs din momentul comiterii
infracțiunii, numărul ofițerilor de urmărire penală, ce iau parte la
cercetare.
5. În conținutul elementelor structurale a dispozițiilor
generale a metodicii cercetprii unor tipuri de infacțiunii sun t
incluse: noțiunea și obiectul metodicii criminalistice; legătura și
importanța metodicii în sistemul criminalisticii, noțiunea, esența
și importanța caracteristicii criminalistice a infracțiunii, noțiunea
și conținutul circumstanțelor care necesită a fi dovedite, noțiunea
și conținutul etapelor cercetării; sarcinile și caracteristica
generală a fiecărei etape, dispozițiile generale ale utilizării
cunoștințelor speciale la cercetarea infracțiunilor, dispozițiile
generale ale interacțiunii ofițerului de urm ărire penală cu
organele de cercetare penală, dispozițiile generale ale utilizării
ajutorului societății la cercetare, dispozițiile generale ale

108 activității de profilaxie a ofițerului de urmărire penală la
cercetarea infracțiunilor.
6. Structura metodelor tipice particulare de cercetare a unor
tipuri de infracțiuni constă din următoarele elemente :
 caracteristica criminalistică a tipului dat de infracțiune,
 circumstanțele, necesare stabilirii la cercetarea infracțiunilor
de tipul dat,
 particularitățile por nirii procesului penal și planificarea
acțiunilor inițiale de urmărire penală la cercetarea tipului dat
de infracțiuni,
 ordinea activității ofițerului de urmărire penală la fiecare
etapă a cercetării cu evidența apariției unor situații de
urmărire penală t ipice,
 particularitățile tactice ale acțiunii de urmărire penală ,
 particularitățile utilizării cunoștințelor speciale la cercetarea
infracțiunilor de tipul dat,
 particularitățile utilizării ajutorului populației,
 organizarea interacțiunii ofițerului de urmărire penală cu
organele de cercetare penală la cercetarea infracțiunilor de
tipul dat,
 organizarea activității profilactice a ofițerului de urmărire
penală pe materialele cercetărilor la categoria dată de
infracțiuni.

Subiectul nr.50: Noțiunea și conț inutul elementelor de bază
metodicii criminalistice.
1.Esența cercului de circumstanțe necesare stăbilirii
2.Conținutul caracteristicii criminalistice a infracțiunlor
3.Caracteristica situației de urmărire penală.
4.Etapele cercetării infracțiunilor
5.Form ele interacțiunii ofițerului de urmărire penală cu
organele de cercetare penală

109 6.Principiile utilizării ajutorului societății
1. Cercul circumstanțelor , ce necesită a fi stabilite la
fiecare tip de infracțiune sunt determinate de articolul
corespunzător d in CP al RM, ce stabilește răspinderea pentru
infracțiunea dată, deasemenea și unele articole din CPP RM.
Conducîndu -se de normele legii și practicii de urmărire penală,
metodica criminalistică elaborează recomandări, ce permit
ofițerului de urmărire penal ă mai precis de a stabili grupul de
circumstanțe ce necesită a fi stabilite pentru fiecare tip sau grupă
de infracțiuni cercetate. Circumstanțele ce necesită a fi dovedite
nu sânt doar o acumulare mecanică a elementelor obiectului
demonstrării și dispoziți ile articolelor sau articolului
corespunzător din CP RM. Categoriile nominalizate, ce se referă
corespunzător la știința procesului penal și dreptului penal, în
criminalistică se combină, se completează una pe alta și în
legătură cu aceasta primesc o calit ate nouă.
2. Caracteristica criminalistică a infracțiunii este sistemul
caracteristicilor unui sau altui tip de infracțiune, ce au o
importanță sporită pentru cercetare și condiționează utilizarea
metodelor criminalistice, procedeelor și mijloacelor. În c ategoria
celor mai importante caracteristici ale infracțiunii în
criminalistică sunt:
 obiectul nemijlocit al atentatului criminal,
 metoda comiterii și camuflării infracțiunii,
 circumstanțele, în care a fost pregătită și comisă infracțiunea
(timpul, locul, condițiile de pază a obiectului…),
 particularutățiile urmelor lăsate de infractori,
 personalitatea infractorului și părții vătămate.
3. Situația de urmărire penală este totalitatea informației ce
are importanță pentru cauză, avută în administrarea ofițer ului de
urmărire penală într -un anumit moment a cercetării. În conținutul
situației de urmărire penală sunt incluse: probele acumulate pe

110 dosar, altă informație ,ce are importanță pentru cauză, date
despre sursele de acumulare a acestei informații. Importa nța
situației de urmărire penală constă în aceea că datele faptice
reprezintă prin sine tabloul deplin și obiectiv al evenimentului
cercetat în orice moment concret și permite ofițerului de urmărire
penală de a le aprecia corespunzător și de a lua, reeșind din
apreciere, decizia privitor la efectuarea în continuare a acțiunilor
de urmărire penală, fie inițiale, fie ulterioare. Situația de urmărire
penală constă din următoarele elemente:
 de caracter psihologic: rezultatul conflictului dintre ofițer de
urmări re penală și alte persoane, manifestarea
caracteristicelor sale psihologice.
 de caracter informațional: nivelul de informare al ofițerului de
urmărire penală; nivelul de informare a oponenților ofițerului
de urmărire penală și altor persoane,
 de caracter p rocesual și tactic: situația productivitații pe
dosar, probele și sursele lor, posibilitate de a alege măsura
preventivă, petrecerea unei acțiunii de urmărire penală
concrete,
 de caracter material și tehnico -organizațional: mijloace de
transmitere a inform ației din evidențele MAI; posibilitatea de
a manevra cu forțele, mijloacele din dotare.
Situațiile de urmărire penală se clasifică în: tipice și concrete,
situații formate în procesul cercetării pe dosar sau în procesul
efectuării unei acțiunii de urmărire penală, cu conflict și fără
conflict.
4. Procesul de cercetare a infracțiunilor se împarte în
următoarele etape:
 etapa pornirii procesului penal :verificarea materialelor despre
eveniment, ce are semnele infracțiunii ,primirea deciziilor
privind pornire a procesului penal;

111  inițială: verificarea versiunilor tipice referitor la evenimentul
infracțional, avute la momentul pornirii procesului penal;
clarificarea faptelor supuse cercetărilor; adunarea și fixarea
probelor ce pot fi în pericol de distrugere; lua rea măsurilor
pentru căutarea și reținerea bănuiților; asigurarea restituirii
pagubei materiale cauzate de infractori; verificarea
elementelor privitor la cauzele și condițiile ce au favorizat
comiterea infracțiunii;
 ulterioară: activitatea ulterioară refe ritor la acumularea,
cercetarea și aprecierea probelor;
 finală: finisarea cercetării și întocmirea ordonanței de punere
sub învinuire.
5. Formele de bază ale interacțiunii ofițerului de urmărire
penală cu organele de cercetare penală sunt:
 studierea materi alelor avute în procedură de ofițerul de
urmărire penală și lucrătorul operativ și primirea deciziei
comune referitor la pornirea procesului penal sau verificarea
în continuare a materialelor pe cale procesuală și
neprocesuală;
 planificarea în comun a acți unilor de urmărire penală și a
măsurilor operativ -investigative sau combinarea planurilor
ofițerului de urmărire penală cu cele ale lucrătorului operativ
referitor la cercetarea infracțiunilor;
 schimbul permanent de informație, acumulate în rezultatul
efectuării acțiunilor de urmărire penală și a măsurilor
operative de investigație;
 ajutorul nemijlocit din partea lucrătorului operativ ofițerului
de urmărire penală la petrecerea acțiunilor de urmărire penală.
6. La utilizarea ajutorului populației la cerceta re
infracțiunilor este rațional să fie luate în evidență următoarele
principii:

112 reprezentanții obștești participă la cercetarea infracțiunilor în
urma acordului benevol, reprezentanții obștești nu pot efectua de
sinestătător acțiunii de urmărire penală, of ițerul de urmărire
penală este obligat să păstreze taina urmăririi penale, ofițerul de
urmărire penală este obligat să asigure securitatea
reprezentanților obștești ce acordă ajutor la cercetarea
infracțiunii.

Subiectul nr.51: Metodica cercetării alibiu lui.
1.Noțiunea și conținutul alibiului
2.Particularitățiile verificării alibiului
3.Versiunile tipice generale de verificare a alibiului
4.Etapele verificării alibiului
1. Alibiul este faptul aflării bănuitului în alt loc decît acel
al săvîrșirii infracți unii în timpul săvîrșirii acesteia. Alibiul
conține trei elemente de bază: locul săvîrșirii infracțiunii, timpul
săvîrșirii acestei infracțiunii, locul unde la acel moment se afla
persoana alibiul căreia se verifică.
2. În timpul verificării alibiului se precizează:
a) locul unde se afla la momentul săvîrșirii infracțiunii persoana
care a înaintat alibiul și de ce era preocupat acolo,
b) de unde, cu cine, cu ce scop a venit acolo, cînd, la ce oră a
părăsit acel loc, ce perioadă de timp s -a aflat în acel lo c.
c) cine l -a văzut, în ce condiții, pe cine a întâlnit, cu cine a intrat
în contact, ce făceau acei ce se aflau în locul indicat,
d) pe fonul căror fenomene naturale, climaterice (starea
anotimpului, prezența precipitațiilor) s -a scurs prezența lui în
acel loc, ce evenimente cu caracter social au avut loc în acel loc,
e)cui încă, în afara de martorii oculari, îi era cunoscut faptul
aflării lui acolo, și în ce mod au aflat ei,
f)cauzele că el nu a anunțat despre alibiul lui mai devreme, dacă
el a avut pos ibilitatea reală să anunțe despre alibiul lui,

113 h)în ce îmbrăcăminte, încălțăminte a venit el în acel loc în timpul
săvîrșirii infracțiunii, ce lucruri avea cu el, în îmbrăcăminte,
lucruri care la plecret le -a luat cu sine.
3. În timpul verificării alibiulu i se înaintează următoarele
versiunii: alibiul este real (a avut loc); alibiul este inventat (fals).
4. Activitatea de verificare a alibiului este divizată în
următoarele etape:
a)petrecerea unui interogatoriu a persoanei care a anunțat despre
alibiul său în legătură cu locul unde s -a aflat el în timpul
săvîrșirii infracțiunii ,ce a văzut, a auzit, a cunoscut, ce s -a
petrecut în locul indicat cu sau fără participarea lui, scopul sosirii
lui în acel loc, metoda și mecanismul realizării acestui scop,
document ele și obiectele în care s -ar dovedi prezența lui și traiul
în acea perioadă.
b)alcătuirea unei situații model -subiectiv, în care s -a aflat
persoana interogată, studierea și luarea din acest model de
situație a unei decizii ,care trebuie verificată;
c)elab orarea planului de efectuarea a verificării alibiului, și
realizarea acestui plan;
d)audierea persoanei care a anunțat despre alibiul său, pe
întrebările care reies din rezultatele lucrului efectuat, punerea
acestor întrebării persoanelor oponente în caz d e necesitate și
prezentarea acestei persoane persoanelor oponente pentru
recunoaștere, petrecerea confruntărilor dintre persoanele care au
dat răspunsuri diferite.
e)efectuarea unei analize de comparare a modelelor obiective și
subiective, admiterea unei c oncluzii despre deosebirile și
asemănarea acestor modele .Concluzia admisă, ca aceste modele
sunt identice, confirmă că alibiul nu este inventat.

Subiectul nr.52: Constatarea și demascarea înscenării
(disimulării)

114 1.Noțiunea înscenării
2.Conținutul activi tăților la înscenare
3.Clasificarea înscenărilor
4.Particularitățile constatării și demascării
înscenărilor
1. Prin înscenare se înțelege crearea la “locul infracțiunii”
de persoanele cointeresate a unei situații, care nu corespunde
factorilor reali locul ui infracțiunii, mecanismului comiterii faptei.
2. Activitatea legată de descoperirea înscenărilor este
compusă din:
 analiza și aprecierea situației, în care s -a aflat înscenatorul,
 luarea unei decizii despre înscenare,
 examinarea variantelor posibile ale înscenării și aprecierea
variantei celei mai raționale,
 elaborarea unui model ale al evenimentelor care posibil au
avut loc,
 realizarea modelului elaborat,
 pregătirea din timp a lămuririlor ,răspunsurilor care sunt
predestinate pentru convingerea altor per soane inclusiv
organele de drept în realitatea sau veridicitatea înscenării,
 aprecierea comportamentului în timpul urmăririi penale și
pregătirea lămuririlor în caz de demăscare a înscenării.
3. Înscenările se clasifică după diferite criterii:
 după subiec t: a) înfăptuite de complicii la infracțiune. b)
înfăptuite de alte persoane la rugămintea infractorului sau din
inițiativa proprie. c) înfăptuită de infractor împreună cu alte
persoane;
 după loc: a) la locul săvîrșirii infracțiunei. b) în alt loc;
 după ti mpul înfăptuirii: a)pînă la săvîrșirea infracțiunii. b)în
timpul săvîrșirii infracțiunii. c)după săvîrșirea infracțiunii.
 după scop: a) ascunderea infracțiunii. b) ascunderea unui
eveniment necriminal. c) în alte scopuri;

115  după obiect: a) înscenarea infracț iunii. b) înscenarea uni fapt
ce poartă un caracter necriminal. c) înscenarea a unor
elemente separate, subsisteme a evenimentului;
 după conținut: a)înscenarea urmelor materiale la locul
infracțiunii. b)înscenarea urmelor materiale în scopul
inducerii în e roare urmărirea penală.
4. În calitate de semne ale înscenării , relevate în timpul
cercetării la fața locului sunt: a) urmele depistate la locul
săvîrșirii infracțiunii care nu trebuiau să fie acolo, dacă
evenimentul ar fi fost real și nu inventat. b)urmel e care nu au fost
depistate, dar care trebuiau să fie prezente în cazul că
evenimentul ar fi fost real etc.
5. În scopul relevării și demascării înscenări i se stabilesc:
 împrejurările evenimentului în legătură cu care s -a înfăptuit
înscenarea(caracterul ,t impul, locul, participanții etc.),
 caracteristica înscenării evenimentului (tipul, semnele),
 participanții la înscenare și rolul fiecărui, scopul și motivele
de care s -au condus,
 împrejurările în care s -a petrecut pregătirea înscenării (locul,
timpul, cons ecutivitatea înfăptuirii acțiunilor de înscenare,
obiectele materiale folosite la înscenare,
 consecințele înscenării (intentarea procesului penal întîrziate,
atragerea la răspundere a persoanelor nevinovate, săvîrșirea
altor infracțiunii de către acele per soane ce s -au eschivat de la
răspundere penală de prima dată etc.),
 împrejurările legate de darea unor mărturii false.

Subiectul nr.53: Metodica cercetării omorului.
1.Noțiunea de omor
2.Metodele de săvîrșire a omorurilor
3.Împrejurările care trebuie stab ilite
4.Situațiile primei etape de urmărire penală.

116 5.Caracteristica acțiunilor ofițerului de urmărire
penală în vederea depistării cadavrului cu semne de
moarte violentă
6.Caracteristica acțiunilor ofițerului de urmărire
penală la cercetarea cazurilor de dispariție a
persoanelor
7.Expertize numite la cercetarea omorului
1.Omorul este cauzarea morții unei persoane intenționat
sau din imprudență (art.145 -150 CPRM.) Omorul este considerat
o infracțiune gravă contra persoanei. Preîntîmpinarea,
descoperirea și cercetare omorurilor reprezintă una din cele mai
importante probleme a organelor de drept.
2. Cele mai des întîlnite metode de săvîrșire a omorurilor
sunt:
a) cauzarea leziunilor corporale victimei cu ajutorul diferitor
dispozitive (arma de foc, arma albă etc.),
b) aducerea persoanei într -o stare de neajutorare sau folosirea
acestei stării pentru cauzarea leziunilor corporale, strangulare,
lăsarea în condiții periculoase pentru viața,
c) aruncarea victimei de la înălțime,
d) aruncarea victimei din mijlocul de transport în mișcare.
e) întroducerea în organismul persoanei a unor substanțe
otrăvitoare,
d) înecarea sau expunerea la factori termici sau radioactivi.
3.La cercetarea omorurilor este necesar de a stabili
următoarele împrejurări:
 a avut loc omorul,
 cînd, unde în ce condiții a fost săvîrșită infracțiunea,
 cine a săvîrșit omorul: a fost săvîrșit de un grup de
persoane,dacă da -care este rolul fiecărui din ei la săvîrșirea
infracțiunii,cum este caracterizat infractorul ,sunt
circumstanțe agravante sau ate nuante,

117  cine este victima; cum este caracterizată,
 caracterul și mărimea daunelor cauzate de infractor,
 dacă este o infracțiune intenționată, a avut loc favorizarea
prealabil promisă,
 ce împrejurări au favorizat comiterea omorului.
4. Situațile apărute la etapa inițială de cercetare sunt
diferite.Cele mai tipice din ele sunt:
a) omorul a avut loc în prezența martorilor oculari, cînd
sunt cunoscute și victima și bănuitul (cel mai des au
loc în familie, sau din motive huliganice…),
b) omorul este săvîrșit în timp ul unei tîlhării,sau unui viol
sau din motive huliganice, cînd este cunoscută victima,
dar nu este cunoscut bănuitul,
c) omor din motive necunoscute; la dispariția fără veste a
persoanei (este cunoscută victima, dar nu este
cunoscut bănuitul)
d) depistarea cad avrului neindintificat sau a unor părți a
cadavrului,
e) dispariția persoanei fără veste;
f) pruncuciderea: depistarea cadavrului nou -născutului;
dispariția nou -născutului
g) lipsirea de viață la dorința persoanei (eutanasiea)
5.În cazul depistării unui cadavru cu semene ale morții
violente, ofițerului de urmărire penală trebuie să efectuieze
următoarele acțiuni inițiale de urmărire penală: cercetarea la fața
locului, audierea persoanelor, prezentarea spre recunoaștere (în
caz de necesitate), numirea expertizei medi co-legale, numirea
expertizelor criminalistice, însărcinări separate organelor de
cercetare penală.
6. Acțiunile inițiale ale ofițerului de urmărire penală la
cercetarea cazurilor de dispariție fără veste a persoanei: audierea
persoanei care a anunțat desp re dispariție, cercetarea sau

118 percheziția locului de trai al persoanei dispărute, cercetarea sau
percheziția locului unde poate fi ascuns cadavrul sau părțile lui
sau unde au fost depistate probele materiale, audierea rudelor,
apropiaților,colegilor de ser viciu,vecinilor persoanei dispărute și
a altor persoane care pot a furniza informații, punerea sub arest a
corespodența poștală și ascultarea convorbirilor telefonice la
domiciliul celui dispărut și a persoanelor implicate la dispariția
lui, numirea expert izelor medico -legale (în caz de depistare a
cadavrului sau a părților lui.), numirea expertizelor medico –
legale a probelor materiale, însărcinări separate organelor de
cercetare penală.
7. La cercetarea omorurilor cel mai des se numesc
următoarele expertiz e:
a)expertiza medico -legală a cadavrului,
b)expertiza medico -legală a probelor materiale
c)expertiza medico -psihiatrică,
d)expertiza criminalistică(traseologică,balistică,a înscrisurilor
etc.),
e)expertiza cercetării microurmelor.

Subiectul nr.54 : Metod ica cercetării violului.
1.Noțiunea și obiectul violului
2.Circimstanțele cate necesită a fi stabilite
3.Situațiile și acțiunile inițiale de urmărire penală
4.Versiunile tipice
5.Întrebări puse la ordonarea expertizei medicale a
victimei
1. Violul – rapor tul sexual cu aplicarea forței fizice sau
amenințării aplicării ei față de victimă sau față de alte persoane,
sau profitînd de starea de neputință a părții vătămate.(art.171
CPRM). Obiectul nemijlocit al atentării în cazul violului este

119 inviolabilitatea se xuală a persoanei. În timpul violului victimei se
cauzează daune fizice, morale și uneori daune materiale.
2. Circumstanțele care trebuiesc stabilite sunt:
 a avut loc violul, dacă da – cînd și unde,
 a fost aplicată forța fizică, dacă da, în ce formă concre tă s-a
manifestat (bătaie, amenințare cu moartrea, aducerea într -o
stare de neputință),
 cine este partea vătămată; dacă nu este bolnavă fizic, minoră,
 cine este violatorul; a săvîrșit anterior asemenea infracțiunii;
este sau nu recidivist; violul a fost sî vărșit de -o singură sau de
un grup de persoane, dacă da, care a fost rolul fiecăruia din ei,
 care sunt consecințele violului, sunt sau nu deosebit de grave,
 care este paguba materială, cauzată victimei în rezultatul
violului,
 care circumstanțe au fovarizat comiterea violului.
3.La etapa inițială de cercetare pot apărea două situații tipice
de urmărire penală:
a) victima cunoaște violatorul, sau indentificarea bănuitului nu
reprezintă o dificultate. În acest caz se întreprind următoarele
acțiunii de urmărire penală inițiale: audierea părții vătămate,
cercetarea și ridicarea îmbrăcămintei acesteia, cercetarea la fața
locului, numirea expertizei medico -legale a victimei, reținerea,
percheziția corporală, și audierea bănuitului, cercetarea
îmbrăcămintei lui, aud ierea martorilor;
b) infracțiunea a fost sîvărșită de o persoană necunoscută,
căutarea căreia este dificilă. Pentru situația dată sunt
caracteristice următoarele acțiunii de urmărire penală: audierea
părții vătămate, cercetarea la fața locului, numurea exp ertizei
medico -legală a victimii și, deasemenea, expertize criminalistice,
efectuarea măsurilor operative de investigație îndreptate la
depistarea infractorului.

120 4. La etapa inițială de cercetare a violului se înaintează
următoarele versiunii tipice:
 voilu l a avut loc în circumstanțele numite de victimă,
 violul nu a avut loc, dar a avut loc un act sexual benevol,
 violul nu a avut loc, reclamanta conștient calomniază pe
cineva.
5. Întrebăriile adresate expertizei medico -legale a victimei :
a) a întreținut pe rsoana în ultimul timp raporturi sexuale, dacă da,
apraximativ cînd,
b) sunt prezente careva semne precum că victimei i s -au dat
careva substanțe care ar fi adus -o într -o stare de neputință,
c)sunt prezente pe corpul persoanei careva vătămări sau alte
semn e după care se poate de judecat despre caracterul forțat al
actului sexual sau tentative de -al săvîrșiri, dacă da, atunci unde
sînt localizate și vechimea lor,
d) sunt semne care ar indica că raportul sexual a fost repetat de
mai multe ori,
e) a avut loc ruperea himenului, dacă da, când aceasta a avut loc
(dacă pătimașa susține că pînă la viol nu a întreținut relații
sexuale),
f) este posibil ca actul sexual să fi avut loc fără ruperea
himenului,
g) a devenit persoana însărcinată sau bolnavă de vreo boală
venerică,
i) corespund vătămările de pe corpul victimei, cu cele din
declarații date de ea, cauzele și vechimea lor,
j) sunt prezente pe corpul victimei, urme de spermă sau sînge și
localizarea lor.

Subiectul nr.55: Metodica cercetării delapidării averii
străine
1. Noțiunea și obiectul delapidării averii străine

121 2. Circumstanțele ce necesită a fi stabilite
3. Metodele delapidării averii străine
4. Situațiile tipice și acțiunile inițiale de urmărire penală
1. Delapidarea averii străine este însușirea ileg ală a
bunurilor altei persoane încredințate în administrarea vinovatului
(art. 191 CP RM). Componența de infracțiune dată prevede
împuternicirea de -a se folosi și administra de avutul încredințat
în legătură cu funcția pe care o deține persoana. În majorit atea
cazurilor la săvîrșirea acestei infracțiuni obiectele atentării sunt:
banii inclusiv și valuta străină, deasemenea carnetele de cecuri,
cărțiile de credit, obligațiile, certificatele și alte bunuri
materiale…
2. În aceste cazuri trebuie de stabilit ur mătoarele
împrejurări :
 a avut loc faptul de însușire a bunului altei persoane,
 metodele de însușire,
 timpul, locul și alte circumstanțe a fiecărui epizod,
 vinovăția persoanei, caracterul și mărimea daunelor materiale
produse,
 identitatea fiecărui participa nt la săvîrșirea însușirii,
 circumstanțele care agravează sau atenuiază răspunderea,
 circumstanțele care au favorizat la săvîrșirea însușirii avutului
proprietarului.
3. Metodele de săvârșire a însușirii a avutului străin:
 sustragerea mijloacelor bănești, primite pe baza unor
documente sau hîrtii de valoare, cecuri, certificate de
depoziție etc.,
 transferul și însușirea mijloacelor bănești cu folosirea
rețelelor computaționale bancare,
 micșorarea costului întreprinderilor care urmează a fi
privatizate cu tr ecerea ulterioară a lor în proprietatea privată,

122  luarea sub control a pachetului de acțiuni din contul includerii
în lista acționarilor a “sufletelor moarte” sau a persoanelor
care nu au dreptul de a participa la privatizare.
 trecerea ilegală la pierderi m ărfii,
 realizarea mărfii fără trecerea prin documentele de
contabilitate,
 nimicirea documentelor referitoare la realizarea mărfii,
 falsificarea mărfii cu scopul formării surplusurilor care
urmează a fi sustrase,
 trecerea la cheltuieli a sumelor bănești pen tru anumite lucrări
neîndeplinite (reparații, publicitate, transportare…)cu
însușirea lor ulterioară.
4. În cazurile de însușire sau irosire din avutul proprietarului
apar două situații tipice de urmărire penală la etapa inițială a
cercetării:
a)pornirea p rocesului penal după rezultetele activității operativ –
investigative; persoanele cointeresate în mersul cercetării, nu știu
despre pornirea procesului penal. În acest caz sunt caracteristice
următoarele acțiuni de anchetă: reținerea în flagrant delict,
percheziția corporală a reținutului, percheziția la locul de trai și
de lucru, punerea sechestrului pe avere, interogarea bănuiților,
ridicarea și cercetarea documentelor, obiectelor; cercetarea
încăperilor ,interogarea martoriilor, organizarea inventarieriilo r
și reviziilor, numirea către organele de cercetare penală de -a
efectua unele acțiuni operative de investigație;
b)pornirea procesului penal are loc după efectuarea unor acțiuni
preliminare despre care îi sunt cunoscute persoanei
cointeresante.Pentru acea stă situație sunt caracteristice
următoarele acțiunii: interogarea persoanelor răspunzătoare
pentru frauda comisă, ridicarea și cercetarea documentelor,
obiectelor, cercetarea încăperilor ,interogarea și reținerea

123 bănuitului, efectuarea confruntărilor, îns ărcinării separate către
organele de cercetare penală.

Subiectul nr. 56: Metodica cercetării tîlhăriilor și jafurilor
1. Noțiunea de tâlhărie și jaf
2. Circumstanțele ,care necesită a fi stabilite
3. Metodele de săvârșire a tâlhăriilor și jafurilor
4. Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală inițiale
5. Întrebările puse către expertiza medico -legale în cazul
tîlhăriilor și jafurilor
1. Jaful este sustragerea deschisă a avutului proprietarului
(art.187 CP RM). Tâlhăria este atacul sîvărșirii în scopul însușirii
avutului proprietarului, însoțit de violența periculoasă pentru
viața și sănătatea persoanei (art. 188 CP RM).
2. Împrejurările , care necesită a fi stabilite în cazul
tîlhăriilor și jafurilor sunt:
 locul, timpul ,circumstanțele în care s -a săvîrșit tîlhăria sau
jaful,
 metoda de săvârșire a infracțiunei, s -a folosit forța fizică sau
atac psihic asupra persoanei și prin ce s -a manifestat concret,
 s-a folosit infractorul de mijloace de transport și de care
anume, semnalmentele exterioare a lui ,
 infracțiunea a fost pregătită din timp, când a fost săvârșită și
cine,
 a efectuat infractorul anumite acțiunii pentru tăinuirea
infracțiunii; și -a schimbat infățișarea, îmbrăcămintea, a
distrus urmele infracțiunii, a înscenat alte infracțiuni,
 în adresa cui a fost săvîrșită tîlhăria sau jaful, au fost cauzate
careva vătămării corporale victimei, este pierdută capacitatea
de muncă,
 ce anume a fost răpit, cui au aparținut banii sau obiectele
răpite,

124  cine a săvârșit tâlhăria sau jaful, se stabilesc semnalmen tele
infractorului care se ascunde, metodele de mascare a
înfățișării, numărul atacatorilor, acțiunile lor,
 câte persoane au participat la tîlhărie sau jaf, componența
grupei, rolul fiecărui participant, au săvârșite anterior alte
infracțiuni, ce fel de in fracțiuni, cînd, unde, au avut ei
legătură cu tîlhăria sau jaful în cauză,
 prezența instigatorilor, persoanelor care au ascuns bunurile
răpite, realizatorilor,
 ce circumstanțe au favorizat săvîrșirea tâlhăriei sau jafului.
3. Se cunosc următoarele metode de săvîrșire a tîlhăriilor și
jafurilor :
 atacul deschis sau în încăperi, săvârșite cu aplicarea factorului
de surprindere,
 atacul în locuri deschise: deasemenea în curțile caselor cu
aplicarea sau amenințarea aplicării forței,
 atacul asupra cetățenilor în locuințe cu pătrunderea în aceste
încăperi sub un temei inventat cu aplicarea forței,
 atacul asupra casierelor, a băncilor, vînzătorilor, săvîrșite în
încăperile întreprinderilor de comerț, instituțiilor financiare,
secții de telecomunicații și alte insti tuții private sau de stat,
 atacul asupra cetățenilor în trenuri, transportul feroviar sau
auto,
 atacurile asupra conducătorilor de taxi cu scopul acapărării
banilor sau a vehicolului.
4. La etapa inițială de cercetare a tâlhăriilor și jafurilor cel
mai des sunt întâlnite următoarele situații tipice de urmărire
penală:
I. Persoana bănuită în săvârșirea tâlhăriei sau jafului este reținută
la fața locului sau nemijlocit după săvârșirea ei. În asemenea
cazuri sunt binevenite următoarele acțiunii ale ofițerului de
urmărire penală: reținerea bănuitului, percheziția corporală,

125 audierea bănuitului, cercetarea la fața locului, îmbrăcămintei,
percheziția locuinței, audierea martorilor: numirea expertizelor
medico -legale, criminalistice.
II. Persoana bănuită în săvârși rea infracțiunii, nu este reținută dar
ofițerul de urmărire penală posedă informație care permite de a
organiza căutarea și reținerea. În acest caz este necesar de a
efectua următoarele acțiunii de urmărire penală inițiale: audierea
victimei, cercetarea îm brăcămintei, cercetarea la fața locului,
audierea martorilor, numirea expertizelor medico -legale,
însărcinări de a efectua măsuri operative de investigație.
III. Informații despre persoana infractorului organele de drept nu
posedă sau sunt puține. În ace st caz în afară de acțiunile de
urmărire penală numite mai sus sunt binevenite și măsurile
operative de investigație îndreptate la identificarea bănuiților și
depistarea bunurilor răpite.
5. Întrebările caracteristice care sunt adresate către
expertiza med ico-legală în cazurile de săvârșire a tâlhăriilor și
jafurilor:
 ce vătămări sunt prezente pe corpul părții vătămate,
 care este caracterul vătămărilor,
 forma obiectului cu care sau cauzat leziunile corporale,
 vătămările corporale prezente au fost cauzate an ume de acest
obiectul dat,
 care este vechimea și gradul vătămărilor cauzate.
 sunt urme de sînge pe obiectul examinat,
 sângele este de proveniență umană,
 care este grupa de sânge,
 poate să aparțină sângele dat bănuitului.

Subiectul nr.57: Metodica cercetăr ii furturilor.
1. Noțiunea de furt
2. Circumstanțele ce necesită a fi stabilite

126 3. Clasificarea metodelor de săvîrșire a furturilor
4. Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală
inițiale
1. Conform art. 186 CP RM . prin furt se înțelege
sustragerea p e ascuns din avutul proprietarului. Aceasta este cea
mai răspîndită infracțiune ce atentează la proprietate.
2. Circumstanțele care trebuie stabilit e în cazul săvîrșirii
furturilor sunt:
 a avut loc furtul,
 timpul, locul și circumstanțele în care a fost com isă,
 obiectul atentării (ce a fost furat de infractor)costul și semnele
lui,
 proporțiile cauzate,
 cui i-a aparținut obiectul furat,
 metoda săvârșirii furtului,
 subiectul (de cine a fost furat obiectul),
 furtul a fost săvîrșit de un grup criminal organizat, dacă da,
gradul de vinovăție a fiecăruia,
 locul și metoda realizării bunurilor furate,
 circumstanțele atenuante și agravante,
 cauzele care au favorizat comiterea furtului.
3. Metodele de săvârșire a furturilor pot fi clasificate în felul
următor:
furtu l proprietății de stat sau private; din încăperi – prin spargere
sau fără; furtul din poșete, buzunare, sau de la persoanele beate;
furturile săvîrșite prin abuz de încredere; furturile săvîrșite din
camerele de depozitare; furturile din mijloacele de tran sport.
4. La etapa inițială de cercetare a furturilor, cele mai
caracteristice sunt trei situații de anchetă tipice:
a)persoana bănuită în săvîrșirea furtului este reținută. În situația
aceasta scopul constă în acumularea de probe care ar dovedi că
persoan a a participat la săvîrșirea infracțiunii. Cele mai raționale

127 acțiuni ale ofițerului de urmărire penală pot fi reținerea,
percheziția corporală, audierea bănuitului, cercetarea la fața
locului, audierea părții vătămate și martorilor, percheziția
domiciliul ui bănuitului.
b)persoana bănuită în săvîrșirea furtului, nu este reținută, dar
semnalmentele și informația despre el sunt cunoscute. Direcția
de bază a cercetării este studierea condițiilor materiale ale
infracțiunii săvîrșite, culegerea și întărirea prob elor despre
persoanele bănuite, bunurile furate și alte circumstanțe ale
infracțiunii. În această situație sunt binevenite următoarele
acțiuni de urmărire penală: ascultarea victimei, cercetarea la fața
locului, audierea martorilor, ordonarea expertizelor
criminalistice, măsurilor operative de investigație.
c)informația despre persoana care a săvîrșit furtul nu există sau
este insuficientă. Acțiunile ofițerului de urmărire penală trebuie
să fie îndreptate spre căutarea persoanei. Pentru situația dată pe
lîngă acțiunile enumerate mai sus sunt caracreristice măsurile
operative de investigație, îndreptate spre stabilirea persoanei
bănuite, căutarea bunurilor furate.

Subiectul nr.58: Metodica cercetării escrocheriilor.
1. Noțiunea și obiectul escrocheriilor
2. Circumstanțele care urmează a fi stabilite
3. Metodele de săvârșire a escrocheriilor
4. Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală la
etapa inițială a cercetării
5. Expertize numite la cercetarea escrocheriilor
1. Escrocheria este sustragerea din a vutul proprietarului
prin înșelăciune sau abuz de încredere (art. 190 CP RM.)
2. Circumstanțele care trebuie dovedite în cazul
escrocheriilor sunt :
 a avut loc infracțiunea sau altă faptă,

128  locul, timpul, condițiile, metoda săvârșirii escrocheriilor, cine
a fost martorul infracțiunii,
 obiectul atentării, ce sumă de bani a fost primită de escroc,
 în adresa cui a fost săvîrșită escrocheria (organizație de stat
sau obștească, structură comercială, persoană fizică),
 datele despre infractor (locul de lucru, motiv ele),
 date despre grupul escrocilor (componența, numărul,
specializarea),
 date despre identitatea victimei, contactele cu escrocul,
 împrejurările care au favorizat săvîrșirea escrocheriei.
3. Metodele principale de săvârșire a escrocheriilor se împart în
tradiționale și moderne. La cele tradiționale se referă:
a) trucajul în timpul jocului de cărți, sau alte jocuri de noroc.
b) vănzarea obiectelor de preț falsificate.
c) schimbarea banilor într -un echivalent neegal
d) strîngerea unor dări de bani escrocul dînduse drep t
reprezentanții ai organelor de control, sau organelor de
drept.
La metodele moderne se referă:
– primirea de credite bancare prin documente false.
– crearea unor firme fictive pentru a atrage investiții din
partea populației cu insușirea ulteriuară a lor.
– afaceri cu locuințe fictive.
– folosirea cardurilor false sau furate pentru scoaterea
banilor din bancomate sau procurarea de mărfuri din
întreprinderi etc.
– înșelarea la shimbarea valutei ,oformarea pașapoartelor
străine ,vize, hîrtii de valoare etc.
4. Conțin utul primei etape a cercetării escrocheriilor depinde de
situația de urmărire penală
inițială .Astfel de situații din această categorie de infracțiuni pot
fi 4, ca bază servind datele despre identitatea infractorului .

129 a)escrocul este cunoscut ,și reținut în flagrant delict sau după ce
a săvîrșit infracțiunea.
În așa situație sunt caracteristice următoarele acțiuni întreprinse
de ofițerul de urmărire penală:
percheziția corporală a bănuitului și audierea lui, cercetarea
probelor materiale ridicate la perch eziția lui, cercetarea la fața
locului, audierea pătimașului și a martorilor .
b)escrocul este cunoscut dar el se ascunde.
Se petrec următoarele acțiuni de urmărire penală; audierea
pătimașului ,cercetarea probelor materiale, orientarea
subdiviziunelor a o rganelor de internă spre căutarea infractorului,
organizarea măsurilor operativ -investigative, cercetarea locurilor
unde el ar putea să se ascundă.
c)escrocul este cunoscut, dar acțiuniile lui infracționale sunt
mascate sub niște acțiuni legale.
În situați a dată trebuie de studiat legalitatea acțiunilor întreprinse
de escroc ,ceea ce include: ridicarea documentelor cu care s -a
manevrat pentru comiterea escrocheriei, stabilirea și audierea
persoanelor cu funții de răspundere complici la săvîrșirea
infracțiun ii, studierea legislației, care reglementează așa fel de
situații, căutarea patrimoniului ,banilor și obiectelor de valoare
ale firmei, punerea acestului pe conturile bancare ale firmei date.
d)escrocul este necunoscut.
În așa situații ofițerului de urmări re penală organizează;
alcătuirea portretului subiectiv al infractorului, căutarea după
evidențele criminalistice ,petrecerea măsurilor operativ –
investigative.
5. Cercul expertizelor legale , petrecute la cercetarea cazurilor de
escrocherii este destul de larg și depinde de metoda săvîrșirii
escrocheriei și circumstanțele care necesită a fi lămurite .Petru
demascarea infractorului se petrec: expertize buhalterice

130 ,chimice, merceologice, criminalistice(dactiloscopică,
traseologică, a scrisului etc.).

Subiec tul nr.59:Metodica cercetării șantajului.

1.Noțiunea de șantaj.
2.Circumstanțele ,care necesită a fi stabilite.
3.Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală inițiale
întreprinse la cercetarea șantajului.
4.Expertizele legale ,caracteristica cercetă rii șantajului.

1. Dobîndirea prin șantaj a bunului proprietarului , posesorului
sau deținătorului este cererea de a se transmite avutul
proprietarului ori dreptul supra acestui avut, amenințînd cu
violență persoana ori rudele apropiate ale acestuia ,răsp îndirea
unor știri defaimatoare despre ele, cu deteriorarea sau cu
distrugerea averii proprietarului ori cu răpirea proprietarului,
posesorului, deținătorului, a rudelor sau a apropiaților acestora
(art.189CPRM).
2. În cazul acestor infracțiuni trebuie de stabilit următoarele
circumstanțe:
– a avut loc șantajul .
– șantajul a fost săvîrșit în adresa proprietății de stat,
publică, privată sau comercială, cărei intreprinderi anume,
instituției ,organizații sau persoanei fizice îi aparține
proprietatea .
– timpul , locul și metoda săvîrșirii șantajului.
– care este obiectul atentării, dacă șantajistul a întrat în
posesia lui –care este suma pagubei materiale.
– cine a săvîrșit șantajul ,dacă a fost săvîrșit de un grup de
persoane care este componența grupei și rolul fiec ăruia din
participanți.

131 – cîte epizoade ale șantajului au avut loc ,șantajul nu a fost
însoțit de alte infracțiuni, dacă da ,care anume.
– cine este pătimașul .
– care sunt cauzele ,circumstanțele care au favorizat
săvîrșirea șantajului.
3. Caracterul situațiilo r tipice ale etapei inițiale de cercetare a
șantajului se stabilesc în dependență de următoarele
circumstanțe: șantajul a fost săvîrșit o singură dată ,sau are un
caracter sistematic, obiectul atentării a fost transmis șantajistului
și trebuie de așteptat o nouă cerere, pătimașul îl cunoaște pe
infractor .
Reeșind din acestea ,se cunosc două cele mai răspîndite situații
tipice de urmărire penală
a) la poliție se adresează persoana asupra căreia a fost săvîrșit
șantajul ,dar persoana nu a transmis infractoru lui obiectul
atentării.
În așa situații ,după înfăptuirea controlului necesar și intentarea
dosarului penal ofițerul de urmărire penală efectuează audierea
amănunțită a reclamantului ,cercetarea obiectului atentării, care
ulterior va fi transmis infractoru lui, ascultarea și înscrierea
convorbirilor telefonice, reținerea șantajistului în flagrant delict.
b) la organele de poliție se adresează persoana care deja a
transmis obiectul atentării infractorului.
Pentru situația dată este caracteristic următoarele a cțiunii;
audierea pătimașului ,audierea și înscrierea convorbirilor
telefonice, măsuri operativ – investigative, reținerea șantajistului,
audierea lui, percheziția domiciliului.etc.
4. La cercetarea șantajului cel mai des se numesc următoarele
expertize:
– expertiza fonoscopică.
– de cercetare a microurmelor.

132 – criminalistice, traseologice, a scrisului, tehnico –
criminalistice și de cercetare a documentelor, balistice.

Subiectul nr.60:Metodica cercetării luării de mită.

1.Noțiunea luării de mită.
2.Citcumstanțel e care necesită stabilite.
3.Situațiile tipice și acțiunile inițiale de urmărire
penală.
4.Expertizele numite la cercetarea luării de mită.

1. Luarea de către o persoană cu funcții de răspundere,
personal sau prin mijlocitor a mitei sub forma de banii, hî rtie de
valoare ,alte bunuri sau avantaje cu caracter patrimonial,
acuptarea de servicii, privelegii sau beneficii, care nu i se cuvin,
pentru îndeplinirea unei acțiuni(inacțiuni)sau îndeplinirea cu
întîrziere a unei acțiuni în interesul mituitorului sau p ersoanelor
pe care le reprezintă dacă asemenea acțiunii(inacțiuni) întră în
obligațiile de serviciu ale persoanei cu funcție de
răspundere.(art.133CPRM).
2. La cercetarea cazurilor de luare de mită trebuie de stabilit
următoarele circumstanțe:
– a avut loc d area-luarea de mită.
– care este obiectul mitei, dacă în calitate de mită au fost
transmise lucruri de preț ,sau a avut forma unor servicii,
atunci care este costul lucrurilor de preț sau a serviciilor în
valoare bănească,
– cine este mituitorul și mituitul.
– care sunt împrejurările săvîrșiri infracțiunii (timpul, locul,
metoda transmiterii mitei).
– care este scopul mitei.

133 – au fost îndeplinite în folosul mituitorului careva acțiunii
cerul de el, purtau ele un caracter legal .
– în acțiunile mituitorului și mituitulu i nu sunt alte semne de
infracțiune dacă da care anume.
– în acțiunile infractorilor sunt sau nu calificative(semne).
– în acțiunile mituitorului nu sunt circumstanțe care l -ar
elibera de răspundere penală.
– care condiții au favorizat luarea de mită.
3. La etap a inițială a cercetării luării de mită de obicei apar
trei situații tipice de urmărire penală:
a)este declarația mituitorului ,și el este de acord să conlucreze cu
organele de poliție pentru a demasca infractorul, cărui despre
aceasta nu -i este cunoscut. C ercul și consecutivitatea acțiunilor
de urmărire penală petrecute la etapa inițială a cercetării sunt:
audierea mituitorului ,reținerea mituitului în flagrant delict,
audierea mituitului, percheziția pe la domiciliu și locul de muncă
a mituitului, punerea a restului pe averea lui, ridicarea și
cercetarea documentelor, audierea martorilor, petrecerea
confruntărilor.
b)mituitorul și mituitul acționează împreună cu înțelegere
reciprocă, informația a parvenit la poliție prin informatori;
infractorilor acest fap t nu le este cunoscut. Dacă este necesitatea
de-ai demasca concomitent și pe mituitor și mituit la etapa
inițială se întreprind: reținerea ambelor infractori în flagrant
delict, percheziția corporală ,și pe la domecilii și lucru punerea a
restului pe avere a lor; audierea bănuiților; ridicarea și cercetarea
documentelor de serviciu, audierea martorilor .
c)informația despre luarea de mită a parvenit din surse oficiale,
infractorilor le este cunoscut faptul dat că de acțiunile lor se
interesează organele de p oliție. În așa situații se petrece audierea
martorilor, ridicarea și cercetarea documentelor;

134 Audierea bănuiților; în prezența unor temeiuri se petrece
percheziția la domiciliu și locul de lucru a
bănuiților.Concomitent se petrec un complex de măsuri opera tiv
–investigative.
4. În cazul săvîrșirii acestor categorii de infracțiuni se
numesc următoarele tipuri de expertize: dactiloscopică -pentru
relevarea urmelor de mîini ale infractorului pe obiectul mitei;
expertiza scrisului -pentru stabilirea persoanei car e a întocmit un
document ,scrisoare ,scrisori anonime etc.; tehnico -criminalistică
pentru cercetarea documentelor în caz că conținutul lor a fost
schimbat, semnăturile sau ștampilele; expertiza contabilă – pentru
a stabili dacă documentele au fost oformate și corespund
realității; expertiza traseologică.

Subiectul nr.61: Metodica cercetării infracțiunilor legate de
circulația ilegală a substanțelor narcotice și psihotrope.

1.Caracteristica criminalistică a infracțiunilor legate de
circulația ilegală a sub stanțelor narcotice sau
psihotrope.
2.Clasificarea mijloacelor narcotice și substanțelor
psihotrope.
3.Circumstanțele care necesită a fi cercetate .
4.Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală la
etapa inițială de cercetare.
1. În Republica Moldova este prevăzută răspunderea
penală pentru cultivarea de plante care conțin substanțe narcotice
sau psihotrope, prelucrarea sau utilizarea a astfel de plante,
elaborarea, producerea, fabricarea, extragerea, prelucrarea,
deținerea, păstrarea, eliberarea, com ercializarea, distribuirea,
procurarea, livrarea, expedierea, importul, exportul, nimicirea
substanțelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor, supuse

135 controlului în conformitate cu legislația, precum și consumul ori
organizarea consumului de asemenea substanță fără autorizație.
(art.217 CP Republicii Moldova).
2. Mijloacele narcotice și substanțele psihotrope se poate
de clasificat în 3 grupe:
a)preparate narcotico -medicinale.
b)substanțe ,preparate din anumite materii vegetale ,sau din
anumite prepara te medicinale cu conținut narcotic.
c)anumite preparate ,care se intribuințează în țările străine ,care
au nimerit în țara noastră prin cotrabandă.
3. În timpul cercetării infracțiunilor legate de circulație
ilegală a mijloacelor narcotice sau substanțe ps ihotrope trebuie
de cercetat următoarele circumstanțe: a fost săvîrșită infracțiunea
de acest gen, dacă da –atunci cum de o calificat; unde, cînd și
prin ce metodă au fost săvîrșită infracțiunea; cine concret a
săvîrșit infracțiunea dată: dacă ea a fost să vîrșită de un grup de
persoane, care este componența ei, acțiunile fiecărui participant;
care sunt izvoarele de procurare a mijloacelor narcotice sau
substanțelor psihotrope, calea și metodele realizării lor ,cu ce
preț se cumpărau, vindeau aceste substanț e; infracțiunea dată este
sau nu însoțită de comiterea altor infracțiunii, dacă da -care
anume; care circumstanțe au favorizat comiterea infracțiunii.
4. Pentru etapa inițială a cercetării infracțiunilor din
această categorie, indiferent de tipul infracțiun ii de acest gen se
pot evidenția următoarele situații:
a)persoana este prinsă în flagrant delict pentru una din
infracțiunile legate de circulația ilegală a mijloacelor narcotice
sau substanțe psihotrope și recunoaște că a săvîrșit infracțiunea.
Pentru acu mularea de probe pentru demascarea infractorului
ofițerul de urmărire penală întreprinde, cercetarea substanțelor
ridicate, mijloacele adaptate pentru consumarea lor, hainele
bănuitului, cercetarea ambalajului mijloacelor narcotice sau

136 substanțelor psihotr ope pentru relevarea amprentelor digitale,
dacă este constatat faptul semănărilor ilegale a culturilor interzise
sau organizarea și întreținerea spelungelor pentru consumarea
substanțelor narcotice -se face cercetarea împrejurimii și a lotului
unde nemijloc it a fost semănate culturile respective, audierea
martorilor, percheziția bănuiților pentru ridicarea substanțelor
narcotice și altor obiecte cu urme ale infracțiuni, audierea
rudelor, ordonarea expertizelor medico -legale, chimico –
farmaceutice, criminalis tice și alte expertize, măsuri operativ –
investigative.
b)sunt prezente semnele infracțiuni, legate de circulația ilegală a
mijloacelor narcotice, dar bănuitul se ascunde.
În așa situații se petrec acțiuni de urmărire penală și alte măsuri
îndreptate spre acumularea și analiza informației despre
personalitatea bănuitului.
c)sunt prezente semnele infracțiunii din categoria dată ,dar
persoana concretă bănuită în săvîrșirea infracțiunii nu este
stabilită. Așa situație apare la stabilirea factorilor de încărcar e la
întreprinderi și instituții medicale, a regurilor stabilite de
producere, procurare, păstrare ,evidența, eliberare, transportare
sau transmitere a mijloacelor narcotice și substanțe psihotrope
sau, depistării loturilor, semănate cu plante care au un c onținut
narcotic, sau la reținerea narcomanilor ,care au procurat narcotice
de la persoane necunoscute.
În primul caz este necesar de a stabili mecanismul formării în
instituție sau întreprindere a surplusurilor de preparate narcotice ;
de stabilit condiți ilor de păstrare a blancurilor de recete și
ștampilelor, de studiar cărțile de ambulatoriu și alte documente
medicinale după care se eliberează substanțele narcotice sau
psihotrope, de stabilit urmărirea operativă după bănuit.
La depistarea loturilor semăn ate cu plantele cu conținut narcotic
în afara localităților populate, cînd stăpînul semănăturilor nu este

137 cunoscut atunci se organizează ambuscade, se petrec măsuri
operative –de investigație în privința persoanelor care locuiesc
prin apropiere.
Dacă rețin utul este narcoman, și susține că a procurat narcoticele
de la persoane necunoscute, este necesar de petrecut audieri
amănunțite ,și mai apoi de petrecut măsuri operativ -investigative,
îndreptate spre stabilirea legăturilor sale.

Subiectul nr.62: Metodica cercetării accidentelor rutiere.
1.Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere.
2.Tipurile de accidente rutiere.
3.Circunstanțele care necesită a fi stabilite .
4.Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală la
etapa inițială de cercetare.
5.Întrebările adresate către expertizele numite în cazul
accidentelor rutiere.
1. Încălcarea regulilor de circulație de către persoana care
conduce un autoturism, tramvai sau alt mijloc de transport, ce a
adus la cauzarea unei vătămări medii a integrității corporale, sau
cauzarea pagubelor materiale în proporții mari sau moartea unei
sau mai multor persoane(art.164CPRM), de asemenea părăsirea
locului accidentului rutier de către persoana care conducea
mijlocul de transport și care a încălcat regulile de circ ulație
rutieră sau exploatare a mijloacelor de transport în cazul
survenirii consecințelor menționate mai sus(art.266CPRM).
Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere în mare
măsură se stabilește de aceea că ele sunt săvîrșite din
imprudență, adi că neintenționat. În calitate de elemente se
evidențiază următoarele: circumstanțele în care s -a săvîrșit
accidentul rutier; mecanismul săvîrșirii accidentelor rutiere;
urmele materiale tipice; studierea identității persoanei care a

138 încălcat regulile de ci rculație rutieră; cauzele săvîrșirii
accidentului rutier.
2. După mecanismul săvîrșirii accidentului rutier ele se
împart în: tamponările mijloacelor de transport; trecerea
mijlocului de transport peste pieton; trecerea mijlocului de
transport peste un ob stacol; răsturnarea mijlocului de transport;
căderea pasagerilor din mijlocul de transport.
3. La circumstanțele care necesită a fi cercetate în cazul
accidentelor rutiere se referă: caracterul celor întîmplate
(infracțiune, calamitate naturală, accident); timpul , locul, și alte
circumstanțe de comitere a accidentului rutier, vinovăția
conducătorului în încălcarea regulilor de circulație; legătura
cauzală dintre încălcare regulilor de circulație rutieră și
consecințele survenite; mecanismul accidentului ru tier; prezența
circumstanțelor care agravează sau atenuează răspunderea
conducătorului; caracterul și mărimea pagubelor cauzate;
circumstanțele care au favorizat săvîrșirii infracțiunii.
4. Practica cercetării accidentelor rutiere evidențiază 3
situații ti pice de urmărire penală:
a)conducătorul mijlocului de transport și pătimașul se afla la
locul accidentului, sau din anumite motive ele nu se afla la locul
accidentului însă sunt destule date despre ei.
Această situație este cea mai răspîndită și apare în g eneral la
tamponarea mijloacelor de transport. Caracterul informației în
mare măsură determină acțiunile de urmărire penală pentru
rezolvarea situației: cercetarea la fața locului, audierea
martorilor, pătimașului, conducătorului auto, numirea
expertizelor medico -legale, mărturiile conducătorului și
pătimașului.
b)pătimașul se află la locul accidentului, dar conducător și
mijlocul de transport lipsesc și informații despre conducător și
mijlocul de transport nu sunt. Această situație se caracterizează

139 prin prezența informației despre timpul, locul săvîrșirii
accidentului și urmările lui. Sunt caracteristice următoarele
acțiuni de urmărire penală: cercetarea la fața locului, audierea
martorilor ,pătimașului, numirea expertizelor, ordonarea
organelor de cercet are penală a măsurilor operativ -investigative
c)pătimașul și mijlocul de transport se află la locul accidentului ,
dar lipsește conducătorul mijlocului de transport.
La toate acestea mai este cunoscut timpul și locul săvîrșirii
accidentului, consecințele ș i mijlocul de transport. În afară de
cercetare la fața locului, audierea martorilor și pătimașului
ordonarea expertizelor și însărcinări organelor de cercetare
penală și măsuri operative de investigație poate apărea
necesitatea de -a verifica alibiul condu cătorului auto, după ce a
fost reținut ,care poate fi inventat.
5. Întrebările adresate către expertizele numite în cazul
accidentelor rutiere:
– care sunt deteorările de pe mijloacele de transport, cînd și
în ce condiții sau format.
– care sunt dereglările mi jlocului de transport, cauza
formării și vechimea formării lor.
– cu ce viteză se mișca mijlocul de transport înainte de
accident.
– o posibilitate că din punct de vedere tehnic de -a preveni
accidentul rutier.
– care-i cauza tehnică a accidentului.

Subiectul nr .63: Metodica cercetării incendierilor, încălcării
regulilor de protecție contra incendiilor, exploziilor
1.Caracteristica criminalistică a incendierilor și încălcarea
regulilor de protecție contra incendiilor.
2.Circunstanțele care necesită a fi stabilite .

140 3.Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală inițiale
intreprinse.
4.Particularitățile cercetării dosarelor penale intetante pe
faptul exploziilor.
1. Codul Penal al R.M. prevede următoarele acțiuni ilegale
legate de incendii: distrugerea sau dete riorarea intenționată a
bunurilor (art.197 CP Republicii Moldova), distrugerea sau
deteriorarea din imprudență a bunurilor (art.198 CP Republicii
Moldova), încălcarea regulilor de protecție contra incendiilor
(art.296 CP Republicii Moldova), terorismul (ar t.278 CP
Republicii Moldova), distrugerea sau deteriorarea masivelor
forestiere în proporții mari a în urma folosirii imprudente a
focului. (art.232 CP Republicii Moldova)
2. În cazurile incendierilor și încălcările regulilor de
protecție contra incendiilo r trebuie de stabilit următoarele
circumstanțe: caracterul obiectului, apartenența lui ,însemnătatea
lui; timpul și circumstanțele apariției incendiului; ce bunuri au
fost distruse sau vătămate; vinovații concreți a celor întîmplate și
datele ,care îi cara cterizează; prezența sau lipsa semnelor altei
infracțiuni ascunse; mărimea pagubei cauzate; circumstanțele
care au favorizat comiterii incendierii.
3. La etapa inițială de cercetare a acestei tip de infracțiuni
sunt posibele două situații tipice de urmărir e penală:
a) cauza incendierii nu este cunoscută: În această situație sînt
posibile următoarele versiuni tipice: a avut loc o
incendiere; pojarul este rezultatul încălcării regulilor de
protecție contra incendiilor; incendiul este rezultatul
folosirii incorec te a focului; incendiul s -a produs de
catastrofe naturale seu alte fenomene ale naturii. Pentru
această situație sînt caracteristice următoarele acțiuni
inițiale de urmărire penală: cercetarea locului incendiului,
audierea părților vătămate, persoanelor m aterial

141 responsabile, martorilor oculari și alte persoane, ordonare
expertizei tehnico -incendiare și alte expertize necesare.
b) cauza incendierii este cunoscută: În această situație prima
acțiune de urmărire penală este audierea persoane ce a
comunicat faptu l incendiului, mai apoi se efectuiază
cercetarea la fața locului, audierea martorilor oculari și a
altor persoane ordonarea expertizei tehnico -incendiare și
alte expertize necesare.
4. În dependență de obiectivul , unde a avut loc explozia, se
înaintează ș i verifică versiunile generale. La explozie în procesul
de producție:
a) explozia este rezultatul incălcării regulilor de securitate
tehnică.
b) explozia s -a produs cu totul întîmlător.
c) explozia a fost produsă pentru a ascunde o altă infracțiune.
Dacă pentru ef ectuarea exploziei au fost utilizate dispozitiv
eexplozibile, explozia poate fi efectuată intenționat cu
scopul:
a) distrugerii obiectului
b) camuflarea altei infracțiuni
c) act de terorism sau destabilizarea situației
d) șantaj sau răzbunare.
La etapa inițială este necesar de stabilit și demonstrat
următoarele circumstanțe:
a) a avut loc o explozie în realitate
b) modul pregătirii și executării exploziei
c) evenimentele annteriore exploziei
d) dacă la obiectiv a izbucnit un incendiu, ce a avut loc de
la început explozia sau in cendiul
e) urmările exploziei
f) persoana vinovată în cele întîmplate, motivele și scopul
lui

142 g) cauzele și condițiile ce au favorizat comiterea
infracțiunii.

Subiectul nr. 64 Metodica cercetării huliganismului.
1. Caracteristica criminalistică a huliganismului
2. Circumstanțele ce trebuie stabilite
3. Versiunile tipice generale
4. Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală la
etapa inițială de crecetare
5. Tipurile expertizelor ordonate
1. Legislația penală stabilește huliganismul ca acte
internaționale care încalcă gro solan ordinea publică și exprimă o
vădită lipsă de respect față de societate (art. 287 CPRM). Se
consideră huliganism agravant aceleași acte, care prin conținutul
lor se deosibesc printr -un cinism excepțional sau o deosibită
obrăznicie, ori însoțite de opu nerea de rezistență unui
reprezentant al puterii sau unui reprezentant al obștimii, care
îndeplinește funcție de menținere a ordinii publice, sau altor
cetățeni, care curmă actele huliganice, precum și săvîrșite de o
persoană, condamnată pentru huliganism. Se consideră
huliganism deosebit de agravant acte prevăzute huliganism și
huliganism agravant dacă ele au fost săvîrșite cu aplicarea sau
încercarea aplicării armei de foc sau cuțitelor, boxelor și altor
arme albe, precum și alte obiecte, special adoptate pentru
vătămarea integrității corporale.
2. La cercetarea huliganismului este necesar de
stabiliturmătoarele circumstanțe:
a) ce acțiuni concrete au fost înfăptuite de bănuit; dacă au
semnele huliganismului și care anume.
b) unde și cînd au fost înfăptuite acțu inile huliganice
c) dacă în procesul huliganismului nu au fost comise
infracțuini, dacă de – care anume;

143 d) cine a comis acțiunile huliganice; dacă nu au comis
astfel de acțiuni anterior; dacă nu a fost tras anterior la
răspunderea administrativă pentru huligani sm nu prea
grav; dacă huliganismul este comis în grup atunci care
sînt acțuinile fiecărei persoane;
e) dacă sînt părți vătămate, cine sînt ele, n -au provocat
oare ele acțiuni huliganice;
f) a fost cauzată paguba materială, cui și în ce proporții;
g) ce circumstanțe au favorizat comiterea huliganismului.
3. La începutul cercetării se înaintează și se verifică
versiunile tipice generale:
a) bănuitul a săvîrșit acțiuni prevăzute de legislația
penală;
b) în acțiunile bănuitului sînt semnele componenței de
infracțiune nu de h uliganism, dar semnele altei
infracțiuni;
c) bănuitul a comis un huliganism nu prea grav.
4. La etapa inițială de cercetare a huliganismului de
obicei apar următoarele situații tipice:
a) huliganul este prins la fața locului, este cunoscută partea
vătămată, sînt martori asistenți și semnele evidente ale
infracțiunii. În această situație ofițerul de urmărire penală este
obligat de la bun început să ia măsuri pentru urmarea acțiunilor
huliganice. Primind hotărîrea de a porni procesul penal trebuiesc
efectuate: reținerea bănuitului, audierea bănuitului, audierea
părții vătămate, audierea martorilor, percheziția la domiciliu,
ordonarea expertizelor.
b) huliganul s -a sustras se la locul comiterii infracțiunii, dar sînt
cunoscute semnele aspectului său exterior și alte obiecte. În acest
caz la etapa inițială de cercetare se înnfăptuiesc următoarele
acțiuni de urmărire penală: audierea părții vătîmate cercetarea
îmbrăcămintei acestuia și identificarea ei, cercetare la fața

144 locului. Scopul principal al ofițerului de u rmărire penală este
acumularea informației, îndreptate spre identificare huliganului
și clasificarea circumstanțelor ce au legătuiră cu comiteria
infracțiunii.
c) acțiunile huliganice sînt comise, însă persoana vinovată nu
este cunoscută. Această situație se deosebește de celelate prin
dificitul informației atît referitor la circumstanțele comiterii
infracțiunii cît și la personalitatea infractorului. Dacă informația
despre huliganism a provenit imediat după comiteria lui, atunnci
este necesar de a cerceta locul infracțiunii, de audiat partea
vătămată, martorii oculari și la stabilirea semnelor componenței
de infracțiune de pornit proceul penal. Deodicei în asemenia
cazuri se efectuiază: interogarea persoanei ce a denunța
infracțiunia și a părții vătămate, i dentificarea părții vătămată,
audierea martorilor, ordonarea expertizelor, însărcinarea
organelor de cercetare penală cu înfăptuirea măsurilor operativ –
investigative.
5. La cercetarea huliganismului se ordonă următoarele
expertize:
a) expertiza medico -legală a părții vătămate,
b) expertiza medico -legală a corpurilor delicte,
c) expertiza psihiatrică,
d) expertiza chimică,
e) expertizele criminalistice(trasiologică, balistică…)

Subiectul nr.65 Particularitățile cercetării infracțiunilor
comise de minori.
1.Caracteris tica a infracțiunii comise de minori
2.Circumstanțile ce necesită a fi stabilite.
3.Situațiile tipice și acțiunile inițiale de urmărire penală
4.Întrebările ce necesită a firezolvate de expertiza
psihiatrică

145 1. Conform legislației minori se consideră p ersoanele în
vîrstă, de la 14 -18 ani. Infracțiunile pentru care răspunderea
penală survine de la 14 ani sînt menționate în Art.21 CPRM.
Infractorii minori de obicei se caracterizează cu comiterea
ridicată sînt iriditați, toate combinate cu schimbarea fregv entă a
dispoziției. Decizia de a comite infracțiunea – este de regulă, o
urmare a deformării personalității, denaturarea în dezvoltarea
socială a minorului și nu particularitățile vîrstei.
2. Particularitatea esențiala a cauzelor din acestă
categorie – stabilirea obligatorie, concomitent cu altele, a
următoarelor circumstanțe: vîrsta (data,vîrsta, anul nașterii);
condițiile de viață și de educare a minorului; preincipiile ce au
favorizat comiterea infracțiunii; prezanța instigațiilor adulți și
altor complic i; la prezența datelor despre prezența cărorva boli
mentale, ce n -au legătură cu tulburările suflitești trebuie de
stabilit deasemenea putea el totalmente să înțeleagă însemnătatea
acțiunilor sale.
3. La etapa inițială a cercetării cauzelor din categoria d ată
apar următoarele situații tipice de urmărire penală:
a) Părțile vătămate sau martorii, necunoscîndu -i pe infractori,
sisțin că datorită aspectului exterior, manera de comportare și
altor carcteristici ei consideră că sînt minori. În această situație,
cînd sînnt urme intelactuale de infracțiuni, accentul se pune pe
stabilirea urmelor materiale. Deobicei în asemenea situații se
efectuiază: cercetarea la fața locului, audierea la părțile vătămate
și altor persoane ce dispun de careva informație sau sînt ma terial
responsabile; măsuri operative de invstigație cu scopul de căutare
a infractorului pe urmele fierbinți; reținnerea bănuiților; audierea
și percheziția la domiciliu, locul de studii sau lucru a minorului;
percheziția corporală; ordonarea expertizelor ;
b) părțile vătămate și martorii cunosc innfractorii și vîrsta lor. În
aceste cazuri deobicei se înfăptuiește reținerea minorilor,

146 cercetarea la fața locului, audierea bănuiților și a altor persoane
informate; prezentarea spre recunoaștere; verificarea ur melor
după evidență, perchiziția la domicilui, studii sau lucru;
percheziția corporală; ordonarea expertizilor judiciare.
4. Întrebările la care necesită de-a primi răspunsuri în urma
expertizei psihiatrice în cazul săvîrșirii infracțiunilor de către
mino ri sînt:
a) care este nivelul deizvoltării intelectuale a minorului(în
dependența de vîrsa lui),
b) dacă în dezvoltarea intelectuală a minorului sănt devieri
de la nivel, normsal pentru vîrsta dată, care este
caracterul acestei devieri,
c) care sînt cauzele acestei devieri, nu sînt ele o urmare a
îmbolnăvirii psihice,
d) poate oare minorul corect să aprecieze anumite
circumstanțe și exact a le expune în declarațiile sale,
e) a putut minorul să perceapă importanța acțiunilor sale,
f) a avut posibilitate minorul să conducă tot al cu acțiunile
sale.

Subiectul nr.66 particularitățile cercetării infracțiunilor înn
grup de grupuri organizate.
1. Noțiune și tipurile grupurilor infracționale
2. Circumstanțele ce necesită a fi stabilite
3. Cerințe ce asigură eficacitatea cercetării
ifracțiun ilor
1.Grupul criminali organizat este o reuniune stabilă de
persoane care s -au organizat în prealabil pentru a comite una sau
mai multe infracțiuni (art.46 CP Republicii Moldova)
Organizația (asociați) criminală se consideră o reuniune de
grupuri crimina le organizate într -o comunitate stabilă, a cărei
activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizației

147 și structurile ei, a funcțiilor de administrare, asigurare și
executare a intențiilor criminale ale organizației în scopul de a
influența act ivitatea economică și de altă natură a persoanelor
fizice sau de o controla în alte forme în vederea obținerii de
avantaje și realizării de interese economice, financiare sau
politice. (art.47 CP Republicii Moldova). După nivelul
organizării toate grupuril e criminale pot fi clesificate următoarele
tipuri:
a) situative(întîmplătore),
b) tipul companiei,
c) grupările organizate,
d) organizațiile criminale.
2. Referitor la infracțiunile comise în grup, inndependent de
tipul lor, este necesar de a stbili următoarele circ umstanțe:
a) tot cercul de persoane ce au luat parte la comiteria
infracțiunilor în grup și toată activitatea criminală a
acestui grup,
b) caracterul, componența , tipul criminalistic și structura
grupărilor criminale, particularitățile infracțiunii între
membri i grupului, legăturile sale exterioare,
c) liderul grupărilor criminale
d) rolul și vina fiecărui membru a grupei criminale,
pricinele și condițiile ce favorizează formarea grupei
criminnale.
3. Cerințele metodice ce asigură eficacitatea cercetării
infracțiunil or comise de grupurile criminale:
a) stabilirea preliminară a preocopărilor primordiale a
grupei criminale organizate, descoperirea altor
infracțiuni comise de membrii grupului,
b) etapele cercetării, prevenirea reacțiunii din partea
infractorilor

148 c) utilizarea r ațională a situațiilor de anchetă tipice,
caracteristice pentru cercetarea unor tipuri aparte de
infracțiuni comise de grupurile criminale,
d) evidennța la planificarea cercetării a infracțiunilor deja
comise de grupa criminală, structurale, teritoriale și al te
patrticularități ale activității a grupei criminale date,
e) interacțiunia fix determinată a anchetatorului cu organele
de cercetare penală,
f) utilizarea în procesul cercetării a unei tactici flexibile în
scopul cum lovitura în centrul grupei, atît și asupra
nivelurilor inferioare cu ieșirea uterioară la liderul
acestuia,
g) utilizarea largă a operațiilor tactice în scopul rezolvării
problemelor intermediare ce apar în procesul cercetării,
h) utilizarea concurenței între grupările criminale cît și
concurența între membrii grupării,
i) utilizarea la maxim și cît mai larg în procesul ceretării a
mijloacelor criminalistice și a tehnicii speciale.

Noțiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii
Sistemul criminalisticii
Funcțiile, izvoarele și principiile criminalisticii
Metodele criminalisticii
Legătura criminalisticii cu alte științe
Identificarea criminalistică
Genurile identificării criminalistice. Stabilirea apartenței de grup
Diagnostica criminalistică
Bazele tehnicii criminalistice
Metode și mijloace de acumulare a urm elor infracțiunii la
efectuarea acțiunilor de urmărire penală
Fotografia judiciară
Metodele fotografiei operative

149 Genurile fotografiei la cercetarea la fața locului
Fotografia de examinare
Aplicarea înregistrării video la efectuarea acțiunilor de urmărire
penală
Noțiunea de traseologie. Clasificarea urmelor
Tipurile de urme în traseologie
Urmele create de om (homeoscopice)
Urmele obiectelor de spargere, instrumentelor și mecanismelor
Urmele mijloacelor de transport
Cercetarea criminalistică a armelor
Caract eristica urmelor armelor de foc
Cercetarea criminalistică a armelor albe
Tehnica explozivă
Cercetarea criminalistică a documentelor
Cercetaările criminalistice a scrisului
Cercetarea tehnico -criminalistică a documentelor
Tipurile modificărilor conținutulu i documentelor
Identificarea persoanei după semnalmente
Sistemul elementelor și caracteristicilor portretului vorbit
Reprezentarea aspectului exterior al persoanei
Microobiectele ca purtători de informație de importanță
criminalistică
Odorologia criminalis tică
Subiectul nr.34 Tactica criminalistică
Procedeul și recomandarea tactică. Tactica acțiunii de urmărire
penală
Versiunile criminalistice
Planificarea cercetării infracțiunii
Tactica cercetării în urmărirea penală
Cercetarea la fața locului
Caracteristi ca genurilor cercetării de urmărire penală
Tactica reconstituirii faptei

150 Tactica percheziției și ridicării
Tactica audierii
Tactica confruntării
Tactica prezentării spre recunoaștere
Genurile prezentării spre recunoaștere
Tactica ordonării și efectuării ex pertizelor judiciare
Tactica obținerii modelelor de comparație
Metodica criminalistică
Noțiunea și conținutul elementelor d bază a metodicii
criminalistice
Metodica cercetării alibiului
Constatarea și demascarea înscenării (disimulării)
Metodica cercetării omorului
Metodica cercetării violurilor
Metodica cercetării delapidării averii străine
Metodica cercetării jafurilor și tîlhăriilor
Metodica cercetării furturilor
Metodica cercetării escrocheriilor
Metodica cercetării șantajului
Metodica cercetării corupe rii și mituirii
Metodica cercetării infracțiunilor legate de circulația ilegală a
substanțelor narcotice
Metodica cercetării accidentelor rutiere
Metodica cercetării incendierilor, încălcării regulilor de
securitate antiincendiară, exploziilor
Metodica cer cetării huliganismului
Particularitățile cercetării infracțiunilor săvîrșite de minori
Particularitățile cercetării infracțiunilor săvîrșite de grupuri
criminale organizate

151

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: 1 MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS CRIMINALISTICA (Ciclul I)… [605360] (ID: 605360)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

1 MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS CRIMINALISTICA (Ciclul I)… [605360]

Copyright Notice

Prof. Dr. Univ. Cristache Nicoleta Absolvent Simion Rodica -Andreea Galați 2018 2 Tehnici de promovare a mărcilor globale pe piața locală Studiu de… [628678]

Orice grădină oferă posibilitatea par ticipării la aventura cunoașterii, devenind spațiu și timp al poveștilor despre oameni care au ajuns să vadă… [614779]

– 180180 cm – 3 buc: 1 ochi fix si unul cu dubla deschidere [629906]

Studiu retrospectiv privind aportul imagistic diferențiat între OPG, CBCT și alte tipuri de radiografii folosite în sfera O.M.F Coordonator… [306383]

Plagiat 370488858 Dreptul Protectiei Consumatorului [630877]

Abandonul școlar cauze și modalități de prevenire [611116]

Copyright Notice

Similar Posts