1. METODE DE CERCETARE………………………..…………………………………….4 2. ISTORICUL CERCETĂRILOR ORNITOLOGICE ȘI CARACTERISTICA ECOSISISTEMELOR………….………………………….……..6… [310358]

C U P R I N S

INTRODUCERE

1. METODE DE CERCETARE………………………..…………………………………….4

2. ISTORICUL CERCETĂRILOR ORNITOLOGICE

ȘI CARACTERISTICA ECOSISISTEMELOR………….………………………….……..6

2.1. Scurt istoric al cercetărilor ornitologice în Republica Moldova……………………………..6

2.3. Caracteristica Rezervației Codrii…………………………………………….………………13

3.DIVERSITATEA SPECIILOR SILVICE REPREZENTATIVE

DE PASERIFORME…………………………………………………………………………………………………..16

3.1. Speciilie reprezentative de paseriforme silvice……………………………………………………………..16

4.BIOLOGIA SPECIILOR SILVICE REPREZENTATIVE

DE PASERIFORME ………………………………………………………………………………………………18

4.1. Silvie porumbacă (Sylvia nisoria)………………………………………………………………………………18

4.2. Silvie cap negru (Sylvia atricapilla)…………………………………………………………………………..19

4.3. Silvie de zăvoi (Sylvia borin)…………………………………………………………………………………….21

4.4.Silvie de cîmp (Sylvia communis)……………………………………………………………………………….22

4.5.Silvie mică (Sylvia curruca)……………………………………………………………………………………….24

4.6.Pitulice fluierătoare (Phylloscopus trochilus)………………………………………………………………..25

4.7.Pitulice mică (Phylloscopus collybita)………………………………………………………………………….27

4.8.Pitulice sfîrîitoare (Phylloscopus sibilatrix)…………………………………………………………………..28 4.9.Muscar negru (Ficedula hypoleuca)……………………………………………………………………………..30

4.10.Muscar gulerat (Ficedula albicollis)……………………………………………………………………………31

4.11.Muscar mic (Ficedula parva)…………………………………………………………………………………….33

4.12. Muscar sur (Muscicapa striata)…………………………………………………………………………………34

4.13.Pițigoi albastru (Parus caeruleus)………………………………………………………………………………36

4.14 Pițigoi mare (Parus major)……………………………………………………………………………………….38

4.17. Brumărița de pădure (Prunella modularis)…………………………………………………………………43

4.18.Codroș de pădure (Phoenicurus phoenicurus)……………………………………………………………..45

4.19.Mierla (Turdus merula)…………………………………………………………………………………………….46

4.20.Mierla cîntătoare (Turdus philomelos)………………………………………………………………………..47

4.21.Cojoaica de pădure (Certhia familiaris)………………………………………………………………………50

5.REZULTATE ALE INVESTIGAȚIILOR PROPRII :PARTICULARITĂȚILE ECOLOGICE ȘI ETOLOGICE

ALE REPRODUCERII (pe exemplul fam. Sylviidae)……………………………………………………..50

5.1. Selectarea și marcarea teritoriului de cuibărire……………………………………………………………….50

5.2 Hrănirea puilor și comportamentul parental……………………………………………..…….55

CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………………………….57

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………59

INTRODUCERE

Studierea și protecția biodiversității sunt unele din principalele și actualele direcții fundamentale de cercetare din domeniu. Cercetarea detaliată a faunei este extrem de importantă pentru o mai bună cunoaștere a legităților dinamicii efectivelor, structurii populației, mecanismului proceselor de adaptare. Într-un mediu ce se află în continuă schimbare, capacitatea de adaptare este una din însușirile primordiale a organismelor vii.

În acest context, un rol deosebit îl au păsările care, în funcție de diversitate, efectiv și caracterul distribuției în diverse ecosisteme ale republicii, exercită anumite funcții în cadrul diferitelor relații ce s-au stabilit pe parcursul evoluției. Dintre păsări, cele mai variate și mai numeroase sînt Paseriformele, care constituie peste 50 la sută din diversitatea specifică a ornitofaunei autohtone.

Chiar dacă mulți cercetători au abordat acest subiect sub diferite aspecte, până în prezent direcția dată de studio – cea ornitologică -, rămâne a fi actuală.

Strategiile de adaptare comportamentală la condițiile oferite de biotopurile naturale fragmentate și cele recreative sunt vitale pentru toate speciile de păsări, inclusiv pentru ordinul Passeriformes.

În scopul monitorizării stării de fapt a ecosistemelor silvice este necesară și studierea păsărilor dendrofile, care constituie un element al ciclului de viață, alături de alte viețuitoare. Aceste specii de păsări sunt una dintre verigile piramidei trofice, cu importanță deosebită în elucidarea relațiilor interspecifice din ecosistemele silvice.

Anterior studiul Paseriformelor din ecosistemele naturale și antropizate ale Moldovei, s-a efectuat sumar și sporadic.

Lucrarea dată vine să completeze substanțial cercetările anterioare, accentuând, încă o dată, necesitatea protejării habitatelor, dar și a continuării studierii diferitor grupe de fauna.

Cercetarea aprofundată a speciilor de păsări existente în Moldova va permite acumularea cunoștințelor necesare menținerii funcționalității diferitor ecosisteme.

Scopul constă în elaborarea unui sistem de cunoștințe despre biologia Paseriformelor silvice în vederea utilizării lui în sistemul preuniversitar de instruire și de educație ecologică a tinerei generații.

Obiective:

Evaluarea diversității specifice a ordinul Passeriformes în ecosistemele studiate;

Identificarea habitatelor de cuibărit ale ordinul Passeriformes pe teritoriul Republicii Moldova;

Elucidarea particularităților biologice și ecologice ale ordinul Passeriformes în perioada de reproducere;

Identificarea distribuției și densității ordinului Passseriformes în funcție de tipul habitatului;

Sinteza și analiza datelor științifice în vederea utilizării lor în procesul instructiv-educativ.

1. METODE DE CERCETARE

Observațiile realizate în perimetrul staționarelor stabilite au început în primăvara anului 2009 și au continuat până în toamna anului 2013. Au fost cercetate particularitățile fenologice, fiind urmărite și aspectele legate de cuibărit, hrănire și de influență a impactului antropic asupra răspândirii cantitative și calitative la speciile studiate. Observațiile referitoare la aspectele etologice în perioada de cuibărire și componența hranei s-au desfășurat în zonele periferice verzi și parcurile orașului Chișinău. În general, pentru aspectele de dinamică, deplasările în teren s-au făcut de două-trei ori pe lună. Pentru observațiile etologice ieșirile în teren s-au efectuat în funcție de anotimp, în perioadele de cuibărit, prezența pe teren fiind de 1-2 zile pe săptămână. Observațiile s-au efectuat în orele de dimineața și de după-amiaza, când se înregistrează о activitate intensă а păsărilor, ținând cont de condițiile meteorologice ale zilei. Zilele cu precipitații, cu vânt puternic și vizibilitate redusă au fost evitate pentru estimările cantitative. În cazul studierii componenței hranei și a dezvoltării postembrionare a puilor, observațiile s-au efectuat zilnic.

În pornirea unui studiu ecologic, etologic sau de etologie ecologică, definirea locului unei specii în ecosistem, pentru а înțelege relațiile intra- și interspecifice, trebuie să plece de la cunoașterea întregului sub incidența tuturor factorilor biogeni sau abiogeni. Primul pas în descifrarea unei zoocenoze este cunoașterea соmponеțеi sale de ansamblu, dar și a locului ocupat, respectiv, rolului jucat de constituenții săi în acest întreg. Pentru а cunoaște, de exemplu, într-o comunitate de păsări, așezarea și importanța unei specii pe care urmează să о studiem trebuie, mai întâi, să cunoaștem spectrul faunistic căreia i se integrează.

Metodele de cercetare în ornitologie sunt deosebit de variate, din cadrul metodelor ecologice – care urmăresc viața păsărilor, locul și rolul lor în ecosistem, cele utilizate frecvent pentru realizarea acestui studiu, au fost:

Metoda transectelor constă în estimarea indivizilor văzuți și auziți de către observator care se deplasează cu viteză constantă. Metoda a fost folosită în timpul perioadei de reproducere a păsărilor, când permite estimarea numărului de perechi clocitoare într-un teritoriu.

Metoda estimării în puncte – utilizată la studierea frecvenței indivizilor uneia sau mai multor specii pe un anumit teren. În acest caz, numărul păsărilor nu se poate raporta la o anumită suprafață.

Metoda cartografică – considerată ca submetodă a metodei pătratelor. Este utilizată pentru găsirea cuiburilor și stabilirea numărului de perechi clocitoare. În interiorul unui pătrat sau realizat patru estimări. Locul fiecărui individ e trecut pe schiță. Prin suprapunerea celor patru schițe și marcarea cu ajutorul unui ac al punctelor în care au fost observate păsările se obține a cincea schiță. Luând cele patru puncte de observare se obține teritoriul în interiorul căruia, pe teren, poate fi găsit cuibul de păsări.

Înregistrarea fotografică – fixează în mod static un moment al fluxului de evenimente comportamentale; dispunerea mai multor imagini în ordinea desfășurării unui comportament poate reda sensul și forma generală a mișcării, fotografierea fixează, de asemenea, posturile adoptate de animal.

În scopul studierii eficiente a ordinului Passseriformes în ecosistemele naturale și antropizate și obținerea unor date veridice și detaliate toate observațiile s-au efectuat în cadrul staționarelor de studiu selectate, ele fiind amplasate în diferite zone reprezentative ale republicii cu intenția de a cuprinde întreg teritoriul și toate habitatele speciilor.

Codrii Centrali ocupă partea cea mai înaltă a Moldovei Centrale, care se deosebește prin structură geologică, relief, soluri, vegetație. Relieful include hârtoape sub formă de amfiteatru, înconjurați de versanți abrupți. Tot aici izvorăsc câteva râuri mici Ichel, Bâc etc. Vegetația silvică este reprezentată de păduri de foioase (de gorun, stejar și fag) de tipul pădurilor centraleuropene, care aici se află la limita de est a arealului. Predomină gorunetele și arboreturile din frasin, urmate de carpinete și stejărete. În componența subarboretului un grad mare de frecvență prezintă: cornul (Cornus mas), alunul (Corulus avellana), păducelul (Crataegus monogyna), dîrmoz (Viburnum lantana), sînger (Swida sanguinea), salba-moale (Euonymus europea). Componența floristică și structura învelișului ierbos depinde de consistența coronamentului și este bogat în specii central-europene și submediteraniene.

2. ISTORICUL CERCETĂRILOR ORNITOLOGICE ȘI CARACTERISTICA ECOSISTEMELOR

Prezentăm o succintă prezentare a cercetărilor ornitologice din Moldova de-a lungul timpului, la general, precum și a Passeriformes sylvice, în particular, analizând literatura de specialitate la nivel local și european. Descrierea s-a făcut în funcție de tematica cercetărilor: cercetări asupra biologiei reproducerii, observații ecologice, etologice etc., dar și în ordine cronologică, îmbinând aceste două metode de prezentare cu scopul de a avea un tablou general cât mai reprezentativ.

Pentru o mai bună înțelegere a contextului în care s-a desfășurat cercetarea noastră, am făcut și o prezentare a ecosistemelor de pe teritoriul republicii și caracteristice al ordinului Passeriformes sylvice.

2.1. Scurt istoric al cercetărilor ornitologice în Republica Moldova

Cele mai vechi informații ornitofaunistice pe teritoriul Moldovei datează din 1716, amintite în cartea “Descriptio Moldaviae” de Dimitrie Cantemir. Descriind animalele sălbatice și domestice, relatează și despre păsările de vânat .

În 1820, în prezentarea statistică a județelor Orhei, Hotin și Soroca sunt enumerate speciile de păsări comune pentru Moldova, de exemplu potârnichea, prepelița, lișița, există și date despre gâsca cenușie ce cuibărea în zona umedă a Răutului, locuri care rămân doar istorie.

A. Nordmann – celebru zoolog, unul din întemeietorii cercetării în domeniul științelor naturii, în lucrarea „Observations sur la faune pontique” (1840) descrie specii ca pelicanul, cormoranul, egreta mică și mare, țigănușul, lopătarul și unele specii de răpitoare prezente în zona de sud a țării .

În 1841, botanistul Ș. Tardent scrie un articol despre istoria naturală a Basarabiei, în care include și un număr de 157 de specii de păsări observate. Constantin Stamati (1854) acordă un interes deosebit specificului vânătoarei. În lucrările sale descrie abundența păsărilor de vânat din stepa Bugeacului (potârnichea, prepelița, dropia) și din lacurile și limanurile zonei de sud a Basarabiei (rațe, gâște, lebede, egrete) .

Primele studii științifice despre avifauna Basarabiei sunt efectuate de către B. Radakov , în perioada 1879-1881, când apar trei publicații:

– prima lucrare conține rezultatele cercetării păsărilor din zona Prutului mijlociu și inferior, descriind numărul de specii existente la momentul respectiv;

– cea de a doua lucrare se referă la ornitofauna județelor Dubăsari și Bender;

– a treia lucrare se ocupă de ornitofauna Dunării.

În 1912 Brauner publică un studiu mai amplu despre păsările folositoare și dăunătoare din Basarabia, incluzând și unele aspecte de ecologie . În perioada 1891-1905, A. Osterman realizează observații pe întreg teritoriul guberniei Basarabia, lucrarea care apare în 1912, reeditată 1914, avea titlul “Заметки о птицах Беcсарабии”. Între anii 1918 și 1940 apar mai multe date despre avifauna Moldovei în lucrările zoologilor români: V. Arventiev (1933), I. Simionescu (1938), G. Vasiliu (1940), dar puțin mai târziu și D. Linția publică o monografie în care avea incluse și specii din Basarabia (1946). În Republica Moldova după război primele publicații ornitologice sunt despre cuibăritul guguștiucului în sudul republicii și recensământul cuiburilor de barză, realizat de către Heer (1950). În 1954 N. Gladcov publică o lucrare despre speciile clocitoare de pe teritoriul Moldovei. D. Gauzchtein (1955-1959) studiază zona de Centru și de Sud a Moldovei, avifauna din bazinele râului Prut și fluviului Nistru, indicând speciile ce iernează și abundența lor . Din 1956 studii referitoare la avifauna Moldovei realizează cercetătorii din cadrul Laboratorului de Ornitologie al Academiei de Științe și de la Catedra de Zoologie a Universității de Stat din Moldova. Mai târziu I. Averin, I. Ganea, G. Uspenschii publică monografia “Păsările Moldovei” (1970,1971) în două volume, și o serie de lucrări cu privire la diferite grupuri ecologice de păsări.

Cercetări asupra avifaunei acvatice sunt realizate în 1965-1968 de I. Ganea publicând un șir de lucrări în care sunt descrise în mod deosebit speciile de vânat, abundența, numărul exemplarelor vânate și o analiză comparativă a efectivelor .

În anii 1967-1972 A. Munteanu a realizat câteva studii asupra avifaunei acvatice de vânat: „Ecologia și biologia rațelor de suprafață din Moldova”, „Aspecte ecologice ale anseriformelor din Moldova”, „Ecologia și particularități ale migrației păsărilor de apă”. Renumitul ornitolog Ganea I. împreună cu M. Litvac în 1976 publică o monografie despre păsări ca factor de reglare a insectelor dăunătoare .

Cercetătorii efectuiază o analiză calitativă a particularităților ecologice ale păsărilor insectivore, descriu importanța practică a acestora și punctează metodele de atragere a păsărilor în livezi și păduri. Tot în aceeași perioadă apar mai multe lucrări despre biologia, ecologia și importanța păsărilor pentru agricultură (de ex.Uspenschii G) .O serie de cercetări despre modificările produse în componența avifaunei sub influența antropică sunt publicate de N. Zubcov (1988); I. Ganea (1992). În 1989 ornitologii susnumiți realizează o lucrare despre păsările rare și amenințate cu dispariția unde sunt descrie cauzele dispariției unor specii și propuse unele recomandări de îmbunătățire a efectivelor acestora. În Republica Moldova studii despre ordinului Passeriformes sylvice au fost efectuate selectiv. Cea mai amplă descriere despre fenologia, distribuția și densitatea în diferite biotopuri pe teritoriul republicii, despre biologia cuibăritului, componența hranei adulților a fost realizată în monografia „Păsările Moldovei” . În anii 80 T. Kurganova realizează cercetări despre particularitățile ecologice ale speciilor de silvii în zona centrală, oferindu-ne date despre distribuția biotopică, comportamentul în timpul cuibăritului, componența hranei puilor.

Cîntecul reprezintă cel mai facil mod de a recunoaște în teren speciile. Repertoriul vocal se poate modifică în funcție de aria de răspândire zoogeografică și ne ajută ladiferențierea subspeciilor.

Studiind migrația păsărilor, putem delimita o gamă variată de subiecte de cercetare – deplasările pe distanțe mai scurte sau mai lungi, efectele dinamicii comunitare la păsări, optimizarea strategiilor lor migratoare – sunt doar unele dintre temele ce i-au preocupat pe oamenii de știință din toate timpurile.

N. Chernetsov (2002) realizează un studiu despre distribuția spațială a juvenililor, în perioada premigratorie și escalele din perioada migrației de toamnă în regiunea Kaliningrad prin metoda înregistrării distanțelor între locurile de capturare a păsărilor prelucrîndu-le după modelul de simulare a mișcărilor randomizate (simulation model assuming random movements). În timpul escalelor migratoare, păsările au rămas în aceleași teritorii, care sunt mai mici decât zona de

studiu, dar însă prea mari pentru a fi teritorii de cuibărit. Autorul sugerează că aceasta ar fi cauzată de diete diferite în timpul perioadelor de premigratorie și migratoare și de distribuția spațială a resurselor trofice.

Componența hranei și hrănirea puilor au constituit subiecte importante pentru mulți cercetători. Componența și intensitatea hrănirii puilor sunt esențiale în determinarea rolului speciilor insectivore în reglarea numerică a insectelor dăunătoare. Dieta este primordială în formarea țesutului adipos, a rezervelor energetice necesare ciclului vital.

2.3. Caracteristica Rezervației Codrii

Zona de studiu în cauză – Rezervația „Codrii” – prezintă un interes deosebit pentru cercetare dat fiind faptul că ea este parte componentă a Rețelei Ecologice Naturale (REN) atît de importanță europeană (teritoriul rezervației), cît și de importanță națională (lunca rîurilor Bîc și Botna și a afluenților lor). Rezervația „Codrii” este amplasată în partea centrală a Podișului Codrilor Centrali, în zonă de interferență a regiunilor geotectonice unde se evidențiază un spectru vast landșaftic, condiționat de procesele tectonice ale lanțului muntos carpatic și de alți factori naturali – climatici, hidrografici etc. Teritoriul dat este cuprins între altitudini cu valori maximale – 400–429 m și se caracterizează prin valori relativ mari ale energiei reliefului, ceea ce a dus la formarea unui relief deluros cu un înveliș forestier bogat. Un grad înalt de influență asupra reliefului îl au alunecările de teren și procesele erozionale, care se manifestă preponderent pe versanți. Densitatea fragmentării reliefului în zona Codrilor atinge valori de 2,8 km/km2. O particularitate caracteristică zonei este prezența unor așa complexe teritoriale naturale ca hîrtoapele, care ocupă 30–60 la sută din suprafață, ele fiind amplasate preponderent în partea centrală a Codrilor. La formarea lor au contribuit și condițiile hidrologice specifice din această zonă. Toți acești factori au dus la formarea cumpenei apelor (unde se înregistrează cea mai mare altitudine – 380 m) cu un spațiu îngust și cu versanți abrupți al căror grad de înclinație ajunge pînă la 40°. Cumpăna apelor în partea centrală a platoului este foarte îngustă – 150–100 m. Acest brîu deluros are o formă de amfiteatru, orientat spre nord-est, care, spre periferie, treptat trece în forme mai drepte – vîlcele și văi ale pîrăiașelor care sunt acoperite cu materialul rezultat în urma lunecărilor de teren. Formarea reliefului Rezervației „Codrii” este determinată de mișcările neotectonice care se manifestă prin ridicări de 8–10 mm pe an. Apariția complexului geografic din partea centrală a Codrilor se datorează interacțiunilor dintre specificul structurii geologice, al mișcărilor tectonice și caracterul diferențiat al proceselor externe de modelare pe fondul oscilațiilor climatice majore din Pleistocen. Anume în aceste condiții are loc și formarea anumitor depozite cuaternare.

Temperatura medie a aerului este pozitivă și oscilează în limitele de 9,2°C (în 2005) și 11,1°C. Regimul termic se caracterizează prin mari variații, în funcție de anotimp. În perioada rece a anului regimul termic este foarte instabil, influențat de masele de aer cu diferite însușiri fizice. Iarna cuprinde perioada cu temperaturi preponderent negative și începe odată cu invazia maselor de aer rece arctic, care duce la scăderea temperaturii sub 0°C. Cea mai rece lună a anului este luna ianuarie, cu valori medii diurne de -1,2°C și -7,4°C, (cea mai joasă temperatură a fost de -25,9°C în anul 2006, iar maxima termică 15,4°C a fost semnalată în 2007. Primăvara începe odată cu trecerea temperaturilor medii zilnice ale aerului peste 0°C și se termină odată cu trecerea acestora peste 15°C. Cea mai timpurie trecere spre primăvară a fost înregistrată la 13 ianuarie 2008, iar cea mai tîrzie – la 12 martie 2005. Primăvara durează în mediu 55–70 de zile, fiind uneori mai scurtă, cu durata de o lună și jumătate, alteori – mai îndelungată, cu o durată de peste trei luni (2008). În prima decadă a lunii martie solul se dezgheață pînă la 10 cm adîncime, la sfîrșitul lunii martie-începutul lunii aprilie media termică diurnă a aerului trece de 5°C. În această perioadă condițiile climaterice relativ favorabile stimulează inițierea activității amfibienilor. Temperatura medie diurnă în perioada de primăvară Vara este lungă, călduroasă și secetoasă – cu durata medie de 120–140 de zile. Cea mai caldă lună a anului este iulie, temperatura medie fiind de 20,5–24,5°C. Toamna începe odată cu trecerea temperaturilor medii zilnice sub 15°C (mijlocul lunii septembrie) și se termină odată cu trecerea acestora sub 0°C.

Precipitațiile atmosferice scăzute pe teritoriul republicii sunt condiționate preponderent de activitatea ciclonală. Repartiția precipitațiilor atmosferice poartă un caracter zonal, ce este modificat parțial de relief. Cele mai multe precipitații atmosferice cad în Podișul Codrilor 650–700 mm. Creșterea cantității acestora este determinată nu numai de altitudinea înaltă, dar și de prezența pădurilor. Cantitatea medie de precipitații pe teritoriul rezervației constituie 490–610 mm. În perioada caldă a anului cade cea mai mare cantitate de precipitații: predomină precipitațiile cu caracter torențial, însoțite adeseori de descărcări electrice și de căderi de grindină. În același timp perioada caldă a anului (aprilie–octombrie) se caracterizează printr-o insuficiență de precipitații atmosferice, ce duce la secete puternice. Așezarea fizico-geografică a rezervației este favorabilă creșterii și răspîndirii a peste 1000 de specii de plante, dintre care 30 de specii de licheni, 90 – de macromicete, 70 – de mușchi, 780 – de ecvizetacee, ferigi și plante vasculare. Acest număr reprezintă circa o jumătate din toată flora caracteristică Republicii Moldova.

Specificul condițiilor climatice, al reliefului și solului a dus la formarea unei vegetații bogate și variate. Pădurile de pe Podișul Codrilor reprezintă un masiv silvic mai compact, fiind aproape de tipul pădurilor de foioase din zona centrală a Europei. Suprafața de păduri naturale în Rezervația „Codrii” constituie 4666,6 ha; predomină gorunetele (1820 ha) și arboreturile din frasin (1843 ha). Suprafețe neînsemnate ocupă carpenetele – 458 ha și stejăretele – 395 ha. În această zonă sunt răspîndite făgetele în amestec cu Carpinus betulus, Fraxinus excelsior, Tilia tomentosa și Acer platanoides, stejăretele de gorun și carpen, stejăretele de stejar pedunculat cu carpen și gorunetele monodominante. Ca specii de amestec se întîlnesc Tilia cordata, Acer platanoides, Fraxinus excelsior și Cerasus avium.

Diversitatea specifică a lumii animale a fost condiționată de poziția Republicii Moldova la interferența a trei zone biogeografice (pădurile de foioase central-europene, silvostepa mediteraneană și stepa est-europeană), formînd zona de tranziție dintre elementele faunei de silvostepă europeană și ale faunei stepei asiatice continentale, palearctică și cosmopolită. Pe teritoriul interfluvial Nistru – Prut sunt situate limitele arealelor de vest sau de est ale multor specii de animale (inclusiv amfibieni), factor ce determină vulnerabilitatea lor.

Fauna rezervației reprezintă aproape în totalitate fauna pădurilor Europei Centrale și de Vest. Ecosistemele rezervației oferă condiții favorabile de viață și de reproducere pentru reprezentanți ai faunei Carpaților și ai celor din Balcani și Asia Mică, care întrunesc circa 52 de specii de mamifere, 151 de specii de păsări, 8 specii de reptile, 10 specii de amfibieni, peste 8000 de specii de insecte .

Cea mai numeroasă și mai diversificată grupă de vertebrate terestre o constituie păsările. Pe teritoriul rezervației ele sunt reprezentate de circa 151 de specii. Majoritatea speciilor populează biotopurile forestiere, cuibărind în arbori și arbuști, iar un număr mai mic de specii se întîlnesc și în spațiile deschise.

Cea mai mare parte de mamifere, 47 specii din cele 73 întîlnite în Republica Moldova , o constituie speciile ce viețuiesc în ecosistemelor silvice. Pe teritoriul rezervației se întîlnesc 52 specii de mamifere ce populează diverse habitate: acvatice, terestre și palustre. Unele specii de mamifere aparțin la categoria speciilor vulnerabile și necesită măsuri efective de protecție, așa precum pisica sălbatică, nictalul-gigantic ș.a.

3. DIVERSITATEA SPECIILOR SILVICE REPREZENTATIVE DE PASERIFORME

3.1. Speciilie familiilor reprezentative de Paseriforme

Ord. Passeriformes

Fam. Sylviidae

Silvie porumbacă, Sylvia nisoria

Silvie cu cap negru, Sylvia atricapilla

Silvie de zăvoi, Sylvia borin

Silvie de câmp,Sylvia communis

Silvie mică, Sylvia curruca

Pitulice fluierătoare, Phylloscopus trochilus

Pitulice mică, Phylloscopus collybita

Pitulice sfârâitoare, Phylloscopus sibilatrix

Familia Muscicapidae

Muscar negru, Ficedula hypoleuca

Muscar gulerat, Ficedula albicollis

Muscar mic, Ficedula parva

Muscar sur, Muscicapa striata

Familia Paridae

Pițigoi albastru, Parus caeruleus

Pițigoi mare, Parus major

Familia Alaudidae

Ciocîrlia de pădure, Lullula arborea

Familia Motacilidae

Fîsa de pădure, Anthus trivialis

Familia Prunelidae

Brumărița de pădure, Prunella modularis

Familia Turdidae

Codroș de pădure, Phoenicurus phoenicurus

Mierla, Turdus merula

Mierla cîntătoare, Turdus philomelos

Familia Certhidae

Cojoaica de pădure, Certhia familiaris

4. BIOLOGIA SPECIILOR SILVICE DE PASSERIFORME

4.1. Silvie porumbacă

Sylvia nisoria

Cuibărește în jumătatea estică a Europei, în regiuni deschise cu tufișuri, cu copaci izolați sau pâlcuri de arbori și tufișuri, în același habitat ca sfrânciocul roșiatic.

Adultul are striuri cenușii, fine, transversale pe partea ventrală (nu sunt întotdeauna ușor vizibile în teren) și ochi galben-deschiși.

Remigele terțiare, tectricele supralaare și supracodalele au vârfurile albicioase, iar coada destul de lungă are marginile albe. Juvenilii au ochi maro sau cenușii, au partea ventrală uniformă, cu striuri foarte vagi pe subcodale, asemănându-se cu silvia de zăvoi, dar sunt mai mari, cu coada mai lungă, iar remigele terțiare și tectricele supraalare mari au vârfuri albicioase.

Duce o viață ascunsă. Când se îndepărtează în zbor, poate fi confundată cu femela de sfrâncioc roșiatic, populând aceleași habitate, având dimensiuni și moduri de zbor similare, dar se recunoaște după coadă și după spatele mai cenușiu.

Strigăt aspru: „tcerrrr, tt-t”, încetinit spre final, destul de asemănător cu cel al unei vrăbii de casă furioasă. Cântec destul de asemănător cu al silviei de zăvoi, dar mai sonor, cu fraze mai scurte, cu un sunet aspru intercalat.

Poate fi confundat și cu cântecul silviei de câmp. Adeseori, poate cânta într-un zbor asemănător cu al silviei de câmp. Oaspete de vară (OV).

Pasare de talie mica, avind corpul alungit, dar robust.Penajul pe partea superioară a corpului – este cenușiu,cu aripile si coada mai inchise,brune. Capul cenușiu pronuntat, cu penele de pe frunte si de pe crestet infoiate in stare de deranj, alcătuind un mot caracteristic de forma unei caciulite. Se deosebeste de alte silvii dupa desenul pestrit, porumbac de pe partea ventrală a corpului.

Specie raspindita in Eurasia, lipsind in zonele occidentale ale Europei.In Republica Moldova se întilnesc in zonele împadurite.

Vietuieste in zonele cu tufărisuri si lăstărișuri, pîlcuri de tufari adiacente poienelor si in parchete.

Sosește in luna aprilie. Incepe să cuibarească în prima decadă a lunii mai. Cuibul, construit din fibre fine de vegetația ierboasă, este captușit pe dinăuntru cu păr de mamifere.El este amplasat la o inălțime mică de la sol, in vegetația deasă. Arboricolă sau cățărâtoare. Ponta depusa in jumatatea a doua a lunii mai, consta din 4-6 oua albii,ornate cu puncte si pete răzlete sau concentrate in rozeta de culoare surie sau albastrie. Clocesc ambii parinți în egală masura timp de 15-16 zile.Puii părăsesc cuibul la 12-13 zile dupa eclozare.Anual cresc 2 generații. Hrana costa din nevertebrate, pomusoare și semințe. Din nevertebrate folosite ca hrană, pe primul loc se situeaza insectele: greierii, lăcustele, trombarii, ploșnitele. In septembrie migează spre ținuturile sudice la iernat.

Intrucit circa 90% din nevertebrate consumate reprezintă insecte fitofage, periculoase silviculturii si agriculturii, aceasta specie joacă un rol important în ecosistemele naturale si antropizate.

Specie cu efectiv moderat in republica, estimat in condiții optime de viața la 2-4 perechi /10 ha (Rezervația Codrii). Diminuarea numărului de indivizi este determinată de defrișările silvice, degradările generale ale habitatelor.

4.2. Silvie cap negru

Sylvia atricapilla

Particularități morfologice distinctive. Specie clocitoare comună în păduri cu subarboret bogat, în parcuri și grădini, în regiunea mediteraneană și în vegetația de maquis, iar în N Europei și în pădurile de conifere cu luminișuri. Dimensiuni medii, partea dorsală cenușie.

Masculul are creștet negru (Fig. 1), iar la femelă și juvenili, maro-roșcat (la juvenilii masculi, toamna, pot apărea pene negre printre cele maro-roșcate). Poate fi văzută mai ușor decât silvia de zăvoi (mai sperioasă și mai prudentă), deși duce o viață destul de ascunsă în desișuri. Rezistentă, poate supraviețui unor perioade reci. Deși insectivoră, consumă și fructe sălbatice.

De obicei, cântă dintr-un loc ascuns. Cântec asemănător cu al silviei de zăvoi, cu fraze mai scurte, începând cu un gângurit clipocit; devine clar și puternic, cu fluierături melancolice. Rar, are un cântec foarte imitativ.

Strigăt scurt și puternic, „tec”. Strigăt de alarmă: o serie de note puternice, joase și rapide, ca un plescăit de limbă, „tcec-tcec-tcec…”. Oaspete de vară.

Particularități ale biologiei. Pasăre de dimensiuni mici, având corp alungit și zvelt. Cu excepția capului, ambele sexe au un penaj complet sur, de nuanță măslinie pe partea superioară și mai albicioasă pe partea inferioară. Poate fi ușor identificată după „căciulită" neagră de pe cap a masculului și cea brunie a femelei.Prezintă un areal extins în Europa, pe insulele Atlanticului oriental și în Africa (regiunile de nord). în Moldova este răspândită pe întreg teritoriul ei.

Populează păduri de foioase sau plantațiile de conifere ! cu subarboret bogat, fâșii forestiere de protecție, câmpuri agricole cu sectoare de tufărișuri și terenuri accidentate necultivate, parcuri, livezi etc.

Fig. 1. Silvie cu cap negru (masculul), Sylvia atricapilla

Apare primăvara, în aprilie, mai întâi masculii, apoi femelele. Sosirea masculilor poate fi ușor depistată după cântecul lor răsunător și prelung ce se aude din vegetația arboricolă sau arbustivă. Cuibul, construit în luna mai de ambii părinți, este amplasat pe arbori și arbuști. El constă din fire subțiri de vegetație uscată, căptușit cu frunze și puf vegetal. Ponta este alcătuită din 4-6 ouă gălbui sau verzui-alburii, cu puncte mai întunecate. Femela depune anual 2 ponte: prima – în mai, a doua – în iunie. Ouăle sunt clocite alternativ de ambele păsări timp de 11-12 zile. Puii părăsesc cuibul după 12-14 zile de îngrijire. Specie cu nutriție mixtă: în perioada reproducerii este preponderent in sectivoră, toamna și iarna frugivoră (consumă pomușoare și fructe). Sectoarele preferate de colectare a hranei sunt etajele inferioare și medii ale tufișurilor pădurilor. Hrănindu-se în perioada caldă a anului cu un număr impresionant de nevertebrate fitofage, silvia-cap- negru contribuie la reglarea efectivului de vătămători ai ecosistemelor naturale și artificiale. Având importantă pozitivă evidentă în natură și pentru om, trebuie neapărat ocrotită. Specie al cărei efectiv depinde de prezența habitatelor silvice optime pentru cuibărit. Astfel, în Codrii Centrali unde există suficiente habitate de nidificare, densitatea ei ajunge la 6-8 perechi/ha.

4.3.Silvie de zăvoi

Sylvia borin

Particularități morfologice distinctive. Specie clocitoare comună în păduri rare cu subarboret bogat, zăvoaie, parcuri și grădini întinse cu tufișuri dese. Partea dorsală gri-maronie, cu nuanță măslinie, iar cea ventrală gri-albicioasă; picioare maro-cenușii.

Nu are semne distinctive nete și poate fi confundată ușor cu mai multe specii: frunzărița cenușie, juvenilul de silvie porumbacă, lăcarul de mlaștină și frunzărița mică. Din profil, capul rotunjit, cioc cenușiu, scurt și destul de masiv, nu are sprânceană. Uneori, părțile laterale ale gâtului și ceafa sunt ușor cenușii. Ascunsă în frunziș chiar și atunci când cântă.

Cântec clar, ca un gângurit melodios, asemănător cu al silviei cu cap negru, dar cu fraze mai lungi, lipsit de notele finale clare; uneori, coboară într-un scârțâit unduios. Strigăt de alarmă aspru, ușor nazal, repetat încontinuu, „cec-cec-cec”. Oaspete de vară.

Particularități ale biologiei. De dimensiuni similare cu cele ale unei vrăbii. Pe partea dorsală a corpului – brună-măslinie, cu aripile și coada mai întunecate. Pe cea ventrală are o tentă mai deschisă, roz-albie, cu părțile ale corpului puțin mai întu necate – măslinii-cenușii. Coloritul celor două sexe este identic.

Arealul speciei cuprinde Europa și Asia (regiunile centrale și cele occidentale). In Moldova se întâlnește în pădurile insulare din zona de nord și cele întinse din Codrii Centrali, în pădurile de luncă. Cuibărește în tufișurile și subarboretul din liziere, în vecinătatea poienelor, a luncilor râurilor și în parcurile din localități. Preferă, cu precădere, regiunile mlăștinoase și luncile cu vegetație abundenta. Apare în țară pe la mijlocul lunii aprilie. Este o specie ce preferă mai mult habitatele silvice decât silvia porumbaca. Masculii, printr-un cântec caracteristic, își anunță ceilalți vecini despre marcarea teritoriului de cuibărire și, totodată, ademenește femela. Cuibul este amplasat în tufari și în vegetația bogata, la o înălțime de circa 0,4 m de la sol. Ponta completă este alcătui tă din 4-5 ouă brune-gălbui sau surii, cu pete mărunte mai întunecate. Clocesc ambii părinți, în decurs de 11-12 zile. Puii părăsesc cuibul după 10 zile de îngrijire. Prima generație este semnalată pe la începutul lunii iunie. Specia respectivă poate avea și două generații pe an. Se hrănește cu hrană de origine animală, cât și vegetală. Primăvara și vara consumă diverse insecte fitofage, toamna – pomușoare și fructe, în august-octombrie migrează în Africa tropicală, unde iernează. Specie folositoare, care contribuie la reglarea efectivului de nevertebrate fitofage. Densitatea speciei nu depășește 0,5-1,2 perechi / 10 ha. Descreșterea efectivului este cauzată de degradarea habitatelor.

4.4.Silvie de cîmp

Sylvia communis

Particularități morfologice distinctive. Specie comună în mărăcinișuri și tufișuri din zone deschise, inclusiv, terenuri cultivate. Preferă terenuri mai deschise decât silvia mică. Gâtul alb, pieptul bej-cafeniu (la masculul adult, ușor roz), capul maro-cenușiu (mai cenușiu la mascul), fața supraalară maro-roșcată și coada lungă, cu rectricele marginale mai albicioase. Se deosebește de silvia mică prin picioare mai deschise și coloritul feței supraalare. Iris gri-maroniu spre ocru. O urmă de cerc alb periorbital. Foarte activă, mișcându-se încontinuu prin tufișuri. Strigăt aspru, nazal, „uet, uet, uet”. Strigăt de alarmă aspru, prelung, „tceerrr”. Masculii cântă din vârful unui tufiș sau de pe un fir de telegraf. Cântec rapid și destul de scurt, cu fraze sacadate, destul de aspru, „ciac-a-ro-ce, ciac-a-ro”.

Din când în când, se ridică într-un zbor vertical prelung, cu bătăi rare de aripi, cântând. Oaspete de vară.

Particularități ale biologiei. Pasăre de dimensiuni mici. Penajul pe spate, pe partea superioară a cozii și pe aripi -sur-castaniu; pe cap – sur evident. Partea inferioară a corpului este mai deschisă; gâtul și gușa de un alb imaculat, restul – alb-rozoviu, pe la flancuri nuanțat cu roz. Pe deasupra ochilor o „sprânceană" albicioasă puțin reliefată. Femela se deosebește de mascul prin coloritul mai opac pe trunchi și brun al capului. Arealul speciei cuprinde Europa, Africa de Nord și Asia (regiunile vestice). În Moldova cuibărește în zonele silvice, de câmpie și în cele din lunca Nistrului și Prutului. Toamna, în septembrie, migrează la iernat în Africa și Arabia. Populează pădurile întinse și insulare, pâlcurile de arbori și arbuști pe câmpurile agricole, tufișurile arboricole de-a lungul drumurilor, întâlnindu-se și în parcurile și livezile cu vegetație abundentă. Apare în țară în prima decadă a lunii aprilie. Deoarece masculii sosesc primii, ei încep a construi cuibul, acesta fiind finisat apoi de femelă. El este căptușit pe dinăuntru cu „puful" inflorescențelor unor plante. Cuibul este amplasat în tufarii și în vegetația ierboasă deasă, din liziere. Ponta constă din 4-5 ouă. Clocesc ambii părinți, în de curs de 11-13 zile. Puii sunt îngrijiți circa 12 zile de la eclozare. La sfârșitul lunii mai-începutul lunii iunie pot fi întâlniți pui din prima generație. Anual cresc două gene rații. Se hrănește preponderent cu insecte, care sunt vânate nu numai în habitatele arboricole și arbustive, dar și pe terenurile adiacente deschise. Pasare cu rol important în distrugerea multor vătămători periculoși ai pădurilor și câmpurilor agricole. Efectiv variabil, estimat în habitatele optime din Codrii Centrali la 6-8 perechi / 10 ha. In sudul republicii efectivul descrește (2-3 perechi10 ha), din cauza insuficienței habitatelor de nidificare caracteristice. Diminuarea numărului de indivizi este cauzată de degradarea habitatelor.

Fig. 2. Silvie de zăvoi (Sylvia borin) (sus) și Silvia de cîmp (Sylvia communis)

4.5.Silvie mică

Sylvia curruca

Particularități morfologice distinctive. Specie clocitoare destul de comună în tufișuri dese, garduri vii din grădini, crânguri tinere. Spre deosebire de silvia de câmp, este puțin mai mică, are coada mai scurtă, partea dorsală maro-cenușie, iar penele auriculare gri-închis (Fig. 2).

Fața supraalară gri uniformă, lipsind marginile ruginii de la silvia de câmp. Partea ventrală mai deschisă, aproape albă, cu urme ocru pe flancuri. Iris gri, picioare gri-închise. Rămâne bine ascunsă. Strigăt scurt, ca un plescăit de limbă, „tac-tac”. În timpul migrației, când numeroase păsări trec prin SE Europei (spre Asia Mică) se aude și un alt strigăt, aspru și certăreț, ca de pițigoi albastru, „cei-di-di-di”. Cântă dintr-un loc ascuns; cântec alcătuit din două părți: un ciripit scurt și înăbușit, urmat de o serie sonoră și rapidă de triluri clare identice, „tilililililili…”. . Oaspete de vară.

Particularități ale biologiei. Este o specie de talie mică. Partea inferioară – albi- cioasă, cea superioară – surie-bru-nie. Drept semn cromatic caracteristic speciei servesc cele două dungi negre de pe părțile latera le ale capului, care încep de la baza ciocului, continuă peste ochi și parțial pe obraji. Populează Europa, exceptând regiunile extrem-nordice și sud-vestice, precum și Asia, până în zona centrală. în Moldova este răspândită pe întreg teritoriul ei. Este prezentă în rariștile de pădure, pe pante, văi și în lunci cu subarboret bogat, în lizierele cu tufărișuri, în livezi, parcuri. Sosește în țară în a doua decadă a lunii aprilie.

După marcarea teritoriului, masculul atrage femela prin cântec; la apariția acesteia el își demonstrează comportamentul nupțial caracteristic. Urmărind-o în zbor, îi iese în întâmpinare pe o traiectorie în zigzag, înfoindu-și penajul și ridicând coada în poziție verticală, vibrează frenetic. Cuibărește la începutui lunii mai. Cuibul este amplasat pe crenguțele tufarilor, la o înălțime de 0,2-1,2 m de la sol. El reprezintă o cupă relativ adâncă, alcătuită din fire subțiri de vegetație uscată. In prima decadă a lunii mai femela depune 4-6 ouă albe, ornate cu punctulețe întunecate. Ponta este clocită doar de femelă timp de 11-12 zile. Fiind hrăniți de ambii părinți, puii părăsesc cuibul după 10-12 zile de îngrijire.

Primii puipotfiobservațidejaîn ultima decadă a lunii mai. Anual silvia mică are două ponte. Primăvara și vara consumă insecte, însă la sfârșitul verii și toamna se hrănește cu semințe și pomușoare. Ca și celelalte silviide este o specie folositoare, reglând efectivul multor insecte fitofage din ecosistemele din care face parte. Densitatea speciei nu depășește 0,1-0,5 perechi /10 ha, aflându-se în descreștere. Cauzele principale ce provoacă diminuarea numărului de indivizi sunt: reducerea habitatelor caracteristice de cuibărire în urma activităților agricole, a pășuna-tului, distrugerea cuiburilor de către corvide (gaițe, coțofane) sau veverițe.

4.6.Pitulice fluierătoare

Phylloscopus trochilus

Particularități morfologice distinctive. Oaspete de vară comun în păduri de foioase și mixte, cu subarboret, din zona de câmpie până în cele montane; la noi, cuibărește mai ales în molidișuri montane.

Partea dorsală gri-verzuie, uniformă. Pe piept, nuanță gălbuie. Juvenilul are partea ventrală de un galben destul de intens (Fig. 2).

Populațiile din N și NE au un colorit mai maro-cenușiu. Spre deosebire de pitulicea mică, coloritul mai puțin maroniu, sprânceana mai evidentă și o linie mai închisă peste ochi, picioare mai deschise (unii indivizi au picioare maro-închise).

Foarte activă și agitată, ca și toate pitulicile; se mișcă încontinuu prin coroana arborilor, căutând insecte. Strigăt de chemare și strigăt de alarmă slabe și moi, „uuf”.

Cântec ușor melancolic, dar plăcut, începând cu câteva note înalte și clare, fluierate lent („fit-fit-fit”), urcând și coborând, pierzându-se languros, reluate iar și iar. OV.

Particularități ale biologiei. Este puțin mai mare decît pitulicea mică. Partea dorsală sură- albicioasă –gălbuie. Gîtul si pieptul mai deschise,cu striuri galbene – aurii.

Arealul speciilor cuprinde regiunile centrale si nordice ale Europei.In Moldova este răspindita în ecosistemele silvice.

Populează lizierele, pîlcurile de tufărișuri, pădurile discontinui, insulare, bogate în subarboret și vegetația ierboasă, pe alocuri se întilneste in parcuri si grădini publice.

Sosește in luna aprilie. Masculul protejează teritoriul si atrage femela printrun fluier sonor scurt, de unde ia si provenit denumirea de pitulice fluierătoare.

Cuibul sferic este împletit cu iscusința din ierburi, captușit ăîn interior cu pene si puf. Amplasat pe sol , este bine camuflat în lizieră sau printre ierburi si tufar. In mai femela depune 4-8 ouă, pe care le clocesc 12-14 zile.

Puii sunt îngrijiti de ambii parinți 11-15 zile de la eclozare.Anual depune 1-2 ponte. Se hrănește cu nevertebrate,in special cu insecte cu larve si ouăle lor

Reglează efectivul multor nevertebrate fitofage neaccesibile pentru alte pasări în pădurile si parcurile republicii. Specie cu efectiv redus. Densitatea speciei nu depășește 0,1-0,5 perechi /10 ha, aflându-se în descreștere.

Fig. 3. Silvie mică (Sylvia curruca) (sus), Pitulice fluierătoare (Phylloscopus trochilus)

4.7.Pitulice mică

Phylloscopus collybita

Particularități morfologice distinctive. Specie clocitoare comună în parcuri și păduri întinse, păduri cu subarboret, iar în Pen. Scandinavă și în păduri de molid.Spre deosebire de pitulicea fluierătoare, puțin mai mică, partea dorsală măslinie cu o nuanță maro-cenușie, capul și pieptul mai deschise, sprânceană mai scurtă și mai ștearsă, cioc mai subțire și mai întunecat, picioare maro-cenușii sau negricioase (Fig. 4). Spre deosebire de pitulicea fluierătoare, își îndoaie coada în jos în mod repetat când umblă pe crengi. Rasa siberiană tristis apare rar, dar regulat toamna, în V Europei; are sprânceana, gușa și pieptul crem-maronii sau ocru și nu galben; pe aripă, o bandă galbenă, iar subalarele sunt galbene; partea dorsală maro-cenușie, cu o nuanță verzuie pe spate, târtiță, marginea aripii și coadă. Strigăt asemănător cu al pitulicii fluierătoare, dar nu atât de clar bisilabic, cu silabă prelungită mai mult de secundă, puțin mai puternic, nu atât de slab și moale, „uiiit". (Populațiile siberiene au strigăt monosilabic, liniar, „iip”.)

Cântec alcătuit dintr-o serie de note scurte, sacadate, în alternanță bisilabică, „cif-ciaf, cif-ciaf, cif-ciaf…”; când este agitată, între două serii apare intercalat un tril, „pir, pir”. OV

Particularități ale biologiei. Este una dintre cele mai mici specii întâlnite pe plaiul nostru. în perioada nupțială indivizii au partea superioară a corpului verzuie-măslinie; capul, aripile și coada puțin mai închise. Pieptul, gâtul și flancurile sunt de nuanță gălbuie-sulfurie; restul părții inferioare a corpului este albicios.

Cuibărește în Eurasia și Africa. în Moldova este răspândită în păduri. Preferă zonele împădurite, de câmpie și cele colinare. Cuibărește în sectoarele împădurite, cu înveliș arbustiv și ierbos bogat. Este întâlnită și în livezile bătrâne adiacente pădurilor sau în desișurile de subarboret din preajma localităților. Sosește primăvară la sfârșitul Iunii martie-începutul lunii aprilie, Primii sosesc masculii. Cuibărește pe sol, de regulă în lizieră, tufișuri sau printre ramurile căzute. Cuibul de aspect globular, cu intrare laterală constă din frunze, filamen te subțiri, ierboase și rădăcinuțe. In interior este căptușit cu pene și puf de pasăre. Ponta completă, de pusă în mai, constă din 5-7ouă albe punctate. Anual apar două generații. In septembrie-octombrie migrează. Consumă un număr mare de vătămători periculoși ai silviculturii, cum sunt omizile cotaru lui-de-stejar, gândacii-tăietori-de- frunze etc. Specie silvicolă care consumă mulți vatămători periculoși, contribuind în mod eficient la menținerea echi librului ecologic al ecosistemelor silvice.

Pasăre cu efectiv relativ mare în Codrii Centrali, cu densitatea de 10-13perechi /10 ha. Printre factorii limitativi sunt atestați distrugerea habitatelor de cuibărire și micșorarea resurselor nutritive în urma poluărilor cu chimicale.

4.8.Pitulice sfîrîitoare

Phylloscopus sibilatrix

Particularități morfologice distinctive. Specie destul de comună în păduri de foioase sau mixte, cu copaci înalți, cu subarboret sărac sau chiar absent, în parcuri întinse. Partea dorsală verde-gălbui intens, gușa, gâtul și pieptul galben-lămâi, abdomen alb strălucitor. Sprânceană galbenă evidențiată și de linia negricioasă de peste ochi. Aripi lungi și ascuțite, coada pare scurtă (Fig. 4). Cântec tipic, alcătuit dintr-o serie accelerată de note, încheiată cu un tril metalic (ca al unei monede rostogolite pe o dală de marmură): „tin, tin, tin…, tvirrrrrrr”. Cântă și în timpul unui zbor scurt, orizontal printre arbori, cu un tril final, la aterizare. Are și un cântec melancolic, tărăgănat, crescând în intensitate, „diu-diu-diu-diu”. De obicei, atunci când emite trilul final, se îndreaptă spre creanga pe care se va opri. Strigăt de chemare ascuțit, „țiip”, iar cel de alarmă, „diiu”. OV

Particularități ale biologiei. Pasăre de dimensiuni mici, formă alungită și elegantă. Partea superioară a corpului este gălbuie-verzuie. Specia poate fi ușor recunoscută după „sprânceana" galbenă, strălucitoare, caracteristică. Partea inferioară a corpului- albă, numai gușa, gâtul și pieptul suntgalbene-sulfurii.
Arealul speciei cuprinde Eurasia (cu excepția zonelor sudice și nordice ale Europei) și Africa de Nord. în Moldova este răspândită în pădurile insulare din raioanele de nord, în Codrii Centrali și în lunca fi. Nistru și r. Prut. Preferă pădurile de foioase cu subarboret și înveliș ierbos bogat. Alege sectoarele umbroase, cu umiditate moderată și strat gros al lizierei, cu condiții optime amplasării și amenajării cuibului. Sosește primăvara la sfârșitul lunii aprilie. In mai, după împerechere, începe reproducerea. Femela construiește cuibul, care este amplasat pe sol, la baza unui tufar ierbos, sub o rădăcină sporogenă, deasupra solului sau pe o ramură căzută.

Inițial este construit acoperișul, de formă bombată. La exterior din frunze și fire de iarbă, în interior este căptușit cu materiale mai fine mușchi, licheni și păr de mamifere

Fig. 4. Pitulice mică (Phylloscopus collybita) (sus); Pitulice sfîrîitoare (Phylloscopus sibilatrix)

Ponta, depusă pe la mijlocul lunii mai, constă din 5-7 ouă albicioase, cu puncte întunecate. Ele sunt clocite de femelă timp de 12-14 zile. După eclozare, puii sunt îngrijiți 13-15 zile de ambii părinți. Anual femela depune 1-2 ponte. Pitulicea sfârâitoare își caută hrana în coroana arborilor. Rația nutritivă constă din ouă, larve și insecte adulte – diptere, lepidoptere, coleoptere mici și păianjeni. Spre toamnă consumă unele fructe și pomușoare. La sfârșitul luniiseptembrie până la mijlocul lui octombrie migrează în ținuturile sudice la iernat. Fiind o specie comună în pădurile noastre și consumând un număr considerabil de nevertebrate fitofage, joacă un rol important în protecția ecosistemlor silvice. Speciecu efectiv moderat, constant, estimat la 8-12 perechi /10 ha. Reducerea numărului de indivizi este influențată de reducerea habitatelor de cuibărire caracteristice.

Familia Muscicapidae

(Muscarii)

4.9.Muscar negru

Ficedula hypoleuca

Particularități morfologice distinctive. Specie clocitoare comună în păduri de foioase și mixte, pâlcuri de arbori, în parcuri și grădini (foarte rar în România) în scorburi și în cuiburi artificiale. Nu este la fel de specializat în prinderea insectelor ca muscarul sur.

Când stă la pândă pe suporturi înalte, își ridică ușor aripile și coada. Masculii au penaj negru și alb, deși există și indivizi (mai ales, în E Europei, rareori spre vest) care sunt mai maronii, dar întotdeauna au o pată albă pe frunte (lipsește la femelă).

Femela cenușie-cafenie se deosebește greu de cea de muscar gulerat (vezi mai jos). Cântec destul de puternic, vioi și ritmat, „sii țivrii- țivrii-țivrii iu-lii țiplii-țiplii-țiplii-țiplii”. Strigăt de alarmă scurt, metalic, persistent: „pit, pit, pit”. Un alt strigăt, ca un plescăit ușor de limbă, „tet”. OV

Particularități ale biologiei. Pasăre de dimensiuni puțin mai mici decât o vrabie. Masculul are partea superioară a corpului neagră-catifelată, cu o dungă lată albă pe aripi și cu o pată albă pe frunte, iar partea inferioară albă. Coada complet neagră. Femela prezintă o nuanță cafenie pe partea superioară, fără pată albă pe frunte. Arealul speciei cuprinde zonele de pădure și de silvostepă aproape din întreaga Europă și din Siberia de Vest, precum și din Africa de Nord-Vest. în Moldova se întâlnește pe teritorii împădurite. .

Populează pădurile luminoase cu arbori seculari, scor-buroși, perdele forestiere, parcurile din orașe, instalându-se în scorburi artificiale. Sosește la noi în aprilie, masculii cu câteva zile înaintea femelelor. După sosire, masculii se instalează în apropierea vreunei scorburi vechi de ciocănitori, protejând-o de alți masculi. Peste câteva zile femela se alătură masculului, începând amenajarea cuibului. El este confecționat din fire de iarbă uscată, fibre de scoarță, căptușitîn interior cu frunze și tulpinițe uscate. Acesta este finisat în 3-10 zile. Femela începe să depună 5-7 ouă de culoare albastră-deschis. Pe la sfârșitul lunii iunie este depusă a doua pontă. Clocește doar femela; masculul în acest timp păzește cuibul și, uneori, hrănește femela. Puii părăsesc cuibul ia 13-18 zile după eclozare. Ambii părinți hrănesc puii, efectuând naveta de circa 400-500 de ori pe zi. Treptat se îndepărtează de cuib. Pe la sfârșitul lunii iunie pot fi întâlni te grupuri familiale migrând. Muscarul negru consumă himenoptere (larve ale viespilor-ferăstrău), diptere, coleoptere, lepidoptere (omizi), precum și păianjeni. Este una dintre cele mai importante specii de păsări, care protejează pădurea de insecte dăunătoare. In secolul trecut muscarul negru era o specie comună pe teritoriul Moldovei, apoi efectivul a început să scadă.

4.10.Muscar gulerat

Ficedula albicollis

Particularități morfologice distinctive. Specie clocitoare destul de comună în centrul și SE Europei, în păduri de foioase, grădini și parcuri. Spre deosebire de cel de muscar negru, masculul are un guler alb, o pată albă mai lată pe frunte, evident mai mult alb pe aripi, iar târtița alb-cenușie (Fig. 5). Pe teren, în condiții favorabile, femela se recunoaște de cea de muscar negru după partea dorsală mai cenușie, mai mult alb pe aripa strânsă (o pată albă și la baza remigelor primare; la cea de muscar negru, pe remigele primare, nu există alb sau apare doar o urmă alb-crem). Cântecul nu seamănă cu al muscarului negru, fiind alcătuit din note prelungi și subțiri, ca și când ar fi inspirate și expirate. Strigăt de alarmă, puternic, repetat și persistent: „iip”. Emite și un strigăt, ca un plescăit ușor de limbă. OV

Particularități ale biologiei. Pasăre de talie mică, asemănătoare ca aspect cu muscarul negru. Semne distinctive: penajul negru al spinării este delimitat de cel de pe cap printr-un guler alb, iar petele de pe frunte și de pe aripi sunt mai mari. Femela muscarului-gulerat se aseamănă cu cea a muscarului negru, însă are culoare mai deschisă și o pată albă pe frunte. Este răspândit în sudul Europei Centrale și parțial în sudul Europei de Est, în Asia. In Moldova se întâlnește în păduri. Populează preponderant pădurile de foioase, cu arbori înalți și etajul de arbuști bine dezvoltat, unde sunt multe scorburi, adincituri si alte locuri potrivite pentru amplasarea cuiburilor. In regiunile de cuibărit, primii sosesc masculii, iar după 3-5 zile apar și femelele. Cântecul melodios al masculilor poate fi auzit imediat după sosirea păsărilor în sectoarele de cuibărit. In aprilie începe construcția cuiburilor, acestea fiind amplasate în scorburi sau în golurile de sub scoarță și în alte locuri dosite. El este confecționat din frunze uscate, fire de iarbă și puf. Femela depune ouăle în luna mai. Puii eclozați sunt hrăniți de ambii părinți. In primele zile după eclozare masculul și femela le aduc hrană constituită preponderent din omizi de lepidoptere și muște. Frecvența de hrănire a puilor variază între 250 și 350 de ori pe zi. Când puii încep să zboare de la

Fig. 5. Muscar gulerat (Ficedula albicollis): femela, ponta completă

începutul lunii iulie până la sfârșitul lunii septembrie, grupurile familiale încep să migreze, deplasându-se treptat spre sud. însă unii indivizi solitari se rețin până în octombrie. Este o pasăre insectivoră tipică, foarte utilă pentru protecția pădurii, ușor poate fi ademenită în păduri prin instalarea scorburilor artificiale.

Actualmente este o specie comună, efectivul căreia este relativ constant cu oscilații anuale nesemnificative. Densitatea muscarului-gulerat în stațiunile optime de habitat (pădurile seculare de stejar și cele de plop) variază între 20 și 50 de perechi la 100 ha.

4.11.Muscar mic

Ficedula parva

Particularități morfologice distinctive. Specie clocitoare destul de comună, dar locală, în păduri de foioase sau de amestec, cu vegetație luxuriantă, umbroase, adeseori ușor umede.

Amenajează cuib în crăpături ale arborilor. Este o pasăre activă, cu comportament asemănător cu al pitulicilor. Își ține coada ridicată.

La baza cozii, pete albe. Masculul adult are pieptul portocaliu-ruginiu. Femela are bărbia și pieptul alb-crem, pete albe la baza cozii ca și masculul. Masculii de un an (cântă și clocesc) au penaj similar femelei.

Cântecul începe ritmic, ca al muscarului negru, având în final o serie de note descendente: „ți-ți-ți-ți-ți-ți, ți-țiu-ți-țiu-ți-țiu-ți-țiu, uit, uit, ui, ui, ui”. Strigăt sec, continuu, „cic”, mai slab decât al ochiuboului. Strigăt de alarmă sau când este agitat, clar, „tiu” (amintește de silvia mică). OV.

Particularități ale biologiei. Este cea mai mică specie de muscar de la noi. Ca aspect seamănă cu măcăleandrul, având obrazul cenușiu, pieptul portocaliu-ruginiu, spinarea brună și abdomenul alb. Centrul și vârful cozii negre sunt tivite cu alb. Ocupă un areal extins în zonele de pădure și, parțial, de silvostepă ale Eurasiei din Europa de Vest până în Extremul Orient, în Moldova este răspândit pe întreg teritoriul unde sunt păduri.

Populează diverse tipuri de păduri, însă le preferă pe cele cu arboret, rar de stejar și carpen cu copaci scorburoși și cu arbuști bine dezvoltați, cu poiene umede și sectoare defrișate. Sosește în locurile de cuibărit la sfârșitul lunii aprilie. Masculii sosesc primii și aleg sectoarele nidi-cole. Cuibărește în diverse scorburi, în golurile de sub scoarță în buturugi și în alte locuri, la o înălțime cuprinsă între 1 și 10-15 m, mai frecvent la 2-4 m. Cuibul se aseamănă cu o cupă, confecționat din frunze uscate, licheni, rămure le, tulpinițe de plante, fiind căptușit cu pene. Depunerea ouălor are loc pe la mijlocul lunii mai. Ouăle sunt clocite de femelă, o dată cu depunerea ultimului ou. Puii eclozați sunt acoperiți cu puf, fiind hrăniți de ambii părinți. Puii rămân în cuib circa 2 săptămâni. Pe parcursul unei perioade de reproducere au două ponte. Având o plasticitate de dobândire a hranei mai înaltă decât a altor specii de muscari, poate prinde prada din zbor. In spectrul trofic prevalează hrana de origine animală (până la 75%).

Cea mai mare parte a hranei pasării o constituie speciile dăunătoare de insecte fitofage (curculionide, crisomelide, omizi și pupe de lepidoptere etc.). Părăsesc locurile nidicole în august-la începutul lunii septembrie. Este o specie utilă în economia agrară și în silvicultură, deoarece consumă și nimicește cantități mari de insecte fitofage dăunătoare. Specie comună pe teritoriul Moldovei, efectivul căreia oscilează de la an la an (0,3-2,5 ind/ ha). Cauzele principale ale modificării efectivului sunt tăierea arborilor scorburoși, deranjul, prezența răpitoarelor.

4.12.Muscar sur

Muscicapa striata

Particularități morfologice distinctive. Specie comună în păduri luminoase, liziere de pădure, parcuri și grădini. Iernează în centrul Africii. Cuibărește nu numai în scorburi și crăpături din arbori, dar și în alte locuri strâmte, mai puțin obișnuite. Stă la pândă într-o postură dreaptă, cu aripile ușor ridicate, pe câte o creangă de la marginea coronamentului, de unde se lansează în zboruri scurte pentru a prinde insecte mărunte.

Sexe asemănătoare; penaj simplu, gri-cafeniu, cu striuri întunecate pe piept și pe frunte. Strigăt ascuțit, „țrit”; cel de alarmă, „iss-tec”. Cântec foarte simplu, alcătuit din trei sau patru sunete asemănătoare strigătului. OV

Particularități ale biologiei. Pasăre mai mică decât o vrabie. Se recunoaște ușor după penajul gri-maroniu cu striații pe piept și pe frunte. Partea ventrală – albicioasă. Are o ținută dreaptă când stă pe o ramură.Arealul speciei cuprinde Europa, Siberia de Vest până la lacul Baikal, Asia Mică, Asia Centrală și Africa de Nord-Vest. În Moldova se întâlnește pe întreg Eritoriul împădurit.Populează cele mai diverse biotopuri: păduri, livezi, parcuri, localități cu arbori scorburoși. Sosesc la noi târziu-la mijlocul lunii mai.

Peste câteva zile începe împerecherea. își amenajează cuiburile in cele mai diferite locuri – în păduri, parcuri și grădini, fiind amplasate pe tulpinile arborilor mari, între scoarța dezlipită și lemn, în scorburi cu orificiul de intrare mare etc. Cuibul în formă de cupă, nu prea adânc, este amplasat la o înălțime de 2-6 m, căptușit cu fire de iarbă subțiri uscate. Depunerea ouălor are loc pe la mijlocul sfârșitul lunii mai. Puii eclozați sunt ingrijiți de ambii părinți 13-14 zile. Părăsind cuibul, puii se deplasează prin pădure, apoi treptat migrează spre sud, în locurile de iernare. Se hrănește aproape cu toate insectele care zboară prin apropiere, cu excepția gândacilor mari. Preferă să vâneze muște. Iernează pe tot teritoriul Africii, în Siria, Iordania, Irak, în sudul Iranului, în partea de sud-vest a Pakistanului și în India.

Fig. 5. Muscar sur (Muscicapa striata): femela, ponta completă (Rezervația Codrii)

Este o pasăre foarte utilă, care necesită protecție pentru sporirea activității ei de entomofag. Este un constituent important pentru menținerea funcționalității multiple a ecosistemelor forestiere. Efectivul muscarului sur este relativ constant cu fluctuații ușoare multianuale. Densitatea în diverse biotopuri variază între 11-30 de perechi / km2. Unul din factorii limitativi este lipsa habitatelor pentru cuibărit.

Familia Paridae

Păsări mici și agile, cu cioc scurt. Adesea, destul de îndrăzneți. Sexe asemănătoare, iar juvenilii destul de asemănători cu adulții.

De obicei sedentari, dar unele specii se deplasează spre sud sau vest în unii ani. În afara perioadei de cuibărit, adeseori formează stoluri mixte, hoinărind din loc în loc, asociindu-se uneori și cu țicleni, cojoaice și aușei.

Iarna, descoperă imediat hrănitorile artificiale. Cuibăresc în scorburi și ocupă cuiburile artificiale. Depun între 5 și 16 ouă albe cu puncte roșii.

4.13.Pițigoi albastru

Parus caeruleus

Particularități morfologice distinctive. Specie clocitoare comună în păduri de foioase și de amestec, parcuri și grădini. În afara perioadei de cuibărit, apare adeseori în stufărișuri.

Partea ventrală galbenă ca la pițigoiul mare, dar lipsește „cravata” neagră, creștetul albastru intens, tivit cu alb, este evident mai mic. Aripile și coada albastre. Juvenilii au obrajii gălbui și creștet verde-cenușiu. Își caută hrana pe ramuri și trunchiuri, fiind cățărători agili, rareori prezent pe sol. Foarte vioi și curajos, la hrănitorile artificiale poate fi chiar agresiv, alungând alte păsărele, chiar mai mari decât el.

Strigăte diverse, cele mai frecvente fiind un „ți-ți-ți-di” și un ciripit certăreț, „cerrr-errr-err-err-et”. Cântecul alcătuit din două note subțiri și prelungi, urmate de un tril foarte clar: „țiți-țuțuțirrr” sau o variantă cu două fraze scurte, în succesiune rapidă, „țiți-sirrr, țiți-sirrr”. S

Particularități ale biologiei. Este o pasăre de talie mică. Penajul de pe cap, fața posterioară a gâtului și unele regiuni ale spatelui și cozii – de culoare albastră. Aripile sunt albastre, iar restul spatelui brun-măsliniu. Fruntea, obrajii și tâmplele sunt albe. Abdomenul galben-pal, cu o dungă neagră, subțire. Ambele sexe prezintă colorit identic.

Fig. 7. Pițigoi albastru (Parus caeruleus): iarna și primăvara (Grădina Botanică)

Arealul speciei respective cuprinde Eurasia, Africa de Nord și unele insule ale Atlanticului, în Republica Moldova este răspândit pe întreg teritoriul. Populează zonele împădurite de foioase sau plantațiile arborescente mixte. Este frecvent întâlnit în fâșii forestiere, parcuri, grădini și în livezi. Iarna frecventează zonele umede și acvatice, ți-nându-se mai ales prin stufărișuri.

Specie sedentară. în martie masculii ademenesc femelele prin zborurile spectaculoase și prin etalarea penajului înfoiat, însoțite de bătăile tremurânde de aripi. In aprilie-mai își amenajează cuibul în scorburile arborilor.

Femela depune 10-12 ouă albe, pestrițe, pe care le clocește timp de 13-15 zile. Puii eclozați sunt îngrijiți de ambii părinți, la început cu nevertebrate, având corpul ușor asimilabil (larve de insecte și păianj eni), apoi cu hrană mai dura (gândaci).

Anual pițigoiul albastru oferă 1-2 generații. Este o specie cu mod de viață arboricol, consumand, în special, insecte pe care le vânează în coroana arborilor. Spre iarnă pătrund și în localități, hrănindu-se prin grădini și livezi.Are o importanta deosebita contribuind la reglarea efectivului de dăunători – rozători-de-frunze, larve ale fluturilor, trombari, ploșnițe etc. Totodată, având un aspect atractiv, prezintă importanță în educația ecologică a populației. Este întâlnit în pădurile și plantațiile forestiere ale republicii cu un efectiv de 4-8 perechi/ 10 ha. Numărul de indivizi se menține la un nivel relativ constant. Factorii climatici și sursele nutritive pot influența vădit populațiile de pițigoi.

4.14Pițigoi mare

Parus major

Particularități morfologice distinctive. Specie clocitoare comună în toate tipurile de păduri, parcuri și grădini. Se recunoaște ușor după dimensiuni, creștetul negru lucios, obrajii albi și „cravata” neagră de pe linia mediană a părții ventrale galbene (Fig. 8).

La mascul, „cravata” este mai lată și mai neagră decât la femelă, mai evidentă pe abdomen.

Juvenilul are obraji gălbui, fără marginea inferioară neagră. În afara perioadei de cuibărit, se asociază în stoluri mixte cu alți pițigoi, fiind ușor de remarcat prin dimensiunile sale.

Deseori, se hrănește în tufișuri scunde și pe sol.

Strigăte variate și mai puternice decât cele ale altor pițigoi; unul destul de asemănător cu al cintezei, „tic”, un altul ușor „mirat” și melancolic (toamna), „ți-țiu-țiu” sau altul încrezător și rapid (primăvara), „ți-ți-țirrr…”.

Cântec foarte caracteristic, rezonant și ascuțit, „ți-țiu, ți-țin…” sau „țițițiu, țițițiu…”. S.

Particularități ale biologiei. Este de dimensiunile vrabiei. Spatele și zona supra codală – verzi-măslinii, cu nuanță gălbuie. Aripile – suri-albăstrii, cu câte o dungă oblică albicioasă. Abdomenul, cu excepția zonei mediane, este galben.Pe gât, pe piept și de la mijlocul abdomenului până la coadă trece o dungă neagră lată. Obrajii, ca la ceilalți pițigoi, sunt albi, contrastând puternic cu marginea lor, conturată cu negru. arealul speciei cuprinde Eurasia, Africa de Nord și Indonezia. în Republica Moldova viețuiește pe întreg teritoriul ei.

Populează cea maidiversificată gamă de habitate forestiere, atât naturale, cât și antropizate: păduri, livezi, parcuri, grădini și alte spații verzi. Este una dintre speciile de păsări foarte răspândite în localități.

In Moldova este întâlnit în decursul întregului an. Primăvara, în aprilie-mai, nidifică în scorburile arborilor, ocupând cuiburile artificiale sau cele vechi ale altor specii. Femela depune, de regulă, 10-14 ouă albe, cu puncte sipete roșietice (Fig. 8).

Clocește numai femela timp de 13-14 zile. Puii primei generații eclozează dej a la începutul lunii mai și rămân în cuib pentru următoarele18-20 de zile.

Anual pițigoiul mare crește două generații. în iulie-august se adună în stoluri și hoinăresc în căutarea hranei.

Frecvent se asociază cu alte specii de pițigoi. Iarna o parte din ei vin în localități și se hrănesc cu resturi menajere sau la hrănitorile păsărilor domestice.

Fiind o specie insectivoră, consumă în cantități mari diverși dăunători ai pădurilor – ouăle și larvele fluturilor, trombari și alți gândaci de talie mică, ploșnițe, himenoptere etc.

După aportul său la distrugerea speciilor fitofage de nevertebrate, pițigoiul mare este considerat printre speciile de păsări cele mai folositoare ale pădurilor noastre.

Același rol benefic de reglare a dăunătorilor este realizat de pițigoi și iarna, în timp ce distrug pontele insectelor fitofage.

Dispune de un numeros în republica noastră, estimat în pădurile seculare cu arbori găunoși la 12-15 perechi/ 10 ha.

Fig. 8. Pițigoi mare Parus major: femela, ponta completă (Rezervația Codrii)

Familia Alaudidae

4.15. Ciocirlia de padure

Lululla arborea

Particularități morfologice distinctive.Cuibărește destul de local, în liziere, plantații tinere, pâlcuri de arbori. Se aseamănă cu ciocârlia de câmp, dar are coada mai scurtă. Sprânceană evidentă, crem-deschis, foarte lungă până spre ceafă. Moț scurt, de obicei lipit de creștet. Se recunoaște după pata întunecată, tivită cu alb-crem, de pe marginea anterioară a aripii. (Fig. 9). Zbor mai ondulat decât al ciocârliei de câmp, iar silueta se aseamănă cu a unui liliac, având aripile late și rotunjite, coada evident scurtă. Coada nu are rectricele marginale albe, dar are un tiv crem pe vârf. Se odihnește în copaci și tufișuri, la capătul ramurilor sau pe vârful coroanei, dar se hrănește pe sol. Cântecul, alcătuit din note melodice sonore și rapide, începe ușor nesigur, apoi se accelerează și intensitatea crește, concomitent tonalitatea scăzând: „tii-li, tiu-li, tiu-li, tiu-li, tiutiutiutiu”. Cântă mai ales în zori și seara, iar în iunie (când depune a doua pontă), chiar la miezul nopții. De obicei, cântă zburând, uneori la înălțimi foarte mari, fiind greu de reperat, dar cântă și de pe loc (de pe fire de telegraf, arbori sau chiar de pe sol). Toamna, formează stoluri mici, monospecifice. OV

Particularități ale biologiei. Se aseamana foarte mult cu ciocarlia de cîmp, însa este mai mică, are coada puțin mai scurta, iar pe cap are o creastă abia vizibilă. Colorația părtii superioare a corpului, aripilor si a cozii este bruna- cafenie, abdomenul, dungile de pe partile laterale ale cozii și “sprincele” sunt alibi. Arealul speciei cuprinde nord-vestul Africii,Europa si Asia Mica. Este unica specie de ciocarlii raspindirea careia este legata de paduri. In Moldova s eintilnesc peste tot und esunt paduri, in speciali in Codrii Centrali si partial in padurile de lunca si insulare.Populează lizierele, poienele, rumurile largi din paduri, sectoarele defrisate, livezile si gradinele etc.Sosește devreme,deseori cu ciocarli de cimp. Dupa sosire,masculii cinta activ pe teritoriile lor nidicole. Cuibul il amenajeaza pe pamint, printre ierburi. La constructia lui participa ambii parinti, cuibul fiind confectionat din iarba, radacinute, muschi, captusit cu lina si par de cal. Clocirea oualelor incepe dupa finisarea depunerii pontei, fiind efectuata de femela. Puii sunt hraniti de ambii parinti preponderent cu insecte marunte si paianjenii. Ei părăsesc cuibul în a 15-a zi după eclozare. Cio-cârlia-de-pădure are, de obicei, două ponte pe vară, uneori și trei. Rația alimentară a păsărilor adulte și a puilor se aseamănă cu cea a altor specii de ciocârlii conținând atât hrană de origine animală, cât și vegetală. Dintre insecte consumă mai frecvent curculionide, cri-somelide, omizi de buhă și alți dăunători. Este o pasăre folositoare, deoarece nimicește mulți dăunători ai culturilor agricole și silvice. Este un element biotic indispensabil diversității biologice.

Efectivul speciei în Codri constituie 10-20 de perechi/100 ha de pădure, în alte păduri densitatea ei este mai scăzută, fiind determinată de pășunatul excesiv, deranjul răpitorilor.

Fig. 9. Ciocîrlia de pădure (Lullula arborea) (Rezervația Codrii)

Familia Motacilidae

4.16. Fîsa de pădure

Anthus trivialis

Particularități morfologice distinctive. Specie destul de comună (uneori, chiar abundentă) în păduri rare, luminișuri, terenuri deschise cu tufișuri și pâlcuri de arbori. Se aseamănă cu fâsa de luncă, dar coloritul este mai cafeniu-gălbui (și nu gri-verzui) cu abdomenul mai alb (nu cu nuanțe gălbui), o dungă închisă mai accentuată din colțul ciocul pe laturile gâtului, flancuri mai fin striate, târtița aproape fără pete, cioc ușor mai puternic și mai scurt, picioare roz, cu gheara degetului 1 scurtă și curbată (Fig. 10), dar cel mai bine se recunoaște după sunete. Strigăt obișnuit aspru, „psii”. Strigăt de alarmă liniștit, dar distinct și lent repetat, „sit”. Cântă și din vârful unui copac, dar de regulă în timpul unui zbor scurt, coborând cu aripile rigide – ca un mic avion de hârtie. Cântec puternic, alcătuit din serii scurte repetate într-un tempo variabil: „cia-cia-cia-cia, țiuțiuțiuțiu, trrrr, ui-ui-ui-ui-ția-ția-ția”. OV

Fig.10. Fîsa de pădure (Anthus trivialis)

Particularități ale biologiei. Este de mărimea unei vrăbii, dar cu aspect mai elegant. Are penajul brun-gălbui pe partea superioară a corpului și gălbui – albiu pe cea inferioară. Pe gusă, pe piept și pe abdomen cu striatii întunecate, înguste.

Areal extins ce cuprinde Eurasia și Africa. In Europa populează preponderent regiunile occidentale centrale și cele meridiionale. Iernează în sudul Europei Occidentale, Africa și sud-vestul Asiei. In Moldova populează zone silvice și stepice.

Populează zonele de deal, colinare și cele stepice ocupate de păduri rare si luminoase, ce alternează cu sectoare adiacente ierboase deschise și bine însoțite.

Sosește la noi la sfârșitul lunii martie-începutul lunii aprilie. Cuplurile se formează în mai, în urma unui ritual conjugal foarte original. Cuibul este construit de femela, fiind amplasate pe sol. El constă din vegetație ierbacee, fiind căptu șit cu pene și păr de mamifere. Cele 4-5 ouă brune-surii sunt pestrițe, clocite de femelă timp de 12-14 zile. Anual depune două ponte: prima – în mai, a doua – în iunie. Puii sunt îngrijiți timp de 2 săptămâni în cuib, apoi încă o săptămână după ce ei părăsesc cuibul. Este o specie insectivoră, hrănindu-se cu insecte mici fitofage – pocnitori, trombari, omizi, diptere și himenoptere.

Este un element biotic important al ecosistemelor silvice ce contribuie în mod esențial la menținerea echilibrului ecologic. Specie cu densitate mică și care în Codrii Centrali nu depășește 1-2 perechi la 10 ha suprafață. Se află în declin numeric din cauza degradării habitatelor naturale silvice sau a distrugerii lor. Femela în timpul părăsirii cuibu-flui mai întâi se îndepărtează de el prin iarbă la câțiva metri și numai după aceea își ia zborul. Din această cauză cuibul nu poate fi descoperit de dușmani sau de om.

Familia Prunelidae

4.17.Brumărița de pădure

Prunella modularis

Particularități morfologice distinctive. Cuibărește în păduri cu subarboret des; la noi, mai ales la munte, iar în V Europei și la altitudini mai joase, inclusiv în parcuri și grădini. Se recunoaște după capul și pieptul gri-ardezii, partea superioară a corpului maronie, cu striuri întunecate. Juvenilul nu are capul și pieptul cenușii, având spatele brun-negricios cu striuri, iar partea ventrală maro-gălbuie. Se hrănește mult pe sol. Cântă din vârful unui tufiș sau al unui molid. Discretă, duce o viață foarte ascunsă, dar cântă din vârful unui tufiș sau molid. Cântec înalt, un fel de clinchet clar, scurt, repetat ușor indecis: „tiutilitiitili…”. Strigătul obișnuit (agitat, alarmat) este subțire și puternic, sec, „țlii” sau „țisis”. În zbor de migrație, emite un sunet subțire și răsunător, „sisisis”. OV

Particularități ale biologiei. După dimensiuni este o pasăre asemănătoare cu vrabia-de-câmp. Penaj brun – ce-nușiu, mai întunecat pe spate și mai deschis pe abdomen. Fruntea și obrajii de nuanță cărămizie; deasupra ochilor trece o „sprânceană" întunecată. Ciocul – scurt, subțire, de culoare neagră. Picioarele sunt de culoare brună-roz. Dimorfismul sexual privind coloritul lipsește.

Arealul specieicuprin-de doar continentul eurasiatic. Specie migratoare, iernează în sudul arealului, în Moldova este o specie de pasaj și oaspete de iarnă.

Pasăre tipică de pădure. Preferă pădurile de conifere și cele amestecate, dar iernează în pădurile de foioase. în zonele montane populează pădurile de la altitudinile ce depășesc cota de 1 000 m.In zonele nordice de cuibărire, brumărița-de-pădure se reproduce în aprilie-mai. în tufișurile dese ale subarboretului, femela construieș te un cuib în formă de cupă, alcătuită din mușchi. în el sunt depuse 4-6 ouă de culoare albastră, clocite de femelă timp de 12-13 zile. Puii sunt îngrijiți în decurs de 11-12 zile. Anual sunt crescute două generații. Duce un mod de viață ascuns, venind la cuib sau părăsindu-1 pe furiș, prezența ei fiind mai ușor stabilită după cântecul sau melodios si ritmic. Hrana brumăriței-de-pădure constă atât din nevertebrate, cât și din diverse vegetale, în special semințe. Toamna părăsește sectoarele estivale, sosind și la noi. Sosirea în Moldova este semnalată în septembrie, unde se reține până în luna martie. în această perioadă ea populează pădurile. Hoinărește în grupuri mici în căutarea hranei vegetale. La sfârșitul lui martie migrează spre nord pentru a cuibări primăvara. Specie rară în republica noastră ce trebu ie ocrotită pretutindeni, efectivul ei nu depășește 4 perechi la 100 ha. Prin Moldova trece extremitatea naturală sudică a arealului, prin aceasta explicându-se, de fapt, efectivul ei redus în republică.

Familia Turdidae

4.18.Codroș de pădure

Phoenicurus phoenicurus

Particularități morfologice distinctive. Pasăre destul de comună, cuibărind în parcuri, grădini, păduri de foioase, dar și în taiga. Cuib în scorburi. În penaj de vară, masculul are un colorit plăcut: negru, alb, cenușiu-ardeziu și roșu-ruginiu. În penaj postnupțial are un colorit mai șters, penele având marginile maro-deschise. Femela este cafenie, exceptând coada; abdomenul și gușa sunt alb-cenușii (spre deosebire de femela de codroș de munte cu care se aseamănă și care este complet cafenie, exceptând coada roșcat-ruginie). În toate tipurile de penaj, coada este roșcat-ruginie, fiind mișcată în mod constant. Agilă, prinde insecte similar muscarilor. Strigăt de alarmă foarte asemănător cu al pitulicii fluierătoare, notele finale fiind mai moi: „uit-tic-tic”. Cântec scurt, melancolic, emis încă din zorii zilei: „sii-truii-truil-truii-si-si-ai” (cu diverse variații ale notelor). OV

Particularități ale biologiei. Pasăre de talie mică, cu un corp alungit și suplu. Are un colorit viu, bogat, cu nuanțe de roșu, negru, alb și gri, cu irizații metalice. Masculul se distinge prin pieptul, abdomenul și coada roșietice, fruntea, gâtul și obrajii negri, spatele gri-strălucitor și aripile brune. Deasupra ochilor trece o „sprânceană" albă ce se prelungește peste frunte. Femela are un colorit mai modest al penajului: partea superioară – bej, cea inferioară – brună-deschis, cu nuanță alburie. Arealul speciei cuprinde Eurasia și Africa de Nord. în Moldova este oaspete de vară, răspândit pe întreg teritoriul.Cuibărește în pădurile de foioase luminoase, cu rariști și cu arbori seculari, găunoși, în fânețe și pășuni împădurite, evitând pădurile compacte. Populează, de asemenea, grădinile, livezile, parcurile.

Cuibărește în scorburile arborilor seculari. In lipsa lor, în cioturile găunoase, stivele de lemne, grămezile de vreascuri etc. La sfârșitul lui aprilie femela depune 9 ouă albastre-deschis. După eclozare, puii sunt îngrijiți de ambii părinți în de curs de 15 zile. Anual sunt crescute două generații noi. Hrana constă din insecte și larvele lor – gândaci, diptere, lepidoptere, greieri etc. Cea mai mare parte din insec tele consumate constituie dăunători ai pădurilor. După năpârlire, în septembrie, adulții și puii migrează în Africa tropicală.Reprezintă un element biotic al ecosistemelor silvice naturale, dar și celor antropizate. Contribuie la reducerea efectivului multor dăunători ai silviculturii și culturilor pomicole.

Specie larg răspândită în Republica Moldova. Declinul ei numeric este determinat, în primul rând, de tăierea copacilor găunoși folosiți pentru cuibărit și de reducerea resurselor nutritive.

4.19.Mierla

Turdus merula

Particularități morfologice distinctive. Specie clocitoare comună în grădini, parcuri și păduri (inclusiv păduri dese). Masculul negru-intens, cu cioc galben-portocaliu. Toamna și la începutul iernii, ciocul de întunecă. Femela maro, uniform; cioc maroniu, cu puțin galben la bază. Juvenilul maro mai deschis și mai cald, partea ventrală pestriță, cu crem deschis; cioc întunecat. Se hrănește pe sol, în locuri deschise. Spre deosebire de graur, nu are pete deschise, coadă lungă și sare pe ambele picioare sau merge cu pași ușori, oprindu-se nemișcată și privind fix (nu are un mers clătinat și agitat). Strigăte variate: începe cu o serie ca un plescăit, „ciac-ciac-ciac”, crescând în intensitate și devenind stridente, ascuțite, „țic-țic-țic-țic”; un altul mai lent și jos, „coc”, repetat; unul subțire și înalt, „ții” (asemănător cu al măcăleandrului); altul răsunător, ușor lunecos și melodios, „srrii” (emis și în timpul migrației nocturne). Cântă de pe un suport înalt, mai ales în zori și în amurg. Cântec foarte melodios și plăcut, compus din sunete clare și lente, melodioase, alternând note înalte și joase, urmate de un ciripit scurt, mai liniștit. MP

Particularități ale biologiei. Pasăre de talie medie. Sexele reprezintă un model de dimorfism cromatic. Penajul masculului – de un negru metalizat, cu ciocul și conturul ochilor galbene-portocalii. Femela are un penaj brun-închis, cu nuanțe roșietice pe obraji, gușă, piept și abdomen. Coada lungă, răspiept și abdomen. Coada lungă, răsfirată în timpul zborului în evantai. Picioarele întunecate, subțiri, dotate cu gheare adaptate la scurmat.Dispune de un areal imens ce cuprinde Eurasia, Africa de Nord; introdusă în Australia și Noua Zeelandă. Iernează în Afri ca Centrală. în Republica Moldova este o specie comună, răspândităpe întreg teritoriul. Utilizează o gamă vastă de habitate, începând cu luncile râurilor și până în zonele colinare și montane. Preferă, de regulă, habitatele silvice, dar populează și parcurile, grădinile, fâșiile forestiere de protecție, pâlcurile de arbori și arbuști de pe câmpuri. Sosireapăsărilor careauiernat înzonele sudice este semnalată primăvara, pe la mijlocul lunii martie. Cuibul, construit de ambii parteneri din vegetație uscată, este amplasat pe arbori, arbuști, în nișele zidurilor, în stive de lemne etc. La sfârșitul lunii aprilie femela depune 4-6 ouă, pe care le clocește timp de 12-14 zile. Puii părăsesc cuibul după 13 zile de la eclozare. Femelele depun anual 2-3 ponte. Ca hrană preferă nevertebrate (insecte, viermi, moluște) și semințe, fructe, pomușoare, resturi alimentare lăsate de om. în septembrie-octombrie, păsările juvenile migrează spre sud, altele rămân să ierneze la noi.

Specie folositoare care distruge un număr însemnat de dăunători fitofagi, pe de altă parte, hrănindu-se cu diferite fructe și pomușoare, contribuie la răspândirea în natură a semințelor acestora. Specie comună, în zonele de centru și de nord ale Moldovei relativ numeroasă, în Codri efectivul ei actual atinge 15 perechi/100 ha; în parcurile municipiului Chișinău – 5 perechi/100 ha.

Fig. 10. Mierla (Turdus merula): masculul iarna, ponta incompletă (Grădina Botanică, Rezervația Codrii)

4.20.Mierla cîntătoare

Turdus philomelos

Particularități morfologice distinctive. Una dintre cele mai abundente păsări din Europa. Specie clocitoare comună în păduri, parcuri, grădini, cordoane de tufișuri, garduri vii, etc. Mai puțin gregar decât sturzul viilor. Partea dorsală maro uniform, iar cea inferioară cu pete mici, tectricele subalare fiind crem-ruginii. Sprânceana foarte ștearsă. Strigăt scurt, ascuțit, „tit”, emis și în timpul migrației nocturne. Strigăt de alarmă persistent, ascuțit și rapid: „ciuc-ciuc-ciuc-cirrr-cirrr-cirr”. Cântec puternic, cu note melodioase, alternate cu unele ascuțite, stridente.

Multe elemente sunt repetate de 2-4 ori, într-un ritm lent, foarte caracteristic, „chiu-clii-uii, chiu-clii-uii, chiu-clii-uii, cru-cru-cru, chiuii-chiuii, pio, pio, pio, ciui-ii, ciui-ii…”. Adeseori, cu sunete imitate. OV

Particularități ale biologiei. Prezintă penajul brun, cu dungi ruginii pe spate, de culoarea scoarței arborilor. Partea inferioară a corpului este albă. Deasupra ochilor are câte o „sprânceană" albă. Ciocul subțire și lung, curbat în jos, adaptat la extragerea hranei din scoarța fisurată a trunchiurilor. Arealul speciei cuprinde pădurile de foioase și conifere ale zonei temperate a Europei, Asiei și Americii de Nord.

În Moldova trăiește în pădurile seculare de deal și de luncă. Se întâlnește în pădurile seculare de foioase și conifere, dar în perioada de cuibărit le preferă pe cele cu scorburi. Iarna este semnalată în parcuri și livezi.Specie sedentară, parțial migratoare. în luna martie, când începe construirea cuibului, comportamentul masculului se manifestă printr-o agresivitate înaltă. Cuibul se amplasează în spațiul format de scoarța arborilor, în scorburile distruse.

Construcția cuibului este efectuată de femelă. Ponta constă din 5-7 ouă albe, cu picățele cafenii. Incubația este efectuată de femelă. Puii eclozați se adăpostesc în cuib 15-16 zile, fiind intens hrăniți cu insecte și păianjeni de ambii părinți.

La sfârșitul lunii mai puii din prima pro-geniturăpărăsesc cuibul, aflându-se încă vreo câteva zile în preajma lui. Apoi este depusă a doua pontă și, pe la sfârșitul lunii iunie-începu-tul lunii iulie, puii părăsesc cuibul, încursulierniicojoaica-de-pădure formează stoluri mixte cu pițigoiul albastru și cu țicleanul. în căutarea hranei cojoaica se sprijină pe coada din pene rigide, la fel ca ciocănitoa-rea, iar cu ciocul subțire și încovoiat o extrage din crăpăturile scoarței.

După modul de hrănire, este considerată o pasăre entomofagă, chiar dacă toamna și iarna consumă și semințe de arbori, unele po-mușoare.Fiind o specie entomofagă, contribuie la reglarea densității speciilor de dăunători ai silviculturii.Tăierea arborilor scorburoși, degradarea habitatelor determină diminuarea numărului de indivizi.

Fig. 11. Mierla cîntătoare, Turdus philomelos: femela, ponta completă (Rezervația Codrii)

Familia Certhidae

4.21.Cojoaica de pădure

Certhia familiaris

Particularități morfologice distinctive. Specie clocitoare destul de comună în păduri bătrâne de foioase și conifere, parcuri și grădini. În SE Europei, unde arealul se suprapune cu cel al cojoaicei cu degete scurte, preferă păduri de conifere de la altitudini mai mari. Se cațără pe trunchiurile arborilor în spirale care pornesc de la baza copacului. Se recunoaște ușor de alte păsărele, cu excepția cojoaicei cu degete scurte. De obicei, sprânceana mai deschisă, în special în fața ochiului, deasupra lorumului și lungă, cele două sprâncene se pot uni într-o linie subțire deasupra bazei ciocului De obicei, cioc puțin mai scurt decât al cojoaicei cu degete scurte. Strigăt ascuțit, subțire și foarte înalt, „srrii, srrii…”. De asemenea, un altul simplu și plin, „tiiih” (amintește de pițigoiul de brădet; repetat în serii, dar nu atât de rapide ca la cojoaica cu degete scurte). Cântec ascuțit și subțire, slab, format din sunete clare, accelerate, care apoi scad și se încheie cu câteva ciripituri scurte și melodioase, având un final rapid și brusc. Sedentară.

5.REZULTATELE INVESTIGAȚIILOR PROPRII. PARTICULARITĂȚILE ECOLOGICE ȘI ETOLOGICE ALE REPRODUCERII

(pe exemplul fam. Sylviidae)

5.1. Selectarea și marcarea teritoriului de cuibărire

Ocuparea teritoriului este realizată de către mascul și are loc la câteva zile după sosirea din cartierul de iernare. Comportamentul teritorial este o manifestare de afirmare pozitivă agresivă pentru apărarea resurselor trofice, a partenerilor de cuplu, a cuibului, pontei și a puilor în vederea asigurării supraviețuirii individuale și perpetuării speciei. În sens strict, comportamentul territorial reprezintă ansamblul semnalelor vizuale și sonore (gesturi, posturi, atitudini, sunete scurte și

cântece) cu ajutorul cărora un individ – de obicei masculul – delimitează, ocupă și apără un teritoriu în interiorul căruia va desfășura un ciclu reproductiv. Stimulul declanșator este reprezentat de mărirea fotoperioadei și a intensității luminii.

Comportamentul teritorial are valoare de element de comunicare, constituind un semnal afin pentru femele și unul difug pentru masculii priviți ca rivali. Manifestările teritoriale ale speciilor de silvii sunt exprimate prin zbor teritorial realizat între câteva puncte marginale ale acestuia, însoțit de cântec. Marcarea sonoră se realizează prin cântec cu intensitate maximă, care transmite informații privind vârsta, forța și „abilitățile proprietarului”.

Manifestarea comportamentală a zborului nuptial. Zborul nupțial este o componentă a comportamentului perioadei de reproducere, manifestat de către mascul. Masculul începe să cânte de obicei șezând jos, apoi se ridică în aer bătând des din aripi într-un unghi foarte ascuțit față de verticală, se oprește pentru câteva fracțiuni de secundă pe loc, apoi coboară de asemenea pe o linie foarte înclinată, ținând aripile ridicate în sus și imobile, iar coada este larg desfăcută. Uneori după ce a atins punctul culminant, nu pornește imediat direct în jos, ci mai face câteva „salturi” cu ridicări și coborâri scurte. Cântă continuu în zbor, câteodată și după ce s-a așezat din nou jos (pe tufar). După ocuparea teritoriilor începe construcția „temeliilor” de cuib, în timpul colectării materialului de construcție sau a hranei.

După încheierea construcției temeliei cuibului, dar încă nu are parteneră, masculul cântă din tufișurile sau arborii din imediata apropiere a cuibului. El poate fi auzit aproximativ până la orele 19:45 în luna aprilie și 20:30 în luna mai. Așa cum menționam anterior, delimitarea și ocuparea teritoriului constituie responsabilitatea masculilor care, ulterior prin semnale optice și sonore încearcă să atragă femelele în vederea formării perechii. O demarcație netă între formarea perechilor și jocul nupțial nu este posibilă, dar respectarea strictă a succesiunii verigilor comportamentale în cursul desfășurării ritualului nupțial este foarte importantă pentru realizarea copulației și fecundației interne.

Formarea perechilor solicită manifestări comportamentale diferite la speciile cu dimorphism sexual și la cele lipsite de dimorfism sexual, procesul parcurge trei etape: recunoașterea sexelor, atragerea femelei și inițierea jocului nupțial. La speciile lipsite de dimorfism sexual, formarea perechilor parcurge aceleași etape, dar impune manifestări comportamentale mai complexe pentru recunoașterea sexelor. La pasarile silvice, care sunt specii cu colorit tern, manifestările sonore prin cântec micșorează complexitatea comportamentală prin reducerea sau eliminarea folosirii semnalelor vizuale, compensând prin virtuozitatea cântecului.

Algoritmul formarii perechii este același la toate speciile de silvii. La apariția femelei în teritoriul de cuibărit masculul zboară către unul dintre cuiburile începute, unde începe să cânte foarte intens și realizează zborul nupțial descris mai sus.

Durata maximă a cântecului înregistrat în această perioadă este până la 2,23 min.

Femela se apropie de locul de „tocilit” al masculului, scurt timp îl studiază, după care pleacă. Masculul o urmărește în zbor, apoi efectuează zboruri în cerc deasupra și în interiorul tufișurilor. Presupunem că în cadrul acestor zboruri are loc acuplarea. După formarea perechii femela alege unul din începuturi pe care îl căptușește cu fire fine și subțiri de ierburi și păr de animale, activitate confirmată și de alți ornitologi. După formarea perechii, intensitatea activității sonore scade mult; cel mai des, se aude ciripitul caracteristic speciei, fără triluri (în perioada depunerii ouălor, incubației și foarte rar în timpul hrănirii puilor).

Ocuparea teritoriului și formarea perechii. Alegerea teritoriului are loc la 2-3 zile, în dependență de perioada sosirii din cartierul de iernare. Din momentul ocupării teritoriului masculii îl apără insistent, în special prin cântec, având „pupitru” fixat în 4-5 puncte cardinale ale teritoriului, acestea sunt – vârful arborilor sau pe unele ramuri marginale, dar cu vizibilitate mare. Punctele, de regulă, se află în cazul parcurilor la înălțimi între 5 – 12 m, iar în habitatele din pădure înregistrează valori mai mari 9 – 16 m.

Observații referitor la mărimea teritoriului și comportamentul de apărare s-au efectuat în ambele tipuri de ecosisteme. Mărimea teritoriului din cel antropizat se constată a fi ceva mai mic (900 – 1200m2) comparativ cu cel din mediu natural (1470 – 2200m2). În comportamentul de apărare masculul-stăpân (la includerea înregistrării cântecului altui mascul) manifestă o stare de agitație, el încetează să cânte și produce sunete de alarmă și/sau scurte de „pirr-pirr” și în scurt timp depistează „intrusul”. În cazul intrușilor adevărați masculii se confruntă uneori violent între ei, prin zboruri rapide în spirală sau linii curbe prin coronamentul arborilor sau arbuștilor, stăpânul insistând ca noul venit să părăsească zona. După ceartă masculul se întoarce la unul din punctele cardinale ale teritoriului și își continuă cântecul. Activitatea sonoră este foarte intensă de circa 130-140 cântece/oră. Femelele sosesc din cartierul de iernat cu 5-6 zile mai târziu decât masculii și formează perechi în limitele teritoriului pe parcursul a 1-2 zile. Formarea perechilor are loc la scurt timp după sosire în perimetrul teritoriului selectat. Masculul reacționează la femela apărută ca la un oarecare congener. Încetează să cânte și o urmărește cu atenție, după scurt timp începe o urmărire în zbor, care se încheie cu acceptarea partenerului ce va conduce la formarea perechii.

La câteva zile după formarea perechii femela alege locul pentru cuib. Ea cercetează teritoriul efectuând mișcări prin etajul inferior al vegetației, pe sol, uneori de 2-3 ori în același loc, în permanență producând sunetele specifice „wet-wet”. Responsabilă pentru alegerea locului de amplasare a viitorului cuib îi revine femelei, unde marchează teritoriul prin amenajarea câtorva tulpinițe și fire de ierburi. În tot acest timp masculul apără teritoriul prin cântec. S-a constatat că, perechile nou formate își marchează și aleg mai multe locuri pentru amplasarea cuibului, și numai după o alegere minuțioasă vor reveni doar la unul dintre aceste puncte.

Cuibul și construcția lui. Cuibul are aspectul unei cupe destul de compact împletită.adâncimea este mare, dar cu pereții rari. Aspectul și volumul cuibului depind de locul și modalitatea de amplasare a acestuia. Ținând cont de căutările cuiburilor în diferite sectoare ale pădurii s-a observat că majoritatea sunt legate de liziera, linia parcelară, cărări (drumurile prin interiorul pădurii) și luminișuri.

Acest fapt se confirmă și prin intermediul analizei corelative efectuate, unde se înregistrează un coeficient mare pozitiv de corelație (r = 0,82) cu cota procentuală de prezență a drumurilor. Din numărul total de cuiburi la distanța de 1- 5m de la drum sau linia parcelară au fost găsite – 54,5% cuiburi, de la 5-10 m – 27,2% și mai departe de 10m – 22,1% cuiburi. Durata construcției cuibului este de circa 5-6 zile. Modalitatea specifică de amplasare a cuibuluieste cea pe sol, dar au fost găsite cuiburi și pe arbori tineri de conifere, tufari sau pe crengi uscate la înălțimi între 0,5-1m. Din datele obținute în ecosistemele naturale predomină amplasarea pe sol – 60%, iar dintre toate zonele de studiu este de 45% din totalul cuiburilor .

Totodată, putem remarca faptul că în cazul sectoarelor cu impact antropic mare, 69% din cuiburile găsite sunt construite pe tufari la înălțimi între 15-40 cm. Referitor la modalitățile de plasare a cuibului din datele personale și celor din literatură, putem deduce următoarele: factorii ce determină plasarea cuibului pe tufari, ar putea fi nu doar prezența/absența și structura vegetației, dar presupunem ca un factor major, ar consta și influența factorilor abiotici, de exemplu, umiditatea sporită a solului în primăverile cu precipitații abundente și ierni prelungite, deoarece în aceste perioade stratul ierbaceu și vegetația necesară camuflării cuibului este slab dezvoltată sau chiar poate lipsi. O altă particularitate care ar avea importanță în descrierea plasticității comportamentale a speciei, este aspectul și grosimea pereților cuibului. Conform rezultatelor măsurătorilor efectuate, cuiburile situate în vegetația ierboasă pe sol au o grosime de 22,4 – 26,7 mm, iar cele de la baza tufarilor au valori între 16-19,2 mm.

Aceasta poate fi explicat prin faptul că tulpinile tufarului integrate în pereții cuibului ar servi drept camuflaj mai eficient, pe de o parte, și conferă o stabilitate mai mare cuibului, pe de altă parte. Cuiburile de pe sol, în perioada creșterii puilor, se distrug mai tare comparativ cu celelalte, având un aspect dezordonat la exterior. Cele situate în tufari sunt mai „elegante” și se păstrează pe toată perioada dezvoltării postembrionare a puilor. Diferențele dintre seturile de date ale măsurătorilor parametrilor cuiburilor amplasate pe sol și cele de la baza tufarilor au fost testate prin intermediul testului t-Student, unde se constată că sunt semnificative pentru diametrul extern și cel intern și pentru grosimea pereților.

În calitate de material de construcție în partea exterioară pitulicea mică folosește paie de graminee, frunze uscate, tulpini de ierburi uscate, împletite într-o textură mai lejeră (liberă). Interiorul cuibului este căptușit îngrijit cu tulpinițe și rădăcini fine de ierburi și puf din penaj și mai rar păr de animale . Construcția cuibului durează circa 4-5 zile (11-04-07 s-a observat doar câteva fire și frunze adunate neîngrijit, iar pe 15-04-07 cuibul era gata 100%), participă doar femela, masculul în acest timp cântă în coronament sau uneori însoțește femelă în căutările de material. Ea adună materialul necesar din teritoriu sau din apropierea lui, aceasta efectuându-le cu mișcări agile și fiind însoțite cu sunete caracteristice, „wet-wet”. În căutarea firelor de păr de animale și pene distanțele sunt mai mari și căutările mai îndelungate, după Blagosklonov firele de păr de cal sunt colectate din cuiburile vechi [41]. După Nikiforof (1995), în calitate de material de construcție servesc tulpinițe și frunze de graminee, Carex sp. și alte ierburi, Frunze uscate, uneori – cojițe, scoarță de conifere, frunze de ferigi.

Ponta. Dimensiunile și coloritul ouălor. Incubația. Depunerea ouălor în pontă începe, de regulă, după definitivarea construcției cuibului. Ponta reprezintă suma tuturor ouălor depuse de către femelă. Mărimea ei este direct proporțională cu starea fiziologică a femelei, temperatura mediului, abundența hranei. Începutul depunerii pontei este favorizată în primul rând de fotoperioadă, ce trebuie să constituie proporțional, timpul activității diurne mult mai mare, decât stare de veghe și somn.

Dimensiunile și coloritul ouălor. S-a observat că dimensiunile ouălor la speciile Sylvia, Muscicapa și Phylloscopus diferă de la un cuib la altul, iar cu unele specificații chiar și în interiorul aceluiași cuib. Acest factor este corelat pe de o parte cu depunerea succesivă a ouălor, iar între acestea intervalul este de cel puțin o zi, iar pe de altă parte cu sosirea întârziată din cartierele de iernat datorită iernilor prelungite și totodată depinde în mare măsură de starea fiziologică și vârsta femelei. De exemplu, cazul anului 2009și 2012, cînd debutul construcției cuibului și implicit depunerii pontei a avut loc în decada a doua a lunii aprilie, datorită iernii prelungite. Un caz aparte reprezintă cuibul nr.3 din parcul Stăuceni (mun.Chișinău), unde intervalul după finisarea cuibului și depunerea primului ou a fost de 3 zile, corelat fiind cu starea fiziologică a femelei. Ouăle au formă ovală ușor eliptică, cu un capăt mai ascuțit și unul obtuz. Dimensiunile ouălor sunt aproximativ de 20,5×14,7 mm.

Incubația. Reprezintă intervalul de timp necesar dezvoltării embrionului de păsări sub acțiune a unor factori fizici (temperatură, umiditate) până în momentul ecloziunii. În cazul speciilor de silvii la incubația participă ambii parteneri, însă diferă rata de participare.

Dezvoltarea postembrionară a puilor.Dezvoltarea individuală a organismelor constă din succesiunea câtorva perioade, pe parcursul cărora ele trec obligatoriu diferențieri calitative și cantitative, concomitent aflându-se în relație cu mediul înconjurător. Dezvoltarea postembrionară a speciilor nidicole are loc în cuib și este mai accesibilă pentru studiu. Aflarea în cuib și grija părinților diminuează influența (acțiunea) factorilor de mediu, menținerea relativă a temperaturii stabile, mobilitatea redusă și asigurarea hranei. Cercetările în deosebi se bazează pe modificările morfologice, dezvoltarea și debutarea funcționării biologice normale a analizatorilor. La baza clasificării perioadelor dezvoltării postembrionare de către diferiți autori stau criteriile morfologice, fiziologice și etologice.

Periodizarea dezvoltării postembrionare la unele specii de păsări dendrofile a fost făcută de Poznanin (1959, 1979). Folosind în calitate de criterii viteza specifică de dezvoltare a unor structuri morfologice, unde a evidențiat 5 perioade, trei în cuib și două după părăsirea acestuia o serie de cercetători au tratat periodizarea dezvoltării postembrionare din considerentul formării reflexelor condiționate și reacțiilor comportamentale. După Promtov (1956) schimbările cardinale în relația pui-mediu ambiant are loc în momentul ecloziunii, deschiderii pleoapelor și funcționarea analizatorului vizual, părăsirea cuibului – trecerea la modul de viață de sine stătător. Șilov (1965, 1968) face clasificarea după relațiile energetice ale puilor cu mediul,menționând 4 perioade. Criteriul de delimitare dintre perioade primele trei fiind apariția și stabilirea homeotermiei . Limitele dintre perioade nu sunt strict delimitate pentru toți indicii. De exemplu, în primele zile după eclozare are loc creșterea intensă a membrelor, iar la unele specii, la momentul părăsirii cuibului, masa corporală a puilor depășește masa adulților. Evidențiind importanța schimbărilor calitative legate de deschiderea pleoapelor și stabilirea termoreglării chimice, necesită a fi menționat, că puii încep să perceapă prin intermediul analizatorului vizual la câteva zile mai târziu de la deschiderea pleoapelor.

5.2 Hrănirea puilor și comportamentul parental

Grija față de progenituri este cunoscută și bine conturată în seria animală, dar cu specificații deosebite și cu totul aparte în lumea vertebratelor, în mod special pentru animalele homeoterme, cu referire în lumea păsărilor. Este bine cunoscut faptul că, locul pentru cuibărit și perpetuarea speciilor la păsări constituie aproximativ 85% din activitatea pe care o desfășoară pe parcursul perioadei diurne. În consecință, pentru îngrijirea puilor, părinții manifestă un comportament parental cu referiri deosebite ce amintesc de activități simple din viața lor (zbor, tualetare,hrănire, etc.).

În cazul ordinului Paseriformelor silvice la care puii sunt de tip nidicol și nu au capacitate de producere și reținere a căldurii în primele zile, hrănirea independentă, autoapărarea și deplasările între cuib și teritoriile de hrănire, părinții manifestă un comportament parental foarte complex. S-a observat că, pentru asigurarea continuă a hranei adulții fac deplasări între cuib și teritoriile de hrănire, ce pot varia ca distanță și spațiu. Cu toate acestea, hrana este asigurată la timp și în cantități suficiente, necesară pentru dezvoltarea postembrionară a puilor, astfel încât după a 10 zi la speciile de silvii și după a 12 zi la speciile de pitulici, puii devin zburători. În cadrul comportamentului de hrănire, părinții survolează teritoriul unde este amplasat cuibul și numai după ce sunt siguri că în prejmă nu sunt prezenți vre-un eventual intrus sau prădător, se apropie de cuib, dar cu mare precauție. Apropierea de cuib, cu hrană în cioc are loc succesiv, astfel încât pentru început se vor așeza pe una dintre ramurile principale ale locului unde este plasat cuibul, ulterior coborând pe crengile secundare și terțiare, și numai după aceea va intra la cuib. În toată această perioadă, ele emit sunete specifice în care se consideră că ar atenționa puii de prezența părinților în preajma cuibului și stimularea reflexului de cerșire a hranei. Aceste manifestări nu sunt însoțite de emisiuni sonore. Prezența foarte aproape a eventualului intrus sau prădător față de cuib, determină adulții la ambele genuri fie, să realizeze cale întoarsă, fie să înghită hrana. Respectivele manifestări comportamentale depind în mare măsură de tipul de perechi, corelate fiind cu capacitatea de modelare a comportamentului sub influența factorilor de mediu pe de o parte, unde nu este dezvoltată obișnuința cu noile modificări în perimetrul de cuibărit, fie corelat cu toleranța față de schimbările din acest perimetru, pe de altă parte, ce sunt acumulate odată cu experiența.

Apărarea cuibului și a puilor reprezintă o verigă indispensabilă din comportamentul parental în care adulții recurg la diverse scene și manevre de mimare a unor situații ce atrage atenția prădătorului. Cea mai comună formă a comportamentului de salvare este reacția de fugă. Așa cum aminteam, reacția de fugă se observă cel mai bine la pui. La strigătul de alarmă al părinților, puii aleargă prin salturi și zboruri scurte la nivelul solului în vegetația din apropiere unde stau ascunși până la strigătul de chemare al părinților. În cazul în care puii sunt în apropierea părinților, aceștia recurg la mimarea rănirii aripii, evitând pericolul, prin comportamentul de fugă.

C O N C L U Z I I

1. Pe teritoriul Republicii Moldova se întâlnesc peste 40 de specii de Paseriforme silvice ceea ce constituie circa 60 la sută din totalul de specii autohtone ale acestui ordin. Dintre speciile silvice representative caracterizate, Turdidele sunt prezente cu 3 specii; Silviidele – cu 8 specii; Paridele și Muscicapidele – respectiv, cu 2 și 4 specii; Alaudidele, Motacilidele, Prunelidele și Sitidele – cu cite 1 specie.

2. Din punct de vedere zoogeografic speciile analizate aparțin:

a) regiunii europeo-turkestanice – 5 specii;

b) regiunii europene – 16 specii (WP – 14, EP – 1, TP – 1).

Speciile familiilor Silviide, Muscicapide, Alaudide, Motacilide, Prunelide și Turdide (cu excepția speciei Turdus merula) de pe teritoriul Republicii Moldova se încadrează în categoria oaspeților de vară; pecînd speciile representative descrise din familiile Paride și Certiide – aparțin la categoria fenologică a păsărilor sedentare. Unul din factorii ecologici determinanți al iernării speciilor de Paride și Certiide în țara noastră îl reprezintă sursele de nutriție relativ suficiente; cu toate că distribuția lor neuniformă impune aceste specii să manifeste un comportament de deplasări locale periodice în căutarea hranei.

3. Densitatea speciilor analizate depinde mult de suprafața și calitatea habitatului (în primul rind – de rezervele trofice pe perioada cuibăritului și de spațiile favorabile pentru amplasarea cuibului), de aceea, după acest parametru ecologic, speciile se impart în:

a) specii comune – 16;

b) specii rare – 5 (Sylvia borin, Sylvia curruca, Prunella modularis, Phyloscopus trochilus, Certhia familiaris). Din speciile evaluate, 8 specii (Sylvia atricapila, Phyloscopus colybita, Muscicapa striata, Parus caeruleus, Parus major, Phoenicurus phoenicurus, Turdus philomelos, Turdus merula) au fost semnalate în toate ecosistemele cercetate, acest fapt confirmând plasticitatea ecologică înaltă a acestor specii.

4. În urma observațiilor realizate și a studierii literaturii de specialitate am stabilit următoarele grupe de păsări după tipul de nutriție:

a) Insectivore – 17 specii (95,2 %);

b) Omnivore- 4 specii (4,8%) (Lulula arborea, Prunela modularis, Turdus merula, Turdus philomelos).

În cadrul familie Silviide comportamentul reproductiv se caracterizează printr-o

perioadă a dezvoltarii postembrionare ce diferă la speciile genului Sylvia de la 10-12 zile ce sînt cu tip de cuibărit deschis comparativ cu cea a speciilor de pitulici (Phylloscopus) (12-14 zile) cu tip de cuibărit semiînchis.

6. Comunicarea dintre pui și părinți începe din primele zile ale perioadei postembrionare, cu

rol important în menținerea și intensificarea reflexului de solicitare a hranei la pui, totodată a reflexului de hrănire la adulți.

7. Comportamentul de apărare a puiilor la speciile genului Sylvia diferă de cel al speciilor genului Phylloscopus: puii speciilor de silvii la vîrsta de 5-7 zile adoptă starea de achinezie (tupilare și stare în nemișcare) totală, iar la vârsta de 9-10 zile manifestă reacția de fugă; pecînd la genul Philloscopus, începînd cu vîrsta de 8 zile, modalitatea de intimidare a prădătorului se realizează prin emisiuni sonore stridente.

8. Pe parcursul aflării puilor în cuib la speciile studiate cantitatea și calitatea hranei consumate de aceștea prezintă variații evidente în raport cu vârsta. În prima etapă a dezvoltării postembrionare hrana puilor constă din componenți cu consistență moale, ușor digerabili (Araneae , larve de Lepidoptera).

9. Materialele tezei constituie un suport științifico-didactic important și eficient în realizarea procesului instructiv și educativ a tinerii generații în domeniul biologiei, care va fi pe larg utilizat în activitatea mea profesiională ulterioară.

B I B L I O G R A F I E

Averin I. , Ganea I. , Uspenschii Gh. “Păsările Moldovei”. Chișinău. Vol.1. 1970. 168 p.

Cantemir D. -“Descriptio Moldaviae”. 1716. 268 p.

3. Cozari T., Munteanu A., Zubcov N. Lumea animală a Moldovei, vol. 3 „Păsări”, Chișinău, 2006. 220 p.

4. Cozari Tudor. Etologie ecologică. Chisinau.Litera. 2001. 176 p.

5. Cozari Tudor. Atlas zoologic. Chișinău. Știința. 2013. 120 p.

6. Conspectul diversității biologice. Rezervația Codrii. Știința. 2011. 328 p.

7. Ganea Ion. Păsările noastre. Chișinău . Cartea moldovenească, 1961. 214 p.

8. Ganea Ion. Păsările folositoare și dăunătoare din livezile Moldovei. Chișinău, Știința, 1961.

212 p.

9. Korodi Gal, I. Despre cîteva metode pentru studiul hranei și al hrănirii la păsări. În: Rev. Muz., an. V, 4, București, 1986. 214 p.

10. Manic Șt. ș.a. Rezervația Codrii. Diversitatea biologică. Chișinău. Știința. 2006. 98 p.

11. Munteanu A. Aspecte ecologice ale Passeriformelor din Moldova. Chișinău. Știința. 1996.

124 p.

12. Munteanu A., Bogdea L., Buciucianu L. Contribuții privind studiul distribuției și densității speciilor genului Sylvia (Sylviidae) pe teritoriul Republicii Moldova. În: Mediul Ambiant. Chișinău. 2009, nr. 4 (34), p.11-20.

13.Munteanu A., ș.a. Distribuția și densitatea ornitofaunei în diferite tipuri de păduri. În: Diversitatea, valorificarea rațională și protecția lumii animale, Simp. Intern. consacrat celei de-a 70-a aniversări din ziua nașterii profesorului universitar Andrei Munteanu, Chișinău: Știința, 2009.p.75-78.

14. 15.Osterman A. – “Заметки о птицах Беcсарабии”. 1914.

16. Radu Dimitrie. Lumea neștiută a păsărilor din Delta Dunării. București, 1988. 244 p.

17.Tălpeanu M. Cuiburi și ouă. Ed. științifică, București, 1969. 134 p.