1. Introducere ……………………………………………………………………… pag.3 2. Cap.I Noțiuni introductive 2.1 Sistemul decizional Europ ean 2.2 Metode de decizie 2.3 Procesul… [609281]

Coordonator disciplină
Conf. Univ. Dr. Oprea Florin

Student: [anonimizat] 2019

2
Cuprins
1. Introducere ……………………………………………………………………… pag.3

2. Cap.I Noțiuni introductive

2.1 Sistemul decizional Europ ean
2.2 Metode de decizie
2.3 Procesul decisional în cadrul UE
2.4 Extinderea integrării europene

3
1. Introducere

Această lucrare își propune să aducă în prim plan cele mai importante instituții cu putere de decizie ale
Uniunii Europene. Procesul decisional în UE este generator al ,, metodei comunitare,, care a evoluat de -a
lungul anilor, sub semnul a două trăsături distincte, prima privind procedurile de vot în cadrul Consiliului,
a doua privind ex tinderea puterii acordate Parlamentului European, ambele evoluții influiențând direct și
indirect, și rolul Comisiei Europene.
Vom porni de la cuvântul legislație care desemnează ansamblul legilor Uniunii Europene de la
stadiul de proiect până la votarea ș i adoptarea lor. Pentru ca legislația Uniunii Europene să fie mai
bine înțeleasă și corect implementată este esențial să se asigure faptul că este bine schițată. Actele
Uniunii Europene trebuie să fie realizate într -o manieră inteligibilă în conformitate c u principiile
uniforme de prezentare a actelor cu caracter legislativ pentru ca cetățenii Uniunii Europene
împreună cu operatorii economici să -și poată identifica drepturile lor și în același timp și
obligațiile.
În discuțiile despre Uniunea Europeană apar e în mod inevitabil o întrebare ce deschide o mulțime
de perspective: ce este Uniunea Europeană? Literatura de specialitate oferă o diversitate de
răspunsuri la această întrebare; putem defini Uniunea Europeană fie ca o "familie" de state
europene democrat ice care își unesc eforturile pentru pace și prosperitate, ca un organism
supranațional, destinat cooperării internaționale în cadrul căruia statele membre au constituit
instituții comune, cărora le -au delegat o parte din suveranitatea lor permițând astfel luarea
deciziilor în domenii de interes comun la nivel european , ca rezultatul unui proces de cooperare
și integrare care a început în anul 1951, între șase țări europene: Belgia, Germania, Franța,
Luxemburg și Olanda , fie ca o entitate politică, social ă și economică, dezvoltată în Europa, ce este
compusă din 28 tari; este considerată a fi o construcție sui generis, situându -se între federație și
confederație.
Se poate observa că toate aceste defini ții aduc în prim plan mai multe paradoxuri: Uniunea
Euro pean ă „nu este o națiune, dar î nglobeaz ă mai multe state na ționale”, ea își propune să fie atât
o uniune a cetățenilor, cât ș i a statelor membre, are o dimensiune federal ă și una
interguvernamental ă, fiind numit ă deseori „federalis m integuvernamental”, are o piață comun ă,
dar nu ș i propriile bunuri publice . Sintetiz ând aceste definiții, putem asemă na Uniunea European ă
cu un grup democratic care reune ște valorile politice, economice ș i culturale pe care fiecare
membru al grupului le -a pus î n comun; aceste v alori nu apar țin grupului ca entitate de sine
stătătoare, ci apar țin fiec ărui membru în parte, aceștia putâ nd beneficia de ele în funcț ie de regulile
stabilite de ei. Se poate ridica urm ătoarea întrebare: cu ce scop s -ar crea un astfel de contract
„social” ? Obiectivul principal al constituirii unei astfel de asocia ții, în speță al Uniu nii Europene,
este asigurarea pă cii. Adiacente acestui scop, sunt ă i alte o biective precum dezvoltarea vieț ii
economice, stabilitatea politic ă și economic ă, îmbunătățirea vie ții sociale etc.
Toate aceste obiective nu constituie î nsă angajamente particulare, ale fiec ărui membru î n parte, ele
nu sunt menite a fi îndeplinite în mod i

4
ndividual, de că tre un membru , dimpotriv ă, din moment ce resursele de orice tip sunt puse în
comun pentru a atinge anumite obiective, aceste obiective reprezintă o misiune comun ă tuturor
membrilor. Întrebarea ce survine î n acest context este: cum vor rezolva în comun participanț ii la
uniune aceste obiective? Mai exact, cum va fi evitat ă situația în care unul din membrii săi va vrea
să se sustrag ă de la producerea obiectivului?
În cadrul UE, instituțiile sunt cele care asigură rezolvarea î n comun a obiectivelor. Aceste instit uții
sunt similare instituț iilor din statele naționale prin funcț iile pe care la au, fiind organizate tot pe
principii democratice, î nsă difer ă foarte mult de institu țiile naț ionale prin felul în care abordeaz ă
aceste funcții și prin felul î n care se realizeaz ă echilibrul de putere între ele. Astfel, ră spunderea
direct ă asupra îndeplinir ii obiectivelor UE o au instituț iile comunitare: Parlamentul European,
Comisia European ă, Consiliul Un iunii Europene, Curtea de Justiție ș i Curtea de Conturi. Pe lang ă
acest e instituții, există ș i alte organe care ajut ă la îndeplinirea obiectivel or, dar și statele membre
au obligații î n acest sens .
Din punctul meu de vedere, privind Uniunea Europenă din perspectivă legislativă, politică și
economică, putem să ne formăm o viziune de ansamblu asupra a ceea ce se întâmplă la nivelul
uniunii în prezen t și putem să ne facem o previziune asupra viitorului acesteia.
Evoluția a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană, de la o înțelegere economică regională între
6 state vecine din 1951 până la modelul interguvernamental hibrid și organizație supranațională a
28 țări europene, cum este la ora actuală, reprezintă un fenomen fără precedent în analele istoriei
Europei.
Reconstrucția țărilor care au suferit pagube materiale și umane în timpul celui de al doilea război
mondial, a impus reglementarea unor norme de conduită în plan internațional care s -au concretizat
prin semnarea unor convenții și tratate internaționale,
Uniunea Europeană și -a început existența la 1 noiembrie 1993 fiind noua denumire a Comunității
Economice Europene(CEC), înființată în 1957.

5
2. Cap.I Noțiuni introductive

2.1 Sistemul decizional European ( institutiile ue -vezi salvat e pe calc.procesul de decizie UE
Potrivit art. 13 TUE, ,,Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor
sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale statelor
membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității politicilor și acțiunilor sale”.
UE are șapte organe principale de decizie, instituțiile sale fiind : Parlamentul Eur opean, Consiliul
Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală
Europeană și Curtea Europeană de Conturi. Rol consultativ în pr ocesul de decizie au Comitetul
Economic și Social, Comitetul Regiunilor.
UE beneficia ză de un cadru instituțional unic în lume, în care prioritățile, generale sunt stabilite de
Consiliul European, care are rol de stimulator al discuțiilor și inițiativelor comunitare și care
reunește liderii naționali și europeni, deputații europeni, aleși prin vot direct, reprezintă interesele
cetățenilor în cadrul Parlamentului European. Competența în examinarea și modificarea legislației
este împărțită între Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, în timp ce sarcinile
executive sunt îndeplini te de Comisia Europeană și într -o capacitate limitată de către Consiliul
European. Politica monetară a zonei euro este determinată de Banca Centrală Europeană.
Interpretarea și aplicarea legislației UE și a tratatelor sunt asigurate de Curtea de Justiție a Uniunii
Europene. Bugetul UE este examinat de Curtea de Conturi Europeană. Mai există de asemenea o
serie de organisme auxiliare care oferă consiliere UE sau operează într -un anumit domeniu.
 Consiliul Uniunii Europene reunește miniștrii departamentelor guvernelor statelor
membre. El formează partea superioară a legislativului esențial bicameral al UE, iar
aprobarea sa este necesară pentru orice propunere de adoptare a legii. Președinția
Consiliului este deținută prin r otație, de statele membre.
Consiliul – a apărut pe cale convențională, fiind prevăzut în Tratatele de instituire a celor
trei Comunități Europene, având, la început denumiri diferite: Consiliul de Miniștri
(Trataul de instituire CECO) și Consiliul (Tratate le de la Roma, de instituire a CEE și
respectiv, a Euratom).
După unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1967), cunoscut în doctrină sub
denumirea de tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică, acesta s -a numit
Consiliul de M iniștri . Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, instituția
își schimbă denumirea în Consiliu, deși, în practică, este cunoscut sub denumirea de
Consiliul U niunii Europene , dată fiind apartenența sa la Uniunea Europeană. Acest aspect
a fost reglementat prin Decizia Consiliului 93/591/UE, Euratom, CECO, CE privind
Uniunea Europeană, după cum urmează: ,,Consiliul este denumit de acum înainte
,,Consiliul Uniunii Europene ” și este astfel desemnat, în special, în toate actele pe care le
adoptă, inclusiv cele adoptate în temeiul titlurilor V si VI din Tratatul privind Uniunea

6
Europeană, astfel, declarațiile politice pe care Consiliul le adoptă în cadrul poli ticii externe
și de Securitate C omună sunt făcute în numele Uniunii Europene” 1
 Parlamentul European este alcătuit din 785 de reprezentanți aleși în mod direct, care
formează camera inferioară a UE a legislaturii sale bicameral. Împarte cu Consiliul Uniunii
Europene competențele legislative de modificare, aprobare sau respingere a propu nerilor
Comisiei pentru majoritatea domeniilor legislației UE. Competențele sale sunt limitate în
domeniile în care suveranitatea statelor membre este de interes primar(adică apărare).
Alege președintele Comisiei, trebuie să aprobe Colegiul comisarilor și poate vota pentru a –
i îndepărta colectiv din funcție.
 Comisia Europeană este ,,Gardianul tratatelor,, , constă dintr -un cabinet executiv al
funcționarilor publici, condus de un președinte ales în mod indirect. Acest ,,colegiu de
comisari,, gestionează și conduce serviciul public permanent al Comisiei. El transformă
obiectivele consensuale ale Consiliului European în propuneri legislative. Împreună , aceste
trei instituții elaborează politicile și legislația care se aplică în toată Uniunea, prin
intermediul procedurilor legislative.
 Consiliul European stabilește direcțiile și prioritățile politice generale ale Uniunii prin
adunarea șefilor de stat/guvern ai statelor membre. Concluziile summiturilor sale sunt
adoptate prin consens.
 Banca Centrală Europeană este responsabilă pentru stabilitatea monetară ăn statele
membre.
Două alte instituții europene care joacă un rol important sunt:
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură aplicarea uniformă a legislației UE și
soluționează litigiile dintre institu țiile UE și statele membre și împotriva instituțiilor UE în
numele persoanelor.
 Curtea Europeană de Conturi investighează buna gesti onare a finanțelor atât în cadrul
entităților UE, cât și finanțarea UE acordată statelor membre. Pe lângă faptul că oferă
supraveghere și consiliere, aceasta poate să adreseze Curții Europene de Justiție cazuri
nerezolvate pentru a arbitra orice presupuse nereguli.
 Comitetul Economic ș i Social exercită o funcție consultativă pe lângă Parlamen tul
European, Consiliul de Miniștri și Comisie și este format din reprezentanți ai organizaț iilor
patronale, sindicale, reprezentanț i ai societății civile, î n special din domeniile socio –
economice, civice, profesionale ș i culturale;
 Comitetul Regiunilor exercită o funcț ie consultativ ă pe lân gă Parlamen tul European,
Consiliul de Miniștri și Comisie și este format din reprezentanț i ai colect ivităț ilor regionale

1 Decizia 93/591/ UE, Euratom, CECO, CE din 8 noiembrie 1993(vezi pag.135. manualul UE A. Fuerea)

7
și locale, care sunt fie titulari ai unui mandat electoral în cadrul unei colectivit ăți regionale
sau locale, fie sunt ră spunzato ri din punct de vedere politic î n fața unei adună ri alese.
2.2 Metode de decizie
Primul pilon, dimensiunea comunitară, care reprezintă însăși esența Uniunii, este caracterizată, la
nivelul deciziei, prin:
 dreptul de inițiativă și monopol al Comisiei,
 largă utilizare a votului majotitar în Consiliul UE (majoritate calificată),
 rol activ pentru Parlamentul European ,
 interpretare uniformă a legsilației comunitare de către Curtea de Justiție.
În ceea ce privește procesul de decizie, metodele utilizate în acset scop sunt: co-decizia, avizul
conform, cooperarea și consultarea.
Pentru cel de al doilea pilon PESCși pentru cel de al treilea pilon JAI, metoda de decizie este
cea inter -guvernamentală, caracterizată prin:
 drept de inițiativă împărțit de către Comisie și Statele M embre
 consensul ca regulă general de vot în ConsiliulUE (unanimitate)
 rol consultative pentru Parlamentul European
 rol minor pentru Curtea de Justiție
2.3 Procesul deciz ional în cadrul UE
Procesul decizional la nivelul Uniunii Europene implică diferite instituții UE, în special:
 Parlamentul European, care reprezintă cetățenii europeni și ale cărui membri sunt aleși prin
sufragiu direct,
 Consiliul Uniunii Europene care reprezintă statele membre,
 Comisia Europeană care are ca misiune apărarea intereselor U niunii în ansamblul său.
În general, Comisia Europeană propune proiecte legislative noi, dar Consiliul UE și Parlamentul
sunt cele care le adoptă.
În anumite situații, Consiliul UE poate hotărî singur. Există și alte instituții care au un rol specific
în acest proces.
Uniunea nu poate lua decizii decât în cadrul competențelor care îi sunt încredințate de tratate,
asupra cărora statele membre și -au dat acordul prin ratifcarea lor pe calea referendumului sau prin
procedura parlamentară.
Principalele tipuri de legislație a UE sunt directivele și regulamentele. Normele și procedurile din
cadrul procesului decisional al UE sunt prevăzute în tratate. Fiecare nouă propunere de proiect
legislative European trebuie să aibă la bază un articol specific din tratat, menț ionat ca ,,temei legal”
pentru propunerea respectivă. Astfel se determină procedura legislativă care trebuie urmată. Cele
trei proceduri principale sunt, consultarea, avizul conform și co -decizia.

8
Principala deosebire între proceduri ține de modul de inter acțiune între Parlament și Consiliul UE.
În procedura de consultare, Parlamentul exprimă doar avizul său, pe când în procedura de co –
decizie el împarte veritabil puterea cu Consiliul UE.
Comisia Europeană trebuie să aleagă procedura de urmat când ea propun e un act nou. Alegerea sa
este, în principiu, condiționată de baza juridică a propunerii.
Dacă este cazul, sunt consultate și Comitetul Regiunilor (CoR) și/sau Comitetul Economic și
Social European (CESE)

2.4 Extinderea integrării europene
2.4.1 a. Temei juridic
 Articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) stabilește statele care
pot solicita să devină membri ai Uniunii,
 Articolul 2 din TUE descrie valorile fundamentale ale UE
b. Obiective
Politica de extindere a UE are drept scop să unească țările europene într -unproiect politic și
economic comun. Îndrumată de valorile Uniunii și fiind supusă unor condiții stricte, extinerea s -a
dovedit a fi unul dintre cele mai eficiente instrument e pentru promovarea reformelor politice,
economice și sociale și pentru consolidarea păcii, a stabilității și a democrației pe întreg
continental. Politica de extindere consolidează, de asemena, prezența UE pe scena mondială.
Candidații trebuie să demonstr eze că sunt capabili să -și asume în întregime rolul de membri ai
Uniunii. Pentru aceasta trebuie să obțină sprijinul cetățenilor și să respecte standard și norme
europene stricte de ordin politic, juridic și ethnic.
Țările care doresc să adere la UE pot pa rcurge diversele etape ale procesului de integrare doar după
ce toate condițiile pentru fiecare etapă au fost respectate. Procedurile de admitere în UE sunt
complexe, garantând că noile state membre aderă numai atunci când îndeplinesc toate cerințele și
doar după ce instituțiile UE, guvernele statelor membre și guvernele țărilor în cauză își vor fi
exprimat acordul în mod activ. Astfel, perspectiva integrării acționează ca un stimulent pentru
promovarea reformelor. Politica UE cu privire la extindere garant ează faptul că acest proces este
gestionat foarte riguros, astfel încât procesul de aderare să aducă beneficii ambelor părți implicate,
UE și țărilor în curs de aderare.

Etapele extinderii UE
 În 1951 , șase țări – Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxembu rg și Țările de Jos – au
întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și, ulterior, în 1957,
Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

9
 Au urmat șase valuri de extindere succesive:
1973 – Danemarca, Irlanda și Regatul Unit
1981 – Grecia
1986 – Spania și Portugalia
1995 – Austria, Finlanda și Suedia
2004 – Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia și
Slovacia. A fost o extindere istorică, o reunificare a Europei după zec i de ani de separare. La 1
ianuarie 2007 , aderarea României și Bulgariei la UE a încheiat acest proces istoric.
2013 – Croația
La 17 aprilie 2018, Comisia Europeană a publicat cel mai recent „Pachet anual privind Extinderea
Uniunii Europene” care include șapte rapoarte individuale și în care evaluează punerea în aplicare
apoliticii de extindere a Uniunii Europene2.
Pachetul confirmă importanța acordată politicii de extindere a UE, ca instrument politic al Uniunii
care a contribuit și contribuie nemijlocit la promovarea păcii, securității, stabilității și prosperității
in Europa și care oferă, de asemenea, oportunități sporite economice și comerciale atât Uniunii,
cât și statelor care aspiră la aderare. Totodată, prezentul pachet de evaluări ale Comisiei tr ebuie
înțeles ca un instrument practic, de sprijin nemijlocit și de stimulare a reformelor atât de dificile și
de complexe pentru statele candidate și potențialii candidați.
România consideră că statele candidate și potențialii candidați au nevoie, mai mul t ca oricând, de
un mesaj politic de sprijin din partea UE în direcția avansării procesului de extindere, aspect cu
atât mai important pe fondul crizelor complexe din vecinătatea estică și sudică a Uniunii Europene,
în mod deosebit criza migrației.3

2 http://ec.europa.eu/enlargement/countries/package/index_en.htm
3 https://www.mae.ro/node/1530 – http://europa.eu/rapid/press -release_IP -18-3342_ro.htm

10
3. Cap .I I Analiza sistemului decizional European

3.1 Cadrul instituț ional și pocesul de decizie
3.2 Efectele sistemului decizional european