1 Geografia Continentelor -Europa I. Specificul condițiilor fizico – geografice 1.1. Așezarea geo grafică, vecini, țărmuri 1.2. Cunoașterea… [624362]

1 Geografia Continentelor -Europa

I. Specificul condițiilor fizico –
geografice

1.1. Așezarea geo grafică, vecini,
țărmuri
1.2. Cunoașterea continentului
1.3. Entitatea tectonică și structurală
1.4. Zonalitatea bi opedoclimatică
1.5. Sisteme hidrografice importante
1.6. Resurse naturale, componente
ale mediului și peisajelor

2. Originea, repartiț ia și gradul de
concentrare a populației în spațiul
european
2.1. Orașe
2.2. Particularități ale econom iei
regionale.

Europa Nordică
3.1. Unități naturale importante ca
peisaj
3.2. Diferențieri regionale
3.3. Unități naturale importante ca
peisaje
3.4. Diferențieri regionale: Marea
Britanie, Franța, Olanda, Belgia,
Europa centrală
3.5. Unități naturale importante ca
peisaj
3.6. Diferențieri regionale: Germania,
Polonia, Austria, Elveția, Cehia,
Ungaria , Europa de Est
3.7. Unități naturale importante ca
peisaj
3.8. Diferențieri regionale: Rusia
Europa Sudică
3.9. Unități naturale im portante ca
peisaj
3.10. Diferențieri regionale: Spania,
Italia, Slovenia, Croația, Iugoslavia,
Grecia, Turcia.

– Influen ța poziției continentului în
prezențași structurarea componentelor
fizico -geografice – percepția diversității peisajelor de la nordul polar la sudul
mediteraneean ca urmare a poziției și condiției climatice
– Rolul orografiei în distribuirea și manifestarea unor
componente ale cadrului natural și de aici varietatea
ecoistemelor, îndeosebi a celor terestre
– Apele, purtătoare de energie ș i suport biotic pentru întregul
înveliș.
– Componentele cadrului natural și importanța lor în peisajul
resurselor naturale, valorificare, dar și conservare și protecție.
– Indeditul ariilor protejate europene, măsuri de atentă
valorificare și protecție.

1.1. Poziția geografică, vecini, țărmuri
Deși nu trece spre sud de latitudinea subtropicală Europa se
extinde suficient spre nord pentru a consemna în structura sa
peisagistică numeroase caractere de o neasemuită frumusețe.
Prin urmare, Europa este situată în întregime în emisfera
nordică, desfășurându -se pe circa 35° latitudine (aproximativ
4000 km) între Nordkyn (71° 08itudine nordică) până la Capul
Tarifa din dreptul strâmtorii Gibraltar (36° latitudine nordică)
sau Matapan din Grecia. Limitele extreme, e stică și vestică,
prin urmare în longitudine continentul se desfășoară între
67°30 lontudine vestică, adică promontoriul (capul) Roca din
peneinsula Iberică -regiunea Estremadura din Portugalia (la
vest de Lisabona, la circa 50 km). Între aceste extremități
distanța trece de 6000 km.
Între aceste extremități Europa se învecinează cu continentele
Africa în Sud dacă luăm în seamă Marea Mediterană, Asia în
sud-est (culmile Caucazului) și Est dincolo de Marea Neagră
(culmile Uralului). Spre vest și nord Europa e ste înconjurată
de Oceanul Atlantic și Oceanul Arctic, importante căi de
legătură și schimburi cu continentele pe care acestea le
separă. Europa este o masă continentală, destul de articulată,
cu multe posibilități de pătrundere spre interiorul
continentul ui (mările Baltică, Neagră) cu impresionante
peninsule (Scandinavă, Iberică, Italică), dacă nu chiar toată
Europa este o peninsulă raportată la continentul Asia, de care
este strâns legat (Eurasia) . Etinderea mare a cliamtului
temperat, la care se adaugă ș i cel mediteraneean a avut urmări
majore în popularea, dar și repartiția și concentrarea
populației inclusiv a orașelor. În legătură cu țărmurile, au o
origine foarte diferită (fjorduri, riass, estuare, dalmatic, delte
etc) cu un peisaj corespunzător latit udinii și cu o utilizare
diferențiată.
1.2. Cunoașterea continentului.
Se pare că primele informații edspre continentul european,
respectiv asupra Europei Sudice le avem de la fenicieni.
Insula Cipru constituia un refugiu, o escală în periplurile lor
din Mediterana, cum la jumătatea mileniului al doilea îi găsim
pe fenicieni și în insula Creta în Marea Adriatică. În aceeași
perioadă descoperă Italia și multe insule din jurul acesteia,l
strâmtoarea Gibraltar, peninsula Iberică ajungând la Atlantic
și probab il în insulele Britanice.

2 Urmează grecii care s -au răspândit
mai întâi în lumea sudică, țărmul
balcanic, italic suprapunându -se pe
alocuri escoperirilor feniciene. Este
sigur că Pyteas reprezintă
descoperitorul insulelor Britanice.
Vechii greci descoperă, mergând în
lungul țărmului Mării Negre gurile
Dunării, Nistrului, Niprului, Crimeea.
Romanii, în afara locurilor cunoscute
până în secolul al II -lea î.e.n. , mijlocul
secolului I î.e.n. îi consacră drept
descoperitori în Galia, G ermania
(culoarele Rhinului, Elbei), Iutlanda,
Polonia (în general regiunea Balticei).
Urmează la începutul sec. II e.n.
descoperiri în Europa Estică
(răsăriteană sau Sarmația) (Volga,
marea Caspică).
Către Marea Nordului și Marea Albă
(sec. IX -X), se îndreaptă normandul
Other. El d escoperă litoralul
norvegian, a ajuns pe litoralul
peninsulei Kila. În a doua jumătate a
sec. IX regele Harold descoperă
Islanda (Țara de gheață) iar Erik cel
Roșu (anul 920) descoperă Groenland.
În secolul al X -lea se remarcă arabul
Masadi care aduce cuno ștințe despre
Europa Răsăriteană, Caucaz, apoi
Idrisi (1100 -1166) , Iakuț (1179 -1229)
(bazinul Mediteranei), Ibn al Vardi în
al cărei mapamond, conturile Europei
sunt mai exacte, Ibn Battuta
(Călătoriile lui Ibn Battuta).
Secolele XII -XV dau posibilitatea
rușilor să descopere tot ce se află în
partea nordică a Europei (I. P.
Maghidorici, 1959) adică regiunea
Novgorod, Peciora, Karelia etc
(inclusiv Siberia).
Secolul al XIX -lea și începutul
secolului al XX -lea aduce spre
cunoașterea omeniriii, prin
intermediu l exploratorilor ruși a unor
insule și arhipelaguri din Arctica
euroasiatică (Novaia Zemlea,
Novosibirsk, Țara lui Franz Iosef,
insule din Marea Kara, Severnaia
Zemlea ș.a)
După 1955 printre descoperirile
importante se numără: descoperirea
lanțului muntos submarin Lomonosov etc. A urmat o perioadă de căutări și descoperiri care au
îmbogățit treptat patrimoniul cunoașterii geografice a
continentului Europa.

3
1.3. Entitatea tectonică și
structurală

Europa este un continent, în care coexistă structuri vechi de
platformă dintre care cele mai vechi, precambriene Scutul Baltic și
Sarmația și structuri noi, de orogen reprezentate de sistemele
muntoase aparținând cutăr ilor alpine.
Unitățile de platformă (Podișurile Suediei, Finlandei, Câmpia
Rusă), nu au mai cunoscut post genetic decât mișcări epirogenetice
pozitive și negative asociate cu rupturi, însoțite nu rareori de
vulcanism.
Unitățile de orogen au fost asociate u lterior cu mișcări ample
provocând intense modificări tectono -structurale însoțite de apariția
unor mari bazine de afundare, vulcanism. Lângă Scutul Baltic și
Sarmația s -au alăturat treptat structurile caledonice și hercinice și
apoi, spre sudul Europei ce le alpine. De aceea deseori în structurile
mai noi, vom întâlni părți din cele anterior consolidate (ex. între
aliniamentele alpine iberice întâlnim masive mediane paleozoice).
Însăși proporțiile diferitelor structuri sunt diferite fie pe direcție
nord-sud fie vest -est.
Rezultă că marile unități morfostructurale se identifică
treptelor geomorfologice majore ale continentului, adică câmpiile
deseori etajate, căpătând caracter de podiș și cea a munților.
În general câmpiile (Câmpia Rusă, Câmpiile și podișuri le
Fenoscandiei, Câmpiile Daneză și Germano -Polonă) au un
fundament foarte vechi sau vechi (precambrian, paleozoic)
predominant cristalin, cu cuvertură mezoneozoică la suprafață, cu
relief predominant glaciar și fluvio -glaciar.
Regiunile muntoase aparțin: fie etapelor de formare
caledonică și hercinică, prezentându -se sub forma unor blocuri
stabile, consolidate, antrenate în perioada terțiar – cuaternară
diferențiat de mișcări epirogenetice asociindu -le cu vulcanism, fie
geosinclinalului alpin (orogeneza a lpină). Sistemul alpin european
(Pirinei – Alpi – Carpați – Apenini – Balcano -Dinaric) include și
masive paleozoice, rupte mai ales din lumea hercinică, și antrenate
în masa acestor noi cutări. Și aici, dar cu deosebire în sistemul alpin
formele dominante de relief sunt cele glaciare și fluviatile,
cuaternare și actuale. Lor li se adaugă relieful litoral (marin,
lacustru) dar și cel eolian și antropic.

În subcapitolul parcurs am prezentat importanța așezării și
extinderii în latitudine a continentului, pentru a desprinde mai
departe rolul acesteia în distribuția climei, vegetației și solurilor de
la latitudinea polară la cea subtropicală (mediteraneană).
– am prezentat zonele biopedoclimatice înscrise în
latitudinile respective, în ideea de a le cunoaște locul și conținutul;
Tectonica, matrice
primordială

Structura și relieful –
reflectare a tectonicii

Unitățile morfostructurale ale Europei (după N.
Caloianu și colab., 1982) :
1 – câmpii de platformă (1a – Câmpia cristalină baltică;
1b – Câmpia Europei de Est; 1c – Câmpia Germano –
Poloneză); 2 – sisteme montane paleozoice (2a –
masivele caledoniene joase și mijlocii, cu câmpii în
depresiunile -bazinele intercalate; 2b – masive joase și
mijlocii hercinice, cu câmpii în depresiunile -bazine
intercalate); 3 – sistemul montan alpin (3a – grupa
nordică, integral alpină; 3b – grupa sudică, cu masive
paleozoice persistente)

4

1.4. Zonalitate biopedoclimatică

– am dorit să vă informați dar să realizați și legături,
conexiuni între componente, dependența unora de altele etc.
– în aceste cond iții vă veți deprinde cu analiza peisajelor,
expresie spațială la un moment dat a relațiilor dintre ele.

a. Zona biopedoclimatică polară și subpolară
Se desfășoară în lungul litoralului nordic, scandinav, nordul
Câmpiei Est-Europene etc. Se detașează prin tr-o climă cu vară scurtă
și răcoroasă, cu iarnă foarte lungă, rece și întunecoasă. Temperatura
lunii celei mai calde este cuprinsă între 10° … 13° iar cea medie
anuală 0° și sub 0°. Precipitațiile nu depășesc 500 mm/anual căzând în
bună măsură sub formă de zăpadă. În extremitatea nordică zăpada
poate să cadă 9 -11 luni pe an. Permanente sunt masele de aer
arctic. În condițiile amintite în regiunea arctică cresc mușchii și
lichenii (Polytrichum, Cladonia), tufișuri de Betula nana, Salix glauca.
Unele eleme nte de tundră înaintează spre sud datorită și curenților
reci de aer. Se întâlnesc soluri gleice, poligonale, mlăștinoase.
b. Zona biopedoclimatică temperată
Se desfășoară sub forma unei fâșii pe direcția vest -est cu
diferențieri regionale:
 clima temperat ă rece (boreală) cuprinde Scandinavia, aproape
toată Norvegia, Suedia și Finlanda, jumătatea nordică a Câmpiei Est –
Europene până la Ural. Limita sudică a acestui subtip climatic trece
prin preajma orașelor Oslo, Helsinki, St. Petersburg, Perm.
Temperaturil e peste 10° sunt întâlnite în circa 120 zile pe an.
Anotimpul rece are mai mult de 6 luni, cu ierni lungi, veri scurte,
relativ umede. Aici se dezvoltă pădurile de conifere cu molid
european care, spre est este înlocuit prin molidul siberian (Picea
obovata ) și pinul în stațiunile mai uscate. Stratul subarbustiv are în
componență și specii de Ledum, Vaccinium. Sub pădurile de
conifere se găsesc podzoluri și solurile podzolice.
 în sudul subzonei climatice amintite se desfășoară
subzona climei temperate a pădu rilor de foioase cu vară
răcoroasă, iarnă nu prea lungă dar rece și precipitații suficiente
tot anul. Pe litoralul norvegian se întâlnesc păduri de mesteacăn
iar în Arhipelagul Britanic, Franța, Belgia și Danemarca păduri
de stejar și mesteacăn pe soluri l utoase, apoi carpen și fag.
 între 50° -60° latitudine nordică apar pădurile de amestec,
foioase cu pin și molid. În Europa Centrală fagul reprezintă specia
pădurilor zonale și ocupă în general locurile joase. În partea
vestică a Europei Orientale condițiile climatice au înlocuit fagul
cu carpenul iar și mai spre est cu stejarul. Tot în Câmpia Est –
Europeană trecerea de la conifere spre foioase se face prin pădurile
de amestec.
Pădurea acoperă locurile drenate, mai înalte iar stepa locurile
plane pe soluri rel ativ grele. În diagrama climatică apare o perioada
uscată, volumul precipitațiilor fiind depășit de evapotranspirație. Se
întâlnesc cernoziomuri, soluri castanii etc.
 în același tip al climei temperate este inclusă și clima de
stepă cu contraste termice și precipitații reduse.
Având în vedere importanța majoră a acestor două componente meteo –
climatice asupra vegetației, a structurării acesteia, stepa se diferențiază
în stepa umedă cu iarna rece în sudul Câmpiei R use; stepa uscată cu
iarnă rece în nordul Mă rii Caspice și stepa semideșertică cu iarnă
ece în jurul Caspicei. După asocierea speciilor componente pot fi
separate: stepa cu negară, cu negară și păiuș, cu graminee, pelin și
mușețel. Dintre speciile frecvent întâlnite în aceste asocieri
amintim: Stipa , Bromus, Koeleria, Festuca.
În clima de stepă este cuprinsă și cea a semideșerturilor din
regiunea Mării Caspice. Pe nisipurile mobile și semifixate cresc plante
de săratură și de nisip ca: Salicornia, Suaeda, Aristida, Anabasis.

5

1.5. Sisteme hidrografice
importante

1.6. Resurse naturale , componente
ale mediului și peisajelor

c. Zona biopedoclimaticd mediteraneeană
Cuprinde o parte a Peninsulei Iberice, Insulele Sardinia și
Corsica, Sudul Franței, jumătatea s udică a Italiei, Grecia, și sudul
Bulgariei, vestul Peninsulei Balcanice.
Cad ploi de iarnă aduse de centrele ciclonale, înghețurile sunt
episodice dar apar și zăpezi uneori abundente (vezi anul 1991).
Caracteristice în vegetație sunt tufișurile de garriga (sudul Franței),
frigana (Grecia), tomillares (Spania). Nu lipsesc pădurile sclerofile
cu Quercus ilex , Quercus suber , Quercus coccifera . Dintre ierburi
și arbuști destul de răspândite sunt: Rosa sempervirens, Olea
oleaster , Chamerops humilis (singurul pa lmier european), Leymus
racemosus . În afara solurilor castanii apare pe calcare terra rossa.
În regiunile muntoase există o etajare a vegetației cu
diferențieri mai mult sau mai puțin importante de la o regiune la alta.
Spre exemplu în Munții Alpi pe versa ntul nordic etajarea are
următoarea componență de la poale spre etajul alpin: stejar, fag, molid,
etaj alpin; în Alpii Centrali lipsesc foioasele, etajele fiind alcătuite din:
pin, molid, larice și zimbru, urmându -le etajul alpin. Pe versantul
sudic dispar coniferele în favoarea foioaselor , astfel: păduri sclerofile,
stejar puf os, fag, etaj alpin. Se constată deci lipsa bradului din Alpii
Centrali și a molidului din Pirinei și Apenini, acesta din urmă fiind
foarte răspândit în Alpii Centrali.
În Scoția, 1/3 din suprafață este ocupată de tufărișurile cu
Calluna vulgaris , tufărișuri de tip „heide” (care reprezintă stadii de
degradare a pădurilor de foioase) folosite azi pentru vânătoare și
pășune. Sub aceste tufișuri se întâlnesc soluri sărace, acide. La
conta ctul cu stepa, pădurile de foioase se asociază cu elemente ale
acesteia alcătuind stepa ierboasă cu păduri izolate, adică silvostepa.

Europa este străbătută de câteva râuri (fluvii) – Volga,
Dunărea, Rhinul, Rhônul, Elba, Vistula ș.a. – care, cu unele
excepții, includ în bazinele lor hidrografice cea mai mare parte din
suprafața continentului.
Cu un regim hidrologic influențat de condiția climatică în
principal , râurile continentului introduc numeroase diferențieri nu
numai în peisaj, fie și numai ca sursă de apă (umiditate), ci și în
potențialul economic al unor regiuni și țări în care se găsesc sau
prin care trec.
Cel puțin în activitățile de transport, râurile, dar și lacurile,
sunt asociate deseori cu canale , poate al doilea sistem hidrografic
important după râuri. Cu mici întreruperi, ele leagă estul de vestul
Europei sau nordul de sud.
Lacurile, indiferent de geneza cuvetei lor: tectonice (ex. L.
Balaton, L. Onega), vulcanice (Sf. Ana, Bolsena), carstice (în Alpii
Dinarici) și tectono -carstice (ex. L. Ohrid), glaciare (Como, Garda)
etc. reprezintă un suport geografic al peisajului, dar și un potențial
component în viața economică a unei regiuni.

În întregime, componentele cadrului natural reprezintă într –
un fel sau altul resurse pentru societate, fi e sub formă naturală, fie
prelucrate, fie regenerabile, fie epuizabile (neregenerabile). Ele
constituie în bună măsură suportul material al societății. În același
timp, ele însele sunt componente ale peisajelor.
Mediile naturale în Europa se succed de la n ord la sud după
cum urmează: mediul polar (arctic), mediul temperat și mediul
subtropical (meditera -neean).
Transpunerea spațială a mediului, adică reflectarea lui
teritorială, se realizează prin peisaje.
În funcție de extinderea în latitudine a Europei și de prezența
unor mări marginale, în spațiul european se diferențiază o serie de
Zonalitatea biopedoclimatică
în continentul Europa es te impusă de
dezvoltarea latitudinală între lumea
polară și cea mediteraneeană,
asociată cu extinderea longitudinală
strâns legată de continentul Asia
(Eurasia).
Unele diferențieri care apar în
structura biopedoclimatică sunt
introduse de factori regional i (locali)
precum: prezența oceanelor și
mărilor inclusiv a curenților,
vânturilor din limita acestora, a
înălțimilor muntoase implicit a
gradului de dispunere, fragmentare,
expunere etc, a unor importante
resurse de apă (fluvii, acumulări –
lacuri etc).
Rolul canalelor în sistemul
hidrografic european

6

peisaje naturale . Peisajele au trăsături proprii care le deosebesc
unele de altele.
De la nord la sud, se individualizeaz ă: peisajul arctic,
peisajul temperat -oceanic, peisajul temperat -continental, peisajul
de semideșert și peisajul mediteraneean.
Peisajul arctic cuprinde insula Islanda, nordul Peninsulei
Scandinavice, peninsula Kola și nordul Câmpiei Europei de Est.
S-a dezvoltat în condițiile
zonei de climă rece, vegetației de tundră, de silvotundră (tufișuri
lemnoase scunde de salcie, mesteacăn), a solurilor și faunei
specifice.
Peisajul temperat -oceanic se întinde pe fațada vestică a
continentului european. Aici es te domeniul climatului oceanic și al
pădurilor de foioase (îndeosebi de fag), dezvoltate pe cambisoluri și
argiluvisoluri. Defrișările au redus suprafața forestieră; în locul
pădurilor au apărut ierburile, iar în zonele de țărm landele.
Peisajul temperat -continental ocup ă cea mai mare
suprafață a Europei. Climatul prezintă un caracter continental din
ce în ce mai accentuat de la vest spre est.
Taigaua, unde trăiesc numeroase animale cu blănuri scumpe,
spodosoluri, sărace în humus și lipsite de fertilitate, caracterizează
cea mai mare parte a Peninsulei Scandinavice și aproape jumătate
din Câmpia Europei de Est.
Pădurile de foioase alcătuiesc o fâșie mai lată în jumătatea
vestică a continentului, care se îngustează treptat spre Munții Ural,
pe măsură ce clima tul temperat capătă un caracter din ce în ce mai
continental. Se dezvoltă pe cambisoluri și argiluvisoluri.
Pe măsură ce uscăciunea climatului se accentuează, pădurile de
conifere și de foioase sunt înlocuite de stepă. Acestea se întâlnesc
în Europa Centra lă și Estică, anume în estul Câmpiei Române și în
sudul Câmpiei Europei de Est. Peisajul de semideșert se continuă
din Asia pe o mică suprafață a Europei, în câmpia din nordul Mării
Caspice. Aici, unde cantitatea anuală de precipitații nu depășește
300 mm, verile sunt foarte călduroase, iar iernile foarte geroase;
peisajul are un aspect dezolant, cu o vegetație alcătuită din plante
de sărături și de nisip, ce cresc pe soluri semideșertice și nisipuri
mobile.
Peisajul mediteranean , întâlnit în sudul Euro pei, are climat,
vegetație, faună și soluri specifice, care îl deosebesc de celelalte
tipuri de peisaje.
Creșterea numerică a populației, dezvoltarea orașelor, a
industriei, agriculturii ori a căilor de transport au produs modificări
ale peisajelor natural e. Unele din acestea se găsesc în armonie cu
elementele naturale, dar altele (defrișările masive, deversările de
substanțe toxice în ape, aer sau pe sol, pășunatul intensiv etc.)
provoacă mari dezechilibre care duc la degradarea mediului natural
în ansambl ul său. Societatea omenească are un mare rol în
remedierea zonelor degradate și mai ales în preîntâmpinarea unor
astfel de dezechilibre în natură.

Peisajele europene reprezintă o reflectare a condițiilor
generale ale mediului la nivelul teritoriului i ar teritoriul este unul
din atributele definitorii ale spațiului geografic. În general,
teritoriul este conceput ca suprafață, suport al fenomenelor și
proceselor geografice. În această interpretare el nu poate fi
identificat cu ceea ce se află pe el, adic ă resurse naturale și umane.
Principala calitate a teritoriului este de resursă spațială, pentru
amplasarea amenajărilor. Foarte important
de reținut
Teritoriul Climatele Europei (după N. Caloianu și Colab., 1982) :
Zona arctică (1); zona subarctică : 2 – climat de tip
oceanic; 3 – climat de tip continental; zona temperată: 4
– climat oceanic (atlantic); 5 – climat de tranziție; 6 –
climat continental; 7 – climat cont inental excesiv; zona
subtropicală (subzona mediteraneană): 8 – climat de
nuanță oceanică; 9 – climat de nuanță continentală;
climă montană din cuprinsul diferitelor zone (10).

7

Originea populației

Importanța teritoriului e ste foarte mare, deoarece el este
strict limitat, nu poate fi extins și nici înlocuit. În prezent se
constată un deficit de teritoriu. Pe lângă aspectele globale ale
deficitului de teritoriu se numără și deficitele funcționale ale
acestuia, adică deficienț a pentru construcții urbane sau industriale,
agricole etc. În legătură cu aceasta, foarte importantă este
determinarea potențialului teritorial.

Se poate vorbi de existența omului pe meleagurile europene
încă din paleoliticul inf erior (eolitic), cunoscută fiind specia de
hominid, un precursor al omului. Odată cu paleoliticul târziu și
mezoliticul se identifică preocupări ca vânatul, apoi recoltarea unor
produse vegetale (economia agricolă) și creșterea animalelor. Se
impune omul d e Neanderthal (noua epocă de piatră sau barbaria).
În epoca bronzului s -a detașat civilizația Mării Egee cu varietatea
de culturi (prototracică, cunoscută pe valea Mariței – Tracia,
protomacedonică – în Macedonia și Thessalia, protoeladică –
Grecia central ă, Pelopones). Cultura bronzului este o infuzie
orientală în lungul văilor Mariței și Dunării, ca și pe coasta
Mediteranei. Epoca fierului – a vieții preistorice – se exprimă prin
culturile Hallstatt (Austria) și La Téne (a doua epocă a fierului –
Elveția) remarcate prin figuri expresioniste, dezvoltarea
agriculturii.
De acum sunt folosite drumurile preistorice (Coasta
Mediteranei, Poarta Carcasonne spre Bretagne și Anglia, culoarul
Rhône, Marea Adriatică – Alpi – Rhin, Vardar – Sava – Panonia
etc.) în proc esul de difuziune și penetrație a unor elemente de
civilizație spre inima Europei.
Pătrunderea altor civilizații în Europa, influențând -o în mare
măsură, s -a datorat și navigației. Însăși mișcarea curenților marini a
impulsionat circulația costieră.
2. Originea, repartiția și gradul de concentrare a populației
în spațiul european

 Drumuri preistorice

 Civilizația mării

 Civilizația alpină

8

Număr, densitate

În Europa se vorbește de civilizația mării ca fenomen propriu
european extrapolat și la alte regiuni (ex. Bengalia), după cum se
vorbește în același sens și de civilizația alpină. Civiliz ația mării
poate fi remarcată prin rolul foarte important jucat de republicile
Veneția, Genova, Pisa. De la țărm, prin căile de penetrație amintite,
valuri de componente ale civilizației pătrund continuu în Europa,
adăugându -se fondului existent. Se remarc ă în mod deosebit rolul
insulei Creta, loc de întâlnire a civilizațiilor bizantină, venețiană,
turcă, arabă etc.
Rolul jucat de Marea Mediterană (Mare Nostrum), care a
constituit un liant permanent între lumea latină, greacă, musulmană,
lumea iberică veche etc. a fost de excepție. Valențele acestor lumi
s-au transferat unele asupra altora, încât cel puțin în latura spirituală
a uneia se regăsesc elemente aparținând celeilalte.
Civilizația alpină, cu elementele sale de fond – păstoritul și
prelucrarea lemnu lui – a dezvoltat spiritul de comunitate, de
asociere, de interferențe. Însăși apariția așezărilor în inima
Pirineilor, ultima „supra -viețuitoare” fiind Andorra, demonstrează
acest fapt. Pirineii, dar mai ales Alpii, deși au constituit o lume
fragmentată d e dialecte, religii, tradiții, etnii, formațiuni statale, au
sintetizat ceea ce numim lumea alpină.

Europa a cunoscut etape (momente) importante în evoluția
numerică (1650 – circa 100 milioane locuitori; 1800 – 187 mil.
loc.; 1900 – 400 mil. loc.; 1930 – 355 mil. loc., datorită migrației
puternice spre alte țări și continente; 1981 – 488 mil. loc.).
Există un interval (1800 – 1950) când Europa a fost părăsită
de circa 45 – 50 mil. locuitori, urmată d e câteva perioade de
reîntoarcere a europenilor cu oca zia decolonizării.
În 1992, Europa deținea circa 17% din populația globului,
pentru ca în 1996 procentul să scadă la 12,5%.
Față de un spor natural redus, în jurul valorii de 1 0/00, există
mari diferențieri între țări și regiuni.
Densitatea medie a popula ției este de 69,4 loc/km2, ceea ce
înseamnă o valoare ridicată raportată la media mondială.
Pe mari compartimente europene, repartiția populației este
aproximativ următoarea: Europa Nordică circa 23 mil. loc.; Europa
Vestică circa 146 mil. loc.; Europa Cen trală 186 mil. loc.; Europa
Sudică 158 mil. loc.; Europa Estică 241 mil. loc. (datorită aportului
Rusiei – partea europeană, cu aproape jumătate din valoare – 112
mil. loc.).
Pe țări apar mari deosebiri în sensul că valorile densității trec
de 14000 loc./k m2 în Monaco, 2273 loc./km2 în Vatican, 1089
loc./km2 în Malta, 350 loc./km2 în Olanda și coboară la 2,4 loc./km2
în Islanda. Valori mari ale densității sunt înregistrate și de regiuni
care concentrează importante activități industriale, comerciale și de
transport, cum sunt: deltele (cazul deltei estuarice Rhein -Maas),
Pad; bazinele carbonifere Lancashire, Lorena, Ruhr; complexele
portuare Liverpool, Anvers, Genua.
Dacă unele regiuni constituie arii de mare atracție din altele
prin migrații definitive, temp orare, sezoniere (pentru muncile
agricole), se dislocă un număr de locuitori cu tendință de ridicare
a valorilor absolute ale populației altor regiuni. Există, de
asemenea, arii de atracție unipolare (München, Paris), multipolare
(Silezia Superioară, Ru hr).
Din cele 75 de state europene, 35 au astăzi o densitate a
populației peste media europeană, dar și țări, cum sunt majoritatea
din Europa Nordică, cu valori reduse ale densității populației.

9 Arii de concentrare

Mișcarea nat urală și mișcarea
migratorie

Mișcarea naturală presupune :

 natalitate

 mortalitate

 spor natural

Mișcarea migratorie presupune :

 migrațiune internă

 migrațiune internațională

 monopolară

 multipolară

 sezonieră

Există nuclee de polarizare (Viena) , axe urban -industriale
(Rhône -Saône, Rhein -Maas, Londra -Liverpool), zone de
concentrare a populației (Axa Rhenană).
Există regiuni de concentrare și nuclee de polarizare (ex.
Randstad -Holland – valori care ajung în unele areale la 1500
loc./km2; Viena, M oscova, Barcelona, Atena), axe urban –
industriale , de mare concentrare a populației, astfel: Macroaxa
Rhenană (circa 5000 loc./km2 în conurbația Rhein -Ruhr), Axa
Volgăi, Axa Rhônului, cu o concentrare mare în deltă și pe riviera
Nice -Cannes; aliniamentul Liverpool -Birmingham -Londra, Axa
Dunării (Linz -Viena), Axele Subalpină și Subjurasiană (Elveția),
regiuni de contact fizico -geografic etc., areale litorale îndeosebi în
Europa de Vest și Sud (Londra, Anvers, Rotterdam, Istanbul,
Genua, Veneția, Hamburg).

Din punct de vedere al mișcării naturale, Europa înregistrează
valori mult reduse ale natalității și valori medii ale mortalității.
Rezultă în acest fel un spor natural cu valori negative în multe din
țările europene. Sunt țări cu un spor natur al peste 15 -20‰ (Estonia,
Bulgaria ș.a.), dar și țări cu un spor natural negativ (Ucraina –
6,1‰, Bulgaria – 5,3‰ ș.a.). Oricum, Europa Nordică și Vestică au
un spor natural pozitiv, iar cea estică negativ.
De-a lungul timpului, o serie de factori, printr e care mai
importanți sunt cei socio -economici (conflictele mondiale sau chiar
regionale, revoluțiile tehnico -științifice, schimbări socio -politice
etc.), au influențat într -un sens sau altul evoluția sporului natural.
Cu precădere, procesul a început în E uropa de Vest și mai
târziu în restul continentului. La acestea din urmă, în faza de
posttranziție spre economia de piață, natalitatea, cu repercusiuni
negative în valoarea sporului natural, a scăzut foarte mult. În
același timp, mortalitatea cunoaște și e a creșteri (Rusia 14‰,
Belarus 13‰), cauzele fiind multiple.
Procesul de industrializare, mai izolat la început și
generalizat după aceea, cele două confruntări mondiale, inclusiv
schimbările geopolitice apărute ulterior, dinamica societății în
fiecare din țările europene au generat deplasări importante,
uneori tensionate, ale populației dintr -un continent în altul, dintr -o
țară sau regiune în alta. Ele s -au desfășurat la nivelul țării
(migrațiune internă definitivă și temporară etc., migrațiune
sezonieră pentru activități în domeniul agricol sau migrație
internațională – ex. pentru muncă). Aceasta din urmă a cunoscut
cele mai diverse forme în diferite epoci, astăzi procesul având
dimensiuni și direcții mai restrânse, dar și forme nu rareori
restrictive.

 Nuclee de polarizare

 Regiuni de concentrare

 Axe urban ( -industriale)

 Areale litoral e

10 2.1. Orașe

Origine

Funcționalitate

Actual și perspective

Cu o medie de circa 70% populație urbană, Europa
reprezintă un continent de referință din acest punct de vedere
amintind câteva ora șe reprezentative pentru peisajul urban
european (Londra – peste 7 mil. loc.; Paris – peste 8 mil. loc.;
Moscova – peste 10 mil. loc.), întregind aspectul de înalt grad al
urbanizării. Multe sunt rodul civilizației romane deși prima
generație de orașe a ap ărut în antichitate în Grecia în sudul Franței
și Italiei în bazinul Mării Negre (ex. Histria, Tomis ș.a .). Vorbim
succesiv de orașele cretane, etrusce, orașele grecești, cele feniciene,
orașele romane.
Au urmat gene rațiile: Evului M ediu, după căderea
Impe riului Roman; orașele arabe, orașele medievale ale lumii
creștine etc. care s -au extins treptat spre estul și nordul Europei un
impact deosebit avându -l colonizarea germană, urmată apoi de
consecințe pozitive în procesul urbanizării impuse de prima
revoluț ie industrială.
Dezvoltarea industriei, a unei economii industriale în
general, a impulsionat procesul urbanizării în cele mai neașteptate
regiuni generând orașe cu totul noi lângă altele deja consacrate (ex.
Nowa Huta – Polonia) .

Poziția în sistemul cond ițiilor fizico -geografice și mai ales
potențialul resurselor existente, au influențat apariția entităților
urbane dar strâns legate de condițiile istorice, socio -economice, de
conjunctura momentului. S -au impus treptat predilecțiile spre
dezvoltarea unor a ctivități fie industriale, comerciale, agricole, fie
cultural -administrative etc. De aici și până la a se contura o anumit
funcție, precumpănitoare, nu a trecut mult timp. La toate acestea se
adaugă experiența forței de muncă și capacitatea de a se adapta,
reforma continuu ca răspuns la noi exigențe economice sau de altă
natură ale timpului și locului.
Dacă apreciem retrospectiv putem spune că, spre exemplu unele
orașe, ca cele romane aveau la început funcții politice, militare,
administrative și mai apoi e conomice. Un început de secol XI
imprimă caracterul (funcția) comercial -multor orașe, evident
porturi (ex. Genua, Anvers, Marsilia etc.) cu unul din apogeu – ale
vremii, într -o regiune bine conturată și anume lumea Hanseatică.

Odată cu aceasta ascensiune a fenomenului urban din care nu
lipsesc orașe precum Hamburg, Bremen etc. a fost
precumpănitoare.
Revoluția industrială strâns legată de dezvoltarea
transporturilor impune mai ales această funcție, îndeosebi în țări ca.
Marea Britanie, Germania, Franța red imensionând nu numai
funcțional orașele. Destul de timpuriu o serie de orașe (ex. Londra,
Paris) concentrează pe lângă funcția de capitală și cea politică,
alături de cea comercial -portuară, treptat asociată și cu cea
financiară, după cum interesant este ș i „schimbul” funcțiilor ca spre
exemplu între Moscova și Sankt Petersburg.
Deși orașele actuale depășesc destul de mult numărul de
20.000 cu peste miliarde de locuitori. Oricum, Europa reprezintă
continentul cel mai urbanizat, cu o așezare geografică extr em de
diferită chiar și a orașelor mari.
Ca structuri teritoriale, întâlnim aglomerații urbane,
conurbații, megalopolisuri, complexe metropolitane polinucleare
(ex. Randstad – Holland; macroaxa Rhenană etc.).
Formelor de grupare urbană modernă se include f uncția
actuală a serviciilor. În orașele reprezentative ale continentului,

11 .

2.2. Particularități ale economiei
regionale

Diferențieri regionale în: Europa
Nordică, Europa Vestică, Europa
Centrală, Europa Estică, Europa Sudică,
Europa de Sud -Est

această funcție ocupă cu mult peste 50%
din forța de muncă. În același timp, există un proces continuu de adaptare la exigențele societății moderne,
multe centre urbane schimbându -și până la dispariție funcții
inoportune

Secolul al XX -lea a marcat în general o dinamică accentuată
a pieței mondiale, fie că este vorba despre resurse, produse finite,
servicii etc. Totuși, câteva caracteristici au determinat structura și
fluxurile de m aterii prime, produse etc., cantitățile acestora,
partenerii, însoțite de consecințe:
– limitarea resurselor exploatate din diverse motive (epuizare,
apariția unor inconveniente în ceea ce privește exploatarea lor,
costuri mult reduse dacă se importă etc.) ;
– dispariția unor piețe de desfacere pentru multe țări
europene, îndeosebi cele desprinse din regimul socialist, a
determinat inflația pe piața internă a unor produse altădată
exportate, cu consecințe nedorite pe piața internă etc.;
– infuzia puternică a unor produse străine, deși unele
solicitate, scoate din circuit, datorită costului mai redus,
întreprinderi producătoare a unor astfel de bunuri cu consecințe
dramatice în plan social. Este una din consecințele economiei de
piață, concurențiale.
– nu în ultimul rând conflictele, multe de natură politică și
militară, au restrâns și schimburile economice, limitând drastic
posibilitățile menținerii sau dezvoltării unor domenii de activitate.

Condițiile fizico -geografice, alături de cele socio -economice,
istorice etc. au determinat apariția unor diferențieri regionale la
nivelul compartimentelor europene (Europa Nordică etc.) sau al
ansamblurilor geopolitice (Etat du Monde, 1992).
Întrucât condițiile naturale constituie o premisă foarte
importantă în vedere a desprinderii diferențierilor regionale, este
necesar cel puțin să menționăm unități naturale semnificative, pe
care într -o accepție le putem numi la nivelul fiecărei regiuni
complexe geoeconomice (obiectul diferențierilor regionale).

EUROPA NORDICĂ

3.1.Unități naturale importante ca peisaj:
Alpii Scandinaviei, Podișul Finlandei, Podișul Suediei,
Regiunea Central ă a Islandei, Câmpia Danemarcei

Alpii Scandinaviei și litoralul norvegian se alungesc pe
marginea vestică a scutului fenoscandic , îndeosebi p e teritoriul
Norvegiei și Suediei. Sunt cutări caledonice impuse prin culmi, cu
altitudini ce trec de 2000 m și cu o parte căzută spre Atlantic.
Aspectul general este dat de prezența unor platouri, secționate de
văi transformate succesiv de ghețari și apa mării în fiorduri.
Nordul Alpilor Scandinaviei se remarcă prin: înălțimi care
depășesc 2000 m, numărul mare al circurilor glaciare, fiorduri,
terase litorale suspendate, delte care preced sectorul de obârșie al
fiordului (ex. delta râului Tana din podișul Finmark); ghețari,
rămășițe ale vechii calote pleistocene , dar și blocuri eratice , așa
cum apar în arhipelagul Lofoten.
Clima oceanică, cu un plus de umiditate datorită circulației
vestice și sud -vestice, plus curentul cald al Golfului, introduce una
dintr e importantele anomalii pozitive ale latitudinii (astfel încât

12

temperaturile medii în luna ianuarie se mențin la 00C).
Acest fenomen face posibil, prin neînghețarea apelor, un
trans port maritim chiar și în apele din nordul Mării Norvegiei.
În al doilea rând, Alpii Scandinaviei introduc o asimetrie
climatică, separând vestul umed, oceanic, de estul din ce în ce mai
continental.

Podișul Finlandei . Relieful s -a format ca urmare a acțiu nii
calotei glaciare (pleistocene). Înălțimile maxime sunt înregistrate în
extremitatea nord -vestică (vf. Haltia, 1324 m). În general formale
pozitive, cu aspect colinar, sunt în cea mai mare parte șiruri
morenaice care se desfășoară pe sute de kilometri.
Principalele șiruri pornesc din sudul Finlandei ocolind Regiunea
Lacurilor. Ele poartă numele de Saalpauselka în estul, sud -estul
țării și Suomenselka în vest.
Clima Podișului Finlandei, temperat continentală este destul
de aspră mai ales în Laponia cu te mperaturi medii ale lunii ianuarie
care coboară –190 în Laponia și cu temperaturi cuprinse în luna
iulie cuprinse 170C la Helsinki și 140C în regiunea lacului Inari.
Rețeaua hidrografică este reprezentată prin numărul foarte
mare al lacurilor, moștenire a epocii postglaciare din care unele cu
suprafețe care trec de 4000 km2 (Saimaa).
Pădurea ocupă circa 69% din suprafața Finlandei. Circa 80%
sunt păduri de rășinoase din care pe primul loc se află pinul
silvestru instalat pe soluri turboase dar și pe suprafe țe nisipoase.

Podișul Suediei . Ocupă cea mai mare parte a țării
extinzându -se între Munții Scandinaviei, Marea Baltică și Golful
Botnic. Are fundament precambrian și o cuvertură sedimentară care
la suprafață este formată din depuneri glaciare, lacustre și maritime.
În jumătatea nordică altitudinile sunt mai mari (823 m vf.
Dundret) dar scad în aceeași direcție ca și cele din sud, adică spre
golful Botnic.
Văile sunt tinere având în vedere retragerea târzie a calotei
glaciare cu râuri paralele și debit boga t, permanent ceea ce a ușurat
foarte mult amenajările hidroenergetice.
Aproape în întregime peisajul caracteristic este cel al pădurii
de conifere (barrskog) formată din molid și pin.
Peisajele de pădure se dezvoltă într -un climat temperat –
continental cara cterizat prin temperaturi medii în luna ianuarie
cuprinse între –3° în sud și –150 în partea nordică și 10 în nord și
170 în sud (Stockholm) cu o perioadă de vegetație de 7 luni.
Precipitațiile sunt cuprinse între 250 mm în nord și aproape 600
mm în sud.

– fjorduri…Sogne
– delte…Tana
– ghețari…(în) Lofoten
– anomalii pozitive ale
latitudinii
– asimetrie climatică și
biogeografică
PEISAJE
specifice latitudinii

LAPONIA
Regiunea de dincolo de
Cercul polar

– eschimoși și reni
– licheni și mușchi

COLINE MORENAICE

Saalpau selka
Suomenselka
Barrskog
(pădure boreală)
păduri de pin și
molid

13

Regiunea Centrală a Islandei . Un podiș vulcanic cu vârfuri
(vulcanice), acoperite pe alocuri cu gheață.
Climă arctică, tundră și spec ii de Betula și Salix .

Câmpia Daneză. Caracterele reliefului sunt legate de ultima
modelare glaciară, care a dat naștere acumulărilor morenaice sub
forma unor coline sau câmpii joase ușor vălurite, cu impresionante
acumulări de nisipuri și pietrișuri, dar și blocuri eratice. Altitudinile
nu depășesc 200 m în estul peninsulei Iutlanda.
Regiunea constituie un spațiu de interferențe active ale unor
mase de aer cu proveniență arctică sau atlantică, unele reci și
umede, altele uscate și mai calde încât vremea este destul de
schimbătoare chiar în cadrul aceluiași anotimp. Pădurile de fag și
stejar au fost înlocuite pe întinse suprafețe cu terenuri agricole
culturalizând peisajul regiunii.

3.2. DIFERENȚIERI REGIONALE

NORVEGIA
Diferențierile re gionale ale Norvegiei rezultă din specificul și
ponderea unor activități, a unor elemente de funcționalitate, a
gradului de umanizare și antropizare.
1. Regiunea Sud -Estică. Dominată de orașul Oslo,
importantă regiune urbană cu o economie comple xă. Oslo
antrenează o serie de centre (Drammen, Skien, Honevoss,
Sarosborg, Tonsberg, Lillehammer, Frederikstad) creând o rețea
funcțională din punct de vedere industrial (mari șantiere navale ,
industria chimică, a celulozei și hârtiei, construcțiilor de mașini),
comercial (nod de comunicații feroviare și rutiere), cultural –
administrativ.
Agricultura, are în vedere creșterea animalelor pentru carne
și lapte și apoi cultur a cerealelor (orezului) și plantelor furajere.
2. Regiunea Vestică (inclusiv platforma continenta lă a Mării
Nordului ). Cuprinde orașe importante ale țării: Bergen, Stavanger,
Trondheim centre de mare influență. Este o regiune dotată din
punct de vedre al resurselor naturale: zăcăminte de petrol și gaze cu
rol deosebit în viața economică a țării prin v alorificare dar și
export; minereuri de fier, cupru, zinc; potențial hidroenergetic
minuțios valorificat; agricultură litorală, cultura unor plante în
Câmpia Jaeren (orz, orez, plante de nutreț, cartofi), creșterea
animalelor (cornutele mari), pescu it; turism (ghețari, cascade,
fjorduri).

14

3. Regiunea Nordică (Regiunea Laponiei în principal .
Aproximativ la nord de orașul Narvik (dincolo de Cercul Polar).
O slabă concentrare a populației. Act ivitățile principale sunt:
pescuitul, inclusiv prelucrarea peștelui (Trømso, Harstad, Narvik,
Bodø) exploatarea și prelucrarea cuprului (Sulitjelma) , valorificarea
lemnului (Trømso).

SUEDIA
Caracterele cadrului natural, împreună cu cele care privesc
popu lația, așezările și activitățile economice, au pus în evidență
două importante regiuni, astfel : Regiunea Norrland, înțelegând mai
ales Câmpia și litoralul Golfului Botnic între Lulea și Stockholm și
Regiunea Sudică (Varmuland, Svealand, Gotaland și Scania ).
Regiunea Norrland. Aici d omină câteva activități :
exploatarea și prelucrarea parțială a minereurilor de fier și
neferoase; exploatarea și prelucrarea masei lemnoase cu obținerea
celulozei și hârtiei, mobilei, cherestelei etc.; valorificarea
energetică a rețelei de ape. Se remarcă centrele: Lulea, Pitea,
Hornefors, Sundsvall, Hudiksvall.
Regiunea Sudică. Foarte complexă din punct de vedere
economic. Aici se întâlnesc : industria (extractivă, energetică,
metalurgică, construcții de mașini, chimică și petr ochimică, textilă).
Agricultura, mai ales în Scania, are caracter intensiv, asociindu -se
cerealicultur a cu, cultura plantelor tehnice, a celor furajere cu
creșterea animalelor, pescuitul . Comunicațiile înregistr ează o mare
densitate. Centre mai importante în afară de capitală sunt:
Göteborg, Malm ö, Orebro, Motala, Vasteras, Uppsala.

DANEMARCA
Așezările și activitățile umane au individualizat două mari
regiuni: vestul Jutlandei, cu unele diferențieri pe cele două laturi
(vestică și estică) și Arhipelagul Danez (Sjaelland, Fуn, Lolland).
Regiunea Jutlandei se caracterizează prin asocierea
activităților industriale cu cele agricole, de transport și comerciale.
Orașele sunt dispuse pe două aliniamente, vestic și estic, cu
activități preponderent industrial e al celor din est și cu activități
comerciale , agricole și pescărești, al celor din vest. Orașele au un
număr redus de locuitori (Hirtshals, Hanstholm, Hvide Sande) chiar
și cel mai important de pe această latură, Esbjerg (cca 83 mii loc.).
Este un centru m etalurgic, al industriei energetice, un foarte
activ port .
Ca subunitatea estică, și centrele de pe litoralul vestic sunt
legate prin căi de comunicație feroviară și rutieră, de la nord la sud,
dar și cu centrele din est.
Fațada estică, mult mai popu lată cu orașe ca Ålborg, Århus,
Horsens , se remarcă prin activități industriale complexe, industrie
energetică (termocentrale), Ålborg, Århus, Kolding, Apenrade,
industrie textilă (Silkeborg, Århus, Vejle), ind ustrie alimentară
(Ålborg, Århus, Kolding, Randers), prin legături și comunicații
active , strâns dependente de principala cale feroviară care străbate
peninsula de la nord către sud , trecând și pe teritoriul Germaniei.
Agricultura are caracter intensiv nelipsind din culturi grâul, orzul,
plantele tehnice , dar nici fermele pentru creșterea porcilor.
Regiunea Arhipelagului Danez. Cuprinde principalele
insule Sjaelland, Fуn, Lolland, în care se găsesc orașe importante
ale țării (Odense, Nakskov), inclusiv Copenhaga. Subregiunea

15

Copenhaga sau, împreună cu alte centre, Marea Copenhagă
concentrează aproape jumătate din producția industrială a țării,
(industria construcțiilor navale ), cea mai mare parte a traficului
comercial cu rol major în schimburile nord -europene, dar și locale
(traficul peste strâmtoarea Oresund între Copenhaga și Malmö,
între Helsingǿr și Kelsingborg ).
A doua subregiune este formată din orașele Nakskov,
Odense din insuele Fуn și Lolland ș.a cu funcții portu ar-industriale
(industria construcțiilor de mașini, nave, energetică, electrotehnică,
alimentară) și comerciale , cu arii de influențe în spațiul insular în
care se găsesc. Există o agricultură intensivă, bazată pe
cerealicultură și creșterea porcilor .

EUROPA DE VEST INSU LAR Ă

3.3. Unități naturale importante ca peisaj:
Scoția, Țara Galilor, Bazinul Londrei

ARHIPELAGUL BRITANIC
Scoția . Culmile muntoase din Scoția, au altitudini maxime
care nu trec de 1700 m și o desfășurare gener ală nord -est sud -vest.
Îndelungata peneplenizare alături de tectonică a generat așa
numitele highlands porțiunile înălțate (culmile) și lowlands, în
general depresiuni sau culoare deseori cu canalele care fac legătura
între o parte și alta a Scoției.
Mișcă rile paleogene au individualizat sau definitivat unele
din masive luând naștere horsturile și grabenele amintite anterior
(highlands, lowlands) după cum perioada de liniște tectonică ce a
urmat a permis formarea unor suprafețe de eroziune de mică
altitudin e așa cum apar în Scoția de Nord -Vest.
Scoția, ca întreg arhipelagul Britanic , face parte din zona
pădurilor cu frunze căzătoare , inclusă în zona climatică temperată ,
dar nu lipsesc nici coniferele în partea superioară a culmilor.
Pădurea apare ușor strat ificată cu un etaj superior format din
fag, carpen, frasin și stejar sub care se află un strat arbustiv din care
nu lipsesc cornul și alunul iar pe parter ierburi.
Țara Galilor (Wales). O regiune cu munți joși și coline.
Munții Cambrieni nu depășesc în alt itudine 1100 m (Vf. Snowdon
– 1085 m). Relieful corespunde unor aliniamente de fractură pe
direcția SV -NE, față de care s -au organizat înălțimil e, dar și siste- Insula Orașe

Sjaelland Copenhaga
Fÿn Odense
Lolland Nykøping
Culturi
Creșterea animalelor

 Sfeclă de zahăr
 Legumicultură
 Bovine
 Porcine

16

mele hidrografice. Pe cuvertura sedimentară monoclinală alcătuită
din gresii, conglomerate etc. s -a dezvoltat în sudul Țării Galilor un
relief de cueste. Relieful glaciar este destul de răspândit, mai cu
seamă în Parcul Național Snowdonia (lacuri glaciare, circuri, văi
glaciare, morene etc.).
Bazinul Londrei. Cuvertura sedimentară me zozoică dar și
neozoică, extinsă mai ales în bazinul Londrei , a constituit suportul
apariției unui relief corespunzător structurii și litologiei. Astfel , pe
structura monoclinală , dar și ușor cutată a acestui bazin , a luat
naștere relieful structural: cues te, tipuri de depresiuni și văi etc.
Asocierea spațială a condițiilor fizico -geografice a dat naștere
unor peisaje asupra cărora intervenția omului s -a manifestat
simțitor. Se deosebes c astfel: peisajul litoralului, peisajul câmpiilor
și depresiunilor, peisajul colinelor și culmilor muntoase.
În câmpii (Câmpia Glasgow, Câmpia Liverpool, Câmpia din
jurul golfului Solway) apar uneori martori de eroziune aparținând
treptelor înalte. Asupra unei bune părți a câmpiilor și -a pus
amprenta modelarea glaciară lăsând urme evidente. Sub pâlcurile
de păduri, care altădată aveau o mult mai mare răspândire se
întâlnesc soluri brune de pădure iar în câmpii soluri de lande (pe
nisipuri).

EUROPA DE VE ST CONTINENTALĂ

Unități naturale importante ca peisaj:
Masivul Central Francez, M. Vosgi, M. Alpi, M. Pirinei,
Bazinul Aquitaniei, Bazinul Parisului, Câmpiile periferice (vestice),
Platourile hercinice

Masivul Central Francez . Este situat în centrul țăr ii și
prezintă o mare varietate a formelor de relief și peisajelor.
Constituie un bastion hercinic intens șlefuit, compact cu o
altitudine medie de aproximativ 700 m..
În partea centrală, în Auvergne, se ridică edificii vulcanic e de
vârstă terțiară sau m ai noi care și -au păstrat în mică măsură forma
inițială. Totuși regiunea vulcanică cea mai complexă poartă
numele de Cantal. Aici se găsesc foste cratere, destul de erodate,
reprezentativ fiind Plomb du Cantal (1858 m).
A doua treaptă în peisajul relieful ui este constituită din
podișuri, unele situate la altitudini mai mari (ex. Forez, Margeride
aflate la peste 1400 m), altele ceva mai jos chiar sub 1000 m
(Marche, Limousine, Segala). O parte din acestea sunt formate pe
cristalin , scăzând în altitudine d e la est către vest. Ele se înscriu
într-o veche peneplenă și sunt străbătute de văi, care, datorită
înălțărilor terțiare, s -au adâncit, creând în profilul longitudinal
numeroase rupturi de pantă.
Cea de -a treia treaptă de relief o reprezintă depresiunile
(culoarele). Ea a rezultat din mișcările pe verticală suferite de
întregul Masiv Central prin scufundarea unor porțiuni pe linii de
flexură și în limitele cărora se găsesc depresiuni cu caracter de
culoare (în lungul văilor Loire și Allier și se numesc: Li magne pe
Allier și afluenți; Forez, Roanne pe Loire ).
Munții Vosgi. Sunt situați în nord -estul țării între Bazinul
Parisului în vest și Câmpia Alsaciei în est. Altitudinile maxime se
găsesc în jumătatea sudică și trec de 1400 m (Balon de Guebwiller
Peisaje
– al câmpiilor –modelare glaciară,
fluviatilă etc., culturi
– al litoralului –estuare, golfuri, faleze,
orașe porturi
– al colinelor și culmilor muntoase –
tocite, cu cara cter structural, pădure

17

– 1426 m). Sunt alcătuiți din șisturi cristaline, gresii, granite.
Versantul dinspre Câmpia Alsaciei este fragmentat de o bogată
rețea de ape care și a creat văi destul de adâncite.
Munții Vosg i sunt traversați prin trecători impracticabile
iarna. Primesc peste 1000 mm precipitații medii anuale .
Iernile sunt destul de reci și bogate în zăpadă, iar toamnele
ploioase. Sunt bine împăduriți cu păduri de brad, de amestec brad,
stejar și fag, iar spre p oale numai de foioase. Culmile înalte sunt
acoperite cu o bogată cuvertură ierboasă de pajiști și fânețe.
Munții Alpi se găsesc în partea de est a Franței și se
desfășoară sub forma unui arc pe cca. 350 km, cu convexitatea spre
vest. A u apărut odată cu oro geneza alpină. Individualizarea
principalelor grupe sau culmi s -a făcut pe seama amplelor mișcări
tectonice, proprii epocii șariajului. Pachetele foarte groase de roci
sedimentare s -au alăturat cristalinului existent care a rămas sub
forma unei axe mediane , mai mult sau mai puțin unitare. Aceste
pachete, în bună măsură calcaroase, flanchează spre vest și est
nuclee mediane (cristaline).
Altitudinea maximă în Alpii Francezi depășește 4000 m
(4807 m Mont Blanc). Sunt străbătuți de văi puternic adâncite,
cum sunt Durance, Drome, Isere, Rhone. Eroziunea legată de
îngheț -dezgheț ca și cea torențială și glaciară au avut și un rol
important în fasonarea reliefului. Ea a generat și continuă să
creeze creste, abrupturi, văi și circuri glaciare, mari c onuri de
dejecție.
Munții Pirinei , o regiune muntoasă masivă, cu înălțimi
care trec de 3000 m. Se întind pe circa 400 km de la est către vest.
Prezintă un abrupt pronunțat spre Câmpia Acvitaniei și unul mai
domol către Ebru. Munții Pirinei au fost conturaț i, puțin înaintea
Alpilor, faza pireneană (eocen mediu -oligocen) fiind considerată ca
încheind evoluția tectonică a Pirineilor. Cumpăna de ape
urmărește o serie de blocuri cristaline ridicate, acoperite către sud și
nord de sedimentar cutat, deseori defo rmat. Sunt fragmentați de văi
puternic adâncite și înșe uări care permit comunicarea între Franța și
Spania. Nenumărate sunt circurile și crestele glaciare. Pirineii se
împart în trei subunități: Occidentali, Centrali și Orientali.
Pirineii Occidentali sunt culmi alungite care nu depășesc
2000 m, formate din pachete groase, mai ales de calcar. Culmile
sunt separate fie de văi adânci, fie de depresiuni. Au un climat
oceanic, ploios, cu zăpezi trecătoare. Sunt acoperiți cu păduri de
stejar și brad, dar și paji ști și fânețe.
Pirineii Centrali trec de 2500 m, sunt formați din șisturi
cristaline, granite pe seama cărora au apărut culmi înalte, greoaie
dar și vârfuri semețe (Pic d’Aneto, Pic du Midi 2877 m). Ghețarii
de platou, ca de altfel întreg relieful glaciar cu peste cele 600 de
lacuri glaciare mici și relieful fluviatil evident în întregul
compartiment muntos și mai ales în etajul alpin măresc frumusețea
peisajului.
Pirineii Orientali se găsesc între înșe uarea Puymorens și
Marea M editerană. Sunt formați din mai multe culmi (Canigou,
Carlitte) destul de șlefuite, separate prin depresiuni tectonice sau
de contact.
Un climat mediteranean uscat și cald, cu ploi violente, cu
versanți puternic ravenați, acoperiți de
păduri, tufișuri, iar la poale și depres iuni terenuri irigate marchează
nota peisajului.
Bazinul Parisului și Bazinul Acvitaniei. O bună parte a
teritoriului țării este ocupat de câmpii, unele colinare, în general

18

situate sub 350 m altitudine. Multe din ele au fost bazine de
sedimentare (mezo -neozoice) umplute cu materiale diferite ca
proveniență din care nu lipsesc calcarele, nisipurile, argilele,
marnele.
Bazinul Parisului este delimitat de Masivul Central Francez
în sud, Masivul Ardeni în nord, Masivul Armorican în vest și
Câmpia Saône, Munții Vosgi în est. În această cuvetă umplută cu
depozite sedimentare mezozoice și neozoice din ce în ce mai
recente spre centru, stratele înclină spre mijlocul bazinului.
Așezarea concentrică a structurii este mai evidentă în est și parțială
în cel elalte regiuni. S istemele hidrografice au creat liniile majore
ale reliefului, definitivat treptat, pentru ca astăzi să reprezinte cel
mai tipic și extins relief – structural din Europa Atlantică. Există un
relief de cueste din Lorena până în Champagne cu dezvoltare
spațială, înălțimi, grad de fragmentare diferit de la vest către est
care se repetă și în bazinul Londrei. Principalele râuri care
traversează regiunea sunt: Loire, S eine, Meuse, ate . Unele ca și
afluenții lor au văi destul de largi delimitate de versanți abrupți
(Loire), altele curg pe o mică pantă, meandrând.
Suntem în prezența unui climat de tip parizian, adică un
climat continental nuanțat sau un climat oceanic de gradat,
remarcat prin veri calde cu ploi și ierni reci, cu ger și zăpadă, din ce
în ce mai severe către est.
Câmpiile periferice (vestice). Sunt cuprinse în această
unitate regiunile de joasă altitudine, situate între țărmul de la Marea
Nordului în vest, Câmpia Germaniei și Masivul Șistos Rhenan în
est. Este vorba de Câmpia Flandrei, regiunile Zeeland, Holland și
Friesland. În afară de Câmpia Flandrei care se află pe teritoriul
Belgiei și mai la sud al Franței, restul unităților fac parte din
Polderlan dul olandez (o fostă regiune acoperită de apele mării și
transformată de om în uscat prin separarea de mare printr -un lung
cordon litoral).
Climă temperat -oceanică, se remarcă prin temperaturii medii
pozitive (ianuarie 0 … 20C și circa 16 … 180C în iu lie). Cad
aproximativ 700 – 750 mm precipitații aproape tot anul.
Platourile cu altitudine medie și joasă. Sunt întâlnite în
Belgia (regiunile Brabant, Hesbaye, Condröz, Hainaut, Lorena
belgiană, Gutland (sudul Luxemburgului) și Limburg (sudul
Olandei). Al titudinile sunt cuprinse între 200 și 350 m, iar
alcătuirea petrografică este predominant sedimentară (calcare,
gresii, marne).
Clima temperată cu o ușoară nuanță de continentalitate spre
est.
Platourile înalte. Sunt situate în sud -estul Belgiei grupând
câteva interfluvii cu un grad de fragmentare mai accentuat și cu
altitudini ce nu trec de 700 m (culmea Botrange – 694 m în
înălțimile Fagnes) în nordul Luxemburgului. Regiunea este
împădurită cu păduri de foioase dacă ținem cont de cantitatea de
precipitaț ii ridicată (1000 – 1300 mm), alături de pășuni și fânețe.

3.4.DIFERENȚIERI REGIONA LE

MAREA BRITANIE
Scoția . Activitățile sunt legate mai ales de preocupări în
industria extractivă (cărbune) , construcții navale, petrochimie
Relief structural
– Cueste : Lorena; Champagne;
Brie; Beace
– Suprafețe erozivo -structurale
– Tipuri de depresiuni
(Woevre) și văi
Peisajele Beneluxului:

I. În general polderland
II. Câmpii fluvio -marine, lacuri,
canale, terenuri cultivate
III. Platouri joase cultivate, pășuni
IV. Platouri înalte

19

(Dundee), electronică, în comerț, administrație. O zonă de
dezvoltare (Clyde Valley -Firth of Forth) impune caracterul
modernității și high -tech.
Nordul (Lake District ), se remarcă prin industria
siderurgică, expl oatarea gazelor naturale din Marea Irlandei,
construcția navelor, turism. Principalul centru este Barrow.
Nord -Vestul. Regiune destul de populată, cu orașe mari și cu
rol deosebit în peisajul economic englez (Liverpool, Manchester,
Preston). Există două im portante conurbații: Merseyside și
Yorkshire . Aici se află liderii dezvoltării industriale declanșate de
Revoluția Industrială (Liverpool și Manchester) și fosta capitală a
industriei textile – Manchester. Este una dintre cele mai populate
regiuni cu rol î n dezvoltarea regională. Sunt active industriile:
construcții de nave, chimi că și petrochimică, electronică. A mple
activități portuare, de transport și comerciale.
Nord -Estul. Regiune complexă din punct de vedere
economic: activități industriale (exploatăr i de cărbune, siderurgie
neferoasă, construcții de nave, de automobile, petrochimie );
regiune conectată la centrul de exploatare a petrolului din Marea
Nordului numit Ekofisk ); activități de pescuit – Hull fiind portul
flotei de pescuit. Este una din reg iunile Marii Britanii cu activități
turistice eficiente. Se remarcă în mod deosebit orașele: Newcastle,
Leeds, Bradford, Hull, Middlesbrough.
Țara Galilor. Regiune cu o recunoscută identitate culturală,
politică și economică. Un loc de refugiu al celților. O economie
orientată către sectorul terțiar, cu ramuri și servicii „High Tech”. În
acest sens există în sudul Țării Galilor regiunea Ronda Walley,
cunoscută sub denumirea de Toyota Valley.
După 1980 , regiunea este subvenționată de importante
investiții j aponeze susținând procesul de reconversie industrială.
Există încă: siderurgie, construcții de mașini, activități portuare, de
transport și comerciale (Swansea, Cardiff, Newport).
Midlands. Conurbație (Midlands) de primă importanță având
ca centru, metropo lă orientată pe servicii, Birmingham împreună cu
Dudley și Walsall, Leicester, Derby, Nottingham. Activități care se
concentrează îndeosebi în jurul orașului Birmingham, concentrare
industrială de tip metropolitan (industrie constructoare de mașini,
indust rie siderurgică, având ca materie primă fierul vechi , iar ca
centru specializat Dudley – cu industrie petrochimică: cauciuc,
mase plastice) și una multipolară : exploatare de cărbuni, siderurgie,
construcții de mașini (autovehicule) cu centre: Leicester, De rby,
Nottingham. Birmingham este un centru comercial internațional.
Regiunea de Est. Reprezintă o zonă istorică a țării cu
mărturii ale invaziilor anglilor. Descoperirea petrolului și gazelor
în platforma Mării Nordului au impus o altă direcție evoluț iei
economice a regiunii, încât orașele Norwich și Bacton capătă noi
funcții.
Regiunea de Sud -Vest. Activități comerciale și de transport,
turistice, industriale. Au un rol deosebit orașele: Plymouth,
Portsmouth, Southampton.
Regiunea de Sud -Est (și Marea Londră). Regiune cu un
potențial industrial și al serviciilor ridicat . Londra joacă un rol
polarizant . Activitățile care se desfășoară în lungul estuarului
Tami sa și în conurbația Londrei sunt extrem de importante pentru
orașul propriu -zis, cât și pentru î mprejurimi. Orașele satelit
Basildon, Brack nell, Crawley, Harlo v, Hartfiels etc. au astăzi un rol
din ce în ce mai importan t în distribuția populației,
decongestionarea regiunii etc.
Localizarea principalelor arii
industriale din Marea Britanie
 Ekofisk!
(punct petrolier)

 Reconversie industrială

Ronda Valley (Toyota Valley)
(High tech)

 Concentrare:

– metropolitană
(Birmingham)

– multipolară
(Leicester,
Derby,
Nottingham)

20

FRANȚA
Regiunea pariziană. Este dominată de prezența orașului
Paris, o aglomerare urbană cu peste 9,3 mil. loc., situată în centrul
Bazinului Parisului, pe fluviul Seine. Parisul cuprinde aglomerația
restrânsă sau orașul propriu -zis și aglomerația extinsă care include
și aglomerația precedentă plus a doua coroană de banlieue.
Urbanizarea are caracter discontinuu. Cinci centre mari Cergy –
Pontoise, Marne -L-Valee, Saint -Quentin, Evry, Melun -Senart,
preiau o serie de activități ce aparțineau însăși capitalei stabilizând
populația. La circa 100 -200 km se întâlnește o altă centură d e
orașe: Orleans, Tours, Amiens, Rouen, Reims , cu care Parisul
menține legături funcționale. Cea mai dinamică zonă este Sena
inferioară (Bass Seine) cu activități industriale multiple
(petrochimie, siderurgie, industria automobilelor și avioanelor,
industria textilă, chimică). Activitățile portuare , având în vedere
prezența celor două porturi , Le Havre și Rouen (380.000 loc.) , au
un loc deosebit în structura economiei.
Regiunea nordică. Puternică regiune industrială (industria
extractivă, constructoare d e mașini, chimică, alimentară) cu
industrie textilă și carboniferă tradițională. Prezența conurbației
tripolare Lille – Roubaix – Tourcoing se alătură activităților
portuar -industriale din perimetrul orașelor Dunkerque, Calais,
Boulogne.
Se remarcă portur ile Dunkerque, port de nivel european și
Calais. Această regiune cu o desfășurare lineară este străbătută de
autostrăzi, căi ferate rapide, canale , care permit o legătură eficientă
între centrul Franței și regiunile vecine.
Regiunile de Est și Nord – Est. Este vorba de Lorena și
Alsacia, o puternică arie industrială, cu o pondere susținută a
industriei extractive (cărbuni, fier, săruri) și a celei prelucrătoare
(siderurgia, chimică și petrochimică a industriei construcțiilor
mecanice). În lungul celor două axe industriale Moselle și Meurthe,
adevărate bulevarde industriale, se găsesc puternice centre urban –
industriale, cum sunt Nancy, Metz, Thionville pe Moselle și Saint –
Die, Raon l’Etope, Luneville pe Meurthe. De altfel Nancy, Metz și
Thionville formează u n aliniament urban tripolar, cu mare rază de
influență, orașul Nancy având funcție de metropolă de echilibru.
Alsacia este dominată de prezența orașului Strasbourg, oraș
cu peste 380.000 locuitori. Cuprinde zona industrială de -a lungul
canalului care însoț ește Rhinul, zona de antrepozite, rezervoare de
petrol, depozite de cărbune, zona șantierului naval. La sud și nord
de Strasbourg, pe Rhin, se găsesc multe centrale hidroelectrice,
orașul Strasbourg, metropolă regională, este încadrat între canalul
Rhône -Rhin în sud și marne -Rhin în nord. El s -a dezvoltat teritorial
mai ales către est. Este străbătut de importante căi rutiere și
feroviare. Celălalt oraș, Mulhouse, centru al construcțiilor
mecanice, industriei textile și chimice, asigură cu produse
industria le economia regiunii.
Regiunea Rhône – Alpi. Cu importante resurse
hidroenergetice în Alpi, carbonife re, forestiere și pastorale în
Masivul Central Francez (St. Etienne) și o intensă activitate
indus trială (construcții de mașini – Lyon -St. Etienne), electrometa –
lurgie, industri a lemnului, dar mai ales textilă și chimică.
Gruparea Lyoneză constituie un alt pol economic al țării.
Există și o agricultură foarte diversificată în culoarul Rhône și pe
văile cu care confluează , precum și o activitate turistică.
Orașul Lyon, importantă metropolă de echilibru are o
populație de peste 1 milion locuitori.
Regiunea pariziană
Aliniament urban tripolar

Nancy
(metropolă de echilibru) Reține!
REGIUNEA PARIZIANĂ
Aglomerația
restrânsă
(orașul
propriu -zis) Aglomerația
extinsă
(orașul și a
doua coroană
de banlieue)

21

Împreună cu Grenoble , capitală regională, centru industrial,
turistic și universitar și cu St. Etien ne de asemenea capitală
regională și centrul conurbației cu același nume, alcătuiesc un areal
economic puternic.
Regiunea Sudică. Cuprinde două secțiuni și anume:
mediteraneană și sud -vestică.
Regiunea mediteraneană , foarte dezvoltată, cu
agricultură, pomicultură, viticultură, cu activități portuare și
industriale, precum și turistice -balneare.
Câteva orașe au o foarte mare influență în spațiul economic
de aici și anume: Marseille , cu o populație de peste 1 milion
locuitori, cu o activitate complexă (p ortuară, industrială,
comercială, turistică etc.)
Câteva centre din jurul său: Fos, La Bere, Lavéra ; Toulon
(peste 400.000 loc) , port cu un șantier naval activ; Nice (peste
500.000 loc.) principalul centru al Coastei de Azur, Montpellier
(peste 200.000 lo c.) centru industrial și universitar, prefectură,
important pol de atracție. În afara orașului Montpellier, în regiunea
Languedoc -Roussillon mai sunt câteva centre: Perpignan, Nîmes,
Beziers, Arles cu activități în industria construcțiilor de mașini,
indus tria textilă, petrochimic (Frontignan), platforme de distribuire a
legumelor și fructelor.
La est de Rhône , în regiunea Provence -Alpes -Cote d'Azur ,
orașele Marseille, Nice, Toulon și altele cum sunt Grasse, Cannes,
Antibes alcătuiesc unul d i n tehnopol ii țării care asociază
numeroase întreprinderi industriale, institute tehnologice, de învă –
țământ și cercetare. Prin urmare pe Coasta de Azur se poate vorbi în
aceeași măsură de prezența turismului și industriei.
Subregiunea sud -vestică are unele resurse e nergetice (petrol,
gaze) , industria construcțiilor de mașini (avioane – Bordeaux,
Toulouse) , reprezentativă pentru Franța, industria petrochimică,
activități portuare. Cele două centre – Bordeaux (peste 690.000
loc.) și Toulouse (peste 650.000 loc.), prin funcțiile lor, dezvoltă
un mare hinterland de influență.
Regiunea Vestică , de fapt continuarea spre nord a celei
sud-vestice, se remarcă prin activități agricole, portuare și
industri ale. Orașele porturi Nantes, St. Nazaire, La Rochelle și
Brest, sunt și c entre active ce și -au asumat funcțiile amintite
dar mai ales funcția portuar -comercială. Este o regiune de
intens tra fic al petrolului, lemnului, cerealelor și a multor
produse alimentare , dar și industriale, o regiune activă pentru
creșterea animalelo r (Bre tagne, Normandie, Loire).

OLANDA
Se disting patru regiuni: de Vest, de Nord, de Sud, de Est.
Regiunea Nordică se remarcă prin producția de gaze
naturale (exploatarea pe uscat și din platforma continentală), pe
baza cărora se dezvoltă industria chi mică, a aluminiului etc.
Prezentă este și industria energetică (termoenergie). Agricultura
(creșterea animalelor) ocupă un loc important în structura
economiei regiunii. Principalele centre sunt: Groningen,
Leeuwarden, Delfzijl.
Regiunea Vestică. Conurbați a Randstad – Holland (peste
5,9 mil. loc.) se prezintă sub forma unui inel incomplet,
desfășurat între gurile Rhinului și vechiul golf Zuidersee.

– învățământ a ctivități
– cercetare industriale
Marseille
Nice
Toulon
Grasse, Cannes …
 M T e h n o p o l i
C
O
A
S
T
A

D
E

A
Z
U
R – Fos
Industrie – La Bere
– Lavéra
Turism – Nice
– Cannes

22

Cuprinde mai multe centre urbane: Amsterdam,
Rotterdam, Haga, Utrecht, Haarlem, Dodrecht, Leiden,
Hilversum.
Au fost separate trei regiuni industriale: 1. Amsterdam (pe
râul Amstel) – Ijmuiden – Haarlem: industrie constructoare de
nave, avioane, autovehicule, industrie petrochimică, chimică,
industrie siderurgică, electronică. 2. Rotterdam – Dodrecht –
Haga: industrie petrochimică, chimică, energetică, construcții
de nave. 3. Utrecht: electronică, metalurgie.
Regiunea Estică , cu principala grupare industrială
Arnhem – Nijmegen (industria textilă, metal urgică, electronică ,
exploatarea gazelor naturale) .
Regiunea Sudică se distinge prin dezvoltarea industriei
siderurgice, chimice, petrochimice, constructoare de mașini,
industriei textile. Terenurile sunt cultivate cu secară, ovăz,
cartofi, plante furajere etc. Regiuni industriale importante: 1.
Tilburg – Breda; 2. Ei ndhoven; 3. Maastricht – Haarlem .

BELGIA
Funcțional, dar în strânsă legătură cu potențialul uman și
economic, în Belgia se disting trei regiuni importante și anume: 1.
Regiunea Centrală. 2. Regiunea de Vest (Flandra) și 3. Regiunea
Sudică și Sud -Estică.
Regiunea Centrală. Include regiunile: Bruxell es, Brabant,
Limburg, Hainaut, Liege, iar dintre orașe le mai importante: Bru –
xelles, Anvers, Liege, Charleroi, Namur .
Aici este concentrată cea mai mare parte a industriei țării pe
cele două axe Antwerpen -Bruxelles și Mons -Charleroi – Namur –
Liege (siderurgică, constructoare de mașini, chimică), o mare
densitate a căilor de comunicații .
Regiunea de Vest (Flandra). Se desfăș oară la vest de râul
Schelde până la țărmul Mării Nordului. În peisajul urban se
remarcă orașele: Ga nd, ale cărui legături cu Antwerpen și cu
litoralul se realizează prin Kanal van Gent, noul Terneu zen car e face
legătura cu portul Terneu zen la estuarul Westershelde și direct
cu Antwerpen prin intermediul râului Schelde. Conurba ția Randstad – Holland
Agricultura și industria
în Be lgia și Luxemburg

23

Alte orașe sunt Brugge, Ostende, ambele cu funcții
industriale și comerciale. Aici, având în vedere tradiția, este
concentrată cam 85% din industria textilă : prelucrare a primară a
lânii, bumbacului, mătăsii, iutei, inului și produselor sintetice.
Dintre centre se remarcă: Kortrijk, Brugge, Gând, Aalst, Menen,
Tielt, Eeklo, Lokeren, Ronse.
Regiunea de Vest este un important furnizor d e produse
agricole și anume: cerealele (grâu, ovăz) . Pe terenuri le nisipoase se
cultivă cartof, secară, plante furajere, sfeclă de zahăr, iar în regiunea
litorală, pe poldere – legume, ovăz, orz.
Regiunea Sudică și Sud -Estică. Cuprinde regiunile Namur
(jumătatea sudică) și Luxemburg având ca centre mai de seamă
Aarlen, Givet, Jemelle, Din ant.
Resursele naturale: pădurea, pășunile și fânețele, material de
construcții au restrâns întrucâtva activitățile industriale. Preocuparea
majoră se referă la va lorifi carea pădurii, a pășunilor și fânețelor prin
industria lemnului și creșterea animalelor. Ardenii oferă suficiente
posibilități și pentru dezvoltarea turismului.

EUROPA CENTRALĂ

3.5. Unități naturale importante ca peisaj: Munții Alpi,
Podișurile prealpine, Munții Carpați, Masivele hercinice .

Munții Alpi . Alpii se desfășoară arcuit, între Marea Ligurică
și Câmpia Panonică, aproximativ între Nice și Viena pe o lungime
de peste 1.200 km. Lățimea lor variază între 125 km și 265 km,
fiind mai mare în compartimentul estic.
Se r emarcă totodată o simetrie altimetrică transversală,
zonele centrale fiind și cele mai înalte.
Munții de pe latura internă și externă a lanțului alpin, în
general cu altitudini sub 3.000 m, formează șirurile unităților
prealpine. În timp ce Alpii de Vest se desfășoară arcuit, Alpii de
Est au orientare vest -est, răsfirându -se digital spre Câmpia
Panonică, în bună parte datorită formării unor mici bazine tectonice
intramontane (Graz, Klagenfurt, Maribor, Ljubljana).
Alpii au rezulta t din coliziunea plăcii Eurasiatice și Africane
care a antrenat un mare volum de roci sedimentare acumulat e în trei
fose inclusiv dep ozite vulcanice aduse de pe usca turile vecine.
Importante mase de roci au fost deplasate pe mari distanțe.
Structural, Alp ii se caracterizează printr -o simetrie
accentuată, având în centru o zonă cristalină (șisturi cristaline,
granite, gnaise), iar pe flancuri câte o zonă sedimentară formată din
șisturi, calcare, gresii etc.
Stilul, intensitatea și vârsta recentă a mișcărilo r tectonice au
făcut din Alpi cel mai măreț edificiu orogenic european. La
impunerea sa în peisaj au contribuit prin contrast sectoarele de
scufundare vecine (Câmpia Panonică, Câmpia Padului, valea
Rhônului, Marea Ligurică), spre care trecerea se face rapi d.
Sistemul fluviatil, cel glaciar și periglaciar au rol fundamental în
modelarea reliefului.
Prealpii prezenți pe latura vestică și nordică (Provence,
Bavariei, Austriei) dar și în sud (Piemontul și Dolomitici) nu
depășesc 2000 -3000 m și sunt alcătuiți fi e din calcare și dolomite
fie din șisturi, gresii etc. Europa Centrală – Areale cu mari
concentrări de populație
Agricultura Belgiei

24

Alpii constituie un important castel de ape. Dunărea este
colectorul principal pentru apele de pe latura nord -estică și estică,
Rhinul pentru sectorul central -nordic, Rhônul pentru cel extern,
nord-vestic și vestic, iar Padul pentru cel sudic. Puține râuri se
varsă direct în mările anexe ale Mediteranei.
În pleistocen, Alpii au cunoscut cel puțin patru faze glaciare:
Günz, Mindel, Riss și Würm, ultimele două lăsând importante
urme . Datorită altitudinii mari și umidității ridicate, în Alpi s -a
menținut o zonă glaciară extinsă chiar și în holocen.
Se admite o ridicare actuală a Alpilor cu cca 0,6mm/an.
Clima este în general temperată de munte, influențată local
de poziția Alpilor la contactul cu Europa Sudică, de orientarea și
lungimea culmil or și de asemenea de altitudine și de configurația
reliefului. Zona prezintă variații regionale între părțile de vest și de
nord, mai umede și cu diferențieri anotimpuale atenuate, și cele
estice, mai continentalizate.
Atât flora cât și fauna Alpilor cunosc o mare varietate de
genuri și specii. Se întâlnesc peste 5000 de specii de plante
vasculare , numai Alpii Mediteraneeni dând c irca 2800 de specii.
În gen eral, versanții sudici, mai însori ți, au un suport de
căldură mai mare ; sunt acoperiți cu păduri de pin și zadă, pot fi
cultivați și oferă condiții mai opt ime instalării așezărilor umane,
comparativ cu cei nordici, mai umbriți și mai răcoroși , apți pentru
dezvoltarea pădurilor de brad și molid.
Fauna este cea adecvată biotopurilor menționate. Ca element
specific, se remarcă marmota alpină.
Podișurile prealpine (podișurile Elveției, Bavariei și
Austriei) au forma unui triunghi cu baza sprijini tă pe culmile
Prealpilor în sud -vest și în sud și cu cele două laturi închise de
Munții Pădurea Cehiei, Munții Pădurea Bavariei, de culmile Jura
Franconiană, Jura Suabă și de Munții Jura. În ansamblu, reprezintă
o zonă depresionară interpusă între Alpi, Ju ra și zona hercinică a
Europei Centrale.
Ghețarii pleistoceni coborâți din Alpi au acoperit în totalitate
Podișul Elveției (pătrunzând și în Munții Jura), jumătatea sudică a
Podișului Bavariei și liziera sudică a celui austriac. Clima are un
caracter de ad ăpost. În Elveția, media lunii ianuarie este între 1 –
3șC, iar a lunii iulie 15 -18șC. Precipitațiile sunt abundente (700 –
800 mm anual). Föhnul se resimte și aici, îndulcind clima, fapt la
care contribuie și influența termică a marilor lacuri.
Munții Carpa ți, respectiv sectorul lor de Nord -Vest, ocupă
aproape trei sferturi din teritoriul Slovaciei . S-au format odată cu
întregul sistem alpin .
De la nord, de la granița cu Polonia, către sud se disting:
– Tatra Mare (Tatra Înaltă – Vysoké Tatry) un „horst”
cristalin, granitic, definitivat prin mișcările neotectonice,
– spre sud, dincolo de Culoarul tectonic longitudinal Váh,
până la Culoarul Hron, se ridică Tatra Mică (Tatra Joasă – Nizke
Tatry) tot un compartiment cristalin
– La sud de Depresiunea Hron (limitează la sud masivul
Tatra), un culoar tectonic miocen pe o distanță mult mai mare
decât precedentele sisteme muntoase, se desfășoară Munții Meta –
liferi ai Slovaciei ;
În afara celor trei grupe muntoase reprezentative, care ocupă
centrul Slovaciei, către vest se ridică alte câteva masive cum
sunt: Carpații Mici (Male Karpaty) de 768 m altitudine; Carpații
Albi (Bîle Karpaty) sub 1000 m .

25

– Beskizii , Tatra Mare și Tatra Mică, Javorniky, Vihorlat.
Aparț in zonei externe a orogenului alpin, zonă de fliș intens
cutată încadrată Platformei Beskidice (Beskizii de Vest și Est).
Masivele hercinice
Este vorba de un ansamblu de platouri joase și masive medii
constituite în unele locuri din aflorimente ale soclulu i hercinic, în
altele din cuvertura sedimentară mezozoică sau terțiară. Relieful
este reprezentat de un mozaic foarte nuanțat, cu masive vechi ce
corespund aflorimentelor soclului.
a. Masivele zonei interne , mult mai apropiate de Alpi și de
Carpați, au fos t puternic înălțate și decupate în blocuri, delimitate
de falii .
b. Masivele zonei externe . Extremitatea lor occidentală este
traversată de Meuse, vale epigenetică și antecedentă. Rețeaua
hidrografică este convergentă către centrul masivului unde Sieg,
Lahn și Moselle întâlnesc Rhinul printr -o dispunere inversă celei
normale. Aceasta se explică prin existența fracturilor meridiene
care au ghidat cursul Rhinului, ca și a micilor cuvete sedimentare
terțiare din interiorul masivului.
Câmpia Nord -Europeană reprezintă un sector vast al unei
arii de subsidență , din care o parte este scufundată sub apele M.
Baltice și M. Nordului. Soclul hercinic este acoperit de o groasă
cuvertură sedimentară mezozoică și terțiară care ajunge până în
Pliocen, fiind complet mascat ă de formele de acumulare cuaternară.
Morenele de senează arcuri de cerc paralele, corespunzătoare la o
primă aproximare glaciațiilor succesive (fazelor glaciare).
Glaciațiuni le cele mai vechi, Elster (Mindel) și Saale
(Riss) , au lăsat morene în Olanda , Belgia și pe marginile masivelor
vechi. Formele caracteristice au fost distruse în întregime de către
solifluxiunea periglaciară ulterioară.
Patrulaterul Boemiei
Podișul Boemiei , situat în partea central -vestică a Cehiei, e ste
inclus regiunii varisce încadr ată de numeroase falii și falii
transforma nte. Altitudinile medii se înscriu în jurul valorii de 500
m. Este traversat de cursul superior al Elbei (Labe) și a afluentului
său Vltava.
Colinele Ceho -Morave . Denumirea confirmă aspectul
morfografic al regiuni i (Colinele Oderului). Altitudinile nu
depășesc 900 m, iar culmile apar fie aliniate pe direcția nord -vest
sud-est, fie grupate.
Munții Metaliferi (Erzgebirge sau Krušne Hory ). Culmile
sunt orientate pe direcția nord -est sud -vest. Altitudinea maximă se
înregistrează în vârful Klinovec (1244 m).
Pe latura sud -estică, la o altitudine mai coborâtă, se găsesc
Munții Pădurea Boemiei ( sau Cehiei) , care spre Germania poart ă
denumirea de Pădurea Bavareză.
Sub raport climatic și nu numai, există diferențieri între ele
două tr epte de peisaj: munte și podiș. Spre exemplu, precipitați ile
variază între 500 și 700 mm în podiș și peste 1.500 mm în munți.
Cantitatea medie anuală la Praga este de 510 mm.
Apele care străbat țara sunt destul de numeroase și se
îndreap tă către Marea Baltică (Odra), Marea Neagră (Morava
afluent al Dunării), Marea Nordului, Elba (Labe).
Vegetația este alcătuită din păduri de foioase, în cea mai
mare parte, înlocuite în altitudine de pădurile mixte, foioase și
conifere, iar mai sus păduril e de molid și brad. Solurile: sub
covorul vegetal se găsesc argiluviosoluri, cambisoluri și
spodosoluri. În podișul Boemiei, regiunea Polabiei, apar rendzinele.
Unitățile naturale din Germania:
1. Marșe și poldere
2. Câmpii
3. Coline morenaice
4. Depozite loessoide
5. Masive vechi
6. Bazine de sedimentare (al Germaniei de
Sud-Vest)
7. Relief vulcanic
8. Alpii și Podișul Bavariei
9. Limita g laciațiunilor de calotă (a),
alpină (b)

26

3.6. DIFERENȚIERI REGIONALE

GERMA NIA
Regiunea Landurilor din Vest (Renania de Nord
Westfalia, Rhenania Palatinat, Saarland). Se suprapune în cea mai
mare parte Axei Rhenane.
Axa Rhenană , (regiune puternic urbanizată și industrializată ),
se înscrie în lungul fluviului Rhin, separând în ge neral munți cu
altitudine mijlocie, podișuri și depresiuni sau traversând câmpii .
Axa propriu -zisă începe de la Bas el sau mai exact de la
Mulhouse, trece prin Câmpia Alsaciei , separând hercinidele Vosgi și
Pădurea Neagră. Mai departe, spre nord, separă mun ți și podișuri
aparținând regiunii Șistos -Rhenane . Majoritatea acestora sunt
alcătuite din șisturi cristaline perforate pe alocuri de eruptiv și
acoperite cu o cuvertură mezozoică. Dezvoltarea laterală a
culoarului a generat arii depresionare (câmpii), cum sunt Koblenz , la
confluența Rhinului cu Moselle, Köln ș.a.
În treimea inferioară, Rhinul traversează o parte a câmpiei nord-
europene de pe teritoriul Olandei complexă din punct de vedere
genetic (glaciară, fluviatilă, maritimă) cu altitudini sub 60 m .
Polderele formează aici un important suport productiv pentru
activitățile agricole.
În lungul axei, având în vedere dezvoltarea în latitudine, se
întâlnește climatul temperat conti nental cu frec vente invazii de mase
boreale în regiunea Masivului Șistos -Rhena n, temperat continental de
adăpost cu veri călduroase în Alsacia și temperat -oceanic mai umed
în câmpiile nordice. Cu mici diferențieri , cantitatea de ploaie căzută
se înscrie în valori cuprinse între 500 -750 mm, cu frecvente zile și
nopți friguroase și geroase în sezonul rece.
Culoarul Rhin constituie de asemenea o axă de vechi schimburi
dinspre bazinul Mediteranei spre inima Europei și în continuare spre
nordul acesteia, prelungire firească a culoarului Rhône.
Populația este concentrată cu deosebire în b azinul Ruhr unde
valorile densității ajung la 4.000 -5.000 loc./kmp și unde există
câteva orașe mari: Köln, Düsseldorf, Essen și multe alte cen tre mai
mici cu care interferează funcțional .
În general, valoarea medie a densității populației în lungul
axei depășește 180 loc./kmp, îndeosebi în lungul microaxelor
(Rhin -Neckar , Rhin -Main ), în care o serie de centre urbane cum sunt:
Frankfurt, Wiesbaden, Mannheim, Heidelberg concentrează prin
specificul lor industrial un volum mare de activități.
Valorile f oarte mari d i n regiunea Ruhr sunt legate de
antrenarea forței de muncă din landurile aprop iate (Rhenania,
Westfalia ș.a.). Regiunea Rhinului însumează 40% din populația
urbană a țării . Pentru centrele situate în bazinul Ruhr , resursele de
subsol au generat multiple activități industriale. Activitatea
industrială a evoluat pe baza unei infrastructuri de transport
eficiente, mare densitate a căilor rutiere și ferate, canale de navigație
continuu modernizate.
În afară de industria petrochimică, prezentă atât î n regiunea
Ruhr, dar mai ales în lungul Rhinului , s-au dezvoltat siderurgia
(Duisburg, Dortmund), industria meta lurgiei neferoase
(Freiburg), industria construcțiilor navale , a automobilelor
(Bochum).
Axa Rhin ului se remarcă și printr -o agricultură
variat ă unde coexistă cultura unor cereale precum în Câmpia
Axa Rhenană

27

Köln , cu viticultura si pomicultura în regiunea Alsaciei , ca și
pe culoarele Main, Nec kar, împreună cu creșterea animalelor
(peste 60% di n valoarea producției agricole în regiunea Rhin
de pe teritoriul Olandei).
Regiunea Landurilor de Nord (Saxonia Inferioară,
Bremen, Schleswig -Holstein, Hamburg, Mecklemburg –
Vorpommern). Activitățile economice se desfășoară pe două
aliniamente: unul portuar (Bremen, Hamburg, I.übeck,
Rostock cu industrie portuară (siderurgie, construcții de nave),
petrochimie, industrie alimentară (pescuit) și u n aliniament
continental, către interior, cu activități dispersate (extracția
gazelor naturale, industria meca nică, agricultură, cartof,
cereale, creșterea animalelor, sfecla de zahăr) ; două orașe
importante , Hannovra și Wolfsburg – cu activități industriale,
de transport și comerciale.
Regiunea Landurilor Centrale și Estice (Hessen,
Saxonia -Anhalt, Saxonia, Brand emburg, Berlin, Turingia).
Există câteva concentrări urban -industriale Berlin -Potsdam,
Halle, Leipzig, Dresda, Cottbus și Magdeburg (industria
extractivă – cărbu ne – și prelucrătoare – chimică și petro –
chimică, construcții de mașini) , indust ria energetică, textilă,
optică; o agricultură baz ată pe creșterea animalelor și cultura
unor plante (secară, grâu).
Regiunea Landurilor de Sud (Baden – Wurtemberg,
Bavaria). Peisaje foarte diferite , resurse importante și variate.
Centre de referință : München, Stuttgart, Nürnb erg.
Karlsruhe, Ulm, Reutlingen. Macroaxa Rhenană , mai exact
(microaxa Rhin – Neckar) , cuprinde și câteva spații din landul
Baden – Wurtemberg.
Orașele importante ca centre de influență desfășoară
activități industriale, comerciale, de comunicație și transport.
Sunt prezente activități turistice și agricole (îndeosebi în
regiunea Alpilor).

POLONIA
Gradul de dezvoltare economică, interrelațiile spațiale,
prezența unor tehnopoli , a unor centre de influență au delimitat în
Polonia câteva regiu ni importante , astfel: Silezia, Polonia
Centrală și Nordul Poloniei.
Silezia sau Regiunea sudică poloneză. Dispune de resurse
variate : cărbuni, minereuri neferoase, petrol, material de cons –
trucții, potențial hidroenergetic, terenuri productive. Aici sunt
concentrate importante centre (Katowice, Cracovia, Wroclaw) și
activități aparținând industriei extractive (cărbuni, cupru, sare,
sulf) alături de industria prelucrătoare (siderurgie, chimie,
construcții de mașini). Se întâlnesc terenuri cultivate cu cerea le,
plante tehnice, alături de creșterea animalelor. De importanță
deosebită pentru economia regiunii este turismul.
Polonia Centrală. Este dominată de prezența orașului
Varșovia, importantă metropolă urbană europeană. Se remarcă și
orașele : Poznan, Bydg oscz, Lublin, Lodź. Principale activități
industriale: exploatarea unor zăcăminte de cărbune (Lezna),
industria constructoare de mașini, industria textilă și chimica. Se
cultivă cereale, plante tehnice, se cresc animale.
Nordul Poloniei. Principala funcție este cea indus trial-
portuară (Gdansk, Szczecin, Byalystok, Torun) remarcându -se
construcțiile de nave, chimia și petrochimia, pescuitul și industria ali-

28

mentară . Unele culturi (secară) , împreună c u creșterea animalelor ,
impun caracterul unei agriculturi relativ limitate .

AUSTRIA
În general se pot deosebi în Austria
două regiuni în care ponderea industriei, a agriculturii,
comerțului și a altor activități este diferită, astfel:
Regiunea Estică. Cuprinde (provinciile sau landurile):
Viena, Niederosterreich, Oberoste rreich, Styria, Karintia și
Burgenland.
Se cara cterizează prin existența a două areale industriale
importante , Viena și axa Dunării , și aria urban -industrială Mur –
Murz. (industria sider urgică, industria chimică, industria
construcțiilor de mașini, industria textilă și electronică ). Agricultura
se remarcă prin asocierea unor culturi , cu un puternic sector de
creștere a animalelor, inclusiv agricultura periurbană.
Regiunea Vestică. Cuprin de provinc iile: Tirol , Salzburg,
Voralberg. Are resurse naturale (forestiere, pastorale,
hidroenergetice etc.) de care sunt legat e o serie de
a c t i v i t ă ț i industrial e. Un important rol îl are de
asemenea creșterea animalelor și mai ales turismul. Se are în
vedere turismul montan , legat direct de sporturile de iarnă.

ELVEȚIA
Potențialul condițiilor fizico -geogra fice, gradul de urbanizare,
activitățile economice și relațiile interregionale au individualizat
trei mari regiuni și anume: Regiunea Nordică ce se s uprapune în cea
mai mare parte axelor urbane Subalpină și Subjurasiană; Regiunea
Vestică în josul lacului Geneve și Regiunea Sudică A lpină.
Regiunea Nordică. Se caracterizează prin complexitatea
cadrului socio -economic: concentrări ale populației în princi palele orașe
ale țării (Berna, Luzern, Zürich, Basel), cu centre ale căror funcții
comerciale și financiar -bancare sunt de referință la nivelul țării
(Zürich), mare grad de dezvoltare a producției industriale
(metalurgie, chimie, textilă, orologerie, alime ntară), mare densitate
a căilor de comunicație naționale și de tranzit (internațional) a
agriculturii cu specific periurban, asociată cu extinderea creșterii
animalelor .
Regiunea Vestică. Cuprinde două mari orașe din peisajul urban
al țării, Geneve și Lausanne, la care se alătură orașul Neuchatel. Se
remarcă activități industriale, agricole (cultura viței -de-vie) și
nenumărate legături comerciale.
Regiunea Sudică (Alpină). Prin excelență turistică, cu multe
stațiuni foarte bine dotate, cu căi de comunicați e multiple, cu
activități silvo-pastorale . Ca așezări mai importante se remarcă
Lugano, Chur, Brig, St. Moritz.

CEHIA
Asocierea trăsăturilor fizico -geografice, umane și
economice , într-un cadrul omogen au permis individualizarea
următoarelor două macror egiuni: Boemia și Moravia.

Axe urban – industriale :

a. Dunării – Linz
– Viena
b. Mur – Murz: – Graz

Axe urban – industriale:
Subjurasiană

– Neuchâtel
– Biel
– Solothu rn
– Olten
– Basel

Ind. metalurgică
Ind. chimică
Ind. textilă
Orologerie
Subalpină

– Genéve
– Lausanne
– Berna
– Luzern
– Zürich

Ind. metalurgică
Ind. textilă
Ind. chimică
Ind. electronică

29

Boemia. Structura geologică confirmă existența resurse lor
de subsol, la care se adaugă pădure a, apele, solul etc. Zăcămintele
de cărbune (bazinul Most, Kladno, Sokolov etc.), minereu rile
neferoase și metale le prețioase (argint) au permis dezvoltarea
unei puternice indus trii prelucrătoare (siderurgia ). Bine
reprezentate sunt și industria construcțiilor de mașini, industria
chimică (petrochimia) și indust ria materialelor de construcți e
(inclusiv ceramica ).
În Boemia există o regiune industrială reprezentativă –
Praga – și altele secundare cum sunt B oemia de Vest, Nord -Vest
(Usti nad Laben , Plzeň, Most, Sokolov, Karlovy Vary) și Boemia de
Sud (České Budĕjovice, Tabor). In centrele mențio nate, se
exploatează sau se prelucrează fie resurse autohtone (cărbune,
neferoase, lemn, material de construcție), fie importate (petrol,
minereuri de fier). La ramurile tradiționale (siderurgie, lemn,
textilă) s -au adăugat unele noi, de vârf (electronica, biotehnologia,
agrotehnologia ).
O agricultură complexă (policultură) îmbină cultura cerealelor,
a plantelor tehnice, legumicultura și pomicultura. Se cresc animale,
îndeosebi pentru carne și lapte, pentru piei și lână. Regiunea este
traversată de căi fera te, din care unele electrificate, drumuri
modernizate etc. Are nenumărate obiective turistice.
Moravia. Este o regiune care are importante resurse de huilă,
minereuri de fier, petrol, gaze naturale, materiale de construcție. Pe
seama acestora s -au dezvolta t industria siderurgică, industria
construcțiilor de mașini, industria chimică, industria textilă, dar mai
ales a pielăriei și încălțămintei, a materialelor de construcție.
Principalele centre ale regiunii , cu un mare hinterland de
acțiune , sunt: Ostrava – puternic centru industrial (siderurgie,
cărbune); Brno – centru cu funcții complexe, dar în care industria
este precumpănitoare, nod de comunicații ; Olomouc – centru
industrial, și cu rol în comunicații; Žilina – centru al industriei
încălțămintei, centr u cul tural.

UNGARIA
Potențialul economic, uman și relațiile intraregionale au
determinat separarea a trei regiuni și anume: Ungaria de Nord și
Nord -Est, Ungaria de Vest (Dunantul) și Ungaria de Est (Alföld).
Ungaria de Nord și Nord -Est. Locul principal în regiune îl
are Budapesta împreună cu zona sa suburbană . Aici se realizează o
bună parte din producția țării. Sunt prezente în principal ramurile
industriale specifice capitalelor, industria electronică și
elect rotehnică, poligrafică, textilă. Se întâln esc și alte centre
industriale, din care unele cu o mare arie de influență (Miskolc,
Ozd, Eger, Tokay, Borsod). În regiune sunt prezente și activități
care vizează explo atarea unor resurse (cărbune, fier, uraniu etc .),
ramuri industriale de bază (sideru rgie, construcții de mașini,
industrie energetică, petrochimică) .
Există o mare densitate a căilor de comunicație . O agricultu ră
dominată de pomi -viticultură, având un puternic rol periurban.
Ungaria de Vest (Dunantul). Cuprinde în general regiunea
situată la vest de Dunăre incluzând în mod deosebit Mezoföld -ul și
Kissalföld -ul. Este o regiune cu tradiții industriale, cu resurse
variate și cu influență din partea Vienei și a Budapestei.
Exploatările de bauxită, cărbune, ca și utilizarea acestora în
industri a de prelucrare autohtonă (siderurgia aluminiului), alături
Bazinul Panonic
Câmpia Panonică (subunități):
1. Alföld
2. Felföld
3. Mezoföld
4. Kissalföld
1. Câmpie joasă (0 – 100 m), loessoi –
dă, pe alocuri nisipoasă, mlăștinoasă
2. Interfluviul dintre Tisa și Dunăre,
altitudini 100 – 200 m
3. În general la vest de Dunăre, ușor
colinară și cu munți joși, insulari
4. Nord -vestul Câmp iei Panonice, la
vest de Gyor.

30

de viticultură, creșterea animalelor fac parte din potențialul
economic al regiunii unul de referință. Câteva centre se detașează
în pei sajul urban: Pécs, Gyor, Koposfar, Szombathely, Sopron,
Almàsfuzito.
Ungaria de Est (Alföld și Felföld). Treptat , fizionomia
acestor regiuni se modifică. Ea a trecut de la zonă cu profil agricol
la una cu profil agro -industrial. Centrele urbane și -au modif icat
treptat funcțiile (de la agricole la industriale sau industrial -agrare).
De referință sunt : Debrecen (material rulant, rulmenți, etc.),
Szeged, Szolnok, Bekescsaba, Nyiregyhaza, Kecskemet. Ele și -au
dezvoltat ramuri industriale precum industria constr ucțiilor de
mașini (Debrec en), alimentară și textilă (Szeged, Bekescsaba ),
industria textilă și a chibriturilor. Cerealicultura (grâul, porumbul)
ocupă întinse suprafețe în regiunea Nyirseg; cultura sfeclei de
zahăr, a viței de vie și legumicultura în Felf öld; a tutunului și a
florii soarelui.

EUROPA DE EST

3.7. Unități naturale importante ca peisaj: Munții Ural,
Munții Caucaz, Câmpia Europei de Est, Câmpia Siberiei de Vest,
Podișul Siberiei Centrale, Nord -Estul Siberian, Orientul În depărtat
Siberian, Carpații Păduroși, Câmpia Niprului, Câmpia
Pricernomorie (Pontică)

Munții Ural . O parte din cutările paleozoice ural -siberiene,
cutarea principală a avut loc la sfârșitul carboniferului. În etapa
alpină au fost înălțați pe compartimente de-a lungul unor linii
facturale. Înălțimea maximă 1894 m în vf. Narodnaia. Se află la
interferența aerului oceanic atlantic cu cel continental siberian .
Există o dispunere zonală bio -pedogeografică (tundra, pădurile,
stepa; solurile de t undră, solurile podzolice etc.). Elemente
frecvente întâlnite în vegetația de pădure sunt zada siberiană,
bradul siberian, mesteacănul pitic, stejarul, arțarul .

31

Munții Caucaz. Important sector al cutărilor alpine, cu o
tectonică activă. Altitudinea maximă se înregistrează în vârfurile
vulcanice Elbrus (5633 m) și Kazbek (5047 m). Obstacol în calea
maselor de aer polar, continentale, atlantice și a celor dinspre
deșerturile Arabiei și Iranului. Floră tipic caucaziană , endemisme,
relicte.
Câmpia Siberiei de Vest . Întinsă arie acumulativă, cu
sectoare subsidente . Are o altitudine cuprinsă între 150 –300 m și o
climă continentală cu ierni reci, înghețuri persistente, condiții de
dezvol tare a termo carstului . Tundră arctic ă, silvotundră, taiga,
păduri de foioase, silvostepă și stepă .
Podișul Siberiei Centrale . Cuprins între Enisei și Lena .
Aici apare structura precambriană la zi în nucleele Aldan și Anabar .
Relief vulcanic în regiunea Munți lor Putorana.
Nord -Estul S iberian . Alcătuit din sisteme montane
aparținând etapei tectono – magmatice mezozoice . Climă
continentală cu temperaturi medii ale lunii ianuarie sub – 30°… –
40°C. Tundră, tufișuri și păduri.
Orientul Îndepărtat Siberian . Format di n munții: Anadâr,
Ciukotka, Kori aci, Djugdjur (1906 m); sunt asociați c u depresiuni
joase, importante arii de lăsare ca: Anadâr -Penjina, Amguen ș.a.;
Carpații Centrali (Carpații Păduroși ). Se de sfășoară
aproximativ de la izvoarele Siretului și Tisa superioară în sud și
până la Nistru, î n nord. Fac parte din sistemul cutărilor alpine, fiind
o continuare spre est a Carpaților de Nord -Vest. Înălțimea maximă
trece de 2000 m (vf. Hovârla, 2058 m) în Masivul Cernohora.
Sunt constituiți predominant din depozite de fliș puternic
cutate în interv alul oligocen – miocen. Postmiocen au fost intens
peneplenizați, apoi din nou recutați până aproape de intervalul
cuaternar.
Culmile alcătuite sunt dispuse pe direcție NV -SE în trei
șiruri: Beskizii în partea estică formați predominant din fliș intens
cutat, Gorganii , cu înălțimi ce trec de 1700 m, constituiți în bună
parte din conglomerate, gresii dure, cu văi transversale și Carpații
Pocuției în sud -est, cu cele mai mari înălțimi (peste 2000 m), cu
vârful Hovârla (2058 m). Există o etajare a condițiilor b ioclimatice .
Câmpia Niprului. Este străbătută de Nipru, care ș i-a format
mai multe terase. Are o altitudine redusă, de 100 – 150 m. În
pleistocen a fost acoperită în jumătatea nordică de g hețari de calotă
(Nipru). În limitele câmpiei se succed, de la nord către sud,
pădurile de foioase, silvostepa și stepa.
Câmpia Pricernomorie (Pontică) sau șesul situat în partea
septent rională a Mărilor Negre și Azov. Se desfășoară din nordul
Deltei Dunării (în vest) până în Regiunea Jdanov (est). În vest,
câmpia din no rdul Mării Negre până la vărsarea Niprului se
remarcă prin altitudine sub 100 m, un țărm cu limanuri (Nistrului,
Kunduk, Niprului), cu cordoane litorale, sărături; sistemul de
modelare torențial este prezent, dar și cel de sufoziune și tasare prin
modelar ea microdepresiunilor și crovurilor existente, de modelare a
falezelor lacustre, de deplasare a nisipurilor pe plajele existente.

3.8. DIFERENȚ IERI REGIONALE

RUSIA
1. Regiunea E uropeană de Nord : resurse: cărbuni, petrol,
gaze, nichel, crom, păduri . O in dustrie variată, concentrată în Sankt
Petersburg, cu mari întreprinderi ale ind. constructoare de mașini
(utilaj electronic, nave, industria lemnului). Agricultura: creșterea

32

animalelor p entru lapte, culturi de in, economie forestieră, păstorit
nomad (reni).
Centre economice importante : Sankt Petersburg (5,0 mil.
loc.) – centru urban cu funcții complexe, portuare, culturale; Pskov,
Novgorod, Murmansk; R. A. Karelia și Komi.

2. Regiunea Eu ropeană C entrală
a. Subregiunea Moscova : resurse: cărbun i, petrol și gaze,
nichel, fier. O industrie complexă: constructoare de mașini,
siderurgică, chimică, textilă și alimentară . Agricultura: creșterea
animalelor pentru lapte și carne, avicultura, plante furajere, culturi
de cartofi, legume (dezvoltate în jurul marilor centre urbane).
Centre economice importante: Moscova, Samara, Țarițân,
Briansk, Vladimir, Ivanovo, Oreé, Riazan, Sm olensk, Tula,
Iaroslavl). Moscova (9 mil. loc.), capitala țării; cel mai mare centru
urban al Rusiei, cu funcții complexe;
b. Subregiunea Volga -Veatka . Industria constructoare de
mașini (automobile și nave, aparatură de măsură și control, mașini –
unelte, produse electrotehnice), chimică, prelucrarea lemnului etc.
Agricultura: cu ltura cerealelor, in, cânepă, cartof etc., creșterea
animalelor pentru lapte și carne. Centre economice importante:
Nijni -Novgorod, Kazan, Nijni -Novgorod (1,4 mil. loc.), centru
urban cu funcții predominant industriale.
c. S ubregiunea centrală cu cernoziom . Industria
alimentară, industria constructoare de mașini (tractoare, mașini
agricole, echipamente pentru industria textilă și alimentară),
siderurgică, chimică (cauciuc sintetic, îngrășăminte chimice etc.) .
Agricultura: cultura cerealelor (îndeosebi grâu) , sfeclă de
zahăr, cartofi, floarea -soarelui etc., și creșterea animalelor.
Centre economice importante : Voronej (908000 loc.), Kursk,
Lipețk, Tambov, Orel.
d. Subregiunea Povolgia . Industria se caracterizează prin
producția mare de petrol, gaze naturale, energie electrică, prin
dezvoltarea industriei petrochimice, a industriei constructoare de
mașini (mașini unelte, utilaje petrochi mice complexe, automobile
etc.). A gricultura: culturi de cereale, plante tehnice, creșterea
animalelor. Centre economice impor tante : Kuibâșev (812000 loc.);
Țarițân (918000 loc.), Saratov, Belarovo.

3. Regiunea Europeană S udică Caucazul de Nord
(teritoriul administrativ Krasnodar și Stavropol) : Resurse
(petrol, gaze naturale ); industria constructoare de mașini (mașini
agricole, locomotive electrice, mașini unelte, utilaj petrolier), ind.
alimentară; agricultura: culturi de grâu, porumb, floarea -soarelui,
legume, creșterea ovinelor;
Turism: importante stațiuni balneoclimaterice.
Centre economice importante : Rostov pe Don (907000 loc.),
Krasnodar, Groznâi, Stavropol .

4. Regiunea Ural . Resurse ( minereuri de fier, cărbune,
neferoase, prețioase, lemn, materiale de construcție ). Industria se
remarcă prin: construcții de mașini (material rulant, tractoare,
camioane), utilaje pentru in d. chimică și petrolieră, ind. chimică,
ind. de prelucrare a lemnului etc.;
Agricultura: economie forestieră, cultura sfeclei de zahăr,
cereale.
Centre economice importante : Ekaterinburg (1,4 mil. loc.),
Celiabinsk (1 mil. loc.), Perm, R. A. Udmurtă.

5. Regiunea A siatică – Siberia de Vest
Caractere specifice: – minereuri de fier, cărbune, petrol, gaze
naturale, lemn; industria petrolului, cărbunelui, gazelor naturale,
ind. metalurgiei neferoase (aluminiu), ind. constructoare de mașini
(utilaj pentru industr ia cărbunelui, mașini -unelte, tractoare, mașini
agricole, vagoane etc.), ind. chimică, ind. alimentară; agricultura:
creșterea animalelor (cornute mari), economia forestieră.

33

Centre econo mice importante : Novosibirsk (1 mil. loc.),
Omsk (1 mil. loc.), centre cu funcții administrative; Komorovo,
Tomsk, Tiumen, Terit. adm. Altai.

6. Regiunea A siatică – Siberia de Est : resurse ( cărbuni,
energie electrică ). Industrie energie electrică, metalur gie neferoasă,
exploatarea și prelucrarea lemnului, ind. hârtiei, ind. constructoare
de mașini (mașini -unelte etc.) . Agricultura: culturi, creșterea
animalelor.
Centre economice importante : Krasnoiarsk (900000 loc.);
Irkutsk (519000 loc.); Cita, R. A. – Buriată, Tuvină .

7. Regiunea A siatică – Extremul Orient (teritoriul adm.
Primorie și Habarovsk: districte Amur, Kamceatka, Sahalin;
orașul Ma gadan, R. A. Iakuț ia)
Caractere specifice: cărbuni, metale neferoase, sare, lemn;
industria de prelucrare a lemnulu i, industria constructoare de
mașini (nave); agricultura concentrată de -a lungul fluviului Amur și
a afluentului său Ussuri; vânat, pescuit etc.
Centre economice importante : Vladivostok (526000 loc.),
Habarovsk (513000 loc.); Magadan; Iakutsk .

EUROPA SUDICĂ

3.9. Unități naturale importante ca peisaj : Meseta
Spaniolă, Munții Iberici, Cordiliera Betică (Munții Andaluziei),
Câmpia Andaluziei, Munții Apenini, Câmpia Padului, Alpii
Sloveniei, Podișul Karst, Munții Dinarici, Munții Pindului , Munții
Balcani, Podișul Anatoliei, Munții Pontici, Munții Taurus

Meseta Spaniolă. Meseta reprezintă un podiș dezvoltat în limitele
structurilor paleozoice, făcând parte din cutările armoricane
(hercinice). Ea a funcționat ca un soclu relativ rigid înreg istrând
mișcări epirogenetice pozitive sau negative. Culmile (Sierrele) care
străbat podișu l de la nord -est către sud -vest și pornesc din vestul
sistemului muntos iberic și până la Oceanul Atlantic sunt rezultatul
mișcărilor de cutare ale Alpilor care au c uprins și acest masiv
producându -i ample dislocări în partea mediană . Aceste sierre
formează o culme centrală care poate fi considerată chiar cordilieră.
Siberia
– Câmpii
– Podișuri
– Munți
– Cele mai lungi fluvii din Asia de
Nord (Obi, Enisei, Lena) .
– Cea mai întinsă pădure de
conifere (taigaua) .
– Cea mai coborâtă temperatură
din Asia (Verhoiansk) .
– Cea mai lungă cale ferată din
Asia d e Nord (Transsiberianul) .
– Cele mai prețioase specii de
animale pentru vânat .

34

Către sud , Castilia Nouă se continuă cu Sierra Morena, cu un
versant impunător spre valea Guadalquivir.
Cele două Castiliii au funcționat în Terțiar -Cuaternar ca două
lacuri (mări interioare) azi în limitele lor întâlnindu -se relieful de
plaja cu lacuri temporare, ulterior drenate fie spre Atla ntic fie spre
Marea Mediterană. Ele au adunat mulțimea apelor curgătoare,
constituind zone de apel fapt prezent și astăzi deși numărul mare al
canalelor au modificat cel puțin parțial parametrii și consecințele
drenajului. Princtre cele mai importante ape se numără: Duero,
Tajo și Guadiana.
Regiunea Cas tiliilor este cea mai secetoasă, cu un climat
continental , cu veri foarte calde, ierni friguroase și foarte uscate.
În Sierra de Guadarrama și Sierra de Gredos există o etajare a
vegetației după cum urmează: în partea inferioară etajele
termomediteraneean și mezomediteranean , ce includ stejarul verde
(Quercus rotundifolia ), mai sus etajul supramediteranean cu Q.
pyrenaica și Pinus sylvestris , etajul superior, oromediteranean și
cryomediteranean cu Cystus și Festuca . Pe unii versanți mai însoriți
deci cei sudici pinul este înlocuit cu castanul sau stejarul de plută.
(Enrique Ballcels, Rocamora; C. Pedrocchi V., 1992)
Munții Iberici se desfășoară aproximativ între orașul
Burgos în vest și râul J ucar în est. A parțin cutărilor armoricane și
sunt formați din granite, cuarțite, gresii și calcare, acestea din urmă
alcătuind largi sinclinale. Sunt fragmentați de către afluenții
Ebrului,dar și de Duero, Tajo, Turia, unele din acestea fiind
amenajate pentru irigații, alimentare cu apă sau obținerea
hidroenergiei.
Cordiliera Betică sau Munții Andaluziei. Face parte din
categoria munților tineri, (cutări alpine ). Ocupă circa ¾ din
suprafața regiunii Andaluzia. Aici se găsește cea mai mare
altitudine din toată peninsula Iberică (Pico de Mulhacen – 3478 m
în culmea Sierra Nevada; Pico de la Velete – 3392 m).
Varietatea nuanțelor climatice (topoclimate) impuse mai ales
de fragmentarea, altitudinile și expunerea versanților au determinat
o mare diver sitate floristică , în care un rol deosebit îl au speciile
endemice (ex. Violeta de Sierra Nevada). Frecvent apare terra –
rossa , sol dezvoltat pe calcare.
Câmpia Andaluziei se întinde în lungul fluviului
Guadalquivir, având o largă deschidere către Oceanul Atlantic.

M e s e t a
(F. Schmidt)

– lipsa apei (precipitații):
– irigații :

35

S-a format prin colmatarea unui golf, în intervalul terțiar –
cuaternar, barat de cordoane litorale. Contactul cu cordiliera se
realizează printr -o treaptă colinară judicios amenajată agricol,
îndeosebi cu culturi comerciale (vie, citrice, măslin).
Munții Apenini . Sistem de culmi care se desfășoară pe
teritoriul Ita liei între pasul Giov i (472 m) în nord și Calabria în
Sud. Apeninii au lățime a maximă la paralela orașului Roma.
Altitudinile maxi me depășesc 2.900 m (vf. Gran Sasso
d’Italia sau Mailo (2.795 m) în culmile Abruzzi și scad către nord
(M-ții Cimone, 2.165 m) și sud (Pollino, 2.267 m) . Apeninii s -au
ridicat cu ocazia cutărilor alpine, dar cuprind în matricea alpină și
structuri mai vech i, hercinice. Sun aspect geomorfologic se împart
în trei subunități: Apeninii de Nord, Centrali și Sudici.
Pe cele două laturi, tireniană și adriatică, Apeninii se termină
prin regiuni colinare neogene, Preapeninii în vest, continuați către
mare cu câmpii, și Subapeninii, inclusiv câmpiile litorale adriatice.
Câmpia Padului . Între culmile subalpine și Apeninii Nordici
se desfășoară întinsa Câmpie a Padului. Are o largă deschidere
către marea Adriatică. S -a format pe locul unei depresiuni tectonice
(fosa Pad ului) care a funcționat mult timp ca un golf , barat apoi de
un cordon litoral în spatele căruia procesul de colmatare a creat
această întindere de uscat de joasă altitudine. Este prin urmare un
vechi bazin aluvial.
Litoralul Câmpiei Padului este destul de complex, ca peisaje
remarcându -se: laguna Veneției care adăpostește orașul Veneția,
mlaștinile din jurul golfului Trieste, lacurile și nisipurile sub formă
de dune la sud de deltă extinsă și la sud de Monfalcone. Se remarcă
de asemenea relieful carstic ce marchează litoralul Istriei.
Învelișul vegetal spontan aproape că nu se mai păstrează,
câmpia fiind intens cultivată. Rarele crânguri de stejar, desișurile de
salcie și de plopi de pe malurile râurilor sunt analoage cu cele din
vegetația Europei Centrale.
Alpii Iulieni (Sloveniei) și Podișul Karst. Peisajele sunt
dominate de cele specifice treptei montane, respectiv de un sector
al sistemului alpin, continuare, într -un anumit fel, al Alpilor
Veneției (Italia) și al Alpilor Karawanken (vf. Grintavec, 2558 m) ,
în prelungirea Alpilor Carnici situați la granița între Italia și
Austria.
În Slovenia , Alpii se termină către sud -est prin Podișul Karst.
Aici se desfășoară peisajele specifice treptelor joase ale reliefului,
adică ale culoarelor Sava, Drava și Kupa car e traversează estul țării
îndreptându -se către Dunăre, (Câmpia Panonică ). În limita acestor
culoare, s -au individualizat câteva depresiuni carstice – Ljubljana și
Celje – bine populate, iar în complexul carstic Postojna , dominat de
peștera cu același nume, reprezintă una din cele mai cunoscute și
vizitate regiuni carstice, inclusiv peșteri din Europa.
Munții Dinarici . Aparțin cutărilor alpine (dinaridele).
Înălțimile depășesc 2000 m (Vf. Cyrsnica – 2380 m), iar culmile
dispuse pe direcția nord -vest sud -est sunt relativ paralele
(paralelism impus de afluenții Savei, Neretvei, Drinei, râului
Vrbas). Fenomenele carstice sunt foarte extinse (depresiuni carstice
– Shkoder , văi cu chei, peșteri, polii ).
Platourile și Colinele Rudnik -Miroc din Iugoslavia și
culoaru l Morava -Vardar . Trapta de peisaj ce corespunde
colinelor și platourilor cuprinde regiunea colinară și de podiș, cu
înălțimi sub 1000 m, fragmentată de către afluenții Drinei. În
ansamblu, formele de relief pozitive, interfluviile, sunt destul de

Câmpia Andaluziei
Câmpia Padului

– Foste golfuri colmatate începând din
terțiar
– Ambele cu deschidere la mare
– Drenate de cele mai mari râ uri din
peninsule
– Cele mai intens irigate
– Cele mai productive agricol și
suficient de populate

36

șlefuite, aplatizate cu cât ne depărtăm de regiunea Miroč spre vest,
datorită și consistenței mult mai reduse a rocilor.
Munții Albaniei și Câmpia litorală (Muzakja). Sunt o
continuare a Munților M untenegrului (Mokra Planina). În
extremitatea nordică se numesc Prokletije și trec de 2500 m. Munții
Albaniei sunt alcătuiți din calcare mezozoice și terțiare în bancuri
groase , fapt ce a ușurat, în condițiile climatice de aici (circa 2.000
mm anual) dezvo ltarea reliefului carstic. Însăși prezența celor trei
lacuri tectono -carstice (scuturi, Ohrid, Prespa) demonstrează acest
lucru.
Către Marea Adriatică și în lungul acesteia se află o câmpie
joasă, cu lagune și mlaștini, cu golfuri și numeroase promontorii în
lungul căreia se găsesc și câteva din principalele orașe ale țării
(Durres, Vlore). Este principala regiune agricolă a țării.
Munții Pindului (Voreia, Pindos, Notia, Pindos) ocupă
jumătatea occidentală a țării depășind 2.000 m în vârful Smolikas.
Sunt p rezente formele carstice dezvoltate pe calcare mezozoice și
terțiare, cu o desfășurare în benzi meridiane, mai ales depresiuni
care cantonează lacuri, în parte amenajate (L. Kremaston), dar și un
relief ruiniform legat de prezența gresiilor, a marnelor gre zoase,
mai ales în nord. Se termină printr -un țărm destul de articulat, cu
multe insule și peninsule, deseori cu faleze, dar și cu câmpii litorale
fertile datorită irigațiilor, ca aceea de la Arta.
Olуmpus, continuare spre sud a culmii Pieria, flanchează
spre nord Câmpia Thessaliei . Are înălțimea maximă de 2.911 m și
se continuă către sud prin culmea Ossa și mai la sud Othris.
Câmpia Thessaliei este cantonată într -un bazin/depresiune
tectonică, foarte fertilă datorită irigațiilor. Aici se află unul dintre
importantele orașe din Grecia Continentală și anume Larissa. Are
un climat cu veri foarte secetoase și o vegetație de tufișuri care au
luat locul vechilor păduri.
Munții Balcani se desfășoară sub forma a două culmi
aproape paralele (planine – datorită carac terului șlefuit și cu
vegetație de pășuni), în nord Stara Planina cu înălțimile cele mai
mari 2376 m (vf. Botev) , iar în sud, dincolo de valea Tundjei –
Sredna Gora (1604 m) , culme mult restrânsă ca dimensiuni.
Între Struma și Mesta se află Munții Pirin, ap oi Rila (vf.
Musala – 2925 m) și Munții Rhodopi (între Mesta și Marița). Sunt
formați predominant din șisturi cristalin e, cu forme greoaie, au
relief glaciar (circuri, văi, carsturi) mai ales în Pirin și Rila .
Înălțimea Vitoșa se ridică la 2290 m deasupra Depresiunii Sofia.
Câmpia Traciei s-a format într -o regiune de scufundare
situată între Rhodopi și Marea Neagră. Această depresiune
tectonică terțiară s -a colmatat treptat în sud mai ales cu sedimente
marine , iar spre nord fluvio -lacustre, cel mai mare apo rt avându -l
sistemul hidrografic Tu ndja – Marița.
Câmpia Macedoniei continuă spre vest pe aceea a Traciei,
situată fiind în sudul masivelor traco -macedo nene. S -a format pe
locul unor mici bazine de scufundare, transformate în golfuri și
colmatate treptat.
Podișul Anatoliei. Relieful Podișului Anatoliei este
reprezentat prin platouri situate la altitudini care variază între
1.000 -1.500 m, o parte din ele conservând suprafețe de eroziune
dezvoltate pe o structură granitică și cristalină. Apariția în partea
central-estică (în estul depresiunii Licaonia) a unor depozite
vulcanice neozoice, (Erciyes -3.916 m), demonstrează existența
unor mișcări postmiocene însoțite de flexuri în lungul c ărora au
apărut masele de lavă, baza viitorului relief.

37

În partea centrală a podișului se întâlnesc numeroase
depresiuni dintre care mai importantă este cea a Licaoniei. Unele
cantonează lacuri (depresiunile Tuz și Konya), mlaștini și sărături,
altele sunt lipsite comple t de o rețea de ape.
Singurele artere hidrografice care reușesc să traverseze
Podișul Anatoliei sunt Kizil Irmak, Sakarya, Ieșil Irmak.
Vegetația Podișului Anatoliei o reprezintă stepa cu ierburi
xerofile de diferite varietăți: stepa de nisipuri, de sărăt ură, de
depozite pietroase. Pădurile lipsesc în general. Apar izolat pinul și
stejarul, îndeosebi spre Marea Marmara.
Munții Pontici. Însoțind litoralul Mării Negre, Munții
Pontici au o desfășurare vest -est, prezentându -se sub forma unor
culmi paralele sep arate de văi longitudinale, adevărate culoare ce
aparțin bazinelor hidrografice Kizil Irmak, Sakarya și Ieșil Irmak.
Altitudinile maxime depășesc 3.900 m (vf. Kackar, 3.937 m) în
Munții Pontici de Est, ceea ce a permis instalarea glaciației
cuaternare, pre cum și existența unor ghețari actuali. Ei constituie un
obstacol în calea maselor de aer umed venite dinspre mare.
Pe versanții dinspre Marea Neagră ( Ibrahim Atalay, Kenan
Mortan, 2003 ) se dezvoltă pădurile de fag și carpen, apoi de fag cu
rășinoase până l a 900 m, urmându -le la altitudinile mai mari
pădurile pure de rășinoase.
Munții Taurus. Pe latura sudică a Podișului Anatoliei se
desfășoară sistemul muntos al Tauridelor, Munții Taurus, care
formează tot o arie de cutări alpine. Culmile muntoase au aceeaș i
desfășurare paralelă sau aproape paralelă cu țărmul mediteranean
ca și a celor din sistemul Munților Pontici. Sunt alcătuite din șisturi
cristaline, calcare, gresii și conglomerate iar morfologia mai
complexă a lor este datorată și șariajului mult mai am plu.

38

3.10. DIFERENȚIERI REGIONA LE

SPANIA
Sub raportul dotării, aportului național și funcționalității
diferitelor regiuni în Spania se deosebesc:
Regiunea M editerane ană. Include: Catalonia, Valencia,
Murcia, parțial Andaluzia. Este cea mai populată regiune a Spaniei
și cuprinde cele mai importante orașe: Barcelona, Valencia,
Murcia, Cartagena, Alicante, Almeria, Malaga.
Condițiile naturale sunt favorabile dezvoltării unor activități
comerciale și de transport, industriale, și agricole. Se remarcă rolul
orașului Barcelona cu un profil economic complex (industrial, deși
multă materie primă s e importă): comercial, cultural, administrativ
dar mai ales turistic) incluzând și orașele satelit Badalona , Sabadel,
Tarrossa, Hospitalet , Valencia – un oraș indus trial (siderurgie) și
comercial; Murcia și Cartagena – un nucleu al industriei
siderurgice, petrochim ice și a construcțiilor navale; Almeria și
Malaga – centre ale indus triei constructoare de mașini și ale
industriei ușoare; Algeciras – centru petrochimic.
Regiunea se remarcă prin potențialul și activitățile turistice
dar și printr -o agricultură în principal de piață. Poate fi alăturată
regiunii mediteraneene și regiunea Aragon – care gravitează spre
Mediterana – cu orașul Zara goza, nucleu industrial (construcții d e
avioane, industrie textilă), important nod de comunicații legat
printr -o magristrală cu Barcelona, situat pe un culoar activ din
punct de vedere agricol (cana lul de irigație – Canal Imperial de
Aragon).
Regiune a Nordică . (Navarra, provincia Bască, Cantabria,
Asturia, Galicia) oferă condiții naturale optime, cu multe
precipitații, cu z ăcăminte de cărbune și fier cu industrie
prelucrătoare , mai ales siderurgică (feroasă și neferoasă), apoi
chimică și petrochimică. Ora șele mai importante sunt: Ov iedo,
Santander, Gijon, San Sebastian, Bilbao. Sunt prezente construcțiile
navale, aerospațiale, industria lemnului, industria textilă.
Regiunea C entrală cuprinde cele do uă Castilii, regiunea
Aragon și Andaluzia. Rol ul principal îl are Madridul, rol de oraș
polarizant , în care funcția industrială este activă prin industria
construcțiilor de mașini (autovehicule, avioane), industria chimică,
textilă și alimentară cu ramuri tradiționale , apoi funcția comercială,
cultural -administrativă etc.
Regiunea S udică (parțial Andaluzia). Corespunde în mare
măsură provinciei Andaluzia și mai cu seamă culoarului
Guadalquivir. Cele patru orașe: Sevilla, Cordoba, Cadiz, Huelva
susțin o econ omie agroindustrială complexă cu: siderurgie
neferoasă, chimie, industrie constructoare de mașini, textilă și o
agricultură din care nu lipsesc: cultura viței de vie, măslinului și
citricelor.
Insulele Baleare și Canare . În afară de turism se remarcă și
activități legate de pescuit și agrucultură (cerealicultură și
pomicultură, mai ales citrice și viță de vie) și în mai mică măsură
industrie (textilă, pielărie, ceramică).

39

ITALIA
Struct urile economice, legăturile și schimburile dintre centre ,
inclusiv modalitățile prin care se fac, elemente ale cadrului natural
cu o implicație semnificativă în peisajul socio -economic au deter –
minat individualizarea în Italia a trei mari regiuni și an ume: Italia
de Nord, Italia Centrală și Italia de Sud.
Italia de Nord se desprinde ca o unitate foarte bine dotată
economic, cu o pondere substanțială în potențialul industrial
(industria veche și dive rsificată) și agrar (agricultura complexă a
Câmpiei Pad ului) al țării , principala poartă a schimburilor
economice cu exteriorul cu mari axe de comunicație care leagă
Italia de Elveția, Germania, Austria și de aici mai departe.
Nenumărate obiective naturale și socio -economice dintre cele mai
importante la scară națională și internațională susțin activitățil e
turistice.
Italia Centrală. Dominată de prezența orașului Roma cu o
economie relativ echilibrată industria jucând un rol secundar, cu o
ofertă turistică de excepție.
Italia de Sud (M ezzogiorno). Cu o importa ntă pondere a
activităților agricole, cu rolul și hinterlnadul cuprinzător al orașului
Napoli și noile zone industriale formate. Italia de Sud accede treptat
la competitivitatea impusă de celelalte regiuni. Apa este o problemă
vitală a sudului. De aceea în 1906 a început construirea unui
apeduct terminat în 1915. În 1950 au fost concepute noi proiecte.
Astfel că regiunea Tarente a devenit una fertilă, productivă unde se
cultivă legume, pomi fructiferi făcând din Apulia un important
exportator de produse agr icole.

SLOVENIA
Asocierea unor particularități ale cadrului natural cu cele
umane și economice într -o structură funcțională a permis
individualizarea a trei areale astfel: regiunea Mura -Drava având
ca exponent orașul Maribor cu resurse hidroenergetice, in dustria de
prelucrare, siderurgică, lemnului, textilă și activități turistice;
regiunea Centrală a Savei – principala regiune economică a țării,
dar și turistică cu numeroase stațiu ni (Bled, Kranjska -Cerjo) și ce a
de-a treia regiune, cea a litoralului la g olful Trieste – cu rolul
polarizator al portului Koper .

CROAȚIA
Diversitatea cadrului natural, structura social -economică și
condițiile istorice , poate mai puțin cele din ultimii cinci ani , au
marcat existența unor deosebiri spațiale ale Croației. Astfel , se
disting: o regiune nordică ce include și Slavonia, în care se găsesc
orașele Zagreb, Osijek, Sisak, Slovonski -Brod, Karlovać și care
concentrează o bună parte a populației țării, a industriei și o
agricultură corespunzătoare . Aici se remarcă industria energetică,
dar mai ales industria alimentară, parțial industria construcțiilor de
mașini și chimică și o regiune sudică , ce include și litoralul , se
individualizează prin industria construcțiilor navale (Rijeka, Split,
Dubrovnik), industria metalurgiei n eferoase (prelucrarea bauxitei)
având ca suport bogăția resurselor hidroenergetice, industria
lemnului și industria materialelor de construcție. Agricultura este
dominată de cultura viței de vie, a măslinului și citricelor. Peisajele
deosebite, vestigiile antice și medievale, prezența porturilor ocupă
un loc deosebit în dezvoltarea economiei turistice.

Esențial!
Concentrare majoră a populației

– prealpină (Regiunea urbană milaneză)
Nonza
Milano Varese
Bergano
Brescia
Novara
Como
Verona
Vicenza
Trieste
– Padului (Torino, Piacenza, Mantua,
Ferrara)
– Emiliei (Piacenza, Parma, Modena,
Bologna, Forli, Rimini

Areale – Genua (+ Savona)
– La Spezia
– Livorno (+ Pisa)

A X E

X

E

40

IUGOSLAVIA
În limitele administrative ale Iugoslaviei, având în vedere
existența cel or două republici Serbia și Muntenegru, ca și a celor
două provincii autonome Kosovo -Metohija și Vojvodina, fiecare cu
un cadru mai ales socio -economic unitar, în contextul istoric în care
s-a dezvoltat, au putut fi considerate trei entități regionale:
Cea mai complexă din punctul de vedere al potențialului
socio -economic în care s -a dezvoltat este Serbia. Ea cumulează
două regiuni industriale semnificative, regiunea Belgrad și
Culoarul Moraviei , marca te de o economie dezvoltată, de prezența
unor ramuri in dustriale tradiționale (industria textilă, industria
lemnului) și de vârf (electronică, electrotehnică), a policulturii
(cereale, plante tehnice, viti -pomicultura, creșterea animalelor), a
căilor de comunicație de interes european, a unui turism de vocație
internațională.
Muntenegru , a doua entitate regională, se remarcă prin
potențialul unor resurse de subsol, al industriei energetice, al
agriculturii mediteraneene, în principal cultura măslin ului și a
citrice lor, al turismului dalmatic cu multe stațiuni l itorale.
Vojvodina , regiunea complexă din punct de vedere
economic este dominată de prezența a două orașe Novi Sad și
Subotica – centre industriale importante, regiune agricolă de
importanță națională (cultura cereale -lor și a plantelor tehnice), cu
două n oduri de comunicație internaționale (Subotica, Novi Sad ).

GRECIA
Ponderea unor activități, numărul orașelor cu implicații
profunde în economia țării, valoarea schimburilor și rolul căilor de
comunicații separă în Grecia trei regiuni și anume: Grecia de E st
înțelegând prin aceasta regiunea egeeană inclusiv Tracia și
Macedonia; Grecia de Vest (ionică) și Peloponezul .
Grecia de Est se remarcă prin prezența celor mai importante
orașe ale țării și anume: Athena, cu zona ei de influență care
acoperă aproape întreaga țară , o zonă metropolitană în care
fenomenul urban și industrial este intens , cea mai mare parte din
populația activă fiind ocupată în industrie și servicii. Același lucru
este specific și orașului Salonic și în mai mică măsură orașului
Larissa din T hessalia. Aici este concentrată aproape toată industria
prelucrătoare (siderurgia, industria chimică și petrochimia,
industria textilă, a materialului de construcție) și o parte din
industria extractivă (bauxită, minereuri de fier, aur, cărbune),
industri a construcțiilor navale (Athena -Pireu, Salonic), activitatea
de transport în principal maritim, turismul. Flota de transport ocupă
locul patru în lume mai ales prin modernizarea parcului de cargouri
(Collection J.R.Pitte, 1994).
Grecia de Vest se caracteri zează prin numărul redus al
așezărilor importante (Arta, Joannina, Agrinio) având și un relief
mult mai accidentat, o agricultură prezentă mai ales în fâșia litorală
cu o agricultură tradițională , incluzând regiunile muntoase și
agricultura mediteraneană p ropriu -zisă. Aici populația înregistrează
o densitate redusă , iar industria se dezvoltă punctual . O serie de
insule evocă momente din istoria țării (Corfu -Kerkуra ; Lefkada,
Kefallonia, Zante), generând o puternică activitate turistică.
Peloponezul , prin ce le două orașe, Patras și Corinth , ambele
situa te la golful și canalul Corinth, este marcat de o agricultură care
impune specificul economic al regiunii. Se cultivă: măslin, citrice,

Model agricol în
Salonic
1. 2. 3. 1.
3. 2.

41

viță-de-vie, tutun. Sunt prezente industria textilă și extractivă
(cărbune, zinc). Este o regiune turistică extrem de importantă.
Există și posibilitatea unei alte diferențieri regionale și
anume: Grecia de Nord – o regiune dezavantajată, oarecum izolată
în plan econo mic și cultural.
A urmat o lungă perioadă în care treptat s -a detașat orașul
Salonic, iar câmpia din jurul acestuia a devenit una din cele mai
productive ale țării. Trebuie amintit faptul că în Evul Mediu, golful
Salonic era pătruns mult în continent (M. Meunier, 1982) umplut
treptat de aluviunile cărate de Axios și Alikamon iar lacul Jiannitsa
a fost și el colmatat treptat de depozite aluvionare. Ulterior au fost
construite canale (prezentate anterior) s -au realizat îndiguiri,
desecări etc.
Portul Salonic este situat în estul câmpiei, la contactul cu
regiunea înaltă, fiind un port protejat. El joacă un rol important în
traficul național și internațional.
Grecia Meridională , marcată de prezența Atenei – Pireu,
Peloponez, Golful Corinth, fiecare prin speci ficul său contribuind
la individualizarea regiunii sub raport geografic.

TURCIA
Potențialul natural, alături de cel social economic, de tradiție
și implicarea în evenimente social -politice au generat structuri
diferite, regionale, urbane, industriale ș i agricole cu un anumit
specific și valoare globală astfel:
Regiunea de Nord -Vest. Prin poziția de interferență euro –
asiatică regiunea s -a dezvoltat mai mult decât altele având în
vedere potențialul natural și schimburile, facilitățile de transport
îndeose bi maritim cu alte regiuni mai ales în afara țării etc.
Câteva centre de marcă Istanbul, Izmir, Bursa, Adapazari ș.a.
polarizează activitatea regiunii și nu numai a acesteia.
Istanbul împreună cu suburbiile de aproximativ are o
populație 4 milioane locuito ri. Orașul a cunoscut în lungul timpului
o complexă metamorfoză sub aspectul dezvoltării teritoriale, al
modernizării inclusiv a numelui. În perioada antică s -a numit
Bizanț (Bizantion). Apoi devine capitala Imperiul Roman de răsărit
când capătă numele de Constantinopol, nume care se păstrează atât
în timpul Imperiului Bizantin cât și a celui Otoman începând din
1453.
Orașul Istanbul se remarcă prin funcția industrială având
dezvoltate atât ramuri de vârf (electronice, electrotehnice) precum
și tradiționale (industria textilă, industria alimentară, a pielăriei).
Concentrează și o importantă parte din activitatea comercială și de
transport a țării. Este un port de primă mărime specializat în traficul
de mărfuri ca și în cel de pasageri.
Nucleul urban, cu func ții comerciale, culturale și
administrative, se află localizat pe o mică peninsulă triunghiulară în
care apar, ca și la Roma, șapte înălțimi. Peninsula este cuprinsă
între golful Cornul de Aur, lung de 7,5 km și lat de maxim 8 km și
Marea Marmara. În cadru l nucleului urban se află numeroase
unități comerciale (inclusiv cele grupate în bazarul construit în anul
1548, cel mai mare bazar acoperit din lume), culturale și
administrative. Între ansamblurile arhitectonice se numără Sf.
Sofia, un monument al artei bizantine, construit între anii 532 -537,
transformată în moschee, Moscheea Albastră (edificiu din
1.609.1,616), monument al artei otomane, Palatul Topkapi situat pe
acropola vechiului Bizanț etc. Nucleul urban cuprinde și o parte din Bizanț = Constantinopol = Istanbul
(Bizantion)

în perio ada capitala Imperiului
antică Roman

42

cartierul B eyoglu (vechea Pera), legat prin două poduri, peste
Cornul de Aur, de Stanbul (Istanbul) . Pe lângă nucleul urban există
zonele rezidențiale (Sișli, Beș iktaș), inclusiv cele de pe țărmul
asiatic (Uskudar, Kad ikoy), legate cu cele de pe țărmul european
prin podul de peste Bosfor, lung de peste 1 km , a cărui construcție a
fost terminată în 1973. D e asemenea, se disting zonele portuare și
cele industriale localizate la Cornul de Aur și în continuare, pe
malu l Bosforului fiind două poduri acum.
Pe lângă industrie, comerț etc., concentrarea urbană Istanbul
și-a dezvoltat și o agricultură periurbană care să satisfacă cele mai
diverse necesități în sfera consumului alimentar.
Alte centre urbane important e din ace astă regiune sunt Izmit
(peste 600.000 locuitori) situat la Marea Marmara, Bursa un centru
industrial și comercial dintre cele mai vechi, cu o populație de peste
34.000 locuitori, Adapazari.
Anatolia Centrală . Este cuprinsă în limitele Podișului
Central al Anatoliei. Are un potențial industrial mai restrâns în
schimb se dezvoltă producția de cereale, plante tehnice îndeosebi
sfeclă de zahăr, precum și întreprinderi pentru prelucrarea acestora.
Activitatea se concentrează în jurul orașului Ankara, capitala ț ării
din anul 1923. Are o populație de peste 2,2 milioane locuitori
(1995) și este unul din cele mai vechi orașe ale țării (de aproape
4.000 ani) .
Are funcții comerciale, bancare , de transport și industriale.
Are extins peisajul agricol periurban. În arhi tectura orașului se
îmbină stilul vechi tradițional cu cel modern de mare rafinament.
Alte orașe cu funcții mai ales industriale sunt: Konya cu o
populație de peste 24.000 locuitori, Kayseri, Silvas, Eskișehir
(260.000 loc.)
Regiunea de la Marea Egee. Se caracterizează printr -o
veche și vie activitate comercial -portuară având în vedere cadrul
natural propice. Treptat aici s -a conturat și o vie activitate
industrială, de prelucrare în principal a produselor agricole
autohtone. Este o regiune tradițională în ceea ce privește viticultura,
cultura măslinului, a tutunului. Pe terenurile irigate s -a extins
cultura bumbacului iar în lungul culoarelor de vale Gediz și
Menderez cultura grâului, a sfeclei de zahăr. Foarte bine
reprezentată în această regi une este ind ustria alimentară. D e altfel
întreaga țară se încadrează în tipul major de agricultură
mediteraneeană.
Dintre centrele mai importante ale regiunii amintim: Izmir cu
peste 600.000 locuitori cel mai mare oraș de la Marea Egee cu un
pronunțat potențial indust rial, comercial -portuar și de transport.
Alte regiuni din limitele acestei țări sunt: regiunea de la
Marea Mediterană cu specific portuar și de prelucrare a
bumbacului, petrolului mai ales a celui importat, a culturilor de
citrice, a pescuitului și prelucr ării peștelui. Principalele centre sunt:
Adana cu peste 400.000 locuitori și Me rsin cu peste 450.000
locuitori.
Regiunea de la Marea Neagră cu un peisaj dezvoltat, cu
ramuri industriale care prelucrează produsele oferite de agricultură.
Mai importante sunt centrele Samsun și Trabzon.

Ansambluri arhitectonice de
excepție

– Sf. Sofia
– Moscheea Albastră
– Palatul Topkapi

43