1. GENERALITĂȚI
VOLEI
CUPRINS
CUPRINS
PREFAȚĂ
1. GENERALITĂȚI
1.1. Obiectul și caracteristicile jocului de volei
1.2. Evoluția jocului de volei
1.3. Rolul F.I.V.B. și a marilor competiții în progresul jocului
1.4. Contribuția României la dezvoltarea voleiului
pe plan mondial
1.5. Aspecte caracteristice ale principalelor școli de volei
(Japonia, Germania etc.)
2. CONTRIBUȚIA JOCULUI DE VOLEI LA EDUCAREA COMPLEXĂ
A PERSONALITĂȚII UMANE
2.1. Conținutul și sfera domeniului în volei; Noțiuni generale
3. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ÎNSUȘIRII ÎN VOLEI
3.1. Concepția de joc; concepția tactică (atacul și apărarea)
3.2. Tehnica și tactica individuală
3.2.1. Particularitățile tehnico-tactice individuale
3.3.Tehnica apărarii in jocul de volei
3.3.1. Aspecte importante din tehnica apărării
3.4. Tehnica atacului în jocul de volei
3.4.1. Aspecte importante din tehnica atacului
3.5. Tactica colectivă în jocul de volei
3.5.1. Tactica colectivă în atac: particularități ale tacticii colective în atac la începători și avansați
3.5.1.1. Conținutul tacticii colective în atac. Combinații tactice
3.5.2. Tactica colectivă în apărare: particularități ale tacticii colective în apărare la începători și avansaț
4. PREGĂTIREA FIZICĂ ÎN JOCUL DE VOLEI
4.1. Orientarea generală în metodica pregătirii fizice
4.2. Locul și rolul pregătirii fizice
în concepția modernă de pregătire
4.3. Dezvoltarea calităților motrice de bază
și a aspectelor specifice
4.3.1. Forța
4.3.2. Viteza
4.3.3. Îndemânarea
4.3.4. Rezistența
5. METODE, PROCEDEE METODICE, FORME DE ORGANIZARE ÎN LECȚIE
6. CONȚINUTUL ȘI METODICA DE INSTRUIRE ÎN JOCUL DE VOLEI, LA NIVELUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GIMNAZIAL ÎN LECȚIILE DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
6.1. Instalații și echipamente
6..2. Pozițiile și deplasările specifice în teren
6.3. Pasa cu două mâini de sus
6.4. Serviciul de jos, din față sau din lateral
6.5. Preluarea cu două mâini de jos
6.6. Preluarea cu două mâini de sus
6.7. Așezarea pe culuare și numerotarea zonelor
6.8. Joc bilateral 1×1 și 2×2, pe terenuri cu dimensiuni reduse
6.9. Pasa cu două mâini peste cap
6.10. Serviciul de sus, din față
6.11. Preluarea din serviciu cu două mîini de jos
6.12. Organizarea celor trei lovituri
6.13. Dispunerea pe linii cu rotație regulamentară
6.14. Joc bilateral 4×4, pe teren cu dimensiuni de 4/6
6.15. Pasa pentru atac
6.16. Lovitura de atac
6.17. Preluarea din atac cu două mâini de jos
6.18. Blocajul individual
6.19. Sistemul de joc cu zona 6 avansată
6.20. Joc bilateral 6×6, pe teren cu dimensiuni normale, cu arbitraj și autoarbitraj
6.21. Plonjonul
6.22. Dublarea blocajului
6.23. Apărare cu zona 6 retrasă
6.24. Combinații cu atac din ridicare înaltă sau peste cap, la distanțe scurte, între două zone apropiate
6.25. Joc bilateral, 6×6 pe teren cu dimensiunea de 9/18
BIBLIOGRAFIE
PREFAȚĂ
Practicarea jocului de volei pe scară atât de largă pe mapamond, se datorează, fără nici o îndoială, multiplelor sale valențe formativ distractive, valențe ignorate în cea mai mare parte în țara noastră.
Jocul de volei este astăzi într-o dezvoltare continuă, atât din punct de vedere al pregătirii sportivilor cât și al dinamicii fazelor propriu-zise, datorită progreselor însemnate care se fac din ce în ce mai alert în domeniile în care se implică: selecția, metodica, dezvoltarea fizică, pregătirea tehnico-tactică, pregătirea psihică și strategia concursului. Într-un interval de timp re1ativ scurt s-au acumulat multe date asupra metodologiei de mare performanță, care, departe de a fi epuizat domeniul cunoașterii, suscită noi și noi ipoteze, a căror verificare și validare practică se însoțesc necesar de o concepție complexă din punct de vedere științific (metodic, biofizic, neurofiziologic, neuropsihic, matematic).
Cartea prin conținutul său, caută să întregească materialele teoretice publicate în domeniul jocului de volei.
Fiind un curs didactic, urmărește a pune în evidența o serie de probleme cu care se confruntă actualii studenți în activitatea curentă.
Cel mai important lucru privind prezența jocului de volei în școală și universitate este practicarea autonomă în perspectiva imediată a practicarii independente a lui, în afara școlii și în afara universității.
Aceasta este de fapt esența întregului proces pedagogic la care se subordonează jocul de volei în aceste instituții.
Tratarea curriculară a voleiului în învațământ scoate la iveală în prezenta lucrare forme noi, dar nu necunoscute, ce trebuiesc folosite aproape în exclusivitate în lecțiile de educație fizică.
În aceste condiții concrete, este nevoie de un alt joc de volei, cu alte cunoștințe, priceperi și deprinderi existente la o masă mare de practicanți, condiții care lipsesc voleiului actual din România.
Formele variate de învățare prezentate în lucrare, au drept scop să realizeze prin intermediul modulelor operaționale practicarea independentă, imediată, a jocului de volei în lecții și în afara lor, reprezentând astfel o cale cu ecouri benefice în rândul profesorilor de azi și de mâine, în revigorarea acestui minunat și nobil joc sportiv.
Lector doctor,
MARCEL POMOHACI
1. GENERALITĂȚI
1.1. Obiectul și caracteristicile jocului de volei
Obiectul voleiului este reprezentat prin:
studiul conținutului jocului (tehnica și tactica, caracteristicile lor etc.);
studierea apariției și a dezvoltării jocului;
studierea și interpretarea regulamentului și a metodicii arbitrajului;
studierea metodicii de învățare și antrenament;
studiul metodelor și mijloacelor prin care să se realizeze capacitatea de performanță a jucătorilor;
studiul condițiilor materiale și organizatorice aferente;
studierea legăturilor cu științele specializate și celelalte discipline sportive.
Voleiul reprezintă atât un mijloc al educației fizice, cât și o disciplină sportivă.
Jocul de volei are o teorie și o metodică specifică, rezultată din generalizarea experienței practice și a cercetării științifice.
Caracteristicile jocului de volei
Voleiul este un joc sportiv care se desfășoară pe un teren redus, în care cele două echipe nu sunt în contact direct în timpul desfașurării luptei pentru minge deoarece sunt despărțite de plasă.
Voleiul se joacă pe puncte; când una din echipe a totalizat 25 de puncte cu cel puțin două diferență de cealaltă sau la diferență de două puncte, în caz de egalitate 24-24 (27-25) câștigă setul; o partidă se încheie atunci când una din echipe a totalizat 3 seturi din 5 sau 2 din 3, după cum prevede regulamentul competiției; durata jocului nu este limitată în timp.
Caracteristici:
1. Accesibilitatea
♦ număr redus de reguli și elemente;
♦ se poate practica de către oricine, indiferent de vârsta și sex;
♦ se practică necesitând un echipament sumar și puțin costisitor;
♦ se poate practica cu scop recreativ și de performanță;
♦ necesită instalații puține la număr;
♦ poate fi însușit, relativ, destul de repede.
2. Variabilitatea în solicitare la efort – este determinată de indicele de tehnicitate, putând fi practicat de copii, adolescenți, tineri, adulți și vârstnici, de ambele sexe, în scop igienic, recreativ sau ca odihnă activă, datorită slabei tehnicități și solicitări fizice și psihice, în timp ce în voleiul de performanță efortul este foarte intens și complex.
3. Multilateralitatea în pregătire – este impusă de obligativitatea rotației. Este exprimată prin:
♦ numărul mare de sărituri utilizate în acțiunile ofensive și defensive;
♦ deplasările scurte și rapide pentru recuperarea mingilor;
♦ loviturile puternice și precise în cadrul jocului.
4. Jucătorii nu sunt în luptă directă fiind despărțiți de plasă (deci adversarul se învinge și indirect).
5. Traiectoria mingii nu trebuie să ia contact cu solul ci trebuie trimisă peste plasă prin maximum 3-4 lovituri conform regulamentului.
1.2. Evoluția jocului de volei
Jocul de volei a fost îndrăgit și practicat de mulți amatori de mișcare imediat după apariția sa.
Voleiul a fost inventat în anul 1895 de Williams G. Morgan, director pentru Educația fizică a Universității Y.M.C.A., Colegiul Holyake, S.U.A., având la bază tenisul și numindu-se "mintonette".
În 1896 se înființează Comisia de specialiști pentru practicarea volley-ballului la eforturile doctorului A.T. Holsted din Springfield. Din joc pentru odihnă activă și recreere, în 1897, voleiul se transformă într-un complex prin impunerea a primelor opt regu1i de către Ariant A. T. (dimensiunile terenului, ale plasei, ale mingii, cum se servește, cum se calcu1ează punctele, numărul de jucatori, etc.).
Voleiul se joacă în anul 1900 în Canada și America de Sud, în 1906 în Cuba, în 1909 în Porto-Rico, în 1910 în Peru, în 1917 în Brazilia, Uruguay și Mexic. Tot în anul 1900 debutează ca joc și în Asia ajungând ca in anul 1913 să fie indus în Jocurile Panasiatice.
Acest elegant joc este introdus în Europa de către militarii americani, ajungând să, se practice astfel: în 1914 în Ang1ia, în 1917 în Franța, în 1920-1921 în actuala Comunitate a Statelor Independente, Estonia, Lituania, Polonia și România.
Pentru dinamizarea jocului de volei s-au stabilit anumite reguli. În ordine cronologică acestea sunt: rotația, în 1912; înălțimea plasei (2,43 metri) și terminarea setului la 15 puncte, în 1917; alcătuirea echipei din 6 jucători, în 1918; introducerea liniei de centru, în 1921; trasarea suprafeței de atac la 3 metri distanță de linia de centru, în 1947; la blocaj mingea poate fi lovită în continuare de cei care l-au efectuat (autodublajul), Tokio 1964; se permite trecerea palmelor peste planul vertical al plasei la blocaj (din element defensiv devine chiar agresiv), Mexic 1968; se permite la blocaj încă o lovitură pentru situația în care mingea revine în terenul echipei care l-a efectuat sau de 3 lovituri în situația în care mingea revine din blocaj în terenul echipei care a atacat, Montreal 1976; comiterea unei "duble" dacă aceasta este spontană în cazul unui atac, serviciu sau blocaj puternic, în 1984.
Cele mai recente reguli sunt:
♦ introducerea jucatorului "LIBERO
♦ setul se termină când o echipă acumulează 25 de puncte;
♦ echipa care caștigă faza de joc primește un punct, iar când echipa la primire caștigă faza; ea va caștiga un punct și dreptul de a servi;
♦ serviciul prin care mingea atinge plasa și cade în terenul advers se consideră punct.
Anul 1946 aduce înființarea, la Praga, a Federației Internaționale de Volley-Ball și Basckett-Ball (F.I.V.B.), iar în anul 1947, mai concret în luna aprilie, la Paris, în urma inițiativei a șase țări printre care și România, s-a hotărât înființarea Federației Internaționale de Volei.
Voleiul actual se îndreaptă spre o înaltă măiestrie tehnico-tactică, spre perfecționarea calităților motrice la nivelul superior, spre o rapiditate în găndire.
1.3. Rolul F.I.V.B. și a marilor competiții în progresul jocului
De la apariția sa, în anul 1895, jocul de volei s-a răspândit foarte rapid pe toate continentele. El nu avea, însă, o formă unitară de desfășurare datorită faptului că nu exista un for internațional care să-i conducă activitatea. În mai multe rânduri s-au făcut eforturi de a se crea federația internațională, dar toate încercările nu au găsit o rezolvare pană în anul 1947. În acel an, în luna aprilie, la Paris, în urma inițiativei a șase țări printre care și România, s-a ținut primul congres care a hotărât inființarea Federației Internaționale de Volei.
Țara noastră se numară printre primii membri fondatori și de la primul congres a avut în permanență reprezentanță în conducerea F.I.V.B.
Printre primele preocupări ale noii federații au fost acelea de a uniformiza regulile și de a organiza în mod judicios activitatea. Numai peste un an s-a desfășurat și primul Campionat Europe se practice astfel: în 1914 în Ang1ia, în 1917 în Franța, în 1920-1921 în actuala Comunitate a Statelor Independente, Estonia, Lituania, Polonia și România.
Pentru dinamizarea jocului de volei s-au stabilit anumite reguli. În ordine cronologică acestea sunt: rotația, în 1912; înălțimea plasei (2,43 metri) și terminarea setului la 15 puncte, în 1917; alcătuirea echipei din 6 jucători, în 1918; introducerea liniei de centru, în 1921; trasarea suprafeței de atac la 3 metri distanță de linia de centru, în 1947; la blocaj mingea poate fi lovită în continuare de cei care l-au efectuat (autodublajul), Tokio 1964; se permite trecerea palmelor peste planul vertical al plasei la blocaj (din element defensiv devine chiar agresiv), Mexic 1968; se permite la blocaj încă o lovitură pentru situația în care mingea revine în terenul echipei care l-a efectuat sau de 3 lovituri în situația în care mingea revine din blocaj în terenul echipei care a atacat, Montreal 1976; comiterea unei "duble" dacă aceasta este spontană în cazul unui atac, serviciu sau blocaj puternic, în 1984.
Cele mai recente reguli sunt:
♦ introducerea jucatorului "LIBERO
♦ setul se termină când o echipă acumulează 25 de puncte;
♦ echipa care caștigă faza de joc primește un punct, iar când echipa la primire caștigă faza; ea va caștiga un punct și dreptul de a servi;
♦ serviciul prin care mingea atinge plasa și cade în terenul advers se consideră punct.
Anul 1946 aduce înființarea, la Praga, a Federației Internaționale de Volley-Ball și Basckett-Ball (F.I.V.B.), iar în anul 1947, mai concret în luna aprilie, la Paris, în urma inițiativei a șase țări printre care și România, s-a hotărât înființarea Federației Internaționale de Volei.
Voleiul actual se îndreaptă spre o înaltă măiestrie tehnico-tactică, spre perfecționarea calităților motrice la nivelul superior, spre o rapiditate în găndire.
1.3. Rolul F.I.V.B. și a marilor competiții în progresul jocului
De la apariția sa, în anul 1895, jocul de volei s-a răspândit foarte rapid pe toate continentele. El nu avea, însă, o formă unitară de desfășurare datorită faptului că nu exista un for internațional care să-i conducă activitatea. În mai multe rânduri s-au făcut eforturi de a se crea federația internațională, dar toate încercările nu au găsit o rezolvare pană în anul 1947. În acel an, în luna aprilie, la Paris, în urma inițiativei a șase țări printre care și România, s-a ținut primul congres care a hotărât inființarea Federației Internaționale de Volei.
Țara noastră se numară printre primii membri fondatori și de la primul congres a avut în permanență reprezentanță în conducerea F.I.V.B.
Printre primele preocupări ale noii federații au fost acelea de a uniformiza regulile și de a organiza în mod judicios activitatea. Numai peste un an s-a desfășurat și primul Campionat European pentru echipele masculine, iar în 1949 a avut loc primul Campionat Mondial. Din anul 1950 s-au organizat cu regularitate campionatele europene și cele mondiale.
Referitor la primele reguli oficiale, ele erau destul de rigide privind acțiunile jucătorilor pe teren. Numai după câțiva ani, cu ocazia congresului F.I.V.B. din 1953, organizat în țara noastră, s-au adus modificări ale regulamentului care au permis o rapidă dezvoltare a jocului, cu precădere în latura atacului.
Ce au adus marile competiții? Mai întâi s-a putut aprecia dezvoltarea jocului în diferite etape și mai apoi până unde se poate ajunge printr-o pregătire judicioasă. De acest schimb util de experiență au profitat toate țările. În prezent, aproape nu există lucruri necunoscute pentru cei care practică voleiul de performanță. Chiar și acolo unde jocul nu are o dezvoltare mare se fac eforturi ca nivelul să se ridice cât mai repede. Pe lângă competiții, o contribuție însemnată la creșterea calitativă a jocului au avut-o cadrele tehnice din țările puternice, care au sprijinit pe cele mai slabe.
Reprezentanți ai țării noastre au ajutat în decursul anilor la dezvoltarea jocului într-o serie de țări din Europa, Africa și America.
Larga răspândire a voleiului, precum și calitatea lui în continuă creștere au pus în fața F.I.V.B. problema ca jocul să fie inclus la cea mai mare competiție mondială, Jocurile Olimpice. După o serie de intervenții pe lăngă C.I.O., în anul 1959 voleiul a fost admis printre sporturile olimpice. Această doleanță majoră găsind ecou favorabil se traduce în viață, în anul 1964, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Tokyo.
La prima apariție a voleiului în cadrul jocurilor olimpice, țara noastră a fost prezentă cu ambele echipe (masculină și feminină).
1.4. Contribuția României la dezvoltarea voleiului
pe plan mondial
Pornind de la primul congres din anul 1947, când am fost prezenți la înființarea forului internațional, în permanență ne-am adus un aport substanțial. Trebuie menționat că la congresul din 1976 țara noastră a fost răsplătită cu Diploma și Medalia de Argint pentru meritele sale în dezvoltarea voleiului.
Sub aspect organizatoric, la noi în țară s-a ținut unul din cele mai importante congrese ale F.I.V.B., cel din 1953, care prin hotărârile sale a adus, multe îmbunătățiri jocului.
Trebuie arătat că, la București, în 1963, s-a constituit și Comisia Europeană de Volei, for care dirijează activitatea pe continentul nostru.
Atât în conducerea forului internațional cât și a celui continental am avut în permanența reprezentanți.
De asemenea, se cuvine a arăta prezența în diferitele organisme ale F.I.V.B. din care menționăm comisia de arbitraj, cea de antrenori și cea medicală.
Am organizat la noi competiții de mare amploare printre care și un Campionat european, în anu11963.
Activitatea voleibalistică competițională internă:
► 1954-organizarea campionatului național după sistemul divizionar;
► 1955-organizarea campionatului pentru juniori, transformat în divizia națonală a școlarilor și juniorilor;
►1958-înființarea diviziei B.
Activitatea voleibalistică competițională a României pe plan mondial:
► 1946-București-Campionatele Balcanice-locul I (masculine și feminin);
► 1955-București-Campionatul European-locul II (masculin);
► 1956-Paris-Campionatul Mondial-locul II (masculin și feminin)
-cel mai valoros rezultat;
► 1958-Praga-Campionatul European-locul II (masculin);
► 1960-Rio de Janeiro-Campionatul Mondial-locul III (masculin);
► 1962-Moscova-Campionatul Mondial-locul III (masculin);
► 1963-București-Campionatul European-locul I (masculin) și locul III (feminin);
► 1964- Tokyo-Jocurile Olimpice-locul IV (masculin și feminin);
► 1966-Praga-Campionatul Mondial-locul II (masculin);
► 1971-Milano-Campionatul European-locul III (masculin);
► 1974-Ciudad de Mexico-Campionatul Mondial-locul IV (masculin) și locul V (feminin);
►1977-Helsinki-Campionatul European-locul III (masculin); .
► 1980-Moscova-Jocurile Olimpice-locul III (masculin);
UNIVERSIADA – 1961;
1981-locul I (masculin);
1957-locul I (feminin).
CUPA CAMPIONILOR EUROPENI-Rapid și Dinamo-titlul de
3 ori (masculin).
CUPA CUPELOR-Dinamo-un titlu (masculin).
În clasamentele celor mai buni jucători din lume avem în primii șase pe Drăgan Aurel, Horațiu Nicolau, Roman Ștefan.
Începând cu primul congres din 1947, când am fost prezenți la înființarea forului internațional, țara noastră a avut în permanență reprezentanți în conducerea acestui organism mondial.
1.5. Aspecte caracteristice ale principalelor școli de volei
(Japonia, Germania etc.)
Marile competiții internaționale, relațiile tot mai strânse între cei care se ocupă de practicarea jocului de volei, au dus la concretizarea câtorva școli reprezentative, care au influențat pozitiv dezvoltarea jocului. Deși răspândit în toate continentele, se poate spune că un rol deosebit la realizarea nivelului actual, l-au avut țările din Europa. În ultimii ani o contribuție importantă au adus-o și câteva țări din Asia, iar de dată mai recentă și continentul american își face simțită prezența.
Țara care a avut o influență deosebită asupra jocului de volei a fost actuala Comunitate a Statelor Independente. Înca de la primele apariții în marile competiții ea a dat în cele mai multe cazuri linia orientativă.
Această școală de volei se bazează, mai întai, pe prezența unor jucători pregătiți multilateral, care stăpânesc în egală măsură jocul în cele două mari compartimente: atacul și apărarea; predominarea unei tehnici pe care au dus-o la o înaltă măiestrie cât și nivelul foarte ridicat al calităților motrice. Aceasta școală a îmbogățit conținutul tehnicii cu o serie de procedee din care menționăm: plonjonul pe spate și lateral, serviciul lateral de sus în forță, lovitura de atac cu bătaie dublă și lovitura de atac din minge ridicată în urcare.
La tactică au adus în atac combinații cu atac din a doua lovitură, iar în apărare un joc acrobatic de mare virtuozitate.
Se poate afirma că voleiul practicat în aceste țări duce la un joc de mare tehnicitate, atletic, acrobatic, cu predominarea vitezei și forței în execuții. Datorită acestor considerente jocul devine rapid, variat, plin de neprevăzut ceea ce duce la realizarea unui înalt spectacol.
Japonia a apărut în activitatea internațională în anul 1960. Specialiștii din aceasta țara au căutat să aducă ceva nou care să poată surprinde pe europeni.
Școala japoneză se caracterizează printr-un joc în atac organizat rapid și cu mare varietate. În apărare apare foarte pregnant jocul bun din linia a doua.
Ca noutăți, atât pentru a contracara celelalte țări, cât și pentru a pune în evidență particularitățile lor specifice au adus câteva execuții tehnice noi ca: serviciul de sus din lateral plutitor, plonjonul lateral cu revenire prin rostogolire, preluarea de jos perfectionată, lovirea fiind făcută la nivelul antebrațelor. În tactică s-a remarcat organizarea atacului cu intrare făcută la început de doi jucători, specializarea pe posturi și zone de acțiune, au fost promotorii unei noi structuri de echipă, cu cinci trăgători și un ridicător.
Germania s-a afirmat prin modul de organizare, prin selecția și pregătirea jucătorilor. Jocul în atac practicat în această țară este mai lent, mai simplu, dar foarte eficace. Sub aspectul pregătirii tehnice se remarcă marea siguranță în executarea tuturor procedeelor.
2. CONTRIBUȚIA JOCULUI DE VOLEI LA EDUCAREA COMPLEXĂ A PERSONALITĂȚII UMANE
Voleiul este un joc sportiv de echipă care de la apariția sa, în anul 1895, s-a răspândit foarte rapid pe toate continentele. În țara noastră voleiul este inclus atât în competițiile de masă cât și în cele de performanță.
Practicat în învățământul de toate gradele, ca mijloc al educației fizice – sistematizarea lui fiind cuprinsă în conținutul programelor de educație fizică – voleiul îndeplinește cerințele instruirii, contribuind la îmbunătățirea indicilor de pregătire fizică generală la elevi și studenți.
Fiind un joc sportiv, voleiul se încadrează în definițiile jocului și jocului sportiv. Astfel, jocul este o activitate complexă, predominant motrică și emoțională, desfașurată spontan după regulile prestabilite, în scop recreativ, sportiv și totodată de adaptare la realitatea socială.
Jocul sportiv reprezintă „un complex de exerciții fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect (minge, puc etc.) având dimensiuni specifice, prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare și desfașurare”.
Practicarea voleiului urmărește realizarea sarcinilor educației fizice (în care caz devine mijloc al acesteia), realizarea de performanțe sportive (în care caz devine formă de întrecere și spectacol sportiv), precum și mijloc de recreere a celor care-l practică în afara formelor de organizare menționate mai înainte.
Voleiul și jocurile sportive în general au importante contribuții la realizarea psiho-fizică a organismului, asigurându-se astfel formarea integrală a personalității elevilor, valorificând concomitent componentele biologice și cele psihice.
Voleiul acționează pentru dezvoltarea fizică, dar și pentru numeroase procese psihice și trăsături de personalitate, cum sunt procesele cognitive, afectiv emoționale, volitive, caracteriale și temperamentale. Prin actvitățile sale
specifice, voleiul acționează și asupra funcționalității sistemului nervos, favorizând astfel eficientizarea bunei activități intelectuale.
Potrivit precizării Ministerului Educației și Cercetării, înscrisă chiar în preambulul planurilor de învățământ, se subliniază că „învățământul în România trebuie să contribuie la formarea unei personalități active, motivate și creative, capabile de opțiune și decizie”.
Aceste trăsături ale personalității elevului sunt prioritare, nefiind însă singurele, unele fiind moștenite chiar ereditar, toate fiind însă posibil de format prin măsuri de ordin educativ de toți factorii implicați în educarea și conturarea diferitelor laturi ale personalității.
Educația fizică, datorită specifității obiectivelor și conținutului său oferă un cadru complex, în care se poate manifesta personalitatea elevului și deci o poate influența.
În continuare prezentăm trăsăturile de personalitate și contribuția voleiului la dezvoltarea acestora:
a) Temperamentul – reprezintă o trăsătură de personalitate care se
manifestă în întreaga viață a fiecarui individ. Temperamentul reprezintă modul de a fi, deci caracterizează firea individului, acesta fiind dat în principal de factorii genetici.
Majoritatea autorilor au stabilit că ființa umană se încadrează în două mari categorii de manifestare a comportamentului:
temperament puternic;
temperament slab.
Temperamentul puternic se manifestă sub trei tipuri, și anume:
• sangvinic: puternic – echilibrat – mobil;
• coleric: puternic – neechilibrat;
• flegmatic: puternic – echilibrat – imobil.
La constituirea grupurilor de lucru sau la formarea unor echipe se vor avea în vedere diferitele tipuri comportamentale ale elevilor.
b.) Caracterul, tradus prin comportament, are origine genetică și poate fi influențat pozitiv prin sistemul educațional, dar nu poate fi modificat. Așadar caracterul derivă din tipul temperamental respectiv, reprezentând raportul dintre înnăscut și dobândit. Caracterul se manifestă, de regulă prin atitudini față de activitățile la care participă fiecare individ. Acesta pune în evidență sentimentul de prietenie, conștinciozitate, întrajutorare, modestie, tenacitate.
Educația fizică este principala disciplină de învățământ care dispune de mijloace proprii în care se pun în evidență diferitele trăsături caracteriale și oferă soluții eficiente de stimulare a formării trăsăturilor pozitive de caracter și de combatere a celor negative, cum sunt : vedetismul, violența, agresivitatea, încăpățânarea, individualismul.
c.) Aptitudinile – sunt însușiri psiho – motrice ale organismului care semnalează randamentele activității viitoare, în diverse domnenii de activitate. Aptitudinile derivă din predispoziții native psiho-anatomo-fiziologice ale organismului unui individ.
Aptitudinile pot fi de două categorii :
aptitudini generale, cum ar fi calitățile de inteligență, memorie, atenție, spirit de observație, capacitate de învățare etc.;
aptitudini speciale pentru domenii de activitate foarte precise, cum sunt: aptitudinile pentru muzică, pentru arte plastice, pentru matematică, pentru tehnică, pentru sport.
Aptitudinile pentru educație fizică și sport, la rândul lor, se pot manifesta atât de ordin general, vizând capacitatea de efort, capacitatea de a-și însuși cu
ușurință diferite categorii de deprinderi motrice, cât și aptitudini specifice pentru practicarea diferitelor probe.
Aptitudinile sportive specifice trebuie să-l preocupe pe profesor, care prin
observarea elevilor, utilizând instrumente de investigare și evaluare potrivite, poate obține informații cu privire la aptitudinile unor elevi și să le interpreteze în mod profesional.
2.1. Conținutul și sfera domeniului în volei. Noțiuni generale
Componentele jocului de volei se întrepătrund printr-un tot unitar – sistemul de joc. Aceste componente se exprimă terminologic în anumite formulări pentru a putea comunica și acționa cât mai eficient în procesul de instruire și în jocul competițional.
Sistemul de joc se caracterizează prin acțiuni de atac și apărare care determină structurile de joc cu care se operează în metodologia jocului de volei, mai precis, în sistemul de instruire.
Structurile de joc sunt următoarele:
• structura I – de câștigare a punctului;
• structura II – de câștigare a serviciului și a punctului;
• structura III – de câștigare a punctului la orice greșeală.
Structura I are un caracter de apărare și se regasește în fazele prelungite de joc ( îcepând cu faza a-II-a ) având ca acțiuni individuale blocajul, preluarea din atac, ridicarea și atacul. Acțiunile se realizează în condiții tactice colective îngreunate.
Structura II se caracterizează prin acțiuni de atac specifice fazei I de joc, în care principalele acțiuni individuale sunt: preluarea din service, ridicarea și atacul. Aceste acțiuni se manifestă în condiții tactice colective ușurate.
Structura III este determinată de eficiența acțiunilor individuale în contextul celor colective.
Structurile influențează fazele de joc care au în componență una până la patru acțiuni individuale.
Fazele de joc se împart în trei:
• faza inițială;
• faza 1;
• faza 2, 3, 4,etc..
Faza inițială este formată numai din serviciu, ca acțiuni de punere a mingii în joc și are un caracter de atac, dar care nu crează adversarului probleme speciale în apărare.
Faza 1 are în compunere cel mult trei acțiuni: preluare din serviciu, ridicarea și atacul. Este o fază cu pondere de atac, specifică structurii II, în care construcția acestuia este favorizată.
Fazele 2, 3, 4, etc., au în componență cel mult patru acțiuni: blocajul, preluarea din atac, ridicarea și atacul. Aceste faze sunt specifice structurii, cu pondere de apărare, iar construcția atacului este mult îngreunată.
Unitatea de bază din jocul de volei este acțiunea de joc care are un rol dominant în toate componentele acestuia.
Acțiunea de joc are un caracter individual cu pondere tehnică, în principal în structura III de joc și un caracter colectiv cu pondere tactică în structurile I și III. Componența tactică determină și dinamica acțiunii de joc. De aceea este mai corect să spunem atac și nu lovitură de atac care se referă numai la un fragment din componența tehnică (momentul de lovire).
Acțiunile de joc colective cu caracter pregnant tactic se referă la organizarea atacului sau apărării, dispozitive, la efectuarea sau primirea serviciului, precum și asigurarea (dublare, plasament, întra-ajutorare).
3. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ÎNSUȘIRII ÎN VOLEI
Acest capitol se referă la atitudinea generală față de: învățarea și practicarea jocului de volei, orientarea selecției în toate stadiile, perfecționarea jocului în ansamblu, acționarea pe linia unor priorități dictate de cerințele și specificul jocului.
Priorități ale învățării jocului. Este necesar ca în procesul de învățare să se pornească de la joc și să se formeze la copii o imagine de ansamblu a jocului. De aici revine și importanța majoră de învățare în lecțiile de educație fizică a jocului prin joc.
Însușirea rapidă a locului în prima perioadă a instruirii, prezintă avantaje ca:
stimulează elevii sa participe activ și motivat la joc;
se învață mult mai repede deprinderea de participare integrală la joc;
integrarea mai rapidă și mai eficientă în joc a acțiunilor însușite în pregatire.
Îmbunătățirea indicelui de eficiență a acțiunilor de joc. În instruire este necesar să se urmărească permanent eficiența acțiunilor încă de la inițiere și până la perfecționare, acesta constituind esența jocului.
Existența echilibrului între acțiunile de atac și apărare. Atât în lecțiile de educație fizică cât și în cele de antrenament sportiv, să se acorde o atenție deosebită pregătirii tuturor acțiunilor de joc atât la câștigarea serviciului cât și la câștigarea punctului. În funcție de modelul de joc să se acorde în instruire o pondere egală situațiilor fundamentale de joc (la C.S. și la C.P.), fazelor de joc, cât și tuturor acțiunilor de joc.
Exigența sporită privind aptitudinile de îndemânare și viteza. Fiind calități principale ale jocului este necesar să se acorde o atenție sporită în pregătire atât în lecțiile de educație fizică cât și în cele de antrenament sportiv. De asemenea, în acțiunile de selecție privind depistarea copiilor cu aptitudini pentru jocul de volei, probele și testele specifice de viteza și îndemânare constituie priorități specifice acestuia.
3.1. Concepția de joc. Concepția tactică (atacul și apărarea)
Concepția de joc, după cum o definește profesor doctor Leon Teodorescu, reprezintă caracteristicile pe care le are o echipă în aplicarea tacticii de joc.
Conținutul concepției tactice se referă la cele două mari aspecte ale jocului: atacul și apărarea.
Înainte de a arăta aspectele concrete, care trebuie puse în practică de către echipele din țara noastră, se impune a face o scurtă incursiune în voleiul actual practicat de cele mai bune țări din lume.
Orientarea tactică în atac în prezent este aceea de a organiza jocul cât mai rapid, cât mai variat și deci cât mai surprinzător pentru adversar. Rapiditatea se realizează prin zborul mingii, datorită scurtării traiectoriei, precum și prin mărirea vitezei, iar varietatea prin combinații, prin manevre înșelătoare permanente, prin finalizarea realizată de cât mai mulți jucători, prin contribuția adusă la executarea loviturii de atac. Predomină în atac combinațiile cu intrarea unui jucator în linia a doua la care se adaugă elementele de surpriză amintite anterior.
Aparărea se remarcă printr-o bună colaborare între cele două linii un blocaj agresiv, o acoperire judicioasă a terenului în linia a doua prin plasament corespunzător, ca rezultat al urmăririi continue a atacului advers și a anticipării acțiunilor adversarului. Se utilizează mai mult sistemul cu jucatorul din zona 6 retras, dar cu o aranjare inițială tuturor jucătorilor din linia a doua mai în față (în jurul a șase, șapte metri față de plasă).
Pe plan mondial, la echipele din eșalonul fruntaș, se remarcă o înaltă măiestrie tehnico-tactică la toți jucătorii, sub aspectul folosirii unei game variate de procedee, cu o mare eficiență tactică, o buna sincronizare a acțiunilor în atac între ridicător și ceilalți coechipieri, iar în apărare o perfectă legătură între blocaj și linia a doua. De asemenea, nivelul calităților motrice este foarte ridicat, iar sub aspect fizic predomină combativitatea și puterea de luptă.
Structura echipei folosită frecvent este cea cu cinci trăgători și un ridicător. Acesta din urmă depășește vechea accepțiune a cuvântului, el fiind în prezent jucătorul care se remarcă printr-o cunoaștere perfectă a întregului angrenaj, devenind un coordonator al tuturor acțiunilor.
Pentru o cât mai mare valorificare a pregătirii și a posibilităților fiecărui jucător, specializarea este pe prim plan, atât pentru ca să se îndeplinească cerințele postului (a rolului în echipă), cât și pe anumite zone din teren în ambele linii pentru situațiile de atac și apărare.
Care estc conținutul concepției tactice?
Atacul trebuie organizat în așa fel încât jocul trebuie să fie rapid și cu multă varietate. Rapiditatea rezultă din:
● zborul mingii, la care trebuie avut în vedere mai multe considerente. Mai întâi, ca noutate, se impune executarea primei și celei de-a doua lovituri cu traiectorie întinsă. De asemenea, se va căuta ca a doua lovitură să fie rapidă. Prin scurtarea distanței de la care se trimite mingea față de plasă, un aport prețios îl aduce procedeul de lovire. Prin folosirea diferitelor procedee cum ar fi lovirea de sus, în unele cazuri, se realizează un drum mai scurt și mai avantajos pentru continuarea organizării atacului;
● manevre de înșelare. Acestea constau din deplăsari pentru a induce în eroare pe adversar, a-l surprinde, prin fente la executarea loviturii (ridicarea mingii).
Varietatea se realizează prin:
a) modul de organizare a jocului:
● combinații mai multe: de bază sunt combinațiile alcătuite prin intrarea unui jucător din linia a doua. La acestea va trebui să predomine atacul simultan și cel cu schimb de locuri. Reușita lor depinde încă de la prima lovitură, dar o contribuție de seamă o are ridicătorul-coordonator, care prin modul său de acționare va trebui să aibă un rol primordial în reușita atacului;
● atac prin toți cei trei jucători din prima linie. Acesta va crea o mare dificultate blocajului advers, care își va dispersa atenția în fiecare fază de atac;
b) prin finalizare:
● dacă atacul nu se poate realiza rapid cel care execută lovitura a treia trebuie să pună în valoare toate cunoștințele pentru a aduce un avantaj echipei sale. Dintre surprizele create de trăgător cele mai multe sunt legate de felul cum trebuie să atace în fața blocajului și după cum apreciază pentru moment punctele vulnerabile ale apărarii adversarului. În atac un mare rol îl are participarea la joc fără minge. Susținerea atacului prin acțiunea de dublare capată astăzi o importanță foarte mare datorită modului de intervenție a blocajului (în special cel agresiv).
Aparărea se caracterizează printr-un joc mobil, în permanentă mișcare, în care anticiparea acțiunilor în atac joacă un rol primordial. Organizarea apărării începe de la acțiunile ridicătorului. Pentru apărare trebuie precizate acțiunile jucătorilor pe cele două linii.
Linia întâi are ca prim rol organizarea blocajului. Jucătorii din această linie trebuie să stea mai grupat și să supravegheze în mod special zona trei a atacului advers.
O mare importanță capătă blocajul individual, fiecare jucător urmărind în mod special adversarul direct. O preocupare specială revine jucătorului surprins la blocaj care va trebui pregătit pentru a sări a doua oară (prima saritură mai mică, a doua mai înaltă).
Blocajul colectiv își are importanța sa el trebuind să fie făcut la fiecare atac, în special cel din lovitura a treia.
De mare importanță este ca jucătorii din prima linie să acționeze și în conformitate cu permisiunea regulamentului de a atinge linia.
Autodublarea care se realizează în acel fel duce la creșterea randamentului blocajului în cadrul apărării.
Linia a doua, ca orientare generală, păstrează forma de organizare cu jucătorul din zona șase retras. Cea mai bună apărare va fi cu toți jucătorii pe aceeași linie (6-7 metri față de plasă), deplasarea la minge fiind după fază și felul de organizare a blocajului. Dublarea va fi o rezultantă a modului de participare activ și creator la joc.
Realizarea celor preconizate pentru cele două linii trebuie bine pusă la punct în cadrul echipei. În funcție de locul unde se organizează blocajul se va determina și plasamentul pe teren a celorlalți jucători. Buna acoperire a terenului depinde de modul în care se blochează și ce spații revin de apărat celorlalți jucători. Colaborarea dintre linii trebuie să fie prezentă în permanență și ea se face atât după sistemul de apărare preconizat, cât și după situația de moment în care trebuie să se țină seama de posibilitățile concrete ale atacului advers.
3.2. Tehnica și tactica individuală
Abordarea împreună a acestora se efectuează cu scopul de a scoate în evidență legatura strânsă dintre tehnică și aspectul tactic individual.
La începători este mai important aspectul tehnic, în timp ce la avansați dominanta o constituie aspectul tactic. Acesta își pune aspectul și pe execuție.
3.2.1. Particularitățile tehnico-tactice individuale
► îmbunătățirea la un nivel din ce în ce mai înalt a particularităților tehnico-tactice de baza (constanță, precizie,varietate);
► execuțiile poartă pregnant amprenta aspectului tactic, unele chiar și denumirea, de exemplu: atac din ridicare întinsă, blocaj la atac din minge în urcare etc.;
► utilizarea preponderentă a execuțiilor și acțiunilor înșelatoare (cu fentă);
► încadrarea perfectă în concepția de joc (în modelul jocului);
► legatura mai strânsă între acțiunile tehnico-tactice din atac-apărare și dintre acestea și cele de la serviciu;
► tehnica și tactica individuală au aspect pregnant de individualizare în funcție de post, specializare pe zone;
► pregătirea tehnico-tactică individuală trebuie orientată pe linia realizării jucătorului complet în accepțiunea voleiului modern;
► împletirea la un nivel ridicat a tehnicii și tacticii individuale cu celelalte componente ale pregătirii;
► corelație de acțiuni în timpul jocului, în lupta cu adversarul și cu mingea.
Studierea particularităților tehnico-tactice individuale este utilă pentru orientarea pregătirii.
Dacă admitem îmbinarea organică a aspectului tehnic, cel tactic trebuie să aibă în același timp rol dominant se poată pune și problema implicațiilor acestui fapt în terminologie, sistematizare și chiar în pregătire (referate, discuții).
3.3.Tehnica apărarii in jocul de volei
3.3.1. Aspecte importante din tehnica apărării
1. Preluarea. Analizând mai profund specificul voleiului observăm că, din tehnică, un rol covârșitor îl are preluarea. Locul acesteia în ierarhizarea elementelor tehnice este impus de specificul jocului care nu admite căderea mingii. Alegerea execuției de sus sau de jos la preluare, trebuie să țină seama de viteza cu care zboară mingea (30-60 m/s) și de posibilitățile mai mici de deplasare ale jucătorului. De aceea trebuie folosită în principal preluarea de jos care permite acoperirea unei porțiuni mai mari de teren în condițiile menționate mai sus.
Preluarea de sus se recomandă numai atunci când adversarul trimite ușor mingea peste plasă.
Specificul jocului impune o îmbinare perfectă a preluării ca execuție tehnică cu aspectul tactic. Tehnica preluării trebuie să fie diferită în funcție de situația tactică pe care o rezolvă.
De obicei se folosește aproximativ aceeași tehnică la preluarea serviciului și a atacului, ori acestea diferă, de exemplu unghiul de cădere este mai ascuțit la preluarea serviciului și mai mare la cea din atac (tendința de verticalitate).
a) Preluarea din serviciu se execută fie cu traiectorie înaltă, fie cu traiectorie întinsă.
Condiții pentru preluarea eficientă din serviciu:
deplasarea și oprirea trebuie efectuate astfel încât traiectoria serviciului să cadă în interiorul bazei de susținere;
orientarea poziției să fie efectuată cu axul umerilor pe direcția preluării;
acțiunea de preluare să fie cu brațele perfect înainte;
respectarea regulii perpendicularității în momentul lovirii la preluare înaltă;
executarea unei acțiuni de întâmpinare a mingii în cadrul lovirii. Mulți jucători așteaptă ca mingea să-i lovească;
poziția finală să fie echilibrată etc.
În vederea unei eficiențe mai mari, tehnica preluării serviciului trebuie să fie adaptată și procedeelor de serviciu mai des folosite.
b) Preluarea serviciului planat. Deosebit de important este ca mingea să fie lovită fie sus, înainte ca traiectoria descendentă să devină neregulată, fie jos, după terminarea acestuia, iar în momentul lovirii se recomandă o flexie cubitală din articulația pumnului, aspect ce favorizează blocarea articulației cotului, lucru important pentru precizia preluării. Prima parte de lovire a mișcării este mai rapidă (bruscă), iar partea a doua mai lentă. Poziția finală se menține puțin și după lovire, iar privirea urmărește traiectoria mingii. Poziția finală să fie stabilă – echilibrată cu ambele tălpi pe sol, iar centrul de greutate pe cât posibil deplasat pe piciorul din față.
c) Preluarea serviciului puternic. Se efectuează aproximativ din aceeași poziție inițială, dar execuția diferă în sensul că brațele ies lent în întâmpinarea traiectoriei descendente a serviciului și în timpul contactului cu mingea brațele se retrag rapid amortizând lovirea. Serviciul puternic se preia ușor deoarece traiectoria dcscendentă a mingii se înscrie într-o curbă precisă, fără oscilații. Serviciul puternic fiind foarte rar folosit, prezintă la ora actuală unele dificultăți la preluare. De aici se poate conchide că perfecționarea eficientă a preluării din serviciu depinde și de existența în echipă a unor jucători cu serviciu dificil și chiar rar întâlnit.
d) Preluare din atac. După cum știm, ca aspect nou în cadrul loviturii de atac, apare pregnantă tendința de verticalitate. Majoritatea atacurilor din cadrul jocului combinativ solicită în apărare porțiunea din jurul liniei imaginare de 4 metri. Pentru a face față jucătorii liniei a doua s-au deplasat mai în față, dar nu e suficient, deoarece tehnica clasică de preluare (extensia picioarelor și anteducția brațelor), nu este eficientă, în majoritate cazurilor preluările se duc peste plasă, uneori depășind chiar și terenul advers.
Se recomandă pentru rezolvarea acestor situații preluarea cu efect, în cadrul căreia mingea este lovită în porțiunea din afara jucătorului (tangentă exterioară). Această lovire imprimă mingii un efect spre jucător, formându-se în același timp o pernă de aer în fața mingii care o împinge pe o traiectorie orientată spre interiorul terenului.
Tehnica preluării cu efect este eficientă și la preluarea mingii care vine mai sus de înălțimea umerilor apărătorului.
De asemenea, salvarea unor mingi prin lovire cu o mână se recomandă să fie efectuată tot prin lovire cu efect, în caz contrar, inerția deplasării jucătorului se transmite mingii care sare mult în afara terenului.
În vederea sporirii eficienței preluării cu efect, din atac puternic, mai sunt necesare:
♦ rapiditate maximă în folosirea fandării înainte (uneori cu îngenuncherea piciorului din spate);
♦ însușirea fandării laterale și chiar înapoi (pivotare);
♦ oprire echilibrată după deplasare (în cadrul lovirii cu o mână);
♦ execuție numai cu brațele bine întinse;
♦ preocupări speciale și exersare multiplă, mai ales la juniori.
Preluarea atacului puternic se mai poate efectua și prin coborârea centrului de greutate în momentul contactului cu mingea:
♦ prin fandare și îngenunchere;
♦ prin coborârea numai a brațelor în momentul contactului cu mingea;
♦ prin plonjon pe spate, lateral etc.
Se recomandă totuși extinderea preluării cu efect deoarece:
♦ rezolvă mai multe situații, cealaltă preluare rezolvă numai mingile din fața apărătorului și foarte aproape de el;
♦ mingea din preluare cu efect poate fi mai ușor dirijată spre locul intrării, ceea ce favorizează atacul combinativ, preluarea cu scăderea centrului de greutate are mai mult aspect defensiv (de a nu cădea mingea);
♦ preluarea cu efect conține o mișcare activă de întâmpinare, de lovire a mingii, ceea ce-i conferă de la început precizie mai mare decât la cealaltă, unde jucătorul așteaptă ca mingea să-l lovească;
♦ preluarea cu efect nu poate rezolva singură rămânerea în urmă a apărării ci numai conjugată cu alte îmbunatățiri, ca de exemplu: poziție mai joasă în apărarea din linia a doua; înaltă perfecționare a fandărilor, inclusiv cu piciorul neîndemânatic; mișcare continuă în teren, pentru a se realiza așa numita intervenție la minge din “lansat”; perfecționarea lovirii cu o mână, inclusiv cu mâna neîndemânatică; pregătirea fizică specifică a acțiunilor de apărare din linia a doua; dezvoltarea capacității de apărare; educarea la jucători a dorinței și pasiunii de perfecționare și autoperfecționare a jocului din linia a doua de apărare.
Îmbunătățirea, perfecționarea înaltă a preluării din serviciu și din atac trebuie să constituie în etapa actuală obiectivul major al pregătirii, deoarece blocajul nu mai poate rezolva toată apărarea. De altfel, se spune că fără jucători compleți nu se pot obține performanțe, iar jucător complet, în accepțiunea voleiului modern, înseamnă foarte bun trăgător și cel puțin bun apărător în linia a doua.
2. Blocaju1. Un aspect oarecum nou la blocajul individual este efectuarea de două ori a blocajului în aceeași fază de apărare (la atac combinativ cu aglomerarea unei zone, de obicei zona 3. Primul blocaj se va efectua cu săritură normală și ofensiv.
În cadrul blocajului colectiv se indică extinderea blocajului defensiv, ceea ce permite valorificarea introducerii celor patru lovituri. Acest fapt poate ușura intrarea în posesia mingii de către apărare, mai ales dacă suntem de acord că dublarea atacului propriu s-a îmbunătățit.
Un aspect nou care ar putea spori potențialul apărării îl constituie însușirea deprinderii la blocajul colectiv de a se retrage mâinile în cazul atacului lobat sau cu plasare.
Avantajele acestei acțiuni: .
♦ jucătorii din linia întâi se pot pregăti mai din timp pentru
autodublare;
♦ jucătorii liniei a doua nu mai sunt mascați de blocaj,
observă mai devreme traiectoria atacului și pot anticipa
mai eficient;
♦ trimiterea des de către blocaj a atacului plasat-lobat înapoi la
adversar se face de obicei ușor, facilitând dublarea, astfel
adversarul are posibilitatea să atace din nou menținându-și
inițiativa.
Dacă se observă atent jocurile oficiale, această mișcare la prima vedere pretențioasă, apare uneori la jucătorii foarte îndemânatici, care retrag mâinile în fața unui atac din blocaj afară. Dacă fără o pregătire specială se reușește această mișcare, atunci cu o pregătire corespunzatoare a blocajului cu retragerea brațelor, se poate îmbunătăți potențialul apărării. Va fi un câștig chiar și numai prin faptul că se creează probleme în plus atacului advers (să nu plaseze, să atace numai în forță etc.).
Preluarea în cadrul autodublării este de importanță majoră. Aceasta se folosește în insuficientă masură pentru că: este neglijată în pregătire, pregătirea ei insuficientă nu a dat rezultate (ciocniri între jucători, ezitari, acțiuni nereușite).
Nu suntem de acord cu abandonarea acestui element care folosit rațional și pregătit minuțios, poate contribui la îmbunătățirea potențialului apărării, deoarece: sunt porțiuni din imediata apropiere a blocajului unde se poate interveni mai eficient prin autodublare; nu trebuie dislocat unul sau doi jucători din dispozitivul de apărare pentru 3-4 mingi plasate pe set, când locul de unde pleacă jucătorii este mult mai des solicitat de atacul advers (efectuarea de înregistrări poate înlesni discutarea problemei).
Aspectele prezentate în acest capitol le considerăm puncte de plecare pentru descoperirea altor actualități și noutăți menite să contribuie la îmbunătățirea apărării.
Ridicarea potențialului apărării și în special al celei din linia a doua contribuie la realizarea în pregătire a unui echilibrului între atac și apărare, cerință primordială a voleiului de mare performanță.
3.4. Tehnica atacului în jocul de volei
3.4.1. Aspecte importante din tehnica atacului
În fiecare acțiune individuală din jocul de volei sunt două aspecte, unul de apărare (de a nu lăsa să cadă mingea) și, unul de atac (de a obține punct sau inițiativa). În funcție de aspectul care este predominant se repartizează acțiunile în tehnica atacului sau cea a apărării. Această sistematizare are menirea să orienteze pregătirea și să-i sporească eficiența.
Din acest punct de vedere din tehnica atacului fac parte: serviciul, ridicarea și lovitura de atac.
1. Serviciul. În voleiul de performanță serviciul, pe lângă sarcinile menționate anterior, poate să aibă și un scop psihologic. Serviciile foarte eficace, creează uneori derută în cadrul echipei adverse, la preluare, la organizarea și efectuarea atacului. Adversarul cedează treptat inițiativa și până la urmă setul și chiar meciul.
Condiții pentru eficiența serviciului. În cadrul pregătirii și folosirii la meci a serviciului trebuie respectate unele condiții, ca de exemplu:
♦ realizarea mai întâi a unei constanțe în efectuarea
serviciului cu intensitate medie și apoi trecerea la cel
puternic și planat;
♦ perfecționarea unui singur procedeu de serviciu;
♦ se pot tolera 1-2 servicii greșite pe set pentru întreaga echipă,
justificate însă de un scop tactic deosebit;
♦ se servește mai prudent după 1-2 servicii greșite de către
coechipieri, după un timp de odihnă, în final de set sau
meci;
♦ prin ordinea jucătorilor la rotație să se realizeze un serviciu
variat ca intensitate, traiectorie de zbor, loc de cădere;
♦ valorificarea oricăror deficiențe ale adversarului: jucător mai
slab, nou introdus, spații libere;
♦ sa îngreuieze organizarea combinațiilor din atacul advers
(serviciul la locul intrării, lung pe colțuri, în apropierea
liniei de 3 metri).
a) Serviciul de sus din față. În perioada actuală se folosește în mai mare masură serviciul de sus din față planat și cu forță destul de mare. De obicei se efectuează de la 2-5 metri distanță de linia de fund. Mingea se lovește puțin mai jos decât capătul axului orizontal cu proeminențele palmare, articulația pumnului, fiind bine blocată. În cadrul lovirii participă scurt, energic și trunchiul. Prin utilizarea acestui serviciu se realizează un zbor planat destul de rapid și, în plus, o precizie mai mare decât la cel roată. De asemenea, serviciul de sus din față se perfecționează mai ușor decât cel roată.
b) Serviciul roată planat. Acest procedeu se folosește destul de mult mai ales de către jucătorii asiatici. Unii jucători de la noi din țară efectuează acest serviciu cu forță prea mică și cu o traiectorie insuficient de dificilă. În vederea realizării unei eficiențe mai mari se recomandă ca acest procedeu să se execute de la distanță de linia de fund (2-6 metri) cu forță destul de mare și cu o traiectorie descendentă imprecisă (oscilantă).
La acest procedeu mingea se lovește cu proeminențele palmare; trunchiul participă printr-o rotație energică, iar greutatea corpului se trece de pe piciorul din spate pe cel din față; unii jucători efectuează un scurt elan înainte de lovire pentru a mări forța.
Aspecte tactice. În etapa actuală la procedeele de serviciu mai des folosite – de sus din față planat, roată planat – se constată unele tendințe care sporesc eficiența serviciului. Dintre acestea menționăm:
► zbor rapid și planat – iar pe ultima porțiune a traiectoriei
descendente căderea este neregulată;
► traiectorie medie ca înălțime și loc de cădere pe ultima
porțiune a terenului;
► traiectorie razantă și loc de cădere în jurul liniei de 3
metri sau pe ultima porțiune a terenului;
► în ceea ce privește solicitarea zonelor se preferă 5 și 1 din
linia a doua, 4 și 2 din linia întâi (pentru realizarea unor
dificultăți la combinațiile cu intrare).
Unele echipe au preocupări deosebite pentru expedierea serviciilor pe porțiunile de teren din jurul liniilor de 8 metri și respectiv 3 metri, deoarece majoritatea jucătorilor se așează la preluarea serviciilor în semicerc sau în linie aproximativ la mijlocul terenului (participă 4, 3 și uneori 2 jucători la preluare). De asemenea, se observă la unii jucători tendința de a se specializa pentru expedierea serviciului pe anumite zone.
Serviciul devine în felul acesta o importantă armă de atac care trebuie pregatită minuțios nu numai la sfârșitul antrenamentului sau în pauzele active, ci și la începutul acestuia pe fond de prospețime.
2. Ridicarea constituie principala acțiune de organizare, de construire a atacului. Importanța ei constă, pe de o parte, în valorificarea preluării și, pe de altă parte, în crearea celor mai bune condiții pentru atac. Eficiența atacului la o echipă de performanță nu se poate realiza fără un foarte bun ridicător care să fie în același timp un eficace coordonator.
Condiții pentru eficiența ridicătorului:
♦ execuțiile folosite pentru ridicare să fie corecte;
♦ să pună în valoare pe trăgătorii cei mai eficace, mai ales în finaluri;
♦ să aleagă ridicarea în funcție de situația creată de preluare; de exemplu, de la distanță de plasă se va ridica mult mai înalt, din apropierea plasei se va folosi mai des ridicarea scurtă și întinsă;
♦ să ridice în funcție de blocajul advers și intențiile acestuia;
♦ să nu telefoneze mișcarea. Ridicarea din preluare precisă să fie însoțită de fente, de exemplu: simulare din corp a ridicării peste cap (întinderea picioarelor și înclinarea pe spate) urmată de ridicare întinsă înainte; simularea ridicării peste cap, prin întoarcerea capului, urmată de ridicare scurtă – întinsă înainte; simularea ridicării scurte înainte (ridicătorul urmărește elanul și bătaia trăgătorului din față) urmată de ridicare scurtă – medie peste cap;
♦ să se dezvolte permanent capacitatea de a "rupe" execuția de bază (acțiune lentă în prima parte și rapidă în cea de a doua, execuție numai din brațe);
♦ să-și coordoneze mișcările cu cele ale trăgătorilor, observând intențiile lor și să colaboreze cu ei la acțiunile înșelatoare și la valorificarea atacului;
♦ să se pregătească asiduu individual și cu trăgătorii;
♦ după ridicare să asigure atacul prin dublarea trăgătorului;
♦ să creeze în timpul jocului, să acționeze fără teamă și să nu se lase influențat de factorii perturbatori (scor, miză, parteneri).
Aspecte tehnice.
Poziția înainte de ridicare trebuie să fie stabilă, echilibrată, indiferent de execuția ce se va folosi.
Acest lucru este valabil chiar și la ridicarea din saritură.
De asemenea, indiferent de execuție cupa (modul în care se țin palmele) trebuie folosită înainte, în timpul și chiar după ridicare.
La ridicarea înaltă picioarele și brațele participă printr-o acțiune amplă. La ridicarea scurtă-întinsă acțiunea picioarelor este mai mică, iar a brațelor rapidă. La ridicarea cu fentă prima parte a acțiunii este normală, iar a doua parte mai rapidă; uneori se acționează numai cu brațele, alteori unele segmente acționează într-o direcție (picioarele, capul), iar brațele în altă direcție.
La ridicarea din preluare cu efect degetele acționează foarte elastic, iar mingea trebuie lasată să se "înșurubeze" în cupă pentru a se anihila efectul.
La ridicarea din preluare înaltă degetele trebuie să fie încordate.
Ridicarea ca element de legatură trebuie să valorifice atât preluarea cât și atacul. Pentru realizarea acestei sarcini, ridicarea trebuie să fie precisă și variată ca traiectorie, viteză, loc față de plasă.
Eficiența ridicării depinde în mare măsură de colaborarea permanentă a ridicătorului cu trăgătorii. În cadrul acestei colaborări, la combinațiile de bază, rolul conducător îi revine ridicătorului, iar la cele speciale (între cupluri) rolul conducator îl are trăgătorul.
3. Atacul este cea mai importantă acțiune de finalizare, în general, scopul acestuia este de a obține punct sau cel puțin initiațiva în sensul de a determina adversarul să atace. Atacanții să valorifice eforturile coechipierilor depuse la preluare, ridicare, să obțină punct sau initiațiva și să acționeze foarte atent deoarece inexactitățile nu mai pot fi corectate de coechipieri cum se poate întâmpla la preluare sau ridicare.
Condiții pentru eficiența acțiunii trăgătorilor:
● preocupări sporite de a acționa decisiv, dar și de a nu greși, fie regulamentar fie tactic în sensul de a trimite mingea la adversar ușor de preluat; ● să atace în funcție de ridicare;
● să acționeze în funcție de blocajul advers valorificând deficiențele acestuia;
● să urmarească apararea din linia a doua adversă și să atace spre zonele libere sau jucătorii deficitari;
● să acționeze variat ca directie, intensitate, folosind în același timp acțiuni înșelatoare;
● să simuleze convingător chiar dacă nu li se va ridica, iar dupa aterizare sa nu devină "spectatori", ci să participe la dublarea, atacului;
● să nu facă observații ridicătorului ci să-l încurajeze prin "corectarea ridicării imprecise", prin vorbe, gesturi.
Predominanța atacului combinativ a adus unele aspecte relativ noi în tehnica loviturii de atac. Dintre acestea menționăm:
elan mai scurt, cu 1-2 pași specific atacului din ridicare scurtă și întinsă;
bătaie energică cu preponderența celei simultane care creează condiții mai bune pentru ascensiune (săritură) pe verticală;
acțiune foarte energică de pendulare a brațelor la desprindere și acoperire pronunțată din articulația pumnului și a corpului, cu preocupări în același timp de urcare la maximum a punctului de lovire (tendința de verticalitate).
Eficiența atacului combinativ sporește considerabil prin folosirea acțiunilor înșelătoare cu minge și fără minge, executate de trăgători:
săritură de două ori în aceeași fază, prima pentru atac din minge în urcare, iar a doua din ridicare scurtă-medie;
elan cu schimbare de direcție pe un picior în fața ridicătorului urmată de atac din ridicare pe spate;
elan cu dublă bătaie, în fața ridicătorului și apoi în spatele acestuia.
Eficiența acestora crește considerabil dacă sunt combinate aglomerarea unei zone de către doi atacanți, cu încrucișarea a doi trăgători în fața ridicătorului care a efectuat intrarea din linia a doua și mai ales dacă pe încrucișarea trăgătorilor se brodează și schimbări de direcție ale acestora:
atac întors din braț, acțiunea este mai reușită dacă lovitura este efectuată numai din braț, trunchiul rămânând orientat cu fața înainte;
atac întors spre dreapta cu acțiune energică din articulațiile pumnului și cotului fără întoarcerea trunchiului;
atac din blocaj afară.
Un alt aspect relativ nou îl constituie tendința de generalizare a specializării jucătorilor în atac din anumite zone pentru valorificarea mai deplină a potențialului fiecărui trăgător. La unele echipe apare distinct în concepția de joc fixarea unei zone dominante în atac (de unde se execută majoritatea atacurilor).
Recomandări pentru eficiența atacului.
Dacă în voleiul de performanță actual se poate spune că "trebuie să te aperi mai întâi ca să poți ataca", odată echipa intrată în posesia mingii trebuie să atace decisiv. În caz contrar, inițiativa trece de partea adversarului, iar echipa proprie trece prin momente repetate și din ce în ce mai grele de apărare.
Decisivitatea în atac se obține prin acțiuni eficiente efectuate nu numai de trăgători, dar și de ridicător. Eficiența maximă a atacului depinde, prin urmare, nu numai de acțiunea de finalizare ci și de aplicarea sincronizată a unor acțiuni ale trăgătorilor și ridicătorului (acțiuni înșelătoare colective în organizarea atacurilor).
Această decisivitate a atacului impune orientarea spre anumite aspecte tehnico-tactice nu numai referitoare la lovitura de atac ci și la ridicare. În ceea ce privește serviciul se forțează în permanență incomodarea adversarului la preluare și la organizarea unui atac eficace smulgându-i initiațiva.
3.5. Tactica colectivă în jocul de volei
3.5.1. Tactica colectivă în atac: particularități ale tacticii colective în atac la începători și avansați
Scopul tacticii în atac este de a obține punct, serviciul sau de a menține cel puțin inițiativa.
Odată ce aceasta a trecut de partea adversarului, echipa va trece prin momente grele. Începătorii greșesc mai des în atac așa că inițiativa alternează de la sine.
Particularitățile tacticii colective în atac:
♦ eficacitatea acesteia este mult crescută datorită, mai ales, folosirii preponderente a atacului combinativ și a unor acțiuni înșelătoare (la atac, ridicare). De asemenea, folosirea în formație a mai multor trăgători sporește forța și eficiența finalizării acțiunilor;
♦ varietatea combinațiilor folosite este mai mare datorită însușirii unei game bogate de acțiuni tactice individuale și a unei superioare pregătiri multilaterale;
♦ rapiditatea acțiunilor tactice este crescută și se realizează prin traiectoria întinsă, scurtă a preluării-ridicării și bineînțeles prin deplasările corespunzătoare ale jucătorilor în cadrul combinațiilor;
♦ gruparea trăgătorilor pe o anumită zonă, unde se urmărește crearea unei superiorități numerice de atacanți față de numărul jucătorilor adverși la blocaj;
♦ reguli precise de acționare a jucătorilor în atac unanim cunoscute și aplicate în mod unitar și permanent;
♦ surprinderea adversarului este o preocupare pregnantă în atacul jucătorilor avansați. Aceasta se referă la apărarea adversă din linia a doua și mai ales a blocajului și se realizează prin acțiunile trăgătorilor, prin cele ale ridicătorilor și chiar prin acțiuni conjugate ale acestora (acțiuni colective);
♦ echilibrarea eficacității atacului pe linii după fiecare rotație, se referă la eficacitatea ridicării, a atacului cât și la eficiența asigurării (dublare – plasament);
♦ specializarea pe zone. Acest lucru este o realitate în voleiul de performanță, dar să nu uităm că jucătorii trebuie să aibă la bază o pregătire multilaterală;
♦ participarea întregii echipe este obligatorie. În afară de jucătorul care participă la ridicare-atac, ceilalți trebuie să practice eficient dublarea și plasamentul;
♦ legatura stransă între tactica din atac și cea din apărare.
În voleiul de performanță actual se folosesc cu eficacitate mai mare unele aspecte din tactica atacului și chiar unele noutăți pe care le prezentăm succint:
► extinderea sistemului de atac 5T -1 R;
► generalizarea combinațiilor cu intrare;
► sincronizarea -unor acțiuni înșelătoare ale trăgătorilor și ridicătorilor;
► combinații cu 4 lovituri;
► combinațiile cu atac din linia a doua;
► specializarea jucătorilor în atac;
► zona dominantă în concepția de joc din atac.
În cadrul combinațiilor tactice cu atac simultan cu schimb de locuri și cu intrare se foloseșe în ultima perioadă o serie de acțiuni înșelătoare pe care le menționăm succint:
► atac cu aglomerarea unei zone;
► atacul cu schimbarea direcției de elan;
► atacul cu dublă bătaie efectuată în fața ridicătorului și apoi în spatele acestuia;
► atac cu schimb de locuri și schimbarea direcției de elan;
► atac cu încrucișarea trăgătorilor și aglomerarea zonei 3 în fața ridicătorului care a venit din linia a doua;
► atac cu încrucișarea și aglomerarea zonei 2 în spatele ridicătorului care a efectuat intrarea.
3.5.1.1. Conținutul tacticii colective în atac. Combinații tactice
Din cadrul tacticii colective în atac fac parte:
1. Sistemul de atac
2. Combinațiile tactice
3. Dublarea și plasamentul
1. Sistemul de atac constituie scheletul sau dispozitivul pe baza căruia se vor organiza acțiunile ofensive. În acest sistem se fixează mai întâi numărul trăgătorilor și locul lor apoi cel al ridicătorilor (ridicătorului). Pe baza sistemului de atac se fixează formația echipei. Locul ocupat de fiecare jucător în sistem determină sarcinile acestuia și legatura cu ceilalți coechipieri.
În afară de sistemul 5T-1R prezentat anterior se mai folosește destul de mult sistemul de atac cu 4 T și 2R.
Spre deosebire de începători la echipele de avansați, fie numai unul, fie ambii ridicători, sunt folosiți și pentru finalizare. Dintre variantele sistemului cu 4T și 2R menționăm:
– varianta cu 2 trăgători principali, 2 secunzi și 2 ridicători;
– varianta cu 2 trăgători principali, 2 secunzi, 1 ridicător-trăgător și 1 ridicător. În cadrul acesteia ridicătorul-trăgător va fi folosit la finalizare și pentru intrare din linia a doua la primirea serviciului și chiar în timpul jocului.
2. Combinațiile tactice
Combinațiile colective în atac sunt acțiunile colective cu mingea la care participă 2, 3 și chiar 4 jucători.
Deși numărul jucătorilor este relativ restrâns, iar cel al loviturilor limitat se pot folosi destul de multe combinații
Clasificarea combinațiilor se poate efectua după mai multe criterii.
Din multitudinea acestora menționăm urmatoarele:
♦ după înălțimea traiectoriei ridicării: cu ridicare înaltă, scurtă, întinsă;
♦ după locul atacului: de pe marginea plasei, de la distanță, din apropiere;
♦ în funcție de acțiunile trăgătorilor: cu simularea a doi trăgători, cu schimb de locuri, cu bătaie dublă;
♦ după numărul loviturilor: cu două lovituri, cu trei lovituri, cu patru lovituri;
♦ în funcție de ritmul combinațiilor: atac lent, atac rapid și foarte rapid;
♦ după jucătorii care participă la organizarea și efectuarea atacului: combinații cu jucătorii din linia întâi, combinații cu participarea unui jucător din linia a doua;
♦ după numărul jucătorilor disponibili pentru efectuarea atacului: cu 2, 3 și chiar 4 jucători disponibili;
♦ în funcție de varietatea și eficiența combinațiilor folosite: atac simplu, atac combinativ.
a) Combinații cu atac simultan. În cadrul acestora construirea și finalizarea se efectuează numai cu participarea jucătorilor din linia întâi. Ele constau din simularea atacului de către doi trăgători urmând ca unul să finalizeze din ridicare scurtă sau întinsă. Sub forma lor clasică sunt utilizate mai mult de începători- avansați. Echipele de mare performanță folosesc deseori atac din ridicare foarte scurta (în urcare) și din ridicare cu traiectorie întinsă și cu zbor mai rapid al mingii. Deseori, în cadrul acestor combinații, simularea celor doi trăgători se efectuează în aceeași zonă.
b) Combinații cu schimb de locuri. În cadrul acestora ridicarea și atacul sunt efectuate, de asemenea, numai cu participarea jucătorilor din linia întâi, dar în afara de atacul simultan apare în plus și schimbul de locuri. Schimbul de locuri se efectuează între un ridicător și trăgător sau între doi trăgători. Schimbul acesta se efectuează pentru ca jucătorii să ocupe zone mai favorabile, fie pentru construirea atacului (ridicătorul), fie pentru finalizarea acestuia (atacanții).
La echipele de performanță schimbul de locuri este însoțit, de regulă, de atacul simultan și de ridicarea corespunzatoare a acestora (în urcare scurtă, întinsă). În felul acesta se poate deruta în mare masură blocajul advers.
Derutarea va fi mai eficientă dacă atacanții utilizează și acțiuni înșelătoare. Dintre acestea menționăm simularea atacului în fața ridicătorului și apoi în spatele acestuia și aceeași manevră a trăgătorului doi după un schimb de locuri cu ridicătorul aflat inițial pe zona 2.
c) Combinații tactice cu intrare. Jucătorii avansați folosesc din ce în ce mai mult combinațiile cu intrare. Se poate spune chiar că nu există echipă de performanță care să nu utilizeze forme de atac cu intrare și că folosirea combinațiilor tactice cu intrarea unui jucător din linia a doua tinde să se generalizeze la echipele de performanță.
În general, combinațiile cu participarea unui jucător din linia a doua se împart în două grupe, după situațiile distincte din care se efectuează, la primirea serviciului și din timpul jocului.
În cadrul combinațiilor cu intrare în situația de primire a serviciului există mai multe variante, dintre care menționăm:
– intrare din zona 1;
– intrare din zona, 6 cu mai multe variante;
– intrare din zona 5.
d) Combinațiile cu preluare directă. În cadrul acestora mingea venită de la adversar este preluată direct spre un jucător din linia întâi care va efectua, fie atac, fie ridicare din săritura.
În principiu, aceste combinații pot deruta apărarea adversă, care deseori nu se așteaptă la atac din lovitura a doua. Dacă în această situație adversarul opune un bun blocaj, trăgătorul are posibilitatea să execute ridicarea din săritură ceea ce permite echipei să atace fără sau cu un singur jucător la blocaj. În vederea eficienței acestor combinații, preluarea trebuie să fie înaltă, cu zbor liniștit și să cadă în drumul trăgătorului spre plasă.
Dacă se efectuează ridicarea din săritură, aceasta trebuie executată cu traiectorie semiînaltă (chiar întinsă) și la o distanță mai mică pentru a îngreuna deplasarea blocajului. Jucătorul din zona 2, pentru derutarea adversarului, poate efectua și ridicarea lungă, din săritură (traiectorie semiîntinsă).
Dacă preluarea directă se efectuează în zona 3 se poate ridica din săritură și peste cap, ceea ce sporește derutarea adversarului. Pe baza combinațiilor cu preluarea directă se poate introduce și atacul simultan sau chiar schimbul de locuri, acțiuni ce măresc și mai mult gradul de eficacitate a atacului. Reușita acestor combinații depinde de o serie de condiții, dintre care menționăm:
► o foarte bună pregătire tehnico-tactică, mai ales în cadrul
preluării de sus;
► o mare precizie, atât la preluare, cât și la ridicare din
săritură;
► o foarte bună pregatire fizică și psihologică (îndemânare,
detentă, atenție, gandire, tactică etc.).
e) Combinații tactice cu atac din linia a doua. Acestea se folosesc din ridicare de la distanță de plasă (în urma unei preluări imprecise) și împreună cu atacul combinativ (când preluarea a ajuns lângă plasă). În această a doua situație, după mai multe atacuri combinative, jucătorii adverși din linia a doua avansează pentru a face față atacului combinativ, lăsând neacoperită ultima porțiune a terenului. Scopul atacului din linia a doua este tocmai de a ataca cu forță mare în această porțiune a terenului. Chiar dacă unul din jucătorii din linia a doua reușește să ajungă mingea, el nu poate interveni decât cu lovirea de sus, care nu face față forței mari cu care este expediat atacul advers.
f) Combinații tactice cu două lovituri. În această situație, deși de cele mai multe ori intensitatea atacului este diminuată de blocaj, echipele preferă utilizarea combinațiilor cu intrare și numai rareori a celor cu preluare directă, acest lucru își găsește justificarea, pe de o parte în siguranța mai mare pe care o prezintă combinațiile cu intrare, și pe de alta în eficiența foarte mare a acțiunilor înșelătoare ce pot fi brodate în cadrul combinațiilor cu intrare.
3. Dublarea și plasamentul în atac
Importanța acestora a crescut datorită îmbunătățirii substanțiale a blocajului. Eficiența crescută a acestora se datorează, în general, progresului voleiului și, în special, modificărilor de regulament care au micșorat porțiunea de atac prin mutarea tijelor.
Îmbunătățirea blocajului a determinat folosirea preponderentă a atacului combinativ, dar și luarea unor masuri eficiente de asigurare a atacului.
În general, acoperirea terenului echipei care atacă se efectuează prin dublare și plasament. Dublarea este acțiunea prin care se asigură porțiunea din imediata apropiere a atacanților scoși partial sau total din joc.
Plasamentul este acțiunea prin care se acoperă celelalte porțiuni din teren în afara zonei dublării. Dintre aspectele specifice dublării și plasamentului prezente în jocul avansaților menționăm:
participă mai puțini jucători;
ritmul deplasării jucătorilor este rapid deoarece mingea ricoșează cu viteză mai mare decât la începători și, de asemenea, ritmul combinațiilor este foarte rapid;
nu se respectă totdeauna sarcinile dublării, potrivit sistemului de apărare;
dublarea și plasamentul la avansați sunt mai strâns legate de combinațiile tactice.
Dublarea în cadrul combinațiilor cu atac de la distanță se efectuează în imediata apropiere a plasei, depășind trăgătorul.
În cadrul combinațiilor cu intrare sunt, în general, mai mulți atacanți scoși din joc, de aceea celorlalți le revin sarcini sporite în cadrul asigurării. În cadrul asigurării trebuie să participe și jucătorii incluși în combinație.
În cadrul combinațiilor cu preluare directă și ridicare din săritură jucătorii din linia a doua trebuie să acționeze la dublare – plasament pentru simularea atacului din a doua lovitura și apoi la finalizarea acestuia din lovitura a treia. Dacă se efectuează atac după ridicare lungă din săritură jucătorii își inversează rolurile de la dublare-plasament față de situația atacului din preluare directă.
Cerințe pentru eficiența dublării:
jucătorii să dea dovadă de gândire și orientare tactică;
avansații să aibă bine însușite execuțiile specifice dublării-plasamentului. Dintre acestea menționăm: deplasare, oprire, schimbare de direcție, fandare, plonjon, preluare cu două mâini, cu o mână etc.;
deplasare foarte rapidă și ocupare din timp a celei mai bune poziții;
jucătorii să posede cunoștinte teoretice despre trăgătorii proprii, blocajul advers, specificul ricoșării mingii și să actioneze în funcție de acestea;
toți jucătorii să se preocupe permanent de sarcinile ce le revin în cadrul asigurării atacului și de întrajutorarea coechipierilor.
3.5.2. Tactica colectivă în apărare: particularități ale tacticii colective în apărare la începători și avansați
Dacă se are în vedere că din cele trei lovituri doar una este de apărare (prima), se poate deduce cât de grea este soarta unei echipe atunci când mingea se află la adversar.
Luat în ansamblu, aspectul jocului, pe considerentul celor trei lovituri, s-ar părea că atacul predomină. Dar ținând seama că la executarea fiecărei lovituri sunt necesare măsuri de apărare, raportul dintre aceste două compartimente capătă mai multă greutate spre apărare. Spre exemplu, când se primește serviciul, atât cel care execută lovirea mingii cât și ceilalți coechipieri sunt atenți pentru a interveni în caz de nereușită la lovitura a doua (ridicarea mingii), deși se știe cine va acționa, totuși și ceilalți jucători sunt atenți și pregătiți de a interveni dacă mingea nu vine precis, se execută atacul și în jurul trăgătorului sunt grupați 2-3 jucători pentru a acționa eficient dacă mingea revine din blocajul adversarului în terenul propriu.
Pentru a mai arăta un aspect, care demonstrează importanța apărării în joc, trebuie spus că punctul se poate obține numai dacă echipa reușește să treacă din situația de apărare în atac și apoi să-și impună superioritatea. Echipa în apărare, în timpul scurt când se află în această situație, trebuie să rezolve foarte multe probleme.
Deși se poate spune teoretic despre atac că el se poate efectua din anumite zone, totuși care va fi cea aleasă este greu de anticipat, la fel și situația din care se va ataca, deci nu se știe care vor fi condițiile create de ridicător pentru cel care va finaliza, ce procedeu se va folosi de către trăgător, care va fi direcția, forța loviturii, toate acestea având noi aspecte la fiecare situație de apărare. Dacă se mai adaugă faptul că atacantul are totdeauna mai multe posibilități de rezolvare decât apărătorul, că acestea pot fi schimbate chiar în ultimul moment se vede cât de grea este sarcina apărării.
Anticiparea acțiunilor echipei în atac determină reușita în apărare, dar pentru aceasta trebuie o bună cunoaștere a tuturor caracteristicilor celor care atacă, precum și o bună colaborare între cele două linii ale echipei în ofensivă.
Determinant în apărare este rolul blocajului, dar pe lângă el este necesară și o bună apărare a terenului.
Făcând o împărțire a terenului pe cei șase jucători, se poate spune că fiecăria îi revine o suprafață relativ mică de supravegheat, dar ținând seama de superioritatea acțiunilor în atac, precum și de forța și viteza loviturii de atac, numai printr-o mișcare continuă pe teren pentru a fi plasat corespunzător, se poate spera la succes.
Cea mai bună apărare este cea care învinge dificultățile create de adversar și reușește să treacă în continuare la atac.
Se impune, pentru a realiza acest scop, atat o atentă organizare pe teren, cât și execuții tehnice specifice bune.
La toate se adaugă puterea de lupta, încrederea în reușită, curajul, calitați fără de care nu se pot înfrunta greuățile din timpul jocului.
Importanța apărării este aceea de a realiza scopul principal al jocului, acela de a menține mingea în joc, deci de a nu o lăsa să cadă jos. Pornind de la acest adevăr, prin menținerea mingii în joc se asigură continuitatea, se ajunge la a căpăta încredere în posibilități, se reușește a avea siguranță în joc, ceea ce duce la faze emoționante, la crearea de spectacol. O bună apărare asigura un echilibru în joc, dacă e bine stăpânită are un rol determinant în obținerea victoriei, creează un aspect pozitiv mobilizator.
În prezent, pentru a avea o cât mai mare eficiență, s-a ajuns la o specializare a jucătorilor pe linii și zone de acțiune. De regulă, cel mai bun jucător la blocaj este pus să joace în zona 3, iar în linia a doua se caută a se aranja dispozitivul în așa fel ca fiecare săși aducă cea mai bună contribuție, fără a se neglija și trecerea în atac în cele mai convenabile situatii.
Echipa se află în apărare atunci când mingea se află la adversar. Din cele două situații de atac, cea în urma serviciului și cea în fața combinațiilor tactice, prima pune mai puține probleme și ele se pot rezolva relativ ușor, a doua este apărarea propriu-zisă și asupra acesteia trebuie luate toate măsurile în conformitate cu sistemul defensiv utilizat.
La primirea serviciului se poate spune că măsurile de apărare sunt pentru o scurtă perioadă de timp, toate preocupările echipei se îndreaptă spre organizarea rapidă a atacului.
În cel de-al doilea caz se impune o urmărire atentă a jocului de la adversar și încă de la lovitura a doua, cea executată de ridicător, trebuie definitivate acțiunile ce vor urma. Pentru jucătorii din prima linie organizarea blocajului va fi preocuparea de bază, iar pentru cei din linia a doua acoperirea terenului se impune ca o necesitate primordială. În cadrul apărării se aplică mai multe sisteme de joc, dar oricare va fi el trebuie să rezolve atât problema apărării cât și trecerea rapidă la atac.
Dacă în trecut acestea se puteau vedea aplicate în mod definit, în prezent cea mai răspândită utilizare o are sistemul cu jucătorul din zona 6 retras sau cu toți jucătorii din linia a doua așezați la același nivel, în jurul a 6-7 metri față de plasă.
Atacul rapid prin construcție surprinde în foarte multe cazuri blocajul, în felul acesta lovitura de atac va fi puternică și scurtă (în jurul a 4-5 metri față de plasă).
Ca să se poată face față acestor situații linia a doua se plasează mai înainte, în așa fel încât sa fie gata de a interveni la timp.
O astfel de orientare a jocului în apărare arată că sistemul de joc trebuie să aibă cea mai bună aplicativitate în orice moment.
Dacă se ține cont de viteza de deplasare a mingii comparată cu cea de deplasare a jucătorului, se vede clar că nu la toate acțiunile de atac se obține un rezultat favorabil. Totuși, pentru eficiență cât mai mare, este necesar să se cunoască ceea ce predomină la atac și în fața acestor situații să se organizeze jocul în apărare.
Aspecte specifice echipelor de avansați
În jocul actual apărarea are o importanță foarte mare. De felul cum știu jucătorii unei echipe să rezolve momentul respectiv depinde dacă ea reușește să treacă la atac sau acțiunea se termină.
Având în vedere că echipele de avansați au în componența lor jucători cu o foarte bună pregatire tehnico-tactică, predomină un atac rapid și variat. În fața acestuia, jocul din prima linie capătă o importanță decisivă. Mingile atacate puternic, surprinzător, dacă nu sunt oprite de blocaj, cu greu mai pot fi salvate de cei din linia a doua. La acest nivel predomină blocajul individual, dar există tendința și a organizării unui blocaj colectiv (2 jucători), de cele mai multe ori acesta se realizează ca urmare a participării atente la joc a jucătorului din zona 3.
Referitor la ocuparea zonelor din prima linie, cel mai bun jucător la blocaj ocupă zona 3. El trebuie să fie foarte bine pregătit atât tehnic, tactic, dar și fizic, efortul pe care îl depune aici fiind foarte mare. De multe ori el este nevoit să sară de doua ori consecutiv, ceea ce duce la o solicitare deosebită. Pentru eficiență se recomandă ca prima săritură să fie mai mică, a doua fiind mai înaltă, după cum s-a construit atacul advers.
Ca să poată realiza blocajul colectiv este imperios necesar ca jucătorii din prima linie să aibă un plasament inițial mai grupat. Pentru aceasta ei vor urmări atent jocul adversarului și în funcție de acesta vor acționa.
Ca să ajungă la timp, deplasarea se va face prin cel mai rapid mijloc, procedeul de bază fiind alergarea.
De regulă blocajul este agresiv, în cazul unui joc mai puțin rapid, la mingi ridicate înalt, apare și blocajul pasiv, cu scop de recuperare a acesteia.
În afara blocajului, jucătorii din prima linie caută, în funcție de sistem, să realizeze fie dublarea, fie să se retragă și devin apărători.
Referitor la linia a doua, de regulă, sarcina de baza este acoperirea terenului.
Având în vedere că de foarte multe ori se atacă fără a se mai putea organiza blocajul, loviturile de atac vor fi în mare forță și vor cădea în prima jumătate a terenului. O asemenea lovitură poate avea o viteză de zbor între 30 și 50 m pe s. Viteza acesteia comparată cu cea a jucătorului determină o așezare mult mai în față, în caz contrar mingea nu poate fi salvată.
3.5.2.1. Sisteme de joc în apărare
În evoluția sa, jocul a cunoscut mai multe sisteme de apărare. Fiecare a avut perioada sa de aplicare și mai ales eficiența sa. Dacă în trecut se vedea în apărare dispozitivul cu jucătorul 6 avansat, apoi cel cu 6 retras, în prezent s-a ajuns la o combinare a celor doua sisteme, totuși cel de-al doilea mai predomină încă.
Cea mai nouă regulă, care a influențat foarte mult sistemul de joc în apărare, este introducerea jucătorului LIBERO.
Libero-ul trebuie să fie înregistrat în foaia de arbitraj înainte de începerea meciului într-o rubrică specială pentru acesta. Numărul lui trebuie, de asemenea, adăugat pe fișa cu poziția inițială a jucătorilor din primul set.
Regulile specifice pentru un libero sunt după cum urmează:
♦ libero-ul trebuie să poarte un tricou de culoare diferită și contrastantă față de coechipieri (chiar și cu un design diferit);
♦ libero-ului i se permite să înlocuiască pe oricare din jucătorii din linia a doua;
♦ el poate acționa numai ca jucător în linia a doua și nu i se permite să execute un atac efectiv din oricare parte a suprafeței de joc dacă în momentul contactului cu mingea aceasta este în intregime mai sus decât marginea superioară a plasei. Pentru a fi greșit, atacul trebuie să devină efectiv;
♦ el nu poate servi, bloca sau efectua o tentativă de blocaj;
♦ un jucător nu poate executa un atac efectiv dacă în momentul contactului cu mingea aceasta este în întregime mai sus decât marginea superioară a plasei și mingea i-a fost plasată de sus, în degete, de către un libero aflat în zona de atac. Mingea poate fi atacată fără restricții dacă libero-ul execută același procedeu, dar el se află în spatele liniei de atac.
Înlocuirile care-l privesc pe libero nu sunt înregistrate ca și înlocuirile obișnuite. Ele sunt nelimitate ca număr, dar trebuie să se dispute o fază de joc între două înlocuiri ale libero-ului. Libero-ul poate fi substituit doar de jucătorul care a fost înlocuit de el. Înlocuirile pot fi efectuate doar:
– la începutul fiecărui set, după ce arbitrul secund a verificat fișa cu poziția inițială a echipei și înainte de fluierul arbitrului principal care autorizează serviciul;
– în timpul jocului, când mingea este afară din joc (moartă) și înainte de fluierul arbitrului principal care autorizează serviciul.
Libero-ul poate intra și ieși din teren pe linia laterală din dreptul propriei bănci de rezervă, între linia de atac și linia de fund.
Desemnarea unui nou libero (în cazul unui libero accidentat) se va face, după aprobarea prealabilă a arbitrului principal, dintre coechipierii care nu se aflau pe teren în momentul accidentării. Libero-ul accidentat nu mai poate reintra în teren pentru tot restul meciului. Jucătorul desemnat să-l înlocuiască pe libero va activa numai ca libero pentru tot restul meciului.
Sistemul de joc este un tot organizat care acționează după anumite reguli. La bază are o anumită structură și funcționează după o anumită ordine, după modul cum se desfășoară acțiunile. Totuși, el nu trebuie să aibă o formă rigidă, ea trebuie să fie adaptabilă, la noile situații care intervin foarte rapid și cu o mare varietate.
Indiferent de sistemul care se utilizează, se poate arăta că, linia întâi se așează inițial la fel, iar în linia a doua, jucătorii 1 și 5 au același plasament în jurul a 6-7 metri. Poziția care determină sistemul este cea ocupată de jucătorul din zona 6, care poate acționa înaintea sau în urma corespondenților din linie.
La echipele de avansați, de regulă, jucătorii din prima linie îndeplinesc mai multe sarcini în primul rând, participă la blocaj, la dublarea acestuia și în unele situații devin chiar jucători de apărare retrăgându-se de la plasă.
Linia a doua are ca primă preocupare acoperirea terenului, dublează blocajul în funcție de sistem, dar mai ales după cum se desfășoară jocul, caută să rezolve legatura cu atacul prin plasarea ridicătorului pe o zonă mai puțin solicitată (în majoritatea cazurilor în zona 1).
Pentru eficiență, apare specializarea pe anumite zone pe care jucătorii le ocupă și aici se ține cont ca randamentul lor, să fie la fel atât în apărare cât și în atac.
a) Așezare inițială în dispozitivul de apărare. Jucătorii din prima linie stau mai grupați pentru a putea participa la orice blocaj cât mai repede. Linia a doua se plasează mai în față (6-7 metri de plasă), jucătorul din zona 6 având tendința de a fi puțin în urma celorlalți coechipieri.
b) Apărarea în urma unui atac rapid. Jucătorul din zona 3 sare la blocaj în fața adversarului la jucătorul care simulează atacul; mingea este ridicată lung la jucătorul din zona 4 care atacă; blocaj individual efectuat de corespondent; pentru a face față atacului jucătorii din zonele 5 și 6 se plasează pe direcția de bază (diagonale), iar cel din zona 1 apară terenul din afara blocajului (în cazul atacului paralel cu linia laterală); jucătorii din zonele 3 și 4 caută să se retragă de la plasă pentru a contribui la acoperirea terenului; aceeași combinație în atac; se remarcă modul de organizare a blocajului; jucătorul din zona 3 sare la simularea făcută de corespondentul din atac și apoi reușește să sară din nou alături de jucătorul din zona 2 (formând blocaj colectiv de 2 jucători); în linia a doua același plasament; dublarea este făcută de către jucătorul din zona 4.
4. PREGĂTIREA FIZICĂ ÎN JOCUL DE VOLEI
4.1. Orientarea generală în metodica pregătirii fizice
Așa cum am mai menționat, datorită specificului voleiului, pregătirea fizică (multilaterală și specifică) trebuie legată permanent de cea tehnică, tactică și psihologică, aportul ei în consolidarea și valorificarea potențialului tehnico-tactic fiind deosebit.
Pregătirea fizică contribuie, de exemplu, în ceea ce privește tehnica, la siguranța și eficacitatea unor execuții în apărare, la viteza execuțiilor în atac. Sub aspectul tacticii ea își aduce aportul la precizie, constanță, rezistență în jocul de atac și apărare, la o perfecționare mai rapidă și la o eficacitate mărită. În ceea ce privește factorul psihologic, pregătirea fizică bună contribuie și la educarea voinței, curajului, dârzeniei, perseverenței.
Cerințe ce trebuie respectate pentru asigurarea eficienței pregătirii fizice:
Îmbinarea celor două componente ale pregătirii fizice: multilaterală și specifică
pregătirea fizică multilaterală stă la baza celei specifice (încercarea de a suplini o componentă prin alta ar fi o greșeală).
Pregătirea fizică continuă pe tot parcursul anului:
calitățile motrice de bază și cele specifice regresează, dacă se abandonează pregătirea pentru menținerea lor;
în perioada pregătitoare se realizează, în mai mare masură pregătirea multilaterală;
pregătirea fizică poate fi continuată în perioada de tranziție, mai ales pe linia remedierii unor deficiențe.
Atacarea relativ simultană a pregătirii fizice și a celorlalți factori ai antrenamentului:
pregătirea fizică va fi prezentă în lecția de antrenament împreună cu unul sau mai mulți factori (pregătirea tehnică și fizică, tehnico-tactică și fizică);
ponderea crescută a unui factor presupune lucrul pentru menținerea celorlalți.
Pregătirea fizică accentuată a segmentelor de primă importanță în volei (degetele pentru ridicător, centura scapulohumerală pentru un trăgător, membrele inferioare pentru amândoi). În acest sens este necesar ca:
în fiecare antrenament să se efectueze prelucrarea analitică a unui segment;
jucătorul sa fie obișnuit să se ocupe de pregătirea acestora și în afara antrenamentului colectiv.
Buna pregătire a segmentelor solicitate de jocul de volei contribuie considerabil la creșterea valorii jucătorului. Deficiențele în pregătirea unor segmente, ligamente, articulații pot favoriza accidentele, ceea ce se soldează cu întreruperea pregătirii, întârzierea performanței sau chiar abandonarea voleiului.
4.2. Locul și rolul pregătirii fizice
în concepția modernă de pregătire
Pregătirea concentrică a factorilor antrenamentului este specifică voleiului; ea oferă mai multe garanții în ceea ce privește obținerea performanței și asigură locul și rolul cel mai indicat pregătirii fizice, într-o corelație optimă cu ceilalți factori.
Pregătirea unei echipe începe cu tehnica, aceasta constituind nucleul central, legată în cel mai scurt timp de tactică, dat fiind specificul voleiului.
În prima etapă, pregătirea fizică apare ca o centură în jurul nucleului central, tehnico-tactic. Ea se formează îmbinat cu nucleul tehnico-tactic și are rolul de a grăbi învătarea și de a mări coeficientul de valorificare a acțiunilor tehnico-tactice. Bineințeles că, jucătorii trebuie să aibă un minimum de pregătire fizică, pentru că altfel vor apărea greșeli de tehnică cauzate de insuficiența pregătirii fizice.
În continuare, se mărește nucleul tehnico-tactic, central, și, paralel, se lărgește și cercul pregătirii fizice multilaterale-specifice. Volumul (grosimea) acesteia trebuie să fie atât de mare, încât să permită valorificarea plenară în meci a potențialului tehnico-tactic.
Aportul pregătirii fizice va crește dacă vor fi implicate și aspectele psihice (atenția, voința etc.). În acest mod se poate înainta continuu și sigur în pregătire, îmbinând factorii antrenamentului, înaintând pas cu pas pe calea măiestriei sportive.
4.3. Dezvoltarea calităților motrice de bază
și a aspectelor specifice
4.3.1. Forța
Forța este rezultatul contracției musculare. Dezvoltarea musculaturii are ca efect îmbunătățirea forței, care trebuie să prezinte indici din ce în ce mai mari de manifestare, în regimuri și situații diferite.
Dintre formele mai importante de manifestare ale forței generale, menționăm forța absolută (maximă), forța explozivă și forța în regim de existență.
Dintre formele specifice de manifestare ale forței, de cea mai mare importanță este cea solicitată de săritură, pe care o găsim combinată cu viteza (detenta).
Forța specială combinată cu viteza se mai manifestă și în alte situații:
pornire înainte, lateral, înapoi;
schimbare de direcție din deplasare laterală și chiar înapoi;
oprire;
serviciu puternic (în forță);
atac în forță.
Dezvoltarea forței în condițiile specifice voleiului contribuie substantial la îmbunătățirea rapidității și eficienței acțiunilor. Ca urmare, startul va fi mai prompt, oprirea mai rapida și mai echilibrată (condiție esențială pentru reușita intervențiilor), schimbarea de direcție pentru blocaj mai eficientă; atacul și serviciul în forță vor "colora" jocul.
În volei, se manifestă de cele mai multe ori în combinație cu alte calități, dintre care viteza este permanent prezentă. În afară de viteză, forța se manifestă în situații ce reclamă rezistență, îndemanare etc.
Creșterea capacității de forță se realizează numai prin încordari musculare mari. În acest sens se folosesc:
ridicarea repetată a unei greutăți medii;
ridicarea unor greutăți mari și maxime;
ridicarea de greutăți mici, cu viteze maxime.
Se recomandă ca mijloacele pentru dezvoltarea forței, să fie folosite o anumită perioadă, pentru a se da posibilitatea organismului să se adapteze la efortul cu îngreuieri.
În vederea organizării lucrului pentru dezvoltarea forței, prezentăm pentru orientare generală, câteva reguli privind alegerea îngreuieriIor:
după greutatea corpului (începători, sportivi cu lipsuri mari în pregătirea de forță);
în procente față de greutatea maximă ce poate fi ridicată;
după numărul repetărilor posibile într-o repriză;
după segment și scopul exercițiului.
De asemenea, dăm câteva exemple privind numărul repetărilor în funcție de greutatea ridicată:
greutate mare: 4-12 repetări;
greutate medie: 13-18 repetări;
greutate mică: peste 18 repetări.
Metode (procedee) pentru dezvoltarea forței:
► ridicarea repetată a unei greutăți medii;
► ridicarea de greutăți cu număr maxim de repetări;
►ridicarea unei greutăți mari;
►ridicarea de greutăți mici cu viteză maximă;
► metoda izometrică.
Exemplificări de exerciții
1. Exerciții de bază pentru forța maximă a trenului inferior:
semigenoflexiuni și ușoară desprindere, cu haltera pe umeri;
din culcat pe spate, ridicarea unei îngreuieri la cadrul izotonic, prin extensia completă a picioarelor;
genoflexiuni pe un picior: simple, apoi cu o greutate în fiecare mână;
din culcat pe spate, cu genunchii la piept, ridicarea unui partener care se așează pe talpi (mișcarea de întindere se execută rapid);
semigenoflexiuni pe unul și pe ambele picioare, cu un partener în spate;
genoflexiuni pe banca de gimnastică sau pe bârnă.
2. Exerciții de bază pentru forța explozivă a trenului inferior:
săritura explozivă după aterizare de pe bancă;
sărituri transversale peste banca de gimnastică;
sărituri cu haltera pe umeri;
exerciții de accelerare-frânare: alergare-oprire; alergare-schimbare de direcție-oprire;
execuții din volei și chiar jocuri pregătitoare, sportivii având centură sau vestă îngreuiată;
sărituri pe trepte (pe unul și pe ambele picioare, din treaptă în treaptă, din două în doua trepte).
3. Exerciții de bază pentru forța maximă a trenului superior:
a) Exerciții pentru trunchi și abdomen:
culcat pe spate, cu picioarele fixate de partener deasupra genunchilor: ridicarea și coborarea trunchiului;
culcat înainte, pe două cutii de ladă, sprijinit cu calcâiele la scara fixă, ridicarea trunchiului (mainile întinse);
culcat pe spate, sprijinit la scara fixă sau cu ajutorul partenerului care apasă pe umeri, ridicarea picioarelor;
stând depărtat, inclinarea. trunchiului până aproape de orizontală, îndreptare și aplecare înainte. Se execută cu haltera pe umeri;
stând depărtat, cu haltera pe umeri, răsucirea trunchiului.
b) Exerciții pentru membrele superioare:
► culcat pe spate, brațele în sus: ridicarea discului și
coborarea lui până la coapse, ridicarea discului și
ducerea lui în poziția inițială;
► culcat pe bancă, cu câte o ganteră în fiecare mână:
ridicarea alternativă sau simultană a brațelor;
► stând sau șezând, mișcari de brațe, cu o ganteră în
fiecare mână: rotiri, adducții, anteducții;
► din stând depărtat cu haltera pe umeri, îndoiri laterale în
ritm lent sau mediu (pot fi combinate cu răsuciri);
► din atârnat la bară, cu mingea medicinală ținută între
glezne, rotiri ale picioarelor;
► din atârnat la scara fixă: ridicarea și coborarea
picioarelor, la început îndoite, apoi întinse.
4. Exerciții de bază pentru dezvoltarea forței explozive a trunchiului și brațelor:
► din culcat pe spate, cu mâinile la ceafă și picioarele
întinse la 90 de grade: un partener împinge puternic spre
podea picioarele executantului care se opune;
► culcat pe spate, cu mingea medicinală între glezne:
aruncarea acesteia peste cap, prin ridicarea picioarelor;
► culcat cu gleznele fixate la a doua șipcă a scării fixe:
elan energic al brațelor cu mingea și ridicarea, rapidă a
trunchiului;
► aruncarea mingii medicinale peste plasă, cu ambele
maini, din ușoară săritură;
lovirea unei mingi ricoșate din perete sau sol, după ce sare la o înălțime convenabilă (la nivelul umărului drept și deasupra lui);
atac peste plasă mai joasă, din minge aruncată foarte precis, mereu în același joc (puțin mai departe de plasă, pentru ca aceasta să nu împiedice pendularea completă a brațului).
4.3.2. Viteza
Viteza este capacitatea de a executa rapid o mișcare. Ea include: viteza reacției motrice, viteza propriu-zisă a mișcărilor și frecvența lor. Din punct de vedere fiziologic, la baza vitezei stă mobilitatea proceselor de excitație și inhibiție. Din necesități didactice, viteza se clasifică în viteză generală și viteză specifică.
Viteza generală reprezintă calitatea motrică de a executa rapid orice mișcare.
Viteza specifică este calitatea motrică prin care se execută, cu viteza cerută, acțiuni specifice sau părți ale acestora.
Formele de manifestare a vitezei în volei:
de reacție;
de execuție;
de deplasare și schimbare a direcției;
de oprire;
de repetiție;
complexul forță-viteză (detenta);
complexul viteză-rezistență.
Cea mai importantă formă de manifestare a vitezei, în volei, este viteza de reacție, care permite jucătorului să facă față situațiilor de joc.
Pentru viteza de execuție a diferitelor procedee, de mare importanță este însușirea la cel mai înalt nivel a tehnicii. Viteza de execuție crește dacă micșorăm rezistența exterioară. Viteza de execuție se îmbunătățește și prin dezvoltarea complexului fortă-viteză. Menționăm că, în volei, viteza de execuție se referă mai mult la procedeele cu mingea.
Viteza de deplasare și schimbare a direcției se manifestă în special în execuțiile fără minge. Această formă se manifestă și în cadrul schimbării direcției, din deplasare înainte și din deplasare laterală.
Situarea vitezei de oprire în cadrul aspectelor specifice o facem dată fiind importanța și specificitatea acesteia. De altfel, în volei există o cerință de bază pentru anumite execuții, în sensul că trebuie efectuate din poziții stabile, echilibrate (preluarea din serviciu, din atac, ridicarea etc.) realizate prin oprirea rapidă după o deplasare.
Viteza de repetiție se manifestă în joc și în antrenament, în cadrul săriturilor din linia întai, al repetărilor multiple ale execuțiilor tehnice etc.
Metode pentru dezvoltarea vitezei:
metoda alternativă – se apelează la alternanța relativ ritmică a unei mișcări de mare intensitate cu alta de intensitate mică;
metoda întrecerii – se pot folosi ștafete, jocuri dinamice, întreceri cu handicap, jocuri pregătitoare;
metoda repetării – se recurge la repetarea exercițiilor speciale destinate vitezei generale și la execuții integrale din volei sau la parți ale acestora.
În volei, plafonarea vitezei se manifestă atât sub aspectul general, cât și specific. Dintre aspectele specifice menționăm: viteza de execuție, în special, la acțiunile de apărare din linia a doua, viteza de deplasare și schimbare a direcției, complexul forță-viteză (detenta). Deficitari la capitolul viteză sunt, în special, jucătorii înalți.
Cauzele apariției barierei de viteză:
repetarea stereotipă a exercițiilor cu mingea;
repetarea execuțiilor fără minge cu viteză necontrolată (de cele mai multe ori sub cea maximă);
evitarea folosirii exercițiilor cu îngreuieri pentru dezvoltarea forței la nivelul tuturor segmentelor;
folosirea sporadică a exercițiilor de forță-viteză;
folosirea acelorași îngreuieri;
deficiențe la capitolul suplețe (mobilitate, elasticitate etc.).
Prevenirea plafonării vitezei se poate realiza printr-un antrenament bine conceput, prin alegerea exercițiilor adecvate, urmărind continuu și sistematic dezvoltarea tuturor calităților, paralel cu educarea vitezei. Lucrul pentru viteză înregistrează eficiență maximă în perioada prepubertară.
Exemplificări de exerciții:
1. Exerciții pentru dezvoltarea vitezei generale:
exerciții individuale, exerciții în doi cu și fără elemente de întrecere (starturi și alergări pe 15-30 m: la semnal auditiv, la semnal vizual, la plecarea partenerului; întoarceri în sens invers celui comandat, urmate de sprint scurt etc.);
jocuri sportive sau acțiuni specifice acestora (baschet, handbal, fotbal, tenis organizate pe teren redus, cu efectiv mai mic și reguli simplificate; stând cu spatele la perete, aruncarea unei mingi în perete, întoarcere și prinderea acesteia etc.);
jocuri dinamice adaptate (leapșa cu schimbarea locurilor; vrăbiuțele săltărețe etc.);
exerciții acrobatice.
2. Exerciții pentru dezvoltarea aspectelor specifice ale vitezei:
a) Exerciții pentru viteza de reacție și de execuție:
preluarea mingii ricoșate din perete, aruncată cu direcții și cu intensități diferite de către executant și partener;
săritura de blocaj cu atingerea peretelui și preluarea unei mingi ricoșate din perete;
preluare din atac succesiv de la 7-5-3 metri (apărătorul se apropie de trăgător, dupa fiecare preluare);
joc la plasă opacă (se așează o pânză pe plasă).
b) Exerciții pentru viteza de deplasare, schimbare de direcție și oprire:
alergare din colțul zonei 5, schimbare de direcție la mijlocul terenului, deplasare spre stânga, schimbarea direcției la tușa laterală, oprire la mijlocul liniei de 3 metri;
alergare înainte și înapoi de la linia de fund la cea de 3 metri;
deplasare laterală de la linia de centru la o linie trasată la 4 metri.
c) Exerciții pentru dezvoltarea vitezei de repetiție:
exerciții de sărituri pe trepte: pe ambele picioare sau pe un picior;
pase sau preluări în patru jucători, câte doi față în față, cu două mingi; mingea se pasează în față și doi jucători schimbă locurile lateral (dupa circa 10 execuții, se schimba locurile);
circuit tehnic mic: preluare lungă (din zona 1), preluare scurtă dinl zona 2 și deplasare la spatele șirului în zona 5;
sărituri consecutive la blocaj (mingea ținută deasupra plasei);
jocuri cu efectiv redus, special organizate.
4.3.3. Îndemânarea
Îndemânarea, cea mai complexă dintre calitățile motrice, este greu de definit și de apreciat.
Îndemânarea generală este calitatea motrică cu ajutorul căreia se efectuează mișcările rațional, rapid, precis chiar în condiții neobișnuite.
Gradul de îndemânare al unui sportiv depinde, printre altele, de experiența motrică, pregătirea multilaterală, tipul de activitate nervoasă, măiestria sportivă, varsta de inițiere.
Îndemanârea specifică favorizează învățarea și perfecționarea rapidă a deprinderilor, precum și aplicarea lor eficientă în condițiile complexe și schimbătoare ale voleiului.
Îndemânarea voleibalistului îmbracă aspecte specifice, determinate de condițiile de desfășurare a jocului, de situațiile mereu schimbătoare și neprevăzute, atât în atac, cât și în apărare. Jucătorii sunt solicitați să acționeze rapid și în același timp conform planului tactic.
Voleibaliștii întâmpină dificultăți deosebite în cadrul autodublării, al fentelor la ridicare, la executarea atacului și în lupta directă cu adversarul deasupra plasei. În toate aceste situații, îndemânarea joacă un rol deosebit, condiționând execuția tehnică în situații de luptă, de dueluri aeriene, de dezechilibru.
Factorii constitutivi ai îndemânarii generale sunt:
echilibrul;
orientarea corpului în spațiu;
coordonarea mișcărilor;
motricitatea analitică;
capacitatea de reproducere și dirijare a mișcarilor;
suplețea.
Exemplificări de exerciții:
1. Exerciții pentru îmbunătățirea echilibrului și a orientării corpului în spațiu:
ghemuit, cu spatele în direcția din care vine mingea: ridicare, întoarcere și pasarea mingii aruncate de partener;
alergare șerpuită cu ridicarea și așezarea unor mingi (la început se așează mai multe mingi pe podea);
alergare combinată: înainte, înapoi, lateral, cu piruete;
din stând și din mers pe banca de gimnastică întoarsă rotări de brațe, mișcări de trunchi, cumpăna, pendulari de picioare, ducerea unei mingi în jurul corpului;
săritura cu prajina (de atletism sau improvizată).
2. Exerciții pentru dezvoltarea coordonării:
de pe loc și din deplasare, întoarceri în sens invers comenzii date;
mers și alergare cu spatele;
alergare peste garduri;
exerciții din gimnastica acrobatică și artistică, cu accent pe coordonare;
mișcări asimetrice cu brațele din stând, din șezând, stând pe un genunchi, din mers și din alergare;
mișcări cu brațele și cu picioarele, modificând acțiunile la semnal (reacție promptă și eficientă).
3. Exerciții pentru dezvoltarea motricității analitice:
prinderea și aruncarea unor mingi de diferite mărimi, cu o mână și cu ambele (de jos, din față, din lateral, de deasupra capului);
conducerea mingii cu piciorul, printre jaloane;
simularea pasării mingii cu doua mâini și reținerea ei, în ultimul moment, între antebrațe;
aruncarea și prinderea simultană a două mingi (se aruncă în sus sau în perete);
transportul mingii în jurul trunchiului, pe sub un picior, de pe loc, din mers sau din alergare;
stând, șezând sau culcat, aruncarea și prinderea rapidă a mingii dintr-o mână în alta (palmele față în față).
4. Exerciții pentru educarea capacității de reproducere și dirijare a miscărilor:
alergare șerpuita înainte, combinată cu alergare laterală sau cu spatele (la semnal);
imitarea mișcărilor unui partener;
aruncarea mingii la distanță, alergare și prinderea ei înainte de cădere;
aruncarea mingii și prinderea ei pe la spate;
aruncarea și prinderea mingii ricoșate de plasă, perete (se va arunca cu una sau două mâini, cu direcții și intensități diferite).
5. Exerciții pentru dezvoltarea supleței
În vederea dezvoltării supleței se pot folosi exerciții active (le execută sportivul singur), pasive (menținerea unei poziții cu ajutor) și exerciții de relaxare.
a) Exerciții active:
din stând și din șezând, aplecări, răsuciri, circumdicții (de trunchi, de brațe), înclinări, îndoiri, îndoiri cu răsucire, extensii, balansări (brațe, picioare);
din mers și alergare: valuri, întinderi cu ridicare pe vârfuri, mers pe călcâie, pe partea interioară și exterioară a labei piciorului;
sărituri cu extensia trunchiului și a brațelor;
săritura scurtă în lungime, aterizare în ghemuit și ridicarea prin val.
b) Exerciții pasive:
cu partener: stând șezând sau culcat, îndoiri, aplecări, răsuciri, extensii și menținerea poziției (cu ajutorul partenerului);
la scară fixă (perete, cu haltere): extensii, îndoiri, aplecări cu menținerea poziției cu ajutorul aparaturii sau al unui partener.
c) Exercițiile de relaxare se vor introduce între reprizele de exerciții active și, în special, între cele pasive.
4.3.4. Rezistența
Rezistența este calitatea motrică de bază cu ajutorul căreia se efectuează, timp indelungat, un efort fizic, fără a diminua eficacitatea. Rezistența reprezintă, deci, capacitatea de a rezista la oboseală și este invers proporțională cu intensitatea efortului.
În ceea ce privește rezistența specifică la volei este de reținut faptul că jucătorii trebuie să execute mișcări rapide (starturi, opriri, loviri ale mingii), combinate cu săritură pentru atac și blocaj. Reprizele de efort intens sunt intercalate cu pauze active sau pasive. Repetarea într-un meci sau într-un set a reprizelor de efort necesită o rezistență specifică. Lucrul devine evident în întalnirea dintre două echipe de valori apropiate, când cea mai bine pregătita sub acest aspect domină. Cu atât mai importantă este această calitate în cazul turneelor.
Rezistența specifică se manifestă în volei, în special, prin rezistența de joc, rezistența în linia a doua și rezistența în linia întâi. Rezistența de joc se caracterizează prin eforturi repetate, întrerupte de pauze active sau pasive. Eforturile sunt aerobe și anaerobe, efectuate pe fondul unei mișcări continue.
Dintre factorii de care depinde rezistența specifică la volei, menționăm:
rezistența generală, suportul rezistenței specifice;
aptitudinile de viteză;
nivelul dezvoltării complexului forță-viteză;
nivelul măiestriei tehnice;
capacitatea de relaxare și economisire a energiei nervoase.
În dezvoltarea rezistenței generale și specifice se conturează două căi principale: calea succesivă, care prevede întâi dezvoltarea rezistenței generale și apoi a rezistenței specifice și calea paralelă, care prevede dezvoltarea concomitentă a rezistenței generale și a celei specifice.
În procesul dezvoltării rezistenței generale și specifice trebuie să se țină seama și de unele aspecte importante de metodică și de refacere a organismului.
Dintre acestea menționăm:
caracterul oboselii și natura efortului;
volumul și intensitatea lucrului;
durata și caracterul pauzelor;
selecționarea exercițiilor adecvate scopului.
Metode pentru dezvoltarea rezistenței:
antrenament pe intervale;
metoda efortului de lungă durată;
metoda îngreuierilor;
metoda antrenamentului variabil;
metoda de control;
metoda tempoului;
metoda concursului;
metoda antrenamentului în circuit.
Exemplificări de exerciții:
Exerciții pentru rezistența generală:
alergare de durată în tempo uniform;
alergare pe teren variat;
excursii;
mers și alergare pe schiuri;
alte jocuri sportive și jocuri dinamice;
repetări multiple de tehnică în tempo uniform și chiar cu unele accelerări.
Exerciții pentru rezistența de joc:
joc cu handicap și reducerea duratei unor seturi: se joaca 5 seturi; alternativ, fiecare echipă pornește cu un avans de 5 puncte; se pot acorda pauze între seturi la cererea unei echipe;
joc 6 la 6 obișnuit și cu minge aruncată: se joacă alternativ, un set obișnuit, un set cu minge aruncată (seturi mai scurte);
joc 3 la 3, cu ridicător comun: se atacă numai dincolo de linia de 3 metri; ridicătorul se deplasează pe sub plasă, pentru a ajuta la organizarea atacului fiecarei echipe; se atacă în altă direcție decât elanul.
Exerciții pentru dezvoltarea rezistenței în jocul din linia a doua:
combinarea unor elemente de mișcare în teren – alergare înainte, schimbare de direcție, deplasare laterală
circuit tehnic: preluare lungă din zona 1, preluare scurtă din zona 2, retragere cu spatele, preluare lungă din zona 5, preluare scurtă din zona 4; 2-3 jucători efectuează atac din zonele 2 și 4 ale aceluiași teren; dupa fiecare repriză de efort se schimbă atacanții;
joc 4 la 4, cu trei jucători în linia a doua și un jucător în linia întâi; jucătorul de la plasă execută blocaj și ridicare, iar cei din linia a doua aparare-atac și dublarea atacului, prin atingerea cu mâna a liniei de 3 metri.
Exerciții pentru dezvoltarea rezistenței în jocul din linia întâi:
blocaj individual alternativ pe zonele 2 și 3, număr maxim în timp stabilit;
sărituri repetate de pe loc, cu atingerea înălțimii maxime; cât mai multe execuții în 30-50 s; se fixează o minge sau un semn pe panoul de baschet la înălțimea săriturii maxime de pe loc, pe care jucătorii trebuie să-l atingă;
circuit în jurul plasei, cu atac, blocaj individual și blocaj în doi cu autodublare (2 la 2, blocaj din minge aruncată).
5. METODE, PROCEDEE METODICE, FORME DE ORGANIZARE ÎN LECȚIE
1. Repetarea multiplă
În cadrul acestei metode, pentru dezvoltarea vitezei generale, se recurge la repetarea exercițiilor speciale și la execuții integrale din volei sau la părți ale acestora (în vederea dezvoltării vitezei specifice).
Repetarea se efectuează cu viteză apropiată de cea maximă. Pentru realizarea vitezei maxime condițiile vor fi ușurate.
Aplicarea metodei repetării este mai eficientă dacă sportivul este conștient de faptul ca-și poate îmbunătăți viteza, încercând să se autodepășească de la o repetare la alta, prin eforturi de voință.
Atenția și voința pot fi orientate spre executarea degajată, fără crispare, și apoi spre atingerea vitezei din ce în ce mai mari, depășindu-și nivelul anterior. Pentru realizarea acestui lucru foarte important, se pot folosi și la volei unele procedee metodice:
sportivul își spune "mai repede", "mai sus", "mai departe" și prin eforturi repetate de voință depășește limita superioară a vitezei;
se va concentra atenția asupra mișcării dominante în fiecare acțiune există o mișcare care, accelerată, determină și accelerarea celorlalte. De exemplu, pentru viteza de lovire la atac, realizarea acțiunii foarte rapide a trunchiului determină accelerarea și a celorlalte segmente;
atenția și voința pot fi canalizate pentru atingerea unei mărimi (de exemplu, 3 metri la săritura în lungime de pe loc, atingerea cu mâna sau cu capul a unei mingi suspendate). Acest procedeu metodic este de mare importanță pentru dezvoltarea detentei în volei.
2. Exersarea în circuit
Folosită de multă vreme ca lucru pe ateliere și mai apoi în atletism pentru dezvoltarea calităților forță, rezistență și chiar viteză, și-a gasit o largă aplicabilitate și în instruirea tehnico-tactică a jucătorilor de volei.
Circuitul asigură o formă organizatorică bună, pot lucra mai mulți jucători în același timp, asigură interesul și corectitudinea. Se poate aplica atât pentru pregătirea unor calitați cât și pentru tehnica și tactica jocului. Având în vedere ca la această metodă se lucrează pe mai multe grupe, fiecare cu un scop precis, se poate aplica în forma sa inițiala sau făcând unele adaptări.
Ca modalitate de aplicare, circuitul se repetă de mai multe ori. Se poate trece fără pauza de la un atelier la altul, unde se precizează ce și cât se execută, și fără timp pentru întreg circuitul.
O altă modalitate este aceea când se trece prin mai multe ateliere, făcând o singură execuție.
Se poate lucra fără pauză între ateliere, dar în timp precizat pentru întreg circuitul. De asemenea, se mai poate fixa timpul sau numărul de repetări pentru fiecare atelier.
Ca factori de progresie, se utilizează timpul și numărul de repetări. Efortul se poate modifica schimbând unul din parametri (micșorând timpul, dar pastrând numărul de repetări sau același timp, dar repetări mai multe) sau chiar ambii (timp mai redus și repetări mai multe).
Foarte bine își gasește loc în cadrul încălzirii după cum poate fi foarte eficientă ca metodă de bază în pregătirea tehnico-tactică sau prin unele calități motrice.
Combinată cu exersarea cu intervale dă rezultate foarte bune. Metoda are o serie de avantaje, dintre care cele mai importante sunt:
se prelucrează în mod independent toate procedeele de bază
se poate trece prin mai multe execuții apropiind jucătorii de scopul tactic al jocului;
se prelucrează izolat sau în combinare calitățile motrice;
ținând seama că este o adaptare în instruirea jucătorilor, formele cunoscute de aplicare (scurt, normal, ușor, greu, lung) suferă modificări.
3. Exersarea grupată a unor acțiuni
În cazul în care se urmarește însușirea sau perfecționarea unui procedeu este bine să se lucreze, ținând cont de unitatea de timp și numărul de repetări, pe grupe de acțiuni (serviciu-preluare, atac-preluare, organizarea celor trei lovituri etc.).
4. Exersarea frontală
Este o metodă prin care se lucrează cu toată clasa și care presupune un foarte mare grad de disciplină. Fiecare student trebuie să fi înțeles exercițiul de executat și să se străduiască sa-l execute dând dovadă de maximă conștiinciozitate pentru a ajunge la perfecțiune.
5. Exersarea globală
Această metodă va urmări ca o dată cu învățarea și practicarea autonomă a jocului de volei în lecțiile de educație fizică, să se însușească: cunoștințele, priceperile și deprinderile de organizator, arbitru. Aceasta presupune ca exercițiile ce vor fi alese să fie capabile să asigure exersarea tuturor componentelor din partea tuturor studenților.
Mai există și alte metode:
explicare-demonstrare – se va insista mai mult pe demonstrare; se va efectua în condiții apropiate de joc și trebuie să dureze putin (30-60 s);
lucru pe părți – se va folosi în secundar și mai ales la exersarea aspectelor importante din tehnica execuției.
6. CONȚINUTUL ȘI METODICA DE INSTRUIRE ÎN JOCUL DE VOLEI, LA NIVELUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GIMNAZIAL ÎN LECȚIILE DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
Conform prevederilor programei școlare, particularitățile de instruire în jocul de volei la nivelul învățământului gimnazial în lecțiile de educație fizică și sport, decurg progresiv, de la cele mai elementare cunoștințe până la jocul bilateral, în care se aplică toate cunoștințele dobândite, de-a lungul lecțiilor de educație fizică și sport.
În prima oră de educație fizică, elevilor le este prezentat pe lângă celelalte ramuri sportive, jocul sportiv pe care îl vor învăța de-a lungul anului școlar.
După o scurtă introducere în domeniul jocului sportiv numit volei copiilor le sunt prezentate materialele, instalațiile și le este explicat marcajul terenului și delimitările acestuia.
6.1. Instalații și echipamente
Dimensiunile terenului sunt de 18×9 m și este înconjurat de zona liberă, având o lățime de 3 m, pe toate laturile. Spațiul de joc pe verticală trebuie să aibă o înălțime de minimum 7 m de la suprafța de joc.
Suprafața de joc, trebuie să fie plană, și în sală de regulă este de culoare deschisă.
Toate liniile terenului au o lățime de 5 cm . Aceste linii lerbuie să aibă o culoare diferită de cea a solului și de celelalte linii trasate pe teren.
Liniile de delimitare sunt 2 linii de fund; 2 linii laterale și 2 linii care delimitează liniile de joc.
Linia de centru împarte terenul în două terenuri egale de 9×9, ea se găsește sub fileu între liniile laterale.
Linia de atac este delimitată în fiecare teren la o distanță de 3 m față de axa liniei de centru. Zona de atac este considerată ca fiind prelungită dincolo de liniile laterale, până la capătul liniilor libere.
Zona de serviciu, este zona de 9 m situată în spatele liniei de fund. Zona este delimitată lateral din două linii scurte, fiecare având lungimea de 15 cm, trasate la 20 cm în spatele liniei de fund și în prelungirea liniilor laterale.
Zona de înlocuiri este delimitată de prelungirea liniilor de atac până la masa scorerului.
Fig. 1. Terenul de volei
Fileul este întins vertical deasupra liniei de centru. Marginea sa superioară trebuie să fie plasată la înălțimea de 2,43 m pentru bărbați; 2,24 pentru femei și 2,10 pentru copii. înălțimea fileului este măsurată la centrul terenului de joc. Fileul are un metru înălțime și 9,50 m lungime. La marginea superioară se află o bandă de pânză albă, răsfrântă pe fiecare parte a fileului, pe o lățime de 7 cm. Prin interiorul ei trece un cablu flexibil necesar ancorării sale. La marginea inferioară se găsește o sfoară mobilă necesară ancorării de stâlpi, care trece printr-o bandă de 4 cm lățime. Două benzi albe sunt fixate vertical pe fileu, deasupra fiecărei linii laterale. Ele măsoară 5 cm lățime, iar în înălțime un metru, făcând parte din fileu.
Antena este o tijă flexibilă care măsoară 1,80 m în lungime și 10 mm în diametru. Ea este confecționată din fibră de sticlă sau un material similar. Cele două antene sunt prinse la partea exterioară a fileului. Partea superioară a antenei depășește fileul cu 80 cm și este marcată cu benzi vopsite de 10 cm fiecare, în culori contrastante. Ambele antene sunt considerate ca făcând parte din fileu și delimitează lateral spațiul de trecere a mingii.
Stâlpii de susținere a fileului sunt plasați la o distanță de 0,5 m până la cel mult un metru de la fiecare linie laterală. Ei au o înălțime de 2,55 m și este de preferat să fie reglabili. Stâlpii trebuie să fie rotunzi și netezi și să fie fixați în sol.
Fig.2 Fileul de volei
Mingea trebuie să fie sferică, cu suprafața din piele sau material sintetic. Culoarea poate fi uniformă și deschisă sau o combinație de culori. Circumferința sa trebuie să fie cuprinsă între 65-67 cm și greutatea între 260-280 g.
6..2. Pozițiile și deplasările specifice în teren
În inițierea jocului de volei ca prim pas în cadrul instruirii, primele elemente care se învață sunt pozițiile și deplasările specifice în teren, care condiționează în mare măsură executarea unor procedee tehnice, de exemplu pasarea mingii, preluări, acțiuni de atac, de apărare etc.
Principalele poziții fundamentale sunt: joasă, medie, înaltă, fiecare dintre acestea adaptându-se în funcție de procedeul tehnic care trebuie executat, poziția în spațiul de joc și situațiile de joc. Astfel putem utiliza poziția înaltă de regulă atunci când jucătorii se află în linia a I-a, iar mingea se află în terenul propriu, atunci când jucătorii se află în linia întâi, pregătind acțiunea de blocaj și la efectuarea serviciului propriu. Aceasta este o poziție relaxantă care oferă jucătorilor posibilitatea de a participa activ la joc, permanent, fără a fi surprinși de zborul mingii, care este uneori imprevizibil.
Poziția fundamentală este aceea în care jucătorul se află în poziție de stând cu picioarele depărtate, cu unul puțin mai înainte, îndoite din genunchi și
articulația gleznelor. Trunchiul este puțin aplecat înainte, cu brațele îndoite în fața abdomenului.
Fig. 3 Poziția fundamentală
De remarcat este că poziția brațelor este puțin diferită față de cea cunoscută, în sensul că acestea se poziționează mai jos și se dispun ușor depărtate, favorizând astfel intervenția eficientă la minge în ambele situații: pentru efectuarea pasci de sus sau efectuarea preluării cu două mâini de jos, în funcție de situațiile la care trebuie să participe jucătorul.
Poziția medie se utilizează în etapa premergătoare serviciului, la ridicarea pentru atac, în pregătirea acțiunilor de apărare în linia a II-a. In multe situații poziția medie devine o fază obligatorie pentru adoptarea pozițiilor joase și a plonjoanelor.
Poziția joasă, este de fapt o poziție derivată din cea fundamentală, în care centrul de greutate se coboară prin îndoirea accentuată a picioarelor, permițând intervenția jucătorului la mingile care vin cu traiectorii joase, de cele mai multe ori lovirea rcalizându-se cu două mâini de jos. Din această poziție se poate trece la efectuarea fandărilor și plonjoanelor, ea fiind specifică acțiunilor de apărare în linia a II-a. Pozițiile jucătorilor în timpul jocului se adoptă în mod variat în funcție de participarea fiecărui jucător la diferitele faze ale meciului. In funcție de modul de zbor al mingii, acestea se pot efectua de pe loc sau în relație cu diferite forme de deplasare pe spațiul de joc.
Deplasările în teren sunt o modalitate a jucătorului de a efectua procedee tehnice sau de a participa la diferite acțiuni de joc specifice celor de atac și de apărare, realizate în linia întâi sau a II-a sau pentru efectuarea dublajelor, recuperarea mingilor ricoșate din blocaj sau preluarea realizată de unii coechipieri. Deplasarea cu pași adăugați se realizează la organizarea blocajului, la acțiuni de lovire a mingilor care cad cu viteză mică de zbor, lateral față de corp, la realizarea fandărilor și plonjonului. Tratarea separată a pozițiilor și deplasărilor specifice nu s-a făcut din raționamente de ordin didactic, pentru ca elevii să și le însușească și să le aplice, respectându-se mecanismul lor de bază. In procesul de pregătire, pozițiile și deplasările trebuie realizate împreună, formându-se automatisme care să se aplice în mod diferențiat, potrivit cu modul în care trebuie să le aplice jucătorii în situațiile de joc la care este solicitat să participe.
Pentru a realiza cu eficiență pozițiile și deplasările se va exersa în relație, cu exerciții de atenție, viteză de reacție și mobilitate. Alternarea diferitelor categorii de poziții cu cele de relaxare și combinarea lor, cu diferite forme de deplasare, pe un fond de concentrare a atenției, pe parcursul când mingea este în joc, reprezintă elementele cheie în realizarea pregătirii tehnico-tactice proiectate.
Ca și greșeli posibile în privința pozițiilor în teren întâlnim:
aplecarea trunchiului înainte suplinind îndoirea genunchilor;
pozițiile picioarelor prea depărtate sau pe același plan;
capul cu privirea în jos;
brațele lăsate în jos;
menținerea prelungită a poziției joase;
reacții întârziate- lipsa de anticipare.
Privind deplasările în teren ca și greșeli întâlnim:
lipsa vitezei de reacție;
lipsa vitezei de deplasare și execuție;
alegerea greșită a modalității de deplasare;
lipsa atenției, care nu permite anticiparea și reacția.
Indicațiile metodice pentru însușirea corectă a pozițiilor și a diferitelor forme de deplasare, sunt însoțite de planșe și imagini precum și de demonstrația profesorului, metode verbale, constând în explicații, corectări individuale și precizări de ordin teoretic, autoobservație, corectarea execuției partenerului.
Efectuarea acestora se poate realiza atât separat cât și în comun, cu respectarea procedeelor tehnice și acțiunilor tactice.
În perioadele când elevii se află în teren pozițiile de așteptare vor fi: atunci când se află în zonele laterale, vor fi cu piciorul vecin tușei mai înainte pentru a avea o orientare spre teren și fileu. în pozițiile celelalte în față se va găsi piciorul îndemânatic.
Deplasările în teren se vor face în funcție de scopul și acțiunea ce se derulează. După însușirea pozițiilor și deplasărilor în teren este indicat ca la fiecare lecție, acestea să fie repetate într-un mod cât mai variat.
Ca și exemple de exerciții folosite pentru consolidarea acestor prime elemente învățate, elevii vor exersa pe loc și pe perechi pozițiile fundamentale:
sărituri pe loc cu schimbarea alternativă a piciorului;
alergare ușoară alternând cu sărituri și opriri în poziții fundamentale;
deplasare în diferite poziții fundamentale cu pași adăugați înainte, înapoi, în lateral;
deplasări în oglindă;
combinații de deplasări cu opriri și fandări.
6.3. Pasa cu două mâini de sus
Pasa cu două mâini de sus reprezintă primul dintre procedeele tehnice de baza care este cuprins în procesul de pregătire. Pe măsură ce elevii reușesc să
și-l însușească, se crează posibilitatea de organizare a jocului bilateral cu efective și terenuri reduse.
Fig. 4. Pasa cu două mâini de sus
Execuția corectă a pasei de sus se realizează prin lovirea mingii din poziții fundamentale, experiența practică arată că acest lucru este foarte greu realizabil în mod integral; din acest motiv profesorul are datoria să le arate elevilor lovirea mingii cu degetele trei și patru a mâinii.
Fig. 5 Contactul degetelor cu mingea
Această lovire se execută printr-o acțiune a brațelor corespunzătoare după fiecare lovire a mingii. După ce acest mecanism s-a însușit, se poate solicita elevilor ca lovirea mingii să se relizeze numai însoțită de adoptarea poziției fundamentale înainte de lovire. Pentru grăbirea procedeelor de însușire a pasei se vor exersa individual pase la perete timp de zece minute la fiecare lecție.
Pasarea mingii de pe loc trebuie să fie considerată o activitate de studiu în regim de control și autocontrol, după care toate exercițiile se vor realiza în comun cu deplasările în teren specifice.
Greșelile cele mai des întâlnite sunt:
lovirea mingii nu se realizează cu primele falange ale degetelor;
nu se realizează în mod corect „cupa" necesară lovirii mingii;
contactul degetelor cu mingea nu se ia în mijlocul acesteia, fapt ce imprimă mingii o mișcare de rotare;
acțiunea mobilă a palmelor din articulația pumnilor, fapt ce conduce la o mișcare de aruncare a mingii;
imprimarea necorespunzătoare a mingii;
transmiterea mingii cu o viteză prea mare către parteneri;
neîntoarcerea corpului în direcția de pasare a mingii.
Pasarea mingii cu două mâini de sus începe în prima lecție și poate constitui temă cel puțin 10-12 lecții, după care exersarea ei este consolidată de către elevi, ea poate fi introdusă treptat în structuri cu grade diferite de complexitate.
În orice situație de instruire, repetarea pasei chiar și la sportivii de performanță, reprezintă primul procedeu de încălzire. Pentru scurtarea primei etape de instruire este recomandat să se lucreze atât individual cât și pe perechi constituite pe criterii valorice, astfel ca într-o lecție să se execute 200-300 de pase.
Momentele de inițiere în poziții și deplasări în teren se vor perfecționa concomitent cu pasarea mingii. In volei doar în situațiile sporadice pasa se realizează de pe loc. În cele mai frecvente cazuri se realizează prin deplasări mai mari sau mai mici, în funcție de locul în care se află mingea. Esențial din punct de vedere al promtitudinii și eficienței este nivelul de reacție al jucătorului, care declanșază startul spre minge. Această reacție este dată de puterea de concentrare, atenția distributivă, viteza de reacție și poziția corpului.
După efectuarea oricărei intervenții la minge elevul trebuie să se retragă repede la dispozitivul inițial.
Exerciții și exemple de exerciții care consolidează pasa de sus:
simularea pasării mingii de sus de pe loc, precedată de deplasare și oprire, urmată de întoarceri în diferite direcții;
mingea este ținută în cupă, simularea pasării mingii, aruncând și prinzând mingea;
pasarea controlată a mingii aruncate de partener;
pase la perete peste o linie trasată pe acesta, în funcție de traiectoria pe care dorim să o imprimăm mingii;
Fig.6. Pasa la perete, cu două mâini de sus, peste o linie trasată peste acesta
pase de control de pe loc și din deplasare în direcții diferite, alternând
traiectoriile scurte cu cele lungi;
suveică în doi: elevul cu mingea efectuează o pasă lungă și aleargă ia partener, acesta i-o înapoiază prin pasă scurtă, pe care o primește înapoi, după care cel care s-a deplasat se retrage cu spatele pe poziție inițială. În același timp elevul care a primit mingea efectuează o pasă de control, după care se reia exercițiul;
suveică în trei: pasă cu alergare la coada șirului propriu și la coada șirului opus;
Fig. 7 Suveică în trei
pasă în formație de cerc: se formează un cerc din 4-6 elevi, având în interiorul cercului alți 4 colegi, fiecare cu o minge, dispuși spate în spate. La semnalul sonor, elevii din centru efectuează pase în înainte, în timp ce colegii lor se deplasează cu pași adăugați pasându-le înapoi mingile.
6.4. Serviciul de jos, din față sau din lateral
Serviciul este un procedeu tehnic cu ajutorul căruia mingea se pune în joc.
Poziția jucătorului este stând, cu picioarele depărtate și îndoite din genunchi, unui dintre ele mai înainte. Mingea este ținută pe palmă înaintea șoldului pe partea brațului de lovire. Acțiunea de revenire se realizează prin balansarea înainte a brațului liber lovind mingea cu palma făcută căuș, înapoia și în mijlocul acesteia. De locul și modul în care este lovită mingea depinde traiectoria acesteia. Serviciul de jos din lateral se realizează asemănător, doar poziția corpului este aceea cu umărul îndreptat spre fileu, brațul efectuând lovirea din lateral.
Fig. 8 Serviciul de jos, din față sau din lateral
Greșelile posibile în efectuarea serviciului sunt:
nu se alege punctul optim de lovire a mingii;
forța de lovire a mingii este neadegvată;
structura corecta a mingii
mecanismul de lovire nu se respectă.
În etapa de învățare a acestui procedeu de servire a mingii, se va programa de către profesor un număr mare de exerciții pregătitoare cum ar fi acțiunea de lovire a mingii. Aceste repetări se vor efectua servind la perete, mărind treptat distanța.
Un accent deosebit se pune pe constanta execuțiilor. Introducerea dificultăților cum ar fi mărirea forței de lovire se va face cu o responsabilitate asumată de posibilitățile fiecărui elev. Profesorul are obligativitatea ca prim procedeu de învățare să fie serviciul de jos, din față sau din lateral.
Cunoscut fiind faptul că serviciul este un procedeu tehnic care asigură începerea jocului, pentru ca jocul să nu fie fragmentat de posibilele erori de serviciu, pentru început se acceptă ca serviciul să se efectueze din interiorul terenului și din zona 6.
Ca și exerciții avem:
serviciul la perete, mărind treptat distanța;
serviciul pe perechi;
serviciu peste fileu.
6.5. Preluarea cu două mâini de jos
Preluarea cu două mâini de jos reprezintă un procedeu tehnic de apărare, din necesitatea creșterii eficienței intervenției la mingile venite cu un grad înalt de dificultate și aproape de sol, la distanța la care mingea nu poate fi lovită cu două mâini de sus. Astfel de situații întâlnim de regulă la preluarea mingii din serviciu și din atac.
Fig. 9. Preluarea cu două mâini de jos
În toate situațiile punctul de lovire a mingii fiind foarte jos, poziția de intervenție este foarte joasă, de multe ori execuția se realizează din fandare sau din plonjon.
Poziția jucătorului este stând, cu picioarele depărtate, unul dintre acestea puțin mai înainte, cel din spate având călcâiul puțin ridicat și genunchii îndoiți.
Brațele se află oblic înainte, la nivelul șoldurilor, pregătind intrarea la minge. Poziția de lovire a mingii este: brațele sunt perfect întinse, palmele prinzându-se una pe cealaltă, apăsând pumnii în jos. Mișcarea de lovire este pe antebraț la nivelul ,,manșetei" prin acțiunea de balans din articulațiile umerilor. In cazul când mingile vin puternic, lucrul brațelor se reduce mult, în multe situații ele fiind într-o poziție statică.
Greșelile care apar sunt:
poziția de așteptare este prea înaltă;
lipsa de reacție pentru întâmpinarea mingii;
fandare insuficientă;
lovirea mingii cu alte porțiuni ale brațelor;
brațele adoptă o poziție oblică în jos;
nu se realizează extensia pumnilor și a coatelor;
nu se îndoaie genunchii suficient;
îndoirea brațelor din coate în momentul lovirii mingii;
lovirea mingii se face puternic, datorită amplitudinii mari a mișcărilor brațelor.
Indicațiile metodice în învățarea preluării cu două mâini de jos, se vor introduce din primul an de instruire, după ce s-a însușit corect mecanismul de bază al pasci cu două mâini de sus.
În funcție de situațiile de joc, preluarea de jos se execută de pe loc sau precedate de deplasări, cum este cazul la dublaje, mingi ușoare, care cad în mod surprinzător în zona jucătorului respectiv.
Pentru consolidarea corectă a acestui procedeu tehnic se recomandă efectuarea unui număr de 150-200 de repetări în fiecare oră, la perete, unde jucătorii vor face exersări din față și din lateral.
Fig. 10. Exercițiu pentru consolidarea preluării cu două mâini de jos
Foarte utile sunt exercițiile pe perechi, cu mingi transmise prin aruncare cu forță crescută progresiv și pe direcții diferite.
Ca exerciții se folosesc:
cele de simulare;
loviri succesive individuale (preluări de control);
preluare din minge aruncată în perete;
preluare din mingi pasate de parteneri cu două mâini de sus, pe direcții și la distanțe diferite.
6.6. Preluarea cu două mâini de sus
Acest procedeu tehnic, este de fapt o acțiune care permite intervenția jucătorilor de a lovi mingea cu două mâini de sus, în faza de joc, când aceasta este trimisă de adversar cu o forța și o viteză redusă.
În ceea ce privește instruirea începătorilor, preluarea cu două măini de sus capătă un caracter prioritar, deoarece prin însușirea ei se poate rezolva jocul bilateral în scurt timp. Din perspectiva performanței ea ar rezolva formarea unor jucători competenți, atât de căutați și utili în randamentul unui sextet. Ca tehnică de execuție este asemănătoare în multe privințe cu ridicarea înainte. Pentru a ajunge în timp util la locul de intervenție, este necesar a se anticipa traiectoria mingii, de a lua decizia celei mai potrivite forme de deplasare- cu pas adăugat, alergare, săritură, care să-1 aducă pe jucător într-o poziție stabilă, medie-joasă la locul contactului cu mingea.
Fig. 11. Preluarea cu două mâini de sus
Specific acestei acțiuni este o cupă adâncă, alcătuită de degetele aflate în flexie mai accentuată, cu care se ia contact cu mingea. Urmează o mișcare de cedare din articulația cotului, umărului, genunchiului și a gleznelor, care este mai amplă sau mai mică în funcție de viteza și forța cu care adversarul trimite mingea peste fileu. Prin această cedare se prelungește contactul cu mingea, atât cât permite regulamentul, după care jucătorul orientează mingea spre ridicător în funcție de tactica în atac preconizată a propriei echipe. La începători, traiectoria imprimată la preluare este mai înaltă și mai puțin precisă, comparativ cu cea de la avansați.
În funcție de distanța la care se află față de fileu sau ridicător, jucătorul care face preluarea de sus, va flexa pronunțat în momentul inițial membrele inferioare, după care printr-o extensie energică a picioarelor, trunchiul și brațele vor expedia mingea spre direcția dorită. Privirea va însoți mingea pe tot parcursul ei. În continuare jucătorul va reveni la o poziție convenabilă, dacă preluarea a fost făcută pe zona sa de acțiune sau se va deplasa în altă zonă a terenului în funcție de cerințele jocului din momentul respectiv.
Preluarea de sus poate fi însoțită de diferite variante de plonjon, dacă traiectoria și forța mingii imprimate de adversar impun modalități de acționare.
Greșelile posibile ce se întâlnesc la această preluare sunt asemănătoare cu cele de la ridicarea mingii și preluarea din atac.
Ca si exerciții se folosesc cele pe perechi în care preluarea cu două mâini de sus se efectuează din mingi aruncate de partener.
6.7. Așezarea pe culuare și numerotarea zonelor
Fig. 12. Așezarea și numerotarea zonelor
Așezarea jucătorilor la începutul meciului este cea standard, adică cea pe două linii a câte trei jucători fiecare având rolul său de principal, secundar și ridicător. În linia 1 zonele în care sunt așezați jucătorii sunt 2, 3, 4, respectiv sucund, ridicător și principal. în linia a II-a, zonele care corespund rolurilor de secund, ridicător și principal sunt: 5, 6, 1.
Așezarea jucătorilor în teren la efectuarea serviciului este aceea de atac, dar odată cu trecerea mingii peste fileu, așezarea se modifică în cea de apărare, deoarece cealaltă echipă începe construcția atacului. Această așezare de apărare a echipei care servește este una retrasă cu linia a II-a spre fundul terenului iar cu linia I la limita de 3 m, cu un jucător mai avansat, de regulă în zona 3. Dispunerea se realizează în așa fel încât jucătorii să nu se incomodeze unul pe celălalt.
Așezarea jucătorilor în teren la primirea serviciului trebuie să se facă respectând câteva principii de bază:
fiecare jucător trebuie să aibă un culuar de vizibilitate, pentru a putea urmări traiectoria mingii;
să se acopere spațiile în care sunt servite cele mai multe mingi;
jucătorii să fie orientați perpendicular spre cel care servește, iar pozițional, să aibă piciorul din față mai înainte ca să aibă o orientare înspre interior.
Ca și indicații metodice se va urmări, în mod special ca jucătorul care a executat serviciul, să intre repede în teren și să fie pregătit să participe la joc.
6.8. Joc bilateral 1×1 și 2×2, pe terenuri cu dimensiuni reduse
Se exersează procedeele tehnice însușite prin structuri diferențiate, de pasare și de preluare a mingii.
Joc bilateral în care se aplică procedeele și elementele învățate, joc cu temă – serviciul de jos și preluarea cu două mâini de jos.
Joc de 2×2 pe teren redus cu obligativitatea trecerii mingii peste fileu prin pasare de sus, mingea căzută este recuperată și introdusă în joc prin aruncare.
Jocul este însoțit din acel moment de primele instrucțiuni de arbitraj. Profesorul le explică elevilor regulile elementare de arbitraj cum ar fi: minge ținută, dublă, executarea a patru lovituri, minge în teren, minge afară, repetarea fazei, echipa la serviciu și autorizarea serviciului, minge atinsă, întârzierea efectuării serviciului de 8 secunde. Toate aceste explicații sunt însoțite de imagini și planșe.
Fig.13, 14 joc bilateral 1×1 și 2×2 pe teren cu dimensiuni reduse
Pe rând cu ajutorul planșelor elevii vor efectua arbitrajul sub îndrumarea și supravegherea profesorului.
Fig.15 minge ținută Fig. 16 dublu contact
Fig.17 patru lovituri Fig. 18 minge în teren
Fig. 19 minge afară Fig. 20 repetarea fazei
Fig. 21. Echipa la serviciu și autorizarea serviciului
Fig. 22 minge atinsă- aut fig. 23 întârzierea efectuării serviciului de 8 secunde
6.9. Pasa cu două mâini peste cap
Acest procedeu tehnic, reprezintă o variantă a pasei cu două mâini de sus, cu diferența că mingea se transmite peste cap, la diferite distanțe, cu traiectorii variate, în funcție de situația de joc.
Fig. 24 Pasa cu două mâini peste cap
Execuția se realizează printr-o aplecare a trunchiului înapoi, iar brațele efectuează o mișcare de jos în sus cu palmele lăsate pe spate, iar cu privirea se urmărește mingea.
Greșelile posibile întâlnite în învățarea pasei peste cap sunt:
mingea este condusă, cauza este aceea de încercare de a pasa fără ca mingea să se afle în zona capului;
lipsa de arcuire pe spate a trunchiului și capului;
rigiditate și lipsa de orientare în spațiu;
traiectorie joasă, mingea fiind transmisă cu viteză prea marc.
Indicațiile melodice privind învățarea pasei peste cap se fac numai după ce s-a însușit corect mecanismul de bază al pasei înainte. Fiind o mișcare nouă pe care elevii nu au mai întâlnit-o în practicarea educației fizice, se impun mai multe exemplificări, utilizarea planșelor, efectuarea constantă a exercițiilor de simulare și dezvoltare a mobilității coloanei vertebrale.
Exerciții de învățare a pasei peste cap:
pase de control succesive, urmate de pasare peste cap, întoarcere rapidă și reluarea exercițiului;
pasă peste cap din minge aruncată, pe direcții și la distanțe diferite;
câte trei în formă de șir, la distanță de 3 m unul față de celălalt, unul dintre jucători aliat la extremități are o minge. Acesta pasează mingea la elevul din centru, care execută pasă peste cap la partener și se întoarce cu fața la acesta, reluând exercițiul în același mod.
6.10. Serviciul de sus, din față
La serviciul de sus din față poziția jucătorului este stând, cu mingea ținută pe palmă în dreptul bărbiei iar brațul de lovire îndoit ușor din cot, se ridică deasupra umărului. Mingea este aruncată pe verticală la o distanță de aproximativ 0,5 m, în același timp cu efectuarea unui scurt elan înapoi al brațului de lovire.
Mingea se lovește cu brațul întins și palma căuș, înapoia și în mijlocul acesteia, imprimându- i o traiectorie întinsă.
Fig. 25 Serviciul de sus din față
Dacă se intenționează efecturea unui serviciu plutitor, mingea se lovește cu mai multă intensitate și cu palma blocată din articulația pumnului. Pentru realizarea serviciului din săritură pe verticală, mingea se lovește cu putere din cel mai înalt punct posibil.
Greșeli posibile:
aruncarea mingii se face prin rotație la înălțimi și distanțe necorespunzătoare față de corp;
nu se alege punctul optim de lovire;
forța de lovire a mingii este neadecvată;
poziții incorecte ale picioarelor, sunt situate pe același plan;
poziția planului umerilor este paralelă pe direcția de servire a mingii;
amplitudine mică a cursei brațului și a trunchiului înainte de contactul cu mingea.
Ca și indicații melodice întâlnim: în etapa de învățare se vor programa un număr mare de exerciții pregătitoare cum ar fi aruncarea corectă a mingii și acțiunea brațelor. Aceste repetări se pot efectua servind la perete și mărind treptat distanta fată de acesta.
Fig. 26 Exemplu de exercițiu pentru consolidarea serviciului de sus
Prin impulsul transmis treptat articulațiilor gleznei, genunchilor și șoldurilor, greutatea este plasată pe piciorul anterior, odată cu flexia ușoară a trunchiului și extensia brațului lovitor. Contactul cu mingea se realizează în momentul de maxim al înălțării, într-un punct cât mai înalt al brațului lovitor, cu palma întreagă, puțin sub axul orizontal, cu calota inferioară a palmei. Astfel traiectoria urmată de minge după lovire va fi ascendentă, cu rotații în sensul postero- anterior. În continuarea mișcării, brațul coboară spre piciorul opus fiind urmat de pășirea în teren cu piciorul din urmă. Flexia trunchiului imprimă o forță mai mare sau mai mică a mingii, în funcție de amplitudinea ei.
Exemple de exerciții;
serviciu la perete, mărind treptat distanța;
serviciul pe perechi la diferite distanțe, în afara fileului;
serviciul în structuri combinate cu ridicarea și preluarea mingii.
6.11. Preluarea din serviciu cu două mîini de jos
Preluarea din serviciu este o acțiune de joc de maximă importanță, în vederea dejucării intenției de a realiza un punct de către adversar, ca prim moment și de a realiza construcția atacului propriu. Preluarea din serviciu se realizează în marea majoritate a situațiilor cu două mâini de jos. La nivelul începătorilor scopul acțiunii este acela de a nu lăsa adversarul să puncteze. Este importantă rapiditatea deciziei în alegerea locului cel mai potrivit pentru intervenția la minge, ca și a celor mai eficiente mijloace de deplasare pentru a ajunge la locul respectiv în vederea efectuării execuției.
Fig. 27 Preluarea din serviciu
Preluarea din serviciu se efectuează după o deplasare și oprire rapidă în poziție specifică a acesteia, caracterizată prin mărirea bazei de susținere prin plasarea picioarelor dincolo de lățimea umerilor, cu piciorul exterior puțin avansat și centrul de greutate coborât. Brațele sunt depărtate, urmărind a fi apropiate în momentul lovirii mingii. Segmentul care susține contactul cu mingea este antebrațul în prima sa treime și palmele susținute una pese cealaltă în scopul oferirii unei suprafețe cât mai mari pentru lovirea mingii.
Articulațiile pumnului și cotului sunt în extensie, iar brațele fac în cadrul preluării o mișcare de anteducție ușoară din articulația umărului, în scopul însoțirii mingii în finalul execuției, urmată de extensia pronunțată a picioarelor. Este important blocarea articulației cotului pe tot parcursul execuției. În funcție de viteza și forma imprimată mingii de cel care servește, jucătorul de la preluare este nevoit să execute o mișcare de cedare, de amortizare a contactului cu mingea. Uneori este însoțit de fandare, îngenunchiere sau de plonjon.
Greșeli posibile:
aprecierea inexactă a traiecoriei mingii;
aprecierea incorectă a momentului și formelor de deplasare specifice preluării;
lipsa opririi în poziție stabilă în momentul lovirii mingii; lovirea cu o mână în loc de două;
contactul cu alte zone a membrelor decât a antebrațelor;
extensia fragmentată a articulațiilor trenului superior și inferior;
privirea nu însoțește mingea;
brațele sunt ridicate deasupra nivelului umerilor.
Exemple de exerciții:
loviri succesive individuale;
preluări din mingi aruncate;
preluare din mingi aruncate la perete;
preluare din serviciu în afara fileului și peste fileu.
6.12. Organizarea celor trei lovituri
Exemple de exerciții:
Pasarea în triunghi după prinderea mingii în cupă:
pasare în triunghi cu accent pe jocul de gleznă, deplasare rapidă sub traiectoria mingii, prindere cu ajutorul cupei, auto aruncare, întoarcere spre direcția de pasare și acțiune;
suveica: „ dă și du-te” ;
pasare continuă.
Pasare în triunghi cu trecerea mingii peste fileu:
pasare în triunghi cu intervenția alternativă și transmiterea peste fileu a mingii după efectuarea celor trei pase;
pasarea în triunghi cu trecerea mingii peste fileu din trei lovituri, din minge aruncată de profesor.
Ca și indicații melodice la organizarea celor trei pase, să se execute corect procedeul de pasare cu două mâini de sus și să execute corect deplasările specifice în teren.
6.13. Dispunerea pe linii cu rotație regulamentară
Imaginar terenul de volei este numerotat și împărțit pe zone, iar liniile sunt delimitate de o linie trasată la 3 m de fileu. Numerotarea zonelor se face în sensul invers al mersului acelor de ceasornic. Numărul de pe tricourile jucătorilor nu condiționează zona sau linia din care face parte.
Fig. 28 Rotația regulamentară
Jucătorii sunt dispuși pe două linii, linia I- atac și linia a II-a- apărare, îndeplinind prin rotație fiecare post de pe teren. Zonele imaginare din linia I sunt 2, 3 și 4; iar din linia a II-a 5, 6 si 1.
Rotația regulamentară se efectuează la fiecare serviciu câștigat de o echipă. Rotația se execută în sensul invers al acelor de ceasornic.
6.14. Joc bilateral 4×4, pe teren cu dimensiuni de 4/6
Jocul este unul cu temă: obligativitatea preluării din serviciu; organizarea celor trei lovituri cu trecerea mingii peste fileu, rotația regulamentară, serviciul de sus din față. Mingea se repune în joc din aruncare sau din serviciu de către profesor. Este joc apropiat de cel regulamentar cu arbitraj sau autoarbitraj însoțit de planșe și imagini. Sunt introduse noi elemente de arbitraj: schimbarea terenurilor de joc, întreruperea jocului pentru odihnă, minge aruncată greșit la serviciu și prinsă în loc să fie lăsată să cadă, pătrundere neregulamentară în terenul advers, sfârșit de set (meci).
Pe lângă aceste noi reguli elevii trebuie să respecte și regulile învățate în orele anterioare.
Fig.29 schimbarea terenurilor de joc. Fig. 30 întrerupere de joc pentru odihnă.
Fig. 31 minge aruncată greșit Fig. 32 pătrundere neregulamentară
la serviciu în terenul advers
Fig. 33 final de set și meci
6.15. Pasa pentru atac
Pasa pentru atac este o acțiune din ansamblul jocului care se utilizează în scopul punerii în situații cât mai favorabile a jucătorului, ce va finaliza combinația ofensivă a echipei aflate în posesia mingii. Ridicătorul va avea mingea, prin lovirea ei în majoritatea cazurilor cu două mâini se sus, în funcție de posibilitățile atacantului, de dispunerea blocajului advers și de tactica preconizată în atac a echipei propri.
Atacantul va imprima mingii o anumită traiectorie, viteză și distanță față de fileu. Ridicarea înainte este folosită în foarte multe situații ale jocului, necesită o deplasare rapidă spre minge și plasarea jucătorului într-o poziție echilibrată cu fața spre direcția de transmitere. Corpul ridicătorului acționează
Fig. 34 Pasa pentru atac
din toate articulațiile ca un resort. Picioarele vor fi cu tălpile paralele, ușor depărtate și decalate, cel de la fileu mai înainte.
Mingea va fi întâmpinată într-un punct situat deasupra frunții, în cupa adâncă alcătuită de degetele executantului, contactul fâcându-se cu suprafața interioară a acestora. Articulația pumnului este într-o ușoară extensie, iar cea a cotului într-o ușoară flexie, la distanță puțin mai mare de lățimea umerilor. In aceeași situație de flexie ușoară sunt și articulațiile șoldului, genunchilor și gleznelor. După contactul cu mingea, printr-un impuls declanșat la nivelul articulațiilor gleznelor și transmis în undă articulațiilor genunchilor, șoldurilor, umerilor și coatelor, acestea vor face o mișcare de extensie, iar palmele și degetele o flexie ridicată.
Distanța față de fileu pentru ridicare este de aproximativ 20-40 cm, la o înălțime adecvată pentru trăgător, avându-se în vedere și situația concretă a momentului respectiv. Înălțimea ridicării comparativ cu planul superior al fileului, poate fi diferită, ca și lungimea ei, în funcție de nivelul jocului sau tacticii în atac. Execuția va fi continuată de adaptarea unei poziții joase în apropierea atacantului căruia ia fost adresată ridicarea în vederea dublării acestuia.
6.16. Lovitura de atac
Fig. 35 Lovitura de atac
Lovitura de atac, așa, după cum îi este și numele, este procedeul tehnic care are ca singur scop transmiterea mingii în terenul advers, în așa fel încât să nu mai poată fi recuperată de adversar realizând astfel un punct.
Lovitura de atac este cel mai complex procedeu tehnic și are mai multe variante de execuție: procedeu drept, procedeu întors, procedeu din pasă în urcare, din pasă scurtă, simulare de atac și minge plasată. Lovitura de atac în funcție de situația de joc se execută: de pe loc, cu elan de 1-2 m sau mai mulți pași. Acest procedeu tehnic are următoarele faze: elan- bătaie și desprindere, zborul- acțiunea brațelor și lovirea mingii- aterizare.
Elanul constă într-o deplasare pe orizontală, primul pas fiind mai mic, iar al doilea mai mare. Contactul cu solul se realizează începând cu călcâiul, blocând viteza de deplasare orizontală, pas care o transformă într-o forță ascensională. Pe ultimul pas se produce o avântare a brațelor concomitent cu apropierea celui de al doilea picior, ajutând astfel desprinderea explozivă, continuată cu acțiunea corespunzătoare brațelor, care se ridică în sus. Brațul de lovire se deplasează în spate, cu cotul îndoit, după care urmează lovirea propriu-zisă.
Greșeli posibile:
neconsolidarea corectă a mecanismului de bază al loviturii de atac;
plasarea greșită față de poziția mingii;
întârzierea la desprindere, săritura nu este corelată cu înălțimea mingii;
punctul de lovire al mingii este prea jos;
lipsa mișcării din articulația pumnului;
nesincronizarea elanului cu bătaia;
brațul stâng nu se ridică odată cu cel drept;
coordonarea acțiunilor brațelor cu picioarele.
Învățarea loviturii de atac la nivelul unei clase este un lucru deosebit de dificil, care presupune atât exersări în grup, în special când inițiem elevii în executarea elanului, cât și lucru individual.
La efectuarea elanului se va insista ca indiferent de numărul pașilor anteriori, ultimul pas trebuie să fie executat cu avântare și cât mai lung, solul fiind atins mai întâi cu călcâiul, ajutând astfel la realizarea unei frânări eficiente favorizând desprinderea pe verticală. Aterizarea trebuie făcută echilibrat și elastic, evitând atingerea fileului de cate oricare parte a corpului.
In procesul de învățare se recomandă exersarea fragmentată a mișcărilor de lovire a mingii, a elanului și desprinderii, după care se vor utiliza exerciții ajutătoare, cum ar fi executarea lovirii de atac din minge ținută sau aruncată.
Exemple de exerciții:
exerciții pentru însușirea deprinderilor de pe loc și cu elan de aproximativ 0,2 m;
simularea loviturii de atac cu lucrul mâinilor;
sărituri de pe loc, aruncând și prinzând mingea din săritură, cu brațele întinse deasupra capului;
lovirea mingii la perete prin aruncare;
exersarea elanului pe semne desenate cu creta pe sol;
efectuarea loviturii de atac de pe loc și cu elan, din mingi aruncate de către profesor;
lovitura de atac din pasă medie, jucătorii fiind situați în două zone apropiate.
6.17. Preluarea din atac cu două mâini de jos
În execuția loviturii de atac jucătorul imprimă mingii o traiectorie descendentă, adăugând acesteia o forță mare de lovire, cât și distanța mică între atacant și jucătorul care preia mingea, procedeul de lovire de sus nu poate fi utilizat fără risc de accidentare recurgându-se în alte situații la procedeul de lovire a mingii cu două mâini de jos, care elimină în totalitate posibilitatea accidentării degetelor.
Greșeli frecvente:
jucătorul nu adoptă pozițiile fundamentale corespunzătoare, în funcție de distanța dintre el și atacant;
greutatea corpului nu este repartizată egal pe ambele picioare;
brațele nu sunt pregătite pentru lovirea mingii;
în mod reflex, executantul duce greutatea pe călcâie;
la preluarea din lateral, brațul exterior nu este mai sus.
Indicații metodice:
Cu cât distanța dintre atacant și cel care urmează să efectueze preluarea este mai mică, cu atât poziția fundamentală descrește. Executantul trebuie să coboare poziția fundamentală în timpul săriturii atacantului, timp în care analizează blocajul propriu, cât și posibilitățile de atac ale trăgătorului advers, anticipând locul în care va fii trimisă mingea. Deplasarea jucătorului tară minge trebuie să fie anticipată și motivată.
Exemple de exerciții:
pe perechi la o distanță de aproximativ 4-5 m, preluarea mingii din ușoară lovitură de atac, cu schimbarea rolurilor;
în formație de triunghi: atac- preluare către partener- pasă de atac;
pe perechi: atac- preluare din atac -auto pasă- pasă de atac cu două mâini de sus- atac;
profesorul urcat pe banca de gimnastică, aruncă mingea peste fileu în celălalt teren, de unde elevii atacă;
preluare din atacul profesorului cu trimiterea mingii la cel mai apropiat elev de lângă fileu.
6.18. Blocajul individual
Blocajul constituie primul procedeu tehnic de apărare care se execută în apropierea fileului. El se poate executa de pe loc sau cu elan scurt, de regulă cu pași adăugați. Poziția brațelor de „așteptare" aflându-se cu palmele în dreptul pieptului. In timpul săriturii palmele se poziționează pe direcția probabilă a mingii. Acestea se introduc peste fileu, dar cu condiția de a nu le coborî prea mult înălțimea și să fie retrase fără a atinge fileul.
Jucătorul de la blocaj execută o săritură mai mică, în funcție de modalitatea de executare a atacantului .Astfel, la atacul din pasă medie-înaltă, se va sări după ce a sărit atacantul, iar la atacul din pasă scurtă se va sări odată cu atacantul.
Pentru realizarea unui blocaj eficient, important este locul alegerii săriturii, precum și gruparea palmelor în cazul blocajului în grup. In timpul săriturii jucătorul trebuie să se mențină în aer cât mai mult timp, mărind astfel timpul de barare a atacului advers.
Fig. 36 Blocajul individual
Greșeli posibile:
insuficienta pregătire pentru blocaj și de supraveghere a construcției atacului advers;
palmele cu degetele lipite, micșorând astfel suprafața de barare;
nesincronizarea săriturii în cazul blocajului în grup;
brațele nu se poziționează în dreptul pieptului în timpul de pregătire a săriturii;
brațele nu se orientează cu palmele spre minge;
alegerea greșită a locului de bătaie.
Indicații metodice:
În etapa de învățare se va insista pe automatizarea pozițiilor de așteptare, cu palmele în dreptul pieptului și degetele răsfirate la maximum posibil. Atunci când mingea se atacă departe de fileu, jucătorul de la blocaj va sării cu brațele întinse, pentru a „prinde" blocaj, iar când mingea se află în apropierea benzii fileului, palmele se vor așeza direct pe minge, întorcându-se spre fileu pe cât posibil.
Exemple de exerciții:
exerciții de simulare a blocajului, deplasându-se pe lângă fileu cu pas adăugat;
săritura la blocaj cu două mâini fixate în scară fixă, situate la distanțe de 1-2 scări. Se efectuează deplasări spre stânga și dreapta.
blocaj la mingi ținute deasupra fileului în terenul advers. Deplasări efectuate cu pași adăugați în lateral;
pe perechi: blocaj din mingi atacate din autoridicare.
6.19. Sistemul de joc cu zona 6 avansată
In cadrului acestui sistem jucătorii din zonele 1 si 5, ocupă colțurile terenului, iar jucătorul din zona 6 se află la o distanță de 4 m de fileu. Jucătorii din linia I se află în apropierea fileului.
Extremele 5 și 1 apără partea a doua a terenului, iar jucătorul 6 acoperă mijlocul terenului sau dublează blocajul, dacă acesta se efectuează.
Dintre variantele acestui sistem menționăm:
sistemul cu jucătorul din zona 6 avansat fără blocaj;
sistemul cu jucătorul din zona 6 avansat la blocaj individual;
sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, la blocaj doi jucători.
In cadrul acestui sistem jucătorul din zona 6 trebuie se efectueze dublarea blocajului. La blocajul în doi jucători, zona acoperită din urma blocajului de către jucătorii din zona 6 este aproximativ de 2/3 din primii 4 m, iar la blocajul individual această suprafață este mai redusă. Extrema din linia 1 care nu participă la blocaj se va retrage pentru a acoperii diagonala scurtă, iar extremele din linia a II- a, vor apăra diagonala lungă, iar zona 6 va efectua dublarea blocajului colectiv.
Avantajele sistemului cu jucătorul din zona 6 avansat sunt.
jucătorii cu sarcini precise, fie de apărare în linia a II-a, fie numai de asigurare a blocajului;
favorizează acoperirea jucătorilor mai puțin pregătiți în apărare;
necesită mai puțină mișcare în teren.
Dezavantajele sistemului cu jucătorul din zona 6 avansat:
se adaptează mai greu tacticii cu un jucător la blocaj și fără utilizarea acestuia;
punctul forte al sistemului este blocajul, ori, în jocul actual acesta este depășit;
diminuează într-o oarecare măsură dezvoltarea jucătorului complet;
nu este eficace la atacul de la distanță mare de fileu, din linia a II-a și mai ales la cel rapid;
la începători unde apărarea se face de cele mai multe ori cu un jucător la blocaj sau fară blocaj, sistemul blochează prea mulți jucători în spațiul de 3-4 m și prea puțini în jumătătea a doua de teren.
6.20. Joc bilateral 6×6, pe teren cu dimensiuni normale, cu arbitraj și autoarbitraj
Joc apropiat de cel regulamentar, cu rotație regulamentară, cu respectarea regulilor de schimbare, de atac, ridicător, plasament în teren;
Sistemul de atac: toți jucătorii devin ridicători când ajung în zona 2 și atacanți în zonele 3 și 4.
Organizarea atacului: – preluare din linia a II-a, cu pasă în linia 1 în zonele 3-4, atac pe direcția elanului sau plasarea mingii în spațiile libere în funcție de organizarea echipei adverse.
Organizarea apărării: – efectuarea blocajului individual, realizat de jucătorul corespondent, de bază și blocaj cu jucătorul din zona 3 peste tot, dublare cu jucătorul cel mai aporpiat din linia I și una din extreme din zonele l sau 5 pe partea blocajului.
Dispunerea jucătorilor la efectuarea serviciului:
– jucătorii din linia I sunt așezați lângă fileu pentru blocaj iar extremele retrase și când se folosește blocajul individual, jucătorul din zona 3 este peste tot, iar ceilalți din linia a II-a sunt așezați la aproximativ 6 m față de fileu, joc apropiat pe cât posibil de cel regulamentar, cu autoarbitraj și cu introducerea ultimelor elemente de arbitraj: întrerupere de joc pentru înlocuire de jucători, penalizare pentru conduită incorectă (arătarea cartonașului galben, care implicit aduce echipei averse un punct și serviciul), eliminare prin arătarea cartonașului roșu., descalificare prin arătarea cartonașelor galben și roșu în același moment, greșeală de poziții sau de rotații în teren, fileu atins de jucător, depășire pe deasupra fileului la blocaj, atac neregulamentar din linia a 11-a, planșele și imaginile însoțesc explicațiile acestor noi reguli de arbitraj ale profesorului.
Fig. 37 întrerupere de joc pentru înlocuire de jucători
Fig. 38 penalizare pentru conduită
incorectă, cartonaș galben
Fig. 39 eliminare Fig. 40 descalificare
Fig. 41 greșeală de poziții Fig. 42 fileu atins
sau de rotație de un jucător
Fig. 43 depășire pe Fig. 44 atac neregulamentar
deasupra fileului din linia aII-a
6.21. Plonjonul
Plonjonul este un procedeu tehnic dificil, utilizat pentru salvarea mingilor venite departe de corp sau cu traiectorii joase. Preluarea acestor mingi se realizează în condiții de dificultate maximă. Plonjonul indiferent de forma sa de execuție și modul în care se lovește mingea, include în acțiune o poziție specială cu stare de dezechilibru evident. Din această poziție se acționează la minge, printr-o cădere în lateral, în spate sau spre înainte. În ultimele situații viteza și traiectoriile diferite ale mingii, care apar în alternarea fazelor de joc, fac posibilă intervenția reușită a jucătorilor la salvarea mingii, numai recurgandu-se la plonjon.
Cele trei tipuri de plonjon se predau în aceeași oră, succedând după ordinea: plonjon lateral, înainte și pe spate, deoarece însușirea lor se bazează pe aceleași indicații metodice. Mai ales la clasele de începători plonjonul este învățat cu ajutorul demonstrațiilor profesorului și a planșelor ajutătoare.
Plonjonul lateral este o acțiune care are ca scop preluarea sau ridicarea unor mingi cu traiectorie joasă, care scot mult pe jucător din suprafața de sprijin și pentru a căror lovire nu au fost eficiente măsurile anticipate.
Fig. 45 Plonjonul lateral
Execuția este precedată de o deplasare, o fandare laterală, amplă și o pivotare pe piciorul avansat, care orientează jucătorul pe direcția mingii, moment în care se realizează lovirea și apoi contactul cu solul printr-o rulare similară cu cea a plonjonului înapoi.
Pentru mingile cu traiectorie mai joasă și mai departe de poligonul de susținere al jucătorului, lovirea se face cu o mână, însoțit de plonjonul lateral. Contactul cu mingea se realizează cu palma brațului corespunzător direcției plonjonului, care este blocată din articulația pumnului, cu degetele apropiate și contractate în ușoară flexie.
Greșeli posibile:
– folosirea în situații care nu impun uzanța procedeului; aprecierea eronată a distantei.
Plonjonul înainte este o acțiune specifică jocului din apărare, care permite menținerea în joc a unor mingi plasate de atacanții adverși sau ricoșate din blocajul propriu, la distanțe mai mari de 2-4 m înainte sau oblic față de apărător.
Fig. 46 Plonjonul înainte
Plonjonul înainte se utilizează în special în jocul echipelor masculine, dar în ultimul timp și-a mai pierdut din aria de utilizare, datorită introducerii unor noi metode de respingere a mingii cum ar fi cu piciorul. Caracterul de precizie este mai puțin evident ca la celelalte acțiuni de plonjon. Jucătorul anticipează mișcările atacantului advers, traiectoria și viteza mingii și face manevre de deplasare care să-1 aducă pe direcția mingii. Declanșarea acțiunii presupune o poziție înclinată accentuat, pe sensul deplasării spre minge și printr-un impuls dat de piciorul de bătaie, corpul este proiectat înspre înainte ajungând în poziția paralelă cu solul, în faza de zbor. În acest moment se lovește mingea, deobicei cu două mâini care sunt în poziția de pronație sau supinație, cu palma aflată în ușoară extensie și contractată, iar corpul are o ușoară fază de plutire. Urmează aterizarea care are loc prin contactul mâinilor cu solul pe suprafața plană, fiind determinată de o mișcare de cedare a brațelor. Se continuă cu o rulare pe piept, abdomen și coapse, timp în care trunchiul se află într-o ușoară extensie
Greșeli posibile:
folosirea în condiții care nu sunt prielnice;
aprecierea eronată a distanței;
amplitudinea exagerată a impulsului piciorului de bătaie;
cedarea prea rapidă a brațelor la contactul cu solul;
proiecția centrului de greutate în afara suprafeței de sprijin, care duce la accidente.
Plonjonul pe spate se utilizează la preluarea din blocaj, din serviciu sau din atac, lovirea se face cu două mâini de sus sau de jos și cu o mână de jos, în faza premergătoare. El însoțește și ridicarea mingii pentru atac într-o serie de situații în care viteza de zbor a mingii este mai redusă.
Fig. 47 Plonjonul pe spate
Această acțiune are la bază o poziție joasă, caracterizată de plasarea centrului de greutate sub nivelul genunchilor. Jucătorul ajunge în majoritatea cazurilor după o deplasare și o oprire prealabilă, la locul de contact cu mingea.
In momentul opririi, plonjonul îl găsește pe jucător pe traiectoria descendentă a mingii. El este urmat de o dezechilibrare spre înapoi, moment în care se ia contact cu mingea cu lovire de sus sau de jos , având loc o amortizare scurtă a forței cu care vine mingea. După aceasta ea este transmisă spre un coechipier, înainte de contactul cu solul. Pe toată durata lovirii centrul de greutate rămâne coborât, cu tendința de deplasare spre sol și respingerea se efectuează cu ajutorul membrelor superioare. Trunchiul se află în fiexie determinată de contracția mușchilor abdominali, iar privirea însoțește mingea. După contactul cu solul jucătorul face o rulare pe spate, menținând poziția de fiexie a trunchiului și a capului cu bărbia în piept, iar unul din picioare se va găsi în afara celui de sprijin și printr-o retroducție energică frânează în prima instanță rularea, determinând revenirea în ghemuit a jucătorului.
Greșeli posibile:
lipsa de anticipare a acțiunilor atacantului advers;
lipsa de anticipare a traiectoriei mingii;
deplasare insuficient de rapidă;
poziția înaltă, în care se ia contact cu mingea;
ridicarea centrului de greutate în timpul contactului cu mingea;
extensia capului poate duce la accidente.
6.22. Dublarea blocajului
Dublarea blocajului este o acțiune individuală de apărare care permite jucătorului, care efectuează blocajul să execute a doua lovitură, imediat după aterizare, pe un spațiu determinat.
Acest procedeu tehnic este realizat de către jucătorii din linia a II-a, care atunci când unul din coechipierii din linia I sare la blocaj, cel mai probabil zona 4, zona 5 înaintează la aproximativ 3 m pentru a acoperi pe cât posibil zona care sare la blocaj. Mingile recuperate din dublarea blocajului sunt catalogate ca: bloc-aut, mingi plasate în spatele săritorului la blocaj, trecerea mingii de blocaj. în general cel care dublează blocajul efectuează aceste lovituri cu două mâini de jos, iar dacă mingile au un grad ridicat de dificultate, ele pot fi salvate prin plonjon lateral în față sau pe spate.
Greșeli posibile:
Avansarea prea mult spre linia I, lăsând o zonă prea descoperită; poziția incorectă a corpului privind modalitatea de rezolvare a situației; aprecierea incorectă a traiectoriei mingii din blocaj.
6.23. Apărare cu zona 6 retrasă
În forma de bază a acestui sistem, jucătorul din zona 6 este situat în urma extremelor I și 5. in timpul jocului , însă el poate acționa și pe aceeași linie cu extremele în funcție de situația tactică.
Echipele de începători folosesc sistemul de apărare cu zona 6 retras fără blocaj.
Fig. 48 Apărare cu zona 6 retrasă fără blocaj
Acest sistem este folosit de către echipele de începători, în prima etapă de învățare și mai rar de către avansați, când adversarul trimite mingea ușor sau cu atac la distanță de fileu. Prima linie de jucători apără o porțiune de aproximativ 4 m de la fileu, iar linia a II-a apără restul terenului.
Sistemul de apărare cu jucătorul 6 retras, la blocaj individual este folosit în mai multe variante:
efectuarea blocajului individual de către jucătorul din zona 3 peste tot;
Fig. 49 Blocaj individual cu jucătorul din zona 3 peste tot
– efectuarea blocajului de către jucătorul corespondent;
Fig. 50 Blocaj efectuat de jucătorul corespondent
Fig. 51 Blocaj efectuat de jucătorul corespondent
În cazul acestor variante jucătorii din linia I efectuează blocaj individual, dublarea acestuia și apărarea diagonalei scurte, iar cei din linia a II-a apără diagonala lungă și culoarul. Jucătorii din linia a II-a sunt la o distanță aproximativ de 7 m fată de fileu.
6.24. Combinații cu atac din ridicare înaltă sau peste cap, la distanțe scurte, între două zone apropiate
În cadrul acestor combinații preluarea se trimite la ridicătorul din linia I, iar ridicarea se efectuează la cel mai apropiat trăgător: de la zona 3 la zona 4; de la zona 3 la zona 2.
În aceasta situație și în prezentarea planșelor cu scheme de combinații se vor folosi ca simboluri numărul zonei preluării, al ridicătorului și al atacantului.
Se prezintă elevilor exemple de combinații cu ridicare înainte la mică distanță și cu participarea a doi jucători. După ce combinația a fost explicată de profesor cu ajutorul planșelor, profesorul demonstreză cu ajutorul unui elev, apoi, pe rând toți elevii clasei vor exersa acest procedeu.
Fig. 52 Combinații cu ridicare înainte la mică distanță cu participarea a 2 elevi
Fig. 53 Combinații cu ridicare înainte la mică distanță cu participarea a 2 elevi
Aceste combinații sunt cele mai simple și mai ușor de aplicat, deoarece mingea pleacă de la trăgător, care participă de două ori la fază, la preluare și la atac; atât preluarea cât și atacul se fac la distanțe mici, unghiul sub care acționează fiind foarte redus.
O altă schemă de combinație este aceea în care apar trei jucători;
Fig. 54 combinații de pase înainte la distanțe mici cu implicarea a 3 jucători
Fig. 55 combinații de pase înainte la distanțe mici cu implicarea a 3 jucători
Combinațiile cu ridicare la distanță mică sunt cele mai simple, dar în efectuarea lor intervin unele greutăți. Astfel, în afară de dificultățile provocate de forma traiectoriei pe care vine mingea de la adversar, se mai amintesc elevilor distanța preluării și unghiul sub care trebuie să se efectueze ridicarea. Cu cât unghiul format pe direcția preluării și cea a ridicării este mai mare, cu atât îi va fi mai greu ridicătorului să trimită mingea atacantului la ridicarea înainte.
6.25. Joc bilateral, 6×6 pe teren cu dimensiunea de 9/18
joc cu temă: sistemul de joc cu zona 6 retrasă;
respecterea tuturor regulilor de arbitraj învățate;
autoarbitraj.
Organizarea apărării cu jucătorul din zona 6 retras:
blocaj în doi jucători la minge și la zonă, cu dublarea din linia a Ii-a, preluare din atac pe culoar și diagonală, preluare de pe diagonala scurtă, preluare cu plonjon lateral și înainte;
blocaj individual la atac din ridicare scurtă, întinsă, atac drept, preluare din atac cu amortizare, dublare pe linia culuarelor, dublarea blocajului corespondent din linia a II-a.
BIBLIOGRAFIE
Amiranașvili, F. – Despre ritmul de joc în volei. În Sportivnyeigry, Moskva, nr. 5, 1971
Becher, Th., Dreissig, Th., Theorie Reichstein G. – Teoria jocurilor și posibilităților folosirii ei în volei. În und Praxis der Korperkultur, Leipzig, nr. 11, 1968
Bedo, C. V oinea, V – Exerciții cu partener, București, C.N.E.F.S., 1968
Bocoș, M. – Teoria și practica cercetării pedagogice, Casa Cărții de Știință, CIuj-Napoca, 2003
Cârstea, G. – Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Universul, București, 1993
Cârstea Gheorghe -„Educație fizică – fundamente teoretice și metodice”, Casa de Editură Petru Maior, 1999
Cleșciov, I. – Căutați și căutați. În Volley-ball. R.D.G., nr. 3, 1969
Cox, Th. Richard – Relația dintre elemente tehnice și performanțe în jocul de volei. În Research Quartely, Washington, 45, nr. 4, 1974
Cucoș C-tin., – Pedagogie, Polirom, Iași, 2002
Demeter, A. – Fiziologia educației fizice și sportului. București,
Editura Stadion, 1970
Dragomir, Z. – Dezvoltarea detentei în antrenamentul atletic, București, Editura Tineretului, 1958
Dragnea, A. – Teoria și metodologia antrenamentului sportiv, Editura Sport-Turism, București, 1979
Dragnea Constantin Adrian, Teoderescu-Mate Silva – „Teoria Sportului”, Editura FEST, București, 2002
Epuran, M. – Psihologia educației fizice și sportului, I.E.F.S., București, 1983
Epuran, M. – Modelarea conduitei sportive, Editura SportTurism, București, 1990
Gagea, A. – Ce este antrenamentul izokinetic. În Educație fizică și sport, București, 26, nr. 10, 1973
Ghenadi, V. – Modelul jocului competițional de volei la echipele feminine participante în campionatul diviziei A, 1975-1976. În: Educație fizică și sport, București, 29, nr. 8, 1976
Ghenadi, V. – Volei sub formă de joc. București, Editura Stadion, 1971
Ghenadi, V. – Priorități în cunoașterea și îvățarea jocului de volei. Rev. E.F.S., nr. 3, 1980
Ghenadi, V. – Acțiunea de joc – Baza tehnicii jocului de volei, Rev. E.F.S., în. 3,4,5, 1981
Ghenadi, V. – Efortul și solicitarea în voleiul de mare performanță, Universitatea Bacău, 1993
Ghenadi, V. – Optimizarea predării jocului de volei în liceu, Rev. E.F.S., nr. 8, 1976
Ghenadi, V. – Modele de instruire pentru echipele de copii și juniori la volei, Rev. E.F.S., nr. 4,5,6, 1983
Ghenadi, V., Grapă, F., Mârza, D. – Volei. Obiectivizarea instruirii, Editura Plumb, Bacău, 1996
Georgescu, M. – Contributie la studiul calitatilor fizice. in
Cultura fizica i sport, Bucure ti, nr. 7, 1954
Georgescu, M. – Modificările calităților fizice la jucătorii de volei. Cultură fizică și sport, București, 1954
Haare, D. – Teoria antrenamentului. București, Ed. Stadion, 1973
Mateescu, M., Popescu, N. – Almanahul voleiului românesc, Editura C.N.E.F.S., București, 1969
Mateescu, M., Popescu, N. – Voleiul românesc, Editura SportTurism, București, 1976
Murafa, N. – Probleme teoretice ale antrenamentului jocului de volei. În Buletinul oficial al F.LV.B., București, nr. 59, 1972
Murafa, N., Stroe, Șt. – Volei, București, U.C.F.S., 1967
Ozolin, N. G. – Metodica antrenamentului sportiv, Editura Stadion, 1972
Pilipiciuc, B. – Specializarea jucătorilor de atac la volei. În Sportivnye igry, Moskva, nr.3, 1971
Poenar, – Curs de volei, Garamond, Cluj-Napoca, 1995
Pomohaci Marcel -„Curs de volei”, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002
Renner, M. – Universalism și specializare la volei. În: Theorie und Praxis der Korpekultur, Leipzig, nr. 7, 1969
Sanislav, M., – Metodica educației fizice și sportului, M.D., Sibiu, 2004
Scarlat Mihai, Scarlat Eugen-„Educație fizică și sport”, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 2003
Sellinger, S. – Power volleyball, S1. Mantu's press, New-York, 1986
Stroe Ștefan, Șerban Marcel -„Îndrumător metodic.Volei”, București, 1996
Stroe, Șt. și colab. – Volei – Curs de bază, Editura LE.F.S., București, 1987
Stroe, Șt. – Pregătirea fizică a jucătorilor de volei, București, Editura Sport-Turism, 1976
Surugiu, V. – Volei în școală, Editura Stadion, București, 1971
Surugiu, V., Tărchilă, N. – Volei, antrenament, exerciții, jocuri, București, 1986
Șiclovan, I. – Teoria antrenamentului sportiv, Editura SportTurism, 1977
Șerban, M., De Hillerin, P. – V olei strategie și tactică, Editura Sport-Turism, 1984, București
Teodorescu, L. – Probleme de teorie și metodică în jocurile sportive, Editura Sport-Turism, 1975, București
Teodorescu, L. – Despre tactica sportivă, București, V.C.F.S., 1965
Thomas, R. – Teoria jocurilor. Document, I.N.S., nr. 690, 1962
Zotiovschi, V. M. – Calitățile fizice ale sportivului (Sectorul documentare și informare științifică al C.N.E.F.S.), București, 1968
* * * – Conținutul și metodica antrenamentului sportiv, București, Ed. Stadion, 1971
* * * -„Reguli oficiale ale jocului de volei”, F.I.V.B., 2006
BIBLIOGRAFIE
Amiranașvili, F. – Despre ritmul de joc în volei. În Sportivnyeigry, Moskva, nr. 5, 1971
Becher, Th., Dreissig, Th., Theorie Reichstein G. – Teoria jocurilor și posibilităților folosirii ei în volei. În und Praxis der Korperkultur, Leipzig, nr. 11, 1968
Bedo, C. V oinea, V – Exerciții cu partener, București, C.N.E.F.S., 1968
Bocoș, M. – Teoria și practica cercetării pedagogice, Casa Cărții de Știință, CIuj-Napoca, 2003
Cârstea, G. – Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Universul, București, 1993
Cârstea Gheorghe -„Educație fizică – fundamente teoretice și metodice”, Casa de Editură Petru Maior, 1999
Cleșciov, I. – Căutați și căutați. În Volley-ball. R.D.G., nr. 3, 1969
Cox, Th. Richard – Relația dintre elemente tehnice și performanțe în jocul de volei. În Research Quartely, Washington, 45, nr. 4, 1974
Cucoș C-tin., – Pedagogie, Polirom, Iași, 2002
Demeter, A. – Fiziologia educației fizice și sportului. București,
Editura Stadion, 1970
Dragomir, Z. – Dezvoltarea detentei în antrenamentul atletic, București, Editura Tineretului, 1958
Dragnea, A. – Teoria și metodologia antrenamentului sportiv, Editura Sport-Turism, București, 1979
Dragnea Constantin Adrian, Teoderescu-Mate Silva – „Teoria Sportului”, Editura FEST, București, 2002
Epuran, M. – Psihologia educației fizice și sportului, I.E.F.S., București, 1983
Epuran, M. – Modelarea conduitei sportive, Editura SportTurism, București, 1990
Gagea, A. – Ce este antrenamentul izokinetic. În Educație fizică și sport, București, 26, nr. 10, 1973
Ghenadi, V. – Modelul jocului competițional de volei la echipele feminine participante în campionatul diviziei A, 1975-1976. În: Educație fizică și sport, București, 29, nr. 8, 1976
Ghenadi, V. – Volei sub formă de joc. București, Editura Stadion, 1971
Ghenadi, V. – Priorități în cunoașterea și îvățarea jocului de volei. Rev. E.F.S., nr. 3, 1980
Ghenadi, V. – Acțiunea de joc – Baza tehnicii jocului de volei, Rev. E.F.S., în. 3,4,5, 1981
Ghenadi, V. – Efortul și solicitarea în voleiul de mare performanță, Universitatea Bacău, 1993
Ghenadi, V. – Optimizarea predării jocului de volei în liceu, Rev. E.F.S., nr. 8, 1976
Ghenadi, V. – Modele de instruire pentru echipele de copii și juniori la volei, Rev. E.F.S., nr. 4,5,6, 1983
Ghenadi, V., Grapă, F., Mârza, D. – Volei. Obiectivizarea instruirii, Editura Plumb, Bacău, 1996
Georgescu, M. – Contributie la studiul calitatilor fizice. in
Cultura fizica i sport, Bucure ti, nr. 7, 1954
Georgescu, M. – Modificările calităților fizice la jucătorii de volei. Cultură fizică și sport, București, 1954
Haare, D. – Teoria antrenamentului. București, Ed. Stadion, 1973
Mateescu, M., Popescu, N. – Almanahul voleiului românesc, Editura C.N.E.F.S., București, 1969
Mateescu, M., Popescu, N. – Voleiul românesc, Editura SportTurism, București, 1976
Murafa, N. – Probleme teoretice ale antrenamentului jocului de volei. În Buletinul oficial al F.LV.B., București, nr. 59, 1972
Murafa, N., Stroe, Șt. – Volei, București, U.C.F.S., 1967
Ozolin, N. G. – Metodica antrenamentului sportiv, Editura Stadion, 1972
Pilipiciuc, B. – Specializarea jucătorilor de atac la volei. În Sportivnye igry, Moskva, nr.3, 1971
Poenar, – Curs de volei, Garamond, Cluj-Napoca, 1995
Pomohaci Marcel -„Curs de volei”, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002
Renner, M. – Universalism și specializare la volei. În: Theorie und Praxis der Korpekultur, Leipzig, nr. 7, 1969
Sanislav, M., – Metodica educației fizice și sportului, M.D., Sibiu, 2004
Scarlat Mihai, Scarlat Eugen-„Educație fizică și sport”, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 2003
Sellinger, S. – Power volleyball, S1. Mantu's press, New-York, 1986
Stroe Ștefan, Șerban Marcel -„Îndrumător metodic.Volei”, București, 1996
Stroe, Șt. și colab. – Volei – Curs de bază, Editura LE.F.S., București, 1987
Stroe, Șt. – Pregătirea fizică a jucătorilor de volei, București, Editura Sport-Turism, 1976
Surugiu, V. – Volei în școală, Editura Stadion, București, 1971
Surugiu, V., Tărchilă, N. – Volei, antrenament, exerciții, jocuri, București, 1986
Șiclovan, I. – Teoria antrenamentului sportiv, Editura SportTurism, 1977
Șerban, M., De Hillerin, P. – V olei strategie și tactică, Editura Sport-Turism, 1984, București
Teodorescu, L. – Probleme de teorie și metodică în jocurile sportive, Editura Sport-Turism, 1975, București
Teodorescu, L. – Despre tactica sportivă, București, V.C.F.S., 1965
Thomas, R. – Teoria jocurilor. Document, I.N.S., nr. 690, 1962
Zotiovschi, V. M. – Calitățile fizice ale sportivului (Sectorul documentare și informare științifică al C.N.E.F.S.), București, 1968
* * * – Conținutul și metodica antrenamentului sportiv, București, Ed. Stadion, 1971
* * * -„Reguli oficiale ale jocului de volei”, F.I.V.B., 2006
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: 1. GENERALITĂȚI (ID: 166946)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.