1. Frica omului căzut în păcat, față de natura înconjurătoare. După căderea omului în păcat au urmat o serie de consecințe nefaste pentru acesta,… [608053]

1

INTRODUCERE

1. Frica omului căzut în păcat, față de natura înconjurătoare.

După căderea omului în păcat au urmat o serie de consecințe nefaste pentru
acesta, consecințe care se răsfrâng în primul rând asupra stricării armoniei omului cu
Dumnezeu, cu sine însuși și cu natura înconjurătoare. Ele se arată îndată după păcat,
raportându -se asupra omului întreg, la sufletul și trupul acestuia precum și la condițiile de
viață. Păcatul are ca urmare pierderea nevinovăției și sfințeniei originare, componente ale
comuniunii cu Dumnezeu, rezultând o stricăciune interioară a omului: întunecarea
rațiunii, pervertirea inimii și slăbirea voinței și una exterioară, care culminează cu
moartea fizică. Cu privire la condițiile externe, păcatul l -a îngreuiat, pentru om urmând
izgonirea din rai, blestemarea păcatului și restrângerea stăpânirii omului asupra naturii
înconjurătoare.
În acest context, traiul omului s -a înăsprit, el fiind nevoit să -și câștige cele
necesare traiului prin munca și truda proprie. Totuși, omul n -a uita t niciodată de Ziditorul
său, cu care a încercat ulterior să intre în contact prin diferite mijloace și socotințe
proprii. Natura înconjurătoare, prin intensitatea și măreția ei, ca și prin utilitatea ei, pe de
o parte, și prin periculozitatea unor fenomen e din ea pe de altă parte, a influențat
puternic pe om, în care s -a născut sentimentul imensității, al infinitului, din care s -a
născut cel al adorației. Acest sentiment al adorației față de natura înconjurătoare este
posterior religiei propriu -zise, care a existat de la început la toate popoarele și care are
altă conotație. Desigur, credințelor specific religioase li s -a adăugat sau amestecat cu
timpul și rituri sau practici magice cu caracter divinator, născute din lipsuri și neputințe
materiale, dar fără ca le să înlocuiască religia. Și în preistorie și în istorie omul apare ca
având religie, ceea ce însemnă că religia răspunde unei necesități firești a intelectului
omenesc și a vieții sufletești umane.
Omul preistoric, fiind slab înzestrat din punct de v edere fizic față de animalele care
îl înconjurau și fiind neputincios în fața naturii care îl copleșea și îl înspăimânta, a recurs
la diferite procedee divinatorii pentru a afla cu o clipă mai devreme primejdiile care îl
amenințau și a acționa în consecinț ă, căutând să înlăture aceste primejdii prin mijloacele
magice. Divinația s -a născut, deci, din nevoia omului de a cunoaște viitorul, pentru a
evita primejdiile, nenorocirile, moartea și pentru a -și orândui apoi acțiunile și viața1. Omul
preistoric a simți t, de pildă, nevoia să știe dacă vânătoarea la care pornea va fi norocoasă
sau nu, a simțit nevoia să știe unde se găsesc animalele pe care voia să le vâneze și când
este mai bine să le atace. Desenele din grotele preistorice reprezintă adesea scene de
divinație și practici magice în legătură cu vânătoarea. Astfel de scene, care presupun
aceleași credințe, s -au observat și în zilele noastre, la diferite triburi nomade care trăiesc

1 Arturo Castiglioni, Incantesimo e magia, Milano, 1934, p.71 apud Diac. Prof. E. Vasilescu, Divinația,
falsa precizare a viitorului, ST, nr.9 -10/1954, p.556.

2
din vânătoare sau pescuit. Ghicitul este deci acela care hotărăște momentul p otrivit
pentru o expediție, ca și locul în care trebuie să se desfășoare vânătoarea2.
Pe de altă parte, fenomenele neobișnuite sau întâmplările stranii au izbit
imaginația omului preistoric, l -au impresionat și l -au înspăimântat, mai ales atunci când
ele s-au produs în momente decisive sau importante din viața unui individ, a unei familii
sau a unui trib. De la această impresie profundă s -a trecut ușor la stabilirea unei relații
de succesiune și a unei legături cauzale între aceste fenomene și faptul produ s în același
timp. O bătălie pierdută în timpul sau îndată după o eclipsă de lună a fost desigur
socotită drept consecință a acestei eclipse. Mai târziu, de fiecare dată când se producea
acest fenomen astronomic, el era socotit ca un semn prevestitor al un ei înfrângeri sau al
unei nenorociri similare. În acest fel s -a ajuns la credința în semne prevestitoare și de aici
nu a fost decât un pas până la căutarea acestor semne și la provocarea lor, adică până la
divinație sau ghicitorie.
Frica omului căzut în pă cat față de diferite fenomene ale naturii înconjurătoare nu
poate constitui adevăratul motiv al apariției religiei, deoarece omul rămâne oarecum
imposibil în fața acestora, care nu se pot identifica cu conștiința existenței lui Dumnezeu.
Toate aceste fenom ene au constitui un teren prielnic pentru nașterea și afirmarea
diferitelor credințe superstițioase ulterioare.

2. Superstiția, lucrarea diavolului.

Din clipa căderii lor, Satana și demonii lui nu mai pot duce război cu Sfinții Îngeri
din ceruri dar, dar în schimb, într -o zvârcolire de forțe oarbe, aceste duhuri rele caută
mereu a zădărnici planurile Făcătorului și a duce o luptă de nimicire împotriva omului,
centrul creației. Deoarece însă numai prin mântuire omul poate deveni moștenitor al
Împărăției cereș ti, iar mântuirea nu o putem dobândi decât prin Biserică, Satana a căutat
de la început să ducă un război aprig nu numai omului ca făptură, dar și Bisericii, ca
deținătoare a Sfintelor Taine.
În lupta atât de înverșunată pe care diavolul o duce împotriva B isericii și a lumii,
fără să țină seama de nici un fel de mijloace, este firesc că duhul răului nu cruță pe nici
un om pentru a -l câștiga de partea lui. În căile de nepătruns ale judecătorilor
dumnezeiești, diavolul poate fi lăsat uneori în libertate, cu v oia lui Dumnezeu, pentru a
pune stăpânire pe unii oameni, în parte sau total, spre o pedepsire a lor, spre o încercare
a lor sau spre adeverirea unor lucrări ascunse cu rosturi mai adânci în ordinea spirituală.
Asemenea acte de posesiune pot să provoace do uă feluri de manifestări: unele cu
înfățișări demonice (îndrăciții și obsedații), iar latele cu înfățișări angelice (falșii profeți și
falșii făcători de minuni)3. Diavolul poate să subjuge pe unii oameni cu o putere care îi
depășește, le stăpânește facult ățile psihice, simțurile și organele, iar aceștia pot deveni
foarte ușor unelte oarbe ale unor scopuri satanice. Prin tulburarea facultăților psihice
diavolul le poate produce unele manifestări neobișnuite ca vedenii, semne, vise și arătări
„minunate”, car e nu sunt, de fapt, decât năluciri demonice.
Episcopul Ignatie Briancianinov, care a trăit în secolul al XIX -lea, a rezumat
învățătura Bisericii Ortodoxe despre înșelăciunea diavolească, spunând: „Există două

2 J. Maxwell, La divination, Paris, 1927, p.14 -15, apud Diac. Prof. E. Vasilescu, op. cit., p.556.
3 Mihail Urzică, Minuni și false minuni, Imprimeriile Curentul, 1940, p.16.

3
forme principale de înșelăciune diavolească. Pr ima și cea mai spectaculoasă dintre ele
apare atunci când cineva se luptă să dobândească u înalt nivel spiritual și să se
învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curățit în prealabil de patimi, bazându -se
exclusiv pe înțelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruiește „viziuni” pe
măsură. Există și o a doua formă de înșelăciune diavolească mai obișnuită și mai puțin
spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doare exaltate
„sentimente religioase”. Aceasta se întâm plă atunci când inima dorește și se străduiește
să obțină bucuria cugetărilor sfinte și dumnezeiești, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel
care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale și pe vrednicia sa, cel
care nu se ține strâns de învățătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte „tradiții” pe
baza căreia își formează propria concepție de viață, acela este stăpânit de înșelăciune
diavolească”4.
Din toate încercările de subjugare a omului de către diavol, cea mai periculoasă
este stăpânirea minții, care este mai greu de observat, dacă nu pătrundem dincolo de
cele văzute cu ochii pământești. Totodată, se poate observa că toate cazurile de
demonism, care se manifestă prin stăpâniri trupești, sunt mai rare, în schimb cazurile de
subjugare a minții sunt foarte numeroase, din pricina stării de păcat de moarte în care
trăiesc atâta lume.
Lucrările demonice se pot produce într -o serie de manifestări, ce au drept scop
smintirea oamenilor. Felurite „semne și minuni” pot fi făcute nu numai d e vrăjitori și
magi, care din voia lor se pun în legătură cu Satan, ci și de unii oameni demoniaci, care
nu-și dau seama că sunt stăpâniți de o parte necurată și își închipuie a -I sluji lui
Dumnezeu. Prin anumite acțiuni de -ale lor. Și, tocmai, pentru fapt ul că diavolul poate
săvârși atâtea semne, cu speranțe suprafirești sau poate tulbura pe oameni în atâtea
chipuri, Biserica noastră, potrivit cu Sfânta Tradiție și cu puterea moliftelor Sfântului
Vasile cel Mare, se folosește de cunoscutele exorcisme de ce rtare și de îndepărtare a
diavolului de la anumiți oameni sau de la anumite locuri bântuite de duhuri rele5.
Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul vremurilor, Satana este și mai mult
dezlegat din lanțurile care a fost ținut până acum, pentru ca, astfel, s ă se poată săvârși în
lume, cu o putere mai mare, taina fărădelegii, despre care se vorbește în Sfânta
Scriptură. Diavolul lucrează acum în lume cu o putere mai mare decât în trecut, din
pricina stării de păcat a lumii. Dar, în afară de toți apostații de t oate felurile, sunt mulți
creștini care numai trăiesc „în spiritul Bisericii și nu au o viață euharistică, sau care și -au
pierdut legătura harică cu Dumnezeu, din cauza trufiei sau a altor păcate de moarte.
Tocmai asemenea oameni lepădați de Dumnezeu, devi n uneltele ispititorului și cu ei se
pot întreprinde cele mai mari farmece și vrăjitorii.
Adeseori, fără știința acestora, puteri nevăzute îi pot călăuzi spre ținte nebănuite,
urmând unor anumite porunci demonice. În același chip tainic, asemenea unelte
demonice pot se pot îmbolnăvi sau se pot „vindeca” din senin iar asupra lor, prin lucrarea
Satanei, falșii prooroci pot exercita cu mare putere semne miraculoase la prim a vedere.
În domeniul manifestărilor oculte, puse în mișcare prin acțiunea demonică, int ervin
în chip conștient sau inconștient și anumite puteri psihice ale omului. Ființa umană și -a
păstrat, și după cădere, diferite facultăți ascunse, extra -normale, care pot fi călăuzite sau

4 Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului, traducere de M. Sorescu, Chișinău, 1955, p.190 –
191.
5 Mihail Urzică, op. cit., p.57.

4
folosite, fie de entități angelice, atunci când e vorba de oamenii aflați în legătură harică
cu Dumnezeu, fie de către entități demonice, când este vorba de oameni ieșiți de sub
harul lui Dumnezeu, iar numărul de asemenea cazuri întâmplate în lume este nesfârșit de
mare6.
Sunt unii falși profeți creștini, care împlinesc semne satanice, în închipuirea că prin
puterea lui Dumnezeu pot săvârși acele lucrări, iar unii falși profeți sunt uneori și oameni
de bună credință, care sunt convinși că sunt trimișii lui Dumnezeu și că slujesc Bisericii,
fără a înțelege că sunt unelte o arbe ale diavolului și că rătăcesc lumea de la adevăr.
Cu privire la posibilitățile de vindecări de boli pe care le poate simula Satana,
suferințele fizice reale se afirmă că pot fi vindecate prin descântece, deci pe o cale
absolut demonică, care nu au leg ătură cu adevăratele minuni împlinite prin puterea
Duhului Sfânt. Se poate afirma că diferitele boli sau tulburări mintale cum ar fi: nebunia,
isteria, halucinația etc., sunt produsul unor influențe directe demonice, iar tămăduirea
firească a lor atârnă, î n primul rând, de exorcisme, de sfintele slujbe și de Sfintele Taine
ale Bisericii.
Pentru a întării o serie de descoperiri și vedenii, în gândul că ar fi de la Dumnezeu,
ispititorul caută să ne câștige încrederea printr -un șir cât mai mare de false minuni . Fiind
știut că lumea este ispitită de a crede în diferite semne neobișnuite, mulți oameni bolnavi
sunt înclinați de a atribui puteri tămăduitoare unor manifestări sau practici cu totul
dubioase sau sunt tentați de a participa la diverse peregrinări la lo curile unor pretinse
arătări. Mulți dintre aceștia uită cu desăvârșire că, pentru vindecarea de boală, Sfânta
Scriptură ne îndeamnă să chemăm preoții Bisericii să ne ungă cu untdelemn sfințit în
numele lui Hristos și să ne izbăvească de cel rău, prin lucra rea Duhului Sfânt: „Este
cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându -l cu
untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și
Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcat, se vor ierta lui”7.

6 Ibidem, p.60-61.
7 Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacob V, 14 -15.

5

PARTEA I

TRADIȚIA POPULARĂ CREȘTINĂ ȘI TRADIȚIILE PĂGÂNE

1. Existența practicilor oculte și superstițioase alături de
elemente de tradiție populară.

Problema cercetării tradițiilor populare are o motivație multiplă, determinat ă atât
de vastitatea materialului existent în viața comunitară a Bisericii noastre, cât și de
importanța pe care o prezintă unele rituri, datini și credințe populare.
În Ortodoxie, tradiția are un înțeles mai intim, generat de însuși continuitatea
internă a Bisericii din perioada primară și până în contemporaneitate. Raportarea noastră
mereu la tradiție, la prima vedere, se pare că este un act de evident conservatorism,
ceea ce pentru spiritele moderniste poate fi considerată o lipsă de deschidere la evoluț ia
societății omenești și a vieții sufletești a credincioșilor de astăzi. Timothy Ware, episcop
de Diokleia, remarca: „Lucrul care surprinde cel mai mult un străin când vine în contact
cu ortodoxia este aerul ei arhaic, aparentul ei tradiționalism”8. Exist ența practicilor de cult
care se țin astăzi ca și în epoca primară sunt doar aspecte exterioare ale unui fenomen
profund integrat ortodoxiei care înseamnă „tradiționalismul Bisericii”, cea care „rămâne
credincioasă trecutului în sensul unei continuități vi i cu Biserica străveche”9.
Părinții Apostolici care au aplicat în viața practică a creștinilor înțelegerea lui Iisus
Hristos ca slujitor, au continuat de fapt mesajul evanghelic de a transpune în viață ideile
slujirii lui Dumnezeu, nu numai în sens indivi dualist, ci pe principiul mântuirii în condițiile
comunitare ale creștinilor uniți în Hristos. Iată de ce în scrierile Părinților Apostolici avem
astfel consemnarea unui mod de viață creștin foarte aproape de înțelesul originar al
creștinismului: „Tradiții le erau vii, nemijlocit, legătura cu Apostolii nu prea îndepărtată. În
fapt, în scrierile acelei perioade se află experiența creștină care va sta la baza întregii
teologii ce s -a dezvoltat după aceea. Istoricește faptul este explicabil deoarece cei mai
apropiați nu numai că știau și mai multe și mai bine despre intențiile lui Iisus, dar trăiau
mai intens Evanghelia”10.
Biserica a evoluat continuu și această evoluție a însemnat o îmbogățire mai ales
sub raport cultic. Faptul, la origine, a reprezentat începu tul izvorului nesecat al tradiției
care se validează astfel numai prin raportarea la sursa originară. „Fără îndoială – scrie I.
P. S. Antonie Plămădeală – Biserica posedă acum multe lucruri pe care le -a dezvoltat din

8 Timothy Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, traducere de Alexandra Petrea, Ed. Aldo Press, București,
1997, p.195.
9 Ibidem, p.196.
10 P. S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia
contempora nă, ST, nr. 5 -8/1972, p.385.

6
tezaurul acesta de experiență care le i mplica direct sau virtual. Întoarcerea la surse va
rămâne totdeauna un principiu de bază în practica Bisericii”11.
Păstrarea tradiției creștine a devenit sinonimă cu păstrarea credinței: „Nu
schimbăm hotarele fixate de strămoșii noștri, dar păstrăm tradiți a așa cum ne -a
parvenit”, zice Sfântul Ioan Damaschin12.
Problema care intervine este faptul că o simplă tradiție ar putea fi identificată cu
însăși credința? De aceea se cuvin lămurite câteva noțiuni care au legătură directă cu
înțelegerea tradiției în viz iunea ortodoxă. Există un înțeles restrâns al tradiției prin care se
definește credința și practicarea ei împărtășită de Hristos Sfinților Apostoli, pe care ei le –
au transmis de atunci din generație în generație prin Biserică. Pentru ortodocși tradiția
are și un înțeles mai larg, înseamnă ceva concret, înseamnă pe lângă izvoarele principale
(Biblia, Crezul, hotărârile sinoadelor ecumenice și locale, scrierile Sfinților Părinți, cărțile
de cult) și sfintele icoane, serviciul religios, de fapt întregul sistem de doctrină și de cult,
cu spiritualitatea și arta pe care Ortodoxia le -a promovat de -a lungul veacurilor: „Creștinii
ortodocși de azi se consideră moștenitorii și păzitorii unei bogate moșteniri a trecutului și
consideră că este de datoria lor să transmi tă intactă ceastă moștenire”13.
Moștenirea trecutului, judecată prin prisma valorii religioase, nu este la fel de
valoroasă. Dintre elementele tradiției cele mai important sunt fără îndoială cele care
formează Sfânta Tradiție. Celelalte părți de Tradiție n u au aceeași greutate. De aceea
putem vorbi în acest sens de „Tradiție” și „tradiții” în ortodoxie. Se admite că „multe
tradiții transmise de trecut sunt umane și accidentare – opinii pioase (sau nu), nu
mesajul creștin fundamental”14. Totuși ele țin de exi stența Bisericii în timp ca instituție
divino -umană fie și creatoare.
Familiaritatea ortodoxă cu atmosfera liturgică are o explicație simplă: cultul
Bisericii Ortodoxe este obișnuit, popular15. Legătura dintre preot și credincioși este
apropiată, ceea ce s timulează participarea activă a credincioșilor la serviciile liturgice.
Acest fapt a avut o înrâurire benefică în nașterea unor tradiții, credințe și practici rituale
populare atașate cultului care astfel nu mai este o oficiere singulară, numai a preotului , ci
o conlucrare vie, activă, a turmei cu Păstorul, chiar în cele sacramentale.
În Biserica noastră ortodoxă în viața și în practica liturgică, religioasă a
credincioșilor întâlnim o mulțime de tradiții și credințe, unele foarte vechi, a căror origine
se pierde în practicile primare, altele născute în timp, ca urmare a dezvoltării cultului pe
matca românească. Ele au avut un rol considerabil în viața istorică a Bisericii pentru că au
întărit fenomenul religios în vremuri mai puțin prielnice pentru desfășu rarea cultului
oficial sau au continuat actele liturgice în comunitățile creștine, întreținând conștiința
religioasă prin credință și practici de tot felul care însemnau de fapt reflectarea învățăturii
evanghelice și a cultului în civilizația și spirituali tatea populară.
Valoarea tezaurului de tradiții este incontestabilă profitabilă atât pentru știința
teologică, cât și pentru etnologie. Un exemplu este tradiția în legătură cu predica
Sfântului Apostol Andrei în Scythia Minor, menționată de marele teolog a lexandrin Origen

11 Ibidem.
12 Sfântul Ioan Damaschin, Despre icoane, II, 12, Migne, P.G. XCIV, 1297 B.
13 Timothy Ware, op. cit., p.196.
14 Ibidem, p.196.
15 Ibidem, p.271.

7
(+254)16 și reluată de Eusebiu de Cezareea17. Unele colinde și creații folclorice din
Dobrogea sau din stânga Prutului, ca și unele toponime (peștera Sfântului Andrei), de
asemenea atestă prezența și propovăduirea sa pe aceste teritorii18. Propovăduirea
Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul țării noastre atestă vechimea creștinismului la noi
precum și apostolicitatea Bisericii românești. Legat de această menționare pe baza Sfintei
Tradiții a activității Sfântului Andrei, paralele cu tradițiil e populare autentice, au apărut o
serie de manifestări superstițioase, păgubitoare pentru poporul român. De la niște simple
speculații , fenomenul a luat amploare, iar astfel de manifestări cu caracter ocult au
devenit o afacere rentabilă pentru cei care p rofită de bunacredință și bunacuviință a celor
aflați în necazuri, care speră să găsească soluția rezolvării problemelor lor. Despre aceea
separarea între tradițiile populare, care nu impietează exercitarea cultului divin, ci sunt
tradiții religioase în ac țiune, în spațiul ortodoxiei, și manifestările superstițioase de orice
fel ne apare ca evidentă și necesară pentru cunoașterea fenomenului în esența sa.
Tradițiile poporului nu impietează exercitarea cultului, nici nu se substituie acestuia, iar
conviețuir ea de veacuri a celor două forme rituale o demonstrează cu prisosință.
Originea acestor manifestări și acțiuni oculte trebuie căutată adânc în istorie, ele
fiind influențe păgâne abătute asupra poporului român, care nu a dat naștere la
asemenea practici, c i numai și le -a însușit, în mod inevitabil am putea spune, de la
popoarele migratoare care încercau să -și impună obiceiurile și practicile religioase
popoarelor peste care năvăleau. Ele se întâlnesc în toate domeniile vieții religioase și
prezente, atât în cadrul cultului divin, cât și în afara lui.
Din punctul de vedere exprimat, Olivier Cl ément face o remarcă demnă de
apreciere asupra tradițiilor populare în creștinismul românesc: „Desigur, se poate vorbi
uneori despre, „credința dublă”, păgână și creștin ă, superstițiile, magia și vampirii nu
lipsesc din credințele populare, nici din temele dualiste provenite din bogomilism. Totuși
datorită concepției isihaste a „contemplării naturii”, o natură scăldată în taină de lumina
Schimbării la Față, datorită exper ienței monastice a „întoarcerii în Paradis”, datorită
dimensiunii cosmice a creștinismului oriental, acest aport arhaic a fost asumat din plin și
purificat de către Biserică”19.
Adesea unii preoți au manifestat o atitudine de respingere a unor tradiții, fie în
general sau de cult, ca urmare a considerării lor de origine păgână și deci incompatibile
cu viața creștină. Această poziție s -a manifestat mai tacit sau mai evident în tot cursul
istoriei. De pildă într -o însemnare din secolul al XIX -lea se spune desp re unele cete de
Crăciun pe care preoții și mai ales cei bătrâni, nu vor să le primească pe la casele lor ,
„socotindu -le un lucru neînvoit în legea creștinească”20. De asemenea, Mitropolitul
Dosoftei scrie împotriva unor obiceiuri în care consideră recuzit a cu obiecte drept idoli,
ceea ce în epocă adesea era o exagerare. Această atitudine însă o manifestau și primii
creștini de la noi față de Saturnalii și alte obiceiuri păgâne. Cu toate acestea, se constată

16 Origen, In explanatione Genesis , în Fontes ad historiam Dacoromanae perti nentes, I, București, 1964,
p.717.
17 Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, vol. II, 1, în Fontes historiae Dacoromanae, II, București,
1970, p.15.
18 Pr. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pt. Seminariile teologice, ed. a I I-a,
Sibiu, 1978, p.15.
19 Olivier Cl ément, în prefață la vol. Mitropolitului Serafim, Isihasmul – tradiție și cultură românească,
trad. De Iuliana Iordăchescu, Ed. Anastasia, 1994, p.11.
20 Biblioteca Academiei Române, Manuscrise românești, manuscrisul 5165 , fila 3.

8
că unele sărbători și practici precreștine au păt runs până în cultul Bisericii, altele au fost
acceptate și puse în legătură cu religia oficială, devenind familiare sufletului românesc.
Aspectul popular este o trăsătură a sensibilității noastre spirituale, materializată în forme
culturale și rituale prop rii, care însă familiarizează misterul, îl face accesibil sufletului
omului de rând. O. Cl ément spunea: „În România a persistat uneori până în zilele noastre
miraculosul arhaic împreună cu înțelegerea naturii ca teofanie, și această uluitoare
familiaritate , chiar prietenie față de moarte, se trage neîndoios de la daci și pe care a
reînnoit -o sensul învierii”21.
De-a lungul istoriei, în special tradițiile cu referire la cult au avut un rol
considerabil în viața Bisericii din țările române, devenind adesea u n mijloc de existență.
Despre preoții din secolul al XV -lea, puținele mărturii pe care le avem atestă că aceștia
nu se deosebeau de popor, de țăranii în mijlocul cărora trăiau din ofrande, după datinile
străvechi22. Acest lucru a făcut ca unele însemnări al e străinilor să fie foarte critice la
adresa preoțimii din Principate, cum face cronicarul grec Matei al Mirelor care notează că
„preoții nu știu să boteze, nu știu să facă liturghia, când le vorbești de taine ale credinței
stau și se miră ca și cum le -ai vorbit de lucruri de pe altă lume (…) neștiind decât să
mănânce colivele și colacii ce le aduc”23.
Evident că în ochii unui străin, obiceiurile de cult, din bisericile noastre, legate în
ofrande, apăreau ca acte de exces puse pe seama preoților, ceea ce în să nu se poate
generaliza. Totuși cunoașterea tradițiilor care au legătură cu viața religioasă a fost
considerată o îndatorire preoțească, necesară în pastorație, pe de o parte pentru a
respecta obiceiurile locale ale credincioșilor, iar de altă parte, pen tru a se păzi de diferite
practic oculte. De aceea, în veacul al XVIII -lea Naum Râmniceanu arată că nivelul scăzut
de cultură al preoților se manifestă în toate. Nici „cele mai mici ale acestui meșteșug nu
le știu: prosomiile, soroacele și cu mult mai vârt os semnele soroacelor…”24, ceea ce,
consideră autorul, este un lucru de ignoranță foarte gravă.
Lipsa pregătirii teologice a preoțimii a fost o cauză ce ducea la săvârșirea unor
abateri, la greșeli de practică liturgică și la încurajarea superstițiilor în p opor. De aceea
cărțile de învățătură pentru preoți din secolele XVII – XVIII, dau instrucțiuni menite să
înlăture aceste lipsuri. De asemenea, se dau dispoziții scrise ca preoții să vegheze la
păzirea credincioșilor de diferite practici magice, care aveau un efect nefast în viața
spirituală a comunităților, îndeosebi de sate. Astfel episcopul unit Petru Pavel Aron (în
„Păstoriceasca datorie…”, Blaj, 1759), atrage atenția preoților din Ardeal spunându -le:
„Or avea grijă preoții și or porunci poporanilor să s e păzească de tot felul de nelegiuiri,
vrăjitorii, descântătorii, fermecătorie, vărsări de ceară…”25.
Din păcate, episcopul unit combate și unele practici legate de cultul ortodox, de
pildă: obiceiul ieșirii cu Sfânta Cruce între semănături, sărbătorile hra mului bisericilor,
colindele de Crăciun, privegherea la morți. Gestul acesta este un semn că uniația voia
desființarea ortodoxiei românești în Transilvania cu tot specificul ei național, pentru că
acțiunea de catolicizare să fie mai reușită.

21 Olivier Cl ément, op. cit., p.11.
22 G. Moisescu, Șt. Lupșa, Al. Filipescu, Istoria Bisericii Române, I, București, 1957, p.289.
23 D. Russo, Studii greco -române, vol. I, București, 1939, p.67.
24 Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci care au scri s despre români în epoca fanariotă, București, 1888,
p.55.
25 Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, București, 1904, p.53.

9
Să încercăm în continuare să precizăm o serie de noțiuni care au legătură și al
căror înțeles se răsfrânge asupra tradiției populare creștine. În primul rând ne referim la
termenul de „rit popular”. Ritul a fost definit de etnologi, într -o formulare demult
consacrată, d rept un act sau o serie de acte care urmăresc eficiența în planul realității.
De aceea riturile aparțin mai mult limbajului gestual, fiind astfel o componentă a
obiceiurilor, elemente caracterizate prin poliglotismul limbajelor: gestual, verbal, muzical,
coreic, plastic. Ritul recurge la un cod special, cel al gestului26.
„Datinile populare” sunt oarecum sinonime cu obiceiurile și reprezintă o parte
însemnată a tradiției de la cult, manifestarea acesteia conform cu anumite rânduieli
păstrate în timp și cons acrate în comunitate. Folcloriștii definesc obiceiul ca „un mod de
acționare transmis prin tradiție, obligatoriu, legat de colectivitate și repetat în aceleași
împrejurări”27. Obiceiurile sunt manifestări care însoțesc toată viața omului în diferite
împreju rări, mulțimea lor fiind pusă în evidență de culegerile și cercetările făcute la noi
din veacul trecut și până astăzi, în mod deosebit odată cu dezvoltarea etnologiei ca
știință a culturii populare.
Limba română a numit aceste manifestări multiple prin dou ă cuvinte cu accepții
sensibil diferite, dar în fond cu același conținut. În „Dicționarul general al limbii române
moderne” aflăm următoarele explicații: „obicei” înseamnă „deprindere câștigată prin
repetarea deasă a aceleiași acțiuni”28, iar datină este „o bicei sau desprindere consacrată
în timp și devenită tradițională pentru o colectivitate de oameni”29. După o împărțire
uzitată în folcloristica ultimelor decenii, domeniul obiceiurilor cuprinde și credințele
populare, pe care unii le consideră simple emoți i ale fanteziei religioase populare, iar alții
cred că nu aparțin domeniului decât prin faptul că se întâlnesc în popor. De asemenea,
alții sunt de părere că trebuie lăsate pe seama religiei și mitologiei, iar materialiștii le
resping cu totul, ca fiind o formă de gândire falsă dominată de misticism și ocultism,
credințele fiind considerate fără deosebire ca simple superstiții.
Pentru a elucida problema trebuie să avem în vedere modul de concepție al
acestor forme populare. Credințele exprimă un „crez”, fie mai religios sau mai laic, în
ceva. Acesta le conferă de la început caracterul de forme de încredere sufletească
precum că anumite fapte, gesturi și acte sunt valide, bune sau rele, adică mărturisesc
încrederea în efectul lor. De aceea, majoritatea credin țelor se referă la capitolul de
obiceiuri și rituri populare. Credințele au la bază în general experiențe concrete, pornesc
de la o realitate spirituală, pe care o raportează la efectul ritual. Acesta le diferențiază de
superstiții, care pornesc de la inte rpretarea unor elemente ale naturii înconjurătoare în
sens greșit, ceea ce naște credințe false. Deși țin de o anumită mentalitate populară,
superstițiile nu manifestă încredere în ceva, ci mai degrabă au ca mobil teama de efecte
rele din lume, ca urmare a unei gândiri deformate asupra universului și lucrurilor ce
înconjoară viața omului. Gheorghe Șincai ne dă câteva dintre superstițiile mai frecvente
în popor într -una din cărțile sale30.

26 Germina Comanici, O lectură etnologică a riturilor de Anul Nou, în „Revista de etnografie și folclor”,
tomul 37, 1992, nr.2, p.119.
27 Barbu Teodorescu, Octav Păun, Folclor literar românesc, Curs pentru Institutele Pedagogice, Ed.
Didactică și pedagogică, București, 1964, p.94.
28 Vasile Breban, Dicționar general al limbii române, Ed. Științifică ș i enciclopedică, 1987, p.696.
29 Ibidem, p.252.
30 Gheorghe Șincai, Învățătura firească spre surparea superstiției norodului, Ed. Științifică, București,
1964.

10
Folcloriștii au categorisit cel mai adesea credințele populare împreun ă cu
superstițiile, cum face Artur Gorovci, intitulând un volum „Credinți și superstiții ale
poporului român”31, fără o diferențiere clară. E adevărat că unele credințe populare
exprimă de fapt niște superstiții, concepții false și invers, ceea ce creează a desea confuzii
de apreciere corectă. Din punctul nostru de vedere, o împărțire poate fi făcută între
credințele populare religioase și cele superstițioase, pentru a risipi orice îndoială asupra
caracterului credințelor care nu exprimă o mentalitate oarecar e, ci un mod de concepție
asupra formelor de participare la cultul creștin, gândire care corespunde întru totul
omului credincios. Apoi nu poate fi vorba despre o identificare sau o confuzie între
formele cultului și cele populare, deoarece acestea din urm ă nici nu au tendința de a
intra în cultul oficial, cum se întâmplă cu unele inovații de pildă. Abaterile liturgice,
îmbogățirile prin practici false ale slujitorilor ca și gesturile habotnice ale credincioșilor, nu
țin de adevărata tradiție. Într -un studi u publicat de Pr. Prof. Ene Braniște32 se atrăgea
atenția că există o mulțime de practici introduse la cult, în desfășurarea slujbelor, inovații
„rele” și „aparente” sau unele bazate pe credințe greșite, la slujbe, la Sfintele Taine și la
ierurgii. Acestea vin în contradicție cu temeiurile liturgice ale Bisericii noastre. Ele pot
întreține cel mult o falsă evlavie și o religiozitate deformată, chiar dacă sunt practicate
uneori de mai mult timp sau au devenit obișnuite în rândul credincioșilor dintr -o
comunit ate.
Cu atât mai mult cultul Bisericii nu se poate asocia cu practici oculte. Pr. Prof.
Nicolae Necula precizează cu privire la misiunea preoțească: „De asemenea, nu vom
admite îmbinarea rânduielilor bisericești cu practici populare, superstițioase, magice , care
nu ar face altceva decât să compromită slujirea preoțească: deschiderea și ghicitul din
„carte”, recomandarea de a arde lumânări cu flacăra în jos împreună, blestemul ca formă
de răsplată a dușmanilor și altele”33. În consecință, cultul nu poate fi d enaturat cu aceste
practici care sunt, de altfel o blasfemie adusă slujirii lui Dumnezeu: „Credința creștină și
practica liturgică, spune același autor, nu sunt nici ghicitorie, nici magie, ci mărturisire
dreaptă, rugăciune sinceră și curată, revărsare de Duh Sfânt”34.
Biserica Ortodoxă de la noi deși a fost mai tolerantă față de tradițiile poporului în
general, a luat totuși atitudine împotriva acelor forme străine de spiritualitatea poporului
și dăunătoare credinței și moralității creștine. La noi au pătr uns și unele practici de veche
tradiție orientală, care s -au împământenit în popor devenind obiceiuri locale. Așa este de
pildă ghicitul cu nuiaua, despre care scrie Gh. Șincai35, și pe care îl întâlnim menționat de
scriitorul Ammianus Marcellinus în secolu l V d. Hr., la halloni36, apoi ghicitul în cărți și
icoane37.
Tradițiile populare la cult au un alt caracter. Ele nu sunt nici magie, nici vrăjitorie,
ci aparțin manifestărilor populare în cadrul ritual liturgic. Că tradițiile de acest fel se
deosebesc de p racticile magice de orice fel, o demonstrează și faptul că în unele cărți

31 Artur Gorovci, Credinți și superstiții ale poporului român, colecția Din viața poporului român , Ed.
Academiei Române, București, 1915.
32 Pr. Prof. Ene Braniște, Despre „inovații” în săvârșirea serviciilor divine, în ST, nr. 3 -4/1953, p.279 -303.
33 Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galați, 1996, p.325.
34 Ibidem.
35 Gheorghe Șincai, op. cit., p.37.
36 Ammianus Marcellinus, Istorie romană, traducere de Prof. David Popescu, 1982, p.563.
37 Gheorghe Șincai, op. cit., p.37.

11
bisericești sunt arătate chiar pedepse pentru cei ce săvârșesc asemenea practici. În
cartea „Șapte Taine ale Bisericii” tipărită la Iași în 1645, privitor la vrăjitori se spune: „ În
65 de capete ale Pravilei Marelui Vasile, au lăsat învățătură, cum vrăjitorul și acela ce
sleiește ceara, sau aruncă cu plumbi, așijderea și acela ce va lega nunta, ce se zice, pe
mire să nu se împreună cu nevasta -i, sau și alte meșteșuguri ce vor face cu vrăji, 20 de
ani să nu se cuminece”38. Problema este reluată în „Pravila lui Matei Basarab” (1652), în
care se spune că „vrăjitorul și cel ce varsă ceară, sau plumb, cositor, sau carele leagă
bărbatul și muiarea să nu se împreuneze, sau va face altfeliu de vrăjie, acela ani 20 să nu
se cuminece”39.
Motivul pentru care asemenea practici vrăjitorești erau condamnate, este explicat
în cartea „Șapte taine ale Bisericii” astfel: „Să știți și care se cheamă vrăjitori: vrăjitori se
cheamă care cheamă și scot pe dia voli de vrăjesc, să cunoască niscare lucruri neștiute
sau alte răutăți ce fac să -și izbăvească inimii, după voia și pohta cea rea, cu carele vor să
facă răutate și vătămare a niscare oameni drepți”40.
Practicile considerate a fi săvârșite cu conlucrarea dia volului nu pot fi admise în
viața creștinului sau a clericului. Cu atât mai surprinzător apare faptul că, un ierarh
cărturar ca Antim Ivireanul, era acuzat de către dușmanii săi de „magie, vrăjitorie și
lucruri satanicești”41, el care se luptase pentru lumi narea clerului din Țara românească și
eliberarea de neștiință și ocultism. Evident că aceste acuze au fost formulate în mod
nedrept, dar invocarea lor ne arată că în viața Bisericii erau socotite cele mai
condamnabile.
În ortodoxia românească de astăzi, ca racterul tradițiilor este eminamente creștin.
Ele se diferențiază de orice practici străine de spiritul Bisericii și urmăresc un scop în
general religios. Această trăsătură le distanțează de orice acte superstițioase, cu intenții
neortodoxe, fie că sunt in ițiate de preoți sau de credincioșii de rând.

2. Concepția religioasă veche geto -dacă și manifestările oculte.

Istoriografia modernă s -a preocupat însă de la începuturile ei de stabilirea zeității
supreme a geto -dacilor, identificată ca fiind Zalmoxis, c onsiderat ca divinitatea proprie a
strămoșilor noștri. În ceea ce privește evoluția divină a acestuia, s -a afirmat că ea ar
porni de la htonism la uranism, precizându -ne în acest sens: „…zeul principal al geto –
dacilor, Zalmoxis chiar dacă va fi avut într -o perioadă foarte îndepărtată caracter
demonic, htonian, în perioada de înflorire a civilizației dacice el avea cu siguranță
caracter uranian, era zeu al cerului, cum a susținut Pârvan, nu al lumii subterane și al
vegetației, cum susține, de pildă prof. I. I. Russu”42. Referindu -ne la faptul că Zalmoxis,
pe parcursul timpului a devenit zeu htonian, divinitate uraniană, s -a concluzionat astfel:

38 Artur Goraci, Descântecele românilor, București, 1931, p.62.
39 Ibidem, p.66-67.
40 Ibidem, p.62.
41 Dr. Gabriel Ștrempel, Valoarea documentară a didahiilor mitropolitului Antim Ivireanu, Academia
Română, Memoriile secției de Științe Istorice, seria a IV -a, tom I (1975 -1976), p.141.
42 Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istor ia religiilor, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1982, p.320; Vasile Pârvan, Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile
carpato -danubiene, Ed. Științifică, București, 1958, p.59.

12
„Gebeleizis deci, poate și Zalmoxis, separat sau mai degrabă sincretizați în perioada finală
a religiei geto -dacilor, vor fi fost divinități urano -solare, caracterizând prin aceasta religia
geto-dacică însăși”43.
Numele „Gebeleizis” ne apare în acest context ca o a doua divinitate geto -dacică,
iar legătura dintre aceste două divinități este reprezentată prin următoarea af irmație:
„deși nu s -a găsit… nici un templu subteran44, care să ateste cultul htonianului Zalmoxis,
este de presupus faptul că după un interval de timp îndelungat „în perioada de înflorire a
civilizației dacice”, precum și „în perioada finală a religiei get o-dacilor” htonianul Zalmoxis
va fi luat locul lui Gebeleizis – devenind zeitate urano -solară – sau „poate”, „mai
degrabă”, a sincretizat cu acesta45, transformându -se în divinitate urano -solară, având
atributul de a fi zeul suprem al geto -dacilor.
În lumin a acestor considerații, este de presupus că zeul uranian primordial în
epoca bronzului va fi fost Gebeleizis, iar paralel cu acest zeu, mai era adorat pe teritoriul
Daciei de odinioară și un zeu subpământean, Zalmoxis. Ulterior, printr -o evoluție
îndelunga tă, Zalmoxis va fi preluat prerogativele divine ale vechiului zeu suprem al
cerului, al fulgerului și al securii duble, Gebeleizis, tronând de această dată ca divinitate
urano -solară și confruntându -se cu aștrii și cu bolta cerească. În această nouă aureol ă
divină va fi fost poate cunoscut și adorat zeul Zalmoxis de către localnicii din munți, care
i-au dedicat sanctuare și altare. Cu toate că întâlnim numele mai multor zeități de -a
lungul timpului în viața religioasă a geto -dacilor, zeul suprem al acestui panteon de zeități
era considerat Zalmoxis46, care a preluat prerogativele vechi ale vechiului zeu, Gebeleizis
pe care le -a depășit, fiind făcută chiar o identificare între cei doi zei, numele lor
reprezentând simple atribute explicative ale puterii ori înf ățișării divinității supreme a
geto-dacilor47.
Credința în nemurire era foarte puternică la vechii geto -daci. Această credință nu
era o pierdere în lumea de dincolo și nici o întrupare în lumea aceasta (metemsomatoză),
ci mergea efectiv în Împărăția fără de sfârșit, reală și necesară a lui Zalmoxe48.
Religia traco -dacă nu s -a transmis prin frica de destin, prin forță sau sabie, ci din
convingere, văzându -se în Marele preot și urmașii acestuia exemple de urmat. La rândul
său, Marele preot avea autoritatea mora lă, nu -i era admisă greșeala și nici ereditatea –
din vechi regi – dădea ucenicilor și credincioșilor siguranța transmiterii pruncilor
nealterate de la cel care cunoștea tainele vieții și ale morții: Zalmoxis49. Poporul român a
moștenit din religia geto -dacă unele practici, dar, după ce am văzut, strămoșii noștri nu –
și justificau credința prin destin, de unde provin toate încercările oculte, ci printr -o viață
în lumea de dincolo, la Părintele luminilor, Zalmoxis, care poseda secrete veșnice.
Strămoșii noștri foloseau unele ocultisme nu pentru a atrage divinitatea, ci pentru a intra
în comuniune cu ea, care este cu totul altceva. Aceste practici oculte care existau la
daco-traci și apoi la romani au fost aduse de popoarele migratoare în mileniul I î. Hr.

43 Diac. Prof. Dr. E. Vasilescu , op. cit., p.321.
44 H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972, p.218.
45 Diac. Prof. Dr. E. Vasilescu, op. cit., p.320 -321.
46 Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus, Istoria religiilor, Ed. Inst. Biblic și de Misiune a l
BOR, București, 1991, p.140.
47 Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, București, 1926, p.155.
48 Diac. Conf. Dr. P. I. David, Aspecte ale vieții spirituale a traco -dacilor în timpul marelui rege Burebista,
MO, nr. 7 -9/1980, p.585.
49 Ibidem, p.586.

13
Acest ea au influențat, dar nu au fost însușite de către strămoșii noștri pentru a -și părăsi
obiceiurile lor și de aceea nu pot fi confundați xxxxxxxx religiilor păgâne, cu preoții și
slujitorii lui Zalmoxis, Deceneu etc50.
Caracterul misteric al lui Zalmoxis și faimoasa sa doctrină a imortabilității, care îi
impresionase atât de mult pe greci, au fost completate, după cum spunea Mircea Eliade,
de interesul crescând pentru medicină, astronomie, mistică și magie51.
Pe de altă parte, dacii aveau o serie de credințe m agice și inițiatice concretizate
îndeosebi printr -un element de unitate al tuturor acestor credințe. Acest element este
constituit ca experiența magico -religioasă a solidarității mistice cu lupul, oricare ar fi
mijlocul utilizat pentru a obține: antropofag ie, inițiere prin îmbrăcarea pielii, beție
ceremonială, jaf etc. O parte din această moștenire a supraviețuit sub forma de obiceiuri
populare și creații folclorice, în aceste regiuni prin excelență conservatoare care sunt în
Balcanii și Carpații. Nu ne gân dim numai la credința în vârcolaci, ci și la anumite obiceiuri
și, mai ales, la folclorul despre lupi. Sfântul Sava și Sfântul Teodor al Iugoslaviei, Sfântul
Petru în România sunt considerați ca patroni ai lupilor52.
Trăsăturile caracteristice ale cultului lui Zalmoxis erau de tip misteric și
eshatologic. Putem deci să ne gândim că credințele relative la Zalmoxis și la cultul său au
fost absorbite și radical transformate de creștinism. E greu de crezut că un complex
religios centrat pe speranța de -a obține nemurirea, având ca model un zeu de structură
misterică, să fi fost ignorat de misionarii creștini. Toate aspectele religiei lui Zalmoxis –
eshatologie, inițiere, ascetism, erudiție de tip misteric (astrologie, terapeutică, theurgie) –
încurajau apropierea de creștinism53.
După cum am arătat, manifestările oculte se regăsesc ca preocupări în viața
religioasă a strămoșilor noștri geto -daci, ca influențe inevitabile din partea popoarelor
migratoare, însă modul și scopul pentru care acestea erau folosite se de osebea de cel
actual, utilizat în scopul înșelării buneicredințe a oamenilor ca ispită a diavolului.
Multe din aceste manifestări oculte păgâne s -au perpetuat în eresuri și superstiții
milenare în teama unora de semne și de consecințe fatale în iluzia că p ot înlătura răul
prin mijloace apotropeice sau că pot asocia puteri ascunse la realizarea unor dorințe nu
întotdeauna mărturisite, în ușurința cu care atâția oameni – și nu doar cei simpli –
păstrează idei greșite și recurg la serviciile de „văzători” ale profesioniștilor ghicitului,
deoarece păgânismul oficial, care a fost biruit de creștinism, se deosebește oarecum de
cel popular, iar acesta din urmă n -a fost înlăturat cu totul din credințele și practicile
tuturor oamenilor.

3. Pericolul practicilor ocul te și superstițioase. Lupta împotriva
obscurantismului mistic – lupta pentru pace.

Deși în epoca modernă știința a făcut progrese enorme și a explicat nenumărate
lucruri care până aici se tâlcuiau în mod superstițios, totuși superstițiile persistă chiar î n
cercurile și societățile cel mai înaintate din punct de vedere cultural. Analizarea științifică

50 Diac. P. I. David, Călăuza creștină, Curtea de Argeș, 1994, p.178.
51 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis -han, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p.36.
52 Ibidem, p.37.
53 Ibidem, p.35.

14
a transformărilor care se producă în conștiința omenească, ne arată că procesul de
primenire a conținutului conștiinței nu se ține la pas cu procesul de trans formare a
condițiilor materiale de viață ale omului, proces care face ca știința să mai rapid decât
conștiința54. Față de evoluția științei, determinată prin schimbarea forțelor de producție și
a raporturilor de producție, conștiința umană rămâne mereu în u rmă, așa încât în
conținutul ei stăruie încă multă vreme elementele însușite prin tradiție și numai printr -un
proces mai lent, în care acestea opun o dârză rezistență, cuceririle științei ajung să se
infiltreze și să cucerească terenul conștiinței.
În felu l acesta se explică faptul că alături de știință continuă să dăinuie
superstițiile. Misiunea științei în luptă cu superstițiile este foarte anevoioasă, iar
pătrunderea adevărurilor științifice în conștiința umană și expulzarea superstițiilor prin
acestea, este o operă căreia i se opune rezistență, căci culturalizarea reclamă eforturi
mari, muncă bine chibzuită, răbdare și stăruință deosebită.
Prezența superstițiilor în conștiința oamenilor creează un climat de obscurantism
mistic, refractar progresului, iar acest climat, la rândul lui, oferă superstițiilor terenul cel
mai propriu pentru menținerea și dezvoltarea lor, încât, am putea spune, că ele creează,
de fapt, obscurantismul mistic, iar acesta alimentează superstițiile.
Într-adevăr, atmosfera pe care o c reează prezența superstițiilor și diferitele practici
oculte, trebuie să fie numită o atmosferă obscurantistă, o atmosferă de întuneric și de
întunecare a minții, pentru că ea este diametral opusă aceleia de lumină și de luminare a
minții, pe care o creeaz ă știința și adevărurile ei. Atmosfera creată de superstiții face ca
alături de luminile științei să se ridice umbrele, fantomele întunecate ale misterului și ca
acestea chiar să copleșească uneori adevărurile luminoase și limpezi ale științei.
Această atm osferă face ca oamenii, în loc să se conducă după făcliile științei, să se
orienteze după închipuiri. Ea face ca oamenii, în loc să vadă limpede drumul pe care
trebuie să meargă, să -l presare cu tot felul de năluciri și să îmbrace orice acțiune firească
și normală a lor în cele mai grotești veșminte. Ea parcă înlocuiește mereu viața normală,
cu cea de carnaval. Ea face ca oamenii, în loc să -și vadă de treabă, încrezători în rostul
muncii lor, în puterile lor, șă -și piardă încrederea în ei înșiși sau să cadă în reverii mistice,
în loc să se dedice muncii pozitive, creatoare55.
Totul se îmbracă în mister, totul devine mistic, ocult, ascuns, de neînțeles, dar cu
toate acestea de urmat, din pricina fricii pe care le -o inspiră necunoscutul, nebănuitul,
acționat d e puteri misterioase. Lăsat sau azvârlit într -o astfel de atmosferă de
obscurantism mistic omul devine fatalist, se abandonează întâmplării, devine pesimist și –
și așteaptă la diverse soroace, norocul sau nenorocirile, pentru evitarea cărora e convins
că nu poate face nimic, și ca urmare, nici nu întreprinde nimic. Trăind într -o astfel de
stare, omul dezarmează în fața vieții, își orientează viața spre pasivitatea consumatorilor
inconștienți de destin, își istovește puterile creatoare, își pierde conștiința puterii și a
valorii umane, devine o simplă piesă sau unealtă în mâinile oricui. De aici, primejdia
decăderii continue a omului, primejdie ce nu poate fi înlăturată decât prin proiectarea
luminilor științei în bezna obscurantismului mistic.
Profilaxia anti superstițioasă, întreprinsă prin acțiunea de răspândire a culturii în
masele mari ale poporului, este necesară și eficace pentru redresarea morală, pentru
scoaterea din inerție, pentru smulgerea din brațele obscurantismului mistic a unei mari

54 Pr. Prof. Liviu Stan, Superstițiile și obscur antismul mistic, ST, nr. 3 -4/1950, p.284.
55 Ibidem, p.285.

15
părți a popor ului nostru. Numai ridicarea nivelului științific -cultural al poporului poate să -l
ajute pe acesta să -și echilibreze credința religioasă, să o plivească încetișor de buruienile
superstițiilor și obscurantismului mistic, ca astfel să -și poată face din ea un reazim și un
auxiliar al progresului, al unei vieți descătușate din servituțile credințelor deșarte, al unei
vieți liniștite, senine și fericite.
Superstițiile și obscurantismul mistic au ținut în întuneric și în letargie o bună parte
a poporului nostru, pentru că ele orientează inevitabil, în sens negativ, rostul vieții
umane, ele orientează antisocial, anticultural și antiprogresist, constituind prin aceasta
una din manifestările cele mai reacționare și mai primejdioase pentru orice popor. Ele
trebuie pr ivite și sub raportul influenței lor asupra relațiilor sociale și economice din sânul
oricărei societăți, deoarece determină o anumită atitudine în aceste relații, o atitudine de
pasivitate care face pe oameni, fie să nu dorească nici o schimbare, nici un progres, nici
o îmbunătățire a traiului lor, fie, mai ales, să nu îndrăznească să întreprindă nimic în
acest scop sau să dezarmeze în luptă și să accepte mai bine totul în chip fatalist.
Datoria oricărui creștin este de a participa la lupta pentru combate rea superstițiilor
și a obscurantismului mistic și astfel se va situa pe linia justă a dezvoltării vieții poporului
nostru și a consolidării frontului păcii.

16

PARTEA A II -A

MANIFESTĂRI ȘI PRACTICI OCULTISTE.
CREDINȚE SUPERSTIȚI OASE.

1. Divinația sau pretinsa putere de a lucra cu „forțele divine”.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „divinație” provine de la cuvântul
„divinatio”, care are înțelesul de cunoaștere a gândirii și voinței divine56. Divinația însăși,
într-o defin iție scurtă, este pretinsa cunoaștere și descoperire a lucrurilor ascunse,
necunoscute. Unul dintre cei dintâi scriitori care au consacrat lucrări întregi divinației, o
definește ca fiind „presensio et scientia rerum futurorum”57.
În realitate și într -un sens mai larg, prin divinație se înțelege cunoașterea și
descoperirea unor lucruri trecute, prezente sau viitoare, care se pot cunoaște pe calea
simțurilor sau a raționamentului. Conform acestei afirmații, avem trei feluri de divinație:
ghicirea trecutului, a prezentului necunoscut și a viitorului.
În sensul restrâns al cuvântului însă, prin divinație s -a înțeles întotdeauna numai
pretinsa prezicere a viitorului, dar a unui viitor nedeterminat, a unor fapte viitoare care
să nu fie legate cauzal de faptele pr ezente58. Nu se poate considera deci ca divinație
prevederea unor fapte viitoare prin cercetarea cauzelor care le determină. De pildă,
prevederea felului cum va fi timpul, pe baza condițiilor atmosferice prezente,
pronosticurile făcute asupra unei boli, pe baza simptomelor inițiale sau anunțarea
sfârșitului unei bătălii, pe temeiul cunoașterii efectivelor de trupe și arme aruncate în
luptă, toate acestea nu au nimic comun cu divinația, cu mantica sau ghicitoria, acea
practică ocultă care pretinde că poate cu noaște viitorul îndepărtat pe alte căi decât cele
ale înlănțuirii logice și cauzale dintre lucruri. Chiar la popoarele zis primitive s -a făcut
întotdeauna această deosebire între ghicitoria propriu -zisă, ca practică magică, și
cunoașterea anticipată, logic ă și uneori necesară, a viitorului determinat de cauze
prezente, cunoscute. În societățile civilizate prevederea științifică a viitorului a devenit
ceva obișnuit și necesar. Astfel, în meteorologie, în agricultură, în materie de strategie
militară sau în m edicină, pronosticurile au un rol considerabil.
De asemenea, nu trebuie să se confunde divinația cu profeție. Profeția este o
revelație divină, este ceva extraordinar și supranatural. Profeția se deosebește
fundamental de divinație prin conținutul ei, pri n felul cum se produce, prin scopul și prin
consecințele ei. Profeția este un fapt neobișnuit, excepțional, în timp ce divinația este o
profesie, o meserie care se învață ca oricare alta. Circumspect, Biserica creștină a fixat,

56 A. Bouch é-Leclerq, Dictionaire des antiquité gregues et romaines, ed. de Ch. Daremberg și E. Saglio, p.
292, apud Diac. E. Vasilescu, op. cit., p.555.
57 Cicero, De divinatoine, 5, 1, apud Diac. E . Vasilescu, op. cit ., p.555.
58 A. Costiglionii, op. cit., p.17, apud Diac E. Vasilescu, op. cit., p.555.

17
după veacuri de verificare, criteriile de deosebire dintre profeție și ghicitorie, dintre
adevărata și falsa profeție.
Prin urmare, divinația este pretinsa cunoaștere și descoperire a unor evenimente
viitoare sau a trecutului și prezentului necunoscut, fără ajutorul lui Dumnezeu și fără să
se aibă în vedere legătura cauzală dintre fapte. Distincția este evidentă: una este
preștiința omenească, care nu are nimic ocult în ea, ci este ceva științific, logic, rațional și
alta este preștiința ocultă, ca pretinsă posibilitate de a cunoaște viitorul prin anumite
tehnici speciale.
Metodele divinatorii folosite în preistorie erau, în general, asemănătoare cu cele
practicate în antichitate și la popoarele necivilizate din ziua de astăzi. Se căutau, de pildă,
semne prevestitoare în zborul păsări lor, în strigătul animalelor, în apariția unor fenomene
meteorologice neobișnuite, în întâlnirea cu anumite persoane etc. Credința în semne
prevestitoare este atât de puternică la popoarele necivilizate, încât ele nu întreprind
niciodată o acțiune ale căre i semne sunt nefavorabile. Mai mult chiar, această credință
puternică exercită asupra popoarelor necivilizate o influență psihică atât de profundă, în
cât de multe ori prezicerile se împlinesc datorită autosugestiei. Sunt frecvente cazurile de
indigeni căr ora li s -a prezis moartea și au murit într -adevăr fără nici o cauză medicală59.
La popoarele necivilizate, ca și la popoarele civilizate, divinația se face uneori într –
o stare sufletească specială, provocată sau spontană. Această stare specială se creează
de obicei prin descântec, prin hipnoză sau este pur și simplu o stare morbidă, o stare de
exaltare patologică. Vrăjitorii popoarelor necivilizate au o adevărată artă de a -și provoca
aceste stări de „transă”, prin zgomotul asurzitor al tobelor sau prin melod ii ritmice foarte
monotone și prelungite, prin dansuri frenetice și istovitoare, prin băuturi amețitoare sau
afumări. Aceleași metode de divinație, îmbogățite cu altele noi, le întâlnim apoi în
antichitate la toate popoarele, indiferent de gradul de civili zație pe care l -au atins60.
O serie de practici divinatorii cu toate aspectele ce decurg din aceste practici sunt
întâlnite și în țara noastră. Încercând să pătrunzi în viața spirituală a satului românesc, ți
se oferă, la prima întâlnire cu țăranii, ca fapt e de observație curentă, o sumedenie de
credințe, obiceiuri, gesturi, expresii, rețete practice cu aspect magic sau diferite formule
de incantație, toate acestea fiind adânc înrădăcinate în mentalitatea omului. Astfel,
viziunea magică despre lume ne apare mult mai complexă și în același timp mult mai
confuză decât viziunea omului de știință sau chiar decât aceea pe care ne -o dau simțurile
noastre61.
În toate domeniile culturii, problema cunoașterii, adică încercarea omului de a
surprinde adevărul vieții, a f ormat interesul central al tuturor timpurilor. Poeții, oamenii
de știință, filosofii, teologii, toți cei dornici de a cerceta orizonturi noi – văzute sau numai
prevăzute – au contribuit pe măsura puterii lor la considerarea adevărurilor câștigate
până la e i sau la cucerirea de noi terenuri în domeniul cunoașterii. Alături de această
muncă cinstită, la care își dau concursul atâtea strădanii ale minții omenești, intervine o
nouă modalitate de cunoaștere, o falsă cunoaștere: cunoașterea ocultă. Omul a fost
preocupat din cele mai vechi timpuri, după cum am arătat, de cunoașterea în special a

59 Th. W. Danzel, Magie et science secr ète, Paris, 1939, p.20.
60 Diac. Prof. E. Vasilescu, Religie, superstiție, ocultism, spiritism, teozofie, ST, nr. 5-6/1949, p.309.
61 Gheorghe Pavelescu, Magia la români, București, 1998, p.13.

18
viitorului său. Ocultismul nu este decât copilul hibrid al vechii arte magice și al unui
curent pseudo -filosofic62.
Existența diferitelor practici divinatorii de -a lungul ti mpului la toate popoarele,
inclusiv teritoriul patriei noastre, își are adevărata origine în lucrarea diavolului.
Căutând să imite lucrarea lui Dumnezeu pentru a tulbura lumea și a o îndepărta de
la adevăr, adeseori diavolul insuflă pe anumiți oameni posed ați sau căzuți din dreapta
credință cu diferite preziceri și ghicitori, prezentate sub înfățișarea unor adevărate
profeții. Demonii au o deosebit de lesnicioasă putință de comunicare și de informare între
ei, pentru care spațiul și materia le sunt piedică. Ne vedem astfel cu mult depășiți în
posibilitățile noastre de cunoaștere asupra oamenilor și a lumii, posibilități de care dispun
în schimb, în orice clipă, puterile nevăzute, și deci îngerii cei răi. Adeseori, falsele profeții
se pot împlinii dar de cele mai multe ori nu se împlinesc și rămân mărturii mincinoase,
căci Satana este tatăl minciunii. Ghicitoria faptelor prezente poate fi mult mai ușor
practicată de șarpele cel viclean decât vederea în viitor.
Nu trebuie să ne surprindă faptul că prezicerile s e împlinesc uneori. De bună
seamă că cu puterea Duhului Sfânt se împlinesc aceste preziceri, ci cu puterea
diavolească, cu care cineva este pus în legătură de multe ori fără să -și dea seama.
Anumite prevestiri de natură demonică se pot face și fără a recu rge la anumite practici
vrăjitorești, ci printr -o insuflare lăuntrică, a unor anumiți oameni posedați, din partea
unui duh pitonicesc. Asupra unor asemenea manifestări se pot face următoarele
presupuneri:
– după toate probabilitățile, Ispititorul dispune de o anumită facultate psihică,
proprie demonilor, ținând seamă că și demonii care au fost înainte îngeri de slavă și -au
păstrat și după cădere o parte din înzestrările lor;
– în săvârșirea prezicerilor, Ispititorul se poate folosi de combinarea unor
elemente actuale, însă necunoscute nouă, proiectând consecințele probabile ale lor în
viitor.
– unele preziceri pot fi explicate ca urmare a unui plan pe care Satana l -a urzit
să-l împlinească cu anumite persoane aflate în raza lui de acțiune și pe care el le
stăpâne ște (total sau parțial) și cărora le poate insufla voința lui63.
O serie de exemple din viața noastră contemporană ne arată că feluritele preziceri
diavolești se pot împlini întocmai sub chipul unor adevărate profeții. Se cuvine remarcat
faptul că aceste p reziceri nu se identifică cu adevăratele profeții, insuflate din preștiința
lui Dumnezeu, ci sunt lucrări ascunse și ticluite ale Satanei, prin mijlocirea unor slujitori ai
lui, pentru a sădi astfel ispita în lume. După cum îngerii buni cunosc toate acțiun ile și
faptele oamenilor, tot astfel și îngerii astfel și îngerii răi ne cunosc acțiunile noastre, ale
fiecăruia dintre noi â, iar noi, pe cale lăuntrică, primim inspirații și de la îngerii buni și de
la cei răi64. Este vorba de opțiunea fiecăruia dintre no i de a alege binele sau răul, cu
toate consecințele ce decurg în urma acestei alegeri.
După cum unii adevărați sfinți și cuvioși, ca vase alese ale lui Dumnezeu, pot primi
insuflări de la Duhul Sfânt, pentru a pătrunde în adâncul Sfintelor Scripturi sau pe ntru a
face anumite profeții și a cunoaște gândurile și faptele tăinuite ale unor oameni, ca o

62 Magistrand Anca Manolache, Cunoașterea ocultă – falsificare a cunoașterii adevărului, ST, nr.3 -4/1952,
p.174.
63 Mihail Urzică, op. cit., p.87.
64 Ibidem, p.95.

19
lucrare de slavă pentru Dumnezeu, tot asemenea și falșii profeți, sub stăpânirea unor
puteri pitonicești, pot vorbi cu ușurință, pot face prevestiri și multe sem ne ce produc
sminteală în lume. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Nici îngerii lui Dumnezeu, nici
demonii nu cunosc cele viitoare, cu toate acestea proorocesc… Îngerii proorocesc pentru
că Dumnezeu le revelează și le poruncește să proorocească. Pentru aceea s e realizează
toate câte spun ei. Dar și demonii proorocesc: uneori pentru că văd cele ce se întâmplă
departe, alteori prin conjunctură. Pentru aceea de multe ori mint și nu trebuie crezuți
chiar dacă uneori spun adevărul. Ei cunosc Scripturile… Li s -a îngă duit să ispitească pe
om, dar nu au putere să forțeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau
de a nu o primi”65.
Se poate constata din cele prezentate mai sus în câte feluri lucrează duhurile
necurate asupra unor oameni posedați, care s -au rupt din legătura harică cu Dumnezeu.
Faptul că asemenea semne reapar în vremurile de față din ce în ce mai des, își găsește
explicația în însăși starea de păcat în care se află omenirea. O asemenea decădere
duhovnicească prilejuiește Satanei toate posib ilitățile de a lucra asupra lumii, prin
îngăduința lui Dumnezeu.
Prezicerile pe care le fac cei care recurg la diferite moduri de divinație au de cele
mai multe ori o explicație științifică care este verificată uneori prin experiență. Nu este
nevoie deci să se recurgă la explicații oculte. Cazuri de indivizi care s -au îmbolnăvit, au
suferit un accident sau chiar au murit la data anunțată de un prezicător s -au întâlnit
adesea. Faptul acesta nu dovedește însă talentul prezicătorului, nici nu pledează în
favoarea divinației, ci arată cât de mare este puterea sugestiei. Asupra unui om cu o
sensibilitate exagerată, prezicerile unui ghicitor pot avea o enormă influență. Și cum, de
obicei, nu recurg la procedeele magice de prezicere a viitorului decât cei ce cred cu
convingere în adevărul lor, este firesc faptul că aceste convingeri, transformate în
obsesii, se realizează adeseori. Cel căruia i s -a prezis sau a simțit apropierea unei
nenorociri își creează o astfel de stare sufletească în așteptarea acestei nenoroc iri, încât
nu-i de mirare dacă i se întâmplă nu una, ci un lanț de nenorociri, în care el nu va vedea,
desigur, decât împlinirea riguroasă a prezicerii. De asemenea, nu -i de mirare că
primitivul, căruia i s -a prezis de către vrăjitor moartea, moare într -adevăr la termenul
anunțat.
Pe de altă parte, naivii care consultă pe prezicători sau cei care văd semne
prevestitoare în cele mai mărunte lucruri și fapte, sunt atât de predispuși să vadă
împlinirea semnelor, încât o găsesc cu ușurință. Privite sub impresia prezicerilor, a căror
împlinire este așteptată cu certitudine, cele mai banale amănunte ale vieții zilnice devin
realizări ale acestor preziceri.
O altă explicație, firească și logică, a prezicerilor și mai ales a presentimentelor
împlinite, este faptul că, de cele mai multe ori, așa zisele presentimente nu sunt decât
stări sufletești care devin cauza întâmplărilor și a acțiunilor noastre ulterioare. Cu alte
cuvinte, omul vede și proiectează în afară ceea ce se întâmplă în realitate cu el însuși66.
De exem plu, un individ bine dispus, optimist, vesel, va trece pe lângă întâmplări și fapte
triste, apăsătoare fără să le remarce. Dimpotrivă, un om prost dispus va vedea
pretutindeni semne rele și prevestiri de nenorociri și insuccese. Cu această dispoziție

65 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Librăriei Teologice, București, p.65 -66.
66 Th. W. Danzel, op. cit., p.20.

20
sufletească va avea desigur insuccese și neplăceri, pe care le va atribui presentimentelor
avute.
Pe de altă parte, multe fapte considerate ca semne prevestitoare nu sunt în
realitate decât simptome precoce, care de cele mai multe ori premerg anumitor tulburări
organice. Fals interpretate, aceste simptome se transformă și sunt într -o oarecare
măsură semne prevestitoare. De pildă, strănutul a fost considerat în toate timpurile și la
toate popoarele ca semn prevestitor, dar el este de fapt primul semnal al unei ră celi sau
chiar al începutului unei boli infecțioase. De asemenea, unele persoane cu presentimente
rele, care arată o perturbare organică aflată abia la început67. Se știe că unele boli nu
încep prin dureri propriu -zise, ci printr -o stare generală neobișnuit ă numită în medicină
indispoziție. Departe de a fi niște semne prevestitoare trimise omului de puteri oculte,
toate acestea nu sunt, așa cum am arătat, decât simptomele precoce ale unor apropiate
maladii.
Unele cărți celebre de divinație citează unele prez iceri care și -au găsit împlinirea în
viitor, dar numărul acestora este mic în comparație cu prezicerile neîmplinite de care nu
se amintește. Faptul acesta, real și aproape general, duce la concluzia că aparentele
cazuri extraordinare de preziceri realizate sunt decât simple coincidențe, potriviri
întâmplătoare între faptul prezis și evenimentele care i -au urmat.
s-ar părea că astăzi, în secolul al XXI -lea nu mai este nevoie să vorbim despre
divinație, această falsă prezicere a viitorului, care a jucat pe vr emuri un rol important în
viața tuturor popoarelor. Însă, constatăm că astăzi, mai mult decât oricând, se cuvine o
cercetare amănunțită asupra fenomenului care ia amploare pe zi ce trece.

2. Chiromanția sau practica detectării soartei și viitorului în
palmă.

Chiromanția sau practica detectării soartei și viitorului în palmă este o metodă
divinatorie veche. Practicată de greci și de romani, ea era arta de a ghici în liniile mâinii
influențele astrelor. După lungimea, profunzimea, culoarea și atingerilor ac estor linii, se
credea că se poate citi în toate amănuntele, caracterul și destinul cuiva. În acest sens,
chiromanția împarte mâna în regiuni care poartă denumiri împrumutate din astrologie.
Astfel, degetul arătător aparține lui Jupiter, cel mijlociu lui S aturn, inelarul lui Apollo, și
degetul mic lui Mercur. Degetul mare numit în chiromanție degetul lui Venus, în limba
latină se numește „plex”, adică puternic. În el se pare că se concentrează toată forța
omului. De aceea, degetul cel mare e considerat ca r eprezentând cea mai însemnată
putere a creierului: voința, adică puterea morală care se opune instinctelor și simțurilor68.
Liniile principale ale mâinii arată, după chiromanți, diferite trăsături ale caracterului
sau diferite momente din viață. Astfel, li nia vieții arată durat vieții cuiva, bolile pe care le
va suferi și temperamentul. Linia capului ar fi în raport cu inteligența și ar arăta și
eventualele dureri de cap, iar linia inimii ar arăta sentimentele. Pe lângă acestea, o
mulțime de linii și liniuț e, puncte zăbrele, cercuri, pătrate și triunghiuri, pe care
chiromanții le văd în palma cuiva, completează alfabetul chiromantic69.

67 A. Castiglioni, op. cit., p.79, apud Diac. Prof. E. Vasilescu, Divinația, falsa prezicere a viitorului, p.570.
68 Aurora Inoan, Cartea științelor oculte, vol. I, București, 1992, p.123.
69 J. Maxwell, op. cit., p.129, apud Diac. Prof. E. Vasilescu, op. cit., p.566.

21
Mult practicată în zilele noastre mai ales de femei, chiromanția a avut și celebrități.
Una dintre aceste celebrități a fost în Franța Madame de Th èbes, care avea curajul să
publice anual profețiile sale. Ca toți prezicătorii, tot așa și această chiromantă celebră
avea grijă să -și facă profețiile în silul cel mai echivoc cu putință, astfel ca prezicerile ei să
se îndeplinească neapărat. Trebuie subliniat de asemenea faptul că Madame de Thèbes
preciza evenimentele internaționale supă semnele citite în palmele clienților săi, dar ce
legătură va fi fost între faptele de la Verdun, de pildă, și liniile din palma unor femei
maniace, care mergeau la ea să le ghicească?70
Este incontestabil că forma și aspectul mâinilor dezvăluie ceva din ocupația,
temperamentul și caracterul cuiva. Profesiunea, felul de viață și temperamentul
influențează mult asupra înfățișării și că toate acestea lasă trăsături fizice ușor de
observat și de interpretat. Nu numai forma mâinilor, dar și ținuta, mersul privirea și cele
mai mici gesturi, fără să conțină nimic ocult în ele, arată ceva din firea omului. Pianiștii,
de pildă, și violoniștii se remarcă prin deg etele lor lungi și subțiri, după cum mâinile
pătate de substanțe chimice trădează ușor pe cei ce lucrează cu astfel de substanțe în
laboratoare. Se cuvine remarcat faptul că toate acestea nu au nimic în comun cu „arta”
chiromanției, care rămâne un procedeu divinatoriu fals și absurd.
Chiromanția sau chirologia este socotită, de știința cunoașterii felul de a fi, după
cum forma mâinilor și a degetelor, după liniile pieli și a amprentelor digitale. Grafologia
este știința de a cunoaște felul de a fi al cuiva , după înfățișarea corpului și a feței.
Prenologia sau croniologia este știința după care se poate cunoaște caracterul, mai ales
capacitatea intelectuală a cuiva, după unghiul facial, structura craniului și a creierului.
Toate acestea au temelia în studiul natural, biologic și anatomic, unde se poate
întrevedea ceva cu privire la persoanele în cauză, dar niciodată nu i se poate cunoaște cu
precizie viitorul, așa cum pretind acei specialiști exaltași după ocultism cu înfățișare
misterioasă și anormală71.
Chiromanția este o pretinsă artă a ghicirii viitorului după liniile din palmă.
Meșteșugul acesta este exercitat de anumiți ghicitori de pe la orașe și de unele țigănci de
la sate, care susțin că pot prezice viitorul oricui, după asemănarea liniilor de pe parte a
interioară a mâinii, adică din palmă. Referitor la aceste aspecte, putem spune că, într –
adevăr, între fizic și psihic, adică între trup și suflet, se știe că există o legătură foarte
strânsă, influențându -se unul pe altul. Astfel după pretenția chiromanț iei, deși s -ar putea
preciza care -i mâna poetului, fericitului, nefericitului, ambițiosului, zgârcitului, totuși
viitorul omului nu poate fi prezis cu adevărat de nimeni.
Ghicirea viitorului în palmă este o practică divinatorie care pasionează persoanele
mai tinere sau alți indivizi care au avut necazuri în cursul vieții și umblă disperați după
explicații. Ea a devenit o deosebită pasiune și a fost folosită la babilonieni, asirieni,
egipteni și apoi de către greci și romani, care aveau adevărate școli și gr upări concurente
de chiromanți.
Un aspect foarte important trebuie luat în considerare și anume faptul că de la
încercările timide de „ghicire” a viitorului, de la empirismul religios și „secretul ființei
umane” s -a ajuns acum la diagnosticarea unor boli c ardiace și psihice. De la „obiceiurile”
păgânești, de la practici „ascunse” s -a ajuns astăzi la o profundă cercetare medicală și
utilizare în criminalistică cu mari perspective în viitor. Se exclud în acest sens cazurile

70 Diac. Prof. E. Vasilescu, op. cit., p.566.
71 Protos Nicodim Măndiță, Capcanele iadului, Ed. Agapis, 1997, p.107.

22
unor persoane înzestrate cu magneti sm special sau impulsuri ce se transmit prin
intermediul mâinilor și produc liniște sufletească, vindecări de patimi și chiar alinarea
unor boli cronice72.
Reprezentanții deși ai poporului evreu posedau forța brațelor în transmiterea
cuvântului sfânt. Mișca rea degetelor, în ritm sau difuz, au atras întotdeauna privirile
curioșilor, mâna fiind considerată și luată în seamă ca instrument de știință și cultură de
transmitere a talentelor. În Noul Testament, Mântuitorul folosește brațele în multe
împrejurări. Ce le mai sensibile fapte și minuni asupra Sa, asupra omului și asupra naturii
înconjurătoare le face cu mâinile, transmițând acest har al forței Cuvântului Sfinților
Apostoli și mai departe urmașilor acestuia acestora prin Taina Sfintei Hirotonii. Evident,
practica chiromanției nu are nici o tangență cu adevărul științific sau cu hirotonia, ea fiind
o practică în scop ascuns, de înșelare prin false preziceri a viitorului, fiind condamnată de
Biserică și combătută cu toată puterea de știință. În diferite cazur i, tinerii care ascultă de
„soarta” mâinii au ajuns la disperare, văzând că sfârșitul li se apropie, conform
previziunilor. Din acest punct de vedere această practică ocultă ne apare ca fiind foarte
periculoasă și trebuie cotată ca o îndeletnicire contrară legilor și moralei publice cu toate
asigurărilor practicanților și clientelei lor că sunt „buni creștini”. Ea trebuie privită, de
asemenea ca o practică a ispititorului, adică a diavolului, dată în vileag mai ales în
„lepădările de satana” care se rostesc înainte de primirea Tainei Sfântului Botez73.

3. Astrologia – „cititul” în stele în scopul cunoașterii viitorului.

O metodă de divinație tot atât de veche ca și chiromanția este astrologia , care a
făcut o vastă carieră îndeosebi în Evul Mediu.
Ea este socotită ca fiind arta de a prezice evenimentele după aspectele și poziția
planetelor în raport cu cele douăsprezece zodii ce parcurg pământul. Fixarea sau
așternerea pe hârtie a acestor aspecte și poziții, cu explicarea lor în sens divinatoriu sau
de prez icere, a luat numele de horoscop74.
După toate probabilitățile, astrologia își are începutul în Mesopotamia, unde s -au
descoperit, în faimoasa bibliotecă de la Ninive, tăblițe cu preziceri astrologice. De aici
astrologia a trecut în Egipt, apoi la vechii gr eci și în sfârșit la Roma75.
Din păgânism, astrologia a pătruns pe nesimțite și în lumea creștină, cu toată
lupta dusă împotriva ei de unii dintre Sfinții Părinți și de împărații creștini. Încă din secolul
al XVI -lea, o literatură astrologică de prevestire s-a răspândit și în straturile poporului
nostru, paralel cu literatura apocrifă. Zodiacul, Rojdanicul, Trepetnicul și Gromovnicul au
cunoscut o răspândire extraordinară la noi, cu toată condamnarea lor de către Biserică și
pravile76. Zodiacul este o carte p opulară de prevestire cu ajutorul constelației din
momentul în care s -a născut cineva, Rojdanicul fiind de asemenea o carte populară de
prevestire pe bază astrologică, în genul zodiacului nostru și al „horoscoapelor” din

72 Diac. Prof. P. I. David, op. cit., p.180.
73 Ibidem.
74 Aurora Inoan, op. cit., p.7.
75 Diac. Prof. E. Vasilescu, op. cit., p.564.
76 N. Cartojan, Cărțile populare în literatura română, vol. I, Ed. Enciclopedică română, București, 1974,
p.172.

23
Occident. Trepetnicul este o altă c arte de prevestire a viitorului după bătăile, clătirile,
tremurarea sau zvâcnirile diferitelor părți ale corpului, iar Gromovnicul este și el o carte
populară de prevestire, care explică ce vestește tunetul în diferite luni. Rojdanicul,
Trepetnicul și Grom ovnicul au pătruns în țara noastră prin sfera de influență slavă77.
Astrologia a avut o mare înrâurire asupra diferitelor popoare și acest lucru se
observă din faptul că și astăzi mai vorbim despre „lunatici”, „joviali” sau „marțiali”,
desemnând prin aceste numiri diferite caractere de oameni, fără să ne dăm seama de
originea astrologică a expresiilor pe care le folosim. Urmele adânci lăsate de literatura
astrologică de prevestire în sufletul poporului nostru se văd din rolul pe care îl au în
basmele noastre „cititorii în stele” sau din expresiile „vai de steaua lui”, „rea zodie mai
are!” etc78, iar zilele săptămânii, pe care astrologii le socoteau ca fiind dominate de o
anumită planetă, poartă până astăzi numele acestor planete: Luna, Marte, Mercur,
Jupiter, Venera, Saturn.
Astrologia a avut reprezentanți de seamă în Evul Mediu. Junetin din Florența,
Robert Fludd și medicul Morin de Villefranche au fost socotiți ca cei care au pus ordine în
zăpăcelile care cuprinseseră vechea știință, căci venise un timp de sc ădere a priceperii
pentru astfel de teme. Junetin fusese în grațiile Caterinei de Medicis prin remarcabilele lui
preziceri astrologice. Fludd este remarcat că a îmbogățit știința prin mulțimea
observațiilor sale, iar Villefranche stabilește că momentele na șterii normale a omului sunt
determinate în destinul său. El precizează influențele binefăcătoare și răufăcătoare ale
planetelor principale, celelalte corpuri cerești exercitând mai puțină înrâurire din cauza
depărtării lor. Astrologii socotesc că nu trebu ie să primim aceste înrâuriri drept cauze, ci
mai degrabă ca niște indicații, pentru că omul nu se naște decât acolo unde trebuie și la
timpul hotărât, când constelațiile iau poziția ce corespunde soartei lui. Fazele marcante
ale destinului tind a se produ ce cum le prezintă aspectele astrelor, dar nu trebuie
neapărat să se producă, pentru că nu avem anumite înclinări, pentru că suntem născuți
sub un anume cer, din contră, ne năștem sub acest cer tocmai fiindcă avem aceste
înclinări, poate din altă viață79.
Prezicerile astrologice pornesc de la ideea că planetele, stelele și constelațiile care
odinioară erau considerate ca divinități, au o influență determinantă asupra oamenilor și
a tuturor evenimentelor care au loc pe pământ. Prin urmare, viața omului, de l a naștere
până la moarte este considerată ca legată de stele și tot ce se întâmplă este scris pe cer.
Astrologii socotesc că influențele planetelor nu pot imprima direcții, ci sunt numai
semnalizatoarele destinului în general. Aceste semnalări nu puteau fi identice pentru toți
născuții din același moment și cu modificările adaptabile mediului și poziției în care ei
vedeau lumina zilei. Amănuntele nu puteau fi indicate, căci jocul voinței, în desfășurarea
mediului înconjurător, nu este de neglijat. Factorul astral nu este determinat și nu
guvernează total peste ceilalți factori80.
Citirea stelelor și deci a soartei omului astrologii o fac prin horoscop și prin
interpretarea lui. Horoscopul arată poziția astrelor în momentul nașterii cuiva și de
această poziție atârnă desfășurarea vieții unui individ. Ei susțin că planetele stăpânesc
destinul oamenilor și imprimă influențele lor asupra moralului, psihicului și fizicului lor în

77 Diac. Prof. E. Vasilescu, op. cit., p.565.
78 N. Cartojan, op. cit., p.183.
79 Aurora Inoan, op. cit., p.7.
80 Ibidem, p.8.

24
tot cursul vieții pământești. Corpurile cerești sunt împărțite în două categorii: plan etele
rătăcitoare și stelele fixe. Printre planetele rătăcitoare sunt considerate în mod
convențional, în astrologie, Soarele și Luna. Aceste două astre sunt numite și
„luminătoare”, pentru că acțiunea lor are o însemnătate primordială în constituția
menta lă a omului. Ființa omenească va poseda o putere cu atât mai mare cu cât armonia
dintre aceste două astre va fi mai puternică. Celelalte planete rătăcitoare sunt în legătură
cu Soarele și acțiunea lor este cu totul reflexă, ele fiind în număr de cinci. Pla netele
Venus și Neptun nu intră în majoritatea studiilor astrologice. O altă împărțire a celor
șapte planete este cea în planete pozitive sau electrice și în planete negative sau
magnetice81.
Un alt fenomen legat de previziunile astrologice îl constituie a șa numita astrologie
aplicată care stă în legătură cu metoda homeopatică. Ideea de bază ar fi că atunci când
starea sănătății se alterează ar fi vorba, în principal, de un deficit al uneia din cele
douăsprezece săruri, câte una pentru fiecare zodie, care g uvernează anumite părți ale
corpului, de unde și sensibilitățile respective, iar un alt aspect este acela că planeta
guvernantă a destinului fiecăruia dintre noi, precum și cel puțin încă o planetă puternică
în horoscop își trădează prezența, încărcătura ș i influența lor într -o simplă semnătură a
unui individ, conform unui studiu de grafologie al franțuzoaicelor Juliette de Dietrich și
Ariette Dugos82.
În ceea ce privește originea zodiacului, am văzut că ea se află în lumea orientală,
de unde au venit Magii la Nașterea Domnului „de la Răsărit”, unde exista o preocupare
străveche în știința astrologiei. Preoții caldeeni, vrăjiți de măreția cerului înstelat și de
armonia constelațiilor au ajuns să desprindă pe cer zodiile, pe care le considerau ca
divinități, apoi să stabilească semne zodiacale și, după îndelungi observații să stabilească
influența pe care le au aceste zodii asupra pământului și vieții omului. Încă în Babilon era
un întreg sistem de determinism astral. În săpăturile efectuate pe ruinele vechii cetăți
Ninive, s -au găsit o serie de tăblițe cuneiforme scrise sub porunca regelui Sargon I, cu
preziceri astrologice, ca de pildă aceasta: „Când constelația Ursei se întoarce, nenorocire
peste întreaga țară”83.
Din Caldeea, astrologia a trecut într -o direcție în Egipt, unde s -a aplicat pe fondul
autohton, și în alta spre Grecia Antică, pe căile de comunicații ale lui Alexandru cel Mare.
De asemenea, mai târziu, când Roma a ajuns o putere imperială, influențele orientale au
adus astrologia caldeeană și în „cetatea eternă”. Ammianus Marcellinus (în sec. IV)
mărturisește că pe timpul său mulți romani nu mai credeau în zei, ci în constelații84.
În ținuturile noastre, după unii cercetători, astrologia pare să fi pătruns de
timpuriu prin elementele militare ale colonizației romane în Illyricum și prin negustorii
sirieni din porturile pontice85, iar după alții ea a existat cu mult înainte, la geto -daci86.
Urme sigure despre zodiac au fost descoperite pe un medalion de ceramică la Romula,
dedicat cultului solar de or igine siriană. S -au păstrat bine semnele pentru zodiile

81 Ibidem, p.23.
82 Ibidem, p.30.
83 N. Cartojan, op. cit., p.217.
84 Ammianus Marcellinus, op. cit., p.258.
85 George G. Cantacuzino, Colonizarea orientală în Illyricum, Academia Rom ână, Memoriile Secției
Istorice”, seria IV, tomul VIII, București, 1928.
86 Iordanes, Getica, ed. Th. Mommsen, 1882, XI, 69, 70, apud Pr. Prof. Ioan G. Coman, Scriitorii
bisericești din epoca străromână, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, Bucureș ti, 1979, p.279.

25
Fecioarei, Leului și racului, care încadrează pe zeul Sol (Sol invinctus)87. Cu toate
elementele ei superstițioase, aceste urme din credințele religioase astrale au prins
rădăcini atât de adânci în pri mele veacuri creștine în imperiul roman și apoi în Bizanț,
încât împărații au luat atitudine fermă împotriva lor. În anul 357, Constantin cel Mare
interzice, printr -un edict, consultarea astrologiei: „Nimeni să nu cerceteze… astrologia…
pe caldeeni, pe mag i și pe ceilalți pe care vulgul îi numește păgubitori, nici ei să nu
urzească ceva în această privință. Veșnic divagata curiozitate a tuturor să înceteze”88.
Împăratul Honorius a dat un edict, poruncind chiar izgonirea astrologilor din Roma
și distrugerea a cestui fel de cărți: „Despre măsurile de a -i izgonii din Roma pe astrologi și
pe toți nechemații de acest fel de a le arde manuscrisele”89.
În lupta împotriva astrologiei, inițiată de împărații creștini, s -au implicat și părinții
Bisericii. În secolul al IV -lea, Sfântul Ioan Gură de Aur, într -o omilie intitulată „Pentru
mincinoșii prooroci și cei fără Dumnezeu eretici” spune: „Că ce creștini sunt aceia care
păzesc basmele jidovești și elinești și ursitoriile și vrăjile și astrologiele și fermecătoriele și
adevăratele obiceiuri de zile, și de luni și de ani, și trepetnice și cuviruri și glasuri de
păsări și ceia ce aprind lumini la fântâni și să scaldă, și ceia ce păzesc întâmpinările…”90.
Această atitudine împotriva tuturor formelor de ghicire în zodiac, iniți ată începând
încă din secolul IV de Biserică și de conducerea politică, a contribuit ca indicele de cărți
oprite de a fi citite de către credincioși, să fie trecute alături de legendele apocrife și
cărțile astrologice. Astfel într -un indice păstrat în Bibl ioteca Academiei Române, intitulat
„Cărțile ereticești care nu se cade a le citi credincioșii direptu”, sunt date și Astrologul,
Gramovnicul, Fulgernicul, Socotitorul de vise91. Din listele de cărți proscrise, dispozițiile
de a fi oprite cărțile acestea au trecut în Pravile de legi bisericești. În „Cele șapte Taine”,
a lui Eustatie biv logofăt, tipărită de Mitropolitul Varlaam, cu cheltuiala domnului Vasile
Lupul în 1644, se dă hotărârea Sinodului de la Ancira, contra „celor ce caută în stele” sau
„facu alte meșteșuguri să cunoască mișcarea lucrurilor neștiute… Așijderea ceia ce -și
socotesc ziua întru care s -au născut și zicu c -au fostu bună sau rea și aceștia să aibă
canon 5 ani”92. Cu toate acestea cărțile populare introduse de noi începând din secolul al
XVI-lea, venind de la bizantini și de la slavi, au circulat în rândul credincioșilor, și, mai
mult, s -au răspândit chiar în mediul bisericesc. Unele au fost copiate de preoți și călugări,
întrunite din secolul al XVIII -lea în manuscrise comune, sub numele de „Calendariu”,
cunoscut până în zilele noastre în popor precum „Calendar tipărit pe 100 de ani”, apoi pe
112 și 140 de ani și s -au tipărit în secolul al XIX -lea în teascurile Mitropoliei Iași93.
Credința în prevestirile acestor „calendare” a fost atât de p uternică încât a devenit
o formă de cult, ținând spiritul religios din unele comunități, mai des în popor și în
general în mediul puțin cultivat, într -un fel de încredere totală în ceea ce se considera ca
o descoperire a lui Dumnezeu în prevestirile făcute . Din mediul popular sau călugăresc, în
mod neoficial, zodiacul a pătruns în arta liturgică. În pictura mânăstirilor Voroneț,

87 Silviu Sanie, Cultele orientale în Dacia Romană, vol. I, București, 1981, p.128.
88 N. Cartojan, op. cit., p.218.
89 Ibidem, p.219.
90 Omilie tradusă de Radu Greceanu, vol. Mărgăritare, adecă cuvinte de multe feluri a celui între sfinți,
Ioan a lui Zlataust, București, 1691, apud M. Gaster, Literatura populară română, ed. îngrijită de Mircea
Anghelescu, București, 1983, p.327.
91 N. Cartojan, op. cit., p.219.
92 M. Gaster, Crestomație română, Leipzig, F. A. Brockhaus, București, Socec, 1891, p .87.
93 N. Cartojan, op. cit., p.219.

26
Moldovița, Humor și Sucevița, apar semnele zodiacale zugrăvite la exterior, în partea de
vest, deasupra scenei Judecății de apoi, probabil ca un simbol a sfârșitului timpului sau
sfârșitul veacurilor, când are loc judecata.
Mai nou, imaginile zodiacale au fost introduse și în cărțile de cult tipărite la noi (în
Liturghier, la sinaxarul lunilor, apoi și în unele calendare), ceea ce co nstituie o inițiativă
nu numai necanonică, dar și împotriva spiritului liturgic autentic. Dacă apreciem acțiunea
în lumina eforturilor Bisericii de a lupta împotriva acestor tradiții neortodoxe, atunci faptul
devine o renaștere a unor credințe arhaice, de influență păgână, păstrate în adâncurile
spiritualității populare de influență străină. În formă scrisă, la noi, putem crede că
influența a venit din mediul bizantin sau athonit, cu contribuția slavilor, deși mânăstirile
noastre nu erau străine de acest mo d de prevestire a viitorului.
Pe de altă parte, imagistica zodiacului a împrumutat unele elemente mitologice
foarte vechi (Scorpionul, Săgetătorul, Racul, Țapul), unele care se regăsesc în simbolurile
Evangheliștilor (taurul, leul), iar peștele în simbolul primilor creștini.
Originea lor orientală este demonstrată și de faptul că toate aceste semne devin în
imaginația arhaică elemente acvatice, probabil ca u ecou al concepției nașterii lumii din
apă, întâlnită în cosmogoniile asiatice.
Toate preocupările astrologice nu au nici un temei clar care să le susțină. Ele pot fi
combătute atât din punct de vedere teologic, cât și din punct de vedere științific. Pe de o
parte, Sfânta Scriptură cuprinde o serie de texte în care observăm că astrologia cu toate
ramuri le ei și preocupările acesteia este interzisă a fi practicată, deoarece de cele mai
multe ori s -a dovedit a fi o simplă speculație cu scopul înșelării bunei credințe a
oamenilor. În cartea Înțelepciunii lui Solomon citim: „Deșerți, mincinoși, sunt oamenii
care au socotit că luminătorii cerului (soarele, luna, stelele) sunt dumnezei, cârmuitorii
lumii”94, iar proorocul Ieremia arată că citirea și ghicirea în stele este urâciune înaintea lui
Dumnezeu, Care va pierde pe cei ce fac asemenea fapte95. Marele proroc Isaia, prezicând
prăbușirea Babilonului căzut în diferite superstiții, înfruntându -i le zice la toți să ceară, să
apeleze la astrologii lor, spre a -i mântui, spunând: „Să se scoale, să iasă la iveală, să te
mântuiască pe tine cei ce împart cerul, prezicăt orii după stelele cerului, după luna nouă
să spună ție ce va veni asupra ta. Iată -i ca pleava pe care o mistuie focul, așa vor ajunge
ei…”96.
Numai Dumnezeu cunoaște viitorul fiecărui om. Ocultiștii, cu presupusele lor
cunoștințe ascunse, misterioase, pret ind că influențele planetare sunt un fel de destin
asupra vieții omenești. Susținerile acestora se potrivesc cu popularele credințe deșarte,
după care fiecare om s -ar naște sub o stea bună ori rea, care -i în strânsă legătură cu
soarta lui. Apunerea stelei aceleia, după credința lor superstițioasă, arată stingerea
norocului, iar căderea ei arată moartea lui97.
Majoritatea locurilor scripturistice arată că nu planetele sau zodiile înzestrează pe
oamenii ce vin în lume, cu felurite firi, daruri, viețuiri și vâr ste, ci numai Pronia
dumnezeiască la care contribuie și fiecare om, prin felul înclinării lui, la bine sau la rău.
Pe de altă parte, previziunile astrologice stau în contradicție și cu concepțiile
științifice, pe baza cărora aceste previziuni nu pot fi exp licate în mod rațional și logic.

94 Înțelepciunea lui Solomon, 13, 1 -10.
95 Ieremia, VII, 18, VIII, 2.
96 Isaia, XLVII, 13 -14.
97 Protos Nicolae Măndiță, op. cit., p.111.

27
Asemenea concepții stau în contradicție cu succesele științei și culturii, deoarece ele se
transmit pe cale orală de acei oameni care viețuiesc pe pământ abandonându -se
fatalității în loc să lupte pentru viitorul și fericir ea lor.
Teritoriul țării noastre a devenit un teren prielnic pentru ca cei mai în vogă
vânzători de iluzii din întreaga istorie a obscurantismului și divinației (astrologii și făcătorii
de horoscoape) să -și desfășoare activitatea în cadrul legal, cu toate că înainte de
Revoluția din 1989ei nu aveau starea de legalitate necesară activității lor98.
La nivelul cunoștințelor actuale, prezicerile astrologice sunt realmente caraghioase.
Horoscoapele se întemeiază, în definitiv, pe cea mai evident falsă relație di n câte pot să
existe: relația de cauzalitate dintre aștrii și cele ce se petrec cu ființele de pe Pământ.
Astrologii afirmă că aștrii ar avea influență decisivă asupra destinului, poziția lor în
momentul nașterii omului putând determina cu anticipație și î n mod absolut caracterul
acestuia cât și principalele evenimente ale vieții sale. Horoscopul nu este altceva decât
interpretarea temei natale prin stabilirea poziției aștrilor, în special a zodiacului și a
planetelor în momentul nașterii. Ca și la cărțile de joc s -a atribuit fiecărei planete una sau
mai multe semnificații care, interpretate în raport cu ziua nașterii dau horoscopul. Ei care
se ocupă de acest lucru știu cât de hazlii pot deveni aceste alăturări de semnificații și
corelări, care ajung să se c ontrazică. Un exemplu ar fi edificator: cineva născut în zodia
Berbecului ar trebui să fie un om hotărât, întreprinzător și ferm, după zodiac. Dar, dacă
la naștere Soarele se găsea în Berbec, iar Luna în Gemeni? Corelația dă clar: nehotărâre
și lipsă de te nacitate. Iată contradicția99.
Ca în orice divinație indicațiile horoscopului rămân orbitoare, reprezentând forma
sofisticată, dată cu pleiada științifică a unei rentabile șarlatanii. Această șarlatanie
durează de circa 24 de secole. Strabon spunea că exist ă în Babilonie o tagmă sau o
colonie se filosofi băștinași, numiți „caldeeni”, care se îndeletnicesc mai ales cu
astronomia. Unii dintre ei și -au făcut meserie din alcătuirea horoscopului, însă ei nu au
încuviințarea celorlalți100.
Se observă că de atunci r amura științifică a „căutătorilor în stele” dezavua pe
„sora” ei, care transforma știința în minciună vândută la tarabă. Se înțelege că după două
milenii și jumătate această dezavuare ar trebui să însemne lichidarea șarlataniei.
Cu toate că știința și reli gia a dat lovituri decisive diferitelor concepții oculte și
superstițiilor, șarlatania continuă să existe și să prolifereze sub ochii noștri îngăduitori ai
oficialităților, transformându -se, în multe țări occidentale, din bufonerie în dramă, drama
înrobiri i obscurantiste a spiritului unui număr incredibil de oameni. În SUA, Anglia, Franța
și chiar în țara noastră există societăți de astrologie și se editează reviste ale acestora.
Astrologii dețin birouri speciale și dispun de agenții de publicitate proprii, precum și de o
largă reclamă din partea presei. Există reviste și publicații care nu -și asigură existența
decât prin publicarea horoscoapelor. Unele posturi de televiziune fac reclamă intensă
starurilor întru horoscopie. Vânzătorii actuali de „planete” au depășit condiția tarabei și
au devenit „specialiști” cu cifre de afaceri de milioane. Corifeii din domeniul astrologiei au
apărat întotdeauna concepțiile lor greșite, venind în sprijinul acestor acțiuni ale lor cu
diferite argumente. De pildă, violenta și caustica Elisabethe Teissier, autoarea cărții „Nu
ardeți vrăjitoarea” s -a ridicat prin această scriere polemică împotriva televiziunii franceze,

98 Vasile Tincu, Vânzătorii de iluzii, Ed. Politică, București, 1982, p.38.
99 Ibidem, p.39.
100 Ibidem, p.40.

28
care i -a anulat o emisiune pe care i -o dedicase inițial, celebrei astroloage, jenată că
televiziunea s -a înrol at în frontul firesc de luptă împotriva obscurantismului și
superstițiilor, împotriva practicilor divinatorii fără nici un suport științific și religios. Ea
afirma că astrologia ar permite mai buna cunoaștere a caracterelor umane, pentru că
„există o eredi tate planetară”101. După știința ei, printr -o serie de calcule, efectuate cu
minicalculatorul de buzunar, de pildă, se poate prezice viitorul fiecărui om de pe glob.
Cum rămâne cu destinul diferit a doi gemeni? Sau acela a doi copii născuți în aceeași
localitate și la aceeași oră, diferențiați de condițiile de viață și de cadrul familiei? Conform
horoscopului astroloagei mai sus amintite, aceștia ar trebui să aibă destine la fel.
Marele Cicero ridiculiza, cu nobilă ironie, în cartea sa „De divinatione” astrol ogia,
arătând că orice om cu mintea normală nu poate admite ca toți cei care au pierit în lupta
de la Cannae să se fi născut în aceeași zi, la aceeași oră și în aceeași localitate, spre a
putea împărtăși, conform astrologilor, aceeași soartă102.
Îmbinând ce le mai noi cuceriri ale ciberneticii cu erorile și ignoranța evului mediu –
releva „La Quotidien du Paris” – „industria” astrologiei este capabilă să debiteze aproape
instantaneu „portrete zodiacale” și „previziuni” pe 6 -12 luni, „revelații” privind sănăta tea,
evoluția sentimentelor, succesul în profesie etc. O armată de redactori și programatori
lucrează la elaborarea unor răspunsuri echivoce, care „ghicesc”, în funcție de tarif,
„perspectivele” clientului103.
O serie de alte publicații, cum ar fi revista ve st-germană „Stern”, ziarul „Le
monde”, revista americană „The Humanist” se ridică împotriva astrologiei. Din ultima
cităm un fragment edificator: „Psihologii nu găsesc nici o dovadă că astrologia ar avea
vreo valoare oarecare ca indicator al unor tendințe trecute, prezente sau viitoare, în viața
personală a cuiva. Astrologia reprezintă o evadare nesănătoasă din problemele
persistente ale vieții de fiecare zi. Alte soluții trebuie găsite de oamenii care suferă ca
urmare a pierderii cuiva drag sau datorită te merilor provocate de insecuritatea personală
sau economică”104.
Un răsunet de proporții l -a avut declarația semnată de 186 de savanți, printre care
și 18 laureați ai Premiului Nobel, intitulată „Obiecții astrologiei”, în care este evidentă
concepția contra astrologiei, arătându -se și efectele negative asupra societății105.
Trebuie făcută o delimitare clară între avantajele astronomiei și dezavantajele
astrologiei ca practică ocultă. Putem spune că este firesc să cercetezi fantastica
panoramă a bolții albastre este necesar să cunoști mersul planetelor și matematica
cerească, este bine să studiezi mișcarea de rotație și de revoluție a Terrei și este
condamnabil ca cineva să găsească „specialistul” și să -i ofere informații cu privire la
viitorul său. Pe lângă part ea ocultă a astrologiei, cercetarea cerului a dus la rezultatele
astronomice ale zilelor noastre inclusiv zborul omului în cosmos. De asemenea,
cercetarea amănunțită a zodiacului, secretele și ciclurile lui, au pus temelia calendarului
care, perfecționându -se, a ajuns la măsurarea exactă a timpului pe scara civilizațiilor și
de aceea cei care au studiat astrele în vederea obținerii unor certitudini au fost
înregistrați în istoria astronomiei, spre deosebire de cei care, prin intervenția interesului și

101 Ibidem, p.41.
102 A. Castiglioni, op. cit., p.303, apud Diac Prof. E. Vasilescu, op. cit., p.565.
103 Vasile Tincu, op. cit., p.43.
104 Ibidem, p.44-45.
105 Ibidem, p.45.

29
seduc ției, au interpretat într -un mod tendențios datele științifice punând rezultatele lor în
slujba înșelăciunii conștiinței oamenilor106.

4. Oniromanția sau interpretarea viselor.

Una dintre cele mai vechi și mai răspândite dintre toate practicile divinatori i este
oniromanția sau ghicirea prin vise , care, fiind la îndemâna oricui, o găsim în toate
perioadele istoriei, în toate țările și orașele lumii și la toate clasele sociale. În primul rând
trebuie să vedem ce reprezintă visele, ce explicație științifică l i se poate da și ce valoare
au ele în timpul somnului a preocupărilor din timpul zilei.
După un cercetător din acest domeniu, „nu există nimic în imaginile din vise, care
să nu fi existat mai întâi în realitate”107. Acțiunea memoriei este cu atât mai puterni că cu
cât, în somn, atenția nu este distrasă de percepțiuni exterioare.
Credința că visele prevestesc nenorociri sau bucurii este uneori legitimă, în sensul
că în vis se manifestă temerile sau speranțele pe care le -am avut în timpul zilei în
legătură cu o acțiune pe care urmează să o întreprindem. Această stare de spirit se
manifestă în timpul somnului sub forma unor vise sinistre sau încurajatoare. Visul ar fi
deci, uneori, un barometru care exprimă perspectivele favorabile sau defavorabile pe
care rațiun ea însăși le -a cântărit în stare de veghe108.
În acest context e firesc și natural faptul că Brutus vede în vis înfrângerea de care
se temea, că un mare comandant de oști ca Germanicus visează că va învinge în bătălia
de a doua zi, iar Calpurina, neliniștit ă și înspăimântată de împrejurările politice, vede în
vis pe Cezar asasinat. Visele lor prevestitoare nu sunt decât judecăți inconștiente, ale
căror concluzii se prezintă în somn109.
După o altă explicație, valabilă în alte cazuri, visele se pot datora unor accidente
cutaneo -motrice care au loc chiar în timpul somnului. O lumină puternică proiectată pe
pleoape va provoca un vis plin de soare. Când dormi cu picioarele îndoite de la genunchi
poți visa că fugi, că urci o scară sau că mergi pe bicicletă. S -au făc ut în acest sens și o
serie de experiențe asupra unui mare număr de persoane, cărora li s -au legat picioarele
într-o anumită poziție ori li s -a cerut să doarmă cu mănuși. Rezultatele au confirmat
această explicație, deoarece rezultatele au confirmat aceast ă explicație, deoarece
persoanele supuse experienței au avut într -adevăr vise asemănătoare provocate de
pozițiile forțate, anormale, în care au dormit. Chiar senzațiile auditive care au loc în
timpul somnului se transmit asupra viselor110. Explicația acestui fel de vise se găsește în
faptul că atenția funcționează și în timpul somnului, mai mult sau mai puțin intens.
În alte cazuri, visele pot descoperii stări organice patologice. Un anumit fel de vise
cu senzații anormale și dureroase, bine cunoscute în medi cină, arată cu certitudine
începutul unei infecții gastro -intestinale. Diferite afecțiuni ale gâtului, cum ar fi, de pildă,
inflamarea amigdalelor, provoacă vise curioase. Bolnavul vede în vis munți foarte înalți,

106 Diac. Prof. P. I. David, op. cit., p.181.
107 N. Vaschide, Le someil et le r êves, Paris, 1962, p.232.
108 Th. W. Denzel, op. cit., p.24.
109 N. Vaschide, Ce sunt visurile din punct de vedere psihologic, traducere de A. Luca, București, 1909,
p.21-22.
110 N. Vaschide, Le someil et le r êves, p.201 -229.

30
care amenință să -l strivească sau vârfuri ascuțite, cum ar fi turle de biserici, acoperișuri
de case sau piscuri de munți.
În concluzie, putem spune că visele sunt sau realizarea iluzorie a unei dorințe sau
continuarea preocupărilor din timpul zilei sau rezultatul unor stări organice anormale.
Ceea ce vedem sau auzim în vis vine din noi, din sufletul nostru sau chiar din funcțiunile
noastre organice. De aceea, nu este nevoie să recurgem la ajutorul forțelor oculte pentru
explicarea acestor vise.
În contextul explicațiilor științifice amintite, treb uie să facem mai multe precizări.
În primul rând este necesar să arătăm distincția evidentă dintre visele obișnuite și cele
câteva vise despre care se vorbește în Sfânta Scriptură și care sunt descoperiri ale lui
Dumnezeu către oameni, deoarece El este Uni cul deținător al tainelor viitorului. Visele
acestea, unele alegorice, cum au fost cele explicate de Iosif în Egipt și Daniel în Babilon.
Altele sunt comunicări directe, cum a fost cazul lui Iosif căruia i s -a descoperit despre
zămislirea de la Duhul Sfânt a Fiului lui Dumnezeu din pururea Fecioara Maria, în chip
supranatural și natural cum cugeta el, tulburându -se, apoi despre fuga cu Pruncul Iisus în
Egipt și reîntoarcerea după câțiva ani de zile înapoi în Iudeea și Nazaret111 și visul cu
vestirea magilor v eniți în Bethleem din îndepărtatele țări ale răsăritului, să nu se mai
întoarcă pe la Irod, ci pe altă cale să meargă în țara lor112.
S-au emis o serie de ipoteze referitoare la aceste vise supranaturale susținându -se
că Iosif ar fi fost vestit în meșteșugu l explicării viselor, foarte dezvoltat în Egipt pe
vremea aceea și de aceea a putut explica el visele celor doi înalți demnitari împărătești și
ale lui Faraon cu atâta precizie. Socotind bine însă că vrăjitorii Egiptului, foarte învățați în
arta aceea, n -au putut tălmăcii visele lui Faraon, rămânem la mărturia lui Iosif: „Ore
tâlcuirile viselor nu sunt ele de la Dumnezeu?… Nu eu, ci Dumnezeu va da răspuns
pentru liniștea lui Faraon”113. Sfântul Proroc Daniel adeverește caracterul supranatural al
unor vise, zi când: „Dumnezeu, cel ce descoperă tainele, ți -a făcut cunoscut, împărate,
prin visul acesta ce se va întâmpla în viitor. Mie mi s -a descoperit taina aceasta de sus,
căci în mine nu este o înțelepciune mai mare decât a celor vii…”114.
Caracterul al unor vise supranaturale, scopul acestora și exactitatea cu care s -au
împlinit evenimentele anunțate, claritatea și coerența lor nu lasă nici o îndoială asupra
caracterului lor supranatural115. Aflate în scrierile canonice ale Sfintei Scripturi, aceste
vise au fost ver ificate și ele poartă garanția sigură și semnele precise ale revelației divine.
De la existența câtorva vise revelatoare nu se poate concluziona că toate visele sunt
imagini sau simboluri convenționale prin care Dumnezeu anunță oamenilor toate
amănuntele v ieții lor viitoare. De altfel, Sfânta Scriptură și Biserica creștină apostolică
oprește și condamnă credința în vise și tălmăcirea lor. Israel, poporul lui Dumnezeu,
trăind adesea în contact cu neamurile idolatre păgâne, care credeau și susțineau că
visele arată voia zeilor și a spiritelor, s -a molipsit, pe lângă credințele lor deșarte, și de
această superstiție sau deșertăciune. Pentru a îndepărta pe credincioșii Bisericii de
credințele păgâne deșarte în vise, Sfânta Scriptură le adeverește că acelea sunt

111 Matei I, 20; 2, 13 -20.
112 Matei II, 12.
113 Facere XL, 8; XLI, 16.
114 Daniel II, 29 -30.
115 Albert Farges, Les Phénomènes mistiques distingués de leurs contrefaçon humaines et diaboliques , t. II,
Paris, 1923, p.112 .

31
deșertăciuni, deci să nu se încreadă în ele: „Căci din mulțimea grijilor se nasc visele și
deșertăciunile din prea multe cuvinte. De aceea, teme -te de Dumnezeu”116. În cartea
Înțelepciunea lui Isus Sirah citim: „Visele fac pe cei neînțelepți să -și iasă din f ire. Ca și cel
ce se prinde de umbră și aleargă după vânt, sunt cei ce se încred viselor… De nu vor fi
trimise de la Cel Preaînalt, ca să te cerceteze, să nu dai inima ta spre ele; că pe mulți i -a
înșelat visele și au căzut cei ce au nădăjduit într -însele”117.
Dumnezeu este împotriva celor ce amăgesc poporul cu vise mincinoase118, iar
credința vie este socotită superstiție, fiind asociată cu ghicitoria și vrăjitoria: „Să nu
ascultați visele voastre pe care le veți visa, că nu vă proorocesc minciuni”119.
Visuri sa u vedenii înșelătoare sunt acelea născocite de diavol, prin îngăduința lui
Dumnezeu, din pricina nesincerității omului și a păcatelor tăinuite. El angajează starea
sufletelor bolnave, nesincere, neascultătoare și cuprinse de urâciune față de tot ceea ce
nu este pe placul lor, indiferent de binele în sine. Celor înșelați, diavolul le dă chiar
imbold de efort ascetic, de credință și de fapte bune, mai ales acelora care dispun de un
firesc potolit, înfăptuind astfel o evlavie diabolică, cu care se silește să î nșele chiar pe cei
aleși120. Pentru a înșela oamenii, diavolii se prefac în chipul lui Hristos și al Maicii
Domnului, iar faptul că satana se preface în înger de lumină a fost precizat de Sfântul
Apostol Pavel: „Și nu este de mirare, pentru că însuși satana ia chip de înger al
luminii”121.
Firea omenească poate privi ființele cele nematerialnice în trei feluri. Primul fel
este cel trupesc cum a fost cazul patriarhului Avraam, care a văzut în chip trupesc cele
trei Ipostasuri, la stejarul Mamvri și cazul lui Lot , care a primit pe cei trimiși la Sodoma.
La fel patriarhul Iacov, care s -a luptat cu îngerul, precum și Ghedeon, Tobit, proorocul
Zaharia, Preasfânta Fecioară Maria, Sfintele Mironosițe și Apostolul Petru, care au văzut
pe îngeri, trupește. Al doilea fel, prin care firea omenească poate simți pe cele
nematerialnice, este prin vederea sufletului, așa cum a văzut Sfântul Proroc Isaia pe Cel
ce ședea pe Scaunul cel înalt și pe cei cu câte șase aripi ce zburau împrejur și pe Serafimi
și tot așa a văzut Daniel pe Cel vechi de zile, iar al treilea fel este prin puterea minții,
care nu este altceva decât numai vederea cea gânditoare și cugetătoare a minții, prin
care cel ce ajunge la măsura faptei celei bune și care s -a obișnuit a -și înălța mintea de la
pământ și de la cele pământești, vede uneori duhurile drepților, iar alteori ierarhiile
îngerilor sau pe Însuși Împăratul slavei122. Întâiul chip nu stă în puterea omului, fiindcă
prin voia lui Dumnezeu se săvârșește o vedenie de acest fel, iar al doilea și al treilea chip
stau în puterea omului, deoarece vederea sufletului și puterea cea gânditoare se află în
voirea și stăpânirea omului123.
Visele nu pot prezice viitorul, așadar, în afară de acelea care sunt rânduite de
Dumnezeu și care au avut un rol bine determinat în istoria mântuirii. Încercările omenești
de a stabili diferitele semnificații unor vise nu au ici o valoare reală, ci mai degrabă sunt
dăunătoare, afundând sufletele în felurite păcate, pierderea de timp și întunecări. Datoria

116 Ecclesiast V, 6.
117 Înțelepciunea lui Isus Sirah XXXIV, 1 -7.
118 Ieremia 23, 22.
119 Ieremia 29, 8 -10; Miheia III, 5 -8.
120 Protos Nicodim Măndiță, op. cit., p.26.
121 II Corinteni XI, 14.
122 Arhimandrit Ilie Cleopa, Despre vise și vedenii, Ed. Bunavestire, Bacău, 1994, p.162 -163.
123 Ibidem, p.164.

32
fiecărui creștin este de a se ruga lui Dumnezeu pentru a nu fi ispitiți de unele vise și
vedenii diavolești, manifestând sentimente de smerenie, de cunoștința păcatelor, cerând
mila și ajutorul Celui Preaînalt, Ocrotitorul nostru.

5. Vrăjitoria ca practică ocultă, forță de sugestie s au forță
hipnotică.

În cadrul practicilor divinatorii putem menționa și vrăjitoria, care este o altă față
periculoasă a obscurantismului. În jocul acesta ocult sunt angrenați atât vrăjitorii (ca
practicieni) și profitorii acestor acțiuni cu caracter ocul t, care pot fi numiți înșelații celor
dintâi, deoarece cad victime ale „cunoscătorilor” gândurilor și acțiunilor viitoare ale
oamenilor.
Terminologia românească referitoare la folclorul magic ne oferă o mare variație și
bogăție. Este suficient pentru aceas ta să amintim că numai în ceea ce privește incantația
magică și acțiunea ei, avem mai multe sinonime: descântece, vrăji, farmece, făcături,
desfaceri, boscoane, năvrăjii ș.a. Această bogăție denotă marea considerație de care se
bucură fenomenele magice la poporul român, indicând și anumite influențe suferite în
decursul timpului. E de remarcat însă faptul că atât „descântecul”, de origine latină, cât și
„vraja”, de origine slavă, și „farmecul”, de origine grecească, exprimă în limbajul popular
unul și acela și lucru, fiind deci vorba numai de un împrumut de termeni, nu și de noțiuni.
Totuși evoluția semantică ne pretinde să facem unele distincții. Astfel „descântecul” și
„desfacerile” cuprind magie defensivă, iar „vrăjile” și „farmecele” pe cea ofensivă124. Se
păstrează această distincție între „vrajă” și „descântec” pentru motivul că noțiunea de
vrajă traduce foarte bine pe cea de „acțiune magică” exprimă noțiunea de „acțiune prin
cântec” (incantatio). Astfel prin vrajă vom înțelege acțiune cu scop practic, con dusă de
principiile gândirii magice. Prin „descântec” vom înțelege vraja exercitată prin formula
orală sau prin incantații, deși descântecele se întâlnesc de cele mai multe ori în
combinație cu cele dintâi125.
Noțiunea de vrajă o mai opunem și credințelor ma gice sau superstițiilor, elemente
psihice cu conținut intelectual -afectiv, prin care se interzice sau se recomandă o anumită
acțiune și chiar față de practicile magice, în care pe lângă elementele intelectuale și
afective intervine și o acțiune redusă, dar care formează toate un bun comun al statului
întreg, în timp ce vrăjile constituie o tehnică individuală, aparținând numai din membrii
grupului social, clasei vrăjitorilor, care constituie un fel de elită a mentalităților magice126.
În timp ce credințele sa u superstițiile constituie o prezență de fiecare zi în mentalitate
satului românesc, iar practicile magice intervin și ele destul de des, la vrăji în schimb se
recurge mult mai rar și numai în anumite cazuri, ele devin astfel apanajul unor elite.
Ca toate practicile oculte, vraja are mai multe forme de manifestare: spre binele
individului – magie albă și spre răul individului – magie neagră. Se poate face astfel o
corelare între magia albă și descântecele pe de altă parte, și magia neagră și farmecele,
pe de altă parte. Descântecele aparțin magiei, sunt supraviețuiri din vechile formule și
ritualuri magice ale populațiilor arhaice. Ele au fost la origine un mod de a pune în

124 Gh. Pavelescu, op. cit., p.41.
125 Ibidem, p.42.
126 Ibidem.

33
mișcare forțele spirituale ale binelui sau răului, fie pentru a cauza o daună cuiva, fie
dimpotrivă în scop benefic, de a îndepărta orice rele din viața personală. Se întâlneau și
la evrei ca și la populațiile păgâne. În general, acestea aparțin folclorului medical.
Descoperirile făcute pe ruinele antice din Asia Mică și Egipt, au scos la lumină o mulțime
de papirusuri și tăblițe cuneiforme cu texte menite să alunge demonii aducători de boli.
Din Caldeea, practica a pătruns în iudaism, fiind semnalată și în vremea Mântuitorului.
Herodot vorbește despre medicii traci care știau meșteșugul v indecării bolilor cu
descântece, pe care le -ar fi învățat Zalmoxis în Egipt127.
După răspândirea creștinismului, cu toată lupta Bisericii împotriva acestei
mentalități, ea a continuat să existe, menținând teama în popor, dar și credința în efectul
descântec elor.
În folclorul nostru se cunosc mai multe feluri de descântece, unele pentru a
vindeca anumite boli, altele pentru a face rău „a lega cununia”, a despărți pe soți, a
atrage boli asupra cuiva etc. Acestea din urmă se numesc „farmece”. În general, în toa te
aceste practici populare se amestecă elemente rituale păgâne și cu unele creștine. În
culegerile făcute la noi de Arthur Gorovci ș.a. se pomenește frecvent numele Maicii
Domnului, Sfântului Mucenic Gheorghe, care se invocă în ajutor. De asemenea, ca rit ual
în scop benefic, se pune busuioc de la sfeștocul preotului, folosit la Ajunul Bobotezei,
împreună cu alte obiecte considerate că au o putere magică.
În Molitfelnicul ortodox se dă Rânduiala de rugăciune ce se face la casa sau la
locul ce se supără cu f armece sau de niscaiva descântece128, care are menirea de a
îndepărta efectele rele ale acestor practici, dar și de a da un antidot la credințele
populare, unele evident superstițioase, prin care unii pretind că îi „supără” tot felul de
persoane cu farmece, influențând în rău viața sau casa lor.
Ca urmare a credinței populare în „legarea” și „dezlegarea” cununiei, în
Molitfelnicele mai vechi la rugăciunea din a opta zi după cununie, se menționează:
„căreia poporul îi spune dezlegarea cununiilor”. De asemenea, astăzi mulți credincioși
solicită rugăciuni pentru unii tineri care întârzie să se căsătorească, ca să li se „dezlege”
cununia, considerând că aceasta a fost împiedicată prin mijloace oculte. Faptul are la
bază aceiași mentalitate ca în cazul farmecelor, dar încă nu s -a introdus o rugăciune
specială pentru cununiile „legate”, deși, dacă s -a admis efectul farmecelor și
descântecelor pentru a se îndepărta prin acte de cult, putem crede că influența lor poate
fi negativă și asupra căsătoriei cuiva și prin urm are ar fi necesară o rânduială de
dezlegare și în această situație.
Riturile de la descântece țineau seama în unele cazuri de momentele liturgice
bisericești. Avem mai multe mărturii despre faptul că unele se petreceau după slujba
Vecerniei129, ori în timpul slujbei Învierii când preoții slujeau, nu ca un reper de timp, ci
pentru faptul că aceste momente erau considerate sfinte, deci bune pentru transmiterea
unor influențe magice. Înseși textele sunt inspirate din rugăciuni, pomenind despre Maica
Domnului, de spre Biserica și unii sfinți, ceea ce dovedește că au preluat elemente
religioase liturgice.

127 Herodot, Istorii (Histories), Melpomène, text tradus de Ph. E. Legrand, Paris, Les Belles Lettres,
Colection des Universités de France, 1949.
128 Evhologhiu bogat , Cernăuți, f.a., p.505.
129 Valer Butură, Cultura spirituală românească, ed. îngrijită și introducere de Iordan Datcu, Ed. Minerva,
București, 1992, p.71.

34
Vrăjitorii folosesc, în scopul supunerii partenerului vizat, divinația, chiromanția,
astrologia și o serie de practici oculte, iar dacă nu se reușește să se captez e atenția și
încrederea, procedează empiric cu lenjeria sensibilă sau cu lucruri purtate de împricinat,
cu imitarea unor gesturi sau satisfacerea unor plăceri râvnite permanent și chiar întâlniri,
cu voie sau fără voie, între opozanți. Există și aspecte vu lgare ale vrăjitoriei sau chiar
curse riscante. Cele mai multe practici au la bază înșelarea persoanei care apelează la
serviciile practicantului. Printre acestea, nu lipsite de importanță, se numără ghicitul cu
ghiocul, de care se folosesc țigăncile nomad e, ghicitul cu bobii de porumb, ghicitul în
cafea, răspândit mai ales la orașe și în păturile mai răspândite de la sate, și ghicitul în
cărți numit cartomanție, cunoscut abia pe la sfârșitul secolului al XVIII -lea și care se
servește de semnele desenate pe cărțile de joc, semne interpretate după fantezia
ghicitorului sau după naivitatea clientului.
Pe lângă practica ocultă, se cuvine remarcat faptul că unii vrăjitori sau ghicitori,
legători sau dezlegători sunt înzestrați cu o forță de sugestie evidentă, ia r alții au o
putere deosebită, ereditar sau câștigată prin exercițiu, și anume forța hipnotică.
Posedând aceste daruri parafizice, practicanții diferitelor forme de vrăjitorie pot induce în
eroare foarte repede pe cei care vin la ei pentru a găsi ajutor, ț inând cont de faptul că
aceștia din urmă sunt selectați dintre persoanele disperate, care doresc ajutorul cu orice
preț. Uzând de forța de sugestie foarte puternică, unii vrăjitori fac ușor victime pe cei
care intră în zona de influență a partenerului, fii ndu-i captate niște unde biomagnetice130.
Ținând cont de pericolul și falsificarea tuturor practicilor vrăjitorești, Biserica
creștină prin revelația divină oprește cu asprime vrăjitoria, socotindu -se că prin practicile
magice cheamă în sprijin duhurile rel e, care ajută pentru moment pe cei ce recurg la
ajutorul lor, ca pe urmă să -i poată supune sub puterea acestora. În timpul mai nou, mulți
socotesc că prin practicile vrăjitorești, omul descătușează anumite puteri inferioare
necunoscute încă în firea sa, in trând în robia lor nefastă și încetând a mai fi o ființă care
stăpânește cu rațiunea peste aceste puteri, folosindu -le în mod liber131. Cel ce recurge la
practici vrăjitorești și superstițioase a căzut într -o stare morală inferioară, el nemaifiind
capabil de o creștere spirituală. Calea magiei e o cale comodă, pentru că nu cere nici un
efort moral și de aceea e o pantă pe care omul se rostogolește de la demnitatea de ființă
liberă și spirituală. Descântătoarea și cel ce recurge la ea, pentru a se vindeca de b oală,
chiar dacă întrebuințează și numele lui Dumnezeu, nu -l mai rostesc în duh de rugăciune,
ci oarecum ca pe un instrument de care dispun. Oamenii aceștia, prin practicile lor, sunt
ieșiți din religie, deoarece în loc de a căuta vindecarea prin rugăciune și prin îndreptarea
vieții, în loc de a interpreta boala ca pe o cruce, adică drept un mijloc de perfecționare,
dat lor de iubirea lui Dumnezeu, ai caută să scape fără nici un efort omenesc intelectual
și moral, fără a câștiga nimic moral din ea.
Vrăjitor ia este chemarea mai mult sau mai puțin conștientă a diavolului pus în
slujba omului. Este o întoarcere către Satana de care s -a lepădat la Botez, este o lucrare
ascunsă a diavolului sub diferite forme, mai mult sau mai puțin simple. În decursul
întregii R evelații, Dumnezeu oprește cu severitate practicile vrăjitorești. Biserica Vechiului
și Noului Testament s -a ridicat cu tărie contra vrăjitorilor care produceau tulburări si
răspândeau groază mare în popor prin pretinsele lucrări supranaturale, foarte
vătămătoare pe care poporul le socotea adevărate și reale. Împărații credincioși din

130 Diac. Prof. P. I. David, op. cit., p.182.
131 Pr. Prof. D. Stăniloae, Formele și cauzele falsului misticism, ST, nr. 5 -6/1952, p.252.

35
Vechiul Testament au interzis cu desăvârșire vrăjitoria, au atacat -o și au distrus -o prin
unele ținuturi. În Noul Testament se amintește de o serie de magi și vrăjitori, plecâ nd de
la Simon Magul până la slujnica din Filipi, care avea spirit vrăjitoresc și a ieșit în calea
Sfântului Apostol Pavel, care a tămăduit -o132. În Vechiul Testament sunt numiți și vrăjitori
în chip special133. Vrăjitorul are comun cu prezicătorul voința de a înlătura, împotriva voii
lui Dumnezeu, marginile ce sunt puse cunoașterii noastre naturale și de a pătrunde în
tărâmul închis pentru a smulge de acolo ceva ce Dumnezeu nu voiește să comunice. Dar
în timp ce prezicerea se referă la cunoaștere, vrăjitoria s e referă mai mult la acțiune. Unii
cred că vrăjitorii pot să ia laptele vacilor, să aducă moarte cuiva, să dezguste pe un tânăr
de o tânără sau să îl lege de o alta. De obicei li se cer lucruri imorale, nedrepte iar pentru
săvârșirea acestora ei caută să s ilească anumite puteri de dincolo de fire și să pună în
slujba lor, efectele acestui aspect necorespunzând voii divine, ele având ca scop
satisfacerea unor pofte egoiste.
Vrăjitoriile nu au la bază puteri dumnezeiești, ci puteri întunecate de care vorbește
Sfântul Apostol Pavel când amintește de „lucrarea lui Satan însoțită de tot felul de puteri
și de semne și de minuni mincinoase”134, spunând că efectele produse de vrăjitorie sunt
amăgitoare, sunt minuni aparente, sunt avantaje de scurtă durată, făcându -se abstracție
de pierzania sufletească ce o aduc celor care umblă după ele.
Mulți, din temerea de puterile întunecate ale lui Satan sau ale vrăjitorilor, poartă
fel de fel de talismane, uitând că și aceasta este o practică magică, contrară lui
Dumnezeu, nerel igioasă, odată ce în loc să se încreadă în ajutorul lui Dumnezeu, dat
celor ce se roagă și se străduiesc după o viață curată, se încred în forța obscură legată
de un obiect oarecare și care lucrează fără o motivație morală. Obiceiul talismanelor vine
și el de la popoarele păgâne și este aspru pedepsit de către Dumnezeu prin gura
proorocului Isaia135.
Cei ce practică orice formă de vrăjitorie sau au încredere în efectele acesteia își
închid drumul unei creșteri spirituale, căci vrăjitoria nu are o doctrină spi ritual-morală,
dimpotrivă ea satisface orice pretenție imorală a omului, pentru a -l rostogolii în
indiferentismul moral sau în imoralitate.

6. Holografia sau „cititul” în oglindă.

Holografia sau „cititul” în oglindă este o practică ocultă în vederea apar iției
obiectului sau persoanei în fața oglinzii solicitantului sau clientului celui care are darul
chemării136. Această practică face parte din preocupările de milenii ale omului care și -a
dorit să aducă cât mai aproape de el ființa dorită sau obiectul dorit de acesta.
După căderea în păcat, omul ca și „cunună a creației” a căutat să -și găsească
Părintele Care l -a creat, deoarece chipul Ziditorului nu a fost denaturat total în ființa sa.
Acest lucru a încercat să -l realizeze prin introspecție sau prin cerceta rea naturii
înconjurătoare dând frâu liber imaginației și căutând prin toate mijloacele să -și găsească

132 Faptele Apostolilor XVI, 16 -24.
133 Deuteronom XVIII, 10 -22.
134 II Tesaloniceni II, 9.
135 Isaia , p.III, 20.
136 Diac. P. I. David, op. cit., p.183.

36
prototipul. Printre aceste mijloace putem menționa holograma sau apariția chipului
„chemat” sau imaginat. Holograma sau cititul în oglindă este captarea și reflectarea
undelor magnetice ale persoanelor chemate și nu numai a persoanei, ci și a unui obiect
dorit137. Această încercare a spiritului uman se regăsește de -a lungul mileniilor, ca fiind o
practică ocultă în cadrul misticii orientale, dar rezultatele acesteia se răsfrâng în zilele
noastre, cu ajutorul aparaturii tehnice, la o mare dezvoltare științifică, formându -se o
știință aparte, știința holografiei care cuprinde fenomenele legate de apariția fotografiei,
telefonului, televiziunii, ce au cunoscut o dezvoltare uriașă în ultimele decenii. Chiar și
domeniul astronomiei folosește rezultatele cercetărilor în acest domeniu al științei
holografice, folosind cu succes uriașe telescoape, oglinzi concave și aparate ultrasensibile
pentru dezlegarea și captarea „enigmelor” cosmice.
După cum am văzut, cercetările științifice au cunoscut un adevărat și real progres
care le -a permis să treacă la „vederea” în oglindă a sufletului, practică de adâncă
sensibilitate folosită în Babilon, Egipt, India, Dacia, la greci și la romani cu 4 -5 milenii în
urmă, la redarea pe ecrane a unor pelicule prin tehnica holografică, la filmări de zboruri
cosmice ș.a. Cu toate acestea practica străveche a „cititului” în oglindă a continuat să
persiste în starea sa incipientă, dându -i-se un rost magic, de vrajă la mulți dintre
înșelători. Cei care apelează la serviciile celor ce se îndeletnicesc cu „cititul în oglindă”
sunt oameni în perioadă de criză psihofizică sau bătrâni senili a căror imaginație este
redusă la empirismul oglinzii, neînț elegând fenomenul undelor magnetice, nici forța
reflexie a obiectului.
De pe urma acestor practici se profită de ignoranța și necunoașterea adevărului
credinței și neexplicarea științifică. Mulți dintre adepții holografiei și credulii acestora
folosesc sem ne cum ar fi semnul crucii și al binecuvântării și practici terapeutice
evanghelice în perspectiva apariției chipului „căutat”. De altfel, se observă în toate
practicile oculte această tendință de sincretism, utilizându -se formule, rugăciuni și semne
propr ii ale cultului divin public ce fac parte din practica adevărată a Bisericii creștine
ortodoxe. Este vădită tendința de prozelitism ce se manifestă de practicanții tuturor
tehnicilor oculte, care încearcă să -și fundamenteze propriile rătăciri și abateri pe
manifestări ale Bisericii creștine apostolice, manifestări ce au la bază revelația divină,
introducând eresuri și grave abateri care tulbură liniștea și falsifică adevărul revelat
creștin.

7. Necromanția – practica chemării duhurilor morților.

Strâns le gată de practicile spiritiste, necromanția este pretinsa calitate a unor
indivizi de a putea lua „legătura” cu duhul celui plecat dintre noi. Ea este una dintre cele
mai primejdioase metode divinatorii, atât prin răspândirea ei mare, cât mai ales prin
urmările ei dezastruoase asupra sănătății mintale și morale a celor ce o practică.
Metodele pentru obținerea mesajelor prevestitoare ale spiritelor celor morți sunt
foarte variate, începând cu mesele învârtitoare și cu paharul care aleargă deasupra
alfabetului și sfârșind cu intermediul mediilor care, în stare de transă, scriu sau spun ceea
ce cred ei că le comunică spiritele.

137 Ibidem.

37
Practica ocultă a necromanției se exercită „la comandă” pentru anumite duhuri,
pentru ca acestea să vină în ajutorul celor din viață, să -i salveze sau, dacă s -ar putea, să –
i înlocuiască în împrejurări grele sau să -i învețe ce trebuia să facă. Lăsând la o parte
coincidențele cu totul întâmplătoare, are explică o mare parte din așa zisele cazuri de
telepatie, luciditate, clarviziune sau crip testezie, explicația cea mai potrivită fenomenelor
de necromanție este acea de fraudă. La această explicație recurge de altfel și profesorul
Charles Richet care a constatat că dibăcia celor ce cad în transă pentru a ghici este
uneori extraordinară, iar reț eaua de complici care contribuie la buna reușită a ședinței
este neînchipuit de largă, iar aceștia posedă la rândul lor un adevărat „cod de semnale”,
care formează un alfabet întreg și prin care transmit tot ce vorbește mediului în aparență
adormit, dar ca re în realitate este mai treaz ca oricând. Acest cod este format din
cuvinte, atitudini, mișcări cu mâinile sau cu picioarele, sunete ușoare, pe care publicul nu
le poate observa138.
În ceea ce privește acea „simțire la distanță”, pe care spiritiștii o nume sc telepatie
și o atribuie intervenției spiritelor, s -au făcut și experiențe, care au infirmat existența
telepatiei. Din 1374 cazuri, experiența a reușit numai în 48 de cazuri și a eșuat în restul
1326 cazuri. Aceste cifre au dus desigur la concluzia că ce le 48 de cazuri nu pot fi decât
simple coincidențe139. Așa zisele „viziuni”, pe care mediii căzuți în transă pretind că le au,
sunt explicate de unii cercetători ca fiind consecințele stării de oboseală produsă de
hipnoză. Lăsând la o parte transele simulate , stările de transă reale sunt fenomene
morbide patologice deoarece se știe că nu pot fi hipnotizate decât anumite persoane și
anume nevropații, istericii și cei cu o sensibilitate anormală. Stările acestea, numite de
medici „posesiuni”, sunt atât de puter nice, încât fizionomia, vocea și chiar individualitatea
hipnotizatului se schimbă, luând aspectul și glasul persoanei de al căror spirit se crede
posedat. Starea de transă este însoțită și de fenomene motorii dezordonate, contorsiuni
și flexiuni atât de pu ternice, încât ating intensitatea pe care o au adevărații nebuni
furioși.
Pretinsele „transe” spiritiste poartă în medicină numele de „crize”, fie ele de
somnambulism, de isterie, epilepsie sau altă maladie psihică. În această stare, mediii
delirează și di n delirul lor se scot pretinsele descoperiri și preziceri.
Pe de altă parte, chiar dacă am admite că spiritele celor morți pătrund într -adevăr
în trupurile mediilor căzuși în transă, ar rămâne de lămurit altă problemă: de unde știu
spiritele ce se întâmplă la mari distanțe în spațiu sau ce se va întâmpla în viitor? În
general, spiritiștii socotesc că spiritele celor morți păstrează temperamentul și însușirile
din viață. De unde iau deci ele această atotștiință, pe care oamenii nu o au?
Explicarea fenomenelo r spiritiste cu ajutorul inconștientului este de asemenea
valabilă în foarte multe cazuri. Fără să dăm inconștientului importanța exagerată pe care
i-a dat-o școala psihanalitică, trebuie să admitem existența lui. El se poate descărca, fie
în somn, fie în stare de nevroză, fie în timpul unui delir și cuprinde tot ceea ce este
inaccesibil evocării voluntare. Apar atunci la suprafață sentimente, idei, deprinderi
complet uitate, care par inexplicabile, ciudate sau supranaturale. În acest fel se pot
explica ușo r cazurile de vorbire sau scriere în limbi necunoscute ale unor medii spiritiști și

138 J. F. Buricescu, Misterele sufletului omenesc. Spiritism și metapsihică, București, 1934, p.93.
139 Ibidem, p.94.

38
mai ales cazurile de dedublare a personalității, când un bolnav trăiește alternativ viața a
două personalități distincte140.
Revelația biblică, atât a Vechiului Testament câ t și a Noului Testament interzice
practicile oculte ale necromanției. În special Legea lui Moise oprește sub pedeapsa cu
moartea, aceste practic, luate probabil de evrei de la egipteni: „Nu umblați după cei ce
cheamă duhurile morților și după vraci. Nu sta ți cu ei de vorbă, ca să nu că spurcați cu
ei”141. Cei ce cheamă duhurile morților sunt socotiți în Vechiul Testament ca fiind tot atât
de păcătoși ca și vrăjitorii și deci meritând aceeași pedeapsă: „Cine va umbla după
chemătorii de duhuri ale celor morți ș i după vraci, ca să se desfrâneze cu ei, eu îmi voi
întoarce cu mânie fața către el și -l voi stârpi din mijlocul poporului său”142. Regele Saul
care a călcat porunca divină, punând o vrăjitoare să cheme spiritul lui Samuel, a fost
pedepsit: „Însă Saul a muri t din pricina păcatului pe care îl săvârșise împotriva Domnului,
fiindcă nu păzise porunca Domnului, ci întrebase pe cei ce cheamă morții, ca să i se arate
descoperire”143. Proorocul Isaia interzice și el ca și Moise, „legăturile cu cei ce cheamă
duhurile”144.
Noul Testament nu condamnă direct și formal practicile spiritiste. Mântuitorul a
condamnat însă, în repetate rânduri, pe cei care cer probe și dovezi pentru credința lor.
Credința însăși așa cum a definit -o Sfântu Apostol Pavel, ca „dovada celor nevăzute”145,
exclude probele materiale. În parabola cu bogatul nemilostiv și cu săracul Lazăr,
Mântuitorul arată inutilitatea probelor de dincolo de lume pentru cei necredincioși: „Dacă
de Moise și de profeți nu ascultă, nu se vor îndupleca nici când va învia vreunu l dintre
morți”146.
Ceea ce se cuvine remarcat este faptul că între practica ocultă a necromanției și
cultul morților din Biserica ortodoxă nu este nici o legătură de vreun fel, iar diferența de
practică este evidentă. Creștinismul are acest cult al celor pl ecați dintre noi, stabilind o
legătură dubioasă între cei vii și cei morții lor, prin slujbe religioase speciale, rugăciuni,
pomeniri sau milostenii, toate acestea având un rol precis, diferit de rolul și scopul
divinator al necromanție, care, speculând du rerea firească a celor care și -au pierdut rude
apropiate, le permite o legătură mult mai strânsă cu iubiții lor dispăruți, pretinzând că îi
poate face să aibă cu ei convorbiri și chiar atingeri directe în timpul ședințelor acestora.
Din învățătura Biseric ii noastre Ortodoxe, reținem următoarele aspecte:
– manifestările celor morți față de cei vii sunt posibile, acestea fiind atestate de
Sfânta Scriptură și de Sfinții Părinți ca drept minuni. Ele sunt semne și cazuri
extraordinare, care poartă toate dovezile adevăratelor minuni. Comunicările obișnuite cu
spiritele nu există însă și nu pot să existe;
– ceea ce practicanții acestei manifestări oculte dau drept fenomene, care
demonstrează realitatea comunicărilor cu spiritele, sunt de fapt, fie înșelătorii grosolan e,
fie halucinații, fie manifestări bolnăvicioase ale unor nevropați. Alteori aceste fenomene
nu sunt însă inexplicabile, ci se datoresc unor mecanisme psihice încă insuficient

140 Diac Prof. E. Vasilescu, Spiritismul, o primejdie religioasă, morală și socială, ST, nr. 7 -8/1953, p.463 –
464.
141 Levitic XIX, 31.
142 Levitic X, 6.
143 I Cronici X, 13 -14.
144 Isaia VIII, 19 -20.
145 Evrei XI, 1.
146 Luca 16, 31.

39
cunoscute. În sfârșit, fenomenele cu adevărat extraordinare pot să fie și lucră ri
satanice. Aspectul dezgustător al mediilor în timpul transei și consecințele funeste de
ordin moral, fizic sau sufletesc dau suficiente argumente în acest sens;
– deoarece practica necromantică este căutată mai mult de persoane care au
suferit pierderea v reunei ființe iubite, trebuie ca slujitorii sfintelor noastre biserici să
lămurească pe credincioși și să dea îngrijiri sufletești speciale acelora care dintre ei care
au suferit pierderi grele în familie, evitând astfel ca pe fondul tulburărilor sufleteșt i,
îndreptarea acestora spre doctrine și practici ocultiste;
– combaterea necromanției și a ocultismului în general reprezintă o operă de
însănătoșire morală mult folositoare, deoarece unii oameni debusolați sufletește pot fi
redați vieții active, liniștiți și întremați sufletește.

8. Diferite credințe și manifestări superstițioase referitoare la
viața și cultul religios al creștinilor.

În viața cotidiană a creștinilor întâlnim o serie de manifestări cu caracter divinator,
care au la bază vechea practică a ghicitului prin semne și prevestiri, o practică cu atât
mai răspândită cu cât ea poate fi practicată de oricine. Simplu joc al întâmplării, această
credință își are originea în coincidența dintre fapte. Simultaneitatea sau succesiunea
întâmplătoare a două fapte au dus la legarea lor cauzală sau la socotirea unuia drept
semnul, prevestirea celuilalt.
În credințele populare necivilizate ca și în superstițiile naivilor de pretutindeni,
aceste semne se întâlnesc la fiecare pas. Orice fapt poate deveni un semn p revestitor.
Țiuitul urechilor este un semn bun sau rău, după cum țiuie urechea dreaptă sau stângă.
Ieșitul cu gol, întoarcerea din drum, întâlnirea cu o pisică sau cu un iepure sunt
considerate ca prevestind insuccese sau supărări. Dimpotrivă, ieșitul cu p lin, întâlnirea cu
un coșar sau cu un cocoșat sunt semne de bun augur. În credințele populare, calamitățile
publice sunt de asemenea anunțate prin semne ca eclipsele, cometele și altele.
În încercarea de a -și explica diferitele fenomene ale vieții și ale n aturii, oamenii au
recurs în decursul vremii, fie la credințele lor religioase, fie la luminile științei, fie la
nălucirile fantezie lor înfierbântate și dilatate de diferite credințe deșarte. Mai mult decât
toate, luminile științei au fost acelea la care s-a apelat în acest scop. Explicarea științifică
a fenomenelor a reclamat însă întotdeauna eforturi susținute, cercetări atente, răbdare,
studii îndelungate, experiențe îndrăznețe, împreunate cu tot felul de primejdii și, în
sfârșit, zbuciumul continuu al inimii, frământarea continuă a minții. Dar calea aceasta
grea a științei, calea firească și sănătoasă a vieții noastre, n -a fost urmată în toate
vremurile de către toți aceia care frământați de probleme și de zbuciumul îndoielilor, au
năzuit spre adevăr. U nii dintre aceștia au dezarmat repede, și -au pierdut curajul și
răbdarea, și neputința lor i -a făcut să declare, fie că nu este posibilă cunoașterea unor
taine, explicarea unor fenomene, fie că dacă totuși trebuie să li se dea o explicație, atunci
aceasta nu poate fi una științifică, naturală, ci numai una de natură misterioasă, deși nu
una supranaturală. Această metodă de interpretare neștiințifică, ci misterios fantezistă a
lucrurilor, ca și concepția pe care o creează o astfel de interpretare, se numesc, spre
deosebire de metoda și de concepția științifică, ca și de metoda și concepția religioasă
propriu -zisă, metoda superstițioasă și concepția superstițioasă.

40
Ele se numesc astfel, fiindcă, precum arată însuși cuvântul „superstițios”, încearcă
să explice lucrurile nu prin cauzele lor reale, ci prin cauze ireale, dar totuși situate
deasupra acestora: „superstites” – realități suprapuse, care stau deasupra lucrurilor și
care le -ar urmări ca umbre invizibile147. Cuvântul „superstiție” arată o deviere a
sentime ntului religios, o excrescență (super -stare) ceva care se adaugă la religie pentru a
o deforma148.
Într-adevăr, în vreme ce religia este o legătură între om și Dumnezeu, care dă lui
Dumnezeu prestanța și cultul ce i se datoresc, superstiția trece deasupra cr eaturilor lui
Dumnezeu cultul care nu este datorat decât lui Dumnezeu însuși. Ea cere creaturilor
revelarea sau prezicerea unor secrete pe care Dumnezeu le -a rezervat Sieși și pe care El
nu le va dezvălui decât când vrea El și cui vrea El. De aceea superst iția este contrară
virtuții credinței, care cere să adorăm pe Dumnezeu în toată maiestatea Sa, nu creaturile
și operele Sale.
În ființa lor, superstițiile sunt un amestec foarte variat și curios din resturi de
păgânism, fetișism, animism, naturism etc, car e se referă la întreaga existență a lumii și
a omului și pe care le găsim, uneori cu izbitoare asemănări, pe întreaga față a
pământului, chiar și la popoarele cele mai civilizate149.
Aproape nu există obiect în lumea aceasta sau act în vița omenească sau a
celorlalte viețuitoare, pe care superstiția să nu le fi atins cu explicațiile sale fanteziste.
Cerul și aștrii cerești, pământul, planetele, animalele, insectele, viața omenească în toate
manifestările ei: naștere, căsătorie, înmormântare, totul este împânz it de o rețea deasă
de superstiții populare, care terorizează sufletele cu opreliștile lor sufocante.
Să ne gândim de pildă la înrâurirea vătămătoare pe care a avut -o în viața
poporului credințele în zilele norocoase și zile nenorocoase, credințe a căror v echime se
urcă departe în trecutul omenirii. Atât de înrădăcinate erau aceste credințe, de pildă, la
romani încât femeia, care năștea în cele două zile rele ale lunii, trebuia chiar să moară.
Un alt fenomen este legat de superstiția numărului 13. Ea este u niversală. În unele orașe
din Europa, nu există numărul 13, între numerele caselor de pe străzi, ci în locul lui s -a
adoptat numărul 12 bis sau 14 A, deoarece numărul 13 este considerat ca un număr
fatal, aducător de nenorociri, iar acest lucru reprezintă nu o stare de conștiință
individuală, ci una socială, de care se ține seama și în țara noastră150. În fond, teama
aceasta nu e întemeiată pe nimic real, nu are o cauză științifică, ci tot una superstițioasă,
întemeiată pe o credință deșartă, care s -a născut în vremuri vechi și s -a perpetuat până
astăzi, și anume credința că față de numărul perfect și sfânt 12 (12 luni, 12 unități –
duzine, 12 Apostoli etc.), numărul 13 reprezintă un număr imperfect tulburător de
echilibru și provocator de rele, deși de fapt, nu mărul acesta este ca oricare altul, nu e nici
mai rău, nici mai bun decât celelalte.
De asemenea, ce poate fi mai firesc decât o întâlnire întâmplătoare cu cineva, fie
el și preot. Superstițioșii cred însă că, dacă întâlnesc dimineața un copil sau o fată t ânără,
însemnă noroc, dacă întâlnesc o bătrână, e semn de noroc, iar dacă întâlnesc un preot,
atunci e grav și trebuie să meargă trei pași înapoi, să pună mâna pe fier, să scuipe sau
chiar să arunce cu murdării sau pietre, pentru a risipi vraja răufăcătoar e a întâlnirii cu

147 Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., ST, nr. 3 -4/1950, p.282.
148 Diac. Prof. E. Vasilescu, Religie, superstiție, ocultism, spiritism și teozofie, ST, nr. 5 -6/1949, p.304.
149 Ibidem, p.305.
150 Pr. Pro. Liviu Stan, op. cit., p.283.

41
niște oameni, a căror singură vină ar fi aceea că nu au luptat cu destul succes împotriva
acestor credințe deșarte151.
Mai grave sunt superstițiile în legătură cu strigoii, rusaliile, demonii care cer viață
de om etc. Se știe că str igoii sunt de gen masculin și se recunosc încă de când sunt în
viață, fiindcă sunt roșii la față și au sprâncenele împreunate. Aceștia nu au liniște în
morminte și le părăsesc înainte de miezul nopții, la primul cântat al cocoșilor, până la
cântatul dintâi după miezul nopții, făcând printre cei vii tot felul de năzdrăvănii și răutăți.
Pentru a fi opriți de a ieși din morminte, strigoii trebuie așezați cu fața în jos în mormânt
și străpunși în inimă cu un par152. În vremurile noastre, deși superstiția aceasta s-a
împuținat, totuși, mulți oameni și în aceste vremuri, i -au măsuri contra facerii strigoilor:
feresc pisica să nu treacă peste mort sau peste sicriul lui, iar în unele părți ale Moldovei
se crede că strigoii ies din morminte în noaptea Sfântului Andrei și fac multe răutăți,
atacând cu furie pe cei vii. Acest lucru silește pe cei vii să ia măsurile de apărare, ungând
cu usturoi clanțele ușilor, pe la ușori, ferestre, scară sau hornul casei. În seara de Sfântul
Andrei, toți ai casei trebuie numaidecât să m ănânce mujdei de usturoi și să nu răspundă
la întrebări. Și în Oltenia sunt localități unde se cred în strigoi și se ia măsuri de apărare.
Dacă mortul este curat, adică nu e considerat strigoi, i se pune în sicriu piaptănul,
oglinda, acul cu ață, săpun, o trăistuță anume făcută în care se pun: nouă boabe de
tămâie, nouă pietricele, nouă cioburi de farfurie și nouă semințe de tat, pentru a nu se
face strigoi153. Dacă mortul e strigoi, el spune la urmași înainte de a murii, că s -a născut
cu tichia pe cap, lucru pe care l -a știut de la părinții lui. El va fi înțepat după moarte în
buric sau în inimă, iar dacă se refuză acest lucru, i se va pune în sicriu un porumb,
făcălețul, și un ghimpe cu mulți țepi. La strigoi se pune în trăistuța specială 40 de boabe
de tămâ ie, 40 de pietricele, 40 de cioburi de farfurie și 40 de semințe de tat și un ban
legat de degetul mortului (pentru plata vămilor)154.
Rusaliile sunt spirite primejdioase, înfățișându -se cel mai adesea goale, alteori
îmbrăcate cu cămăși fără cingătoare, ca nimfele. Ele sunt dușmănoase față de fetele
tinere și față de flăcăi. Ies din adâncul apelor între Sâmbăta Rusaliilor și ziua de
Sânziene, când se retrag împreună cu regina lor, în palatul de cristal ce se află ascuns în
fundul apelor155. O serie de alte sup erstiții păgubitoare sunt întâlnite și trecute în cultul
ceremoniilor religioase ale creștinilor ortodocși. Ele sunt deosebit de periculoase deoarece
se identifică câte odată cu tradiția revelată a Bisericii sau sunt ținute și respectate alături
de practic a adevărată a cultului creștin. Acest sincretism este păgubitor pentru
înțelegerea reală a rostului sfintelor slujbe și desfășurării cultului creștin divin, în general.
Cu toată supravegherea Bisericii și silința slujitorilor ei, ceremoniile religioase și actele de
cult, nu sunt lipsite de elemente străine și păgubitoare, introduse pe nesimțite de popor
după sugestii păgâne și socotințe proprii.
După mentalitatea poporului, justificarea superstițiilor mărunte, cum sunt și cele în
legătură cu cultul este sum ară și categorică. Se frânge miresei o turtă de pâine pe cap,
fiindcă așa este bine, după cum spune superstiția. Conform unei alte superstiții se zice că
nu este bine să se măture în casă când este un mort în apropiere, iar gunoiul nu trebuie

151 Diac. Prof. E. Vasilescu, op. cit., p.306.
152 Protos N. Măndiță, op. cit, p.151 -152.
153 Ibidem, p.154.
154 Ibidem, p.155.
155 Diac. Prof. E. Vasilescu, op. cit., p.306.

42
dat vinerea a fară, fiindcă că așa s -a pomenit a se ține obiceiul și credința
superstițioasă156.
Lupta dusă de preoțime contra credințelor superstițioase, oricât de susținută va fi
fost, n -a reușit decât să înăbușe vremelnic manifestarea lor și nicidecum nu le -a
dezrădăc inat. Iată unele din aceste superstiții, în legătură cu manifestările religioase, care
se observă în mai multe părți ale țării noastre, făcând totodată precizarea că numărul lor
este mult mai mare și ele diferă de la regiune la regiune, intenția fiind de a sublinia
absurditatea acestora și pericolul pe care ele îl reprezintă:
– în unele biserici există patima de a pune pe fața Sfintelor Icoana ale Maicii
Domnului cu Pruncul Iisus în brațe diferite podoabe de satanicești trufii femeiești. La
origine acest lucr u este o practică idolatră ținând cont de faptul că păgânii își
împodobeau idolii lor pentru ca aceștia să fie atrăgători și milostivi față de ei. Această
păgânizare trebuie înlăturată cu delicatețe din Biserică157;
– când unei femei nu -i trăiesc copiii, care mor îndată după naștere sau pe care îi
naște morți, se zice că nu are parte de copii. În loc de a recurge la un tratament medical
foarte indicat în asemenea cazuri, lumea satelor se servește de superstiții. În consecință
caută boteza cât mai repede, dacă s e poate chiar în aceeași zi, pruncii nou dobândiți.
Acest botez grăbit se cheamă „după pierit”, adică este consecutiv unor prunci morți
curând morți după naștere. Așa tot în acest scop, în unele părți se cere preotului să
boteze pruncul în pântece, rostind formula sacramentală a Sfântului Botez. Se susține
apoi că nașa gravidă nu poate asista pe fin la Botez și la Cununie, fiindcă nu este bine,
conform credinței superstițioase158;
– în unele localități din partea de Sud a țării noastre, îndată ce se naște copil ul,
acesta este luat în primire de o serie de superstiții. Moașa este aceea care are un rol
covârșitor în viața superstițioasă a copilului și a mamei. Ea va merge în ziua nașterii la
Biserică cu o sticlă cu apă, având legată o ață roșie în jurul gâtului, f lori și busuioc,
pentru a se sfinții apa de preot prin rugăciunile de sfințire a apei. Cu această apă sfințită
îl va spăla pe copil, iar mama acestuia se spală cu aceeași apă până la brâu. Când copilul
este adus acasă, se face o petrecere cu băuturi, numit ă „panudă”, când i se taie unghiile
copilului pentru a nu avea „bubat”. Duminică, după botez se face petrecere cu băuturi și
joc și se încheie cu darurile ce se fac pentru copil. Luni moașa scaldă copilul și -i strigă de
trei ori numele de botez, care n -a fost rostit până atunci. Cei prezenți aruncă bani în baia
copilului, moașa se spală și ea în acea apă, după care apa se aruncă la un pom roditor. O
altă superstiție este tăiatul moțului la băieței și ruperea turtei la fete. Băiatul se leagă la
ochi cu o bas ma și i se taie câteva șuvițe de păr care, fiind legate cu ață roșie se
îngroapă la un pom roditor. Pentru fete se face o turtă care se rupe deasupra capului ei.
În ziua de 1 ianuarie a fiecărui an până la vârsta de 4 -5 ani a copilului, părinții merg la
moașă să dea „copilul la grindă”. La pragul casei moașei se opresc, vine moașa cu soțul
acesteia și pe o bucată de fier se pun bani, grâu, iar un colac se așează pe capul copilului
împreună cu bani, dulciuri și cadourile ce -și dau unii la alții. Apoi se ridi că copilul de trei
ori rostindu -se: „Să fie tare ca fierul și roditor ca grâul”. Se intră în casă, se pune masa și
se petrece până seara159.

156 Protos N Măndiță, op. cit., p.197 -198.
157 Ibidem.
158 Ibidem, p.199.
159 Ibidem, p.200.

43
– o serie de credințe și manifestări superstițioase sunt întâlnite și au legătură cu
oficierea tainei cununiei. Astfel în timpul oficierii slujbei unele mirese își calcă soții pe
picior pentru ca bărbatul să asculte de nevastă, deci invers cum este firesc, nesocotind și
călcând porunca lui Dumnezeu ca îngerii revoltați ce au căzut din cer, ca Eva și Adam în
rai, după care au fost canonisiți și izgoniți din locul fericirilor, cufundându -se astfel și ele
în neascultare și osândă. Femeia este îndatorată să asculte de Dumnezeu, de sfinții lui și
de bărbat, să fie supusă bărbatului ei160. Lumânările de la cununie, când nunta a ve nit de
la biserică, sunt fixate într -un vas cu grâu și, după ce ard câtva timp, sunt stinse în prag
de un copil căruia îi trăiesc părinții. În unele părți se pretinde preoților să citească taina
cununiei lângă sicriu, când moartea a despărțit perechea înai nte de cununie. Superstiția
aceasta poate fi o sugestie eretică când considerăm faptul că, marcioniții și cerintinienii
oficiau un botez simulat, introducând o persoană vie sub patul celui mort nebotazat și
căruia îi puneau anumite întrebări, iar acela răs pundea în numele mortului. Și Sfântul
Apostol Pavel face amintire despre acest lucru161. Dacă moartea desparte soții curând
după cununie, se rupe deasupra celui mort și pus în coșciug o cunună, fapt care
semnifică desfacerea cununiei, pentru cel rămas în via ță, se poate intra într -o nouă
căsătorie. Înainte de a merge la cununie, există obiceiul superstițios ca tinerii să ceară cu
insistență iertare părinților, ca și când prin căsătorie săvârșeau un păcat, fiind vădită în
acest context o influență eretică a un or secte (marcioniții, saturnienii și valentinienii) care
vedeau în căsătorie un act condamnabil, menit să perpetueze răul în lume. Obiceiul de a
contracta căsătoria prin răpirea soției, care se menține cu destulă tărie și îndărătnicie
tenace pe la unele s ate, nu este un fapt izolat, ci o adevărată superstiție cu rădăcini
adânci în păgânism. Nu numai răpirea sabinelor stă la originea acestei practici nesocotite,
ci chiar un episod din ritualul căsătoriei la romani, când tânărul se prefăcea că -și răpește
soția care scotea țipete și avea loc o luptă simulată între răpitori și însoțitoarele soției. În
cele din urmă soțul învingea și ducea pe sus soția la locuința sa. De aceea deprinderea
rea a concubinajelor care nu dispare, ne apare ca un păcat grav din punct de vedere
moral, încercându -se a se înlătura una din tainele însemnate ale bisericii cu adevărate
superstiții de origine păgână162.
– cu prilejul înmormântării superstițiile abundă. Astfel, banul care se leagă ala
degetul sau mâna răposatului și pe care apuse nii obișnuiesc a -l pune în gura mortului,
amintește de obolul pe care sufletele răposaților trebuia să -l plătească luntrașului Ilarion,
ca să le treacă cu barca peste râul Styx. Bocetele și cântecele de jale, care la sate ating
proporții scandaloase, nu su nt numai niște mijloace de exprimare a durerii, ci adevărate
superstiții fiindcă au convingerea că mortul le aude și poate să ducă celor trecuți în
cealaltă lume adevărate mesaje din partea rudelor. Practica aceasta amintește de
bocitoarele luate cu plată de păgâni, care obișnuiau să -și smulgă părul în semn de mare
durere. După înmormântare, un preot păgân stropea poporul cu apă în semn de curățire,
iar sătenii noștri obișnuiesc a -și spăla mâinile la cea mai apropiată fântână. Ruperea
legăturii de la picioa rele mortului este în legătură cu viețuirea subpământeană a mortului
care n -ar putea merge cu picioarele legate. Banii care se aruncă pe mort înainte de
închiderea coșciugului reprezintă o superstiție izvorâtă din greșita concepție a judecății
particulare, susținându -se că răposatul își răscumpără cu acești bani trecerea prin cele 24

160 Facere 3, 16; I Corinteni 14, 34.
161 I Corinteni 15, 29.
162 Protos N. Măndiță, op. cit., p.201 -204.

44
de vămi ale văzduhului, care sunt tribunale de judecare a faptelor. Spargerea unei oale
sau a unui vas în urma mortului, este o superstiție care simbolizează spargerea, nimicir ea
relelor dintre care moartea este cel dintâi. Aruncarea de pământ peste coșciug, cu
rostirea cuvintelor „să -i fie țărâna ușoară”, este o moștenire strămoșească, romanii având
credința fermă în subviețuirea răposaților. Convingerea aceasta o scriau prescu rtat pe
mormintele funerare: STTL163. Cocoșul cu găina care se dau de pomană peste groapă
este de asemenea o credință păgână, socotindu -se că prin cântatul cocoșilor, care
vestește orele timpului, se izgonesc spiritele rele164. Urmând obiceiurile și ritualul p opular
ce se săvârșește cu ocazia morții și înmormântării unor creștini, se nasc semne de
întrebare și nedumeriri asupra rostului și semnificației acestora. În rânduielile bisericești,
toate ritualurile au semnificații sfinte și se cunoaște rolul acestora, pe când obiceiurile și
credințele superstițioase sunt absurde și dubioase, ele reprezentând lucruri păgânești, iar
în ceața necunoașterii și absurdității acestora lucrează puterea satanei, căreia îi place să
pescuiască în ape tulburi165.
– În ceea ce privește taina Sfintei Împărtășiri, observăm alte credință
superstițioase între care deprinderea majorității creștinilor de a cere să fie împărtășiți
numai în ultimele momente ale vieții, afirmând că în timpul vieții nu se pot stăpâni de la
fapte rele și astfel îm părtășania le -ar fi vătămătoare. Se ignoră în felul acesta cuvintele
Mântuitorului Hristos: „Amin, amin grăiesc vouă, de nu veți mânca Trupul Fiului Omului și
de nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi”166. Când se dă Sfânta Împărtășanie
bolnavilo r, poporul înclinat spre superstiții crede că din felul cum Sfintele miride cad la
fundul linguriței, trag spre vârf sau spre coadă, poate găsi un indiciu privitor la soarta
bolnavului, dacă moare sau trăiește. De asemenea fac o mare greșeală persoanele ca re
se apropie cu oarecare silă de Sfântul Potir, când se gândesc că trebuie să se
împărtășească cu aceeași linguriță cu care s -au împărtășit alți oameni înaintea lor. Prin
aceste gânduri, acești creștini fac o mare greșeală, căci uită s -au se îndoiesc de f aptul că
„Dumnezeu este foc mistuitor”167 și că „Foc înaintea lui va merge și va arde împrejur pe
vrăjmașii Lui”168, deci ca drept urmare, el poate distruge orice germen al bolii sau al
morții, care din întâmplare s -ar atinge de Sfânta Împărtășanie. Susținerea unor
credincioși de a se întrebuința mai multe lingurițe este un sacrilegiu și o abatere de la
tradiția noastră bisericească.
Când se oficiază Taina Sfântului Maslu, înainte de a se pune Sfânta Evanghelie pe
capul bolnavului spre a se citi rugăciunea: „Îm părate Sfinte…”, se obișnuiește a da
bolnavului să deschidă Sfânta Carte, iar dacă se deschide cartea la o pagină cu caractere
roșii sau în locul unde se află scrise patimile Domnului, atunci este semn rău,
interpretându -se textul Sfintei Evanghelii. Aceas ta este o practică superstițioasă și ocultă,
o prezicere pe care preoții autoritari au reușit s -o înlăture. Pe lângă faptul că deprimă
moralul bolnavului, căruia îi prezice boală lungă, patimă sau, moarte, practica aceasta ne
amintește de unele secte ereti ce din timpurile primare, care căutau să afle voia lui

163 Sit Toibi Terra Levis!
164 Protos N. Măndiță, op. cit., p.211 -212.
165 Ibidem, p.214.
166 Ioan VI,53.
167 Deuteronom IV, 24.
168 Psalmi XCVI, 3.

45
Dumnezeu prin deschiderea și interpretarea unor locuri din Scriptură. Unii creștini
obișnuiesc apoi să aducă haine la Sfântul Maslu pentru a fi unse cu untdelemn sfințit.
Pe lângă aceste manifestări și credințe superstițioase pe care le întâlnim strecurate
în cultul divin public, există o serie de alte credințe deșarte în legătură cu viața religioasă
a creștinilor ortodocși. Amintim în acest sens felul cum majoritatea creștinilor înțeleg și
țin postul, care se referă, conform părerilor numai la mâncare, nu și la bătură. A merge la
biserică, spun cei tineri, este echivalentul îmbătrânirii, iar potrivit acestei credințe
superstițioase se nesocotesc poruncile bisericii și se neglijează mântuirea individuală . Unii
creștini înțeleg să meargă numai la numite biserici, la anumite ore, ignorând că
Dumnezeu este pretutindeni și în tot locul. Alții au preferințe față de unii preoții, pe
considerații de rudenie, prietenie sau destoinicie. Sfântul Apostol Pavel dezap robă acest
lucru când spune corintenilor că Hristos este Unul și nu e bine să se dezbine sub cuvânt
că unul este al lui Pavel, altul al lui Apollo și altul al lui Petru169.
Printre creștinii superstițioși circulă și alte învățături greșite, printre care amin tim:
vinerea este interzis spălatul și tăiatul pâinii cu cuțitul, căci este trupul Domnului, iar
consumul de urzici fierte și oțet este interzis, deoarece provocăm suferințe Domnului
Hristos. Toate aceste practici care par a sporii respectul față de ziua î n care Domnul
nostru Iisus Hristos a pătimit și a fost răstignit este un vicleșug al diavolului care lucrează
la înlocuirea dreptei cinstiri de Dumnezeu cu o falsă cinstire. Noi nu cinstim pe Dumnezeu
numai prin ferirea de alte lucrări sau de anumite alime nte, ci prin transformarea noastră
din oameni vechi în oameni noi, căci prin faptele noastre cele rele îl răstignim pe Hristos.
Toate aceste superstiții sunt doar câteva din noianul de manifestări oculte pe care
le întâlnim în viața și practica religioasă a credincioșilor ortodocși. Ele diferă de la o zonă
la alta a țării și sunt adânc înrădăcinate în mentalitatea creștinilor, iar lupta împotriva
acestora ne apare ca fiind foarte dificilă. Pericolul pe care îl prezintă acestea este real și
evident și de ace ea ele trebuie înlăturate cu delicatețe, la acest lucru fiind datori să
participe atât clerul Biserici, cât și toți credincioșii adevărați ai Bisericii conștienți de
utilitatea manifestării și a acțiunii lor în sprijinul trăirii autentice în duhul Evanghel iei lui
Hristos.

169 I Corinteni, I, 12.

46

PARTEA A III -A

MANIFESTĂRILE SUPERSTIȚIOASE ȘI OCULTISTE
CA PRACTICI CONTRARE ÎNVĂȚĂTURII BISERICII ORTODOXE.

1. Netemeinicia falselor revelații prin existența revelației divine
autentice.

Realitatea esențială pe care se structurează creștinismul ca religie este afirmarea
revelării sale doctrinare și morale de către Domnul nostru Iisus Hristos.
Revelația divină în înțelesul ei creștin, este fie actul prin care Dumnezeu și -a
descoperit ființa și voia Sa oamenilor, fie c omplexul de adevăruri, fapte și norme, care
individualizează religia creștină de alte religii, conturându -i doctrina și morala sa
specifică170. Ea este deci descoperirea ființei, lucrării și voii lui Dumnezeu, cuprinsă în
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, păstrată și explicată de Biserică. Descoperirea
supremă a dumnezeirii o avem în Iisus Hristos Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat și
Care L -a arătat pe Tatăl și ni L -a trimis pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului. Cel ce crede în
Iisus și în învățătura Lui, c el ce împlinește poruncile Lui, acela se va mântui. Așadar,
credința în Revelația divină, păstrată de Biserică și cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție este condiția necesară a mântuirii.
Revelațiile particulare sunt manifestări extraordinare ale unor realități
supranaturale – Dumnezeu, Iisus Hristos, Sfinții, îngerii și demonii – în forme accesibile
posibilităților omenești de cunoaștere (percepere). Ele sunt adesea simple halucinații.
Descoperirile acestea se întâmplă de obicei sub formă de vede nii sau cuvinte. Ele pot fi
vedenii sau cuvinte exterioare, imaginative și spirituale171. Vedeniile sau cuvintele
exterioare sunt acelea în care realitățile nevăzute apar în forme vizibile și vorbesc în
cuvinte perceptibile. Vizionarul percepe o realitate ex terioară cu ochii și cu urechile. Spre
exemplu, apariția celor trei îngeri la stejarul din Mamvri sau apariția mâinii la banchetul
lui Balthazar care a scris: Mene, tekel, ufarsin sau apariția îngerului la Bunavestire.
Vedeniile sau cuvintele imaginative s unt acelea care nu au o realitate exterioară, ci se
petrec în fantezie, sub formă de imagini, fie în stare de veghe, fie în vis. Astfel este visul
lui Nabucodonosor sau visul lui Iosif când îngerul i -a vestit să fugă în Egipt cu Maica
Domnului și pruncul I isus.
Vedeniile sau cuvintele spirituale n -au nici formă externă, nici formă imaginativă,
ci sunt imprimări de idei și sensuri în intelect. Spre exemplu interpretarea visului lui
Nabucodonosor dată de Dumnezeu lui Daniel. Sunt idei care năpădesc în spirit cu o
putere și evidență excepțională.

170 Pr. Prof. Petru Rezuș, Criteriile revelațiunii divine și combaterea falselor teofanii, ST, nr. 5 -6/1949,
p.345.
171 Pr. Prof. N. Mladin, Combaterea falselor revelații, ST, nr. 5 -6/1950, p.178.

47
Se pune întrebarea referitoare la valoarea acestor revelații particulare față de
revelația divină. Ce raport există între revelația divină și revelațiile particulare? Revelațiile
particulare, în ceea ce privește conț inutul revelației divine, nu pot completa, corecta sau
înlocui adevărurile descoperite în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Odată ce în Iisus
Hristos avem descoperirea deplină a dumnezeirii, această descoperire nu mai poate fi nici
completată, nici core ctată, nici înlocuită.
În Revelația divină avem tot ceea ce este necesar pentru mântuire. Deci, din punct
de vedere al conținutului, revelațiile particulare nu aduc nimic rău, iar scopul lor nu este
de a comunica adevăruri noi de credință, ci de a edifica duhovnicește pe cel ce le
primește sau pe cei cărora se adresează. Ele ar fi un mijloc excepțional pentru răscolirea
elanului religios. Obligația noastră de a crede în revelația divină este certă, iar cel ce nu
crede în revelațiile particulare, prin aceast a nu-și periclitează mântuirea. Aceasta chiar și
atunci când revelațiile respective ar fi aprobate de Biserică. Aprobarea Bisericii nu
înseamnă impunerea de a fi crezute de toți credincioșii, ci numai recunoașterea lor ca
nevătămătoare și edificatoare pent ru cei ce vor să creadă în veracitatea lor. Biserica le
declară ca probabile, nu ca sigure.
Așadar, dacă din punct de vedere al conținutului credința în vedenii nu e
obligatorie pentru mântuire, din punct de vedere al adevărului, putem spune că în
privința revelațiilor particulare e de sfătuit cea mai mare rezervă care poate merge până
la atitudinea total negativă.
Din punct de vedere teologic o descoperire dumnezeiască își are temeiul pe
împlinirea următoarelor condiții172:
1. Chezășie de bună credință, de cur ățenie, de minte sănătoasă și de echilibru
sufletesc la persoana căreia i s -a făcut descoperire;
2. Încadrarea desăvârșită a unei descoperiri în cuvântul Sfintei Scripturi și în
învățătura Bisericii. Cu alte cuvinte, revelația nu trebuie să cuprindă nici o în vățătură
nouă care ar putea să se împotrivească cât de puțin celor vechi, adică celor cuprinse în
Cărțile Sfinte și în toată Sfânta Predanie. Această susținere se întemeiază pe însuși
cuvântul Mântuitorului: „Dacă o împărăție este dezbinată împotriva ei în șiși, împărăția
aceea nu poate dăinui”173. Pe de altă parte Apostolul Pavel vestește cu toată tăria: „Dar
chiar dacă noi înșine sau îngeri din cer ar venii să propovăduiască o altă Evanghelie,
deosebită de aceea pe care v -am propovăduit -o noi, să fie anatema !”174;
3. Adevăratele revelații și minuni nu cuprind elemente care ne -ar putea prilejui un
simțământ de trufie. Descoperirile dumnezeiești nu ne ispitesc prin proslăvirea unor
merite ale noastre și nici prin făgăduințe excepționale de mărire pentru viața de din colo.
În schimb, adeseori, falsele revelații și minuni ne stârnesc gânduri de mândrie atrăgându –
ne în aceiași cale pierzătoare în care însuși satana a căzut.
4. Dacă un pretins „iluminat” sau vizionar ar căpăta darul de făcător de minuni,
este nevoie ca toate acele minuni, semne deosebite, vindecări sau învieri din morți pe
care le -ar face să fie împlinite în numele lui Iisus Hristos, iar nu în alt chip. Sfântul Ioan
Evanghelistul scrie în prima sa epistolă: „Să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați
duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci au ieșit în lume mulți prooroci mincinoși. Duhul
lui Dumnezeu să -L cunoașteți după aceasta: orice duh care mărturisește că Iisus Hristos

172 M. Urzică, op. cit., p.102 -105.
173 Marcu III, 24.
174 Galateni I, 8.

48
a venit în trup este de la Dumnezeu și orice duh care nu mărturisește pe Iisus nu este de
la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist de a cărui venire ați auzit. El este chiar în lume
acum”175;
5. Profețiile care eventual s -ar face de către un proroc în cazul unei descoperiri
dumnezeiești, trebuie să fie izvorâte din adevăr, căci Hristos este adevărul. Singur
Dumnezeu are preștiința în veșnicie, a toată lumea văzută și nevăzută și că deci numai
El, prin lucrarea Duhului Sfânt, poate înștiința pe prooroci despre vestirile viitoare. În
schimb, Satana se bizuie pe ghicitorii sau pe preziceri, iar falșii profeți despre care
vorbește Sfânta Scriptură sunt insuflați de această putere luciferică sau de duhurile
pitonicești. Acesta este și dedesubtul real al tuturor fenomenelor ocultiste, produse
întotdeauna prin asemenea manifestări demonice.
În linie generală, profețiile se integrează în planul universal al mântuirii și au
întotdeauna un strat duhovnicesc, iar prezicerile și ghicitoriile se mărginesc la speculații
exterioare, lumești și stârnesc o vicioasă curiozitate a cunoașterii în viitor, prin isp itirea lui
Dumnezeu. În cazul manifestărilor demonice cu aparențe angelice, prezicerile unor falși
profeți îmbracă forme religioase și mistice, dar atunci cuprind întotdeauna o învățătură
greșită sau o abatere de la calea dreptei credințe.
Conform celor a firmate putem stabili următoarele concluzii generale:
a. Mântuirea noastră nu atârnă de credința în revelațiile particulare, ci de credința
în Iisus Hristos și de comuniunea cu El prin Sfintele Taine, rugăciune și fapte bune;
b. Revelațiile particulare sunt fen omene susceptibile de contrafaceri, fie din partea
diavolului, fie din partea omului, chiar dacă sunt verificate de toate criteriile enumerate,
adevărul lor nefiind sigur ci numai probabil. De aceea nu trebuie să li se dea prea mare
importanță, ci să fie p use pe planul al doilea față de efortul progresului religios -moral, în
slujba căruia trebuie să stea;
c. Orice grabă în judecarea lor este greșită. E de preferat în privința aceasta
părerea Părinților duhovnicești care având în vedere amăgirile din domeniul acesta și
pericolele legate de aceste revelații, socotesc că ele trebuie respinse și că este mult mai
bine decât să ai vedenii să -ți vezi păcatele, ca vedenia cea mai minunată este un suflet
curat și o inimă smerită înaintea Domnului. De altfel, sfinții nu au pus niciodată temei pe
vedenii, ei nu le -au povestit, ci le -au ascuns. Pentru ei mai de valoare decât vedeniile a
fost slujirea cu viața lui Hristos, iar Biserica a canonizat pe Sfinți nu pentru vedeniile lor,
între care sunt destule și false, ci pentr u sfințenia vieții lor. Că sfințenia nu constă în
vedenii, ci în puritatea inimii și simplitatea duhului.
Creștinul adevărat și preotul adevărat nu se pot lăsa amăgiți de credulități
copilărești, de alergări după senzațional sau de unele interese și năzuin țe lăturalnice,
acordând credit tuturor fenomenelor miraculoase ce năpădesc, adesea cu aspect de
psihoză populară, în câmpul credinței religioase. Ei trebuie să urmeze atitudinea Bisericii,
care propovăduind adevărurile mântuitoare ce izvorăsc din Hristos au mers pe linia
tradiției ei milenare de sobrietate și echilibru, păstrând față de toate acestea o rezervă
totală.

175 I Ioan IV, 1 -3.

49
2. Atitudinea Sfinților Părinți și a Bisericii creștine față de
manifestările superstițioase ocultiste.

Starea de progres sau regres în vi ața duhovnicească este în funcție de valoarea
concepțiilor religioase ale credincioșilor, iar acestea sunt cu atât mai valoroase cu cât
sunt universal valabile în toate dimensiunile trăirilor omenești. De aceea nu este de
mirare că de la cel dintâi sobor a l Apostolilor până la cel mai recent sobor, prin care își
manifestă puterea de a învăța și conduce, Biserica creștină a luat și ia măsuri necesare
pentru păstrarea purității concepției creștine și pentru ferirea ei de orice rătăcire și
falsificare. Cel din tâi pas pe care l -a făcut Biserica creștină în lumea greco -romană a fost
că a declarat un război necruțător împotriva superstițiilor păgâne. Și ea a făcut același
lucru și în sânul ei, curățând cu metodă și râvnă apostolică ereziile iudaizante și
superstiț iile de tot felul ce încercau s -o invadeze. Ceea ce a mișcat Biserica în lupta ei
împotriva superstițiilor a fost năzuința ei sfântă de a păstra curată învățătura creștină,
fiindcă mântuirea nu este posibilă decât pe temeiul acestei învățături.
Când însă r ătăcirile căutau să îmbrace o aparentă haină evanghelică și să
împrumute prin înșelăciune autoritatea Bisericii, atunci ea intervenea direct, veștejind
rătăcirea doctrinară și demascând pe autorii acestora. Așa a procedat Biserica în primele
veacuri crești ne prin opera apologeților și a polemiștilor și prin hotărârile sinoadelor locale
și a celor ecumenice din epoca patristică. Alte mijloace prin care Biserica a combătut pe
impostorii doctrinari au fost și colecționarea de omilii dogmatice și morale din epo ca post –
patristică, iar în perioada modernă ea s -a apărat împotriva superstițiilor și a erorilor de
tot felul prin scrieri apologetice, opere oratorice, tâlcuiri ale textelor sfinte, predici,
meditații și scrieri ce combăteau erorile dogmatice și superstiț iile176.
Moștenirea credincioasă a acestei năzuințe de a păstra curată până la sfârșitul
veacurilor dreapta credință a rămas învățătura Mântuitorului. Am putea spune că această
năzuință constituie una din trăsăturile esențiale ale ortodoxiei Bisericii noastr e.
În dezvoltarea sa istorică în lume, creștinismul a avut de propovăduit învățătura lui
Hristos prin predică scrisă și orală ca și prin cultul său care s -a fixat treptat, treptat la
adăpostul Bisericii. Opera de creștinare a lumii a fost de lungă durată, iar Biserica a fost
nevoită să facă față unor neîntrerupte obstacole dinăuntrul și din afara ei, legate
totdeauna de concepțiile religioase, filosofice și morale ale societății greco -romane, ca și
de societatea iudaică din mijlocul cărora erau recrutați cr eștinii. Căci nu întotdeauna cei
ce părăseau credințele lor păgâne sau iudaice renunțau la anumite obiceiuri sau practic
superstițioase frecvente în lumea antică greco -romană, egipteană sau semită.
Odată cu libertatea religioasă pe care Biserica o obține î n anul 313 prin Edictul de
la Milan, societatea greco -romană a imperiului devine creștină văzând cu ochii, iar
instituțiile păgâne dispar încet, încet una câte una. Dar cu aceasta credințele
superstițioase ale popoarelor ce se creștinau, nu mureau. Membrii Bisericii se înmulțeau,
dar acest lucru nu însemna că practicile și credințele lor superstițioase magice și
vrăjitorești încetau de a mai trăi. Din contră, ele continuau să trăiască, fiind practicate
mai departe de noii creștini recrutați din societatea g reco-romană sau iudaică.
Biserica creștină s -a văzut pusă în fața unor probleme teologice de mare
însemnătate pe care a trebuit să le rezolve formulând adevărata învățătură ce se

176 Magistrand Arhim. Justin Dalea, Scrieri omiletice împotriva superstițiilo r, BOR, nr. 7 -8/1963, p.461.

50
întemeiază pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Alături de aceste învățătu ri rătăcite, cu
caracter teologic, Biserica a luat o întreagă de măsuri legislative, privind viața morală și
cultică a membrilor ei. A apărat viața Bisericii contra tuturor obiceiurilor superstițioase,
magice sau vrăjitorești, care tindeau să se infiltreze și să se încetățenească în Biserică
amenințând atât curățenia moralei creștine, cât și ortodoxia dogmei creștine.
Lumea greco -romană era stăpânită, ba chiar chinuită de o serie întreagă de
învățături superstițioase, de magie și de vrăjitorie, care se prac ticau atât de poporul de
jos cât și de înalta societate. Farmecele, vrăjitoriile, ghicitul în palmă sau în stele, erau
obiceiuri superstițioase care se practicau de către unii cu dublu scop: de a întreține în
popor practici socotite vrednice de cinste și p entru a putea, practicantul respectivei
practici oculte să -și asigure mijloacele materiale pentru piață. Toate aceste superstiții
dăunătoare nu numai dreptei învățături a Bisericii, dar și ordinii morale și sociale pătrund
și în interiorul Bisericii, captâ nd nu numai creștini laici de rând, dar și clerici care le
practicau fără să -și dea seama de gravitatea faptelor greșite pe care le săvârșeau.
Apărarea împotriva acestor practici greșite și dăunătoare se făcea și în scris de
către Sfinții Părinți și Scriit ori Bisericești. Dar apărarea credinței și moralei creștine
ortodoxe, Biserica o face oficial și solemn în sinoadele sale ecumenice și locale, iar
hotărârile ei devin normative și universal obligatorii pentru întreaga Biserică, iar aceste
hotărâri au avut aceeași valoare ca și legile civile romane și au fost recunoscute ca atare
de către statul roman.
În acest context amintim canonul 24 al Sinodului din Ancira, ținut în anul 314 în
care s -a hotărât: „Prezicătorii și cei ce urmează moravurilor păgânilor, or i introduc în
casele lor pe oarecari spre aflarea farmecelor sau și pentru curățire, să cadă sub canonul
penitenței de 5 ani, potrivit treptelor hotărâte, 3 ani de prosternare și 2 ani de rugăciune,
fără împărtășanie”177.
Canonul 36 al Sinodului din Laodicee a, ținut în a doua jumătate a secolului IV,
spune: „Nu se cuvine ca cei iereticești, sau clericii să fie vrăjitori, ori descântători, ori
matimatici, ori astrologi sau să facă cele ce se zic filacterii, care sunt legături de sufletele
lor. Iar cei ce le po artă, am poruncit să se arunce din biserică”178.
Punctul de vedere al unor Biserici locale este adoptat și de Sfinții Părinți, ca
Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nyssa în canoanele lor. Iată ce spune
Sfântul Vasile în canonul 7: „Stricătorii d e parte bărbătească și stricătorii de animale și
ucigașii și fermecătorii și adulterii și idolatrii sunt vrednici de aceeași pedeapsă; drept
aceea aplică și la ceștia dispoziția ce o ai în privința celorlalți”179, iar în canonul 65 al
aceluiași Sfânt Părinte citim: „Cel ce mărturisește că a făcut vrăjitorie sau fermecătorie, i
se va da timpul de penitență ca pentru ucigași, împărtășindu -se așa cum s -a vădit pe
sine în fieștecare păcat”180. Aceiași pedeapsă este prescrisă și celor ce se dau pe sine
vrăjitorilor sau una ca acestora, după cum se exprimă în canonul 72 al Sfântului Vasile,
pedeapsa pocăinței fiind redusă la 6 ani, spre deosebire de cei ce fac farmece și vrăjitorii

177 Pr. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe – note și comentarii , Sibiu, 1992, p.193.
178 Ibidem, p.225.
179 Pr. Asistent H. Cojocaru, Legislația canonică a Bisericii Ortodoxe față de superstiții, magie, vrăjitorie
și obs curantism, BOR, nr. 5 -6, 1949, p.337.
180 Ibidem, p.338.

51
care au o perioadă de pocăință de 20 de ani, conform principiului Sfântului Vasile fixa t în
canonul 83181.
Același punct de vedere îl exprimă Sfântul Grigore de Nyssa, fratele Sfântului
Vasile, în canonul 3 al său în care arată în care lucrarea vrăjitorilor sau a altora de acest
fel este foarte vătămătoare, iar cei ce apelează la serviciile l or cad cu bună știință din
dreapta credință, dovedind că nu cred în Dumnezeu Proniator și Răscumpărător182.
Toate aceste hotărâri luate de sinoadele Bisericilor locale și de Sfinții Părinți devin
obligatorii pentru întreaga Biserică ecumenică, atât în Răsă rit cât și în Apus, când sunt
confirmate de Sinodul VI ecumenic trulan, unde Sfinții părinți dau putere de lege, cu
caracter universal obligatoriu, tuturor canoanelor formulate până atunci, între care și
canoanele prin care se condamnă orice formă de super stiție, de magie sau de vrăjitorie.
În special canoanele 61 și 65 ale sinodului trulan se referă la acest lucru183.
Lupta împotriva superstițiilor se regăsește și în istoria literaturii religioase
românești. Cercetând manuscrisele provenite din activitatea m inunată a mânăstirii din
Peri – Maramureș, cât și tipăriturile românești ale Diaconului Coresi, se ajunge la
convingerea fermă că acestea au fost totodată și cei dintâi soli ai luminării poporului și
îndreptării luminate pentru preoțimea Bisericii noastre din acele timpuri, în lupta acesteia
împotriva neștiinței și a necunoașterii adevăratei învățături creștine.
Lumina spirituală sau „înțelegerea” în graiul lui Coresi și îndreptarea a tot ceea ce
era greșit, clarificarea a tot ceea ce era nelămurit, a fost îndemnul care a scos la iveală
primele monumente ale literaturii românești. La toate acestea se adaugă atitudinea
hotărâtă împotriva superstițiilor pe care o ia Coresi în lucrarea lui de culturalizare, atât de
limpede arătată într -una din predosloviile sa le: „noi, nebunii – zice el – dacă ne bolnăvim,
mergem la nescari muieri, carele pe noi descântă, deacă una nu poate folosi, noi ispitim
și la zece și douăzeci că nu gândim cu jale nemica nu putem folosi, cu fermecătura sau
cu alta drăcie, să ne ajute că t oată descântarea nu e altă bunătate nemeca, ce numai
drăcie”184.
Totuși cea mai potrivită cale pentru îndreptarea și luminarea credincioșilor a fost
predica prin care se făcea explicarea Sfintei Scripturi. De aceea Tâlcul Evangheliei sau
Cazaniei apărută prima dată la 1564, iar alta la 1581, devine un fel de îndreptar pentru
educația religioasă, morală și cetățenească din acea vreme și ea a mai fost și un mijloc
de critică necruțătoare a greșelilor pe care le făceau credincioșii. Același scop „de
înțelege re și îndreptare îl urmăresc și Evangheliile cu învățătura din 1580 și cea din 1641
a lui Ghenadie și Ilie Iorest care urmăreau combaterea superstițiilor păgubitoare care
căutau să falsifice învățătura creștină.
Desigur, sunt multe alte cărți religioase ne ortodoxe care căutau în primul rând să
răspândească învățătura curată, pur ortodoxă, apoi au contribuit la răspândirea scrisului
și limbii românești și au format conștiința sănătoasă a clerului și a credincioșilor prin
ferirea de inovațiile păgâne și dăună toare ale credinței creștine. Amintim în acest sens
„Răspunsul la catehismul calvinesc” al Mitropolitului Varlaam al Moldovei (Iași, 1964),
„Cartea sau lumina” a Mitropolitului Antim Ivireanul, tipărită la Snagov în 1699, unde se

181 Ibidem, p.339.
182 Ibidem, p.340.
183 Ibidem.
184 Istoria literaturii române, Ed. de Stat Didactică și Pedagogică, București, 1955, p.22, apud Magistrand
Achim J. Dalea, op. cit ., p.462.

52
arată modul în care se pro duce alterarea învățăturii Sfintei Scripturi, apoi, „Mărgăritarul”
Sfântului Ioan Hrisostom, tradus de Șerban și Ioan Greceanu cu intenția sfântă pentru
luminarea și izbăvirea credincioșilor de obscurantism și de superstiție și
„Chiriacodromionu” care apar e la Bălgrad în 1669185. De mare importanță în lupta
împotriva ignoranței și a superstiției este apariția „Exaimeronului” a Sfântului Vasile și
cuvinte de Sfântul Grigorie Teologul, cuprinse în „Cuvinte” tipărite de Miropolitul Grigorie
Dascălul (București, 1862), care au risipit multe din miturile și legendele bogomilice și
superstițioase care circulau prin intermediul manuscriselor și cărților populare, apoi
„Cuvintele” Sfântului Ioan Hrisostom traduse de același mitropolit, de la care mai avem
„Puțul”, „Îm părțire de grâu” și „Cuvintele” lui Casian care conțin omiliile Sfântului Ioan
Gură de Aur împotriva descântecelor, vrăjilor și a altor practici superstițioase186.
Împotriva superstițiilor și practicilor cu caracter ocult s -au ridicat și scriitori și poeți
de seamă ai țării noastre care au sesizat ridicolul și în același timp pericolul real al
acestora pentru credința și liniștea creștinilor ortodocși. George Coșbuc nota în cartea sa
„Coșbuc împotriva superstițiilor” următoarele: „Și să n -alergi după zodiași și după
păscălitori Române, după descântători și cărturărese, și după ghicitori și prooroci
mincinoși. Îți pierzi degeaba numai vremea și banii. Ba îți pierzi și liniștea sufletului, căci
din minciunile acestor prooroci mincinoși se nasc de atâtea ori gâl cevuri între oameni
prieteni mai înainte, din iscodirile și scorniturile lor se nasc atâtea bănuieli între bărbat și
femeie, din nesocotitele lor vorbe pe cari le spun într -o doară izvorăsc dușmănii și pizme
și zizanii cari strică pacea și sparg casele…”187.
Apariția creștinismului a însemnat o cruntă lovitură dată superstițiilor păgâne,
magiei și practicilor oculte. Noua religie se prezenta ca o religie a luminii, a adevărului, a
libertății morale și a comuniunii libere și iubitoare cu Dumnezeu. De aceea cr eștinismul
nu putea să îngăduie fatalismul, pe care se întemeiază aceste credințe deșarte, care
presupune constrângere și teroare. Din nefericire, vechile superstiții ale antichității n -au
dispărut cu totul. Poporul român, care s -a născut popor creștin, mo ștenește și el din
tradițiile păgâne aceste manifestări, care au fost infiltrate în tradiția noastră creștin
autentică și practica veche și strămoșească a românilor din domeniul religios nu se poate
identifica cu aceste rătăciri care au rădăcini adânci în trecutul îndepărtat și acre se
perpetuează din nefericire, până în zilele noastre.

3. Rolul clerului ortodox în îndepărtarea practicilor superstițioase.

După cum am văzut, Biserica creștină și -a formulat de la început o mărturisire de
credință, un simbol , pe care trebuia să -l cunoască și să -l rostească cel care primea
Botezul. De la cultul său nu numai că nu excludea pe nici un creștin, decât în mod
excepțional, pe cale de măsură disciplinară, pentru păcate grele, dar îi aduna regulat pe
toți și -i învăța continuu. Prin taina mărturisirii păcatelor, ea cunoștea chiar faptele și
gândurile credincioșilor, care trebuiau să renunțe definitiv la superstițiile și practicile

185 Magistrand Arhim . J. Dalea, op. cit ., p.464 -465.
186 Ibidem, p.465 -466.
187 Coșbuc împotriva superstițiilor, Colecția societății pentru răspândirea științei și culturii, Ed. de Stat
pentru literatură științifică și didactică, 1951, p.47.

53
păgânismului. Magia, vrăjile, farmecele, ghicitul de tot felul, încercările de a influenț a în
vreun chip prin mijloace pseudo -religioase asupra oamenilor sau naturii, au fost
condamnate și oprite prin canoane și prin rânduiala mărturisirii păcatelor.
Întrebările și instrucțiunile prevăzute pentru Taina Botezului și a Mărturisirii, ca și
canoan ele sinodului quinisext (692) și cele paralele, sunt în această privință
semnificative. Nu există credință greșită și practică magică, pe care să nu o condamne cu
asprime, asemănând pe unele cu apostazia sau cu uciderea și lovindu -le cu pedepse
grele și cu excluderea din Biserică. Între ele astrologia, ghicitul prin diferite mijloace,
formulele, cărțile și acțiunile născocite în scopul de a influența asupra gândurilor,
sentimentelor și vieții omului și animalelor, talismanele, invocarea demonilor sau zeilor ,
farmecele, folosirea chiar a unor obiecte și semne creștine, în scop magic, sunt
condamnate cu severitate, ca acte păgâne188.
Nu există categorie de superstiții și de practic magice, care să nu cadă astfel sub
una din opririle și pedepsele canoanelor, a S fintei Scripturi sau a cărților de cult. Prin
lepădările rostite la Botez, creștinul a scuturat pe credincioșii săi pentru totdeauna de
toate gândurile și „lucrurile lui Satan”. După încreștinarea împăraților, statul însuși a luat
măsuri legale împotriva c elor care le practicau. Legile civile ale statului modern nu le mai
iau în considerație, dar Biserica rămâne îndreptățită a le prevedea și opri cu desăvârșire
pentru credincioșii săi.
În acest context este de datoria clerului să dea toată atenția credințel or deșarte
ale poporului, să caute a le cunoaște și să le combată fără preget. Cuvintele Sfintei
Scripturi, hotărârile canonice, instrucțiunile Molitfelnicului trebuie aduse la cunoștința
credinciosului și explicate, arătându -se gravitatea păcatului păgâne sc de a se recurge la
credințe și mijloace necreștine pentru împlinirea dorințelor și nevoilor lor. Superstițiile și
practicile magice de tot felul, vechi sau noi, sunt oprite de creștinism ca lucruri demonice,
deoarece ele nu susțin credința, din contră, o coboară și o compromit.
Credincioșii care ar cere preotului rugăciuni și practici neprevăzute de cărțile de
cult și nepotrivite cu învățătura Bisericii și cu caracterul spiritual și moral al cultului
creștin, ar cădea în păcat greu, care poate să atragă excluderea din Biserică, iar preotul
care nu i -ar lumina și îndrepta, ar păcătui cu atât mai mult, mai ales dacă ar împlini
dorința lor păgână. Canoanele caterisesc pe clericul care ar practica acte magice. A lăsa
pe credincioși să creadă în puterea și în efectul lor, ar însemna a tolera și întreține
păgânismul în popor; a admite și a săvârși preotul însuși asemenea acte, care nu sunt în
spiritul și litera rânduielilor cultice, ar însemna a sluji lui Hristos, ci lui Veliar și lui
Mamona. Între aceștia și Hr istos, zice Apostolul, nu este nici „împărtășire”, nici „învoire”,
nici „înțelegere”189.
Preoțimea are datoria de a supraveghea și de a conduce manifestările religioase
ale credincioșilor, după rânduielile dogmatice, liturgice și canonice. În acest scop,
preoțimea predică de pe amvoanele bisericilor adevărata învățătură a Mântuitorului și
săvârșește sfintele slujbe. În afara cadrelor acestei activități organizate a Bisericii se
întâmplă o serie de fenomene religioase nesănătoase și insolite, care nu aparțin nici
activității regulate și controlate a preoțimii, nici religiozității adevărate a credincioșilor
luminați. Ele sunt produse în sânul maselor de credincioși de factori interesați, care

188 Prof. Teodor M. Popescu, Creștinismu l nu este învățătură secretă sau magică , ST, nr. 5 -6/1949, p.372 –
373.
189 II Corinteni VI, 14 -16.

54
speculează credulitatea și ignoranța, cu un caracter senzațional și d etermină anumite
procese sufletești religioase morbide, care deformează doctrina creștină, favorizează
bigotismul și obscurantismul și sunt răspânditoare de zvonuri fantastice.
Când aceste fenomene religioase morbide iau proporții și ar putea periclita lin iștea
și credința curată a creștinilor, preotul trebuie să intervină cu curaj pentru a stăpâni
fenomenul, pe care va trebui să -l sesizeze autorităților bisericești superioare. Preotul este
de la început în miezul arzător al acestor manifestări religioase ș i totul depinde de tactul
său personal, cât și de atenția și prudența cu care el trebuie să le trateze. Tactica sa
pastorală, în asemenea cazuri, trebuie să fie hotărâtă și fără duplicitate, iar acțiunea lui
nu trebuie să fie pripită sau brutală pentru a s e evita efectul opus al acțiunii sale.
În asemenea momente de manifestări religioase nesănătoase, care nu au de a
face cu învățătura corectă a Bisericii Ortodoxe, când credincioșii sunt antrenați după
urmele falșilor vizionari și aleargă la locul cu semne și apariții mincinoase, preoțimea
trebuie să fie permanent la datoria sa de a lămuri mințile înfierbântate și de a liniști
sufletele zbuciumate de tot felul de zvonuri și amenințări aparente. Preoțimea ortodoxă
va localiza asemenea manifestări religioase î n embrion, nepermițându -le a se răspândi și
tulbura cu fantasticul și falsitatea lor pe credincioși.