1. DEFINIȚIA COMUNICĂRII POLITICE Cea mai simplă și eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca prim pas formularea unei definiții prin… [621727]

Licență

1. DEFINIȚIA COMUNICĂRII POLITICE Cea mai simplă și eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca prim pas formularea unei definiții prin… [621727]

Byadmin ianuarie 1, 2024

1. DEFINIȚIA COMUNICĂRII POLITICE
Cea mai simplă și eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca prim
pas formularea unei definiții prin exemplificare, altfel spus, indicarea câtorva obiecte care
formează sfera acestuia. În acest sens, se poate spune că fenomenul comunicării politice
subsumează discursurile și mitingurile electorale, prezentarea programelor politice,
interviurile acordate de demnitari cu privire la problemele de interes public, (dintr-o
perspectivă anume) sondajele electorale, difuzarea unor comunicate de presă sau
desfășurarea unor conferințe de presă, dezbaterea moțiunilor de cenzură, (într-o oarecare
măsură) exercitarea dreptului de vot, discuțiile purtate de un deputat cu cetățenii în cadrul
audiențelor săptămânale etc., având drept instanțe (arbitrare) discursul rostit la data de 17
decembrie 2003 de președintele Jacques Chirac cu privire la principiul laicității în
Republica Franceză, emiterea de către Direcția de relații cu mass-media a PSD a
comunicatului de presă „ Theodor Stolojan își pregătește psihologic eșecul în alegerile
viitoare“ din 21 decembrie 2003, declarația lui Mugur Ciuvică, purtătorul de cuvînt al
Acțiunii Populare, la conferința de presă din 18 ianuarie 2004 privind presupusa apartenență a ministrului
Ioan Rus la o rețea constituită pentru scoaterea unor mari sume de bani din țară prin eludarea taxelor și
impozitelor, interviul acordat de cancelarul Germaniei, Gerhard Schröder, revistei „Der Spiegel“ (și publicat în
numărul din 5 ianuarie 2004 al acesteia) cu referire la planul de reforme pe anul în curs, declarația senatorului
Corneliu Vadim Tudor privind accidentul de vânătoare suferit de ministrul Ilie Sârbu, publicată în revista
„România Mare“ (9 ianuarie 2004), înscrierea ideilor și principiilor liberale pe site-ul PNL, dezbaterea și
adoptarea programului de guvernare al Partidului Democrat la Conferința Națională
Anuală din 29 august 2003, prezentarea ofertei PNȚCD în domeniul administratiei publice
locale pentru alegerile din 2004 etc., etc.
Evident, definiția extensională de mai sus nu clarifică pe deplin aria de
aplicabilitate a termenului în cauză. Ca orice fenomen social, comunicarea politică se
întrepătrunde cu nenumărate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la fel
complexe și dificil de determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport, exercitarea
dreptului de vot este o formă de comunicare politică – aplicând ștampila pe buletinul de
vot, cetățeanul transmite o informație legată de preferințele sale electorale –, însă, sub un
alt raport, ea transcede comunicării politice. Mai exact, o dată cu exercitarea dreptului de
vot, cetățeanul contribuie la constituirea unui fapt instituțional – delegarea puterii politice
unui candidat: [anonimizat], unui partid sau unei alianțe de partide – și, astfel, realizează
mai mult decât o comunicare. Prin urmare, în lipsa unui criteriu suficient de riguros, este
greu de stabilit în ce măsură unul și același fapt social ține de sfera comunicării politice sau
depășește această sferă.
Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicare realizată de către
„politicienii de profesie“ am păcătui atât prin circularitate, cât și prin inadecvare. Astfel, un
ministru se angajează într-o comunicare politică în cadrul ședințelor de guvern, dar nu și în
discuțiile de seară purtate în familie. Pe de altă parte, fiecare cetățean (major) – ca
beneficiar al unor drepturi civile – se poate implica într-o comunicare politică, fără a face
politică militantă, ca membru al unei formațiuni politice. Prin urmare, nu atât statutul
comunicatorilor, cât contextul și intențiile asumate ne îndreptățește să calificăm o formă de
comunicare ca fiind politică.
Pentru a ajunge la un înțeles acceptabil al noțiunii de comunicare politică, ni se
pare potrivit să asumăm, dintru început, câte o definiție clară pentru noțiunile
„comunicare“ și „politică“.

Din multitudinea definițiilor date comunicării (umane)1, cea mai potrivită ni se pare
a fi aceea care o tratează drept acțiune colectivă semiotică . În lumina acestei definiții
succinte, pot fi susținute următoarele patru afirmații:
(a) Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii ființei umane,
manifestate în contextul (re) cunoașterii și respectării unor reguli, aplicării unor criterii,
urmării unor instrucțiuni etc2. Alegând să se comporte într-un anumit fel, oamenii optează
să se angajeze în anumite practici sociale, manifestându-se ca persoane raționale, înzestrate
cu voință liberă și responsabile pentru efectele acțiunilor săvârșite.
(b) Comunicarea este un act compus, între elementele sale subzistând un „raport de
cooperare pozitivă sau negativă“, în sensul că unele subacte determină, înlesnesc,
îngreunează sau zădărnicesc celelalte subacte3.
(c) Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau colectiv; ea
nu poate fi practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalți. Nimeni nu poate spune
„comunicarea mea“, ci doar „comunicarea noastră“.
(d) Comunicarea necesită folosirea semnelor, id est a obiectelor fizice și
perceptibile care trimit la alte obiecte (fizice sau abstracte) în virtutea unor convenții
sociale recunoscute de membrii unei comunități4. Este de reținut faptul că utilizarea
semnelor este o condiție necesară, însă nu și suficientă a comunicării. Pe de o parte, este de
neconceput un proces de comunicare în care să nu intervină diverse categorii de semne
(cuvinte, indici, iconi sau simboluri). Pe de altă parte, este foarte posibil să fie utilizate
semne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe cer ca semne ce prevestesc iminența ploii
sau interpretarea respirației agonice a unui muribund inconștient ca semn al iminenței
morții, fără a realiza o comunicare.
Conceptul de politică a fost supus la atât de multe și rafinate analize în „științele
politice“ încât înțelesul acestuia pe care îl vom adopta în limitele acestui curs va părea, în
mod fatal, foarte frust5. Totuși, nutrim speranța că definiția asumată nu va fi de natură să
cauzeze confuzii regretabile.
Într-o primă aproximație, s-ar putea spune că politica vizează toate acțiunile de
organizare și conducere a unei societăți umane, acțiuni care au drept finalitate stabilirea,
menținerea sau modificarea ordinii sociale. Existența unei ordini sociale incumbă existența
unor agenți de ordine, care își propun să determine într-un sens specific opiniile, valorile,
atitudinile, convingerile sau comportamentele semenilor lor. Or, nimeni nu poate izbuti să
exercite o influență (afectivă, cognitivă sau comportamentală) asupra celorlalți decât dacă
se bucură în raport cu aceștia de o anumită autoritate.
Urmându-l pe Max Weber6, vom spune că această autoritate poate fi (i)
tradițională sau naturală (cum ar fi aceea care se manifestă în sânul unei familii), (ii)
charismatică (dacă are drept sursă calități personale remarcabile: inteligență, putere de
1 Franck E. X. Dance inventariază nu mai puțin de 15 definiții, dispuse între accepțiunea foarte largă de
„transfer“ și accepțiunea mult prea restrânsă (și imprecisă) de „schimb verbal de gânduri sau idei“.Franck E.
X. Dance, The ‘Concept’ of Communication , în: „Journal of Communication“, 20, 1970, pp. 201-210; apud
Stephen W. Littlejohn, Theories of Human Communication , 3rd edition, Wadsworth Publishing Company,
Belmont, 1989, p. 5.2 Conceptul de acțiune a fost excelent deslușit de A.I. Melden în studiul Action (Norman S. Care și Charles
Landesman (eds.), Readings in the Theory of Action , Indiana University Press, Bloomington, 1968).3 Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut ,
Editura Politică, București, 1976, p. 101.4 Problema definiției semnului, precum și chestiunea relației semn-semnificație sunt tratate in extenso în:
Gheorghe-Ilie Fârte, Teoria comunicării, în: Filosofie și Științe politice , Anul III, Semestrul I, Învățământ la
Distanță, Editura Universității „Al.I. Cuza“ Iași, 2003, pp. 101-197.5 Printre altele, nu considerăm necesară în acest context prezentarea distincției politics-policy, care s-a impus
în literatura politologică anglo-saxonă.6 Cf. Everhard Holtmann (ed.), Politik-Lexikon, R. Oldenbourg Verlag, München, 1994.
2

convingere, forță de seducție etc.) sau funcțională / profesională (atunci când se bizuie pe
competența și calificarea de specialitate socialmente dovedite). Apelând apoi la o distincție
interesantă propusă de J.M. Bochenski7, vom spune că avem de-a face cu o autoritate
epistemică, dacă este vorba de acceptarea adevărului unei clase de propoziții, respectiv cu
o autoritate epistemică , dacă este cazul impunerii unei clase de directive.
Indiferent dacă este epistemică sau deontică, autoritatea poate fi exercitată prin
coerciție sau prin persuasiune. Dacă în impunerea influenței pot fi folosite mijloace
punitive legitime8, avem de-a face cu o relație de putere, iar dacă influența se realizează
exclusiv prin câștigarea adeziunii subiectului (prin manipulare emoțională ori prin
convingere rațională), vorbim de o autoritate în sens restrâns. Politica este câmpul de
manifestare a relației de putere și presupune utilizarea statului (de drept) ca instrument de
impunere (eventual prin forță) a unor valori și moduri de comportament la nivelul unei
întregi comunități, în scopul implementării unei ordini sociale care este socotită în cel mai
înalt grad dezirabilă.
Dintre cele patru modele posibile de combinare a puterii cu autoritatea (în sens
restrâns)9 – (i) putere și autoritate, (ii) putere fără autoritate, (iii) autoritate fără putere și
(iv) nici putere, nici autoritate – doar primul ni se pare a fi dezirabil și el caracterizează
spațiul democratic european. În aceste condiții, comunicarea politică la care ne vom referi
va fi indisolubil legată atât de mijloacele coercitive de exercitare a puterii, cât și de
metodele de persuadare a subiecților puterii.
O dată definite conceptele cheie de comunicare și politică, putem trece la
„fuzionarea“ lor, sub forma noțiunii de comunicare politică. În acest sens, comunicarea
politică poate fi văzută în două ipostaze distincte, însă strâns corelate:
1.acțiune colectivă semiotică ce se realizează în contextul organizării și conducerii
unei societăți (id est în contextul manifestării relației de putere), respectiv
2.act de exercitare a puterii prin folosirea exclusivă a semnelor.
În ambele variante, comunicarea politică apare ca un act politic aparte, subiacent
altor acte politice (promulgarea unei legi, demiterea unui guvern, investirea unui președinte
etc.), pe care le condiționează în mod necesar. Printre rezultatele comunicării politice nu
pot fi înscrise decât efectele care decurg doar din utilizarea semnelor, efecte care sunt
tratate, apoi, ca mijloace de atingere ale unor alte obiective.
Două poziții extreme se cer, așadar, evitate în delimitarea sferei comunicării
politice: una care extinde această sferă la întreaga activitate politică (uitându-se faptul că
acțiunile politice conțin și subacte care ies din limitele comunicării), iar cealaltă care
restrânge aceeași sferă la un obiectiv mult prea specific, cum ar fi strategiile de câștigare a
alegerilor (neținându-se cont de faptul că organizarea și conducerea unei societăți, politica,
nu se rezumă la câștigarea puterii).
Ambele poziții par să fie îmbinate într-o conjuncție paradoxală de către Andrei
Stoiciu. Pe de o parte, înțelesul larg al conceptului de comunicare politică este asumat în
următorul fragment: „Comunicarea politică include procedurile, normele și acțiunile prin
care este folosită și organizată informația politică. Comunicarea politică nu înseamnă
numai tipărirea afișelor electorale sau înregistrarea intervențiilor televizate ale unui
candidat; ea include toate acțiunile de recrutare de personal, de concepție, de anchetă, de
marketing, de evaluare strategică, de grafică, de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul
7 J.M. Bochenski, Ce este autoritatea?, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 57-69; 82-92.8 Ținem să subliniem ideea că exercitarea puterii permite utilizarea mijloacelor de coerciție legitime (și
recunoscute ca atare la nivelul întregii societăți), însă nu o reclamă în chip necesar. Mijloacele de coerciție
trebuie să conteze mai mult ca factor de descurajare, decât ca instrumente punitive aplicate frecvent și pe
scară largă. Aparent paradoxal, aplicarea exagerată a coerciției subminează puterea (politică), fiind un semn
indiscutabil al delegitimării ei.9 Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii, Institutul European, Iași, 1999.
3

financiar, de pregătirea răspunsurilor care preced […] tipărirea afișelor electorale sau
intervenția unui candidat pe un post de televiziune“10. Pe de altă parte, subtitlul cărții –
Cum se vând idei și oameni – și însuși conținutul lucrării mărginesc comunicarea politică
la acțiunea de câștigare a puteri (politice), potrivit unei definiții restrânse a marketingului:
„Vinde cât mai bine ceea ce ai produs!“.
Întrucât conceptul de comunicare politică este „concurat“ în lucrările multor
teoreticieni de conceptul mult mai „actual“ de marketing politic, se cuvine să operăm și
aici o distincție minimală.
Constatăm, înainte de toate, că promotorii conceptului de marketing politic nu îi
dau acestuia același conținut. În lucrarea Marketing politic și electoral , coordonată de
Bogdan Teodorescu, marketingul politic este definit ca ansamblu de tehnici care are drept
obiective: (i) adaptarea imaginii unui candidat în funcție de electoratul vizat“, (ii)
cunoașterea candidatului de un număr cât mai mare de electori și (iii) crearea diferențelor
dintre candidat și contracandidații săi11. Pentru Cristina Pripp, „studiile de marketing
politic reușesc să previzioneze intențiile de vot, motivațiile comportamentului politic,
mentalitățile, modurile de a percepe, precum și analiza contextelor prezente și viitoare“,
„strategiile de marketing politic încearcă să optimizeze capacitatea de atracție exercitată
asupra electoratului de personalități ale vieții publice, partide sau mișcări politice“, iar
„cercetarea de marketing politic identifică cele mai eficiente căi prin care oamenii politici
pot ajunge la sufletul electoratului“12. Dedicând prima parte a excelentei sale lucrări
Communication et marketing de l’homme politique13 etapelor constituirii marketingului
politic american, Philippe J. Maarek tratează marketingul politic ca pe o formă
fundamentată științific de comunicare politică, ce presupune conceperea și utilizarea unor
strategii și tehnici de câștigare a alegerilor. În fond, finalitatea marketingului ar fi
adăugarea unei valori simbolice cât mai mari la valoarea de întrebuințare potențială a
produsului pentru a-i incita pe clienți la cumpărarea lui. Prin specificare, marketingul
politic ar avea drept scop mărirea valorii simbolice a omului politic pentru determina
„cumpărarea“ – mai exact, votarea – acestuia.
Trecând cu vederea unele formulări neclare (spre exemplu, nu știm ce ar putea să
însemne ajungerea la „sufletul electoratului“), am putea conchide că marketingul politic
revine la o formă specializată de comunicare politică (condusă de comunicatori
profesioniști) ce este axată pe câștigarea alegerilor. În această accepțiune, marketingul
politic ar fi o specie a comunicării politice, aceasta din urmă „acoperind“, în plus,
interacțiunile semiotice (de ordin politic) petrecute în afara campaniilor electorale.
În ce ne privește, conform titlului asumat pentru acest curs, ne vom ocupa în cele ce
urmează atât de actele de comunicare specifice campaniilor electorale (de câștigare a
puterii politice), cât și de actele de comunicare aferente perioadei de exercitare a puterii
politice.
10 Andrei Stoiciu, Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni, Humanitas-Libra, 2000, p. 14.11 Bogdan Teodorescu (ed.), Marketing politic și electoral , Editura SNSPA, București, 2001, p. 19.12 Cristina Pripp, Marketingul politic, Editura Nemira, București, 2002, p. 13-14.13 Philippe J. Maarek, Communication et marketing de l’homme politique , deuxième édition, Litec, Paris,
2001.
4

2. FACTORI AI COMUNICĂRII POLITICE
Promotor de seamă al praxeologiei (adică al teoriei acțiunii eficiente), Tadeusz
Kotarbiński a căutat să determine cu exactitate variabilele necesare și suficiente ale oricărei
acțiuni (umane) și a ajuns la concluzia pertinentă că „Orice muncă exterioară ar face
cineva, există întotdeauna un autor, un impuls intenționat, un material, un produs, un
instrument sau o unealtă, un mod de acțiune, un scop și o operă“ [3: 55]. Din considerente
metodologice și didactice, vom adopta o variantă simplificată a modelului propus de
Tadeusz Kotarbiński, considerând că fenomenul comunicării politice – formă aparte de
acțiune colectivă – rezultă din corelarea a șase variabile sau factori: agentul (sau autorul),
instrumentul, contextul, impulsul intenționat, maniera de realizare (sau înfăptuire) și
rezultatul. În cele ce urmează vom căuta să precizăm succint locul și rolul fiecărui factor
menționat, pentru a fi în măsură, apoi, să indicăm subactele comunicării politice care
corepund acestora.
2.1. Agenții comunicării politice
Potrivit unei definiții general acceptate în cadrul teoriilor acțiunii, pot fi socotiți
autori ai unui eveniment și agenți ai acțiunii care îl provoacă doar persoanele ale căror
impulsuri intenționate sunt cauze ale evenimentului respectiv. Dacă un eveniment survine
independent de comportamentele intenționate (sau nu) ale unei persoane, atunci această
persoană nu poate fi considerată autor al evenimentului. Spre exemplu, eu nu sunt (co)
autor al ameliorării (sau al degradării!) învățământului superior românesc, decât dacă se
poate proba faptul că actele mele au concurat la crearea acelei situații și că, în absența
impulsurilor mele intenționate, o atare situație nu ar fi survenit. Pe de altă parte, cineva
poate fi tratat ca autor al unui eveniment chiar dacă nu l-a dorit sau l-a considerat
improbabil. Astfel, sărăcirea unor largi categorii de români – pricinuită de inflație,
incoerență legislativă, corupție, incompetență etc. – poate fi imputată în bună măsură
actualei clase politice românești, chiar dacă admitem că a fost de bună-credință și nu a
urmărit în mod pervers crearea acestei situații.
Dintre persoanele fizice sau juridice care pot îndeplini rolul de agent al comunicării
politice, (i) partidele politice, (ii) instituțiile și autoritățile publice, (iii) compartimentele
birocratice, (iv) grupurile de presiune, (v) mass media și (vi) cetățenii considerați în mod
individual au o importanță deosebită și, ca atare, trebuie tratate în mod special.
2.1.1. PARTIDELE POLITICE. Conform unei definiții devenite loc comun, partidele
politice sunt grupuri instituționalizate de cetățeni care se prezintă sub forma unor
instrumente de câștigare și administrare a puterii politice14.
Partidele politice se diferențiază de alte grupuri sociale și sub raport numeric, însă
nu mărimea lor constituie nota necesară a acestora. Aspectele pe care trebuie să le
întrunească orice partid politic par a fi, în ordine:
1.coeziunea,
2.stabilitatea,
3.recunoașterea primită din partea societății și
4.centrarea acțiunilor întreprinse pe impunerea la nivelul întregii societăți (în
condițiile de „concurență“ stabilite prin lege) a unor valori și comportamente.
14 Franck L. Wilson, European Politics Today . The Democratic Experience, 3rd ed., Prentice Hall, Upper
Saddle River, New Jersey, 1999, p. 47.
5

Partidele care activează în societățile democratice se supun, ele însele, principiului
pluralismului, în interiorul lor manifestându-se liber – în condiții de concurență – facțiuni,
platforme, „aripi“, grupuri de interese etc. Totuși, în ciuda divergențelor și chiar a unor
lupte intestine, este respectată în linii generale „disciplina de partid“, care conferă
partidului acel minimum de coeziune necesar atingerii obiectivului strategic suprem:
câștigarea și exercitarea puterii politice. Atunci când din varii motive (conflicte de interese,
dispute ideologice, ciocniri de personalități etc.) coeziunea unui partid nu poate fi
menținută la un nivel acceptabil, se asistă, de regulă, fie la scindarea acestuia (cum s-a
întâmplat în cazul FSN, PNL sau PNȚCD), fie chiar la dispariția lui (cazul APR).
Dificultatea pe care o ridică atingerea obiectivului strategic menționat mai sus
impune partidelor politice și menținerea unui grad suficient de stabilitate. În măsura în care
puterea nu poate fi cucerită și administrată decât după mulți ani de luptă politică, nu-și pot
găsi și menține locul pe eșichierul politic al unei țări partidele care cunosc o fluctuație
excesivă în ce privește numărul și calitatea membrilor săi sau modificări repetate și
radicale ale programului politic asumat. Astfel, printre factorii care au condus la
destrămarea mișcării legionare poate fi numărată și deschiderea largă a porților partidului
după ajungerea la putere (06.09.1940). Exagerările făcute în recrutarea de noi membri (cei
mai mulți de slabă calitate, dar dornici de parvenire) au destabilizat iremediabil partidul. Pe
de altă parte, pericolul inconstanței ideologice pentru stabilitatea unui partid pare să fie
ilustrată actualmente de tribulațiile PUR, care și-a asumat explicit o ideologie „social-
liberală“, a dovedit, prin participarea la guvernare alături de PSD, o oarecare apropiere de
ideologia social-democrată și și-a manifestat dorința de a se apropia de Internaționala
creștin-democrată15. Dacă se perpetuează această „criză identitară“ nu este exclusă în cazul
PUR o sciziune sau chiar dispariția de pe scena politică.
Partidele politice își pot îndeplini menirea numai dacă sunt recunoscute ca atare de
membrii societăților în care activează. Dincolo de recunoașterea lor juridică, ar fi de
menționat aici și recunoașterea unui minimum de prestigiu social, care să le îndreptățească
participarea (cu șanse) la lupta politică și, implicit, la comunicarea politică. După cum se
știe, imediat după revoluția română din decembrie 1989 – în perioada de reînfiripare a
democrației – au apărut nenumărate „pseudopartide“, care au ajuns în afara jocului politic,
chiar dacă dobândiseră personalitate juridică. Lipsa unei recunoașteri sociale suficiente a
făcut ca aceste partide (de genul Partidului Umanist al Păcii sau al Partidului Republican)
să-și încheie existența, ajungând subcapitole închise (uneori, și puțin comice) ale
democrației românești. Pe măsura consolidării regimului democratic din România,
condițiile de acreditare a partidelor politice s-au înăsprit, în ideea de a fi legitimate ca
partide politice numai organizațiile care se bucură de suficient prestigiu social.
În sfârșit, este de remarcat faptul că partidele politice nu năzuiesc în mod abstract și
gratuit la câștigarea și administrarea puterii, ci au în vedere înfăptuirea unei ordini sociale
aparte, prin impunerea unor valori, atitudini, convingeri și modele de comportament la
nivelul întregii societăți. În viața politică a unei societăți democratice nu-și pot găsi locul
decât partide care vor să ajungă la putere și care sunt capabile să exercite în mod creator
puterea cucerită. Partidele care sunt timorate de ideea câștigării puterii (și care își doresc o
viață îndelungată și comodă în opoziție), precum și partidele care, o dată ajunse la
guvernare, nu sunt în stare decât să administreze problemele curente ale societății se
delegitimează în ochii electoratului, condamnându-se la dispariție de pe eșichierul politic.
Adulate și criticate vehement în egală măsură, partidele politice se dovedesc a fi
elemente necesare în orice societate democratică, în măsura în care ele îndeplinesc cinci
funcții politice indispensabile:
15 Este sugestiv aici și faptul că în PUR și-a găsit locul fostul țărănist „creștin-democrat“ Constantin Dudu
Ionescu.
6

1.integrarea și mobilizarea cetățenilor,
2.determinarea unor constante în opțiunile electorale,
3.recrutarea oamenilor politici,
4.elaborarea politicilor publice și
5.stabilirea unor canale de comunicare între cetățeni și stat16.
Implicarea cetățenilor în jocul politic – ca alegători sau ca aleși – nu se face în mod
spontan, de la sine, ci numai în urma aplicării unor rafinate strategii persuasive. Cetățeanul
obișnuit se limitează la rezolvarea problemelor personale și nu se angajează în exercitarea
drepturilor sale politice decât dacă întrevede obținerea unei recompense (avantaje
materiale, statut social, prestigiu personal etc.). Într-un asemenea context deloc simplu,
partidele politice înlătură (fie și prin practici demagogige) inerția cetățenilor, pregătindu-i
pentru eventuale acțiuni colective – concertate – în viața publică.
De-a lungul timpului, fiecare dintre noi își „schimbă mintea“, revizuindu-și
permanent cunoștințele, atitudinile, valorile, opiniile, convingerile sau comportamentele.
Fără o minimă constanță a opțiunilor politice, este imposibil de conceput o ordine publică,
iar situația socială devine impredictibilă. Conceperea și aplicarea politicilor publice
necesită plasarea și menținerea cetățenilor pe anumite coordonate politice, partidele având
rolul de a solicita permanent loialitate din partea susținătorilor lor.
Este lesne de constatat, apoi, că partidele politice au un cvasi-monopol asupra
recrutării personalului politic. În majoritatea țărilor democratice, cetățenii pot face carieră
politică – intrând în viața publică – numai dacă se încadrează într-un partid politic, unde își
desăvârșesc, de altfel, educația politică. Un candidat independent nu posedă suficient
prestigiu social și suficiente resurse materiale, după cum nu este integrat în rețele sociale
suficient de importante pentru a spera la câștigarea alegerilor electorale sau la exercitarea
puterii. Chiar și așa-numiții „tehnocrați“ participă la actul de guvernare doar dacă
manifestă fidelitate față de partidul politic care a câștigat alegerile. Cu neputința de a lua
partidelor sarcina recrutării personalului politic ( id est cu eșecul inevitabil al încercării de
„despoliticianizare“) s-a confruntat și Armand Călinescu – unul dintre artizanii loviturii de
stat din 11 februarie 1938 –, care, după desființarea partidelor politice, a consemnat în
memoriile sale următoarele: „Formula nouă trebuie să fie: o echipă de lucru al cărei
dinamism și omogenitate să asigure precis oameni de aceeași vârstă, tineri. Recrutați din
liberali, național-țărăniști și vaidiști. Prea puțini tehnicieni. Motivul: oamenii au mai multă
rezonanță în opinia publică (e foarte greu să se găsească incolori politicește capabili) și
apoi, într-o formă, asigură adeziunea elementelor de partid la noul regim și sporesc
turbarea în partide“17. Cât de serioasă poate fi despoliticianizarea făcută de către oameni
„colorați politicește“?
Datorită coeziunii, stabilității și orientării doctrinare asumate, partidele politice sunt
cei mai indicați agenți ai elaborării și implementării politicilor publice. Este de remarcat,
totuși, că spațiul de manevră de care dispun partidele politice în acest sens este mult mai
restrâns decât sugerează ideologiile acestora. Chiar dacă s-ar bucura de o majoritate
confortabilă în parlament, partidul aflat la guvernare nu poate concepe și aplica după plac
politicile publice, grupurile de interes, structurile birocratice, contextul intern și
internațional etc. limitând uneori drastic opțiunile posibile. Este extrem de sugestiv aici
faptul că nici un partid politic care a guvernat România după decembrie 1989 nu a
implementat politici publice strict corespunzătoare doctrinei politice asumate. De exemplu,
16 Yves Mény și Andrew Knapp, Government and Politics in Western Europe , 3rd ed., Oxford University
Press, 1998, pp. 115-119. Alte clasificări pertinente ale funcțiilor îndeplinite de partidele politice sunt de
găsit în: Mioara Nedelcu, Pluralismul reprezentării . Partide politice și grupuri de presiune, Tipo Moldova,
Iași, 2002, pp. 7-26.17 Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire , vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1988, p. 814.
7

PSD s-a văzut constrâns să aplice reforme economice dureroase, prea puțin conforme unei
politici social-democrate, iar alianța CDR-USD a alocat de la buget fonduri importante
pentru programele de protecție socială, în răspărul unei consecvente politici de dreapta.
Ultima funcție îndeplinită de partidele politice – funcția de feedback – asigură
autoreglarea sistemului politic. Stabilind căi de comunicare între cetățeni și guvern,
partidele contribuie la temperarea sau modificarea politicilor guvernamentale, în scopul
prevenirii unor conflicte sociale destabilizatoare.
Dată fiind complexitatea sistemului politic și varietatea debordantă a partidelor
politice, orice încercare de clasificare logic-formală a acestor agenți politici este sortită
eșecului. Categoriile sociale reprezentate, interesele de grup promovate, structura
organizatorică, modul de constituire, doctrina politică adoptată, strategiile de rezolvare a
problemelor comunitare preconizate etc. ne îngăduie să conturăm, cu aproximație, „familii
de partide“, însă nu și clase de partide bine determinate. În spațiul democratic (vest-)
european, pot fi deslușite cu relativă claritate opt familii politice, pe care le prezentăm mai
jos o dată cu indicarea câtorva partide membre remarcabile:
1.conservatorii: Partidul Conservator, din Marea Britanie; Uniunea pentru o Mișcare
Populară, din Franța; Forza Italia;
2.creștin-democrații: Uniunea Creștin-Democrată, din Germania (cu ramura ei
bavareză, Uniunea Creștin-Socială); Partidul Popular Italian; Forța Democrată
(parte a Uniunii pentru Democrația Franceză); Partidul Popular, din Spania;
3.liberalii: Liberal Democrații, din Marea Britanie; Partidul Liber-Democrat, din
Germania; Democrația Liberală (parte a Uniunii pentru Democrația Franceză);
4.socialiștii / social-democrații : Partidul Socialist, din Franța; Partidul Social-
Democrat, din Germania; Partidul Laburist, din Marea Britanie; Democrații de
Stânga, din Italia;
5.ecologiștii: Les Verts (Franța); Die Grünen (Germania); Federazione dei Verdi (Italia);
The Greens (Marea Britanie);
6.comuniștii: Partidul Comunist Francez; Partidul Socialismului Democratic, din
Germania; Rifondazione Comunista, din Italia;
7.extremiștii de dreapta : Frontul Național, din Franța; Partidul Republican, din
Germania; Alianța Națională, din Italia;
8.naționaliștii / regionaliștii : Partidul Naționalist Scoțian și Plaid Cymru, din Marea
Britanie; Liga Nordului, din Italia; Partidul Naționalist Basc, din Spania.
Primele patru familii formează „centrul de greutate politic“ pentru totalitatea țărilor
europene și se înscriu pe o axă politică de la dreapta la stânga în funcție de următoarele
șase criterii:
1.categoriile sociale pe care le reprezintă (sub raportul intereselor);
2.apartenența confesională a susținătorilor;
3.tipul de birocrație implementat;
4.intervenția statului în economie;
5.răspunsurile date la problema imigrației;
6.poziția adoptată față de integrarea europeană.
Astfel, partidele de dreapta (i) reprezintă cu precădere interesele fermierilor și
întreprinzătorilor, (ii) beneficiază de sprijinul creștinilor practicanți (catolici, respectiv
anglicani), (iii) sunt adepții statului minimal, propunându-și să rezolve – într-un parteneriat
al statului cu alte organizații – doar problemele majore ale societății, (iv) limitează
implicarea statului în economie, lăsând pieței principalul rol reglator, (v) caută să
stăvilească – apelând uneori la mijloace legale dure – valurile de imigranți și (vi) sunt
8

reticenți în ce privește transferarea unor responsabilități ale statelor naționale la nivelul
structurilor birocratice europene, (deși împărtășesc idealul unei Europe unite).
Pe de altă parte, partidele de stânga (i) își găsesc în muncitori și, într-o proporție
ceva mai mică, în „gulerele albe“ un electorat stabil și fidel, (ii) beneficiază de sprijinul
persoanele areligioase și de cel al adepților statului secularizat, (iii) multiplică sarcinile
statului, declarându-se adversari a ceea ce ei numesc „solidaritate limitată“, (iv) intervin
mai frecvent în spațiul economic al societății, pe considerentul că piața singură nu asigură
cel mai acceptabil punct de echilibru, (v) sunt mai tolerante în privința emigranților, luând
deseori măsuri de integrare a acestora în societate și (vi) militează pentru o mai deplină
integrare a țărilor europene, sprijinind dezvoltarea birocrației Uniunii Europene.
Evident, precizările de mai sus nu trebuie absolutizate. Fiecare țară își are partidele
de dreapta, respectiv de stânga care i se potrivesc, iar ceea ce se etichetează la modul
generic prin „dreapta“ și „stânga“ ascunde o multitudine de nuanțe. De pildă, este cu totul
frapant statutul dilematic al liberalilor, care, potrivit butadei lui Herriot, au inima la stânga
și portofelul la dreapta . Anti-clericali prin tradiție, apărători fervenți ai libertăților și
drepturilor individuale și adepți ai schimbării și progresului, liberalii sunt, pe de altă parte,
conservatori în problema proprietății, militând pentru garantarea fermă a bogăției
acumulate.
În ce privește partidele ecologiste, comuniste, naționaliste (regionaliste) sau de
extremă dreaptă, nu ar fi prea multe de consemnat. Nici un asemenea partid nu are
capacitatea de a guverna singur, întrucât – centrat pe un singur obiectiv limitat (calitatea
mediului, lupta de clasă, separarea unei regiuni, problema imigrației etc.) – el nu poate
răspunde adecvat problemelor globale ale societăților în care activează. În cel mai bun caz,
aceste partide minore își pot negocia sprijinul pentru un guvern format de un alt partid sau
pot participa la guvernare, fără a deține totuși în cadrul guvernelor cele mai importante
portofolii ministeriale.
Nu putem încheia prezentarea partidelor politice ca agenți ai comunicării politice
fără a menționa cristalizarea familiilor de partide politice din țările europene în partide
pan-europene, de felul Partidului Popular European și Partidului Socialiștilor Europeni.
Acest proces de „federalizare“ a partidelor va contribui cu siguranță la o mai riguroasă
poziționare a partidelor naționale pe o constantă ideologică bine determinată, precum și la
creșterea importanței Parlamentului European.
Ar fi de dorit în acest sens ca influența marilor partide europene să aibă efecte
stabilizatoare și în viața politică românească, care, nici după 14 ani de dezvoltare
democratică, nu a ajuns la un punct de echilibru. Sub pretextul pragmatismului, aproape
toate partidele semnificative de pe eșichierul politic românesc au evoluat contradictoriu,
neasumându-și limite ferme pentru acțiunile lor. Nominal, ele reprezintă toate marile
familii politice europene, însă, de fapt, sunt departe de idealurile și valorile lor; în plus,
aceste partide nu-și găsesc decât anevoie un suport ferm în societatea românească. Spre
exemplu, este frapantă susținerea de care se bucură Partidul Social-Democrat în rândul
unor întreprinzători foarte bogați, știut fiind faptul că ei n-ar avea decât de pierdut în urma
aplicării programelor fiscale de stânga. Oarecum paradoxală este alianța Partidului
Democrat, membru al Internaționalei Socialiste, cu Partidul Național Liberal, singurul
partid important care ar putea fi plasat spre dreapta eșichierului politic românesc. În sfârșit,
partidele care se declară a fi creștin-democrate (Alianța Populară, Partidul Național
Țărănesc Creștin-Democrat etc.) nu par a fi ancorate într-un electorat deocamdată redus,
însă stabil, adept al tradiției politice agrariene și al promovării valorilor creștine în
societate (cu riscul scăderii popularității).
9

2.1.2. INSTITUȚIILE ȘI AUTORITĂȚILE PUBLICE. La nivelul statelor naționale, putem
trece în rândul instituțiilor și autorităților publice (centrale sau locale) – ca agenți ai
comunicării politice – președintele (sau monarhul), parlamentul, guvernul, consiliile locale,
primarii etc. La nivelul Uniunii Europene, instituțiile care par să aibă cel mai mare impact
în comunicarea politică sunt Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul
Uniunii Europene18.
Agenții comunicării politice din birocrația de stat sunt funcționarii publici, care,
deși nu pot desfășura o acțiune politică partizană, influențează pozitiv sau negativ actul de
guvernare.
Acuzația de inerție și corupție la adresa structurilor birocratice este un loc comun
larg acceptat, dar nu are pretutindeni o acoperire faptică suficientă. Este drept că în Italia s-
a dezvoltat un sistem clientelar păgubos, politicienii răsplătindu-și partizanii cu funcții în
instituțiile statului, fără a ține cont de pregătirea acestora. Însă funcționarii francezi se
remarcă printr-o pregătire profesională remarcabilă, iar cei englezi printr-o lăudabilă
loialitate față de partidele care se succed la putere. Spre exemplu, a doua zi după instalarea
la Downing Street 10 (după o „preaîndelungată“ administrație conservatoare), Tony Blair a
și primit de la secretariatul guvernului primele proiecte de legi, formulate pe baza
programului electoral.
2.1.3. GRUPURILE DE INTERES (SAU DE PRESIUNE) – sindicatele, patronatele, cultele,
asociațiile civice, grupările ecologiste etc. – interacționează sistematic cu instituțiile
statului și cu partidele politice, participând, astfel, indirect la luarea deciziilor politice.
Sindicatele – precum Confédération Générale du Travail (Franța), Confederazione Italiana
dei Sindicati dei Lavoratori (Italia), IG Metall (Germania), Confederația CNSRL-Frăția
(România) – sprijină, de regulă, partidele de stânga și militează pentru îmbunătățirea
continuă a situației muncitorilor (uitând uneori că o creștere prea mare a costurilor cu forța
de muncă poate deteriora situația economică a țării și, implicit, poate amenința securitatea
locurilor de muncă). Biserica Catolică s-a implicat uneori în spațiul politic, opunându-se,
de pildă, în Italia și Irlanda legiferării divorțului, iar în Germania (cu precădere în Bavaria),
legalizării avortului. În sfârșit, organizațiile ecologiste presează factorii politici de decizie
în direcția reducerii poluării și lor li se „datorează“ în bună măsură creșterea accizelor la
carburanți în Europa.
2.1.4. PUBLICAȚIILE ȘI POSTURILE DE RADIO SAU TELEVIZIUNE se dovedesc a fi
mijloace de comunicare între cetățeni, stat și partidele politice, dar și instrumente de
coagulare a unor grupuri de interes. Putem fi de acord că media îndeplinesc funcții vitale
într-o societate, în măsura în care informează, stabilesc agenda (sau ordinea de zi) a
autorităților publice, conectează (sau relaționează), educă, persuadează și distrează19, însă
nu trebuie uitat faptul că ele „nu formează un monolit și sunt, în general, orientate spre
obținerea unui profit20.
Mulți ziariști au dobândit statutul informal de lider de opinie și au profitat de
prestigiul lor social pentru a modela opinia publică, pentru a „da glas“ acelor categorii de
cetățeni care nu se simt reprezentate de vreun partid politic sau pentru a forma o
contrapondere acolo unde partidul majoritar nu are un adversar politic pe măsură.
18 O excelentă prezentare a instituțiilor europene se găsește în Gilles Ferréol (ed.), Dicționarul Uniunii
Europene, Editura Polirom, Iași, 2001.19 Michael W. Gamble și Teri Kwal Gamble , Introducing Mass Communication , McGraw-Hill Book
Company, New York, 1986, pp. 10-11.20 Hoyt Purvis, Media, Politics, and Government , Harcourt College Publishers, Orlando, 2001, p. 6.
10

În România post-decembristă, instituțiile de presă au avut meritul istoric de a
contribui decisiv la conturarea sistemului politic românesc, în primul rând ca veritabili
agenți politici. Cel puțin la începutul anilor ’90, când raportul de forțe între partidele
politice era profund dezechilibrat, doar intervențiile prompte și pertinente ale presei au fost
în măsură să prevină deteriorarea climatului democratic.
În ultimul timp, situația presei românești a devenit ambivalentă. Pe de o parte, cei
mai mulți ziariști își joacă foarte curajos rolul de „câine de pază al democrației“, însă, pe
de altă parte, alți colegi de breaslă – supuși unor constrângeri sau „seducții“ financiare –
aplică arta compromisului, renunțând să aducă la cunoștința opiniei publice aspectele
politice negative pe care le cunosc.
2.1.5. CETĂȚENII LUAȚI ÎN MOD INDIVIDUAL formează ultima categorie de agenți ai
comunicării politice pe care o supunem atenției și se manifestă ca alegători, petenți sau
reprezentanți aleși în structurile de conducere ale statului.
Este de reținut, înainte de toate, că cetățenii pot fi tratați ca agenți ai comunicării
politice numai în măsura în care ies din sfera lor privată pentru a intra în spațiul public.
Din păcate, acest lucru este mult mai simplu de enunțat decât de ilustrat, întrucât distincția
public-privat are un fundament mai curând hermeneutic decât ontologic. Spre exemplu,
partida de vânătoare din 27 decembrie 2003, la care au participat câțiva înalți demnitari ai
statului român (și la care ministrul Ilie Sârbu a suferit un accident nefericit), a constituit un
context informal de comunicare, însă nu este exclus ca tocmai acest fapt să fi dus la
derularea unei comunicări politice eficiente.
Rămâne de stabilit, apoi, când o persoană se angajează în comunicarea politică în
nume propriu și când ca reprezentant al unei organizații. Astfel, șeful unui partid politic ar
fi tentat să creadă că poate face declarații de presă în nume propriu, „ca simplu cetățean“,
însă interlocutorii săi vor considera pe bună dreptate că el asociază nolens volens
declarației sale și poziția sa politică.
2.1.6. Aspecte definitorii ale agenților politici . Din câte s-a putut remarca până
acum, agenții comunicării politice sunt în egală măsură persoane fizice, grupuri sau
instituții. Dincolo însă de aceste diferențe, în cazul fiecăruia dintre ei trebuie luate în
considerare trei variabile – (i) starea proprie, (ii) conceptul (sau imaginea) de sine și (iii)
idealul de sine –, pentru a răspunde în mod corespunzător la următoarele trei întrebări:
1.Ce este agentul comunicării politice?
2.Ce crede că este agentul comunicării politice?
3.Ce vrea să devină agentul comunicării politice?
Starea proprie a unei persoane fizice este, în cea mai mare măsură, un produs al
învățării și încorporează toate caracteristicile biologice, psihice și sociale ale acesteia:
starea de sănătate, calitatea organelor senzoriale, experiențele perceptive și comunicative
anterioare, capacitatea de focalizare a atenției, sistemul conceptual, schemele logice
aplicate în organizarea mesajelor, tăria de caracter, puterea voinței, atitudinile și valorile
însușite, relațiile de rudenie, legăturile colegiale, statutul social etc., etc. Specificitatea
stării proprii se răsfrânge asupra percepției, astfel încât procesul de selectare, organizare și
interpretare a stimulilor sensibili din mediu într-un tablou coerent și inteligibil diferă în
proporții variabile de la o persoană la alta, potrivit următoarelor tendințe21:
1.tendința de a percepe ceea ce ne așteptăm sau vrem să percepem;
2.tendința de a percepe caracteristicile unei persoane în funcție de impresia generală
pe care ne-o lasă acea persoană;
21 William V. Haney, Communication and Interpersonal Relations . Text and Cases, 4th ed., Richard D.
Irwin, Inc., Illinois, 1979, pp. 63-64.
11

3.tendința de a percepe în alții trăsături pe care le avem noi înșine, dar pe care nu
vrem sau nu putem să le cunoaștem;
4.tendința de a ne conserva prima impresie despre obiectul percepției noastre;
5.tendința de a percepe o persoană în contextul caracteristicilor pe care le posedă
grupul din care această persoană face parte;
6.tendința de a percepe comportamentul unei persoane în termenii relației de
cauzalitate, fără a avea garanția că au fost identificate riguros respectivele cauze.
Starea proprie a unui grup sau a unei instituții – în speță, starea unui partid politic –
este mult mai greu de precizat decât starea unei persoane fizice. Totuși, se poate afirma a
priori că ea nu revine la suma stărilor proprii ale indivizilor care îi aparțin. Pare mult mai
plauzibil să susținem că starea unui partid depinde de numărul și calitatea membrilor săi,
de numărul și statutul simpatizanților săi, de conceptele, atitudinile, valorile și interesele
care îi asigură coeziunea și stabilitatea, de convingerile și prejudecățile colective asumate,
de relațiile întreținute cu alte partide politice sau cu diferitele asociații civice etc.
Se cuvine reținută ideea că starea proprie a unui agent de comunicare politică nu
este un „produs finit“, susceptibil de a fi cunoscut pe deplin; dimpotrivă, ea este supusă
necontenit unor schimbări mai mult sau mai puțin radicale, astfel încât nici măcar agentul
în cauză nu este în deplină cunoștință de cauză. De aici decurg cel puțin două imperative
pentru agenții politici: (i) prudență în acțiune și (ii) receptivitatea față de schimbările
celorlalți. Conștient de faptul că unii „parametrii personali“ îi sunt necunoscuți sau greșit
cunoscuți, adevăratul politician nu se va implica decât în acțiuni politice pentru care starea
proprie îi oferă instrumente de realizare îndestulătoare. De pildă, el nu se va angaja în
susținerea unui discurs public, dacă nu și-a probat talentul oratoric, nu va accepta funcția
de șef al guvernului dacă nu a dovedit aptitudini administrative și calități specifice unui
lider de grup sau nu se va lăsa ispitit cu anumite avantaje materiale dacă nu este absolut
sigur de cinstea lui. Cele mai multe „decese politice“ petrecute în contextul tinerei
democrații românești au fost cauzate tocmai de această necunoaștere a stării proprii. Pe de
altă parte, un politician adevărat trebuie să accepte ideea că toți partenerii și adversarii săi
politici pot suferi schimbări substanțiale ale stării proprii. Înainte de proba contrarie, el nu
poate nega schimbarea stării proprii a unei persoane, pe considerentul că această schimbare
nu este de substanță, ci doar de fațadă. Spre exemplu, la momentul redactării acestui curs
se pune sub semnul întrebării schimbarea omului politic Corneliu Vadim Tudor,
invocându-se proverbul „Lupul își schimbă părul, dar năravul ba!“. Or, pentru a nega
realitatea unei schimbări, nici proverbele, nici chiar anumite fapte trecute nu sunt
argumente suficiente. Doar acordul versus dezacordul comportamentelor viitoare cu noile
principii asumate sunt în măsură să confirme, respectiv să infirme această schimbare.
A doua variabilă care servește înțelegerii agentului politic (și, implicit, agentului
comunicării politice) – conceptul de sine – este un set de țeluri personale, competențe,
convingeri și valori prin care ne vedem pe noi înșine22 sau, într-o altă variantă, ceea ce
„știm“ că suntem în relație cu lumea și cu semenii noștri23. El se manifestă în
comportamentele noastre nu ca un dat imuabil, ci ca imagine de sine susceptibilă de
schimbare. Astfel, o persoană adoptă la un moment dat, în funcție de experiența trecută, cel
mai bun concept de sine, pe care îl probează, în mod fatal, pe măsură ce interacționează cu
semenii săi. În ciuda tendinței de a percepe doar acele reacții care sunt consistente cu
conceptul de sine adoptat, persoana în cauză nu poate ignora toate discrepanțele între ceea
ce știe el că este și ceea ce spun alții că ar fi și își va reconstrui imaginea de sine. În
22 Allan R. Cohen, Stephen L. Fink, Herman Gadon și Robin D. Willits, Effective Behavior in Organizations .
Learning from the Interplay of Cases, Concepts, and Student Experiences, Richard D. Irvin, Inc.,
Homewood, 1976, p. 126.23 Ron Ludlow și Fergus Panton, The Essence of Effective Communication , Prentice Hall, New York, 1992, p.
7.
12

contextul relației de comunicare ce se stabilește între un emitent și un receptor, evoluția
conceptului de sine este reflectată de următoarele două secvențe:
(i) conceptul de sine prim al emitentului → comportamentele emitentului → reacțiile receptorului →
conceptul de sine secund al emitentului → …
(ii) conceptul de sine prim al receptorului → comportamentele receptorului → reacțiile emitentului
→ conceptul de sine secund al receptorului → …
Particularizând cele spuse la domeniul comunicării politice, putem remarca
tribulațiile oamenilor politici și ale partidelor politice în demersul lor de (re) construire a
conceptului de sine. Ilustrativ în acest sens este faptul că Partidul Social Democrat se
consideră moștenitorul legitim al tradiției social-democrate din România, purtătorul
idealurilor revoluției din decembrie 1989 și exponentul celor mai largi categorii sociale,
mai puțin a marilor întreprinzători.
„Am consolidat un curent de opinie politică și o stare de spirit social-democrată, cu adepți,
susținători și simpatizanți în toate structurile sociale. În egală măsură, suntem exponentul intereselor
„clasei salariale“, muncitori, intelectuali, funcționari, al „clasei de mijloc“, proprietari și
antreprenori agricoli, întreprinzători mici și mijlocii, precum și al tineretului, al femeilor, al
pensionarilor, al grupurilor sociale defavorizate. Partidul Social Democrat este continuatorul modern
al valorilor și tradițiilor mișcării social-democrate din România precum și a idealurilor Revoluției
din decembrie 1989.“24
Pe de altă parte, adversarii politici ai PSD consideră că sub diversele titulaturi
asumate – FSN, FDSN, PDSR și PSD – se ascund, de fapt, exponenții din eșalonul doi al
defunctului Partid Comunist Român (mulți dintre ei transformați în „baroni locali“) și atrag
atenția asupra faptului, considerat paradoxal, că cei mai mulți mari întreprinzători se
regăsesc în acest partid, care nu le reprezintă în mod explicit interesele.
Un alt exemplu de impunere anevoioasă a conceptului de sine asumat este dat de
Partidul România Mare. Conform statutului și doctrinei adoptate, PRM ar fi „un partid de
centru stînga, de orientare națională, care își propune reașezarea relațiilor din societatea
românească pe principiile statului de drept, democrației constituționale și justiției sociale,
care promovează valorile și interesele naționale și se pronunță pentru pluralism în viața
politică românească“, un partid care vizează „transformarea societății într-o societate a
prosperității și echilibrului social, într-un stat de drept“ și care se pronunță favorabil față de
procesul de integrare a României în structurile euro-atlantice25. Or, în percepția multor
actori de pe scena politică românească, PRM este un partid extremist de dreapta.
Pentru a înțelege acțiunile agenților comunicării politice, se cuvine să luăm în
considerare, alături de starea proprie și de conceptul de sine, și idealul de sine, adică cea
mai bună stare proprie viitoare spre care se năzuiește. Rămânând la exemplul de mai sus,
multe acțiuni ale liderilor PRM – declarații politice filosemite, ridicarea statuii lui Yitzhak
Rabin la Brașov, adoptarea unor atitudini ponderate în dezbaterile publice etc. – ar putea fi
înțelese ca pași realizați în direcția transformării PRM într-un partid de guvernământ, care
să fie socotit drept un partener credibil pe scena politică europeană.
Dincolo de toate particularitățile pe care le-am adus în atenție până acum pentru a
diferenția agenții comunicării politice, se cuvine reținută pătrunzătoarea observație a lui
Robert D. Kaplan cu privire la influența pe care o are asupra comportamentelor cetățenilor
unei țări absolutizarea unui criteriu, de altminteri foarte important, de selectare și
promovare în plan politic – MERITUL: „Meritocrația alimentează agresivitatea, pentru că
pune milioane de oameni într-o competiție acerbă, creându-le astfel ocazia să dea frâu liber
24 www.psd.ro25 www.romare.ro/prm.html
13

ambițiilor“26. Probabil în același sens trebuie interpretată și afirmația lui Mihail
Manoilescu, cum că „orice Stat care se întemeiază pe o elită intelectuală este slab
construit“27. Ducerea la paroxism a concurenței politice în scopul selectării unei elite
conducătoare poate fi păguboasă, întrucât starea unei națiuni nu depinde atât de mult de
excelența oamenilor care o conduc, cât de natura instituțiilor care o organizează.
2.2. Instrumentul comunicării politice
Al doilea factor de care trebuie să se țină cont în analiza comunicării politice este
dat de codul folosit, adică de acel sistem de semne la care se face apel în formularea
mesajelor.
Orice cod conține un ansamblu de semne – numit vocabular, lexic sau dicționar – și
un set de reguli de utilizare a semnelor. Dintre aceste reguli, unele permit construirea sau
recunoașterea secvențelor corecte de semne, iar altele asigură corespondența dintre semne
și semnificațiile lor. În primul caz avem de-a face cu reguli de (bună) formare, iar în cel
de-al doilea, cu reguli de desemnare.
Luat într-o accepțiune mai largă decât cea uzuală, termenul de vocabular
desemnează totalitatea semnelor verbale sau nonverbale susceptibile de a fi utilizate în
compunerea unui mesaj: cuvinte, indici, iconi și simboluri.
Indiferent de varianta în care apar (rostită, respectiv scrisă), cuvintele se disting de
celelalte categorii de semne prin următoarele patru trăsături: (i) arbitrarietatea legăturii
acestora cu obiectele la care trimit (de pildă, desemnăm forul legislativ al țării prin
intermediul obiectului „parlament“, dar, la fel de bine, am fi putut folosi obiectul
„perlamant“), (ii) convenționalitatea unirii lor cu obiectele denotate (numim „politică“
activitatea de organizare și conducere a unei societăți doar fiindcă predecesorii și semenii
noștri au acceptat acest fapt), (iii) discontinuitatea (adică posibilitatea de a fi separate din
întregul în care apar, în felul în care fiecare obiect aflat în rândul de mai sus poate fi
detașat ca parte a unui întreg) și (iv) linearitatea (id est imposibilitatea ca ele să fie rostite
sau scrise simultan).
Spre deosebire de cuvinte, care sunt creații artificiale, indicii apar ca mijloace
naturale de cunoaștere, mai exact, ca „manifestări periferice“, părți, efecte etc. ale unui
obiect, fenomen sau proces. Legătura dintre indice și semnificația lui este necesară, iar nu
arbitrară, convenția de utilizare a indicelui nefăcând altceva decât să consacre corelația
naturală descoperită. De pildă, o dată ce s-a stabilit că nu se poate face foc, fără să iasă
fum, suntem într-un fel constrânși să ne raportăm la fum ca indice al focului. Din varietatea
indicilor cu care se operează în procesul de comunicare, câteva categorii par a avea o
importanță cu totul specială28:
1.elementele de paralimbaj (în cazul comunicării orale: ritmul, intensitatea, volumul,
calitatea și sunetele de acoperire a pauzelor din vorbire, iar în cel al comunicării
scrise: mărimea, forma și calitatea literelor, ordinea în care sunt înșiruite
propozițiile, dispunerea rândurilor pe coala de scris, prezența, respectiv absența
unor stereotipii etc.),
2.mișcările și posturile corpului ,
3.tipul corporal,
4.charisma,
26 Robert D. Kaplan, Politici de război. De ce necesită conducerea politică un etos păgân, Editura Polirom,
Iași, 2002, p. 28.27 Mihail Manoilescu, Partidul unic, Editura „Cartea românească“, București, p. 58.28 Referiri la aceste clase de indici se găsesc în: Ronald B. Adler și Neil Towne, Looking Out / Looking In .
Interpersonal Communication, 4th ed., Holt, Rinehart and Winston, 1984; Larry L. Barker, Communication,
4th ed., Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1987.
14

5.vestimentația și accesoriile ,
6.utilizarea spațiului și impunerea unor distanțe sociale ,
7.contactul tactil și
8.indicii de control a timpului .
Iconii sunt semne care dobândesc capacitate referențială în virtutea asemănării lor
cu obiectele denotate. Fotografiile, portretele, caricaturile, unele reclame vizuale,
indicatoarele rutiere și semnele care fac trimitere la anumite locuri publice (zone în care
fumatul este interzis, toalete, stații de autobuz, intrări sau ieșiri din clădiri, localuri publice
de un anumit tip etc.) constituie cele mai importante specii de iconi.
În sfârșit, simbolurile sunt semne care „condensează“ practici sociale bine
înrădăcinate într-o anumită comunitate și care declanșează sau întrețin forme de
solidaritate socială. Ca atare, ele nu au menirea de a desemna obiecte bine determinate, ci
mai curând de a stabili o analogie în legătură cu acestea. Spre exemplu, partidele politice
nu se mulțumesc să adopte o titulatură (verbală) pentru a mijloci desemnarea lor, ci propun
și un simbol electoral specific (un trandafir, trei trandafiri, o garoafă, o săgeată, ochiul,
vulturul cruciat, bradul, bradul cu inimă etc.), capabil să le evidențieze „personalitatea“.
Deși presupune utilizarea tuturor categoriilor de semne, comunicarea politică nu se
bizuie pe întregul cod al unei societăți (cum ar fi societatea românească), ci pe acea parte
proprie a lui care subsumează discursurile ideologice . „Spații de joc“ ale mesajelor
politice, dar nu și ale mesajelor mitice, științifice, religioase, gramaticale etc., discursurile
ideologice se individualizează în raport cu toate celelalte discursuri prin faptul că sunt:
1.partizane,
2.colective,
3.disimulante,
4.raționale și
5.aflate în serviciul puterii29.
(i) Orice discurs ideologic (liberal, socialist, creștin-democrat, ecologist, naționalist
etc.) este apanajul unei comunități limitate, care – parțială în afirmații – se află în polemică
cu alte colectivități. Adepții unui anumit discurs ideologic luptă în primul rând pentru a
învinge (în competiția pentru dobândirea puterii) și nu pentru a convinge. Ei nu se impun
numai prin argumente și dovezi, ci printr-un fel de constrângere care merge de la seducție
până la violență, trecând prin cenzura și escamotarea faptelor.
Cineva ar putea replica aici că și în contextul discursului științific asistăm la
polemici. Totuși, polemicile științifice nu sunt ideologice. Omul de știință cedează în fața
faptelor și abandonează o teorie care este infirmată de realitate. Partizanii unei ideologii
însă nu se înclină în fața dovezilor faptice. Spre exemplu, oricât de mari ar fi performanțele
guvernului, politicianul din opoziție va clama eșecurile guvernării, amplificând sau
inventând situații economice, sociale, culturale etc. negative.
Este cât se poate de ilustrativ în acest sens conținutul Programului de Guvernare al
Partidului Democrat adoptat la Conferința Națională Anuală din 29 august 2003, în
care nu este consemnată nici o reușită a guvernului condus de Adrian Năstase, dar în
care sunt enumerate într-o cadență copleșitoare aspecte sociale negative ce ar putea fi
imputate acestuia: „sărăcie (extremă)“, „fraudă“, „corupție“, „deteriorarea continuă
a sistemului sanitar“, „șomaj ridicat“, „criză de locuințe“, „rată înaltă a șomajului“,
„pensii derizorii“, „transformarea justiției în instrument politic“, „transformarea
parlamentului în anexă a executivului“, „incoerență la nivelul administrației
publice“30 etc., etc. Lipsa de obiectivitate este evidentă și ea a fost asumată, fără îndoială,
pentru a stimula partizanatul membrilor Partidului Democrat.
29 Olivier Reboul, Langage et idéologie, P.U.F., Paris, 1980, 22-25.30 www.pd.ro
15

(ii) Discursul ideologic se prezintă ca sistem de idei colective, prin faptul că nici un
individ nu se poate prezenta ca autor al lui. Astfel, vorbim de precursori, promotori sau
exponenți ai ideologiei socialiste, însă nu putem indica autorul discursului socialist. Ideile
socialiste (aidoma ideilor conservatoare, liberale etc.) se impun indivizilor din exterior ca
fiind „deja gândite“ și sunt formulate, de regulă, în formă impersonală („Este adevărat că
…“, „Se spune că …“, „Neîndoielnic că …“ etc.). Spre exemplu, publicului larg nu îi sunt
aduși la cunoștință autorii efectivi ai lozincilor și sloganurilor „Redobândirea demnitatii
nationale prin bunastare“ (PD), „PNȚCD – Noua politică“, „Unire în belșug“ (PRM) sau
„Un răspuns constructiv la realitățile secolului XXI“ (PSD).
(iii) Orice discurs ideologic este disimulant, id est este chemat să ascundă „fondul
mistic“ (de nespus) al problemelor, anume că obiectivul urmărit este dobândirea și
administrarea puterii. Spre exemplu, deplângând situația dificilă în care se află unii
concetățeni, criticând prestațiile unor membri ai executivului și prezentând „cele mai bune
soluții“ de rezolvare a problemelor, politicienii din opoziție își maschează intenția de a
prelua și administra (de cele mai multe ori și în interes personal sau de grup) puterea
politică.
(iv) În ciuda caracterului lor disimulant sau, poate, tocmai datorită lui, discursurile
ideologice au și o pronunțată dimensiune rațională. Ele nu au prea multe în comun cu
miturile, dogmele și convingerile religioase, care depășesc limitele rațiunii umane. De
exemplu, creștinul practicant acceptă ideea unui Dumnezeu întreit în persoană printr-un act
pur de credință; rațiunea nu-l ajută cu nimic în lămurirea acestui mister. Prin contrast,
discursurile ideologice se adresează atât inimii, cât și minții. Puterea lor de seducție se
sprijină într-o foarte mare măsură pe argumentele raționale prezentate, chit că aceste
argumente disimulează în ultimă instanță intenția ultimă sub care sunt construite. Este
deosebit de interesant faptul că toate partidele politice importante de pe scena politică
românească maximizează gradul de raționalitate la nivelul programelor politice, astfel încât
un cititor obiectiv le poate considera pe toate acceptabile, spunând ca într-o povestire
cunoscută „Și tu ai dreptate!“, „Și tu ai dreptate!“, „Și tu ai dreptate!“, …. Or, practica
politică demonstrează că nu toată lumea are dreptate.
(v) Ultima trăsătură a discursurilor ideologice – poate cea mai importantă – este
dată de faptul că ele sunt puse în serviciul puterii. Parafrazând o remarcă sugestivă a lui
Olivier Reboul, putem spune că adepții unui discurs ideologic pretind că ne instruiesc
atunci când ne îndoctrinează, că încearcă să ne convingă atunci când unicul lor scop este să
ne „încoloneze“ [27: 25]. În serviciul cărei puteri stă un discurs ideologic? Fără îndoială, în
cel al puterii politice, sub diversele ipostaze în care apare: militară, economică,
tehnocratică, informațională, birocratică etc.
Mesajele politice – ca instanțe ale discursurilor ideologice – se plasează între două
extreme: una dată de mesajele foarte elaborate, destinate elitei politice, iar cealaltă,
marcată de mesajele fruste și axate pe dimensiunea afectivă a comunicatorilor, destinate
cetățenilor de rând. Trebuie să menționăm însă că cele mai multe mesaje politice sunt
construite printr-o dozare inspirată a componentelor afective, cognitive și
comportamentale, astfel încât, de cele mai multe ori, ne este greu să decidem cărui tip de
public îi este adresat un anume mesaj politic.
Folosind drept criteriu ordonator intenția politică asumată, am putea distinge două
clase nu neapărat disjuncte de mesaje politice:
1.mesajele de informare , prin care agenții comunicării politice (cu precădere,
partidele politice) își proclamă identitatea proprie – ceea ce îi diferențiază față de
toți ceilalți „concurenți“ sau „parteneri“–, subliniind poziția lor pe spectrul politic,
valorile împărtășite, obiectivele vizate, interesele promovate etc.;
16

2.mesajele persuasive , altfel spus, mesajele care sunt folosite ca arme (legitime) ale
luptei politice, pentru a câștiga și păstra noi membri de partid, noi sponsori și noi
segmente de electorat, respectiv pentru a submina pozițiile deținute de adversarii
politici în cadrul societății.
Am folosit expresia „nu neapărat disjuncte“, întrucât este imposibil de formulat în
practica de comunicare politică mesaje pur informative sau exclusiv persuasive. Diferența
între cele două categorii de mesaje este asigurată de preponderența unei dimensiuni în
raport cu cealaltă. Mesajele de informare sunt axate cu precădere pe funcția referențială, în
timp ce mesajele persuasive răspund în cea mai mare măsură funcției conative (sau
incitative), de influențare a interlocutorilor.
În categoria mesajelor de influențare, pot fi remarcate patru subtipuri remarcabile
de mesaje, ce sunt folosite de toate partidele în cursul comunicării politice:
1.titulatura,
2.logo-tipul,
3.statutul și
4.programul politic.
(i) Printre factorii care concură la câștigarea competiției politice de către un partid
se numără, înainte de toate, alegerea celei mai adecvate denumiri în raport cu mediul în
care respectivul partid activează.
Această sarcină nu este deloc ușoară, întrucât titulatura trebuie să fie, în mod
paradoxal, atât clară, cât și ambiguă. Pe de o parte, titulatura urmează să dezvăluie
ideologia împărtășită, însă pe de altă parte, ea trebuie să menajeze anumite susceptibilități,
să înfrângă anumite idiosincrazii, să ascundă un trecut puțin lăudabil etc.
Nu trebuie să uităm apoi că denumirea partidului trebuie să aibă toate
caracteristicile unui slogan, id est, ea trebuie să fie o formulă închisă, frapantă, disimulantă,
anonimă și polemică31. Menționăm, spre ilustrare, tribulațiile gaulliștilor francezi, care au
adoptat denumirea actuală – Union pour un Mouvement Populaire (UMP) – după ce au
folosit succesiv etichetele Rassemblement Pour la République (RPR), Union en
Mouvement (UEM) și Union pour la Majorité Présidentielle (UMP). Toate aceste
schimbări de titulatură sugerează o anumită criză de identitate, o deplasare de la dreapta
spre centrul-dreapta spectrului politic (intrând în spațiul „tradițional“ al UDF) și afilierea la
mișcarea populară europeană. Un alt exemplu interesant ar fi acela al creștin-democraților
italieni, care, în urma seismului politic de la începutul anilor ’90 s-au adunat (în parte) sub
titulatura Partito Popolare Italiano (PPI). Noua denumire a fost chemată să marcheze o
rupere cu trecutul reprobabil al partidului și, poate, să accentueze dimensiunea laică (sau
seculară) a acestuia32.
Căutări febrile în direcția ajungerii la o titulatură adecvată s-au petrecut și în viața
politică recentă din România. După cum se știe, Partidul Social Democrat a ajuns la
această din urmă denumire după ce a folosit succesiv etichetele „Frontul Salvării
Naționale“, „Frontul Democrat al Salvării Naționale“ și „Partidul Democrației Sociale din
România“. Toate aceste schimbări marchează etape în dobândirea unei identități: într-o
primă fază, partidul s-a prezentat mai curând ca emanație a revoluției din decembrie 1989,
pentru ca, apoi, să se declare moștenitor legitim al tradiției social-democrate din România
(după ce a reușit să obțină o fuziune prin absorbție cu PSDR) , aderând cu acest statut la
31 Cf. Olivier Reboul, Le langage de l’education . Analyse du discours pédagogique, P.U.F., Paris, 1984, pp.
82-88.32 Se constată la nivelul partidelor creștin-democrate europene tendința de a adopta denumirea de „partid
popular“, mai adecvată unui spațiu politic secularizat. În paranteză fie spus, mulți europeni acceptă fără
probleme ideea existenței unui partid creștin-democrat, dar nu și aceea a unui partid islamist-democrat. Un
partid care s-ar recunoaște public – prin titulatură – ca fiind islamist-democrat, ar fi privit, foarte probabil, de
majoritatea europenilor ca un partid fundamentalist.
17

Internaționala Socialistă. Un alt exemplu este dat de presiunile făcute în trecutul apropiat
de către unii membri și simpatizanți ai PNȚCD pentru schimbarea titulaturii partidului.
Două rațiuni par să stea la originea acestui fapt: pe de o parte, s-ar încerca o dezicere de
guvernarea 1996-2000, resimțită de majoritatea electoratului ca un eșec, iar pe de altă
parte, s-ar căuta o nouă identitate, în condițiile în care clasa țărănească nu constituie nici pe
departe baza electorală a partidului.
Ceea ce nu vor să știe mulți politicieni este faptul că formele nu-și creează
întotdeauna fondul. Mai precis, „transplantarea“ unor titulaturi din alte spații politice în cel
românesc are șanse de succes numai dacă realitatea socială din România le poate da
conținut. Spre exemplu, un observator neutru al societății românești ar putea să se
îndoiască de eficacitatea titulaturilor în care intervin termenii de „popular“ sau „creștin-
democrat“, câtă vreme România nu cunoaște tensiuni în problemele laicității și
secularizării, iar cetățenii dornici să promoveze în viața publică valorile iudeo-creștine
constituie o mică minoritate.
(ii) Nevoia de a se impune atenției alegătorilor pe o „piață“ abundentă în oferte face
ca partidele să asocieze titulaturii un simbol care să condenseze la extrem informația
despre ele însele. Menționăm aici, spre exemplificare, că aproape toate partidele socialiste
și social-democrate folosesc în logo-tip culoarea roșie (asociată, de regulă, cu un trandafir),
partidele ecologiste, culoarea verde , iar partidele de dreapta, culorile alb-albastru sau
negru. Roșul se vrea un simbol al luptei pentru schimbare și progres, verdele, un simbol al
luptei pentru protecția mediului, iar albul, albastrul și negrul, simboluri ale respectului
pentru tradiție și ale luptei pentru conservarea valorilor dobândite.
Logo-tipurile partidelor sunt (sau ar trebui să fie) „sloganuri reduse la esență“, prin
care să fie exprimate cu pregnanță, concludent și lapidar țelurile politice asumate. Mai
mult, ele trebuie să se preteze la utilizare în noi sloganuri. Ilustrativă în acest sens este o
lozincă foarte reușită folosită de PNȚ în campania electorală din noiembrie 1946: „Pe 19
noiembrie va avea loc o eclipsă totală de soare. Se va vedea cu ochiul liber“33.
Simbolurile folosite în prezent de principalele partide politice românești – spre
ilustrare, le prezentăm mai jos pe acelea adoptate de PSD, PRM, PNL, PD, PNȚCD, PUR,
și AP– au menirea de a facilita recunoașterea partidului într-un spațiu politic aglomerat, de
a sublinia legătura cu o tradiție politică venerabilă sau de a evidenția apartenența la o
familie politică europeană, ele reflectând într-o mai mică măsură doctrina ideologică
asumată.

33 Soarele era simbolul electoral adoptat de Blocul Partidelor Democratice (condus de PCR), în timp ce ochiul
era semnul electoral al Partidului Național Țărănesc.
18

(iii) Prin intermediul statutelor, partidele politice „ies la lumina zilei“, înțelegând să
lupte pentru câștigarea și administrarea puterii în cadrul legal existent în societate. În
aceste documente sunt consemnate, înainte de toate, (i) structura internă a partidului
(modul cum este reglementată viața internă de partid), (ii) valorile partidului (care îi
conferă o poziție proprie în spectrul politic al societății) și (iii) obiectivele spre care sunt
orientate eforturile partidului (ca motivație a existenței partidului). Urmărind, într-o
exemplificare absolut arbitrară, cuprinsul statutelor adoptate de PNL și PRM, se constată o
oarecare similitudine la nivel formal, conținutul ideologic asumat fiind acela care plasează
cele două partide în zone diferite ale eșichierului politic românesc.
Statutul Partidului Național Liberal
– cuprins –Statutul Partidului România Mare
– cuprins –
I. Dispoziții generale
II. Obiectivele Partidului Național Liberal
III. Membrii Partidului Național Liberal
IV. Organizarea Partidului Național Liberal – Dispoziții
generale
V. Structura organizatorică la nivel local – comună, oraș,
municipiu
VI. Structura organizatorică la nivelul filialelor teritoriale
VII. Organizarea la nivel național
VIII. Alte structuri la nivel național
IX. Procedura alegerilor în partid
X. Patrimoniu și fondurile Partidului Național Liberal
XI. Încetarea activității
XII. Dispoziții tranzitorii și finaleI. Definire
II. Membri de partid
III. Sancțiuni
IV. Simpatizanții
V. Structura organizatorică și organele de
conducere
VI. Democrația de partid
VII. Atribuțiile organelor de conducere
ale Partidului România Mare
VIII. Organizațiile de tineret
IX. Organizațiile de femei
X. Mijloacele materiale și financiare ale
partidului
XI. Încetarea activității partidului
(iv) O dată ce și-au consacrat locul în peisajul politic al societății, partidele pot
trece la popularizarea strategiilor și tacticilor de acțiune pe care le preconizează pentru
rezolvarea principalelor probleme ale societății: economie, sănătate, securitatea internă,
apărare națională, educație, locuințe, copii defavorizați, mediu, integrare europeană etc.
Programele politice sunt deopotrivă informative și polemice, în măsura în care
datele privind propriile măsuri realizate ori preconizate sunt corelate cu prestațiile
partidelor politice concurente.
Redăm, spre exemplificare, crochiul secvenței „Relațiile dintre Stat și Biserică“ din
programul politic al Uniunii pentru Reconstrucția României, program care a fost pus sub
genericul „Drumul spre normalitate“34:
Obiectivul Uniunii pentru Reconstrucția României – URR în privința relațiilor dintre stat și biserică
este de asigurare a separării dintre spiritual și politic, astfel încât fiecare cetățean să aibă libertate
completă de gândire și opțiune religioasă și politică.
Priorități :
1. Restituirea proprietăților bisericilor și asociațiilor religioase confiscate în timpul comunismului.
2. Încetarea salarizării clerului din bugetul național.
3. Întărirea legislației anti-discriminare și aplicarea ei ca atare.
4. Sancționarea prozelitismului practicat în cadrul învățământului confesional din școlile publice.
În aparență, fragmentul de mai sus pare o simplă enumerare a câtorva obiective
dintr-un domeniu puțin invocat în lupta politică. Însă, la o analiză mai atentă se poate
34 www.urr.ro
19

constata că aici sunt conținuți germenii unor potențiale conflicte politice. Mai exact, se
pare că este pusă tranșant problema unei secularizări radicale a spațiului politic românesc
și se face referire la o eventuală intervenție în delicata problemă a proprietăților confiscate
sub regimul comunist.
Mai puțin polemic, mai detaliat în punerea problemelor și ceva mai precis în
identificarea soluțiilor este programul politic al PSD, din care ne mărginim să spicuim
obiectivele politice considerate a fi prioritare35:
1.combaterea sărăciei extreme și diminuarea sărăciei;
2.intensificarea restructurării economiei, eliminarea dezechilibrelor cronice și a celorlalte elemente
care ne apropie de condițiile specifice subdezvoltării;
3.modernizarea structurilor de proprietate, punând accent pe caracterul dinamic al proprietății private,
pe rolul acesteia în impulsionarea economiei sociale de piață;
4.consolidarea statului de drept și eliminarea încercărilor de a modifica raporturile constituționale
privind separația puterilor statului;
5.dezvoltarea democrației prin perfecționarea sistemului instituțional și prin diversificarea
modalităților de participare a cetățenilor la viața publică;
6.reformarea serviciului public, a autorității executive și a celei administrative;
7.respingerea extremismului politic, etnic sau religios;
8.susținerea reformelor care favorizează integrarea demnă a României în UE și NATO.
Dacă nu ar fi fost folosită sintagma „economie socială de piață“ – repudiată de
adepții pieței libere –, obiectivele politice de mai sus ar putea genera consensul tuturor
partidelor românești. Acest fapt demonstrează că programele singure nu asigură partidelor
politice o identitate clară și indiscutabilă. Doar împreună cu strategiile și tacticile de
realizare a obiectivelor, aceste programe pot individualiza un partid în cadrul unui sistem
politic. Cu alte cuvinte, diferențele dintre partide nu rezultă atât de mult din răspunsurile la
întrebarea „Ce trebuie să facem?“, cât din acelea care sunt date la întrebarea „ Cum trebuie
să procedăm?“.
Cea de-a doua mare categorie de mesaje politice – mesajele persuasive – conține, la
rândul ei, câteva subtipuri remarcabile:
1.mesajele transmise în cadrul programelor de audiențe ,
2.discursurile politice rostite la reuniunile partidului ,
3.discursurile politice rostite la mitingurile electorale și la alte adunări publice ,
4.sloganul politic,
5.afișul politic,
6.reclama politică,
7.comunicatul de presă politic ,
8.întrebările și răspunsurile din alcătuirea interviului politic ,
9.mesajele transmise în cadrul conferințelor de presă organizate de oamenii politici ,
10.intervențiile susținute în cadrul dezbaterilor televizate .
(i) Idealul transformării democrației reprezentative într-o democrație participativă
este asumat în aproape toate țările europene, însă nicăieri nu este înfăptuit. Jocul politic
este practicat de marea majoritate a populației mai mult sub forma participării la vot, a
informării asupra chestiunilor publice și, într-o mai mică măsură, a sprijinirii unor
candidați în campaniile electorale.
Spre exemplu, în perioada 1967-1980, doar 7 % dintre cetățenii germani făceau
parte din asociații, cluburi sau partide politice36. În aceste condiții, am putea spune că
europenii sunt mai deschiși spre modelul reprezentativ de democrație, consiliile locale și
35 www.psd.ro36 Elisabeth Noelle-Neumann (ed.), The Germans: Public Opinion Polls , 1967-1980, Westport, CT:
Greenwood, 1981, pp. 40-42; apud [14: 216].
20

parlamentele fiind chemate să cristalizeze și să transpună în realitate voința comunității
locale, voința națională sau voința „europeană“37.
Or, dacă practică jocul politic în calitate de reprezentanți ai cetățenilor,
parlamentarii și consilierii locali trebuie să stea într-o relație de comunicare nemijlocită cu
aceștia. Ei trebuie să afle care sunt neliniștile, dorințele, nemulțumirile, etc. cetățenilor,
pentru a se ține seama de ele în actul legiferării, iar mai apoi, după promulgarea legilor și
hotărârilor, aceiași parlamentari și consilieri trebuie să urmărească reacțiile cetățenilor.
Contactul comunicativ direct între alegători și aleși este realizat cu precădere în programele
de audiențe și, mai nou, prin Internet.
Audiențele acordate de aleși alegătorilor asigură atât de necesarul feedback al
sistemului politic, însă comportă și un mare neajuns. Interesele, nevoile și dorințele
cetățenilor sunt atât de numeroase și variate, încât, luate ca atare (fără nici o simplificare),
nu pot fi satisfăcute potrivit unui plan politic coerent. În consecință, pentru a realiza o
politică serioasă – axată pe obiective strategice –, reprezentanții cetățenilor trebuie să
„ignore“ o serie de probleme specifice, în vederea atingerii unui bine comun. O prea mare
implicare în problemele punctuale ale alegătorilor (uneori în speranța de a-și spori șansele
de realegere) îl împiedică pe demnitar să cunoască esența problemelor sociale și să ia cele
mai bune decizii pentru rezolvarea lor.
Trebuie să adăugăm însă că în multe spații politice – inclusiv în România – riscul
menționat mai sus este destul de redus. Atunci când audiențele chiar au loc (oricum, nu
foarte des), accentul cade pe dimensiunea fatică (sau relațională) a comunicării politice și
nu pe dimensiunea ei factuală. Demnitarul politic ascultă cu o bunăvoință reală sau mimată
doleanțele cetățenilor și își oferă sprijinul în rezolvarea lor, însă, de cele mai multe ori, el
nu poate face nimic, fiindcă pentru problemele ridicate – lipsa unei locuințe, șomaj, datorii,
boli cronice, sărăcie etc. – nu poate asigura, practic, nici o soluție.
Deși nu conduc și nu pot conduce la rezolvarea tuturor problemelor practice
ridicate de cetățeni, audiențele ar trebui „reabilitate“ ca modalitate colocvială a comunicării
politice. În era comunicării de masă, în care politicienii apar mai curând ca simulacre
produse de specialiștii în relații publice, aceste minime contacte interpersonale sunt strict
necesare. Sugestiv în acest sens este cazul unui distins parlamentar care a declarat într-un
interviu că nu a acordat decât … 8-9 audiențe în decursul întregului an 2003. În aceste
condiții, nu trebuie să mire alienarea majorității cetățenilor, puși să joace rolul de spectator
al unei posibile ficțiuni politice.
(ii) În cadrul programelor de audiențe, politicienii interacționează cu orice cetățean
din circumscripțiile lor electorale, indiferent de orientarea lui ideologică. De aceea,
mesajele pe care le transmit sau le receptează sunt centrate pe dimensiunea referențială, id
est pe anumite fapte din realitatea imediată. În contrast cu ele, discursurile rostite de
politicieni în fața colegilor de partid au doar ca pretext o situație dată; în fapt, ele sunt
axate pe dimensiunea relațională, întrucât sunt chemate să slujească la întărirea solidarității
de grup. Prin asemenea discursuri politice se prezintă trunchiat realitatea, sunt atacați
pătimaș adversarii politici și se întărește conștiința colectivă.
Un exemplu cât se poate de nimerit în acest sens este Programul de Guvernare al
Partidului Democrat adoptat la Conferința Națională Anuală din 29 august 2003 (la care
am făcut deja referire), în care criticile virulente și, în parte, nejustificate aduse PSD sunt
folosite ca instrument de mobilizare a membrilor de partid:
În România o treime din populație este afectată de sărăcie, neavând mijloacele minime necesare
unui trai decent, iar altă treime trăiește într-o sărăcie relativă. Mai grav, statisticile oficiale recunosc
37 Dacă se ține cont de prerogativele lărgite ale parlamentului și de reticența manifestată în utilizarea
referendumului ca mijloc de determinare a voinței alegătorilor, se poate spune că Regatul Unit ilustrează cel
mai bine modelul democrației reprezentative.
21

și faptul că 12 % din cetățenii României se zbat în sărăcie extremă […]. Sistemul sanitar se află într-
o stare de deteriorare continuă […]. Numărul șomerilor a crescut cu cca 40.000 în ultimul an și
jumătate[…]. Pensiile, indexate cu doar 85 % din rata inflației pe anul în curs, se situează la un nivel
care reprezintă doar jumătate din cel din 1990 […]. Criza de locuințe a luat proporții alarmante […].
Dezechilibrul inimaginabil pe care guvernarea PSD îl amplifică zi de zi a condus la o stare de
anormalitate în ceea ce privește accesul la educație și instrucție, cât și în ceea ce privește corelarea
dintre oferta pentru școlarizare și nevoia reală de pe piața forței de muncă […]. Cetățeanul se simte
tot mai amenințat în drepturile și libertățile sale, în siguranța sa, fie că este vorba de veniturile sale,
de locul său de muncă, de sănătatea sa, de casa sa, de economiile sale, sau că este vorba chiar de
persoana sa […]. Partidul Democrat consideră că demnitatea națională nu se poate hrăni cu iluzii.
Sărăcia umilește, umilința maculează demnitatea. Trebuie să ne îngrijim de crearea condițiilor ca
toți cetățenii români să trăiască bine în propria țară, pentru a putea vorbi de coeziune, respect,
demnitate umană si națională. Trebuie ca prin bunăstare să ne redobândim demnitatea națională.
(iii) Adresate unui public numeros și eterogen, discursurile politice rostite la
mitingurile electorale și la alte adunări publice nu sunt informative decât într-o măsură
foarte mică sau, dacă au un conținut informativ semnificativ, sunt tendențioase, prezentând
parțial realitatea. Ele nu sunt concepute ca mijloace de convingere (rațională), ci ca
instrumente de persuadare (emoțională). De aceea, nu trebuie să mire în asemenea cazuri
slabele referiri la realitate38 și insistența cu care este exprimat atașamentul față de anumite
valori (chit că, în realitate, ele pot fi ignorate).
Un foarte potrivit exemplu de persuadare a publicului în direcția întăririi coeziunii
de grup și de mobilizare la viitoare acțiuni politice este discursul senatorului Corneliu
Vadim Tudor rostit pe 15 ianuarie 2004 la Brașov, cu ocazia dezvelirii unei statui a fostului
premier israelian Yitzhak Rabin, din care am spicuit câteva fraze-cheie:
Doamnelor și domnilor ,
Stimați reprezentanți ai Corpului Diplomatic ,
Trăim acum, la începutul Mileniului III creștin, vremuri de împlinire a profețiilor, pe care nu le
putem înfrunta decît cu Biblia în suflet. […]
Stimați prieteni,
Ne-am adunat astăzi, aici, pentru a dezveli o statuie ridicată cu dragoste, cu eforturi materiale și în
modul cel mai idealist cu putință […]. E, oare, rău că am ridicat-o? Ce este politicianist aici?
Nicăieri, pe acest monument, nu este scris nici numele meu, nici numele Fundației mele, nici
numele Partidului România Mare. […]
Dragele mele surori și iubiții mei frați ,
Vă mulțumesc că ați venit astăzi, în număr atît de mare, la festivitatea de dezvelire a Statuii unui
martir al Păcii […]. Priviți la măreția acestui om: el se uită departe, în viitor! Haideți să-l urmăm!
[…]
La bună vedere, la Palatul Cotroceni! Shalom!
Invocarea valorilor creștine, tonul moderat în care sunt respinse acuzațiile de
politicianism și ipocrizie, strângerea progresivă a relației cu auditoriului – marcată de
trecerea oratorului de la formula neutră de adresare „Doamnelor și domnilor“ la una mult
mai apropiată „Dragele mele surori și iubiții mei frați“ – și accentuarea dimensiunii
incitative („Haideți să-l urmăm!“, „La Palatul Cotroceni!“) servesc, în primul rând, la
consolidarea unei conștiințe colective.
(iv) Potrivit lui Olivier Reboul, sloganul este o formulă concisă și frapantă al cărei
scop este ralierea publicului la un produs comercial, la un partid sau la o cauză [29: 82].
Folosit ca mijloc de persuadare, sloganul trebuie să aibă o formă retorică, asigurată de ritm
(„Jos Mafia, sus Patria!“), rimă „(„Azi în Timișoara, mâine-n toată țara“), jocuri de cuvinte
(„OmuLIScusit“), metaforă („Cheia e la tine!“), hiperbolă („El știe, el vrea, el poate“),
aluzie („Contractul cu România = Contractul cu Monarhia“), argument condensat („Ori
cheia, ori secera și ciocanul“) etc. Sloganul trebuie să fie o formulă „închisă“, care să nu
38 Puținele fapte la care se face referire sunt zugrăvite în alb și negru, trecându-se cu vederea toate nuanțele.
Firește, faptele pozitive sunt asumate ca realizări ale partidului care a organizat mitingul, iar faptele negative
sunt trecute în seama adversarilor politici.
22

poată primi nici replică, nici adăugire. Este de reținut faptul că sloganul nu este în mod
necesar mincinos.
Dintre trăsăturile pe care trebuie să le aibă orice slogan politic, cinci par a avea o
importanță aparte [29: 86-88]:
1.sloganul tinde să se disimuleze, dându-se drept altceva decât este ;
2.sloganul este o formulă anonimă, anonimatul dând astfel sentimentul evidenței ;
3.sloganul este polemic ;
4.sloganul este condensat ;
5.sloganul este prea scurt pentru ceea ce vrea să spună .
Dincolo de trăsăturile care îl caracterizează, sloganul poate fi confruntat cu trei
condiții de succes:
1.condiția formei pozitive [11: 49],
2.condiția univocității sensului și
3.condiția bunei-cuviinței .
Fără a lega eșecul în alegeri doar de alegerea neinspirată a sloganului, putem
accepta ideea că forma negativă a sloganului este în defavoarea candidatului care îl
propune, alegătorii nefiind motivați suficient în votarea lui. Ca o confirmare a acestei
ipoteze, s-ar putea menționa sloganul lui Emil Constantinescu la alegerile din 1992 – „ Nu
putem reuși decât împreună“ – și sloganul lui Theodor Stolojan la alegerile din anul 2000:
„Eu nu vin la putere. Eu vin la muncă“.
În ciuda caracterului lapidar, sloganul trebuie să fie lipsit de ambiguitate. De la
această condiție s-a abătut la alegerile locale din 2000 candidatul George Pădure, care, prin
sloganul „Pădure împotriva dezordinii și sărăciei; casă, curățenie, corupție“, părea să dea
de înțeles că va lupta pentru asigurarea … corupției.
Ultima condiție sub care ar trebui puse sloganurile politice este menită să fixeze
creatorilor lor o limită a decenței. În căutarea unui slogan cât mai frapant, cineva ar putea fi
ispitit să apeleze la formule insolite, transgresând cadrul discursului politic, iar acest fapt ar
putea leza sensibilitatea unor alegători. Spre exemplu, sloganul Partidului Democrat „Vino
să vezi, noi avem soluția pentru viitorul tău“ pare să fie construit pornind de la câteva
elemente ale unor versete biblice: „Rabbi […], unde locuiești. El le-a zis: ‘Veniți și
vedeți’.“ (Ioan 1. 38-39), respectiv „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții
veșnice“ (Ioan 6. 38). Or, pentru un creștin practicant, apropierea creată între un instrument
de luptă politică și (ceea ce el consideră a fi) „cuvintele vieții veșnice“ depășește limitele
bunei-cuviințe.
(v) Folosite aproape exclusiv în campaniile electorale, afișele politice se adresează
trecătorilor și sunt menite să asigure partidelor și politicienilor notorietate în rândul
alegătorilor. Constrângerile la care se supune afișul politic sunt foarte mari: el solicită
atenția unor oameni grăbiți, care nu-și permit decât să arunce o scurtă privire asupra lui.
Mizându-se cu precădere pe forța impactului vizual, pe un afiș politic nu apar, de regulă,
decât numele și fotografia candidatului, numele și simbolul electoral al partidului și,
eventual, sloganul „oficial“. Toate aceste elemente trebuie să poată fi receptate de către un
trecător grăbit la o singură privire.
Fiind potrivit mai curând unei campanii de notorietate și nu uneia de persuadare,
afișul politic nu este un instrument eficient de comunicare politică pentru candidații deja
cunoscuți în rândul electoratului, cu atât mai mult cu costurile ridicate de utilizarea lui sunt
relativ mari.
(vi) Ca principal mijloc de persuasiune politică în spațiul mediatic, reclama
politică caută să se impună atât prin forța impactului vizual, cât și prin rezonanța scurtelor
mesaje rostite. Vehiculate într-un mediu dinamic și extrem de costisitoare, reclamele
23

politice tind să se condenseze la maximum. Astfel, potrivit lui James S. Fishkin39,
informațiile „sonore“ care sunt prezentate la știrile televizate de seară din Statele Unite au
descrescut în lungime de la 42 de secunde în 1968 la 9 secunde în 1988 și, apoi, la 7, 5
secunde în timpul campaniei prezidențiale din 1992.
Or, problemele publice sunt mult prea importante și complexe pentru a putea fi
tratate prin mesaje atât de simplificate, precum fraza rostită de George Bush „ Read my
lips, no new taxes“. Pentru a decide cărui candidat să-i acorde votul, cetățeanul trebuie să
facă o judecată de evaluare; pentru a face o asemenea judecată, el trebuie să cunoască
situația la care se raportează; în sfârșit, pentru a ajunge la un grad suficient de cunoaștere,
el trebuie să dispună de informații relevante.
În măsura în care sloganurile vehiculate în reclamele politice sunt foarte slab
informative, aceste mijloace de comunicare politică nu se pot constitui în fundament al
unei alegeri responsabile. Țara în care reclamele politice joacă rolul decisiv în câștigarea
voturilor alegătorilor este condamnată la instabilitate, întrucât manipularea emoțională prin
reclame se asociază întotdeauna cu versatilitatea. Nimic nu este mai schimbător decât
universul emoțiilor și sentimentelor unei persoane umane. Stabilitatea politică a unei țări
este garantată de adoptarea unor opțiuni politice ferme, iar asemenea opțiuni nu se pot
forma decât pe baza unei informări temeinice.
(vii) Comunicatul de presă este un material redactat în biroul de presă al unei
organizații și care este repționat de către ziariști fie ca „produs finit“ (atunci când este
publicat direct), fie ca „instrument de lucru și de referință“ (dacă furnizează informații
despre subiecte care vor face obiectul unor materiale mai ample: știri, reportaje, anchete,
interviuri etc.)40.
Partidele politice folosesc comunicatul de presă atât în ipostaza informativă (dacă
se transmit invitații, date statistice, informații simple etc.), cât, mai ales, în ipostaza
persuasivă (dacă se aduc la cunoștință contestații, acuze, dezmințiri etc.). Mesajele de mai
jos – (I) și (II) –, emise pe emise pe 19 ianuarie 2004, respectiv pe 21 decembrie 2003, de
secretarul general al Acțiunii Populare, Marius Vladu41, respectiv de Direcția de relații cu
mass-media a Partidului Social Democrat42 – exemplificarea este cu totul arbitrară –
ilustrează foarte bine comunicatul de informare (în primul caz), respectiv comunicatul
persuasiv (în cel de-al doilea caz).
(I) Vineri, 16 ianuarie 2004, s-a întrunit la București, Biroul Executiv al Acțiunii populare (AP)
Desfășurată sub conducerea președintelui partidului, domnul Emil Constantinescu, ședința
săptămînală a Biroului Executiv al Acțiunii Populare a abordat și dezbătut următoarele subiecte:
1. Răspunsul Acțiunii Populare la campania de hărțuire și intimidare a membrilor și simpatizanților
AP care au solicitat informații privind fondurile publice utilizate la operațiunile de consolidare și
restaurare a Palatului de Justiție, campanie inițiată de Ministerul Justiției și Poliție
2. Strategia Acțiunii Populare în domeniul reformei sectorului de “Cercetare-dezvoltare”;
3. Stadiul încheierii Contractelor de management politic între filialele județene și Biroul Executiv;
4. Aprobarea calendarului de pregătire a alegerilor locale;
5. Convocarea Comitetului Permanent al Acțiunii Populare la data de 31 ianuartie 2004;
6. Participarea Acțiunii Populare la aniversarea a 145 de ani de la Unirea Principatelor.
(II) Theodor Stolojan își pregătește psihologic eșecul în alegerile viitoare
Partidul Social Democrat consideră iresponsabile declarațiile președintelui PNL, Theodor Stolojan
de la Târgoviște, unde a vorbit din nou despre fraudarea alegerilor. Persistența acestei teme în
discursurile domnului Stolojan arată că domnia sa este de fapt convins că alianța din care face parte
nu va câștiga, și pregătește psihologic acest eșec, precum și contestarea viitoare a rezultatelor
scrutinelor din 2004. Dincolo de interesele politice de moment, domnul Theodor Stolojan, prin
39 The Voice of the People . Public Opinion and Democracy, Yale University Press, New Haven and London,
1995, p. 42.40 Cristina Coman, Relații publice: tehnici de comunicare cu presa , Editura ALL, București, 1999, p. 85.41 www.actiunea.ro42 www.psd.ro
24

asemenea declarații, pune în discuție procesul de democratizare din România, un proces validat
printr-o dublă alternanță la putere și recunoscut ca atare de toate organismele internaționale. A așeza
astăzi România pe același plan cu state autoritare, fără democrații funcționale, este o jignire la
adresa tuturor cetățenilor acestei țări […]. Partidul Social Democrat consideră că domnul Theodor
Stolojan nu este îndreptățit să ofere lecții despre respectarea legii, atâta timp cât PNL împrăștie
fluturași electorali prin țară, încălcând astfel legea. De altfel, chiar înaintea vizitei sale la Târgoviște,
orașul a fost împânzit cu fluturași care vorbeau despre „întâlnirea de suflet, în preajma Sfintelor
Sărbători ale Crăciunului“ dintre alegători și domnul Stolojan. Iată că PNL nu are nici o jenă în a
transforma Sărbătoarea Crăciunului în prilej de campanie electorală deșănțată. Partidul Social
Democrat îi amintește liderului PNL modul dictatorial și în disprețul legii, în care a schimbat brutal
componența Consiliului de Administrație al Fondului Proprietății de Stat și al Băncii Naționale, la
doar două săptămâni după câștigarea alegerilor în 1996 de către CDR. Din acest motiv, nu suntem
dispuși să primim lecții de democrație de la domnia sa, mai ales în condițiile în care modificarea
procedurii de numire a membrilor Consiliului Concurenței este o cerință a Uniunii Europene, ceea
ce probabil nu au aflat „specialiștii“ în integrare europeană ai PNL. Din păcate, Theodor Stolojan nu
a înțeles apelurile președintelui Ion Iliescu și ale președintelui PSD, Adrian Năstase, de a nu se
folosi în campania electorală tema integrării în Uniunea Europeană. În acest fel președintele PNL
dovedește că pune mai presus de interesul național al integrării europene, interesul de partid. În ceea
ce privește regulile privind acordarea creditelor de consum, Partidul Social Democrat își exprimă
nedumerirea față de faptul că un specialist în economie, nu a înțeles că dobânzile pentru creditele de
consum sunt destul de ridicate, iar solicitarea unui avans pentru orice formă de împrumut este o
garanție a bonității clientului. În plus, este elementar că un nivel de consum superior producției
interne poate determina creșterea importurilor și o presiune inflaționistă.
Concentrându-ne atenția asupra celui de-al doilea comunicat de presă, putem
remarca faptul că replica PSD la acuzațiile lansate de purtătorul de cuvânt al PNL –
premeditarea fraudării alegerilor, începerea prematură a campaniei electorale, înăsprirea
condițiilor de acordare a creditelor de consum etc. – nu s-a făcut sub forma unei dezmințiri
prin informare, ci prin contraatacuri incisive, destinate să conducă la discreditarea
adversarilor politici. Aceștia sunt acuzați, la rândul lor, de declarații iresponsabile, de
practicarea unei campanii electorale deșănțate, de punerea interesului de partid mai presus
de interesul național, de incompetență în domeniul economico-financiar etc.
Utilizate pe scară largă în disputele politice, comunicatele de presă persuasive
prezintă riscul de a dezorienta electoratul, care, în lipsa unor informații provenind din terțe
surse, poate respinge pozițiile exprimate de ambele părți, spunând cu lehamite „Toți sunt o
apă și-un pământ!“.
(viii) Interviul este o formă de comunicare desfășurată ca succesiune de întrebări și
răspunsuri – pe o temă determinată – și care este adusă la cunoștința publicului prin mass
media. Politicienii folosesc adesea interviul ca mijloc de informare a cetățenilor cu privire
la poziția lor în raport cu anumite probleme de interes public.
Reușita interviului impune respectarea următoarelor condiții generale: (a) între
protagoniștii interviului trebuie să subziste o relație de încredere; (b) respectul pentru
propria persoană și pentru interlocutor trebuie dovedit printr-un contact vizual adecvat,
prin menținerea unei posturi naturale, relaxate și curtenitoare, precum și prin păstrarea unor
momente de tăcere potrivite; (c) problemele aduse în discuție trebuie acoperite cu
informații relevante, care să implice și persoana intervievată43.
La aceste condiții de ordin general ar putea fi adăugate câteva recomandări
specifice, privitoare la formularea întrebărilor și a răspunsurilor.
Astfel, întrebările puse în cadrul interviului ar trebui să fie (i) curtenitoare, (ii)
precise, (iii) adecvate și (iv) centrate pe probleme de interes public .
Respectarea regulilor de politețe este condiția sine qua non a instaurării unui climat
suportiv, propice dezvăluirii unor informații substanțiale pertinente. Însă, dacă sub
43 O prezentare detaliată a tehnicii interviului se găsește în lucrarea: David R. Evans, Margaret T. Hearn, Max
R. Uhlemann & Allen E. Ivey, Essential Interviewing . A Programmed Approach to Effective
Communication, Brooks / Cole Publishing Company, Monterey, 1979.
25

pretextul adoptării unei atitudini incisive, se depășesc limitele bunei cuviințe, persoana
intervievată se va simți hărțuită și va adopta un comportament defensiv, comunicând cât
mai puțin, pentru a nu deveni vulnerabilă.
Precizia întrebării condiționează necesar (ce e drept, nu și suficient) precizia
răspunsului. Spre exemplu, un ziarist nu are de ce să spere că va obține de la un demnitar
străin informațiile relevante așteptate dacă îi adresează întrebări de felul „Cu ce gânduri ați
venit în România?“ sau „Ce mai faceți?“.
Nu trebuie uitat nici faptul că întrebările trebuie adresate doar persoanelor care sunt
în măsură să răspundă la ele. De pildă, nu i se poate cere unui demnitar să reproducă în
orice împrejurare date statistice complicate sau să ofere explicații ale comportamentelor
politice manifestate de o terță persoană. O întrebare de genul „De ce a părăsit X partidul pe
care îl conduceți?“ ar trebui pusă chiar politicianului X.
Ultima condiție amintită este mult mai greu de respectat, întrucât nu există o limită
clară între aspectele private și aspectele de interes public ale unei persoane. Astfel, un
ministru nu poate fi întrebat (în cadru oficial) dacă îi plac sarmalele în foi de viță, dar i se
pot cere explicații pentru faptul că a fost însoțit de amantă într-o vizită de stat.
Răspunsurile date de persoana intervievată ar putea fi confruntate cu maximele
conversaționale formulate de H.P. Grice44, astfel încât ele să fie socotite acceptabile dacă și
numai dacă (i) oferă integral informațiile cerute , (ii) sunt sincere, (iii) sunt relevante și (iv)
sunt clare.
Din păcate, criteriile de acceptabilitate formulate mai sus conturează spațiul de joc
al unei comunicări ideale, ele fiind respectate doar parțial în comunicarea politică „reală“.
Spre exemplu, nu credem să existe vreo persoană publică dispusă să recunoască toate
greșelile politice săvârșite; în orice caz, ea nu va menționa decât defectele care pot fi
convertite în virtuți45. Sinceritatea este o altă piatră de încercare pentru oamenii politici,
„cimitirul promisiunilor electorale“ și neîncrederea generală față de aproape toate
declarațiile făcute46 fiind doar două din confirmările acestui fapt. Prin încălcarea cerinței
relevanței, intervievații caută să eludeze întrebările incomode, „răspunzând“ la întrebări
care nu au fost puse, de cele mai multe ori începând cu sintagma „Aș vrea să fac mai întâi
o (scurtă) precizare. În sfârșit, condiția clarității intră în coliziune cu ambiguitatea
intenționată a discursului ideologic. În măsura în care disimulează scopul ultim vizat –
câștigarea și administrarea puterii – politicienii nu au cum să fie întru-totul preciși în
afirmațiile lor.
Interviul acordat de Ovidiu Marian, președinte interimar al PNȚCD Arad,
ziaristului Ioan Iercan, de la „Adevărul de Arad – Cotidian Independent“ la data de 15.11.
2003 (și pe care îl redăm mai jos) poate constitui un excelent exemplu didactic, întrucât
ilustrează în egală măsură profesionalismul operatorului de interviu și dimensiunea
ideologică a răspunsurilor oferite.
I: D-le presedinte, se pare că PNȚCD dispare încet și sigur. Putem vorbi de PNȚCD la timpul trecut?
M: PNȚCD are un trecut mare și cu siguranță că va avea și un viitor mare.
I: Pe ce vă bazați când faceți această afirmație?
M: Recunosc că în prezent partidul traversează o perioadă foarte dificilă. Să nu uităm însă că PNȚCD a
rezistat în cei 50 de ani de comunism și, imediat după ‘89, s-a reînființat.
I: Nu se potrivesc situațiile. Atunci era un singur partid, PCR, iar acum sunt multe partide care, prin simpla
lor existență fac concurență PNȚCD.
44 H.P. Grice, Logic and Conversation , în: Peter Cole și Jerry L. Morgan (eds.), Syntax and Semantics ,
volume 3: Speech Acts, Academic Press, New York, 1975, pp. 45-47.45 Întrebat cu privire la cele mai mari defecte pe care le are, un proeminent politician român n-a spus decât că
a avut prea mare încredere în oameni.46 În România sunt puse sub semnul întrebării și datele statistice oficiale, pentru care își asumă răspunderea
cele mai importante instituții ale statului.
26

M: Unele partide, ce-i drept, își doresc cu ardoare să împiedice PNȚCD în activitatea sa. Problema e că, spre
deosebire de alte partide, PNȚCD are o doctrină foarte clară. Alte partide și-ar dori acest culoar al creștin-
democrației, dar nu-l au. PNȚCD îl are, este un culoar european.
I: PNȚCD are doctrină, are culoar, dar n-are oameni și electorat.
M: Vă contrazic. Are și oameni, are și electorat, are și structuri în teritoriu. În județul Arad, din 75 de
comune, avem 69 organizații. Că numărul membrilor a scăzut în ultimii ani este adevărat. N-aș fi atât de
dramatic încât să spun că acest partid nu mai există.
I: Nu numărul membrilor este important, ci numărul simpatizanților.
M: Nu ne putem plânge că nu avem simpatizanți.
I: Și sondajele?
M: Nu știu cine a făcut aceste sondaje. Eu nu pot să am încredere în niște sondaje făcute de dușmanii
PNȚCD.
I: Asta înseamnă că toată lumea e dușmanul PNȚCD. Exagerați!
M: Nimeni nu are nici un interes să promoveze un sondaj bun pentru PNȚCD. Si PNȚCD va face un sondaj,
plătit si vom vedea care este situația reală. Cine plătește, cam aranjează și procentele. Mă gândesc la
sondajele făcute până acuma.
I: Cine ar avea interes să faulteze PNȚCD si de ce?
M: Celelalte partide care se află pe undeva la centru-dreapta.
I: Cu cine ați mai rămas pe plan local în PNȚCD?
M: Să luăm aritmetic. Din Biroul Județean, compus din 11 membri, au plecat trei: Cristea, Chișcan, Galu.
I: Și doamna Cristea. Au plecat cei mai buni. Aceștia au ținut sus în ultima vreme steagul PNȚCD.
M: Să precizăm: cei care au plecat au ajutat la ținutul steagului. Nimeni nu le contestă meritele. Dar ideile nu
puteau fi puse în practică fără ceilalți membri ai partidului. Așadar, a plecat o parte din echipă, nu toată
echipa.
I: Care sunt oamenii de bază cu care veți continua în PNȚCD?
M: Alin Gherga, Petrică Horga, Mladin Nicolae, Mladin Aurel, Ionel Costin, Zolotar Radu Ciprian. În afară
de asta, vă spun că voi practica o politică a ușilor deschise în PNȚCD. Îi invit pe toți cei care au deținut la un
moment dat calitatea de membru sau funcții în PNȚCD să revină, pentru că sigur își vor găsi locul în partid.
I: Problema e ca PNȚCD să-și găsească locul pe eșichierul politic românesc.
M: La Arad, PNȚCD își are locul în contextul politicii locale. La nivel național, cred că, în perioada imediat
următoare, se vor face mișcări politice care vor așeza PNȚCD-ul la locul lui în politica românească.
I: Ce mișcări?
M: Voi spune la momentul potrivit. Sunt tot felul de discutii care se poartă acum, asteptăm rezultatul acestor
discuții.
I: Claudiu Cristea și ceilalti au plecat la URR (Uniunea pentru Reconstructia României).
M: Le doresc să-și împlinească visele și scopurile. Le mulțumesc pentru activitatea din PNȚCD. Plecarea lor
înseamnă că partidul nostru este un rezervor nesecat pentru alte partide.
I: Ați rămas cu rezervorul și ați pierdut partidul.
M: Mereu ni se spune că de la noi pleacă oameni. Și, totuși, partidul nu moare.
I: Dar nici nu-i departe!
M: E o glumă. PNȚCD are în continuare oameni bine pregătiți, dar, zic eu, vor rămâne și nu vor mai migra la
alte partide.
I: Veți candida la Primăria Aradului?
M: Cu siguranță voi candida.
I: Nu sunteți prea mulți candidați din opoziție, pe de o parte și Dorel Popa de cealaltă parte? Nu vă călcați pe
picioare?
M: Eu zic că eu sunt de o parte și ceilalți de cealaltă parte. Primul tur de scrutin va scoate în evidență pe cel
mai bun candidat al opoziției.
I: Și dacă se va aplica propunerea PSD ca primarul să fie ales din primul tur?
M: Nu cred că se va întâmpla acest lucru. Ar fi o încălcare a spiritului Constituției și a oricăror norme
democratice.
(ix) Conferințele de presă sunt evenimente cheie în strategia comunicațională a
unui partid politic, întrucât prilejuiesc transmiterea unor informații de maximă importanță.
După J. Deshepper, o conferință de presă poate fi organizată numai dacă se poate răspunde
afirmativ la cel puțin trei din următoarele întrebări [cf. 40: 127]:
1.Se bucură organizația de un prestigiu suficient pentru a atrage un număr
reprezentativ de ziariști?
27

2.Au activitățile organizației o importanță deosebită pentru un segmant important al
populației?
3.Este evenimentul în cauză atât de important încât organizația să trebuiască să se
explice în fața publicului în legătură cu el?
4.Subiectul interesează suficient de mult presa pentru a suscita întrebările ziariștilor?
5.Există informații și poziții noi care pot fi oferite sau argumentate în fața presei?
Conferințele de presă pot fi privite până la un punct drept „interviuri colective“ și
se desfășoară, de obicei, după următorul tipic:
1.cuvântul de deschidere al moderatorului;
2.discursul conducătorului organizației (sau al reprezentantului ei oficial);
3.întrebările ziariștilor și răspunsurile din partea organizației;
4.cuvântul de închidere a conferinței de presă;
5.dialogul informal.
De regulă, ziariștii care participă la conferința de presă primesc un rezumat al
textului rostit în deschiderea acesteia, iar atunci când se comunică informații importante
bazate pe cifre și date statistice ei primesc și un dosar de presă, în care sunt incluse
informațiile asupra cărora organizatorii conferinței de presă țin să atragă în mod special
atenția.
(x) Dezbaterile politice televizate au apărut în comunicarea politică după a doua
jumătate a secolului XX și s-au dovedit întotdeauna și pretutindeni o provocare redutabilă
pentru candidații politici. Nașterea acestei forme de comunicare – mai ales ca dezbatere
decisivă (susceptibilă de a hotărî soarta alegerilor) – este legată de campania prezidențială
americană din 1960, care i-a pus față în față pe John F. Kennedy și Richard Nixon. Bine
consiliat de Pierre Salinger și Léonard Reinsch, candidatul democrat a avut o prestație
superioară celei a contracandidatului său republican și, potrivit părerii celor mai mulți
specialiști în marketing politic, și-a asigurat, astfel, acel „avantaj decisiv“ care i-a permis
să câștige alegerile. Deși nu este rezonabil să legăm succesul unei complexe campanii
electorale de un eveniment punctual, insuficient de revelator pentru calitățile candidaților,
trebuie să recunoaștem faptul că, în epoca „telemaniei“, dezbaterea televizată ocupă un loc
deloc neglijabil în comunicarea politică.
Pe fond, dezbaterea politică televizată este discuție între doi sau mai mulți
politicieni în prezența unui moderator și în fața camerelor de luat vederi.
Această discuție se diferențiază în raport cu celelalte convorbiri congenere prin
următoarele trăsături:
1.contextul comunicării este unul formal, în măsura în care sunt asumate unele
constrângeri prestabilite: durata dezbaterii, durata și ordinea intervențiilor, natura
temelor abordate, dispunerea participanților pe platoul de filmare, unghiurile de
filmare, prim-planurile etc.;
2.dezbaterea nu este un schimb de idei, ci o confruntare de personalități, atitudini,
valori, opinii și convingeri;
3.politicienii se angajează în discuție potrivit regulilor oricărei competiții, fiecare
dintre ei căutând să-și domine adversarii, pentru a fi socotit învingătorul
confruntării;
4.discuțiile politicienilor sunt „arbitrate“ de un ziarist-moderator, care deschide și
închide dezbaterea, pune întrebările, dă cuvântul protagoniștilor, se intercalează
între participanți pentru a preveni degenerarea în ceartă a dezbaterii, reamintește
regulile de desfășurare a dezbaterii atunci când constată că ele sunt încălcate în
mod repetat etc.;
5.participanții la dezbatere se adresează atât contracandidaților lor, cât și publicului
telespectator;
28

6.scopul ultim urmărit nu este convingerea contracandidaților47, ci persuadarea
electoratului.
Fără îndoială, participarea la o dezbatere televizată este un examen dificil, care nu
poate fi trecut fără ajutorul unor consilieri specializați pe această formă de comunicare.
Problema numărul unu care apare aici este legată de complexitatea mesajelor care trebuie
transmise. Mai exact, în compunerea mesajelor, politicienii trebuie să combine în proporția
cuvenită cuvintele, indicii și simbolurile, pentru a atinge trei scopuri distincte:
1.conturarea unei imagini de sine pozitive,
2.transmiterea unor informații care îl pun într-o lumină favorabilă și
3.influențarea electoratului telespectator în direcția acceptării propriei oferte.
Or, nevoit să interacționeze concomitent cu contracandidații săi, cu moderatorul
dezbaterii și cu telespectatorii, fiecare participant la dezbatere riscă să comită greșeli grave
de comunicare. Astfel, unii politicieni se adresează direct telespectatorilor, ignorându-și
contracandidații, în timp ce alții, antrenați peste măsură în controverse, uită că ținta ultimă
a mesajelor sale este electoratul.
Din cele de mai sus reiese clar că dezbaterile televizate îi pun pe politicieni într-o
postură vulnerabilă. De aceea, candidații care au deja un capital de popularitate evită, de
regulă, să ia parte la ele, mai ales dacă au contracandidați dificili sau puțin cunoscuți în
rândul electoratului. Ilustrativ în acest sens este refuzul lui Ion Iliescu de a participa la o
dezbatere televizată împreună cu contracandidatul său, Corneliu Vadim Tudor, înaintea
celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale din 2000. Într-o confruntare directă cu un
personaj temperamental, pamfletar redutabil, Ion Iliescu nu ar fi avut decât de pierdut.
2.3. Contextul comunicării politice
Conceptul de context (al comunicării politice) are o sferă foarte largă și oarecum
imprecisă. Totuși, pare plauzibil să susținem că el are două componente strâns corelate: (i)
cadrul referențial și (ii) organizarea politică a societății.
(i) Sub eticheta de cadru referențial nu stă realitatea fizică „în sine“, ci acea
„versiune a realității“ care poate fi proiectată cu ajutorul codului folosit de către o anumită
comunitate. În lucrarea How Real is Real , Paul Watzlawick a evidențiat cu pregnanță
această dependență a cadrului referențial de cod și, implicit, de procesul comunicării,
„Cea mai periculoasă iluzie este aceea că există o singură realitate. Ceea ce există în fapt sunt
diferite versiuni ale realității, unele dintre ele contradictorii, toate fiind însă rezultate ale
comunicării, iar nu reflecții ale adevărurilor eterne și obiective“48,
însă nu credem că a vrut să spună că ar fi vorba aici de versiuni arbitrare ale realității, pe
care să le poată propune orice individ după bunul său plac. Așa cum s-a menționat deja,
cadrul referențial (sau situația) coincide cu „realitatea“ pe care o împărtășesc toți membrii
unei comunități, ca utilizatori ai aceluiași cod.
Totuși, dacă situația nu este ceva obiectiv, ci o proiecție a codului, nu este logic
exclus faptul ca o întreagă societate să fie manipulată în plan referențial de o oligarhie ce ar
controla codul societății. George Orwell a condensat acest scenariu sinistru într-o
„lămurire“ pe care O’Brien i-o dă nonconformistului Winston Smith:
„N-ai vrut să te supui, iar prețul nesupunerii este alienarea. Ai preferat să fii un nebun, un minoritar,
chiar de unul singur. Însă s-o știi de la mine, Winston, numai un spirit disciplinat e în măsură să
perceapă realitatea. Pe când dumneata crezi că ea e ceva obiectiv, în afara subiectului, ceva ce există
numai prin sine. Crezi de asemenea că firea firii se arată doar prin ea însăși. Când, autoînșelându-te,
47 Oricât de riguroase ar fi argumentele puse în joc, nici un candidat nu va recunoaște deschis că ceilalți
contracandidați au dreptate.48 Paul Watzlawick, How Real is Real. Confusion, Disinformation, Communication, Vintage Books, New
York, 1977, p. x.
29

ți se pare că vezi ceva, crezi că și toți ceilalți ar trebui să vadă același lucru. Dar te asigur, Winston,
realitatea nu e în afară. Realitatea sălășluiește numai în conștiința omului, nicăieri în altă parte. Nu o
minte individuală, strîmbă și trecătoare, ci doar conștiința colectivă și nemuritoare a Partidului e în
măsură s-o capteze. Ceea ce Partidul susține că e adevăr, e într-adevăr adevăr. E cu neputință să
cunoști realitatea, fără a o vedea cu ochii Partidului. E tocmai lucrul pe care urmează să ți-l
însușești, Winston. Pentru aceasta e necesar din parte-ți un act de autodistrugere, un efort de
voință.“49
Din fericire, situația sumbră descrisă în romanul lui Orwell nu a devenit realitate
decât parțial și pentru o perioadă relativ scurtă de timp, în dictaturile contemporane. Doar
sub regimurile fasciste și comuniste, anumite oligarhii politice au reușit să manipuleze,
până la un punct, masele de cetățeni prin deformarea codurilor. Un posibil motiv de
optimism în acest sens este acela că practica de comunicare a unei societăți este atât de vie,
încât nici un grup nu poate s-o subjuge, oricât de rafinate ar fi mijloacele folosite. Uzul
cotidian al codului poate să facă inofensive, prin inevitabilele abateri de la norme, toate
instrumentele de manipulare a realității prin limbaj.
Dincolo de dependența față de codul folosit, cadrul referențial al comunicării
politice se individualizează prin alte două trăsături remarcabile: ambiguitate denotativă și
prezența semnificativă a faptelor instituționale.
Obiectele, faptele, evenimentele, procesele etc. la care se face referire prin
intermediul discursurilor politice nu par să „coincidă“ cu cele denotate prin componentele
discursului științific. În context științific, dar și în viața cotidiană, semnele desemnează cu
o oarecare acuratețe anumite fragmente din realitate. Or, la nivelul acțiunii politice,
semnele sunt folosite mai mult pentru a ascunde realitatea decât pentru a o dezvălui. Cele
mai potrivit exemple care pot fi menționate aici sunt chiar conceptele politice de bază:
„democrație“, „libertate“, „solidaritate“, „drepturile omului“, „război preventiv“, „terorist“,
„victimă colaterală“, „dictatură“ etc., etc. Sub toate aceste concepte sunt dispuse, din
interese ideologice opuse, realități diferite.
Este demn de reținut și faptul că polisemia termenului „Europa“ – (a) continentul
care se întinde între Capul Nord din Peninsula Scandinavă și Capul Tarifa din Peninsula
Iberică, respectiv între Capul Roca din Peninsula Iberică și partea de nord-est a Uralului
polar, (b) leagănul creștinismului, (c) ansamblul popoarelor creștine care a stăvilit
expansiunea arabă, tătară și turcă în propriile teritorii, respectiv (d) „casa“ unor națiuni din
aria geografică a Europei care promovează libertățile individuale și valorile democrației – a
contribuit la apariția unor dispute privind „intrarea în Europa“ a unor țări care fac deja
parte, sub raport geografic, din Europa, dar și posibila accedere în organizațiile europene a
unor țări din alte continente (precum Turcia sau Israelul).
Cealaltă caracteristică a situației politice, preponderența faptelor instituționale,
explică de ce o comunitate privește diferit realitatea, deși nu au avut loc schimbări
materiale majore, sau de ce două comunități care trăiesc în condiții materiale similare
resimt în mod diferit realitatea. Familiile, asociațiile de caritate, partidele, piața, drepturile
cetățenești etc. nu sunt realități perceptibile precum oamenii, mașinile, terenurile etc., însă
au subzistență, în măsura în care membrii unei comunități le asociază câte o influență
specifică, în raport cu care acționează. Un fapt instituțional este parte a situației doar atâta
timp cât o comunitate consimte să îl trateze ca atare. Spre exemplu, toți românii credeau în
noiembrie 1989 că țara lor era condusă de Partidul Comunist Român, organizație politică
cu peste trei milioane și jumătate de membri. Peste nici două luni însă, Partidul Comunist
Român a dispărut de pe scena politică românească, dar nu și foștii lui membri. Ce a făcut
ca respectivul partid să dispară pur și simplu din realitate? Simplul fapt că nimeni nu se
mai comporta ca și cum Partidul Comunist Român ar exista în continuare. Acțiunile
49 George Orwell, 1984, Editura Hyperion, Chișinău, 1991, p. 210.
30

politice (în speță, comunicările politice) se desfășoară preponderent pe acest „tronson“ al
realității și tocmai de aceea au de înfruntat atâtea obstacole și neînțelegeri.
(ii) Organizarea politică a societății influențează decisiv conținutul și forma
comunicării politice. Astfel, într-o societate liberă, organizată pe baze democratice,
agenților comunicării politice le este garantat dreptul de a emite și recepta mesaje potrivit
propriei conștiințe, cu singura restricție de a nu refuza același drept semenilor lor. Această
garanție nu oferă cetățeanului doar libertatea de a spune (sau asculta ceva), ci și o protecție
suficientă față de eventualele reacții negative la exercitarea respectivei libertăți.
Ținând seama de acest aspect, ne putem întreba cât de liberă este de facto societatea
românească, în condițiile în care pe parcursul anului 2003 au fost agresați – conform
Human Rights Report – 12 ziariști50, unul dintre ei, Inocențiu Ardelean, fiind atât de crunt
bătut încât a necesitat 55 de zile de îngrijiri medicale. În justificarea acțiunii civile pe care
a intentat-o Ministerului de Interne, Inspectoratului General al Poliției Române,
Inspectoratului de Poliție al Județului Timiș și Poliției Municipiului Timișoara, Inocențiu
Ardelean a scris următoarele [cf. 50]:
Pârâții în mod evident se fac vinovați de încălcarea obligațiilor profesionale, în sensul că
gestionează prost starea infracțională din Timișoara, nu au desfășurat acțiuni de natură să apere
integritatea corporală a subsemnatului, nu au aplicat măsuri de menținere a ordinii și liniștii publice,
a siguranței subsemnatului ca membru al comunității, de prevenire și combatere a fenomenului
infracțional și mai ales de identificare și contracarare a acțiunilor elementelor care atentează la viața,
libertatea, sănătatea și integritatea cetățenilor.
Or, în cazul ziaristului timișorean, nu este vorba doar de dreptul generic la libertate,
sănătate și integritate, de care se bucură fără deosebire toți cetățenii, ci și de dreptul
specific al libertății de expresie, menit să-i protejeze în special pe comunicatorii de profesie
(în speță, pe ziariști).
Orice societate liberă este fundată și pe principiului pluralismului, astfel încât își
prezervă coeziunea prin menținerea și potențarea diversității. Diferitele familii de partide
politice (conservatoare, liberale, socialiste, naționaliste etc.), nenumăratele organizații
neguvernamentale, numeroasele și eterogenele mijloace de informare în masă etc. asigură
comunicării politice o paletă largă de forme de manifestare.
Diversitatea formelor de comunicare politică în societățile libere nu este dată în
primul rând de caracterul eteroclit al agenților ei, ci de relațiile pe care aceștia reușesc să le
stabilească între ei. Societățile deschise actuale nu cunosc clivaje de netrecut între păturile
sociale și „circuite închise“ de comunicare, fapt dovedit de atipicele solidarități politice
create. Astfel, aproape orice partid politic își găsește susținători în toate categoriile sociale
(întreprinzători, liber-profesioniști, fermieri, muncitori, oameni fără ocupație etc.), pe baza
unor mesaje simple în formă, dar complexe în conținut adresate întregii societăți. Spre
exemplu, un partid conservator poate câștiga adeziunea întreprinzătorilor, muncitorilor,
fermierilor sau femeilor casnice, insistând în mod corespunzător pe următoarele teme:
reducerea fiscalității și mărirea gradului de libertate a pieței, asumarea unui mod de viață
iudeo-creștin, axat pe muncă, austeritate și responsabilitate personală, revigorarea valorilor
tradiționale, respectiv consolidarea familiei, ca celulă fundamentală a societății. Prin aceste
teme variate, un asemenea partid conservator poate stabili punți de comunicare între
cetățeni extrem de diferiți, determinând în sânul societății un corp electoral distinct
înzestrat cu o conștiință colectivă specifică.
„Integrarea pe verticală“ a cetățenilor unei țări în scopul participării cu șanse egale
la viața politică și, implicit, la comunicarea politică este, în orice societate liberă, un ideal
imposibil de atins. Este adevărat că societățile deschise fac mai mulți pași decât societățile
totalitare înspre atingerea acestuia, însă nici ele nu-l pot transpune complet în realitate.
50 http://www.anchete.ro/articol.php?limba=ro&ID_articol=1570
31

Într-o definiție cam metaforică, dar sugestivă, comunicarea apare ca un mecanism
prin care se exercită puterea. Or, puterea „comunicativă“ este asigurată de poziția ocupată
în vastele rețele de comunicare ale societății, poziție care garantează captarea celor mai
bogate și relevante informații și care permite fructificarea celor mai bune ocazii de
transmitere a mesajelor către anumite publicuri țintă.
François Richaudeau a atras atenția foarte clar asupra riscului unei segregări
culturale, identificând în sânul societăților de consum două categorii de cetățeni: (i) pe de
o parte, marea masă de „zombi“ ai audiovizualului, care își petrec tot timpul liber în fața
ecranului video, informându-se în ritmul exasperant de lent al limbajului oral, supus el
însuși ritmului și mai lent de derulare a imaginilor; (ii) pe de altă parte, minoritatea
persoanelor deja cultivate, cu puțină aplecare spre spectacolele televizate, care citesc mult
și care învață prin lectură într-un ritm de patru ori mai rapid decât „teleprivitorii“51.
România nu a ajuns încă în faza societății de consum, însă pare să cunoască o
formă severă de segregare culturală (și informațională). Astfel, într-un discurs rostit la
Ateneul Român, academicianul Augustin Buzura a atras atenția asupra faptului că 47 %
dintre români nu au citit nici măcar o carte, în timp ce 72 % dintre ei nu merg nici la teatru,
nici la concerte sau expoziții52. Pot oare acești cetățeni să se implice semnificativ în
comunicarea politică? Evident că nu! În ciuda egalității proclamate prin Constituție, ei nu
vor fi tratați de minoritatea cultivată decât ca rezonatori de sloganuri, spoturi electorale sau
zvonuri; în orice caz, ei nu vor fi considerați adevărați parteneri de comunicare politică.
Puterea comunicativă se manifestă nu doar în faza receptării, ci și în aceea a
emiterii. Mulți cetățeni – cultivați sau nu – eșuează în încercarea de a-și „vinde“ mesajele
fiindcă nu au găsit canalele de transmitere adecvate. Ei pot fi comparați cu acei producători
care rămân cu mărfurile în depozite deoarece n-au putut intra pe nici o piață cu ele. Este
sugestiv în acest sens faptul că cei mai mulți loser-i ai competițiilor politice din România
își justifică eșecurile prin neputința de a-și transmite mesajele prin mijloacele de informare
în masă, iar această incapacitate este legată, apoi, fie de lipsa mijloacelor financiare
(„Suntem un partid sărac“), fie de conspirația unei oculte („Adversarii politici ne interzic
accesul la media“).
Un impact deosebit asupra comunicării politice îl are „fractura socială“ care separă
vârstnicii de generația tânără. Pe de o parte, fenomenul de îmbătrânire al societății – în
România, numărul pensionarilor îl depășește pe cel al populației active – se reflectă în
impunerea unor teme specifice în campaniile de comunicare politică. Ponderea ridicată a
pensionarilor în rândul electoratului (activ), face ca majoritatea partidelor politice să
„liciteze“ prin promisiuni din ce în ce mai demagogice sprijinul acestora. Programele de
protecție socială devin tot mai generoase și, fiindcă generația prezentă nu poate (sau nu
vrea!) să le acopere, costurile sunt trecute la datoria publică, ipotecându-se astfel viitorul
noilor generații. Ce ușurare pentru generația matură egoistă că nu trebuie să dea explicații
pentru deciziile luate următoarelor generații!
Pe de altă parte, clivajul social în funcție de vârstă influențează maniera de
transmitere a mesajelor politice. Se acceptă îndeobște că vechile generații au fost educate
în spiritul unei gândiri analitice, lineare și sistemice, în timp ce noile generații sunt
modelate potrivit unei gândiri „multidimensionale“, fragmentare și anarhice. În trecut,
opțiunile electorale și deciziile politice s-au bazat pe convingeri ferme, dobândite în urma
unei laborioase activități de informare și, tocmai de aceea, aveau o anumită constanță. În
prezent, asistăm la statornicirea unui „model al risipei“, inclusiv în domeniul producerii și
răspândirii informației. Copleșit de avalanșa informațiilor, cetățeanul actual – transformat
în „receptor-consumator“ –, este condamnat la superficialitate. El devine din ce în ce mai
51 François Richaudeau, Le langage efficace, Marabout, Paris, 1973, pp. 262-265.52 Cf. Ziarul „Adevărul“, 22 ianuarie 2004.
32

capricios în alegerea informațiilor și în luarea deciziilor, astfel încât comportamentele lui
politice viitoare sunt tot mai greu predictibile. De regulă, „democratul de tip clasic“ trebuia
convins o singură dată; „democratul de tip nou“ trebuie sedus continuu. Or, este extrem de
dificil de dus o campanie de comunicare politică în condițiile unei asemenea disparități în
așteptările auditoriului.
Tot de context țin relațiile care subzistă între agenții comunicării, îndeosebi între
partidele politice. Se spune că o societate dispune de o democrație funcțională numai dacă
jocul politic se desfășoară potrivit principiului concurenței libere. Fiecare partid este
îndreptățit să câștige și să administreze puterea politică pe baza ofertei electorale
prezentate, ofertă ce trebuie să conțină acele politici publice care corespund doctrinei
politice asumate și pe care partidul se angajează să la aplice prin intermediul statului.
Nimic nu poate perturba mai grav viața politică a unei țări – implicit, procesul de
comunicare politică – decât cucerirea puterii de dragul puterii . Din nefericire, această
maladie a cuceririi puterii cu orice preț grevează și tânăra democrație românească. Ea a
generat apariția unor alianțe bizare, motivate doar de dorința de a prelua de la adversari
puterea politică și a compromis în mare parte procesul de comunicare politică. (Ca orice
proces, comunicarea politică necesită un nivel suficient de coerență.) În aceste condiții, nu
trebuie să mire scuza „standard“ la care recurg cele mai multe partide pentru a-și justifica
eșecurile: „Au existat disfuncționalități / blocaje / impasuri în comunicare“, „Nu ne-am
putut face bine înțeleși“ etc.
Ultimul element de context pe care îl aducem în atenție este poziția societăților în
„concertul politic“ internațional. Influența contextului internațional asupra comunicării
politice este ilustrată de retorica partidelor politice românești. Asumând unanim
imperativul integrării (demne) în „structurile europene și euro-atlantice“, aceste partide au
procedat la o drastică selecție atât a temelor politice dezbătute, cât și a formelor în care
acestea sunt întruchipate.
2.4. Impulsurile intenționate aferente comunicării politice
În acord cu modelul praxeologic propus de Tadeusz Kotarbiński, impulsul
intenționat este nucleul pur sau forma acțiunii. Așa cum nu putem vorbi de existența unei
propoziții decât dacă are un predicat, nu putem spune că avem de-a face cu o acțiune decât
dacă un impuls intenționat este manifest.
Dar ce sunt impulsurile intenționate? Grosso modo, schimbări de stare produse prin
urmarea unor reguli.
Evident, această definiție necesită precizări și concretizări. În continuare, vom
aduce în atenție câteva dintre ele, în măsura în care facilitează înțelegerea procesului de
comunicare politică.
Printre impulsurile intenționate se numără, fără îndoială, comportamentele
observabile ale unei persoane care sunt asociate cu două stări psihologice specific umane:
controlul conștient și asumarea unui scop.
În categoria comportamentelor observabile putem include, fără rezerve,
exclamațiile, imprecațiile, saluturile, aserțiunile, strângerile de mână, grimasele, clătinările
din cap, marșurile în cadență, îmbrăcarea anumitor haine și purtarea anumitor accesorii,
păstrarea distanței față de unele persoane, scărpinatul în cap, aranjarea părului, citirea unor
ziare, ridicările de umeri etc., etc. În toate aceste cazuri – enumerate dinadins „în
devălmășie“ –, se poate percepe o schimbare de stare în mediu.
Din păcate, distingerea ca impulsuri intenționate a comportamentelor observabile
care sunt manifestate în mod conștient și voluntar nu poate fi fundamentată pe un criteriu
la fel de inatacabil. Firește, persoana în cauză este în măsură să-și dea seama dacă un
33

comportament de-al său – scărpinatul în cap, ridicarea mâinii, închiderea ochilor, așezarea
pe scaun etc. – este (sau nu) conștient și voluntar, însă acest fapt nu este la fel de evident
semenilor săi. Nimeni nu poate percepe stările psihologice sau mentale ale altei persoane.
Astfel, eu pot să observ o grimasă pe fața unui politician, însă nu pot să știu imediat dacă
este vorba de un impuls intenționat – transmiterea mesajului „Sunt dezgustat“ – sau de un
rictus involuntar. Pentru a conchide asupra acestui aspect, ar trebui să coroborez grimasa
politicianului respectiv cu alte comportamente trecute și viitoare, precum și cu contextul în
care se manifestă, astfel încât să-mi pot da seama dacă a fost urmată o regulă sau nu. Spre
exemplu, dacă mai mulți parlamentari ridică mâna în sala de ședință pot conchide că este
vorba de un impuls conștient: s-a urmat regula votului deschis. Dacă, dimpotrivă, într-un
context informal, aș observa tot o ridicare de mână, fără a o putea interpreta ca pas în
urmarea unei reguli, aș fi îndreptățit să conchid că a fost vorba de un comportament
inconștient și involuntar.
Asumând ca diferență specifică a impulsurilor intenționate urmarea unei reguli,
suntem în măsură să excludem din câmpul acțiunilor (politice) toate acele comportamente
pe care o persoană le poate asocia „în mod privat“ cu intenționalitatea și controlul
conștient. Spre exemplu, oprirea respirației timp de câteva secunde, flexarea degetelor de
cinci ori pe minut, „reglarea“ clipitului din ochi la o frecvență de 13 pe minut etc. pot fi
comportamente observabile voluntare, însă nu sunt acțiuni, întrucât nici o regulă
socialmente recunoscută nu le presupune.
Deși par oarecum pedante și oțioase, precizările de mai sus sunt foarte importante,
întrucât îi pun pe agenții și observatorii comunicării politice în fața necesității de a
recunoaște și urma un set de reguli ale comunicării . Cine vrea să joace șah trebuie să
cunoască atât piesele de șah (pioni, rege, regină, nebuni, cai și turnuri), cât și regulile de
mutare corespunzătoare. Cine vrea să câștige la jocul de șah trebuie să acumuleze o
experiență atât de vastă, încât să facă în situațiile de joc cele mai bune mutări. Nici un om
normal nu-și propune să ajungă campion mondial la șah dacă nu îndeplinește condiția
minimală a cunoașterii regulilor de mutare. Or, în mod absurd, cei mai mulți cetățeni vor să
participe la jocul politic, fără a-și însuși nici o regulă a comunicării politice; ba unii dintre
ei vor să și câștige (voturile concetățenilor lor).
În concluzie, cei care vor să participe la procesul comunicării politice53 trebuie să
aibă capacitatea de a desluși și interpreta impulsurile intenționate ca pași în urmarea unei
reguli, precum și capacitatea de a face abstracție de celelalte comportamente, în scopul
reținerii informației politice esențiale , singura care motivează în suficientă măsură decizia
politică.
2.5. Maniera de înfăptuire a comunicării politice
Atunci când vorbim de modul sau maniera în care se realizează comunicarea
politică, putem aduce în atenție patru valori fundamentale:
1.eficacitatea,
2.eficiența,
3.politețea și
4.moralitatea.
53 Pentru a fi admis să participi la un joc, trebuie să dovedești, cel puțin, că știi regulile. Spre exemplu, dacă
joci în mod repetat mingea cu mâna la un meci de fotbal, dovedești că nu știi să joci fotbal și ești scos de pe
teren. Într-o societate democratică se pornește de la ipoteza (hazardată) că toți cetățenii majori (care nu și-au
pierdut drepturile civile) sunt apți să participe la jocul politic, adică la luarea celor mai importante decizii
pentru viitorul societății, chiar dacă mulți dintre ei nu cunosc decât regula de votare (aplicarea unei ștampile
pe buletinul de vot).
34

(i) Eficacitatea oricărei acțiuni – deci și a comunicării politice – revine grosso
modo la atingerea obiectivelor propuse. Dar ce scopuri pot fi urmărite într-un proces de
comunicare (politică)? Pentru a răspunde la această întrebare, ni se pare potrivit să apelăm
la distincția făcută de Jürgen Habermas între acțiunile comunicative și acțiunile strategice.
Astfel, acțiunile comunicative ar fi săvârșite prin folosirea exclusivă a semnelor, în
vederea ajungerii la un acord sau înțelegere cu privire la interpretarea mesajelor transmise
și receptate (aprecieri subiective, relatări, promisiuni, întrebări, saluturi, ordine, rugăminți
etc., în timp ce acțiunile strategice – săvârșite, la rândul lor, prin intermediul semnelor – ar
fi legate de atingerea unor obiective ce depășesc limitele codului folosit și de folosirea unor
tehnici de manipulare54.
În ce ne privește, considerăm că procesul de comunicare se desfășoară exclusiv prin
intermediul codului, însă, spre deosebire de Habermas, nu respingem posibilitatea ca el să
se petreacă și în context strategic. Influența exercitată în cursul comunicării trebuie să fie
conformă convențiilor aferente codului, însă comunicatorii pot să-i asocieze diferite
intenții (nu toate neutre din punct de vedere moral), pe care le pot ține ascunse față de
semenii lor. Spre exemplu, nu este exclus ca un orator să vorbească în fața unui auditoriu
și cu intenția (nemărturisită) de a le câștiga admirația. Dacă am accepta ideea că influența
comunicativă are o natură exclusiv convențională, fiind „independentă“ de variile intenții
ale emitentului, nu am mai avea căderea de a judeca procesele de comunicare prin prisma
unor valori (în speță, morale). Dacă a comunica înseamnă doar a respecta rigid anumite
convenții de utilizare a semnelor, atunci comunicatorii nu mai pot fi făcuți responsabili
pentru efectele actelor întreprinse în situațiile de comunicare. Valoarea oricărui act rezidă
deopotrivă în intenția și în realizarea lui.
Prin urmare, în cursul comunicării politice se încearcă atingerea succesivă a două
obiective fundamentale:
1.receptarea și înțelegerea mesajului , respectiv
2.manifestarea de către receptor a unor reacții în strictă dependență de codul folosit
și în sensul intenției asumate de emitent .
Așadar, comunicarea politică este eficace dacă și numai dacă, pe baza receptării și
înțelegerii mesajului politic , receptorul reacționează potrivit intenției emitentului. Dacă
reacția receptorului nu este cauzată de receptarea și înțelegerea mesajului, susținem că nu a
avut loc o comunicare eficace, chiar dacă reacția corespunde intenției emitentului. Să
presupunem, spre ilustrare, că un grup parlamentar propune spre dezbatere și adoptare o
moțiune de cenzură. Vom spune că acel grup parlamentar a realizat o comunicare eficace
împreună cu celelalte grupuri parlamentare dacă și numai dacă moțiunea de cenzură este
adoptată pe temeiul argumentelor prezentate în cursul dezbaterii.
(ii) Eficiența comunicării politice este dată de obținerea reacției dorite din partea
receptorului (iertarea greșelilor comise în timpul guvernării, aprobarea unui proiect de
lege, votarea candidatului la președinție etc.) pe baza receptării și înțelegerii celui mai
simplu mesaj politic care este în măsură să motiveze respectiva reacție. După cum se
observă, eficiența comunicării politice – aidoma eficienței oricărei acțiuni – presupune o
economisire a mijloacelor folosite.
Cineva ar putea spune că așa-numita „americanizare“ a politicii se înscrie tocmai în
direcția eficientizării comunicării politice, întrucât se bazează, printre altele, pe receptarea
și înțelegerea unor spoturi electorale de câteva secunde. Lucrurile nu stau însă deloc așa.
Mesajele în cauză nu sunt simple, ci simpliste și, ca atare, nu motivează suficient luarea
unei decizii politice. Evident, distincția simplu-simplist nu poate fi făcută cu ușurință.
Totuși, ea poate fi întemeiată, până la un punct, pe criteriul coerenței reacțiilor. Spre
54 Jürgen Habermas, Theorie des kommunikativen Handelns , Band 1: Handlungsrationalität und
gesellschaftliche Rationalisierung , Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1981, p. 384.
35

exemplu, dacă un consumator de spoturi electorale își schimbă foarte des opțiunea de vot,
fără ca partidele concurente să fi suferit schimbări radicale, putem conchide că nu s-a
comunicat eficient cu el și, mai mult, că n-a avut loc o comunicare eficace. Eficacitatea
este o condiție necesară a eficienței.
(iii) Chiar eficientă fiind, comunicarea politică nu poate fi reușită din punct de
vedere social (id est, nu poate fi considerată benefică pentru societate) decât dacă este
supusă normelor de politețe. Așadar, ar trebui socotite dăunătoare pentru societate actele de
comunicare realizate de către politicienii agresivi, prin folosirea unui limbaj „colorat“ cu
expresii tari, de genul „Ciocu’mic!“, „Măi, băiatule!“, „Ești un nesimțit!“, „Ai dat dovadă
de mârșăvie“ etc. Orice societate umană și, cu atât mai mult, orice societate democratică
necesită, înainte de toate, o atmosferă pașnică. Dacă nu se militează cu perseverență pentru
reducerea agresivității, orice societate pluralistă – în care se manifestă liber diferențele de
opinii, valori, atitudini și comportamente – este condamnată la anarhie și disoluție.
Politețea nu presupune adoptarea unor ritualuri de comunicare complicate, nici
ducerea la absurd a așa-numitei „corectitudini politice“. Politețea nu impune folosirea unor
mesaje „baroce“, nici transformarea limbilor vii în jargoane pline de eufemisme. Ea cere
agenților comunicării politice doar imitarea modului de comportare a oamenilor virtuoși.
Cu alte cuvinte, fiecare comunicator trebuie să încerce măcar să pară sincer, curajos, drept,
blând, cumpătat, altruist etc.
(iv) Comunicarea politică eficientă este pe deplin reușită și conduce la propășirea
societății în care se manifestă numai dacă agenții ei interiorizează virtuțile pe care le-au
mimat în trecut prin respectarea normelor de politețe. O dată cu atingerea pragului moral în
comunicarea politică, politicienii devin oameni de stat, lăsând o amprentă de neșters în
istoria societății în care trăiesc.
2.6. Rezultatele comunicării politice
Acest ultim factor al comunicării politice subsumează efectele impulsurilor
intenționate care au fost manifestate de agenții ei.
Rezultatul explicitează intenția acțiunii și desăvârșește acțiunea. De regulă, agentul
unei acțiuni se angajează în realizarea ei vizând atingerea unui obiectiv care nu îi este pe
deplin clar. Doar după ce ajunge la rezultatul dorit realizează „adevărata“ intenție care l-a
mobilizat în realizarea acțiunii întreprinse. Pe de altă parte, rezultatul obținut finalizează
acțiunea, trecând-o la capitolul experiențelor de viață (mai mult sau mai puțin) reușite. Or,
fiecare acțiune reușită – care și-a atins obiectivele vizate – sporește încrederea în sine a
agentului ei și contribuie, astfel, la angajarea acestuia (cu succes) în noi acțiuni. De aceea,
rezultatele fericite ale acțiunilor trebuie, într-un fel, „celebrate“, cu atât mai mult cu cât, pe
această cale, agentul se eliberează de partea neconsumată a energiei care a fost
disponibilizată în cursul realizării acțiunii.
Comunicarea politică nu face excepție de la această regulă generală. Și aici,
rezultatele ultime dezvăluie adevăratele intenții ale politicienilor și influențează
performanțele viitoare.
Dacă procesul de comunicare politică este restrâns la aplicarea unor stratageme
persuasive pe o „piață a ofertelor politice“ în scopul obținerii majorității sufragiilor,
rezultatul ultim preconizat se rezumă la dobândirea dreptului de a administra puterea în
interes egoist (personal, de grup sau de clasă). În acest caz, partidele politice (ca agenți de
prim ordin ai comunicării și vieții politice) se dovedesc a fi, conform unei metafore
sugestive, „societăți anonime de exploatare a votului universal“. Mai exact, pe piața
36

ofertelor politice55, se produce un schimb inegal de produse: clienții politici ( id est
alegătorii) încredințează unor candidați dreptul de a administra puterea și, implicit, bugetul
comun, primind în contrapartidă, după cum bine a remarcat Cristina Pripp, „speranțe și
vise“ [12: 44]. Or, schimbul neechivalent de bunuri (oricare ar fi natura lor) nu înseamnă
altceva decât dominare și exploatare.
Dacă, dimpotrivă, comunicarea politică este privită ca mijloc selecție – într-un
climat de liberă concurență a însușirilor și a muncii – a celor mai buni conducători politici
și a celor mai izbutite programe de acțiune politică, în vederea consolidării celei mai bune
ordini sociale posibile , atunci suntem îndreptățiți să spunem că avem de-a face cu o
societate realmente democratică. În fond, democrația trebuie să asigure fiecărui agent
politic (partid, grup de interes, cetățean etc.) putința de a se ridica la înălțimea sarcinii de
care este capabil. Și dacă acest lucru chiar se întâmplă, atunci toți agenții comunicării
politice – „învingători“ și „învinși“ în alegeri – trebuie să celebreze în egală măsură
rezultatul obținut, întrucât câștigătorul ultim este întreaga societate. Este ilustrativ în acest
faptul că, în societățile care au făcut progrese pe calea democrației, cei care au pierdut
alegerile au eleganța de a-i felicita pe câștigătorii acestora și de a participa, într-o oarecare
măsură, la bucuria lor.
55 În condițiile în care politica și comunicarea politică sunt supuse principiilor generale de marketing, fiind
reduse la comercializarea unor „produse politice“ – politicieni, doctrine, programe electorale etc. –, termenul
de piață este folosit cu sensul lui propriu.
37

3. ACȚIUNI SUBSUMATE COMUNICĂRII POLITICE
După ce am determinat procesul de comunicare politică, precizându-i întinderea și
identificând principalii factori care intervin în realizarea lui, vom trece în revistă, succint,
acțiunile pe care le subsumează. Așa cum se va putea lesne remarca, respectivele acțiuni se
corelează, fiecare în parte, cu un anumit factor al comunicării politice.
3.1. Cunoașterea contextului politic
Din perspectiva candidatului politic, cunoașterea contextului înseamnă dobândirea
unor cunoștințe suficiente cu privire la (i) regulile jocului politic, (ii) adversarii versus
partenerii politici, (iii) starea electoratului, cu precădere a electoratului-țintă și (iv) canalele
de transmitere potențiale pentru propriile mesaje politice.
(i) Regulile vieții politice se deprind foarte anevoios, întrucât presupun atât un
studiu teoretic sistematic, cât și o experiență îndelungată și relevantă. Așadar, orice poziție
extremă în însușirea acestor reguli este pernicioasă: pe de o parte, cei care cred că studiul
științelor politice conferă automat calitățile cerute unui om politic uită că teoria fără
practică e goală; pe de altă parte, cei care cred că politica este un hobby care poate fi
deprins de oricine (începând pur și simplu să-l practice) uită că practica fără teorie este
oarbă. Excesul în direcția teoretizării duce la problematizări sterile și indecizie politică.
Excesul în direcția activismului practic duce la incoerență și haos, precum și la un consum
inutil de mijloace.
Învățarea regulilor de acțiune politică presupune o implicare progresivă în
activitatea politică. În mod normal, „intrarea în politică“ se face numai la atingerea
maturității personale, maturitate dovedită de desăvârșirea – în linii generale – a pregătirii
profesionale, de întemeierea unei familii, de atingerea unui nivel mulțumitor de bunăstare
materială, de deprinderea într-un grad suficient a virtuților, de integrarea în diverse rețele
sociale etc. După ce s-a maturizat suficient în cadrul societății civile și după ce și-a
exercitat conștiincios drepturile cetățenești, ca „simplu cetățean“, participând la vot, la
programele de audiențe ale demnitarilor, la ședințele publice ale autorităților și instituțiile
publice, la dezbateri publice etc., cel care dorește să facă o carieră politică poate intra în
rândurile unui partid politic, în funcție de convingerile ideologice pe care le împărtășește.
O ucenicie semnificativă în sânul partidului ales îi va oferi persoanei în cauză un
fundament suficient pentru a se implica în actul de administrare și guvernare, mai întâi la
nivel local, iar mai apoi, la nivel național.
Pentru un veleitar, parcurgerea acestor etape este superfluă. El vrea să ajungă direct
la vârful ierarhiei politice și asta cât mai repede. Or, după cum nu poate ajunge bun general
decât acela care a fost mai întâi un bun soldat, în același fel, nu poate ajunge om de stat
decât cel care s-a dovedit a fi un bun cetățean.
(ii) Cunoașterea partenerilor, dar și a adversarilor politici este condiția sine qua non
a unei politici și a unei comunicări politice de calitate. Este adevărat că politica este arta
posibilului și a compromisului (în sens propriu, fără nici o conotație peiorativă), însă există
întotdeauna incompatibilități care nu pot fi asumate decât cu prețul pierderii credibilității.
Spre exemplu, alianța unui partid liberal cu un partid socialist sau a unui partid conservator
cu un partid comunist ar putea fi justificată doar temporar, atunci când societatea are de
înfruntat o agresiune externă. Altminteri o asemenea alianță provoacă doar confuzie în
rândul electoratului și compromite orice încercare de comunicare politică.
(iii) Câștigarea alegerilor presupune cunoașterea cetățenilor care trebuie să-și dea
votul, în funcție de anumite trăsături sociologice (sex, vârstă, categorie socio-profesională,
38

stil de viață, tip de consumator etc.) sau de afinitățile lor politice (deja formate). Mai exact,
candidații sunt datori să știe care sunt nevoile și dorințele care individualizează diverse
categorii de cetățeni.
Urmând clasificarea, devenită loc comun, a lui A. Maslow, pot fi identificate cinci
tipuri de nevoi – (i) fiziologice, (ii) de siguranță, (iii) de socializare, (iv) de stimă și (v) de
autorealizare –, care pot fi transformate în tot atâtea teme de campanie electorală. Singura
problemă care se ridică aici este corelarea mesajelor politice (în speță, a promisiunilor) cu
posibilitățile reale de acțiune și cu doctrina politică profesată.
Spre exemplu, satisfacerea elementarelor nevoi fiziologice constituie o problemă
pentru mulți români, însă doar candidatul care îi poate găsi o soluție viabilă o poate folosi
ca suport al promisiunilor lui electorale. Pe de altă parte, un partid de nuanță conservatoare
nu are căderea de a se raporta la aceeași problemă promițând generoase programe de
protecție socială câtă vreme asemenea politici publice sunt apanajul partidelor socialiste și
social-democrate. Fără o „specializare“ a partidelor pe aplicarea anumitor politici publice,
este greu de conceput o guvernare coerentă. Este important de reținut și faptul că
prezentarea unei oferte electorale convingătoare în sensul satisfacerii unor nevoi (mai ales
a celor primare) determină în rândul electoratului o susținere relativ fermă și de durată. De
exemplu, în România dintre cele două războaie mondiale, Partidul Poporului și-a păstrat
chiar și în vremuri de sever recul politic susținerea unui electorat țărănesc stabil, care
vedea în Alexandru Averescu eroul de război care le-a dat pământ.
Spre deosebire de nevoi, dorințele sunt fluctuante; de aceea, predicțiile referitoare
la ofertele politice centrate pe ele sunt riscante. Se acceptă, îndeobște, că ofertele bazate pe
dorințe trebuie coroborate cu o stimulare a imaginației clientului, care ajunge să mizeze
mai curând pe valoarea simbolică a produsului decât pe valoarea lui de întrebuințare56. Pe
exploatarea dorințelor (conștiente sau inconștiente) ale electoratului se concentrează, de
regulă, stratagemele electorale de manipulare.
(iv) În sfârșit, cunoașterea contextului înseamnă și identificarea oportunităților de
difuzare a mesajelor politice, îndeosebi prin intermediul mass media. Din păcate, unii
agenți de comunicare politică nu se mulțumesc să identifice aceste posibile canale de
transmitere, ci caută să le și controleze, pentru a răspândi pe o arie cât mai vastă propriile
mesaje sau pentru a bloca transmiterea mesajelor de către adversarii politici. Ilustrativă în
acest sens este controversa legată de posturile publice de radio și televiziune, considerate a
fi controlate politic de către partidele de opoziție. Aceeași bătălie surdă se duce și în cazul
posturilor private de televiziune sau în cel al presei scrise.
Din nefericire, strategiile de marketing politic au impus folosirea cu precădere a
mijloacelor de informare în masă pentru transmiterea mesajelor politice, pe considerentul
că numai astfel aceste mesaje pot ajunge într-un timp scurt la un public numeros, eterogen
și dispersat geografic. Am spus „din nefericire“, deoarece acest public numeros, eterogen
și dispersat este, în același timp, și necunoscut. Personalizarea comunicării necesită un
contact direct cu alegătorii, greu de realizat însă într-o societate extrem de diversificată. Ar
fi interesat de văzut dacă în această eră a televiziunii și a internetului un candidat ar putea
face experiența electorală a lui Harry Truman din anul 1948: contact direct cu 15-20 de
milioane de persoane, 856 de discursuri, 31.000 de mile parcurse și 500.000 de mâini
strânse într-un răstimp de trei luni [cf.13: 18].
3.2. Asumarea unei imagini publice
56 În acest sens se poate remarca faptul că pentru foarte mulți români telefonul mobil nu răspunde unei nevoi
reale, ci dorinței de a fi „în rând cu lumea“. El nu este atât un instrument necesar de comunicare, cât un
simbol al reușitei sociale.
39

O dată determinate caracteristicile contextului politic, politicianul trebuie să-și
construiască o imagine publică credibilă. Determinarea și impunerea acestei imagini este
un proces dificil, mai exact: un proces subiectiv, lent și complex [13: 68].
În construirea imaginii publice, se parcurg două etape: (i) evidențierea unei
diferențe specifice în raport cu ceilalți contracandidați și (ii) simplificarea imaginii publice.
Diferența specifică poate fi dată de vârstă, experiență, situația familială,
convingerile religioase etc. Spre exemplu, Ion Iliescu și-a construit imaginea publică pe
baza experienței politice (incontestabile) și pe apropierea de oamenii simpli. În schimb,
Corneliu Vadim Tudor încearcă să se impună în ochii electoratului cu imaginea de creștin
practicant: el nu se sfiește să apară în public cu Biblia în mână (caz singular printre
politicienii români), iar într-un număr din ianuarie 2004 al revistei „România Mare“ s-a
folosit sintagma „Corneliu Vadim Tudor – primul președinte creștin al României“.
Dacă imaginea publică respectă condiția diferenței minimale, se poate trece la
simplificarea ei, accentuându-se o singură trăsătură – aceea care asigură candidatului un
maximum de credibilitate: eroul, omul obișnuit, liderul fermecător, părintele, „non-femeia
politică“, expertul, salvatorul etc. Cu cât este mai simplă imaginea, cu atât mai eficace va fi
transmiterea ei. În plus, ipostazele multiple sub care se prezintă un candidat pot fi speculate
de contracandidați. Spre exemplu, în campania prezidențială din 1988, François Mitterand
a obținut un ascendent asupra lui Jacques Chirac, adresându-i-se invariabil cu formula
„Domnule Prim-Ministru“. Într-o ipostază similară s-a aflat în campania prezidențială din
2000 Mugur Isărescu. Nu e de mirare că ambii foști premieri au pierdut alegerile.
Imaginea publică redusă la esență trebuie să fie menținută ca atare în ochii
electoratului. Sarcina nu este deloc simplă, din cel puțin două motive: pe de o parte, poate
să apară o incompatibilitate între starea proprie a omului politic și imaginea sa publică, iar
pe de altă parte, este practic imposibil de controlat evoluția imaginii publice. Spre
exemplu, imaginea publică de creștin tolerant asumată de Corneliu Vadim Tudor este
periclitată de temperamentul coleric al omului politic; este suficientă o izbucnire de mânie
într-un context nepotrivit pentru ca imaginea construită să fie alterată iremediabil.
Imposibilitatea de a controla total evoluția imaginii publice pare evidentă și în cazul
PNȚCD. În ciuda încercărilor de revigorare și de afirmare în spațiul public, s-a consolidat
la nivelul electoratului imaginea unui partid aflat în descompunere.
Pe baza imaginii publice construite și menținute, omul politic trebuie să întrunească
trei calități: (i) credibilitatea, care este dată de statutul social, nivelul de educație,
experiența dobândită într-un anumit domeniu, obiectivitatea etc.; (ii) atractivitatea, care
corespunde nevoii electoratului de a se identifica cu el; (iii) puterea, care revine la
capacitatea de a controla publicul, de a-l determina să urmeze recomandările date și de a-i
observa gradul de conformism57.
Mărginindu-ne la prima componentă a imaginii omului politic, supunem atenției
recomandările făcute de James C. McCroskey celor care vor să vorbească în public, în
ideea dobândirii și folosirii credibilității, ca însușire generală alcătuită din trei componente:
competența, caracterul și charisma58.
(i) Recomandări privind competența:
a. menționați experiența specială sau calificarea dobândită care vă autorizează să vorbiți în
legătură cu tema abordată;
b. invocați o varietate de surse de cercetare;
c. subliniați competența particulară a surselor, dacă auditoriul nu este la curent cu ea;
57 Jean-Noël Kapferer, Căile persuasiunii. Modul de influențare a comportamentelor prin mass media și
publicitate, comunicare.ro, București, 2002, p. 51.58 Cf. Cf. Joseph A. DeVito, The Communication Handbook . A Dictionary, Harper & Row, New York, 1986,
pp. 83-87
40

d. demonstrați că stăpâniți materialele folosite și situația de comunicare în general;
e. dovediți că dumneavoastră controlați limbajul;
f. nu atrageți atenția asupra inadvertențelor pe care le-ați făcut sau asupra golurilor din
pregătirea dumneavoastră;
(ii) Recomandări privind caracterul:
a. subliniați obiectivitatea dumneavoastră;
b. evidențiați preocuparea dumneavoastră pentru promovarea unor valori autentice;
c. subliniați similaritatea dumneavoastră cu auditoriul sub raportul convingerilor,
atitudinilor, valorilor și obiectivelor;
d. demonstrați consistența spuselor dumneavoastră pe termen lung;
e. demonstrați respect și curtoazie pentru membrii auditoriului;
f. arătați cu claritate auditoriului că sunteți interesat mai curând de bunăstarea lui decât de
vreun câștig personal;
(iii) Recomandări privind charisma:
a. demonstrați o orientare pozitivă în raport cu situația de comunicare;
b. demonstrați hotărâre în susținerea propriului punct de vedere;
c. fiți entuziast;
d. fiți emfatic;
(iv) Recomandări generale:
a. dezvoltați-vă sau întăriți-văcompetența, caracterul și charisma nu numai ca vorbitor, ci și
ca persoană, în viața de zi cu zi;
b. demonstrați că aveți competență, caracter și charismă cu precădere în introducerea
cuvântării;
c. manifestați moderație;
d. folosiți o varietate de metode care vă asigură credibilitatea.
În raport cu aceste calități, se construiesc imagini publice distorsionate sau se
reconstruiesc imagini publice veridice. Este sugestiv în acest sens faptul că unor politicieni
de marcă din teritoriu li s-a asociat – fără voia lor – o imagine de așa-zis „baron local“.
Menținerea acestei etichete în ciuda eforturilor de a o combate s-ar putea datora și faptului
că alți cetățeni o întăresc asumându-și imaginea de „client“. De altminteri, considerăm că
imaginea publică a alegătorului este la fel de importantă ca aceea a candidatului.
3.3. Selectarea temelor de comunicare și a mesajelor care ar putea să le întruchipeze
Triada candidați-electorat-context politic determină un set de constrângeri, de care
trebuie să se țină seama atât în alegerea temelor de comunicare, cât și în selectarea
mesajelor chemate să le exprime.
Să presupunem că un electorat oarecare se află într-o situație dată, determinată de
un ansamblu de nevoi și dorințe, ce se transformă în probleme publice prin intermediul
sondajelor de opinie. Aceste probleme publice pot fi ierarhizate potrivit unor criterii
diferite, cum ar fi, de pildă, în funcție de (i) gravitate, (ii) urgență și (iii) aria de răspândire.
La prima vedere s-ar părea că un candidat nu are altceva de făcut decât să prezinte
o ofertă politică credibilă pe problema socială care afectează cea mai mare parte a
electoratului. Or, lucrurile nu se prezintă atât de simplu. Dimensiunea referențială este doar
unul din factorii care pot determina eficacitatea comunicării politice. Alături de ea, stau o
multitudine de alți factori, dintre care amintim:
1.compatibilitatea ofertei politice cu imaginea publică a candidatului (de exemplu,
cel care s-a impus în conștiința colectivă ca model de austeritate nu poate folosi ca
temă de campanie acordarea cu generozitate, la limita risipei, a unor ajutoare și
alocații bugetare);
41

2.conținutul tematic al campaniilor trecute (de regulă, inconsecvența politică este
sancționată de electorat; de aceea, este contraindicată selectarea unor teme care
intră în contradicție cu ofertele politice din precedenta campanie electorală sau care
au fost asumate formal fără a fi transpuse în practică);
3.minimizarea riscurilor (un candidat implicat fie și tangențial într-un caz de corupție
sau un fost colaborator al Securității comuniste devine foarte vulnerabil dacă
abordează tema corupției sau tema foștilor securiști);
4.compatibilitatea ofertei politice cu doctrina ideologică profesată de candidat (spre
exemplu, ar fi nepotrivit ca un politician socialist să propună aplicarea unei politici
de severă austeritate bugetară);
5.ofertele politice ale contracandidaților (eventualele similitudini între oferte sunt în
favoarea candidatului care se bucură de cea mai mare notorietate; candidații puțin
cunoscuți trebuie să adopte teme originale);
6.canalele de transmitere disponibile (spre exemplu, în cazul folosirii cu precădere a
televiziunii, numărul temelor abordate trebuie redus drastic; în ultimele campanii
prezidențiale din Statele Unite s-a insistat pe câte o singură temă, cum ar fi
reducerea fiscalității);
7.echipa de consultanți (în ultimul timp, firma sau echipa de consultanță angajată a
dobândit valoare simbolică; candidații apelează la cei mai notorii consultanți, în
speranța realizării unui transfer de prestigiu; or, acești consultanți au un cuvânt greu
în alegerea temelor de campanie și a tipurilor de mesaje transmise).
Selectarea riguroasă a temelor de campanie trebuie dublată de conceperea celor mai
potrivite mesaje capabile să le exprime. Codificarea unei teme abstracte într-o formă
materială complet determinată trebuie astfel făcută încât, pe baza regulilor de interpretare
curente, publicul să reușească cu relativă ușurință receptarea și decodificarea lui.
Receptarea și înțelegerea, iar mai apoi, manifestarea reacției care se potrivește
intenției de comunicare depind de transmiterea mesajului potrivit publicului potrivit în
circumstanțele cele mai potrivite.
În acest sens, am putea spune că statutul și programul politic sunt destinate mai ales
persoanelor care vor să adere la partid și intelectualilor care vor să se documenteze serios
în vederea clarificării opțiunii de vot. Aride și complexe, ele nu sunt mesaje care să fie
prezentate integral sau parțial publicului larg.
Titulatura, logo-tipul și sloganul oficial al partidului sunt cele mai eficace mesaje
de atragere a atenției și, ca atare, ele trebuie scoase în evidență în absolut toate situațiile de
comunicare: audiențe, reuniuni de partid, mitinguri, comunicate de presă, reclame politice,
conferințe de presă, distribuire de materiale promoționale etc. Pentru a putea vorbi de
reușită în alegeri, alegătorul trebuie să ajungă în faza asocierii automate a candidatului cu
titulatura, logo-tipul și sloganul partidului.
În cadrul audiențelor este recomandabilă transmiterea unor mesaje cu o vădită tentă
fatică. Cetățeanul primit în audiență trebuie să fie convins că are o relație directă, apropiată
și utilă cu politicianul care l-a primit, dar și cu partidul din care acesta face parte.
La reuniunile mari de partid este indicat să fie potențată dimensiunea conativă sau
mobilizatoare a mesajelor. Membrii de partid nu au nevoie în asemenea contexte de
informații complexe și date statistice, ci de îndemnuri percutante la acțiune. Aspectele
detaliate ale problemelor pot forma conținutul buletinelor informative de circuit intern.
În cazul mitingurilor electorale, la care pot participa, deopotrivă, susținători,
adversari și alegători indiferenți este bine ca mesajele să fie centrate pe aspirații nobile și
pe asumarea unor valori înalte. Numai prin prisma acestor valori pot fi aduse în mod
eficace critici la adresa adversarilor politici.
42

Afișul politic este util într-o campanie de notorietate, dacă este conceput ca un
mesaj ultrasimplificat: titulatură, simbol, imagine și slogan. Includerea în mesajul afișului a
unor informații mai complexe este contraproductivă, întrucât „trecătorii-receptori“ arareori
își găsesc timp să le citească.
Comunicatul de presă poate fi utilizat ca mesaj politic numai dacă este redactat
potrivit standardelor unei știri. Altminteri, el ajunge la coșul de hârtii al gazetarului.
Interviurile se cuvin acordate publicațiilor serioase59, și nu foarte des, pentru a evita
uzura imaginii publice. De regulă, interviul trebuie să urmeze unor evenimente importante.
Aceeași condiție s-ar cuveni respectată și în cazul conferințelor de presă, definite uneori
drept interviuri colective. Mulți politicieni consideră că, prin organizarea unei conferințe
de presă, creează un eveniment și, astfel, intră în atenția publicului. Or, presa liberă, supusă
rigorilor pieței și cerințelor publicului, nu cade în capcana acestor pseudo-evenimente.
Dacă, dimpotrivă, s-a petrecut un eveniment important, ce pune în pericol imaginea
partidului și a candidaților săi, pregătirea temeinică și susținerea unei conferințe de presă
sunt prioritare.
În sfârșit, așa cum de altfel s-a mai consemnat, dezbaterea televizată este un
examen dificil pentru orice politician. Participarea la o asemenea situație de comunicare
presupune pregătirea temeinică a mesajelor ce urmează a fi transmise. Aceasta nu
înseamnă însă că mesajele trebuie scrise și memorate cuvânt cu cuvânt. În climatul
defensiv creat pe platoul de filmare, politicianul poate avea oricând un lapsus. Dacă el a
fost pregătit să „recite“ integral mesajele, acel eventual lapsus poate compromite complet
prestația în cadrul dezbaterii.
3.4. „Modalizarea“ campaniei de comunicare
Comunicarea politică poate fi realizată în maniere diferite, cel puțin în funcție de
următoarele trei criterii: (i) obiectivele vizate, (ii) cronologia de campanie aleasă și (iii)
stilul de relaționare cu electoratul.
Potrivit primului criteriu, se poate face o distincție între (a) campania de
notorietate și (b) campania persuasivă .
Comunicarea politică este realizată sub forma unei campanii de notorietate cu
precădere de candidații puțin cunoscuți, care sunt conștienți că nu au nici o șansă de
victorie și care se mărginesc să-și pregătească terenul pentru viitoarele campanii electorale.
Angajați în comunicare pe o tonalitate neutră, ei nu stârnesc animozități și nu au de
înfruntat atacurile adversarilor politici sau suspiciunea electoratului. În aceste condiții,
mesajele lor au șanse mari de a fi receptate, însă, ce e drept, nu și de a fi acceptate. Totuși,
acest fapt nu exclude, ba – dimpotrivă – favorizează acceptatea lor în campaniile electorale
ulterioare. În plus, promotorii campaniilor de notorietate nu sunt nevoiți să pornească în
alegerile viitoare cu handicapul unui eșec politic „explicit“.
Candidații care adoptă forma persuasivă de campanie electorală mizează pe
câștigarea victoriei în alegeri. Or, pentru a atinge acest obiectiv, ei trebuie să obțină un
ascendent asupra adversarilor și o atitudine favorabilă din partea electoratului. Cel mai
adesea, acest lucru revine la a-i critica sever pe adversari în numele electoratului, astfel
încât acuzele să nu pară izvorâte din interese politicianiste (egoiste), ci din dorința de
apărare a interesului comun. În acest sens pare construit, de pildă, comunicatul de presă
„Noi organisme birocratice“, emis de Radu Stroe la data de 20.01.2004 (și din care redăm
mai jos un mic fragment)60:
59 De pildă, un politician n-ar trebui să dea interviu unei reviste gen „Playboy“, cu justificarea că astfel
mesajul său ajunge și la publicuri „nonstandard“, care, altminteri, nu s-ar expune deloc mesajelor lui.60 www.pnl.ro
43

„Sub masca așa-ziselor „puneri de acord“ a structurilor existente-inexistente cu cele pretins-impuse
de către Uniunea Europeană, executivul înființează noi și noi organisme și agenții plătite,
bineînțeles, din banii publici.
Actualilor guvernanți nici nu le trece prin minte că acestea ar fi putut să le înființeze prin
redistribuire între ordonatorii principali de credite, fără a mai suplimenta pe spatele
contribuabilului român numărul și fondurile necesare satisfacerii clientelei sale politice (s.n.).“
Potrivit planificării acțiunilor de comunicare, s-ar putea distinge patru tipuri
posibile de campanie electorală [cf. 13: 84-85]:
1.campania de creștere progresivă în intensitate , care începe cu fazele de creare a
unei ambianțe favorabile, respectiv de ațâțare și care ia sfârșit prin motivarea
electoratului în luarea unei opțiuni de vot favorabile;
2.campania-fulger, care presupune mobilizarea tuturor resurselor într-o perioadă
scurtă de timp, pentru a obține o victorie rapidă asupra concurenților politici și o
„basculare“ a opiniei publice într-un sens favorabil;
3.campania în etape , prin care interesul electoratului pentru propria ofertă este
stimulat (ca în strip-tease) prin așa-numitul „efect de anunțare“;
4.campania oportunistă , la care recurg îndeobște candidații cu resurse limitate, prin
care fie sunt speculate în propriul interes evenimentele nou-apărute (dezvăluiri de
presă, accidente, apariția unor noi concurenți sau parteneri de luptă politică etc.), fie
este captată și utilizată ca suport al propriei ascensiuni politice energia creată de
eventualele tensiuni sociale: greve, demonstrații, campanii de presă etc.
Ultimul criteriu de clasificare invocat ne permite să distingem între (a) campania
de convingere și (b) campania propagandistică .
Am putea spune că un candidat desfășoară o campanie de convingere dacă și numai
dacă mesajele sunt dispuse cu precădere la nivelul cognitiv al electoratului, urmărindu-se
câștigarea adeziunii lui în deplină cunoștință de cauză. Evident, o asemenea campanie este
greu de realizat și, aparent, puțin eficace. Pentru a convinge, candidatul trebuie să trateze
electoratul ca un sistem de publicuri, pentru fiecare public în parte fiind nevoie de
argumente specifice.
Conform lui Mills C. Wright, publicul este un ansamblu de persoane, care se
individualizează prin următoarele trăsături61:
1.numărul emitenților de opinii este aproximativ egal cu cel al receptorilor de opinii;
2.fiecare membru al publicului are posibilitatea imediată și reală de a răspunde la
orice opinie exprimată în public;
3.opinia formată în urma discuțiilor din interiorul publicului poate fi transpusă într-o
acțiune colectivă reală, îndreptată chiar împotriva autorităților formal constituite;
4.instituțiile puterii nu penetrează structura publicului, care funcționează de-o
manieră relativ autonomă.
Ținând cont de aceste caracteristici, este evident că nici un candidat nu poate miza
pe câștigarea imediată a adeziunii unui public. Dimpotrivă, el trebuie să argumenteze
îndelung tezele propuse, în speranța că procesul de deliberare colectivă din interiorul
publicurilor care formează electoratul (întreprinzători, membri practicanți ai unei
confesiuni, sindicate etc.) va conduce la adoptarea unor acțiuni colective care să-i fie
favorabile. Totuși, dezavantajul ritmului lent în care sunt câștigați aderenții este compensat
de avantajul fidelității electoratului propriu astfel constituit. Acest electorat stabil își
păstrează, de regulă, opțiunea politică asumată în ciuda eventualelor bulversări de pe scena
politică. Influențările persuasive de ordin emoțional nu pot penetra solidaritatea de grup
fundată pe dimensiunea rațională a mesajelor.
61 Mills C. Wright, L’élite du pouvoir, François Maspero, Paris, 1969, pp. 310-311.
44

Spre deosebire de campania de convingere, campania propagandistică presupune
tratarea electoratului ca pe o masă omogenă și amorfă, ale cărei trăsături se determină prin
opoziție cu trăsăturile publicului:
1.opiniile sunt transmise de la un număr foarte mic de emitenți la un număr foarte
mare de receptori;
2.puțini membri ai masei pot da o replică pe măsură la o opinie exprimată în public;
3.eventualele opinii formate prin dezbatere pot fi „convertite“ arareori în acțiuni
publice coerente și eficace;
4.instituțiile de putere influențează în mod determinant activitățile și viața masei.
Pasivă, neputincioasă în planul acțiunii și lesne de sugestionat, masa este
manipulată de agenții politici ai propagandei prin mesaje cu o puternică încărcătură
afectivă, în acord cu anumite regularități sau legi62:
1.legea orchestrației : temele de propagandă sunt repetate sub forme variate într-un
program sistematic și progresiv;
2.legea simplificării : mesajele sunt aduse la „forma cea mai accesibilă“ prin
simplificare, vulgarizare și impact vizual;
3.legea unanimității (a „spiralei „tăcerii“): repetarea concertată a unei informații face
ca afirmarea informației contrare să fie tot mai improbabilă;
4.legea transfuziei: mesajele sunt ancorate pe un substrat de mituri, prejudecăți,
convingeri etc.
În accepțiunea ei de influențare sistematică, cu precădere, la nivel afectiv a unui
auditoriu adus la stadiul de masă, propaganda nu este doar imorală, ci, pe termen lung, și
ineficace. Utilizând resurse considerabile, un candidat poate obține rezultate imediate la o
campanie propagandistică, însă nu poate face nici o predicție cu privire la
comportamentele ulterioare ale electoratului. Singura lui șansă este să reînnoiască la scară
din ce în ce mai mare campania de manipulare afectivă, fără a fi niciodată sigur de
fidelitatea alegătorilor săi. Metaforic vorbind, adeptul campaniei propagandistice trebuie să
seducă neîncetat (sarcină practic imposibilă).
3.5. Transmiterea mesajelor
După ce au fost concepute pe baza cunoașterii detaliate a contextului, în acord cu
imaginea publică asumată și în limitele unei anumite forme de campanie electorală,
mesajele sunt transmise de la politician la electorat prin intermediul diverselor canale
naturale sau artificiale pe care le are la dispoziție.
În alegerea și utilizarea unui canal de transmitere, politicianul-emitent este interesat
să asigure informației vehiculate un maximum de eficiență și acuratețe. Mai exact, el vrea
să transmită cât mai mulți biți de informație într-o unitate de timp, sub rezerva ca
eventualele zgomote sau bruiaje din canal să nu distorsioneze grav informația ajunsă la
electoratul-receptor.
Este de remarcat însă faptul că mesajul transmis de politician este receptat
fatalmente distorsionat de către electorat, din pricina unor mecanisme ce afectează mai
mult sau mai puțin percepția:
1.condensarea,
2.accentuare,
3.asimilarea,
4.mascarea și
5.decodarea reductivă63.
62 Cf. Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi , Editura Antet, Oradea, 1996, pp. 43-45.
45

Mai exact, electoratul distorsionează semnificația semantică a mesajului transmis
de politician (i) prin scurtare, simplificare și eliminarea detaliilor, (ii) prin reconstituirea ei
în termeni extremi (puternic contrastanți), (iii) prin transformarea ei de-o asemenea
manieră încât să concorde cu informațiile primite în trecut sau cu informațiile susceptibile
de a fi primite în viitor, (iv) prin transpunerea mesajului în „patul procustian“ al propriului
cadru referențial și (v) prin combinarea informației conținute în mesaj cu alte informații
pentru a forma un tablou sensibil cuprinzător (mai ales dacă mesajele sunt complexe sau
ambigue). Nu trebuie uitat, apoi, nici faptul că informația mesajului va fi adaptată și la
imaginea publică a politicianului. Spre exemplu, mesajele unui politician conservator, care
s-a impus în atenția electoratului printr-o imagine de om auster vor fi interpretate în
„cheia“ sobrietății, chiar dacă ele sunt menite să transmită imaginea unui candidat plin de
căldură și solicitudine față de cetățeni.
Conștienți de acest fapt, strategii campaniilor de comunicare politică
„distorsionează“ ei înșiși unele mesaje transmise, îndeosebi atunci când se apelează la
mass media audio-vizuală. Spre exemplu, scurtele reclame electorale sunt concepute prin
(i) condensarea, (ii) simplificarea și (iii) exagerarea trăsăturilor unui fenomen politic, oricât
de complex ar fi el. Să ne aducem aminte doar dihotomiile nejustificate care au fost
vehiculate în campaniile electorale din anii ’90 în România: străini care vor să cumpere
țara cu dolarii lor – patrioți care au rămas în țară și au mâncat salam cu soia, „cederiști“ –
comuniști, „feseniști – monarhiști etc.
Exceptând asemenea cazuri particulare, oamenii politici caută să asigure mesajelor
transmise o cât mai mare acuratețe, de cele mai multe ori, mărind redundanța acestora, Or,
cea mai simplă modalitate de mărire a redundanței mesajelor constă în repetarea lor. La
acest mecanism se recurge mai ales în media audio-vizuală, unde expunerea la mesajele
politice este foarte selectivă, candidații fiind nevoiți să repete de foarte multe ori un mesaj
pentru a fi siguri că el a fost receptat măcar o dată de o parte semnificativă a electoratului.
Transmiterea mesajelor politice prin canalele media prezintă avantajul de a putea
„aborda“ un auditoriu (principial) numeros, eterogen și dispersat geografic, însă are un
neajuns major: necesită necontenite repetări și, ca atare, este foarte costisitoare. De aceea,
mesajele transmise prin mass media trebuie dublate prin mesaje transmise în cadrul
comunicării directe (audiențe, întâlniri de lucru, dezbateri, conferințe, mitinguri și alte
adunări publice etc.).
Firește, nici comunicarea directă nu trebuie absolutizată, chiar dacă are drept
caracteristică esențială stabilirea unei relații personale între politician și alegători.
Societatea contemporană este mult prea diversificată pentru ca un candidat să contacteze
personal și, mai ales, să convingă un număr foarte mare de alegători. Performanța lui Harry
Truman la alegerile prezidențiale din 1948 pare să nu poată fi prea curând egalată.
Agenții politici au reacționat prompt la apariția și răspândirea Internetului,
construindu-și site-uri foarte complexe, unde, alături de toate informațiile privind
identitatea și activitățile proprii (statut, program, idei și principii, comunicate de presă,
discursuri etc.) sunt trecute răspunsurile la întrebările puse de cititorii virtuali.
Deocamdată, Internetul nu poate constitui un canal major de transmitere a mesajelor
politice, întrucât conectarea la această vastă rețea de informații este parțială și selectivă.
La încheierea acestui subcapitol, ne simțim datori să aducem în atenție un tip
heterodox de mesaj politic, care circulă de-o manieră specifică în canalele de comunicare
ale unei societăți: zvonul politic.
63 Cu privire la mecanismele de distorsiune a mesajelor recomandăm: Charles Conrad, Strategic
Organizational Communication . An Integrated Perspective, 2nd ed., Harcourt Brace Jovanovich College
Publishers, Orlando, 1990, p. 128.
46

Conform definiției date de Jean-Noël Kapferer, zvonul este „rezultat al unei acțiuni
colective ce are drept scop atribuirea unui sens unor fapte inexplicabile“64. Când un public
dorește să înțeleagă un fapt și nu primește explicații oficiale satisfăcătoare produce în mod
spontan o interpretare plauzibilă care, apoi, se răspândește ca un adevăr-surogat. Zvonurile
apar și circulă în cadrul societății sub forma unor informații încă neconfirmate public de
către sursele oficiale sau dezmințite de acestea.
Fie că sunt adevărate, fie că sunt false, zvonurile sunt „brodate“ pe 7 mari teme: (i)
mâna ascunsă (puterea ocultă, societatea secretă, …) care trage sforile puterii, (ii) acordul
secret între adversarii aparenți, (iii) averile scandaloase obținute pe seama colectivității,
(iv) sexualitatea (îndeosebi cea deviantă), (v) sănătatea persoanelor publice, (vi) limbajul
dublu sau contradicția între declarații și adevăratele intenții și (vii) trădarea. Toate aceste
teme au fost copios exploatate în „zvonistica“ politică românească, exemplele fiind la
îndemâna tuturor.
În ce ne privește considerăm zvonul politic drept simptom al unei comunicări
politice deficitare. El nu poate fi utilizat în mod voluntar ca instrument de comunicare
politică (dincolo de imoralitatea acestui act este de reținut imposibilitatea de a controla
evoluția și urmările lui), ceea ce contează mai mult fiind adoptarea unor strategii de
prevenire și combatere a lor. Prevenirea zvonurilor se poate face foarte simplu prin
alimentarea canalelor de transmitere ale societății cu informații oficiale credibile și
complete. Combaterea zvonurilor, mult mai complicată, se bazează pe trei strategii
principale: (i) tăcerea, (ii) concentrarea dezmințirii pe zonele unde zvonul a fost difuzat
mai puternic și (iii) aducerea dezmințirii la cunoștința publicului prin cumpărarea de spațiu
publicitar.
3.6. Monitorizarea rezultatelor comunicării politice
Comunicarea politică este un proces continuu în care rezultatele obținute într-un
anumit stadiu sunt folosite ca fundament de acțiune comunicativă într-un stadiu ulterior.
Atât reușitele, cât și eșecurile sunt pline de învățăminte și, de aceea, ele trebuie
sistematizate într-o bază de date.
Informațiile din baza de date permite prezervarea unui minimum de coerență în
activitatea politică. Agentul politic poate ști, de pildă, care au fost reacțiile electoratului la
promisiunile făcute în precedenta campanie electorală sau care au fost reacțiile aceluiași
electorat la neonorarea acestor promisiuni în cursul actului de guvernare.
Nu trebuie uitat, apoi, faptul că nimic nu este mai păgubitor pentru un agent politic
decât repetarea (fie și parțială) a unei campanii precedente, întrucât ar da de înțeles
electoratului că este incapabil să se adapteze la noul context politic (noi condiții
economico-sociale, noi contracandidați, noi provocări în politica externă etc.). O asemenea
eroare flagrantă ar fi, spre exemplu, reeditarea „Contractului cu România“ la alegerile
generale din 2004.
În sfârșit, monitorizarea rezultatelor comunicării politice trebuie făcută nu doar din
perspectiva îmbunătățirii propriei performanțe electorale, ci și din perspectiva promovării
interesului general. În viața politică a popoarelor apar adesea „momente de rătăcire“, de
predare necondiționată a puterii în mâna unui grup abil în utilizarea stratagemelor
propagandistice. Consemnarea acestor erori și reamintirea lor în momentele de criză
politică pot preveni repetarea istoriei.
64 Jean-Noël Kapferer, Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume, Editura Humanitas, București,
1993, p. 32.
47

4. CONCLUZII: PROVOCĂRI ACTUALE ÎN COMUNICAREA POLITICĂ
În perioada modernă a democrației, comunicarea politică se desfășura, cu
precădere, prin contact direct între politicieni, respectiv între politicieni și alegători.
Dezavantajul impactului limitat, asupra unei comunități restrânse era compensat de
avantajul constituirii în timp a unei „familii politice“, în care fidelitatea – mai ales în
condiții adverse – era ridicată la rangul de virtute supremă.
În ultimele decenii, comunicarea politică se realizează mai ales în spațiul virtual
conturat de mass media, cu mijloacele presei (scrise), radioului, televiziunii, Internetului
etc. Avantajul distribuției pe scară largă a mesajelor politice este contrabalansat de câteva
riscuri deloc neglijabile:
1.comunicarea politică devine extrem de costisitoare ;
Costurile ridicate ale transmiterii mesajelor prin mass media pun partidele politice într-o
relație de neliniștitoare dependență față de anumite cercuri economico-financiare, dispuse
să le sprijine. Or, este greu de presupus că donațiile sunt acordate din pură generozitate.
Mult mai probabil, în schimbul fondurilor primite, partidele sunt chemate să le satisfacă
interesele de grup (unele dintre ele, puțin onorabile). Apare, așadar, riscul ca în ciuda
alternanței partidelor la guvernare, să se înfăptuiască o singură strategie politică, strategia
care convine sponsorilor.
2.imaginea omului politic primează în raport personalitatea omului politic ;
Cetățenii nu mai intră în contact cu persoane reale, ci cu „realități virtuale“ sau simulacre.
Politicienii nu mai sunt atât de interesați să-și schimbe în bine comportamentele private sau
publice, ci preferă să-și amelioreze mai curând imaginea publică. S-a ajuns până acolo
încât rezultatele electorale să depindă de fizionomia, vestimentația, accesoriile, gesturile
etc. politicianului și nu de ceea ce este el în realitate, de trecutul lui și de angajamentele lui.
3.cariera unui om politic depinde în mare măsură de echipa lui de consultanți ;
În era democrației modelate prin mass media, omul politic care se prezintă fără o echipă de
consultanți nu este luat în serios nici de presă, nici de finanțatori65. Lipsit de sfaturile
specialiștilor în relații publice, el va fi ignorat și de cetățeni. Or, consultanții manifestă
lipsă de interes pentru diferențele doctrinare sau pentru procesul legislativ. Ei se raliază
politicianului care are cele mai mari șanse de câștig și pe care pot să-l „vândă“ cel mai bine
pe terenul „pieței politice“. Câtă încredere poate fi acordată unui politician care nu
gândește cu capul lui?
4.electoratul devine versatil ;
Mizând pe latura afectivă a electoratului – pe considerentul că astfel persuadarea are mai
mulți sorți de izbândă –, politicienii își îngreunează progresiv sarcina câștigării sufragiilor.
Cetățenii care iau o decizie politică pe baza unei alegeri în cunoștință de cauză votează
relativ constant, în ciuda unor aspecte negative pe care le constată în activitatea aleșilor săi.
Din păcate, ca urmare a unei practici politice dăunătoare, cei mai mulți cetățeni votează
sub influența exclusivă a campaniei electorale, care, cum am mai spus, se adresează laturii
lor afective. Or, a clădi viitorul societății pe emoțiile cetățenilor ei este ca și cum ai clădi
pe nisip. Din pricina unei gafe sau a unui eșec minor, un partid poate ajunge de la
guvernare în afara parlamentului. Au oare nevoie societățile de partide politice atât de
vulnerabile?
5.programele partidelor politice nu mai sunt axate pe chestiuni doctrinare, ci pe
atingerea unor obiective pragmatice ;
65 Este ilustrativă în acest sens tendința partidelor românești de a-și asigura serviciile unor prestigioase firme
de marketing politic străine, nu atât pentru calitatea acestor servicii, cât pentru valoarea simbolică pe care ar
putea să și-o asocieze.
48

Formal, cele mai multe partide își asumă o doctrină politică – liberală, conservatoare,
socialistă etc. – pentru a-și legitima ocuparea statornică a unui loc pe scena politică a
societății. Însă, ele fac deseori mențiunea că nu se vor lăsa încorsetate de respectiva
doctrină, atunci când trebuie atinse anumite obiective pragmatice. Pragmatismul a ajuns
„ideologia de serviciu“ a tuturor partidelor care vor să justifice incoerența propriilor acțiuni
(cum ar fi alierea cu un partid opus din punct de vedere ideologic în scopul accederii la
putere).
6.demagogia ajunge să fie practicată la o scară periculos de mare .
Dependente de imaginea lor publică, partidele politice tind să se conformeze nu atât
nevoilor cât capriciilor cetățenilor. Măsurile luate la guvernare nu trebuie să nască
animozități și nu trebuie să deranjeze. S-a ajuns până acolo încât partidele aflate la
guvernare să fie acuzate – de cele mai multe ori, pe bună dreptate – că nu administrează
țara, ci desfășoară activități de relații publice. Nu miră, de aceea, pe nimeni faptul că, în
cele mai bogate societăți democratice, statul este cel mai mare datornic. Demagogia
împinge toate partidele să multiplice serviciile statului, ajungându-se la hipertrofierea lui.
Or, astfel, nu se rezolvă eficient problemele sociale acute, ci se măresc inutil cheltuielile
publice pe spatele cetățeanului contribuabil (în cea mai mare măsură, pe spatele viitorului
cetățean contribuabil). Cât de morală este satisfacerea intereselor egoiste ale unei generații
cu prețul impunerii unor sacrificii enorme generațiilor viitoare?
Ținând seama de aceste provocări redutabile, oamenii politici trebuie să
revalorizeze contactul direct cu cetățenii, atât în campaniile electorale, cât, mai ales, în
perioada dintre ele. Comunicarea politică nu trebuie utilizată doar în procesul delegării
puterii, ci și în cursul administrării ei, pentru consolidarea democrației participative, ca
formă exemplară de organizare a societății.
49

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: 1. DEFINIȚIA COMUNICĂRII POLITICE Cea mai simplă și eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca prim pas formularea unei definiții prin… [621727] (ID: 621727)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

1. DEFINIȚIA COMUNICĂRII POLITICE Cea mai simplă și eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca prim pas formularea unei definiții prin… [621727]

Copyright Notice

Programul de studii: Matematic a si Informatic a Aplicat a n Inginerie [618803]

1. Cele 20 de tari, capitalele si presedintii . America de Sud: Conul de Sud ARGENTINA – Buenos Aires Cristina Fernández de Kirchner (2007-2011;… [618321]

Prefață , p. 7. [625253]

Sef lucr. dr. ing. Dragomir Orhei [302928]

Pornind de la observația empiric ă a fapului c ă anumitor persoane le p lace s ă fumeze în timp ce [602107]

Prof.–univ.–dr.–Viorel––CORNESCU– Lector–univ.–dr.–Do ru–CURTEANU– Conf.–univ.–dr.–Paul––MARINESCU– Lector–univ.–dr.–Sor in–TOMA 5 5 5 5 5 5 5… [605407]

Copyright Notice

Similar Posts