1. DEFINIREA CONCEPTELOR DE REABILITARE SI PROTECTIE A CLADIRILOR ISTORICE Reabilitarea clădirilor din centrele istorice europene reprezintă unul… [601948]

1. DEFINIREA CONCEPTELOR DE REABILITARE
SI PROTECTIE A CLADIRILOR ISTORICE
Reabilitarea clădirilor din centrele istorice europene reprezintă unul dintre cele mai
preocupante subiecte pentru cercetare pe termen scurt și lung în vederea creării unor
sisteme eficiente din punct de vedere economic și al îmbunătățirii nivelului de viață.
În ultimii 20 de ani cercetările din acest domeniu al reabilitării clădirilor istorice,
preocupările țărilor dezvoltate s- au îndreptat înspre conceptul de adaptare al
clădirilor pentru condiții noi de utilizare, având ca și obiectiv modelul ideal al
locuințelor pasive.
Realizarea unor politici coerente în obținerea unei dezvoltări urbane durabile precum
și adaptarea patrimoniului construit la cerințe noi de consum energetic nece sar
întreținerii, au îndreptat atenția legiuitorilor și proiectanților către domeniul
reabilitării clădirilor istorice sau din areale istorice, reabilitare realizată în lumina
standardelor de confort. Noile proiecte și studii de fezabilitate realizate în v ederea
obținerii unor planuri urbanistice de dezvoltare au în vedere folosirea spațiilor
potențiale conținute de clădirile situate în arealele istorice ale marilor orașe, spații
obținute prin recompartimentarea clădirilor istorice care nu aparțin patrimoni ului
istoric de exemplu spațiul potențial de la nivelul acoperișului, reabilitarea termică
obținându -se posibilitatea utilizării a unor spații care nu se puteau utiliza datorită
lipsei de confort termic. Ultimele reglementări urbanistice europene au în ved ere
posibilitatea realizării unor studii de impact pentru a putea realiza o nouă paradigmă
a conceptului de conservare și restaurare a centrelor istorice.
Conferințele științifice anuale europene organizate pe tema restaurării patrimoniului arhitectural, congrese de arhitectură și inginerie, expozițiile și simpozioanele
internaționale anuale și bianuale de arhitectură și inginerie cum sunt Bienala de
arhitectura de la Veneția – eveniment organizat o dată la doi ani de municipalitatea
orașului Veneția, Evenimentele anuale ”Teaching Conservation/Restoration –
Tendencies and Emerging Problems” organizate de Universitatea Tehnică de la Genoa (Italia), Wärmebrücken in der Bestandssanierung organizate de municipalitatea
orașului Viena pe lângă multe alte eveniment e analizează și sublinează importanța
reablitării clădirilor istorice în lumina standardelor de confort.

Pe plan local, în România există un efort cu rezultate deosebite în realizarea unor
evenimente și conferințe din circuit internațional organizate de Universitatea
Politehnica din Timișoara, Universitatea Tehnică din Cluj, Universitatea din Oradea,
precum și Universitatea din București și Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu” din
București, care au fost surprinse în volume îngrijite și editate de Pro f. Dr. Ing.
Corneliu Bob dintre care amintesc ”IASS Working Group Historical Structures”, ”Structural Analysis of Historical Constructions”, ”Studies on Historical Heritage”,
lucrări care dovedesc o preocupare intensă asupra domeniului reabilitării clădirilor
istorice în lumina standardelor de confort, evidențiind metode noi de reabilitare,
aspecte istorice arhitecturale, metode și tehnici de investigare și determinare a
defectelor și problemelor strcuturale apărute la clădirile istorice.

1.1. IMPORTANTA CLADIRIOLR DIN AREALELE ISTORICE
CONSTRUTIE INAINTE DE A DOUA JUMATATE A SEC. XX
Arealele istorice din marile orase Europene reprezinta un procent considerabil al
zonelor urbane de locuit ce adapostesc atat functiuni de locuire cat si functiuni
complementa re cladirilor de locuit. Dintre acestea p utem enumera: spatii comerciale
destinate magazinelor, agentiilor imobiliare, restaurante si spatii pentru deservire
culinara; spatii destinate birourilor; spatii destinate functiunilor de adapostire
temporara gen hoteluri, hoste luri, moteluri; spatii destinate serviciilor administrative
si cladirilor de invatamant ; cladiri istorice cu caracter cultural sau spatii destinate
acestui gen de functiune cum sunt: muzee, biserici, centre de intalnire, organizatii
culturale. Toate aceste categorii de functiuni sunt adapostite in cladiri istorice si
cladiri aflate in arealele istorice din marile orase Europene . Din acest motiv
constrctiile aflate in arealele istorice, pe langa valoarea pe care o au ca si elemente
cultur ale de referinta, reprezinta o categorie aparte de o importanta ridicata in
domeniul constrctiilor.
O buna parte din aceste cladiri sunt parte a patrimoniului construit avand nivele
diferite corespunzatoare unei calitati istorice, calitate care poate fi determinata prin
raspunsul tuturor cerintelor functionale de care a fost capabila aceasta cladire,
raportat la cerintele functionale ale timpului in care a fost construita si cerintelor
pentru care a fost proiectata.
O caldire existenta devine istorica, conform definitiei adoptate in cadrul intalnirii de la Instambul din anul 2001, intalnirea grupului WG17 al IASS, odata cu tranzitia
plenar -culturala a societatii, cladirea fiind specifica ingloband arhetipuri din epoca si
cultura anterioara. Aceste cladi ri reprezinta marturia evolutiei tehnologiei de
construire, a unui mod de gandire functional specific unei epoci, precum si a evolutiei
stilului arhitectural.
Dezvoltarea marilor orase s- a realizat in jurul arealelor istorice, care la randul lor au
reprezentat intotdeauna atat un pun ct de atractie turistica, cat si elementul de
referinta a localitatii respective.
O parte din aceste cladiri au un regim diferit de functionare si sunt catalogate intr -o
categorie aparte decat cladirile considerate istorice pe care definitia de la Instambul
le clasifica intr -un mod general, si ne vom referi in acest fel la caldirile care au statutul
de monument istoric. Arealele istorice ale marilor orase sunt realizate, in foarte multe cazuri, respectand aliniamentul stradal p e care aceste zone l -au avut inca de
la inceputul existentei localitatii respective. Un astfel de exemplu il constituie insasi
orasul Venetia care respecta o trama stradala rectangulara romana. Cladirile care s-
au construit au respectat regimul de inaltim e, aliniamentul ca si front stradal,
pastrand astfel, timp de secole, specificul localitatii respective. Asocierea de cladiri
istorice a dat nastere la arhetipurile urbanistice, care la randul lor, au constituit
elemente de referinta in evolutia stilurilor arhitecturale si a dezvoltarii teoriilor ce
stau la baza studiilor urbanistice. Cladirile istorice sunt astfel reperele locale care
contribie in mod semnificativ la dezvoltarea oraselor, conservarea unor poli turistici
locali si de asemenea reprezinta un fond locativ construit.

1.2 IMPORTANTA CLADIRILOR DE MONUMENT
Cladirile de monument istoric sunt cladiri cu semnificatie istorica si culturala
accentuata fiind considerate semnificative pentru o anumita cultura. Includerea unei cladiri in cadrul categoriei de monument istoric este stabilita de organisme
internationale acreditate cum sunt: Icomos (Consiliul international pentru
monumente si situri istorice ) care reprezinta in acelasi timp autoritatea internationala
in acest domeniu, alaturi de institutia Unesco. In cadrul accestui consiliu, ICOMOS ,
activeaza mai multe tari, printre care si Romania. Pe teritoriul tarii noastre exista mai
multe cladiri recunoscute ca avand valoare de monument istoric de catre aceste
institutii, precum si areale cu valoare de mo nument istoric (Complexul manastiresc
de la Pancota, Cetatea Sighisoara).

Pe plan international exista reglementari privind incadrarea unei cladiri, sau a unei
parti dintr -o cladire, in categoria monumentelor istorice, dintre care cea mai
importanta regle mentare pe plan European o reprezinta Carta de la Venetia. In
Romania exista Legea 422 din 18.07.2001. Cladirile cu valoare de monument istoric
in cele mai multe cazuri sunt parte din Patrimoniul National Cultural, si sunt protejate
prin lege. Cel mai imp ortant aspect al masurilor de protejare a monumentelor istorice
il constituie faptul ca aceste masuri de protejare sunt realizari considerate in interes
public. Orice interventie asupra monumentelor istorice, con form tuturor legilor care
reglem enteaza prot ectia monumentelor istorice din Uniunea Europeana, pot constitui
cauze de utilitate publica, indiferent de natura proprietarului. Pentru a putea face o distincite intre cladirile mon umentale si alte edificii cu va loare de monument, vom
apela la art. 3 si art. 4 din Le gea 422 republicata, articole care definesc notiunile de
monumente, ansamble si situri. Cadrul legislativ face astfel distinctia intre cele trei
categorii, respectiv :
– monumentul este definit ca fiind constructia, sau parte a exterioara de constructie
care constituie o marturie cultural -istorica semnificativa din punct de vedere
arhitectural, istoric, artistic, etnografic, religios, social, stiintific sau tehnic . In aceasta
categorie, desi acest aliniat legislativ nu detaliaza, sunt amintite mai multe categorii
de monumente, existand o distinctie intre monumentul -cladire si monumentul –
element artistic, s pre exemplu elementele de mobilare interioara si exterioara, lucrari
artistice comemorative sau funerare, lucrari artistice de semnificatie p ublica. Atunci
cand elementele, mai sus amintite, se gasesc in cadrul cladirilor sau in cadrul arealurilor cladirilor, ele fac parte integranta a valorii de patrimoniu atribuit acestor
cladiri.
-ansamblu l reprezinta un grup coerent din punct de vedere cu ltural, istoric,
arhitectural, urbanistic ori muzeistic de constructii urbane sau rurale, care impreuna cu terenul aferent formeaza o unitate delimitata topografic ce constituie o marturie
cultural -istorica semnificativa din punct de vedere arhitectural, u rbanistic, istoric,
artistic, etnografic, religios, social, stiintific sau tehnic.
1 Cadrul legislativ in a cest
paragraf defineste notiunea de ansamblu care are valoare de patrimoniu istoric.
1 Legea 422 art.3, aliniat b

-sit: teren delimitat topografic cuprinzand cre atii umane in cadrul natural care sunt
marturii cultural -istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, urbanistic,
arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, stiintific, tehnic sau al
peisajului cultural.
In tara noastra exista un organism national care reglementeaza calitatea de
monumet istoric aferent unei cladiri, si aceasta este Comisia Natio nala a
Monumentelor Istorice. Este important sa realizam astfel o distinctie intre
monumentele istorice arhitecturale si celalalte tipuri de realiz ari monumentale cu
valoare artistica. In anul 1931 a avut loc primul congres interantional al oamenilor
de stiinta, congres care a avut scopul de a realiza o baza in reglementarea protectiei
patrimoniului construit. Astfel a luat nastere Carta de la Atena, docum ent care a stat
la baza fun ctionarii forului international Unesco (United Nations Educational,
Scientific and Cultural Organisation). Pe plan national in Romania a aparut in anul
1888 Legea monumentelor istorice . In anul 1892 se infiinteaza Comisia de Restaurari
si Renovari a Monument elor istorice. Prima jumatate a secolului XX este o perioada
infloritoare pentru domeniul restaurarii monumentelor arhitecturale din Romania, in
urma initiativelor regelui Carol I. In aceasta perioada apare si decretul regal cu
privire la protectia patri moniului construit. Aceasta perioada este remarcanta pentru
arhitectura romaneasca, in mod special pentru domeniul restaurarilor, fiind perioada
in care s- au realizat primele inventarieri si catalogari ale monumentelor istorice. Au
fost realizate peste 5.0 00 de operatii de restaurare si inventariere a le monumentelor
istorice.
1.3 SCURTA ISTORIE A MASURILOR D E PROTECTIE A
UNUI MONUMENT ISTORIC
Pana in sec. XIX atitudinea societatii fata de cladirile monumentale, in mod special cele din Antichitate au fost b azate pe alte considerente , putand fi distinse atitudini
diferite in perioadele istorice.
– Antichitatea Romana
In perioada antichitatii romane cladirile monumentale variau ca stil, ele fiind
ramasitele antichitatii vechi ale diferitelor regiuni in care Imperiul Roman se
intaindea. Imperiul Roman de Rasarit cunoaste cea mai mare diversitate a cladirilor monumentale istorice. Cele mai vechi erau siturile Asiro -babiloniene, templele
egiptene precum si ansamblele religioase eleniste. Marturiile recente istorice pentru
antichitatea romana le constituiau e cladirile si conceptele lasate in urma de Alexandu
Macedon. Exista o marturie literara lasata de impartaul Ovidiu : „natura se
reinnoieste in mod constant – a creea noul din vechi este de aceea propriu omului“.
Ca si masuri de protectie a monumeteleor istorice in antichitatea romana putem
remarca preocuparea imparatilor Augustus si Adrian pentru pastrarea monumentelor antichitatii gre cesti. H oratiu a realizat astfel lucrarea intitulata „Exemplaria Graeca“.
Un alt element de reglementare a protectiei monumetelor istorice in contextul roman l-a constituit Edictul imparatului Maioranus, care pretindea protejarea edificiilor din
respect fata de „ structura magnifica a vechilor cladiri“.

Evul mediu timpuriu
– Imparatul roman Teodoric care domneste intre anii 471 -526 este preocupat de
pastrarea maretiei Romei si apararea operelor de arta clasice grecesti si romane.
Acesta il numeste pe Cassiodorus in functia de custode al monumentelor romane
(curator statuarum ), insarcinat cu protejarea statuilor Romei.
Pe langa aceste a remarcam si martu ria lui Teodoric catre Sabinus si a lui Teodoric
catre Argolius, care redau instructiuni in vederea restaurarii unor cladiri istorice si
ziduri de cetate afectat e de intemperii. Tot in aceasta perioada a Evului Mediu
timpuriu se remarca o preocupare fata de intretinere a vestigiilor , a lui Papa Gregoriu
cel Mare ( 590 -604). Ca si eveniment exemplu al reabilitarii si restaurarii prin
reconversia functiunii, remarcam transformarea Panteonului in biserica Sf. Maria
Martira, in anul 608. Carol cel Mare in numeste pe Eginhard in functia de
superintendent al constructiilor publice.
– Evul Mediu
In anul 1162 Senatul Romei declara Columna lui Traian ca fiind „obiect protejat“,
deoarece Columna lui Marc Aureliu si cea a lui Traian in jurul anului 1119 au fost
concesionate pentru a fi folosite ca puncte de belvedere pentru pelerini ; s-a constatat
nevoia reglementarii unor masuri de protectie pentru aceste edificii. Un eveniment deosebit de important pentr u reabilitarea fatadelor unei cladiri istorice il constituie
restaur area palatului carolingian de la Aachen, restaurare realizata la in itiativa lui
Frederich Barbarossa, in sec. XIII.

– Renasterea
In anul 1337 Petrarca este primul arhitect care realizeaza lucrari stiintifice in vederea
conservarii marturiilor trecutului. Este prima voce care condamna distrugerea
cladirilor vechi romane. P rima cercetare asupra cladirilor vechi monumentale in
perioada Renasterii a fost realizata de Giovanni Dondi in anul 1375. In anul 1466
Flavio Biondo realizeaza o lucrare de descriere a Romei „Roma instaurata“. Leon Battista Alberti este arhitectul care p ledeaza pentru „corectarea greselilor mentale
realizand manuale de restaurare si realizare a lucrurilor noi „in contrast cu cele vechi“. Alaturi de Batista Alberti se remarca B runeleschi, San Francesco Rimini , Andrea
Palladio, Michelangelo si Rafael, care vor pleda pentru „conservarea exemplului
anticilor“.
Din doctrinele de restaurare si reabilitatre ale Renasterii putem distinge ideea
recunoasterii valorii creatiei pentru monumentele vechi prin cercetare, descriere, relevee ca marturie istorica, lucrari de interpretare artistica si teoretica a acestora.
Demolarea bazilicii paleo -crestine Sf. Petru din anul 1506 de catre Papa Iulius II a
constituit un moment -reper pentru doctrina de conservare si restaurare a
monumentelor vechi. Ca si initiative de protectie intre anul 1452 si 1462 apar primele
reglementari care amendeaza demolarea si degradarea edificiilor vechi din Roma.
Intre anul 1624 si 1685 toate statele europene aveau o baza legala reglementata de
protectie a marturiilor arheologice. Primul stat care introduce o astfel de lege a fost
Regatul Suediei, care in 1666 introduce Legea de Protectie a Antichitatilor.

– Secolul XVII : perioada baroca pana in perioada neo -clasica
In acceasta perioada, datorita dezvoltarilor pe fond in alte domenii, de exemplu inventarea
tiparului, revolutiile industriale, tranzitia ideologica in societatea europeana, apar fenomene
noi care contribuie la dezvoltatrea doctrinei reabilitarii si restaurarii cladirilor istorice.
Fatadele cladirilor istorice sunt deja reper e pentru marile orase. Au fost realizate tablouri si
replici ale acestora de catre pictori faimosi ilustrand piete publice din marile orase, obie cte
de suvenir – replici ale fatadelor cladirilor istorice, replicarea fatadelor cladirilor istorice pe
ceramicile comercializate in statele europene. In aceasta perioada apar tururile turistice
ghidate prin orasele straine, precum si a ghidurilor editate in limbile straine. Debutul sec.
XVII cunoaste aparitia modei colectiilor de suveniruri care la acel moment repr ezenta, de
fapt, alaturarea unui vestigiu artistic antic cu piese noi. Astfel valoarea culturala nu a mai
fost monopolizata de vestigiul antic. Unul din cei mai importanti ani in domeniul restaurarii
europene il cosntituie d escoperirea orasului Herculanum, descoperire realizata in anul 1738.
În România există un oraș fondat pe termele romane, care amintește de Herculanum din
provincia romana Campania și anume Ad Aquas Herculi Sacras – Băile Herculane. Poziția
localității din România cât și specificul exotic pe care l -a avut lșa un moment dat, au
determinat dezvoltarea industriala de mai tarziu a acestei zone fiind astazi una din cele mai
importante marturii a unei dezvoltari arhitecturale sasesti suprapusa cu termele romane, iar in sec. XIX completata cu cladiri cu valoare de patrimoniu astazi, in diferite stiluri de la
cel neo -clasic, art- nouveau, eclectic, Arts und Craft. Pentru Romania Baile Herculane
reprezinta o resursa inepiuzabila de cercetare in domeniul restaurarii si reabilitarii fondului
istoric co nstruit.

La 10 dupa descoperirea orasului Herculanum, respectiv in anul 1748, istoria reabilitarii si restaurarii fatadelor cladirilor istorice cunoaste un nou punct de cotitura, respectiv
desoperirea orasului Pompei. Aceasta descoperire a determinat reor ientarea multor
sculptori, artisti si arhitecti in vederea aprofundarii unui nou domeniu si anume cel al
conservarii ruinelor oraselor antice.

In a doua jumatate a sec. XVII sunt redactate o suita de manuale de restaurare, conservare si lexicoane cu privi re la metodele de restaurare a cladirilor istorice. Curentul care
cuprindea aparitia materialelor reglementato are, devenite un pic mai tarziu lexicoane, se
numea Enciclopedismul. Sfarsitul sec. XVII cunoaste o suita de perioade si procese in
domeniul conservarii monumentelor istorice. Revolutia Franceza din anul 1789 are doua
consecinte majore:

– prima, deosebit de nefavorabila conservarii patrimoniului construit, si anume
distrugerea tuturor monumentelor care aminteau de existenta feudalismului, si toto data
interzicerea oricarui lucru capabil sa aduca o marturie despre secolele trecute;
– A doua consecinta a Revolutiei Franceze a constituit nationalizarea tuturor bunurilor
nobiliare, regale si clericale.
Cativa ani mai tarziu oamenii de cultura din Franta constientizeaza efectele
devastatoare ale Revolutiei asupra fondului istoric contruit si astfel urmeaza o suita de
initiative de formare a unor organisme de gestiune a patrimoniului. Aceste tentative
vor cunoaste riposte si desfintari repetate, inn cele din urma reusind sa se constituie o
forma stabila a acestui comitet. Fiecarei cladiri istorice i se intocmea un referat in care era precizata valoarea cognitiva, valoarea educativa in mod explicit, valoarea estetica

si in cele din urma valoarea economica. Cladirile medievale au fost cladiri abandonate
de la orice program de reabilitare si intretinere, si foarte multe dintre ele au fost
distruse.

– Sec. XIX
Aparitia primelor doctrine de protectie a patrimon iului construi
Acest secol a debutat prin puternice reflexii ale Revolutiei Franceze. Oamenii de
cultura din statele europene s- au adunat intr -un consiliu special la Viena pentru a
discuta realizarea unui act care sa concluzioneze necesitatea unui prigram de
conservare a monumentelor.
Primul amendament al intalnirii de la Viena a fost definirea succesului unui program de conservare care era definit ca fiind rezultatul existentei unei institutii specializate
sau strcturi formate din conservatori profesionisti.
Al doilea aspect l -a constituit nevoia realizarii unui inventar complex al tuturor
monumentelor. Arhitectul Friederich Schinkel a completat, ca o nota doctrinara, prin
sublinierea necesitatii conservarii partilor vechi, pastrarea materialului original si
minimizarea interventiilor. Astfel, in anul 1818 este emis un decret la Darmstadt,
decret emis de Ducele de Hessa, privind realizarea unui inventar complex al
constructiilor istorice din Ducatul Hessa.
Prima consecinta a acestui decret a constituit- o chiar infiintar ea Colegiului de grad
inalt al constructiilor, care avea responsabilitatea de a aviza interventiile efectuate
asupra imobilelor cu importanta istorica. In anul 1820 apar primele servicii
descentralizate in orasele Statului Papal, printre care amintim Decr etul Cardinalului
Paca, care prevedea inventarierea, conservarea si administrarea cladirilor istorice. In anul 1826 este emis Decretul lui Ludovic I al Bavariei care interzicea distrugerea
fortificatiilor medievale. Friederich Schinkel a realizat un pro gram de conservare a
monumentelor aplicat in Prusia, program care a reusit sa impace initiativele
conservatorilor cu ultimele reflexii al Revolutiei Franceze, impartasite in Europa.
Schinkel afirma ca monumentele, chiar si cele medievale, apartin publicului , deci
conservarea si restaurarea lor este un act de interes public si national.
Primele restaurari metodice apar insa la Roma. Aceastea au fost realizate de Raffael
Stern, in anul 1803, prin asanarea vecinatatilor Arcului lui Constantin si expunerea
pavimentului antic. Raffael Stern imreuna cu Giuseppe Valadier vor realiza intre anii
1806 si 1820 restaurarea fatadei si a partii estice a Colosseum -ului. In anul 1829
Giuseppe Valadier va restaura Arcul lui Titus printr -o completare stilizata a partilor
lipsa. In Grecia Leo van Clenze va realiza in anul 1834 restaurarea Acropolei Atenei
reducand interventiile la minimum, utilizand materialul original fara insa a realiza o
reconstructie completa si o completare a elementelor lipsa. Intre anii 1835 si 1826
va realiza anastiloza Templului Athenei Niche.
In Franta se remarca arhitectul Eugen Viollet le Duc, care in anul 1848 introduce un concept nou in materia domeniului restaurarii. Acesta face o reabilitare a Catedralei
St. Madelaine- Vezelay in care a inlaturat deficiente de constructie si a realizat
reparatii ulterioare pri n consolidare. Deasemenea, din punct de vedere arhitectural,
acesta a eliminat partile gotice si le -a inlocuit cu propuneri romanice. Viollet le Duc

afirma ca orice portiune indepartata trebuie inlocuita cu materiale mai bune, mai
puternice, si intr -o mani era fara greseala, astfel ca restaurarea cladirii sa ii confere
acesteia o speranta de viata mai mare decat cea care tocmai s- a scurs2. Viollet le
Duc va realiza in anul 1843 o restaurare a Catedralei Notre Damme de Paris respectiv
a fatadei acesteia prin inlocuirea ferestrelor din sec. XIII cu unele de tipul secolului
XII. Adoua operatiune care a aplicat- o acestei restaurari a constituit- o amplasarea
de statui luate de la Bordeaux respectiv fatada sudica a transeptului. A mai fost
indepartata decoratia clasicista si anume flesa de pe fatadele catedralei.
Un alt arhitect francez din aceasta perioada a fost Constant Dufeux care a demolat
fatada renascentista a bisericii Sf. Laurentiu din Paris inlocuind -o cu o fatada in stil
gotic. In Anglia arhitectul Sir George Gilbert Scott a avut o activitate intre anii 1818 –
1878 realizand cateva lucrari de importanta nationala, dintre care amintim:
-catedrala Chichester asupra careia s- a efectuat un amplu proces de cercetare si
reconstituirea turnului central;
-un alt proiect important al lui Scott a fost restaurarea West Minister Abby, unde au
fost folosite centuri metalice si de contravanturi in arce. Tot la acest proiect arhitectul
George Scott a poriectat si coordonat reconstruirea transeptului de nord folosind stil ul
si rapoartele cladirii existente.
Primele doctrine de restaurare a patrimoniului construit
La 30 de ani dupa revolutia Franceza, respectiv anul 1815 cunoscut pentru
restau rarea Monarhiei franceze, forul cultural francez cunoaste o manifestare a
interes ului pentru averile nationalizate din timpul Revolutiei Franceze. Evenimentul
marcant in Franta post- revolutionar il constituie restaurarea unor monumente istorice
in anul 1819 din bugetul Ministerului de Interne. In anul 1830 Ministrul Internelor va realiza un raport pentru Casa Regala care solicita infiintarea unei structuri pentru
protectia monumentelor. Astfel ia loc nasterea functiei de Inspector General al Monumentelor, in Franta. Rolul acestuia a fost sa intocmeasca un raport detaliat al situatiilor cladirilor istorice precum si masurile necesare reabilitarii si restaurarii
acestora, acolo unde era cazul. Aceasta functie a fost detinuta de oameni importanti
de cultura, insa cel mai remarcant mandat a fost cel al lui Eugen Emmanuel Viollet le
Duc. Arhitectul le Duc prin principiile pe care le -a aplicat va fundamenta doctrina de
restaurare care se numea „Doctrina interventionista a unitatii de stil“. Fiind un
discipol al lui Pierre Merimee in prima parte a activitaii sale, Viollet le Duc va promova
principiul „ primo non nocere“ (intai sa nu strici). Acest principiu afirma faptul ca un
restaurator trebuie sa se limiteze la limitele capacitatii profesionale si tehnologice
corelate cu informatiile pe care le detine. Doctrina de restaurare a lui Merimee
sustinea o definitie a restaurarii, si anume ca, prin restaurare intelegem conservarea
a ceea ce exista si reproducerea a ceea ce a existat. Viollet le Duc este arhitectul
care introduice in practica restaurarilor inovatii stiintifice, linii mode rne, analiza
completa si critica a constructiei precum si redefinirea conceptului intreg de
restaurare.
3
2 Eugen Viollet le Duc – Dictionnare raisonne de l´architecture francaise d Xie au XVIE siecle
3 *

Un alt personaj care se remarca in dezvoltarea deoctrinelor de restaurare in Franta
este Victor Hugo, datorita caruia in anul 1887 apare Legea Monumentelor. Aceasta lege afirma ca indiferent de natura proprietarului unui imobil (persoana privata sau imobil nationalizat), in functie de valoarea istorica, intretinerea si conservarea
imobilelor cu valoare de monument istoric este de interes national.
In Anglia razboaiele napoleoniene au implicatii directe asupra perceptiei spectrului
cultural. Dupa o perioada de o suta de ani spatiul european a fost unul unitar,
imperial si accesibil. Ideologia Revolutiei Franceze a avut implicatii si asupra
programelor g uvernarilor locale in mod special asupra lucrarilor de interes public.
Fatadele cladirilor istorice incep sa fie asimilate, atat in Franta cat si in Anglia ca fiind
elemente cu caracter public. John Ruskin a realizat o lucrare „The 7 lamps of
Architecture“ in anul 1848, lucrare care pledeaza pentru sublinierea importantei
conservarii si restaurarii elementelor de arhitectura. John Ruskin pune bazele
doctrinei numite „Doctrina antiinterventionista“. J. Ruskin impreuna cu W. Morris vor
realiza un compendiu al patrimoniului national istoric, in care, pentru prima data, au
inclus si constructiile modeste din zonele sarace rezidentiale. Conform doctrinei sale
antiinterventioniste, monumetul poate fi consolidat, intretinu t, dar de o maniera
invizibila.
Doctrina restaurarii stiintifice
La inceputul sec.XX se remarca un arhitect care reuseste sa aduca o noua interpretare
a domeniului restaurarii plasand restaurarea monumentelor istorice in cadrul
disciplinelor stiintifice. Acesta se numeste Camillo Boito, care pledeaza pentru
pastrarea aspectului pitoresc istoric al cladirilor vechi, precum si un concept nou opus
ideologiei stilistice a lui Viollet le Duc si anume pastrarea interventiilor realitzate
asupra momentului in decursul timpului. Camillo Boito consider a ca aceste inteventii
sunt marturii istorice importanta ale cladirii si contribuie la intelegerea mai profunda
a trecutului sau. Este primul arhitect care realizeaza o demarcatie foarte accentuata
intre domeniul conservarii si restaurarii. Camillo Boito a realizat deasemenea si liniile
de complementaritate dintre operatiile domeniului de conservare si cele din domeniul
restaurarii. El propune trei tipuri de restaurare care vor ramane temelia doctrinei
stiintifice de restaurare, si anume:
– „Restauro archeolo gico“ este tipul de restaurare aplicabil cladirilo r apartinand
perioadelor antice (spre exemplu cladirile Romei antice, Acropola Atenei), acest tip
de restaurare fiind o continuare, de fapt, a investigatiilor arheologice. Operatiunea realizata de arhitectu l restaurator o constituie realizarea unei distinctii intre nou si
vechi, precum si anastiloza.
4
– „Restauro pittorico“ este procesul de restaurare realizat dintr -un numar minim de
interventii si completari aplicaibil doar constructiilor Evului Mediu.

– „Restauro architettonico“ este restaurarea realizata prin operatiuni mai vizibile ca si
completari necesare si inlocuirea partilor lipsa pe care Camillo Boito o recomanda
pentru constructiile apartinand perioadei Renascentiste si ulterioare.
4 Conform Dictionarului Explicativ al limbii romane, anastiloza reprezinta procesul de
rconstituire al unui obiect distrus partial, sau al unui relict

Noua doctrina stiintifica a restaurarii propune cateva linii principale . In primul rand
acest curent a considerat ca in dezvoltarea oraselor si a centrelor urbane este
imperios necesar a se acorda cea mai mare importanta conservarii, intretinerii si restaurarii cladirilor si monumentelor istorice. Un al doilea aspect il constituie
importanta conservarii formei initiale pe care cladirea istorica a avut- o, fiind intreduse
o serie de criterii reglementatoare acre sa ingradeasca initiativele de reconstituire sau completare. Spre exemplu in cadrul constructiilor antice aceste operatiuni sunt
respinse fiind indicate doar operatiunile de anastiloza. Doctrina restaurarii stiintifice
contine amendamente cu privire si la regimul de inaltime al vecinatatilor , care nu
trebuie sa fie diferi t decat cladirile istorice, ele devenind elementul de maxima
importanta al orasului. Tot in reglementarile vecinatatilor se prevad si indicatii cu privire la structura, care ar trebui sa respecte rapoartele cladirilor istorice invecinate,
dimensiunile golurilor care ar trebui sa preia ritmul dat de golurile cladirilor istorice
vecine, iar inaltimea la cornisa este indicat sa fie aceeasi cu inaltimea cornisei
cladirilor vecine.
Alois Riegl propune o definire a notiunii de monument istoric distinct de monumentul
ca obiect semnif icativ. Acesta afirma ca cladirile de tip monumet istoric si -au castigat
identitatea de monument fara ca aceasta sa fi fost impregnata la momentul
conceperii lor. Din acest motiv, considera Riegl, cu referire in mod special la fatadele cladirilor istorice, valorile monumentului arhitectural istoric pot fi cuantificate in
urmatoarele capitle:

1. Valoarea marturiei – determinata de vechime, valoare istorica si marturie a unor
influente internationale;
2. Valoarea actuala- data de valoarea artistica, ca si obiect arhitectural, precum si
valoarea de utilizare, ca bun imobil. Noua doctrina a restaurarii stiintifice identifica
un conflict intre cerintele de dezvoltare urbana si necesitatea conservarii
monumentelor istorice. Acest conflict, pe planul constructiilor, va afecta in mod direct
domeniul reabilitarii si restaurarii fatadelor cladirilor istorice. Foarte multe autoritati
europene, spre exemplu in perioadele interbelice, au preferat operatiunile inrudite cu
anastiloza, decat refacerea ancadramentelor fatadelor af ectate dupa razboaie,
operatiuni considerate prea costisitoare. Influenta reabilitarii, conservarii si
restaurarii cladirilor istorice este cuantificata avand infl uente in toate aspectele vietii,
cu o arie de interes si competenta care implica istorici, cr itici de arta, arhitecti,
ingineri, arheologi, medici, oameni politici si scriitori.

Scurt istoric al metodologiei stiintifice a restaurarii
In anul 1904 are loc Congresul international al arhitectilor tinut la Madrid. Acest
eveniment a avut o implicatie deosebita in istoria reabilitarii, deoarece, in cadrul
acestui eveniment s- a realizat o clasificare a definirii monumentelor . Astfel s- a
realizat distinctia intre:
– Monumentele vii – sunt monumentele care continua sa serveasca scopurilor pentru
care au fost realizate
– Monumentele moarte – sunt cladirile care nu mai servesc nici unui scop, iar destinati
lor a devenit inutila.
Primul aspect important reglementat in domeniul restaurarilor, in urma acestui
congres, l -a constituit faptul ca acest domeniu profesional trebuie astfel reglementat

incat profesarea lui sa fie realizata doar de profesionistii in domeniu, respectiv
arhitectii diplomati, autorizati, sub supravegherea D irectiilor de monumente,
controale estetice si arheologice ale statului in care se realizeaza operatiunea. Acesti
profesionisti urmau sa decida tipul de interventie aplicabil pentru restaurarea
cladirilor istor ice, in functie de valorile monumentale pe care acestea le aveau. Spre
exemplu ruinile cetatilor sunt considerate monumente moarte, iar operatiunea care
se poate realiza este cea de consolidare, anastiloza sau conservare. Cladirile istorice
care deservesc activitati, trebuiesc restaurate. Congresul a recomandat ca aceasta
restaurare sa fie realizata asa incat se fie pastrata unitatea de stil, elementele noi
realizate in alt stil decat cel original putand fi inlaturate daca afecteaza „echilibrul
estetic general“ al cladirii. In aceasta perioada se remarca restauratorul Paul Clemen,
care este autorul conceptului de conservare creativa. Acesta af irma ca
„imbracamintea poate sa fie schimbata, poate fi ornamentata din nou, atata timp cat
ideea este pastrata“. Impactul international pe care Congresul de la Madrid si curentul
de conservare creativa l -a avut a fost ca, in majoritatea statelor europene s-au
constituit asociatii si organisme nationale care vizau conservarea patrimoniului istoric
construit. In anul 1931 are loc cel ami important eveniment considerat de catre
istorici si restauratori in domeniul restaurarii respectiv Conferinta de la Atena,
conferinta realizata cu prilejul organizarii de cooperare intelectuala a Societatii
Natiunilor. Acest eveniment a avut loc ca urmare a receptiei lucrarilor de anastiloza
de la Acropola Atenei, santier de restaurare condusa de inginerul Nicolaos Balanos.
Conferinta de la Atena din anul 1931 pune bazele principiilor moderne de conservare
a cladirilor istorice. Din recomnadarile concluzionate in urma acestei conferinte putem
aminti cateva linii reglementatoare:
– Ingrijirea monumentului istoric arhitectural in permanenta are ca rezultat evitarea
procesului de restaurare. Daca degradarile sunt atat de grave incat restaurarea este
plenara, este recomandabil ca sa se pastreze influenta tuturor perioadelor istorice si
stilistice pe care cladirea le prezinta. Cele ma i multe elemente care marturisesc o
perioada istorica de timp, sunt regasite in fatadele cladirilor istorice.
– Este recomandabil ca sa se utilizeze tehnici moderne de consolidare precum si
implicarea profesionistilor in domeniu, spre exemplu restauratori, cercetatori
stiintifici, experti chimisti, biologi specializati in conservare.
– Completari folosinnd anastiloza.
– Instituirea unui organism international cu privire la protectia monumentelor.
Rezultatul cel mai marcant al acesti conferinte de la Atena, s- a vazut in anul 1933 in
cadrul Congresului International de arhitectura moderna, ocazie cu care a fost expusa binecunoscuta Carta de la Atena. Acest document a constituit un pact international
pentru reglementarea domeniilor de conservare, reabilitare si re staurare. In acest
capitol nu vom dezvolta liniile Cartei de la Atena, deoarece in cap. II este realizat un
studiu al acestui document. Ceea ce putem remarca ca si evolutie este faptu ca acest
documnet a promovat o conceptie statistica aspura conservarii p atrimoniului. Au fost
doua idei importante si anume evaluarea monumentelor ca si valoare in vederea
deciderii efectelor pastrarii lor, iar a doua idee noua introdusa de Carta de la Atena a
constituit- o identificarea unor arhetipuri arhitecturale in cadrul monumentelor
istorice.

1.4 Doctrine de restaurare, conservare si
reabilitare a fatadelor cladirilor istorice
1.4.1. Documente care reglementeaza conceptele de
conservare, reabilitare si restaurare
Primul document care reglementeaza felul in care trebuie realizata restaurarea si
conservarea unui monument arhitectural istoric il constituie Carta de la Atena, emisa in anul 1933 in cadrul Congresului international de arhitectura moderna. Acest
documnet inglobeaza toate recomandarile dezabatute in cadrul Confe rintei da la
Atena tinuta in anul 1931 cu ocazia intalnirii Organizatiei de cooperare intelectuala a
societatii natiunilor. Din punct de vedere a conceptiei asupra conservarii
patrimoniului, acest document contine doua amendamente, pe care le citam:
– „Trecu tul nu poate supravietui in totalitate, trebuie deci ales cu o deosebita
atentie ceea ce trebuie pastrat“.
– „Daca avem de a face cu o serie mare de obiecte similare, unele pot fi pastrate, alele pot fi demolate“.
O buna parte a concluziilor Cartii de la Atena s- au bazat pe experientele dobandite
din urma celui mai semnificativ santier de restaurare de atunci, la nivel international,
si anume Acropola Atenei. Acest santier a durat aproape o suta de ani, inceput in
anul 1834 de Leo von Klenze. In cadrul acestui santier s -au realizat masuri de
conservare a Parthenonului (1896), anastiloza colonadei nordice a Parthenonului (1922), Erechteionul si Propylee (1902 -1917). Cel ami important element nou in
acest santier l -a constituit intreoducerea unor elemente de fier (crampoane, centuri
si pene) precum si elemente de beton armat, in cadrul restaurarii Parthenonului.
Insertiile masive in cadrul acestui santier au avut efecte dezastruoase asupra
monumentului, fiind realizate si completari masive cu caramida. In urma acestor
experiente, expertii au avut inca o data o confirmare a abordarii corespunzatoare
asupra unor monumete moarte.
Carta de la Atena realizeaza pentru prima data o reglementare a principiilor de
conciliere din tre necesitatea dezvolatrii urbane si conservarea monumentelor istorice.
Aceasta afirma ca „daca existenta in continuare a unor obiecte semnificative ale unei
epoci trecute se dovedeste impotriva intereselor orasului, trebuie cautata o solutie
de reconcili ere“. In unele cazuri, afirma Carta de la Atena „trebuie pastrata partea
memoriala, suportul material al valorii memoriale sau istorice, restul poate fi alterat“.
O alta idee remarcanta a Cartii de la Atena influentata in mod direct de noile tendinte
in materie de urbanism afirma ca „Cultul valorilor trecutului nu trece peste criteriile
justitiei sociale“. Carta de la Atena a pledat pentru asanarea constructiilor darapanate
sau lipsite de importanta din jurul monumentelor istorice, si folosirea zonei drep t
spatiu verde.

Al doilea documnet cu importanta sporita in conturarea doctrinelor moderne de
restaurare il constituie „Carta del restauro italiano“ emis in anul 1931 si elaborat de
Consiliul superior pentru antichitati si arte italian. Noua dogma in doctrina restaurarii
din accest documnet definea restaurarea ca fiind o operatiune complexa ce nu trebuie
sa excluda nici unul din multiplele criterii su perioade ale existentei monumentului.
Acel documnet acorda o importanta ridicata ingrijirii continue si co nsolidarii
monumentelor preluind toate amendamentele Cartei de la Atena cu privire la interventiile necesare. Acesta pleda pentru folosirea tuturor tehnicilor moderne in
ceea ce priveste consolidarea, precum si realizarea unui concept armonios in ceea ce
presupune gasirea unei utilizari corespunzatoare a cladirilor cu valoare de monument.
Restaurarea din perspectiva italiana de atunci este amplificata ca si nevoie si ratiune
de sentimentele populatiei, memoria si nostalgia care o prezinta spiritul orasului,
precum si nevoia de utilizare a monumentului respectiv.
O consecinta directa a acestui documnet o constituie insasi infiintarea Institutului central de restaurare in anul 1939 sub conducerea lui Cesare Brandi. Cesare Brandi
a realizat o definire a prncip iilor restaurarii care constituie o baza de pornire a
abordarii stiintifice a conceptului de reabilitare si restaurare, aplicat in cercetarea
acestei teze. Primele doua idei principale emise de Brandi definesc cadrul competentei
reabilitarii si restaurarii . Astfel, restaurarea cu caracter conservator se rezuma doar
la opera si materia de arta. Reabilitarea, insa, este elementul central capabil sa
amplifice potentialul cladirii fara a afecta aspectul ei istoric. Pentru Cesare Brandi
continuitatea existentei monumentelor istorice, ca si monumente vii, este procedeul
care asigura conservarea cladirii ca ansamblu in timp. Reabilitarea si utilizarea unei cladiri istorice ca si fapte prezente, amplifica valoarea istorica prin completarea utilitatii in timp a cladi rii.
Opera de arta , in perspectiva Cartii de restaurare italiana, este un concept integral, care are o valoare in totalitate a elementelor constituente, indiferent daca acestea asunt fragmentate sau indivizate. Un exemplu de opera de arta cu elemente disi pate
il constituiau ramasitele Zidului de aparare a cetatii Roma, din care s- au pastrat
cateva fragmente disipate in tot orasul.
Analogia, ca si proces de rastaurare al operei de arta, din punctul de vedere al Cartii italiene de restaurare, este un domeni u extrem de limitat la marturia redata cat mai
clar si precis a starii autentice a cladirii, sau a fatadei. Un astfel de exemplu de restaurare prin analogie, respactand principiile Cartii italiene aplicat prin anastiloza
si reconstructie, sunt centrele istorice ale oraselor germana Leipzig si Dresda. Orasul
Leipzig a fost aproape in totalitate distrus si demolat in timpul celui de al doilea Razboi
mondial. Cladirile istorice au fost reconstruite si realizate din nou in aceeasi forma folosind aceleasi materi ale de construire la care s- au adus imbunatatiri aspura tehnicii
de construire, folosindu -se alte sisteme de rezistenta.
Conform Cartii de restaurare italiene operatiunile de restaurare a fatadelor cladirilor istorice trebuiesc realizate in primul rand in perspectiva unei interventii reversibile,
fiind urmarite cu atentie, documentate si descrise toate operatiunile realizate.

Cel de al treilea principiu doctrinar al Cartii de la Roma se refera la integrarea cladirii
istorice restaurate. Cladirea resstaurata, conform acestui amendament trebuie sa fie
recongniscibila si reperabila. Operatiunile de restaurare si reabilitare nu tre buie sa
elimine sau sa atenueze elementele fatadelor sau parti ale constructiei care fac
cladirea reperabila.
Un alt principiu care prevede integrarea cladirii restaurate il constituie posibilitatea
ca orice interventie ulterioara sa fie posibila.
Carta de la Roma a mai prevazut si importanta restaurari ruinelor istorice, precum si
aspecte ce privesc restaurarea monumentelor de arta. Ne vom rezuma doar la aceste
aspecte relevante pentru prezentul studiu, care vizeaza direct principiile de reabilitare
si restaurare ale fatadelor istorice, asupra caruia prezenta lucrare contribuie cu
dimensiunea standardului de confort.
Al treilea documnet de importanta capitala in definirea doctrinelor de reabilitare,
conservare si restaurare este Carta de la Venetia a con servarii si restaurarii a
monumentelor istorice, emis in anul 1964. Orasul Venetia, pe buna dreptate, a fost
considerat de arhitectii ultimelor doua secole, ca fiind capitala culturala a conservarii
si restaurarii cladirilor istorice. In sine, acest oras e ste o expozite de opere de arta si
cladiri monumentale conservate si resturate. Orasul Venetia reprezinta o cronologie vie, istorica, continand cladiri cu vechime, unele din secolul V, si cele mai multe din
perioada Renasterii. Orasul nu are zone noi si, d atorita valorii sale monumentale,
arhitectii din intreaga lume au fost preocupati de pastrarea si cnoservarea sa.
Congresele internationale ale arhiteetilor si tehnicienilor monumentelor istorice, s- au
tinut la Venetia. Unul din marile proiecte internation ale, care a fost abordat in ultimele
sapte decade, il constituie insasi conservarea lagunei venetiene in contextul
schimbarilor climatice, a fenomenelor geologice care au contribuit la cresterea
nivelului apei si a probabilitatii tot mai mari ca laguna sa fie inundata.
In luna mai din 1964 are loc al doilea Congres international al arhitectilor si
tehnicienilor monumenteleor istorice, tinut la Venetia. Este evenimentul in cadrul
caruia a fost adoptat Documnetul Cartei de la Venetia a conservarii si restaur arii
monumentelor istorice. Acest documnet atrage atentia aspura importantei unui
monument istoric arhitectural, si subliniaza valoarea sa ca si patrimoniu comun. Este
initiativa care incearca sa reglementeze un cadru juridic international capabil sa
respo nsabilizeze fiecare tara in procesul de conservare a proprieii traditii si culturi.
Definitiile importante ale Cartii de la Venetia redefinesc conceptul de monument
istoric arhitectural si conservarea si restaurarea monumentelor istorice. Astfel monumentu l istoric se referaa atat la opera arhitecturala, precum si ansamblul rural
sau urban in care se gaseste acest monument. Spre exemplu, in Romania in zona
Banatului, putem distinge casele svabilor avand o tipologie aparte, construite in
secolul XVIII, atat ca si cladiri cat si dispunerea urbanistica vizand aliniament stradal,
configuratii si tipologii urbane. Satul Charlotenburg este in sine un monument unic
de arhitectura rurala, istorica, fiind singurul sat din Romania cu o dispunere in jurul
unui inel cir cular central al parcelelor. Monumenteul istoric ca si in acest caz,

constituie o marturie istorica a gandirii si planificarii unei perioade istorice, si este in
acelasi timp si un obiect de arta cu semnificatie culturala.
Una din peronalitatile ciatet si amintite in cadrul Congresului de arhitectura se la
Venetia a fost Serban Cantacuziono. Acesta a afirmat ca „orice program de retaurare si connservare trebuie sa aiba inscris un program de intretinere care sa asigure
nevoia de conservare“. Conform Carte i de la Venetia conservarea si restaurarea
monumentelor istorice sunt conditionate de aplicarea tuturor progreselor stiintifice,
a inovatiilor tehnice, care ajuta in vederea protejarii patrimoniului arhitectural.
Articolul 3 din Carta de la Venetia defines te scopul conservarii si restaurarii cladirilor
de monument ca fiind acela de a proteja valoarea de opera si paastrarea marturiei istorice. Articolele 4,5,6,7 si 8 pun bazele doctrinei conservarii despre care Carta de
la Venetia enumera cateva princiipii d e abordare:
-conservarea cladirilor istorice cu valoare de monument este asigurata in primul rand
de o permanenta intretinere;
-conservarea cladirilor cu valoare de monument si a cladirilor istorice in general este
asigurata si de utilizarea cladirii in scopuri contpatibile cu conformarea ei spatiala;
-cladirea istorica cu valoare de monument este o marturie istorica care are conexiuni
ca si valoare si cu ampolsamentul pe care ea a fost construit. Aceasta idee face
referire si la posibilitatea stramutarii in intregime a unui monument istoric care are
justificare doar in cazul unor proiecte cu interes national, cu o insemnatate deosebita.
Acest articol din Carta de la Venetia reprezinta pitra de temelie a conservarii si
pastrarii cladirilor istorice in antiteza cu multe premize ale initiativelor imobiliare sau proiectelor de dezvoltare energetica sau de alta natura. Un exemplu a consecintelor
dezastruoase rezultate din neaplicarea acestui amendament al Cartei de la Venetia il
constituie, in tara noastra, di strugerea uneia dintre cele mai valoroase si
semnificative marturii istorice pe care Romania a aavut- o vreodata, si anume
inundarea insulei Ada Kaleh, ca urmare a construirii barajului Portile de Fier. Acest
sit a continut cladiri istorice cu o importanta inegalabila, fiind la un moment dat al
doilea pol turistic national. Singura localitate cu dezvoltare urbanistica de factura bizantino -maura realizata de artisti si arhitecti turci, alaturi de moscheea din insula,
zidurile cetatii de aparare, toate au con stituit un ansamblu care ar fi trebuit, cel putin,
stramutat in totalitate.
Carta de la Venetia defineste procesul de restaurare, ea fiind o operatiune
specializata, realizata cu scopul de a conserva, dar si in acelasi timp de a scoate in
evidenta toate v alorile cladirii istorice, bazandu -se pe datele obtinute din marturiile
si documnetele autentice, precum si principiul utilizarii metrialelor originale. Studiul arheologic si expertiza isotirca a claditrii sunt documentaiile care in mod obligatoriu
fac par te din studiul argumentativ al procedeului de restaurare a unei cladiri istorice.
Carta de la Venetia aduce o inovatie asupra procedeului de restaurare, ca si
contributie umana, reglementand atributiile si nivelul de competenta, care in cazul
tuturor speci alistilor nu pot fi atribuite unei singure persoane, ci unor colective de
specialisti. Carta de la Venetia subliniaza faptul ca procesul de restaurare si reabilitare

a cladirilor istorice trebuie sa tina cont de contributia tuturor perioadelor istorice car e
si-au pus amprenta asupra cladirii istorice respective. Ca si doctrina de restaurare
Carta de la Venetia elimina premiza necesitatii realizarii unei unitati de stil, premiza
introdusa in a doua jumatate a sec. XIX de catre specialistul Violett le Duc. To ate
recomandarile Unesco sunt reglementari la care Carta de la Venetia face referire, cu privire la descoperirea unor vestigii arheologice, sau posibilitatea ca in timpul
santierului de restaurare sa fie descoperite situri cu valoare arheologica.
La 40 de ani dupa aparitia si emiterea Cartei de la Venetia apar trei documente care
completeaza Carta de la Venetia si nume:
– Carta oraselor istorice, emisa in anul 1986 la Toledo si revizuita un an mai
tarziu, respectiv anul 1987 la Waschington, documente care co mpleteaza
Carat de la Venetia cu recomandari si reglementari in ceea ce priveste partea
de urbanism si planificare urbana, respectand tramele initiale si zonele de
protectie istorica.
– Carta gradinilor istorice, documnet emis la Florenta in anul 1982, docum net
care este realizat in spiritul Cartei de la Venetia, facnd foarte multe referinte
la acel dosument, insa cu aplicare in domeniul conservarii spatiilor verzi, ca
si parcurile realizate in perioade istorice (ex. Gradina de la Schönbrunn,
Parcul de la Ver sailles, parcurile realizate de arhitectul Gaudi, etc).
– Carta protectiei si gestiunii patrimoniului arheologic, documnet emis in anul
1990. Acesta reglementeaza conservarea unui sit arheologic, fiind o
completare a recomandarilor Unesco.
In ultimele doua decade ale sec. XX respectiv anii `90 apar alte documente care
reglementeaza domeniul conservarii patrimoniului, spre exemplu Carta protectiei si
gestiunii patrimoniului subacvatic (1996) si Carta patrimoniului vernacular, aparuta
in anul 1999. Acest docu ment arfe o insemnatate pentru premizele prezentului
studiu, deoarece el defineste peisajul cultural, astfel ca constructiile realizate intr -o
zona cu un anumit specific, conform acestui document, ar trebui sa respecte caracterul local. Carta patrimoniulu i vernacular pledeaza pentru pastrarea coerentei
stilului arhitectural, al folosirii arhetipurilor locale, precum si utilizarea tehnicilor traditionale de constructie locale.
In anul 1999 sunt emise doua documente, si anume Carta internationala a turismu lui
cultural si Principiile conservarii structurilor istorice de lemn. Accest document
reglementeaza modalitate ainterventiilor asupra structurilor de lemn despre care
putem retine:
– Din punct de vedere al interventiei asupra strcturii istorice de lemn
documentul pledeaza pentru operatiuni reversibile care sa nu afecteze
conservarea si care sa foloseasca mijloace traditionale.
– Produsele inlocuite trebuie sa fie din acelasi material, ca esenta si fibra, cu cele inlocuite, folosind aceeasi tehnologie de punere in opera. Acest
documnet nu exclude posibilitatea utilizarii unor mateiale noi, spre exemplu

rasini epoxidice, cu respectarea conditiei de a nu afecta proprietatile fizico –
chimice ale partilor istorice.
1.4.2. Principii de restaurare, reabilitare si conservare a
cladirilor istorice
In cadrul studiilor care privesc restaurarea ca o stiinta care sa imbunatateste si
completeaza, datorita evolutiei tehnice si a posibilitatilor de gasire a noi modalitati
de evaluare a stadiilor in care se afla o cladire istorica, s- au putut identifica cateva
principii pe care le vom enumera:
– Principiul autenticitatii. Acest principiu promoveaza f olosirea pe cat posibil a
tehnicilor si materialelor utilizate in cadrul constructiei istorice. Din punct de
vedere al executiei, pe langa folosirea tehnicior treditionale, acest concept
recomanda folosirea unor tehnici si inovatii contemporane, avand o co nditie
ca acestea sa aiba aplibatie probata in restaurarea altor edificii. In cazul
folosirii noi, trebuiesc atent evaluate efectele care pot degenera si
deasemenea utilizate toate informatiile stiintifice de care se poate dispune la momentul respectiv.
– Principiul marcarii interventiei. Acest principiu pledeaza pentru marcarea
orcarui tip de interventie, fie ca acesta consta in inlocuirea pieselor de
ornament, fie ca este vorba de elemente structurale, fara insa afecta
unhitatea de stil.
– Principiul pruden tei „primo non nocere“. Acesta pledeaza pentru o cercetare
amanuntita urmata de doua faze de verificare.
– Pricipiul actiunii minime necesare. Acest principiu pledeaza pentru interventii
minime in ceea ce priveste inlocuirea materialelor, folosirea tehnicilor
utilizate in interventie care afecteaza cel mai putin cladirea si finisajul
acesteia, precum si utiliza rea interventiei care conserva materialele originale.
Inlocuirea materialelor fiind posibila, dupa acsst principiu doar daca elel se
afla intr -o stare de degradare care nu permite conservarea sau restaurarea
lor. Cateva exemple ale acestui principiu sunt r epararea zidariei prin rostuire,
completarea partilor de acoperis lipsa sau a tencuielii.
– Principiul reversibilitatii interventiei. Pledeaza pentru folosirea unui concept in ceea ce priveste restaurarea sau consolidarea unei cladiri istorice, care in
eventualitatea aparitiei in timp a unei tehnici mai bune, poate fi inlocuit.

1.4.3. Tipologia interventiilor asupra cladirilor istorice
In orice tip de interventie care vizeaza afectarea cladirilor istorice este necesara
realizarea unei etape de cercetare a manuntita a cladirii. Toate documentele la care
am facut referire in acest capitol, care au constituit baza doctrinei de restaurare, baza pe care se fundamenteaza si contibutia acestei teze, pledeaza pentru realizarea unei etape preliminare amanuntite de cerdetare. Pe langa interventii de reabilitate,
restaurare si conservare, mai exista lucrari care afecteaza cladirile istorice, in mod
special fatadele cladirilor istorice. Dintre acestea amintim:

– Interventii care presupun demolarea si asanarea unei parti d in constructie.
– Necesitatea realizarii unor lucrari care sa elimine sau sa ascunda parti ale
cladirii care constituie o marturie a evolutiei sale istorice.
– Lucrari care presupun afectarea elementelor decoratice ale fatadelor.
Pe langa aceste lucrari in cadrul unei interventii de reabiliare, asupra cladirii istorice
pot fi realizate interventii ce vizeaza imbunatatirea standardului de confort sau o
utilizare mai optima a cladirii, lucrari constand in repararea partilor structurale, introducerea unui alt ti p de instalatii electrice, introducerea unui sistem de instalatii
de climatizare, introducerea unei instalatii de prevenire a incendiilor. In acest capitol vom enumera si detalia fazele constituente ale cercetarii istorice.
1.4.3.1 Expertiza si realizarea studiului istoric
Necesitatea realizarii a unui cadru constituit din argumente palpabile pe care sa se
poata fundamenta deciziile referitoare la tipul de interventie abordat constituie scopul
unei documentatii istorice, care este parte constituenta a unei expertize complete
efectuate asupra unei cladiri istorice. Un studiu istoric este intocmit cu scopul de a face de cunoscut etapele prin care cladirea a trecut, autorul conceptului, arhitecti, constructori, evenimente speciale realizate in cadrul ei, precu m si o evaluare a
situatiei aflate in prezent din punct de vedere al stabilirii valorii monumentale si obiect
de arhitectura. Acest studiu contine o etapa a unei investigatii stiintifice amanuntite,
precum si o etapa de sintetizare a datelor obtinute.
Investigatia si etapa de cercetare vor face apel la toate sursele posibile care pot
aduce lumina in vederea intocmirii unei cronologii complete a realizarii acestei
constructii.
Prima etapa a unui studiu istoric complex il constituie stabilirea surselor de
documentare. Dintre sursele folosite, pe langa documentele istorice existente,
tratatele de istorie ale arhitecturii sau descrieri ale cladirii si zonei, o expertiza
completa istorica face apel si la literatura de epoca, studiul biografiei existente si
date culese din alte marturii cum ar fi reproduceri grafice intalnite in tablouri, obiecte
de suvenir vechi, alte elemente decorative care pot vorbi despre istoria unei cladiri. Cercetarile iconografice au o valoare deosebita in vederea incadrarii lor ca si sursa
de documentare, deoarece ele constituie o marturie a peceptiei unei cladiri de catre
autorul respectivei gravuri dintre cercetarile iconografice putem aminti stampe,
gravuri, fotografii de epoca, alte genuri de reproduceri grafice.
Documentatia tehni ca are in vedere si cercetarea planurilor si documentelor de
sistematizare si urbanism din evolutia localitatii unde se realizeaza studiul cladirii respective. In acest proces se va face apel la planuri realizate in etape diferite pentru a determina evolut ia frontului stradal, aducand lumina asupra etapelor de dezvoltare
a zonelor respective. Documentele din domeniul funciar completeaza aceasta documentatie tehnica cu date referitoare la proprietarii cladirii, a suprafetelor
masurate la un anumit interval d e timp, precum si a raportului dintre suprafata
construita a cladirii si suprafata terenului aferent acesteia. Aceasta parte a

documentatiei trebuie sa faca apel si la planurile existente in cadrul institutiilor care
au eliberat avize de construire, autori zatiile de construire in sine precum si releveele
de arhitectura existente asupra edificiilor existente.
A doua componenta a unui studiu istoric care se completeaza si dupa ce interventia
propriu- zisa a inceput, o constituie etapa cercetarii arheologice. Etapa cercetarii
arheologice, care poate sa aduca informatii despre datarea exacta a perioadelor de construire, distinctie intre etapele de construire determinate atat prin recunoasterea materialelor diferite specifice unei perioade de timp si a tehnicii d e prelucrare a
acestora, cat si prin procedee stiintifice de determinare a vechimii materialelor
folosite. Un aspect important pe care studiul arhelologic, ca si parte constituenta a
expertizei istorice il poate aduce, il constituie posibilitatea evidentie rii existentei altor
cladiri mai vechi pe acelasi sit.
1.4.3.2 Expertiza si realizarea studiului arhitectural
Cea de a treia parte constituenta a unui studiu de expertizare istorica cu o
insemnatate deosebita asupra evolutiei fatadelor cladirilor istorice reprezinta faza de
cercetare istorica aritecturala. Aceasta faza va face apel al metode de observare si
interpretare a datelor relevate precum si analiza stiintifica realizata de specialisti din
domenii stiintifice. Studiul expertizei de arhitectura compl eteaza expertiza
arheologica aducand o clarificare si mai mare asupra etapelor de realizare a constructiei, a tipurilor de interventie efectuate pana la momentul expertizei, a
elementelor care au valoare de patrimoniu precum si a elementelor care confera atat
specificul cat si subliniaza liniile de definire a cladirii.
Expertiza arhitecturala poate aduce o clarificare asupra motivului folosirii unei tehnici
de construire, a structurii utilizate si a materialelor alese. Ea poate sa faca o distinctie
intre u n stiadiu initial al constructiei si modificarile ulterioare raportate chiar si la
elementele de detaliu. Un exemplu bun este si distinctia dintre decoratia initiala si
decoratia ulterioara.
Ca si procedura de observare directa expertiza arhitecturala aduce lumina asupra
diferitelor perioade de constructie prin identificarea si reperarea unor diferente de
materialitate, textura, intreruperile zidariei si diferentele de grosime ale acesteia, alaturarea a doua tipuri de structuri diferite, diferente de aliniament, diferente asupra
tehnicilor folosite, diferente ca si abordare stilistica. Ca si reperare a operatiunilor
ulterioare expertiza arhitecturala repereaza in primul rand incaperi cu forme
neregulare in plan, deschideri care sunt blocate, rezolvari strcturale atipice, ca de
exemplu grinzi sprijinite intr -un alt mod decat cele caracteristice cladirii si a tehnicii
folosite in perioada cand cladirea a fost realizata, modificari realizate la niv elul zidariei
si a structurii de lemn, etc.
Ca si analiza a fatadelor cladirilor istorice putem identifica modificarile care s- au
realizat in primul rand asupra zidariei prin: folosirea materialelor de constructie
diferite, prezenta in zidarie a unor arce sau urme de bolti care indica faptul ca au
existat anumite goluri, folosirea unor tipuri de rosturi diferite si plinte discontinue.

Golurile noi in fatada pot fi reperate prin analiza montantilor si a legaturii acestora
cu zidaria. De obicei dispunerea go lurilor a fost realizata in conformitate cu
planimetria cladirii. Daca reperam o diferenta de ritm determinanta de alternanta
plin-gol, este posibil sa beneficiem de o indicare a unei eventuale adaugiri sau
modificari. Golurile care au fost realizate intr -o etapa uilterioara prezinta si
ancadramente diferite. Dispunerea golurilor in fatada evidentiaza si dispunerea
planimetrica interioara a cladirii. Un sir de goluri ascendente intr -o fatada poate
constitui indicarea faptului ca a existat o scara in dreptul acestui sir.
Expertiza arhitecturala contine etapa de releveu care presupune o investigare
realizata prin cercetare in situ directa, fiind necesar un numar minim de persoane
care realizeaza operatiunile de masurare. Tehnologia de astazi permite realizare a
unui releveu automatizat prin procedee de radioscopie si fascicol laser, obtinandu -se
un model vectorial tridimensional al cladirii, precum si evidentierea exacta a starii
elementelor structurale – tasari, fisuri, aliniamentul rosturilor, conformatia
ancadramentelor, planimetria sarpantei. Este o metoda care reduce puternic timpul
alocat releveului, datele fiind precise, existand posibilitatea realizarii unui numar
mare de piese desenate raportat la un timp scurt de realizare a releveului.
O alta metoda utilizata in releveu este releveul manual care, la randul sau, este o
investigatie stiintifica ce presupune masurarea tuturor golurilor, a laturilor caldirii, a
compartimentarii ei, etc. Este o metoda care necesita mai mult timp, presupunand etapa de inves tigare prin masurarea si colectarea datelor, precum si introducerea
acestora si interpretarea lor intr -un sistem de proiectare. La aceste metode de
releveu se poate adauga fotografia care contribuie la conturarea si clarificarea unor
aspecte ce tin de anum ite detalii. Prin restitutie perspectiva fotografia poate asigura
imaginea exacta a unui ancadrament si furnizarea datelor necesare realizarii
proiectiei respectivului detaliu. Aplicatiile fotografiei in domeniul releveelor, folosind
tehnicile care deriva din domeniul restitutiei perspectivei, sunt:
-fotogrametria – procedeu care este realizat folosind dispozitive stereoscopice de
fotografiat, avand o precizie milimetrica pentru releveele cladirilor;
-fotografia rectificata – care este un procedeu un pic mai sofisticat, insa care ofera o
imagine la scara 1:1 a proiectiilor deduse din fotografie a fatadelor cladirii.
Expertiza tehnica de arhitectura cat si studiul arheologic, in unele cazuri, pot face
apel la investigatii stiintifice cum ar fi carotajul, son dajul de material care reprezinta
o prelevare a unor mostre din diferite parti ale constructiei in scopul aflarii profunzimii zidariilor, a posibilelor infiltratii sau a prezentei altor materiale constituente in zidarie. Prelevarea unor parti mai mari de m aterial are scopul de a releva proprietatile fizico –
chimice pe care materialele de constructie le prezinta in momentul realizarii
expertizei.
Alte procedee folosite in procesul de expertizare tehnica a arhitecturii sunt investigatiile interne. Aceste proc edee sunt procedee stiintifice care se realizeaza cu
instrumente specializate de masura dintre care amintim:

– Detectarea diferentelor de omogenitate din structura folosind masurarea
frecventelor ultrasunetelor;
– Procedeul termografiei care este realizat cu ajutorul unor instrumente de
masurare a radiatiei infrarosii a materialelor, procedeu extrem de important
in realizarea unui audit energetic al respectivei cladiri;
– Permeabilitatea zidariilor cladirilor istorice este realizata atat la nivelul
suprafetei in terioare a zidariei cat si la nivelul zidariei exterioare. La nivelul
exterior permeabilitatea externa va releva porozitatea reprezentand
cantitatea de apa absorbita la un anumit inteval de timp. Permeabilitatea
interna se va masura cu ajutorul unui foraj veritcal aratand nivelul permisiv
al posibilitatii de realizare pentru injectarea zidariilor;
– Endoscopia zidariei realizata cu ajutorul unor camere foto sau video cu
dimensiuni foarte reduse;
– Masuratori cu privire la tensiunile si impingerile interioare d in zidarie;
– Masurarea umiditatii prin umidimetrie, pirometrie si termografie.
1.4.4 Definirea cadrului de operare a interventiilor aspura
cladirilor istorice
Considerentele care determina alegerea realizarii unei operatiuni de interventie
asupra unei clad iri istorice corelate cu datele obtinute din expertizele istorice,
arheologice si arhitecturale, pot sa ne asigue cadrul limitativ al tipului de interventie
pe care o putem realiza.
Cea mai puternica interventie o constituie asanarea si reconstruirea unui imobil
istoric. Templul Philae din Egipt a fost daramat si reconstruit pe un alt amplasament.
Astfel, reconstructia se poate realiza in primul rand printr -o stramutare. In Romania
biserica Mihai Voda a fost mutata intr -un alt sit. Tot un tip de reconstructie o constutie
si realizarea unor cladiri noi folosind aceeasi amprenta la sol, acelasi amplasament, acelasi regim de inaltime dar realizarea cladirii este facuta cu o alta compartimentare
si intr -un stil modern. Totusi, pastrarea inaltimii la cormisa, a conformatiei spatiale
precum si a anumitor elemente caracteristice constribuie la perpetuarea specificului
urban.
Al doilea tip de interventie il constituie reabilitarea cladirii istorcie. In capitolul I au
fost definite aceste concepte si operatiuni care pot fi aplicate cladirilor istorice iar
reabilitatrea cladirii istorice asigura pastrarea unui stadiu a valorii de monument in
cadrul categoriei monumentelor vii. Aceasta reabilitare poate presupune
reconformarea spatiala interioara, introducerea unor instalatii noi in cladire,
introducerea unor intervetnii in scopul imbunatatirii standardului de confort.
Reabilitarea poate sa aiba ca efect modificarea volumetriei ca si ansamblu, sau poate
fi realizata fara a afecta volumetria cladirii. In orasul Viena cel e mai multe cladiri din
arealele istorice au fost reabilitate, iar volumetria de la acoperis, in foarte multe
cazuri, a fost modificata din mai multe considerente.
Al treilea tip de interventie il constituie interventia de restaurare. Aceasta poate fi
realizata sub mai multe forme, cel mai simplu respectand principiul interventiei

minime, fiind cel folosit in restaurarea Templului zietei Athena de pe Acropola Atenei,
unde procedeul de restaurare l -a constat anastiloza. Tot in cadrul complexului religios
de pe Acropola Atenei a fost folosit un alt procedeu al restaurarii si anume reintragirea
logiei cariatidelor din Erechteion. Arhitectul Mihai Angelescu a realizat o interventie
asupra Bisercii Evanghelice din Sebes, asanand anexele folosind principiul unei
restaurari de eliberare. In cadrul Bisericii din Densus, cea mai veche biserica din
Roamania realizata din materiale de constructie provenite de la o cetatate Daca,
arhitectul Chefineux a reconstituit invelitoarea originala de piatra a bisericii.
Arhitec tul Emil Costescu a refacut turlele Diaconiconului si Proscomidiei a bisericii
Mihai Voda folosind un procedeu de reintregire stilistica.
Un alt tip de interventie este conservarea. Limitele care le deducem din efectuarea
studiilor asupra acestui procede u se rezuma la identificarea si eliminarea actiunilor
care determina distrugerea, precum si realizarea unor reparatii cu scopul de a preveni
evolutia degradarilor. In toate aceste interventii se vor respecta recomandarile
documentelor amintite in acest cap itol, respectand principiul intretinerii continue si a
prevenirii deteriorarii.
In cadrul operatiunilor de consolidare respectand liniile directoare ale Cartelor internationale cu privire la restaurare si conservare, cadrul limiteaza interventiile la
necesitatea folosirii tehnicilor traditionale, acolo unde este vorba de cladiri cu valoare
de monument, valoare care se rasfrange si asupra structurii, folosirea tehnicilor
moderne fiind permisa in conditia neafectarii perceptiei ansamblului cladirii si a valo rii
sale de monument.
O a treia categorie a masurilor de consolidare o constituie si masurile temporare de
consolidare. Cadrul legislativ national si international reglementeaza interventiile
posibile aspura unei cladiri istorice, iar documentele legale a plicabile si pe teritoriul
Roamniei sunt urmatoarele:
– Conventia ONU -Unesco referitoare la protectia patrimoniului cultural in
eventualitatea unui conflict armat, document semnat la Haga in anul 1954;
– Conventia ONU -Unesco referitoare la mijloacele de preven ire si interzicere a
transferului, importului si exportului de bunuri culturale, conventie asdoptata in anul 1970, document care defineste patrimoniul national al statelor;
– Conventia referitoare la patrimoniul cultural si natural mondial adoptata in
anul 1 972;
– Conventia referitoare la protectia patrimoniului arhitectural european,
Conventie adoptata in anul 1985 la Granada;
– Conventia referitoare la protectia patrimoniului arheologic adoptata la Valetta in anul 1992;
– Conventia europeana a peisajului adoptata la Florenta in anul 2000;
– Recomandarea Unesco cu privire la principiile internationale apülicabile
cercetarilor arheologice adoptata in anul 1956;
– Recomandarea Unesco cu referire la salvgardarea frumusetii si caracterul
peisajelor si siturilor, recomandar e adoptata in anul 1962;

– Recomandarea Unesco cu privire la protejarea bunurilor culturale periclitate
de lucrari publice sau private, recomandare adoptata in anul 1968;
– Recomandarea Unesco cu privire la protectia nationala a patrimoniului
cultural si nturala emisa in anul 1972;
– Recomandarea Unesco privind protejarea si rolul contemporan al zonel
istorice, emisa in anul 1976;
– Articolul 41 din Constitutia Roamaniei care reglementeaza proprietatea, exproprierea, interesul general si exercitarea dreptului de pr oprietate;
– Amendamentele continute in Codul Penal cu privire la distrugere de bunuri
culturale, distrugerea si acte ce aduc pierderi pentru patrimoniul cultural
national, distrugerea monumentelor, afectarea monumentelor prin fapte de
natura penala, etc;
– Legea 422:2001 privind protejarea monumentelor istorice;
– Ordonanta Guvernului cu privire la protejarea patrimoniului arheologic si
declararea unor situri arheologive ca zone de interes nationa (OG 43 -2000
aprobata prin Legea 378 din 2001);
– Ordonanta Guvernul ui privind masuri de protecetie a monumentelor istorice
care fac parte din patrimoniul mondial (OG 47 -2000 aprobata prin Legea 564
din 2001);
– Legea 33 -1995 privind exproprierea pe cauza de utilitate publica;
– Legea 5 -2000 privind aprobarea planului de amen ajara a teritoriului national;
– Legea 350 -2001 privind amenajarea terirtoriului si urbanismului;
– Legea 453 din 2001 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructie;
– Ordinul Ministerului Culturii 2032 -1999 modificat prin Ordinul Ministrului
Culturii si Cultelor nr 2081 din 2001 privind infiintarea Comisiei de Atestare
in domeniul monumentelor istorice si aprobarea normelor si crteriilor de
atestare a expertilor in dome niul protejarii monumentelor istorice, a
specialistilor in domeniul conservarii si a specialistilor in domeniul restaurarii
monumentelor istorice.