1 CUPRINSUL LUCRĂRII DE LICENȚĂ SECȚIUNEA I : INTRODUCERE ÎN ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI 1.TITLU :SPECIFICUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE 1.1 SUBTITLU :… [616886]

1 CUPRINSUL LUCRĂRII DE LICENȚĂ

SECȚIUNEA I : INTRODUCERE ÎN ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI

1.TITLU :SPECIFICUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
1.1 SUBTITLU : CONCEPTUL DE SERVICIU PUBLIC
1.2 SUBTITLU : NOȚIUNEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
1.3 SUBTITLU : PRINCIPIILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

2.TITLU: STRUCTURA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
2.1 SUBTITLU : NOȚIUNEA DE STRUCTURĂ A ADMINISTRAȚIEI
PUBLICE
2.2 SUBTITLU : STRUCTURA INTERNĂ A ORGANELOR
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
2.3 SUBTITLU : STRUCTURA SIS TEMULUI ADMINISTRAȚIEI
PUBLICE

SECȚIUNEA A II -A : SARCINILE SISTEMULUI ADMINISTARȚIEI
PUBLICE

1.TITLU : NOȚIUNEA DE CONCEPT ȘI NOȚIUNEA DE SARCINI
1.1 SUBTITLU: CONCEPTUL DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
1.2 SUBTITLU : SARCINILE ȘI SCOPURILE ADMINISTRAȚI EI
PUBLICE

2 .TITLU : ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ ȘI CENTRALA
2.1 SUBTITLU : CONCEPTUL DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LOCALĂ ȘI CENTRALĂ
2.2 SUBTITLU : SARCINILE ȘI SCOPURILE ADMINISTRAȚIEI
PUBLICE LOCALE ȘI CENTRALE

2 2.3 SUBTITLU : ADMI NISTRAȚIA PUBLICA – CRITERII DE
DELIMITARE DE ADMINISTRAȚIA PRIVATĂ, DE ADMINISTRAȚIA DE
STAT ȘI PUTERREA

SECȚIUNEA A III -A : FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARII PUBLICI

1.TITLU: FUNCȚIA PUBLICĂ
1.1.SUBTITLU : NOȚIUNEA DE FUNCȚIE PUBLICĂ
1.2.SUBTITLU : TRĂSĂ TURILE CARACTERISTICE ALE FUNCȚIEI
PUBLICE
1.3 SUBTITLU : ÎNDATORIRILE FUNCȚIONARILOR PUBLICI
1.4 SUBTITLU : RĂSPUNDEREA FUNCȚIONARILOR PUBLICI

SECȚIUNEA A IV -A STUDIU DE CAZ – CONCLUZII

1.TITLU: ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII
1.1.SUBTITLU : SURSA DE FINANȚARE
1.2. SUBTITLU :OBIECTIVUL GENERAL AL PROIECTULUI
1.3. SUBTITLU :BENEFICIARII PROIECTULUI
1.4. SUBTITLU : BENEFICIILE AȘTEPTATE PRIN
IMPLEMENTAREA NOULUI SISTEM

SECȚIUNEA V – BIBLIOGRAFIE

3 ABREVIERI

AAPL Autoritățile Administrației Publice Locale
ADPP Administrația Domeniului Public și Privat
AM Autoritate de Management
ANIMMC Agenția Națională pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație
ANOFM Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă
ANRMAP Agenția Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor
Publice
AT Asistență tehnică
C&D, CD Cercetare Dezvoltare
CDI Cercetare, dezvoltare și inovare
CE Comisia Europeană
PO Program Operațional
POR Programul Operațional Region al
POS Program Operațional Sectorial
PPP Propuneri de politici publice
M. Of Monitorul Oficial al României
R.R.D Revista romană de drept
CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.R. Constituția României
DAP Disctionarul de administrație publică
HG Hot are de govern
ICCJ Înalta Curte de Casație și Justiție
JUD Judecătorie
LAPL Legea administrației publice locale
OUG Ordonanța de urgență a guvernului
TRIB Tribunalul
UAT Unitate administrative -teritoriala

4
SECȚIUNEA I

INTRODUCERE ÎN ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI

1. SPECIFICUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

1.1. Conceptul de serviciu public
Noțiunea de serviciu public a apărut și s -a dezvoltat treptat, pe fondul
multiplicării și diversificării nevoilor generale ale societății omenești, concomitent cu
implicarea tot mai accentuată a statului, în vederea asigurării bunăstării generale a
oamenilor pe care îi reprezintă.
Serviciul public s -ar putea traduce prin organizarea unui sistem funcțional care
să aibă drept scop deservirea unei colectivități, fie ea națională, fie locală, satisfacerea
nevoilor acestora reprezentând scopul fundamenta l al societății umane și mai ales, al
statului de drept.
Importanța serviciilor publice este cu atât mai mare pentru societate, cu cât
statul, apare ca instrument indispensabil, menit să asigure cetățenilor bunăstarea .
Când statul își propune, pri n autoritățile sale, să satisfacă o nevoie a societății,
care înainte era lăsată în grijă unor agenți economici ai săi sau a unor particulari, el
stabilește organizarea respectivă care să urmărească satisfacerea nevoilor, îi determină
competența și îi pune la dispoziție mijloacele materiale,financiare și umane necesare
atingerii scopului stabilit.
Spre deosebire de particulari, care urmăresc cu predilecție satisfacerea unui interes
general printr -o remunerare și un beneficiu adecvat investițiilor și mu ncii depuse,
administrația publică urmărește satisfacerea nevoilor generale ale colectivității, a
cetățenilor acesteia, indiferent dacă activitatea desfășurată se soldează sau nu cu un
deficit, administrației publice fiindu -i străină ideea de profitabilita te.

5 Conceptul de serviciu public trebuie perceput mai întâi, ca pe un mod de
satisfacerea a nevoilor umane, fiecarei astfel de nevoi, corespunzându -i o activitate
desfășurată de autoritățile statului, ale județului, ori ale orașului sau comunei, în
beneficiul colectivității respective, naționale sau locale.
Așadar,serviciul public, ca activitate, este legat indisolubil de ideea de interes
general, care -l animă și în final de voința autorităților publice care decide la ce momet și
ce modalitate de sa tisfacere a acestuia să aleagă.
De asemenea, se impune a arăta ca în afara opțiunii politice care prevalează în
recunoașterea cerinței sociale, ca interes general, autoritățile vor trebui să asigure și
mijloacele materiale, financiare și nu în cele d in urmă, factorul uman, toate acestea fiind
menite să sprijine și sa susțină o decizie.
Apare deci ,evident faptul că înființarea unui serviciu public este legată organic
de coexistența celor două elemente esențiale , și anume, cerința socială și legea.
Putem astfel, să definim în sens larg serviciul public ca pe o activitate
desfășurată de o autoritate administrativă sau agent public în vederea satisfacerii unui
interes general.
În ceea ce privește componenta materială,activitatea de satisfa cere a unor
interese generale îmbracă nenumărate forme, funcția de natură a cerinței sociale, de
amploare a acestora, la nivel local sau cel național, de ansamblul regulilor de drept
aplicabile unui serviciu public, având un pronunțat caracter prestator.
Cât privește componenta formal -organizatorică, această nu poate fi disociată de
cea materială, pentru că nu se poate imagina prestarea unui serviciu fără a exista
organismele sau agenții specializați în domeniul respectiv.

1.2.Noțiunea de administrație publică
Termenul de administrație publică desemnează o activitate care servește unei
finalități și care se subordonează cuiva.1
Din punct de vedere etimologic,termenul de administrație derivă din cuvântul
latin administer , care înseamnă ajutor,sluj itor și , figurativ, unealtă, precum și din

1 Alexandru Negoițǎ, Drept administrative , Editura Sylvi,București,1998, p.3.

6 cuvântul minister, care înseamnă a servi, a sluji2, fiind în legătură și cu cuvântul
magister, care îl desemnează pe stăpân, pe care slujitorul trebuie să -l servească.
Termenul de administrație este mai larg d ecât noțiunea de administrație publică,
care este distinctă de administrația particulară.
Definițiile noțiunii de administrație sunt numeroase și diverse în literatura de
specialitate3, ceea ce l -a determinat pe un reputat autor să afirme că administ rația, în
general, și administrația publică, în special, se lasă analizată și descrisă, dar nu se lasă
definită4.
Noțiunea generală de administrație include atât administrația publică, cât și
administrația privată, distincția dintre aceste două genur i de administrație putând fi
făcută prin prisma noțiunii de fapt administrativ.
Faptul administrativ este un fapt social5, fiind astfel o activitate care se
realizează și poate exista numai în cadrul unei grupări sociale,fiind generat fie de
diviziun ea socială a muncii,fie de evenimente apărute în viața colectivității,activitate
realizată într -un sistem organizat, format din persoane care alcătuiesc entitatea
respectivă.
Sunt autori care între noțiunea de fapt administrativ și cea de fenomen
administrativ pun semnul egalității, afirmând că ambele expresii definesc în ultimă
instantă orice activitate de natură administrativă.
Prima caracteristică a faptului administrativ constă în aceea că este un fapt
social, reprezentând o activitate reali zată de un grup de oameni pentru a satisface nevoi
și interese ale altor grupuri de oameni.
A doua caracteristică a faptului administrativ constă în aceea că obiectivul pe
care trebuie să -l realizeze nu reprezintă o finalitate proprie, ci un scop sta bilit de o
autoritate superioară sistemului care realizează faptul administrativ.
Din această trăsătură rezultă o altă caracteristică, și anume aceea că faptul
administrativ reprezintă o activitate subordonată,având menirea să realizeze deciziile
unei autorități superioare.

2 Gh.Guțu, Dicționar latin -român, Editura Științificǎ, București, 1993, p.25.
3 Ioan Alexandru, Administrația publica, București, 1999, p.63 -64.
4 Ernst Forsthoff, Trait e de droit administrative allemande, Bruxelles, 1969, p.36.
5 Alexandru Negoițǎ, op.cit ., 1998, p4.

7 Faptul administrativ presupune organizarea unor mijloace pentru atingerea unui
obiectiv, pentru înfăptuirea unor valori.
Faptul administrativ, fiind o activitate de organizare a mijloacelor financiare,are
un caracter in termediar, între decizia căreia i se supun și actele materiale pe care le
subordonează și le conduce pentru atingerea scopului fixat.

1.3. Principiile administrației publice
Administrația publică, în accepțiunea de activitate,este guvernată de c âteva
principii fundamentale:
Principiul legalității administrației publice impune ca toate acțiunile care
formează activitatea acestuia, dar și toate formele de organizare a sistemului
administrației publice să se întemeieze pe lege. Astfel, legea n e apare ca fiind temeiul
activității administrației publice și, totodată, o constrângere a acestei activități care
trebuie să se desfășoare în limitele legii.
Astfel, potrivit prevederilor art.108 alin.(2) din Constituția revizuită și
republicată, Gu vernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ceea ce face
ca una dintre cele mai importante atribuții ale Guvernului să fie asigurarea executării
legilor de către toate structurile sistemului administrației publice,asupra căruia exercită
o conducere generală,conform art.102 alin.(1) din Constituția revizuită și republicată.
De asemenea, principiul legalității este consacrat și în cazul administrației
publice locale,ca unul dintre principiile fundamentale enumerate la art.2 alin.(1) din
Legea nr.215/2001 a administrației publice locale.
Principiul ierarhiei este expresia raporturilor ierarhice stabilite între structurile
sistemului administrației publice, în activitatea realizată pentru organizarea și
executarea legii.
Potriv it art.102 alin(1) din Constituția revizuită și republicată și art 1 alin(1) din
Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a
ministerelor, Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice, care se
realizează, în concret, fie în cadrul unor raporturi ierarhice față de ministere, alte
structuri subordinate etc., fie în cadrul unor raporturi de colaborare în cazul autorităților

8 administrative autonome, fie în cadrul unor raporturi de tutelă administrativ în cadru l
administrației publice locale.
Principiul transparenței decizionale în activitatea autorităților administrației
publice, în raporturile stabilite între ele cu cetățenii și asociațiile legal constituite ale
acestora, a fost consacrat prin Legea nr.52/2 0026.
Funcționarea acestui principiu are drept scop sporirea gradului de
responsabilitate a autorităților administrației publice fată de cetățean, stimularea
participării active a cetățenilor la activitatea administrației publice, precum și sporirea
gradului de tranparență la nivelul întregii administrații publice.
Principiul continuității impune ca activitatea administrației publice să se
desfășoare în mod permanent, fară sincope, pentru că orice întrerupere a organizării și
executării legii va putea degenera în acte de dezordine socială , dar se poate ajunge la
anarhie și la disoluția organizării statale din teritoriul respectiv.
Principiul operativității impune ca activitatea, intervenția structurilor sistemului
administrației publice să se realizeze prompt, rapid, fie la cerere, fie din oficiu, pentru
înlăturarea unei stări nelegale sau anormale care poate afecta drepturile unei personae
sau interesul general al unei activități.7
Orice întârziere sau refuzul de a interveni în mod o perativ/ în termenul legal va
avea drept consecință , pe de o parte, încălcarea unui drept și, pe de altă parte, angajarea
răspunderii structurii competente să intervină și a funcționarilor vinovați.
Principiul oportunității funcționează în activitat ea administrației publice în
sensul că structurile acesteia au libertatea să dispună de inițiative și de posibilitatea de a
aprecia momentul favorabil în care trebuie să intervină, pe baza și pentru executarea
legii, în concordanță cu interesul general al colectivității pe care o reprezintă.
Principiul revocabilității reprezintă o regulă aplicabilă actelor administrative,
potrivit căreia, mai înainte ca acestea să fi intrat în circuitul civil și să fi produs efecte
juridice, autoritatea administrativ ă emitentă le poate retracta sau acestea pot fi desființate
de către autoritatea administrativ ierarhic superioară celei emitente.

6 Legea nr52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, publicată în
,,Monitorul Oficial al româniei”, Partea I, nr.70 din 3 februari e 2003.
7 Alexandru Negoiță, op.cit .1998, p.52.

9 Principiul deconcentrării activității administrației publice este un principiu
specific asctivitatii administrației mi nisteriale care constă în deplasarea în unitățile
administrative teritoriale a activității administrației publice centrale. Acest principiu
apare astfel formulat în art. 120 alin.(1) din Constituție, republicată, potrivit căruia
administrația publică din u nitățile administrative – teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice.

2. STRUCTURA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

2.1. Noțiunea de structură a administrației
Din punct de vedere etim ologic, termenul de structură provine din două cuvinte
latine 8: substantivul structură, ae, ce înseamnă orânduire, aranjament, construcție și
verbul struo -ere, care înseamnă a înalța (punând în ordine una peste alta), a construi, a
dispune, a orândui. Cuv ântul structură a intrat în limba română prin filiera limbii
franceze 9, cu semnificația de mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp sau a
unui sistem.

2.2. Structura internă a organelor administrației publice
Un organ10, sau o instituție de administrație publică, este format dintr -un
colectiv de oameni cu diverse atribuții ce formează competența acestui organ , precum
și din mijloacele materiale și financiare legale.
Organizarea colectivului de oameni pe diferite compar timente de activitate:
birouri, direcții, direcții generale, departamente etc. reprezintă structura internă a
organului respectiv al administrației publice, numită și aparatul administrativ sau
organizarea internă a acestuia.

8 Gh.Guțu, Dicționar latin -român, ediția a III -a, București, 1973, p.533
9 Dex, op.cit., p.901.
10 Dex, op.cit., 1998, p.727 , definește noțiunea de organ , în sens juridic, ca fiind un grup de
personae ca re îndeplinește o funcție politică, socială, administrativă etc., dar și ca fiind o instituție
politică, socială, administrativă etc reprezentată de aceste personae.

10 Compartimentele unui o rgan sau instituție a administrației publice sunt
grupuri compacte de persoane unite sub o comandă unică, alcătuite în raport cu
competențele acestora în scopul realizării eficiente a atribuțiilor stabilite.
Dispunerea relațională a compartimentelor care formează structura internă a
unui organ sau instituție a administrației publice reprezintă structura organizatorică sau
organigrama acestuia, terminologia folosită de actele normative nefiind unitară.
Totuși, pentru ca orice persoană din colecti vul organului respectiv să -și
cunoască rolul, sarcinile și relațiile de supraordonare/subordonare și colaborare, este
necesar ca structura organizatorică să fie transpusă într -un regulament de organizare și
funcționare a instituției.

2.3. Structura siste mului administrației publice
Structura sistemului administrației publice poate fi cercetată sub două aspecte:
din punct de vedere funcțional și din punct de vedere teritorial.
Prin structura funcțională se înțelege organizarea administrației pu blice într -un
sistem construit din organe formate în raport cu competența lor materială și cu
domeniile și sectoarele de activitate în care își desfășoară activitatea. Structura
funcțională exprimă numărul de organe distincte cărora li s -au încredințat sar cinile
administrației publice și, totodată, exprima repartizarea sarcinilor administrației publice
pe elementele componente ale acesteia.11
Din acest punct de vedere, există organe ale administrației publice care au fost
create cu o competentă materi ală generală, care își desfășoară activitatea în toate
domeniile și sectoarele vieții sociale, cum este Guvernul, spre exemplu.
Deși se afirmă ca și organele administrației locale, consiliile locale și consiliile
județene, au o competență generală ra portată la unitatea administrativ -teritorială în care
funcționează, în care competența Guvernului este exclusivă : domeniile relațiilor
diplomatice, apărării naționale, siguranței etc.
Tot din punct de vedere al structurii funcționale, există și org ane de specialitate,
care sunt subordonate organelor cu competență generală și își desfășoară activitatea

11 Mihai T. Oroveanu , op.cit., 1996, p.216.

11 potrivit unei competențe materiale proprii, limitată la domeniul sau sectorul de activitate
pentru care au fost înființate. Asemenea organe sunt minis teriale și alte organe centrale
ale administrației publice, care funcționează și în unitățile administrativ -teritoriale prin
serviciile publice deconcentrate, denumite generic direcții generale, direcții
inspectorate, oficii, administrații, comisii etc.
Structura funcțională a sistemului administrației publice reprezintă organizarea
acestuia în raport cu sarcinile pe care le realizează. Astfel, pentru îndeplinirea sarcinilor
de organizare și conducere sunt înființate și funcționează ministere, secretariat e, agenții,
autorități etc., guvernamentale, precum și autorități administrative autonome, prefecturi,
primarii etc., iar pentru realizarea sarcinilor de prestație vor exista regii autonome,
instituții social -culturale etc.
În legătură cu aspectul funcț ional al structurii administrației publice se pune, pe
de o parte , problema determinări dimensiunii optime a sistemului și, pe de o altă parte,
problema autonomiei funcționale a organelor componente ale sistemului administrației
publice.
Prin structura teritorială se înțelege organizarea sistemului administrației publice
în raport cu competența teritorială a organelor componente și cu teritoriul statului și al
unităților administrative -teritoriale pe care acestea își desfășoară activitatea. Din acest
punct de vedere, organele administrației publice se împart în organe centrale și organe
locale, după raza teritorială în care pot acționa.
Organele centrale sunt organele administrației publice care au o competență
teritorială ce include întregul teritori u al țării.
Organele locale sunt organele administrației publice care au o competentă
teritorială ce include doar unitatea administrativ teritorială în care acestea funcționează.
Terminologia de organe centrale este folosită nu numai de legislația în materie,
dar și de literatura de specialitate, evocând, pe de o parte, că organele în discuție sunt
competente pe întregul teritoriu al țării, dar și că, pe de altă parte, aceste organe au o
conducere centrală, care se realizează de la centru.12
Astfel, în categoria acestor organe este Guvernul , care are o competență
materială generală pe care o realizează pe întregul teritoriu al țării, exercitând controlul

12 Rene Chapus , Droit Administratif general , Edition Montchrestien, 1994, Tome 1, p 188.

12 general al administrației publice, dar există și ministerele, precum și celelalte organe
centrale ale administrației publice aflate în subordinea Guvernului sau ministerelor, care
au o competență materială limitată la un domeniu sau sector de activitate, dar pe care o
exercita, de asemenea, pe întregul teritoriu al țării, fie direct, fie prin organele
deconcentrate în unitățile administrative -teritoriale.
Deci, în cazul organelor centrale ale administrației, exercitarea competenței, pe
întregul teritoriu al țării și asupra întregii populații, se poate realize în mod direct, fără
existența unor structuri în unitățile administrative -teritoriale, precum Ministerul
Afacerilor Externe, ori fostul Minister al Integrării Europene etc.
Dar, în această privință, regulă este aceea că exercitarea competenței pe întregul
teritoriu al țării asupr a întregii populații se realizează prin structuri teritoriale,
deconcentrate, subordonate organelor centrale, precum inspectoratele județene de poliție
și prefecturile subordonate Ministerului Internelor și Reformei Administrative ori
direcțiile județene subordonate Ministerului Economiei și Finanțelor, Ministetului
Muncii, Familiei și Egalității de Șanse etc.13
Terminologia constituțională și a legislației în materie, anterioară revizuirii
Constituției din 1991, era aceea de servicii publice descent ralizate ale ministerelor și ale
celorlalte organe centrale din unitățile administrative -teritoriale.
Așa cum rezultă din prevederile art.120 din Constituție și din legislația ulterioară
subsecvența acestui text constituțional, în unitățile adminis trative -teritoriale,
administrația publică se realizează prin organe care funcționează pe baza principiului
deconcentrării serviciilor publice.
Din punct de vedere politic, descentralizarea administrativă pe baza principiului
autonomiei locale este o expresie a democrației și a statului de drept prin care se creează
posibilitatea pentru colectivitățile locale de a participa la gestiunea problemelor
specifice unității administrative -teritoriale respective.
Autonomia locală a fost definită de le giuitor ca fiind drepul și capacitatea
efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în

13 Alexandru Negoiță, op. cit., 1998, p.62.

13 numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în
condițiile legii.14

SECȚIUNEA II
SARCINILE SISTEMULUI ADMINISTARȚIEI PUBLICE

1.NOȚIUNEA D E CONCEPT ȘI NOȚIUNEA DE SARCINI ALE
SISTEMULUI ADMINISTRAȚIEI

1.1. Conceptul de administrație publică
Conceptul de administrație publică, așa cum se cunoaște în orice societate, fie
ea clasică, fie modernă, reprezint ă în esență un instrument al statului indispensabil în
atingerea unor deziderate, a unor obiective politice stabilite prin acte juridice, în scopul
satisfacerii interesului general, prin acțiunea puterii publice.
Ea este constituită din ansamblul se rviciilor publice a căror bună desfășurare
permite realizarea obiectivelor definite de puterea politică. Ea constituie organizarea
care se dă oricărui grup social evoluat, instrumental de coeziune și de coordonare
indispensabilă, fără de care societatea se ,,dezagreghează”.
Administrațiile publice sunt personificate,adică au inițiative,răspundere și
capacitate juridică de a face acte de putere publică, de comandament și acte
patrimoniale, ele fiind persoane juridico -teritoriale ce au dreptul de coma ndă și care pot
aplica constrângerea, în limitele unui anumit teritoriu. De asemenea, se arată că
administrațiile publice au un caracter de generalitate, nu de specialitate, ele urmărind
satisfacerea intereselor membrilor săi, fiind persoane juridice trebu ie să aibă patrimoniu
cu caracter de generalitate, în sensul că din veniturile sale sunt satisfăcute aceste

14 Art.3 alin.(1) din legea nr.215/2001 a administrației publice locale, republicata în M.Of. nr.123
din 20 februarie 2007.

14 interese generale variate, când este vorba de stat, mai puțin variate, când este vorba de
județe și comune.
În primul sens, prin administrație publică se înțelege ansamblul organelor care
pe bază și în executarea legii realizează o activitate specifică. Concepută ca sistem de
organizare, administrația publică este alcătuită dintr -o serie de elemente componente,
bine structurate cu atribuții dife rite, care conlucrează între ele.15
Cel de -al doilea sens,cel material ,semnifică activitatea desfășurată de
componentele administrației publice care are drept obiect activitatea de organizare a
executării și executarea în concret a legilor, cu o finali tate ce presupune satisfacerea
unor nevoi și interse generale ale colectivităților umane prin asigurarea bunei
funcționări a serviciilor publice și prin executarea unor prestații către particulari,
executare ce aparține fie în exclusivitate unor organisme statale, fie alături de acestea și
unor autorități autonome alese.
În consecință, administrația apare ca o activitate desfășurată de către
autoritățile publice, ce utilizează, când este cazul, prerogativele de putere publică, în
scopul satisfacerii nevoilor de interes public.
Administrația publică nu are o filosofie proprie, ci ea își trage legitimitatea, în
mod evident, din sistemul de valori dominante. Acest sistem este cel care fixează
administrației, în general, scopurile și mijloacele pe care trebuie să le utilizeze pentru a
le atinge.
Apare, firesc, ca rolul administrației publice, structurile și metodele sale să
depindă în mod direct de organizarea constituțională.
În aceste coordonate, normele fundamentale reglementează, în Români a, pentru
prima oară, după o lungă perioadă de întrerupere, o administrație publică care nu mai
este în exclusivitate o administrație a statului, ci ea se divide în administrația publică de
stat și în administrația publică locală.
Aceasta rezultă din si stematizarea dispozițiilor constituționale , în cele două
secțiuni, ce se constituie în fapt în două subsiteme. Prima secțiune conține norme
referitoare la organizarea și funcționarea autorităților administrative statale, cea de a

15 Mihai T. Oroveanu, op cit., București, 199 6, p.210 -211

15 doua , norme privind orga nizarea autorităților administrației publice locale, precum și
principiile care le guvernează.
Ținând seama de întinderea domeniului de aplicare a competențelor și după
modul de implantare a autorităților administrației publice, aceasta se împarte în
administrația centrală și administrația teritorială, în administrația de stat și administrația
locală, în administrația generală și administrații de specialitate.16
Potrivit prevederilor constituționale,administrația publică centrală are în
compunerea sa , atât autorități ale puterii executive, Președintele României și Guvernul,
în măsura în care acestea exercită atribuții administrative, cât și administrația publică
centrală de specialitate.
La rândul său, administrația publică centrală de spe cialitate este formată din
administrația ministerială și cea a organelor centrale de specialitate.
Concomitent cu aceste autorități centrale, înzestrate cu competență teritorială
generală, realizată la nivelul întregii țări, constituantul a stabilit că administrația centrală
de stat se organizează și la nivelul unităților administrativ -teritoriale, prin servicii
publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale.
În cadrul acestora sunt cuprinse toate serviciile exterioa re adică extensiile
teritoriale ale autorităților administrației centrale de specialitate , inclusiv cel al
Guvernului, prefectul.
Ne găsim așadar în fața a două structuri: administrația de stat și administrația
locală. Ele sunt categorii complementa re, în sensul că administrația publică a statului
român este încredințată unor autorități statale, respectiv administrației publice centrale
de specialitate și serviciilor sale teritoriale,precum și autorităților administrației
autonome locale, consiliul l ocal, primarul, consiliul județean, acestea din urmă, fără a fi
statale, îndeplinind rolul de a administra interesele cetățenilor din unitatea
administrativ -teritorială, chiar și în cazul în care unele dintre ele realizează și atribuții
statale.

16 Emanuel Albu, Administrația ministerială în România , Editura All Beck, București, 2004,
p.177 și următ.

16 1.2. Sarcinile și scopurile administrației publice
În literatura de specialitate, sarcinile administrației publice au fost definite ca
îndatoriri ce revin sistemului administrației publice privind înfăptuirea valorilor și
transpunerea lor în real itate în cadrul sistemului social global. 17Aceste valori, obiective,
scopuri ale sistemului social global sunt formulate, în cadrul sistemului politic, de către
puterea politică, astfel că sarcinile sistemului administrației publice au o puternică
derivați e politică, sistemul administrației publice neavând sarcini proprii, ci numai
sarcini derivate din scopurile fixate în legi de către puterea politică.
Astfel, programul politic al partidului/coaliției de partid care a câștigat alegerile
parlamentare va fi preluat într -un program de guvernare ce va fi aprobat de
Parlamentul în care deține majoritatea și se va concretize în legile ce vor fi adoptate în
perioada mandatului respectiv, cât și în celelalte măsuri luate de guvernul format de
același parti d/coaliție de partid.
Din această perspectivă, sarcinile sistemului administrației publice au fost
definite ca fiind ansamblul necesitaților sociale,obiectiv determinate, evaluate politic și
consacrate prin norme juridice, fundamentând rațiunea de a fi a acestui sistem.
Având o pronunțată dependență de putere politică, sarcinile sistemului
administrației publice vor avea semnificații și implicații diferite de la un regim politic la
altul, chiar de la un guvern la altul, deși interesul general al unei colectivități și,
respectiv, scopul final al puterii politice sunt aceleași: ordinea de drept și bunăstarea
materială și spirituală a colectivității.
Ordinea de drept este starea de legalitate, de echilibru și de pace socială în
organizarea și desfășurarea activității publice într -un stat și constă în respectarea tuturor
normelor de comportare generală, a regulilor de conviețuire socială, de apărare a
cetățenilor și a integrității lor, a drepturilor legitime ale acestora, precum și a propriet ății
private și publice.18
Sarcinile sistemului administrației publice, noțiunea specifică științei
administrației, își regăsesc corespondentul juridic în atribuțiile structurilor componente

17 Antonie Iorgovan, op.cit., ediția a III -a, vol. I, p.269
18 Iulian M. Nedelcu, Alina Livia Nicu, Drept administrative, Editura Themis , Craiova 2002, p.
122

17 ale sistemului administrației publice, stabilite prin actu l de înființare și/sau organizare și
funcționare.
La rândul lor, atribuțiile stabilite prin lege sau pe baza legii în favoarea
structurilor sistemului administrației publice formează, în ansamblul lor, competența
structurilor respective.
Creșterea sarcinilor sistemului administrației publice în epoca actuală se
datorează, pe de o parte, sporirii complexității vieții sociale și, pe de altă parte,
diversificării și înmulțirii cerințelor oamenilor, gradul de realizare a acestora depinzând
în mo d direct de mijloacele administrației publice și d egradul de adaptare și organizare
a sistemului.
În realitate, resursele umane,materiale și financiare se organizează în raport cu
sarcinile care urmează să fie îndeplinite, astfel că scopul urmări t constituie criteriul
activității și organizării administrației publice.19
Acesta este și motivul pentru care, în permanență, se procedează la adaptarea
sistemului administrației publice și sarcinile ce i -au fost date, adaptarea constând într -un
efort continuu de organizare rațională și eficientă a întregului sistem și a subsistemelor
componente, urmărindu -se astfel realizarea optimă a sarcinilor administrației publice în
raport cu mai multe criterii: geografic, cronologic, al finalității, al conse cințelor juridice
etc.
Clasificarea sarcinilor organelor administrației publice se face din mai multe
puncte de vedere.
Astfel, din punct de vedere geografic, în funcție de teritoriul pe care se
realizează, sunt sarcini îndeplinite de stru cturile centrale ale sistemului administrației
publice, pe întregul teritoriu al țării, precum și sarcini locale, care sunt îndeplinite de
organele locale ale administrației din unitățile administrative -teritoriale. Astfel,
ministerele, ca structuri ale si stemului administrației publice ministeriale, vor realiza
sarcinile de importanță generală pe întreg teritoriul național, în timp ce primarii și
consiliile locale vor duce la îndeplinirea sarcinilor locale, limitate la unitatea
administrative -teritorială î n care au fost aleși.

19 Ioan Santai, Drept administrative si știința administrației , vol.I Editura Risoprint, Cluj -Napoca,
2004,p.277

18 Din punct de vedere al analizei cronologice, profesorul francez de știință
administrației Ronald Drago distinge între misiunea de informare, care constituie
punctual de plecare al oricărei acțiuni administrative, misiunea de s tudio a problemelor,
misiunea de pregătire a deciziilor, misiunea de executare și adaptare a deciziilor la
interesele generale ale colectivității.
Din punct de vedere al finalității, sarcinile administrației publice sunt împărțite
în sarcini politic o-administrative, sarcini economice și sarcini social -culturale, împărțite
care coincide cu clasificarea ministerelor după natura activității pe care o realizează,
făcută de alți autori, în:
-ministere cu activitate politico -administrativă: Ministerul Afac erilor Externe,
Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Ministerul Apărării, Ministerul
Justiției;
-ministere cu activitate economică: Ministerul Economiei și Finanțelor,
Ministerul Agriculturii, Ministerul Transporturilor etc;
-ministere cu act ivitate social -culturala: Ministerul Sănătății Publice, Ministerul
Muncii, Ministerul educației etc.
Din punct de vedere al consecințelor juridice, un autor distinge între sarcinile de
decizie sau de dispoziție, care sunt specifice ministerelor, al tor organe centrale ale
administrației publice etc. și sarcinile de execuție, care revin în special, regiilor
autonome, instituțiilor social culturale etc.
Pornind de la această împărțire a sarcinilor administrației publice, se ajunge la o
clasific are a organelor administrației publice în organe de decizie și organe de execuție.
Astfel, Ministerul Sănătății Publice, Ministerul Educației, Ministerul Internelor și
Reformei Administrative etc. sunt organe de decizie, în timp ce unitățile medico –
sanita re, unitățile de învățământ, unitățile de poliție etc. sunt organe de execuție.20
Pornind de la conținutul administrației publice că activitate, sunt formate două
grupe de sarcini care revin sistemului administrației publice: sarcini de conducere și
organizare și sarcini de prestație, după natura dispozitiva sau prestatoare a activității de
organizare și executare în concret a legii.

20 Dumitru Brezoianu, Drept administrative și autorități publice în România, Editura Metropol,
București, 1995, p.7

19 Sarcinile de conducere și organizare ale sistemului administrației publice derivă
din funcția puterii de stat de a reglementa activitatea membrilor societății. Specificul
acestor sarcini constă în acțiunile cu caracter dispozitiv prin care structurile sistemului
administrației publice organizează executarea și executa în concret legile în cele mai
diferite dome nii de activitate socială în care acționează statul.
Sarcinile de conducere și organizare, care revin sistemului administrației
publice, raportate la activitățile dispozitive prin care se organizează executarea și se
execută legile, presupun o ser ie întreagă de sarcini de pregătire a acțiunilor, de
informare și documentare, de planificare, de decizie și de control.
Realizarea sarcinilor de conducere și organizare este rezultatul folosirii eficiente
a mijloacelor materiale, a resurselor uma ne și a resurselor financiare necesare pentru
asigurarea executării legii.
Sarcinile de conducere și organizare revin mai ales ministerelor, altor organe
centrale ale administrației publice, precum și autoritățile constituționale ale
administrație i publice locale.21
Sarcinile de prestație ale sistemului administrației publice derivă din funcția
statului de a asigura membrilor societății ,moderne cele mai diverse servicii pentru
satisfacerea nevoilor tot mai diversificate ale acestora.
Unele dintre sarcinile de prestație ale sistemului administrației publice sunt de
interes național, precum sunt sarcinile de reprezentare diplomatică. Alte sarcini sunt de
interes local și vizează satisfacerea unor nevoi materiale și spirituale ale memb rilor
colectivităților locale, precum asistența socială, medicală, școlarizarea copiilor etc.
Administrația publică efectuează în principal o activitate organizatorică,
deoarece ocupă o poziție intermediară între planul conducerii politice și planu l unde se
realizează valorile politice, deciziile politice.
De asemenea, administrația publică desfășoară și o activitate de conducere
deoarece activitatea acesteia se desfășoară la un nivel subordonat, inferioară celei
exercitate de Parlament, dar superioară conducerii ce se realizează la nivelul regiilor

21 Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998, p.446 –
447

20 autonome sau a societăților comerciale care au ca obiect activități productive de prestări
servicii sau social -culturale.22
Din observațiile de mai sus, putem descifra cele mai importante funcții
exercitate de administrația publică din țara noastră.
Principala funcție deținută de administrația publică este aceea de organism
intermediar de execuție . Această funcție este determinată de poziția pe care o are
administrația față de put erea politică, deoarece ea este cea care trebuie să organizeze și
să asigure execuția, folosind, dacă este cazul, autoritatea și sau chiar constrângerea.
Prevalându -se de funcția sa de organism intermediar de execuție, administrația
publică poate:
-să pregătească decizii politice sau chiar să colaboreze la adoptarea lor;
-să organizeze executarea deciziilor politice;
– în unele cazuri poate să execute direct, concret, unele decizii politice;
-să asigure executarea deciziilor politice, prin convine gere sau folosind forța de
constrângere, dacă este cazul;
– de asemenea, administrația publică este cea care trebuie să aducă la cunoștiința
autorităților competente toate cererile, dorințele sau necesitățile membrilor societății.
Toate aceste demu ltiplicări ale funcției principale ale administrației publice, de
organism intermediar de execuție, nu fac decât să sublinieze rolul administrației publice
de colaborator al puterii politice în organizarea societății și reglementarea funcționării
ei.
Pe lângă funcția ei principală, administrația publică deține și numeroase funcții
derivate, care se referă la scopurile acțiunilor desfășurate de aceasta.
Într-un stat de drept, obiectivul administrației publice este acela de a asigura
înfăptuirea deciziei politice, rezultată din legi și celelalte acte normative emise de
autoritățile statului și de colectivitățile locale23
Putem distinge următoarele funcții derivate exercitate de administrația publică:

22 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrative, vol. I, Editura All Beck, București, 2001,
p.297 -298
23 Radu Carp, Reflecții pe marginea statului juri dic al decretelor emise de Președintele României,
în Revista de Drept Public, p.13

21 -funcția de instrument de co nservare a valorilor materiale și spirituale ale
societății prin care se asigură continuitatea și durabilitatea societă -ții noastre;
funcția de organizare și coordonare pentru a ne putea adapta transformărilor constante
care au loc în societate, mai ales în ceea ce privește structura economică a acesteia.
Prin toate aceste activități, administrația publică îndeplinește importante funcții
cu caracter politic, legate de existența, organizarea și funcționarea statului și a
colectivităților locale, f ără de care nu se poate concepe o societate modernă.
Pornind de la doctrina administrativă a lui Henri Fayol, care afirmă că
„administrer c’est prévoir commander et contrôler” , se observă că și administrația
publică, în realizarea funcțiilor sale, trebuie să prevadă și să programeze, să organizeze
procesul de execuție, să decidă, dar și să pregătească variante de decizii pentru
decidentul politic, să coordoneze procesul de execuție și, în sfârșit, să controleze
întreaga activitate de punere în executare și realizare a valorilor politice.24
Din punct de vedere teoretic, atribuțiile administrației publice privind
previziunea și sau planificarea se reduc la pregătirea proiectelor. În practica socială de
azi, însă, se observă o influență mai mare sau m ai mică a administrației asupra
programelor de dezvoltare ce se stabilesc pe termen lung, mediu său scurt.
Una din cele mai importante funcții ale administrației publice este aceea de a
asigura continuitatea și parentitatea societății, prin folos irea mijloacelor materialtehnice
și umane de care dispune pentru a influența stabilirea prognozelor și a programelor.
Limitele și conținutul activității administrative derivă din atribuțiile autorităților
publice stabilite prin Constituție și a lte acte normative. Observând natura acestora,
constatăm că în cadul administrației publice, activitățile ce țin de latura organizatorică
au o pondere mai mare în raport cu celelalte laturi sau atribute ale procesului de
conducere.
În acest sen s, Constituția României precizează în articolul 102 alin.(1) că
principala atribuțiune a Guvernului este asigurarea realizării politicii interne și ex -terne
a țării și exercitarea conducerii generale a administrației publice, potrivit programului
său de gu vernare acceptat de Parlament. Legea pentru organizarea ministerelor, precum

24 Emanuel Albu, Administrația ministerială în România , Editura All Beck, București, 2004,
p.102

22 și legea administrației publice locale prevăd, de asemenea, importante atribuțiuni de
organizare pentru autoritățile administrației publice centrale de specialitate și pentru
autoritățile administrației publice locale.
Atributul de comandă se regăsește în activitatea administrației publice în două
planuri. Pe de o parte, administrația publică colaborează la adoptarea decizilor politice
prin pregătirea acestora și prin inform area sistematică, ritmică și completă a puterii
politice asupra stării sistemului în ansamblul său, iar pe de altă parte, adoptă decizile
administrative care au ca obiect crearea cadrului organizatoric și a condițiilor concrete
în vederea implementării dec iziilor politice.
Informația realizată de administrație trebuie să faciliteze puterii politice să facă
opțiuni documentate. Informația colectată și prelucrată de administrația publică trebuie
să fie pusă la dispoziția întregii societăți.
Într-un stat de drept, în unele cazuri, puterea politică poate să delege pe seama
administrației competența de a lua decizii privind probleme deosebit de însemnate,
administrația supraordonându -se astfel politicului.
În principiu, administrația nu est e chemată să adopte decizii cu caracter primar,
ci doar trebuie să asigure executarea acestora. Excepția o constituie instituția delegării
administrative, prin care Guvernul poate adopta decizii cu caracter primar, în limitele
prevăzute de Constituție.
Coordonarea ca atribut al conducerii în cadrul administrației publice se regăsește
la toate nivelurile structurilor administrative și constă în armonizarea și sincronizarea
acțiunilor desfășurate în vederea organizării executării și execuției în concret a
deciziilor politice.
Coordonarea asigură integrarea dinamică a acțiunilor diferitelor elemente ale
administrației publice, în scopul realizării acestora în mod ritmic, proporțional și
eficient.
Prin activitatea de controlul , administrația p ublică măsoară rezultatele acțiunii
administrative în aplicarea deciziilor politice.
Relația administrație -politică este fundamentală construită astfel încât să
protejeze libertatea individului în calitate de cetățean.25 Se bazează pe axa subordo nare-

25 Antonie Iorgovan, op.cit., 2001, p.393.

23 separare a autorităților administrative și a celor politice. Astfel, administrația se
subordonează politicii, autoritățile administrative nedispunând de legitimitate proprie.
Autoritățile administrative trebuie să se supună celor politice, care se afl ă în fruntea lor,
în mod necondiționat. Juristul francez Raymond Carre de Malberg susține idea
(conformă și cu teoria constituțională britanică) că orice activitate subordonată
autorităților administrative, inclusiv șeful executivului, depinde de cerințele enunțate de
legislator26
Teoria constituțională britanică are la bază principiul responsabilității
ministeriale, conform căruia ministrul își asumă responsabilitatea pentru acțiunile
funcționarilor subordonați. De asemenea același principiu se regăsește și în Germania
Federală , unde miniștrii dirijează acțiunile departamentului pe care îl conduc și își
asumă responsabilitatea pentru aceste acțiuni. În Franța, Guvernul e responsabil în fața
Parlamentului și dispune de administrație
Această carac teristică a administrației publice nu exclude activitatea de con –
ducere în administrația publică, drept activitate creatoare, ci, dimpotrivă, o presupune la
anumite dimensiuni și în cadrul unor limite.
Administrația publică, în sens material, constituie ac tivitatea prin care se
organizează și execută legea până la fapta materială concretă, fiind prin aceasta strâns
legată de cele trei puteri ale statului, dar în special, de puterea executivă căreia îi revine
rolul punerii în executare a legii.
Un alt aspect al relației administrație -politică îl constituie separarea autorităților
administrative de cele politice27.
Nu există însă o separare absolută, astfel încât există puncte commune între cele
două autorități, existând organe colegiale și individuale care per mit voinței politice să se
manifeste și să se impună administrației, asigurând totodată subordonarea instituțională
a administrației față de politică.
Această separare a autorităților administrative și politice este necesară și impusă
de specializarea comp etențelor, pentru protejarea cetățenilor de eventuale abuzuri , care
ar putea determina o confuzie a rolurilor. Montesquieu susținea că, dacă nu ar mai

26 Ioan Alexandru, op.cit ., p.584
27 . Ioan Alexandru, op.cit ., p.582

24 exista suveran și puterea executivă ar fi încredințată unor persoane alese din corpul
legislative, liber tatea ar fi suprimată pentru că cele două puteri ar fi unite, aceleași
persoane ar putea lua parte și la una și la cealaltă. Din acest motiv separarea
administrației de politică este legitimă, funcționarii și reprezentanții trebuind să fie
distinși cu grij ă, deoarece dacă reprezentantul aduce o voință esențială în folosirea pe
care o face în limitele competenței sale de stat, funcționarul deși exercită o parte din
puterea națională nu ajunge la același grad de inițiativă, independentă și liberă voință
perso nală.28
Politologul francez Raymond Aron făcea o astfel de deosebire între funcționar și
omul politic. Astfel funcționarul guvernează după raționalitate și pretinde a reprezenta
universalitatea colectivității. Omul politic îi reprezintă pe cei care l -au al es, este
inevitabil un partizan. Această separare este fondată pe universalitatea unuia și
particularitatea celuilalt este condiția libertății individului și reprezintă semnul
pluralismului societăților. Distincția se face aici între concepția “ universali stă” a
funcționarului și concepția “ particularismul” omului politic, (în consecință omul politic
nu are acces total de comandă la un instrument de gestiune universal).
În societățile cu regim autoritar însă, această distincție nu există, șefii politici a u
preluat puterea și reprezintă statul.
Analiza funcțiilor administrației publice românești poate fi abordată și din
multiple alte unghiuri, însă funcția sa politică legată de existența statului este
fundamentală deoarece în lipsa ei, și omul modern este g reu de imaginat29

2. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ ȘI CENTRALĂ

2.1. Conceptul de administrație publică locală și centrală
Sistemul actual al administrației publice din România și instituțiile sale
caracteristice, autonomia și descentralizarea nu sunt o noutate în sistemul constituțional

28 Mihai T. Oroveanu, Introducere în știința administra ției de stat , Editura Enciclopedică
Română, București, 1975, p.100
29 Ioan Alexandru, op.cit ., p.584

25 românesc, ele au, de fapt, o îndelungată tradiție în viața administrativă a societății
românești,.
Interesele publice nu au întotdeauna aceeași întindere, întrucât pot exista
interese generale, ale statului, da r și interese ale unor județe, după cum pot exista și
interese ale unor comune sau a unei singure comune. Rezultă că, în stat, exista interese
generale alături de interesele județene și de cele locale, între ele stabiliandu -se o
interdependență reciprocă.
Administrarea intereselor locale și județene, în primele noastre sisteme
constituționale, s -au încredințat județului și comunei, care erau circumscripții teritoriale
ale statului investite cu personalitate juridică.
Baza acestui sistem de organizare a vieț ii locale a fost Regulamentul organic,
care pentru început, recunoaște numai orașelor un drept de autonomie prin sfaturi
orășenești alese de către locuitorii acestor orașe.
Ideea autonomiei, în fapt a unei administrații publice locale autonome, a devenit
apoi un punct programatic în revendicările revoluției de la 1848 din cele două
principate, care cerea, dreptul fiecărui județ de a -și alege dregătorii săi.
Raporturile și relațiile dintre autoritățile statale și cele ale administrației locale
autonome, sunt relații de colaborare și de conlucrare, ce se constituie într -un regim de
co-administrare, în vederea realizării utilității publice, a interesului general și a celui
local, într -o perspectivă filosofică a binelui comun.
La nivelul statului, alaturi de int eresele generale se regăsesc și interese locale,
între acestea existand o interdependență reciprocă, fapt ce face ca, în sfera de
competență a dreptului constituțional să regasim, așa cum spune George Alexianu,
„toate regulile care fixează organele central e ale statului și modul lor de funcționare,
precum și organele de autonomie locală”.
Interesele publice ale unei colectivități, arată Paul Negulescu, nu au întotdeauna
aceeași întindere, întrucât pot exista, așa cum am vazut, interese generale ale statului ,
dar și interese ale unor județe, după cum pot exista și interese ale unor comune sau a
unei singure comune.
Administrația publică centrală, conform art.1 din Lgea privind administrația
publică locală, este totalitatea autorităților de specialitate ale ad ministrației publice

26 pentru satisfacerea, sub conducerea Guvernului, a intereselor generale ale societății la
nivelul întregii țări.
Administrația publică centrală este realizată de autoritățile puterii executive cu
competențe generale, în primul rând de G uvern și șeful statului, în măsura în care ele
exercita funcții administrative, de rând cu cele publice, și de administrație publică
centrala de specialitate. Acesta se compune din administrație ministerială,
departamentala și alte organe de specialitate a le administrației publice centrale
organizate în subordonarea Guvernului și conduse de el.
Autoritățile administrației publice centrale de specialitate traduc în viață, în
temeiul legii, politica Guvernului, asigură executarea ordonanțelor, hotărârilor și
dispozițiilor lui, conduc domeniile încredințate și sînt responsabile de activitatea
acestora.30
Autoritățile administrației publice centrale de specialitate elaborează și
promovează politici publice, exercitând controlul domeniului încredințat de activitat e și
totodata se ocupă pe plan local de satisfacerea acelor interese ale societății, care nu pot
fi realizate de organele administrației publice locale: apărarea țării, paza frontierei,
siguranța statului, politica externă, alte interese de importanță maj oră.31
O administratie publică este procesul de implementare a deciziilor politice și ale
aparatului autorităților publice centrale și locale, precum și ale personalului implicat în
acest process. Orice oranduire socială dintr -un stat suveran nu are un sco p mai nobil
decât a folosi toată puterea și toate resursele ca în tara să domnească ordinea, să asigure
inviolabilitatea frontierelor și securitatea statului; susține cultura, învățământul și știința
națiunii, libertatea și drepturile cetățenilor, a contri bui la circularea veniturilor bănești
necesare acoperirii cheltuielilor de functionare a organelor sale; a stimula administrarea
domeniului public și alte branșe pentru buna funcționare a statului.

2.2.Sarcinile și scopurile administrației publice locale și centrale
Amploarea schimbărilor intervenite în structura autoritățile ori a organelor și în
mod deosebit a principiilor care le guvernează, după adoptarea Constituției României

30 Marcel Waline , Droit administrative , 1963, p.7.
31

27 din anul 1991, au produs transformări de esența și în planul administrației publice, în
general, dar, mai ales, în cel al administrației publice locale.
În acest context, studierea rolului administrației publice locale, în cadrul
sistemului constituțional, devine importantă, atât din punct de vedere teoretic, cât și
practic.
Admi nistrația publică locală apare, în contextul dispozițiilor constituționale, ca o
instituție complexă, autonomă și democratică, creată în scopul rezolvării treburilor
locale în favoarea cetățenilor de către autorități locale alese și al cărei rol esențial e ste
determinant în crearea și întărirea ulterioară a statului de drept.
Având în vedere aspectele privind conceptul de administrație publică locală, se
poate spune că menirea administrației locale în sistemul constituțional român constă , în
principal, în asigurarea realizării intereselor colectivităților locale, conform nevoi lor și
cerințelor exprimate de acestea, strâns legate de specificul unității administrative –
teritoriale de care ele aparțin.32
Așadar, în ceea ce privește funcțiile administrației publice locale, se observa că
raportul functie -rol, este același, ca de la mijloc concret, la misiunea încredințată.
În acest context, este de remarcat , chiar de la început, că evidențierea,
dihotomiei rol -functie în contextual actual al dispozițiilor Constituției României, nu se
poate limita numai la studierea problematicii fun cționalității efective a activității
administrației publice locale, ci dimpotrivă, ea presupune o analiză globală, generală,
raportată la principiile fundamentale ale statului de drept: principiul separației puterilor
în stat, al autolimitarii prerogativel or statului sau al limitării puterii guvernanților și
respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului.
În același timp, analiza raportului rol, funcție, după cum și a fiecăruia dintre
aceste principii mai presupune și identificarea rela țiilor dintre instituțiile publice ale
statului, respectiv instituțiile politice ale acestuia și sistemul nou creat de autorități ale
administrației publice, locale , clarificarea acestora, având menirea de a pune în lumină
și un alt gen de raporturi între interesul general, interesul local, între interesul general,
interesul individual și între interesul local și intersul individual.

32 V.Pris ăcaru , Tratat de drept administrativ , București, 1991, p.8.

28 Raportat la instrumente concrete, la domeniile de activitate, ce au la îndemână
autorităților administrației publice locale pentru realizarea acestor dezidearate și
îndeplinirea efectivă a rolului stabilit de constituent, autoritățile alese exercită
următoarele funcții:
-funcția de creare și dezvoltare a democrației locale și a vieții politice locale;
-funcția de garant al resp ectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor pe
plan local;
-funcția de limitare a puterii guvernanților pe plan local și a transferării puterii locale
către societatea civilă;
-funcția de organizare a serviciilor publice de interes loc al, prin satisfacerea nevoilor și
intereselor locale;
-funcția de organizare a executării și executarea în concret a legii, prin asigurarea
realizării interesului general în plan local și armonizarea acestuia cu cel local;
-funcția economico -financiară (ad ministrare a patrimoniului local și stabilirea de
impozite si taxe locale)
În schimb, administrația publică centrală ,execută sarcini administrative generale
care servesc îndeplinirii funcțiilor acestuia, și anume:
a) participarea la elaborarea politicilor pu blice și actelor normative, precum
și monitorizarea și evaluarea acestora;
b) coordonarea, controlul și supravegherea domeniului încredințat;
c) aplicarea actelor normative;
d) controlul de stat;
e) prestarea serviciilor publice;
f) administrarea patrimoniului de sta t.
Administrația publică centrală exercită și alte sarcini administrative delegate
de Guvern, în condițiile legii.
Delegarea sarcinilor administrative, altele decît cele de elaborare a politicilor
publice, către alte persoane juridice publice sau private s e face în temeiul legii, la
propunerea Guvernului prin contract administrativ, atunci când sarcina administrativă
este îndeplinită mai eficient de către acestea.

29 Administrația publică centrală de specialitate este responsabilă, în condițiile legii, în
fața Parlamentului prin răspunderea politică a Guvernului, ca urmare a votului de
încredere acordat de către acesta cu prilejul învestiturii, fiecare membru al Guvernului
răspunde politic în mod solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și
pentr u actele acestuia.
Activitatea administrației publice centrale de specialitate, precum și actele emise de
autoritățile sale, constituie obiectul instituției de contencios administrativ, dacă altfel nu
este prevăzut de lege.
Aparatul de lucru al guvernului este alcătuit din Cancelaria primului –
ministru,Secretariatul General al Guvernului, Departamentul pentru Afaceri Europene,
Departamentul pentru relația cu Parlamentul, Departamentul pentru Relații
Interetnice, Departamentul pentru control al Guvernului, ulti mele două neavând
personalitate juridic33
Administrația publică centrală de specialitate se compune din totalitatea
ministerelor și altor autorități administrative centrale, care diferă după organizare și
atribuțiile acestora, prin intermediul cărora se ex ercită sarcinile puterii executive în
vederea asigurării satisfacerii intereselor generale ale societății și ale statului, în
domeniul încredințat
Autoritățile administrației publice centrale funcționează într -un sistem unic în
baza subordonării instituți onale și funcționale și a supravegherii din partea organului
ierarhic superior.

2.3. Administrația publica -criterii de delimitare de administrația privată,de
administrația de stat și de puterea executivă
Trăsăturile caracteristice ale faptului admi nistrativ ajută la delimitarea
administrației publice de administrația privată. Administrația apare în primul rând , ca
fiind activitatea unor oameni, care sunt organizați în diverse structuri, în folosul altor
oameni, constituiți în diverse comunități sau colectivități.

33 Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ , editia a IV -a, vol. I, Bucuresti 1934. p.121

30 De aceea,un prim element de demarcație între administrația publică și administrația
privată îl constituie caracterul grupării sociale în care și în legătură cu care se produce
faptul administrativ . Astfel, dacă gruparea are caracter privat și urmărește realizarea
unor interese particulare ,vom avea de aface cu o administrație privată, iar persoanele
care vor participa la realizarea acesteia vor fi funcționari particulari. Dimpotrivă, dacă
gruparea socială respective ester constituită pe cri terii politice și urmarsete realizarea
unui interes general, ne vom afla în fața unei administrații publice, iar persoanele care
vor participa la realizarea acesteia vor fi funcționari publici sau, cel puțin, auxiliari ai
unor funcționari publici.
Administ rația constribuie la realizarea unor valori care nu -i aparațin, astfel că o
altă trăsătură a faptului administrative este aceea că valorile pe care le slujește sunt
exterioare și superioare sistemului prin care se realizează.34
Astfel, în cazul administrați ei publice, interesul general este stbilit prin deciziile
grupării care dețin puterea politică, faptul administrativ având menirea de a transpune în
realitate acele decizii politice. Dacă valoarea care trebuie servită, interesul care trebuie
satisfăcut sun t stabilite prin decizia proprietarului sau organismului care -l reprezintă,
este vorba despre o administrație private,particulară.
O altă trăsătură a faptului administrativ este aceea că presupune organizarea
unor acțiuni și mijloace care au ca scop îndepl inirea obiectivului stabilit, satisfacerea
unor cerințe de interes general.
Pentru realizarea acestei organizări de acțiuni și mijloace materiale, umane și
financiare, persoanele respective uzează de o autoritate care nu le aparține, fiind vorba
de o autor itate derivată de la cei pe care îi slujesc, ale căror ordine și decizii le aduc la
îndeplinire. Astfel, în cazul în care autoritatea celor care realizează faptul administrativ
derivă de la puterea politică și se exprimă prin lege, este vorba de o administ rație bazată
pe puterea statului și sprijinită pe lege, fiind o administrație publică.
În cazul administrației private, autoritatea administratorului care realizează
faptul administrativ derivă din autoritatea proprietarului particular.

34 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ , Ediția a III -a, vol. I, Editura All Beck,
Bucure ști, 2001, p 6.

31 Administrația publi că nu se confundă și nu se identifică cu administrația de stat,
care are o sferă mai restrânsă pentru că se realizează numai prin activitatea organelor
statului, în timp ce administrația publică include și activitatea altor subiecți, inclusiv a
organelor a dministrației publice locale, a regiilor autonome, precum și a organismelor
care realizează servicii publice sau de interes public.
Administrația publică este strâns legată de puterea executivă, dar nu se confundă
cu aceasta35, pentru că administrația publi că este realizată și de organele administrației
publice locale, precum și de regii autonome, companii naționale și societăți comerciale
de interes național, de instituții social culturale etc., în timp ce puterea executivă se
realizează strict de autorităț ile prevăzute de Constituția României.
Este adevărat că în literatura de specialitate s -a exprimat și opinia36 că
administrația publică se confundă cu puterea executivă și că organele administrației
publice sunt și organe ale puterii executive, ceea ce este greu de acceptat în raport cu
prevederile constituționale.
Modalitatea specifică prin care se manifestă puterea executivă este forma de
manifestare a puterii de comandă a statului, ce are un pronunțat caracter politic.
Faptul că administrația publică nu s e confundă cu puterea executivă a fost
susținut și în literatura juridică veche37, afirmându -se că administrația se constituie
distinct de tot ceea ce este guvernământ și că acest lucru este observabil în momentele
de criză, de revoluție sau de schimbare d e guvern.

35 Marcel Waline, Droit administratif, 1963, p.8
36 V.Prisăcaru, Tratat de drept administrative, București, 1991, p.11
37 Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului , Editura All, București, 1995.

32

SECȚIUNEA A III -A
FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARII PUBLICI

1. FUNCȚIA PUBLICĂ
1.1.Noțiunea de funcție publică

Funcția publică a fost definită, în primul rând, de literatura de specialitate,
aceasta constituind o preocupare constantă a doctrinei vechi și actuale, dar a fost
definită și de Legea privind Statulul funcționarilor public i.
Astfel, în doctrina veche s -a arătat că ,,funcțiunea publică este complexul de
puteri și competențe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în
vederea de a fi ocupată în chip temporar, de un titular (sau mai mulți), persoană fizică ,
care, exercitând puterile, în limitele competentei, urmărește realizarea scopului pentru
care a fost creiata funcțiunea.”38.
În doctrina contemporană s -a arătat că ,, funcția în cadrul organelor
administrației publice poate fi definită ca un ansamblu de a tribuții stabilite prin lege sau
prin actele juridice emise pe bază și în executarea legii, atribuții pe care le îndeplinește
o persoană fizică angajată într -un organ al administrației publice și care are abilitatea
legală de a îndeplini acele atribuții al e administrației publice”.39
Prin funcția publică se poate înțelege o situație juridică a persoanei fizice,
investită, legal, cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice , ce constă
în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează c onținutul juridic complex al
relațiilor dintre persoană juridică respectivă și organul care l -a investit.

38 Paul Negulescu, Tratat de drept administ rativ” , editia a IV -a, vol. I, Bucuresti 1934, p.541.
39 Alexandru Negoita, op.cit ., 1998, p.95.

33 Definiția legală a funcției publice este dată de art . 2 alin(1) din Legea nr.
188/1999, republicată,40 potrivit căruia ,,funcția publică reprezintă an samblul realizării
prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația
publică locală și autoritățile administrative autonome”.
Noțiunea de funcție publică este susceptibilă de două sensuri:
-într-un sens larg, noțiunea de funcție publică include funcția publică exercitată
în cadrul oricărui organ al statului, indiferent cărei puteri îi aparține: legislativă,
executiv -administrativa sau judecătorească.
-într-un sens restrâns, noțiunea de funcție publică se referă în mod e xclusiv la
funcția publică administrativă.
Funcția publică administrativă se exercită preponderent în activitatea organelor
administrației publice centrale și locale, dar poate fi identificată și în activitatea
organelor legislative și a organelor de justi ție în cazul realizării unor atribuții executiv –
administrative legate de organizare și funcționarea acestor autorități publice.

1.2. Trăsăturile caracteristice ale funcției publice

Din analiza aspectelor sintetizate în abordările conceptului de funcție publică,
prezentate mai sus, rezultă că trăsăturile caracteristice ale acesteia sunt următoarele:
Funcția publică este o situație juridică reglementată legal, în sensul că atât
drepturile, cât și obligațiile care formează conținutul acesteia sunt prestabi lite pe cale
unilaterală, prin norme juridice, de către organele administrației publice.
Funcția publică reprezintă un ansamblu complex de drepturi și obligații conferite
titularului ei, care capătă un adevărat statut propriu și participa la realizarea com petenței
organului administrației publice din care face parte.
Funcția publică are un caracter propriu, în sensul că aparține numai celui anume
investit în cadrul unui organ al administrației publice. Caracterul propriu al funcției publice
nu împiedica org anele administrației publice să -și realizeze competența prin îndeplinirea

40 Republicata in ,, Monitorul Oficial al Romaniei ”, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007.

34 unor funcții identice sau similare de către mai multe persoane, cu delimitarea materială a
activității fiecăreia.
Funcția publică are un caracter continuu, în sensul că existența dre pturilor și
obligațiilor care formează conținutul său durează atâta timp cât durează o competență a
organului administrației publice pe care funcționarul public o realizează, fără intermitente.
Funcția publică are un caracter obligatoriu, în sensul că exer citarea drepturilor și
îndeplinirea obligațiilor care formează conținutul său nu reprezintă o facultate sau o
posibilitate la aprecierea titularului funcției, care este obligat să intervină, din oficiu sau la
cerere, potrivit competenței sale.
Drepturile ș i obligațiile care formeaza conținutul funcției publice sunt exercitate
în regim de putere publică. Astfel, în cadrul unui organ al administrației publice, în care
există o multitudine de funcții, vor putea fi diferențiate funcțiile publice care sunt exerc itate
în regim de autoritate, de putere publică, de funcțiile nepublice, care sunt exercitate la
nivelul compartimentelor funcționale ( secretariat, registratura, juridic, contabilitate etc)
comune tuturor organelor administrației publice. Aceste din urmă funcții sunt exercitate în
baza unor contracte de muncă și nu sunt legate de exercițiul puterii publice.

1.3. Îndatoririle funcționarilor publici
Îndatoririle pe care funcționarii publici le au sunt enumerate la art. 43 -49 din Statut:
-obligația să -și îndeplinească atribuțiile și sarcinile de serviciu cu profesionalism
, imparțialitate și în conformitate cu legea;
-obligația să se abțină de la fapte care ar putea aduce prejudicii persoanelor
fizice sau juridice ori prestigiul Corpului funcționarilor publi ci;
-obligația funcționarilor publici de conducere de a sprijini propunerile și
inițiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunatățirii activității;
-obligația de a respecta normele de conduită profesională și civică în relațiile de
serviciu;
-obligația de a nu ocupa funcții de conducere în structurile sau organele de
conducere ale partidelor sau organizațiilor politice sau ale fundațiilor ori asociațiilor
care funcționează pe lângă acestea;

35 -obligatia înalților funcționari publici de a nu fi membri ai partidelor sau
organizațiilor politice sau ai fundațiilor ori asociațiilor care funcționează pe lângă
acestea;
-obligația să se abțină de la exprimarea sau manifestare publică a convingerilor
și preferințelor politice în exercitarea atri buțiilor ce le revin și să nu participe la
activități politice în timpul programului de lucru, precum și să nu facă din organele de
conducere ale partidelor politice;
-obligația de a răspunde, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ce
le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate;
-obligația de a se conforma dispozițiilor primite de la superiorii ierarhici, având,
însă, dreptul să refuze, în scris și motivat, dispozițiile pe care le consideră ne legale, cu
obligația de a informa pe superiorul ierarhic celui care i -a dat dispoziția respectivă;
-obligația de a păstra secretul de stat, secretul de serviciu, precum și
confidențialitatea în legătură cu faptele, documentele și informațiile de care iau
cunoștință în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu excepția celor de interes public;
-obligația de a nu solicita sau accepta daruri sau orice avantaj, direct sau
indirect, pentru el sau pentru alții, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu;
-obligația de a depunde declarația de avere și declarația de interese, la numirea
în funcția publică sau la încetarea raportului de serviciu, precum și de a le actualiza
anual, potrivit legii;
-obligația de a le rezolva întocmai și la timp lucrările repart izate de către
superiorii ierarhici, funcționarilor publici fiindu -le interzis să primească direct cereri
care intră în competența lor sau să intervină pentru soluționarea unor astfel de cereri;
-obligatia de a respecta întocmai regimul juridic al conflict ului de interese și al
incompatibilităților, stabilite potrivit legii.

1.4.Răspunderea funcționarilor publici

36 Funcționarul public, la fel ca orice alt cetățean, are obligația să respecte normele
juridice, cuprinse în legi și în alte acte normative, iar în caz contrar va fi atrasă
răspunderea sa juridică.
Dar, având în vedere calitatea și statutul său de funcționar public, spre deosebire
de celelalte subiecte de drept, răspunderea sa juridică va putea fi angajată în raport cu
două categorii de fapte, după cum acestea au fost săvârșite sau în legătură cu calitatea sa
sau în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Astfel, pentru faptele săvârșite în afară exercitării atribuțiilor de serviciu și fără
ca acestea să aibă legătură cu calitatea șa sau să aducă atin gerea prestigiului autorității
sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, funcționarul public va răspunde
în condițiile dreptului comun, potrivit principiul constituțional al egalității în fața legii.
Dar, faptele comise de acesta în exerc itarea de serviciu sau în legătură cu
acestea, ori care aduc atingerea prestigiului autorității sau instituției publice în care își
desfășoare activitatea, vor angaja răspunderea funcționarului public în forme
specifice.41
Având în vedere această din urmă c ategorie de fapte, art.75 din Legea nr.
188/1999, republicata, prevede ca încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție,
a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, răspunderea contravențională,
răspunderea civilă sau răspunderea penală, după caz, în raport cu faptele săvârșite.
Abaterile disciplinare – Art. 77 din Legea nr. 188/1999, republicată, enumeră
limitativ faptele care constituie abateri disciplinare:
– întârzierea sistematică
– neglijenta repetată în rezolvarea lucrări lor
– absențe nemotivate de la serviciu
-nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
– intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;
– nerespectarea secretului profesional sau a confidențialități i lucrărilor cu acest caracter;

41 Mihai T. Oroveanu, Introducere în știința administra ției de stat , Edi tura Enciclopedică
Română, București, 1975, p.97

37 – manifestări care aduc atingere presigiului autorității sau instituției publice în care își
desfășoară activitatea;
– desfășurarea în timpul programului de lucru a unor activități cu caracter politic;
– refuzul de a îndep lini atribuțiile de serviciu;
– încălcarea prevedrilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de
interese și interdicții în actele normative din domeniul funcției publice și funcționarilor
publici.
Condițiile răspunderii disciplin are sunt, în general, cele ale oricărei forme de
răspundere juridică , dar cu anumite particularități:
-trebuie să existe o abatere disciplinară, adică o faptă ilicită prevăzută de
lege, comisivă sau omisivă, care să aducă atingere relați ei sociale protejate ,bună
activitate a autorității sau instituției publice;
-urmarea săvârșirii faptei ilicite trebuie să conste într -o perturbare a
desfășurării normale a activității autorității sau instituției publice ori o atingere adus ă
prestigiului acesteia;
-între fapta ilicită săvârșită și urmărea produsă trebuie să existe o legătură de
cauzalitate, în sensul că rezultatul perturbator al activității este efectul faptei ilicite
cauzatoare a acestuia;
-funcț ionarul public trebuie să fi acționat cu vinovăție, sub forma intenției sau a
culpei, iar în favoarea acestuia nu operează un caz de exonerare de răspundere (cazul
fortuit, stare de necesitate etc).
Sancțiunile disciplinare
În situația în care sunt întrun ite, cumulativ, toate elementele răspunderii
disciplinare, funcționarului public i se va aplica una dintre sancțiunile disciplinare
enumerate la art. 77 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, republicata:
-mustrarea scrisă;
-diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;
-suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare
în funcție publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;
-retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradare în funcția publică p e o perioadă
de până la un an;

38 -destituirea din funcția publică.
Principiile răspunderii disciplinare
Răspunderea disciplinară, ca formă a răspunderii juridice este guvernată de
următoarele principii de drept:
-principiul legalității, în sensul că răspunde rea disciplinară nu poate opera decât
în cazurile prevăzute în mod expres de lege ( art. 77 alin(2) din Legea nr. 188/1999,
republicată)
-principiul prezumției de nevinovăție, în sensul că autoritatea sau instituția
publică este obligată să efectueze o cer cetare administrativă prealabilă asupra faptei
imputate și funcționarului public vizat;
-principiul unicitătii răspunderii disciplinare, ca o consecință a regulii non bis în
idem, în sensul că pentru o faptă ilicită există o singură sancțiune. Dar, ca exce pție, o
faptă ilicită poate încălca norme juridice de natură diferită, astfel că o condamnare
penală a funcționarului public se va putea cumula cu obligarea sa la plata unor
despăgubiri civile și cu destituirea din funcția publică;
-principiul proporțional ității răspunderii , potrivit căruia, la individualizarea
sancțiunii disciplinare, se va ține seama de cauzele și gravitatea abaterii disciplinare,
împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, gradul de vinovăție și consecințele abaterii,
comportarea ge nerală în timpul serviciului a funcționarului public, precum și de
existență în antecedentele acestuia a altor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate
în condițiile Legii nr. 188/1999, republicata;
-principiul celerității și operativității tragerii la răspundere disciplinară, ceea ce
înseamnă că autoritatea sau instituția publică, prin termenele prevăzute de lege, este
obligată ca aplicarea sancțiunii să fie cât mai apropiată de momentul comiterii abaterii
disciplinare, în scopul sporirii rolului edu cativ -preventiv al sancțiunii;
-principiul garantării dreptului la apărare, care obligă autoritatea sau instituția
publică, în cadrul cercetării administrative prealabile, să procedeze la audierea
funcționarului public cercetat, care poate fi asistat de un avocat sau de un reprezentant
și să ceară administrarea de probe;

39 -principiul contradictorialității procedurii de cercetare prealabilă, în sensul că
funcționarul public cercetat are dreptul să ia cunoștință de toate actele dosarului, cu
privire la care îș i poate exprima punctele de vedere proprii.
De menționat că aceste principii stau și la baza activității comisiilor de disciplină
care funcționează în cadrul autorității sau instituției publice potrivit H.G. nr.
1344/2007.42

Comisiile de disciplină sun t structuri deliberative, fără personalitate juridică,
independente în exercitarea atribuțiilor ce le revin, care se constituie în cadrul fiecărei
autorități sau instituții publice, prin act administrativ al conducătorului acesteia, având
competența de a a naliză faptele funcționarilor publici sesizate ca abateri disciplinare și
de a propune modul de soluționare, prin individualizarea sancțiunii disciplinare
aplicabile sau clasarea sesizării, după caz.
Comisia de disciplină are în componența 3 membri titulari, funcționari publici
definitivi numiți în funcția publică pe perioadă nedeterminată. Doi membri sunt
desemnați de conducătorul autorității sau instituției publice, iar al treilea membru este
desemnat, după caz, de organizația sau organizațiile si ndicale reprezentative ori de
majoritatea funcționarilor publici din cadrul autorității sau instituției publice pentru care
este organizată comisisa de disciplina în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ
sau funcționarii publici nu sunt organizați în sindicat. Alegerea reprezentanților
funcționarilor publici se face prin vot secret.
Comisiile de disciplină constituie la nivel județean, respectiv, la nivelul
municipiului București pentru analizarea și propunerea modului de soluționare a
sesizării pr ivitoare la faptele secretarilor unităților administrativ -teritoriale sesizate ca
abateri disciplinare se constituie prin ordin al prefectului.
Comisia de disciplină constituită la nivel național pentru analizarea și
propunerea modulului de soluționare a s esizării privitoare la faptele secretarilor
județelor și ale secretarului municipiului București se numește prin ordin al
președintelui Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

42 H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare si functionare a comisiilor de disciplina,
publicată în ,, Monitorul Oficial al Romaniei”, Partea I, nr. 768 din 13 octombrie 2007.

40 Comisia de disciplină constituie la nivel național pentru analizarea și pro punerea
modului de soluționare a sesizării privitoare la faptele înalților funcționari publici este
compusă din 5 înalți funcționari publici, numiți prin decizie a primului -ministru, la
propunerea ministrului internelor și reformei administrative.
Procedur a cercetării administrative și a aplicării sancțiunii – Aplicarea sancțiunii
disciplinare se realizează, fie în mod direct de către persoana competentă – în cazul
sancțiunii cu mustrarea scrisă, prevăzută la art. 77 alin. (3) lit. a), fie de către persoană
competentă, la propunerea comisiei de disciplină, după efectuarea unei cercetări
prealabile administrative.
Procedura cercetării administrative este reglementată, cu caracter general, în art.
30-33 din H.G. nr. 1344/2007. Astfel, procedura cercetării admi nistrative este
obligatorie pentru aplicarea sancțiunilor disciplinare constând în diminuarea drepturilor
salariale, suspendarea dreptului de avansare sau, după caz, de promovare, retrogradarea
în treptele de salarizare sau retrogradare în funcția publică și destituirea din funcția
publică, precum și în cazul în care sancțiunea disciplinară constând în mustrare scrisă a
fost contestată la conducătorul autorității sau instituției publice.
Pe parcursul cercetării administrative, ședințele comisiei de discipli nă, respectiv
ședințele persoanelor desemnate să efectueze cercetarea administrativă sunt publice
numai la solicitarea sau cu acordul scris al funcționarului public a cărui fapta sesizarea
și funcționarul public a cărui fapta a fost sesizată ca abatere dis ciplinară.
Persoana care a formulat sesizarea și funcționarul public a cărui faptă a fost
sesizată pot participa la cercetarea administrativă personal sau pot fi asistate ori
reprezentate de avocați, în condițiile prevăzute de lege.
Lucrările fiecărei ședi nțe a comisiei de disciplină se consemnează într -un
proces -verbal semnat de președintele și de ceilalți membri ai comisiei de disciplină,
precum și de secretariatul acesteia.
Etapele cercetării administrative sunt reglementate detaliat în art. 39 -47 din H. G.
nr. 1344/2007.
Raportul comisiei de disciplină se aduce la cunoștința persoanei care are
competență legală de aplicare a sancțiunii disciplinare, persoanei care a formulat
sesizarea și funcționarului public a cărui fapta a fost sesizată.

41 Persoana care a re competență legală de aplicare a sancțiunii disciplinare este persoana
care are în competența legală de numire în funcție publică.
În termen de 10 zile calendaristice de la data primirii raportului comisiei de
disciplină , persoană care are competență le gală de a aplica sancțiunea disciplinară va
emite actul administrativ de sancționare.
În cazul în care persoana care are competența legală de a aplica sancțiunea
disciplinară aplica o altă sancțiune decât cea propusă de comisia de disciplină, are
obligația de a motiva această decizie.
Actul administrativ de sancționare se comunică potrivit regulilor stabilite prin
art. 50 alin( 5) din H.G. nr. 1344/2007, iar funcționarul public nemulțumit de sancțiunea
disciplinară aplicată o poate contesta , în condițiile legii, la instanță de contencios
administrativ competentă.
Răspunderea contravențională a funcționarilor publici este angajată în cazul în
care aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu.
Faptele care constituie a stfel de contravenții nu mai sunt enumerate în Statutul
funcționarilor publici sau în Statutele unor categorii speciale de funcționarii publici, ele
fiind reglementate prin legi, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, ale consiliilor locale și
județene.
În pr incipiu, constatarea și aplicarea sancțiunii contravenționale se fac de către
șefii de servicii și de direcții împuterniciți de către conducătorul autorității sau instituției
publice.
Împotriva procesului verbal de constatare a contravenției și de aplicare a
sancțiunii, funcționarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei
circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția publică în care este numit
funcționarul public sancționat.
Plângerea formulată împotriva procesului – verbal de constatare și sancționare a
contravenției suspendă executarea sancțiunii contravenționale.
În acesata materie, prevederile Legii nr. 188/1999, republicata se completează
cu prevederile generale ale O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilo r.43

43 O.G. nr2/2001 a fos t publicata in ,,Monitorul Oficial al Romaniei”, Partea I, nr. 410 din 25 iulie
2001 si a suferit mai multe modificari si completari, ultimele prin Legea nr. 526/2004.

42 Răspunderea civilă a funcționarilor publici este o formă de răspundere publică
specifică acestei categorii de subiecte de drept pentru care se cere îndeplinirea
cumulativă, pe lângă condițiile prevăzute de dreptul comun, a celor două condiții
speciale:
-fapta trebuie să reprezinte o încălcare a îndatoririlor de serviciu;
-persoana trebuie să aibă calitatea de funcționar public.
Această formă de răspundere stabilită în sarcina funcționarilor publici este o
formă specifică a răspunderii delictuale prevăzu te de art. 998 din Codul civil, potrivit
căruia orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a
cărui greșeală s -a produs , să -l repare.
Potrivit art. 84 din Legea nr. 188/1999, republicata, răspunderea civilă a
funcționarul ui public se angajează:
-pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției
publice în care funcționează;
-pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s -au acordat necuvenit;
-pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de
comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile.
Repararea pagubelor produse în dauna autorității sau instituției publice se
duspune prin emiterea de către șeful acesteia a unui act administrativ, în termen de 30
de zile de la constatarea pagubeis au prin asumarea unui angajament de plată al
funcționarului public.44
În cazul pagubelor provenite din daunelor plătite de autoritate sau instituția
publică în calitate de comitent unor terți, repararea pagubei se va face bază hotărârii
judecătorești definitive și irevocabile.
Emiterea actului administrativ de recuperare a pagubei se prescrie în termen de 3
ani de la data producerii pagubei.

44 Ioan Vida , Puterea executivă și administrația publică , Ed. R.A.Monitorul Oficial,
București -1994,p.141

43 Împotriva actului administrativ de recupe rare a pagubei, funcționarul public
vizat se poate adresa instanței de contencios administrativ competente.
Răspunderea penală a funcționarilor publici pentru infracțiunile săvârșite în
timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă se
angajează potrivit legii penale.
Noțiunea de funcționar public , în sensul Legii nr. 188/ 1999, republicata , diferă
de noțiunea de funcționar public definită de art . 147 alin(1) din Codul penal, potrivit
căruia ,, prin funcționar public s e înțelege orice persoană care exercita permanent sau
temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost invesitită, o însărcinare de orice natură,
retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145, precum și
de noțiunea de f uncționar se înțelege persoana menționată în alin. i, precum și orice
salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele
prevăzute în acel alineat”.
Faptele comise în această calitate specială sunt infracțiuni de servi ciu sau în
legătură cu serviciul ori alte categorii de infracțiuni specifice exercitării sau în legătură
cu exercitarea unei funcții publice.
De asemenea, exista reglementări speciale vizând funcționarii publici, altele
decât Codul penal, precum Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și
sancționarea faptelor de corupție45, Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al
României46 etc.
Alăturat sancțiunii penale se mai pot aplica și pedepse complementare care se
execută după executarea pedepsei principale , constând în interzicerea uneia sau unora
dintre următoarele drepturi:
-dreptul de a alege și de a fi ales în organele puterii sau pe funcții echivalente;
-dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității publice;
-dreptul de a ocupa o funcț ie sau de a exercita o profesie de natură celei de care
s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii.

45 Legea nr. 78/2000, publicata in ,, Monitorul Oficial al Romaniei”, Partea I, nr.219 din 18 mai
2005
46 Legea nr. 86/2006, publicata in ,,Monitorul Oficial al Romaniei”, Partea I, nr. 350 din 19 aprilie
2006.

44 Legea nr.188/1999, republicată, s -a ocupat de clarificarea situației funcționarului
public în faza cercetării penale și judecătorești, până la i ntervenirea unei hotărâri
definitive.
Astfel, potrivit art. 86 alin (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, în cazul în
care funcționarul public este trimis în judacată pentru săvârșirea unei infracțiuni de
natura celor prevăzute la art. 54 lit. h.), pers oana care are competența legală de numire
în funcție publică va dispune suspendarea funcționarului public din funcția publică pe
care o deține.
Dacă instanță judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal,
suspendarea din funcția publică î ncetează, iar funcționarul public respectiv își va relua
activitatea în funcția publică deținută anterior și îi vor fi achitate drepturile
salariale aferente perioadei de suspendare.
În situația în care nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspun derii
penale, iar fapta funcționarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi
sesizată comisia de disciplină competenta.
De la momentul începerii urmăririi penale, persoana care are competența numirii
în funcția publică are obligația să di spună sau altei structuri fără personalitate juridică a
autorității ori instituției publice.
Dacă, însă, funcționarul public este condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută
de art 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999, republicată , măsura suspendării din fu ncție se
transformă în măsură încetării de drept a raportului de serviciu, potrivit art. 98 ( alin. 1)
lit. f) din lege.
Această măsură va atrage și eliminarea din Corpul funcționarilor publici și
pierderea tuturor drepturilor dobândite în carieră.

45

SECȚIUNEA IV
STUDIU DE CAZ – CONCLUZII

1. ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII SERVIC ILOR PUBLICE ÎN
MUNICIPIUL BRĂILA

1.1. Sursa de finanțare
Proiectul este finanțat în cadrul Programului Operațional Sectorial Creșterea
Competitivității Economice (POS CCE) 2007 – 2013, Axa Prioritară III „Tehnologia
Informației și Comunicațiilor pentru Sectoarele Privat și Public”, Domeniul de
Intervenție 2 „Dezvoltarea și Creșterea Eficienței Serviciilor Publice Electronice”
Operațiunea 2 „ Implementarea de sisteme TIC în scopul creșterii interoperabilității
sistemelor informatice și asigurarea conexiu nii la broadband, acolo unde este necesar ”
Județul Brăila este situat în partea de est a țării, în unitatea numită Câmpia
Română . Prin suprafa ța sa de 4765,8 km² , reprezintă 2% din suprafa ța țării, fiind un
județ de mărime mijlocie. Re ședința județului este Municipiul Brăila , situat la 200 de
km nord -est față de Bucure ști.

46 Județul Brăila se învecinează la nord cu Județul Galați, la est cu Județul Tulcea ,
la sud -est cu Județul Constan ța, la sud cu Județul Ialomița, la vest cu Județul Buzău și
la nord -vest cu Județul Vrancea .
Această pozi ționare geografică este avantajoasă,deoarece condi țiile naturale și
proximită țile sunt prielnice dezvoltării economice și sociale. Relieful și clima
favorizează locuirea, iar pe solurile fertile se practică o agricultură bogată. Dunărea
deține cantități mari de apă și adapostește numeroase viețuitoare. Apropierea de mare și
de capitală înlesnește legăturile cu întreaga țară și cu Europa. Toate aceste elemente
conferă Brăilei accesibilitate și deschiderea către întreaga țară.

1.2.Obiectivul general al proiectului
Creșterea productivității și calității serviciilor administrației locale din orașul Brăila.

1.3. Beneficiarii proiectului

Grupul țintă al proiectului este format din:
Populația Orașului 211.161 locuitori (Conform ultimelor estimări oficiale ale
Institutului Na țional de Statistică , populația municipiului Brăila era, în anul 2010)

Beneficiari direcți:
1. Personalul angajat în cadrul Primăriei Braila implicat în exploatarea aplicației TIC de
interoperabilitate
2. Ministerul Telecomunicației și Tehnologiei Informației prin Sistemul Electronic
Național (SEN)
3. Turiștii care vizitează orașul Brăila prin creșterea gradului de informare a acestora

1.4. Beneficiile așteptate prin implementarea noului sistem:

47 -Îmbunătățirea calității și diversificarea serviciilor oferite către cetățeni,
furnizarea de servicii publice on -line de calitate către cetățeni;
-Transparența și eficiența în relația cu cetățenii, standardizarea procedurilor de
lucru și consolidar ea structurilor de date;
-Eficientizarea activităților interne ale Primăriei Brăila care contribuie la
furnizarea serviciilor publice on -line de calitate către cetățeni, utilizând mijloace
specifice TIC;
-Transparența și vizibilitate asupra proceselor inte rne ale Primăriei Brăila
oferind suport pentru decizii corecte și la timp;
-Alinierea la standardele și normele EU care guvernează relația instituțiilor
publice locale cu cetățenii;
-Vizibilitatea și calitatea imaginii Primăriei și angajaților acesteia în comunitatea
locală și guvernamentală;
-Reducerea birocrației și descongestionarea instituțiilor publice, crearea de noi
canale de acces și comunicare pentru cetățean, reducerea cozilor și a blocajelor la
ghișeu;
-Maximizarea eficienței, creșterea transpare nței activităților desfășurate de către
personal, scurtarea timpului procedurilor de rutină și reducerea timpului de așteptare și
de acces la informație;
-Creșterea încrederii cetățeanului în instituțiile și serviciile publice și
promovarea culturii inform atice în rândul cetățenilor;
Acces direct și instantaneu la informație, care este întotdeauna actuală.
Cele 6 servicii electronice noi care vor fi pe site -ul Primăriei Brăila introduse
prin acest proiect sunt:
– Sugestii / Reclamații – Secțiune interactivă online pentru asistență. Astfel cetățenii
vor putea pune întrebări pe acest forum și primi răspunsuri personalizate privind
posibilitatea rezolvării anumitor situații apărute dar și solicitării de informații. Pentru
eficiența acestui sistem cetățenii vor alege la intrarea pe acest forum unul din
topicurile/domeniile existente astfel încât mesajul să ajungă direct la un responsabil de
domeniu. Primăria Brăila va desemna personal dedicat fiecărui domeniu, astfel încât
cetățenii să primească răspuns în timp u til.

48 – Taxe și impozite – Secțiune care prezintă în timp real situația taxelor și impozitelor
preluate din aplicația cu același nume / serviciul online de consultare și plată a taxelor și
impozitelor locale (integrare cu aplicația existenta)
– Registratu ra – Secțiune care prezintă în timp real situația solicitărilor înregistrate în
aplicația de registratura electronică / serviciul online de interogare solicitări depuse,
căutare în registratura a unei cereri (integrare cu aplicația existenta)
– Director Web local – Este o aplicație ce constituie un director de adrese de pagini
web din Brăila, împărțite pe mai multe categorii. Aplicația are două componente: –
interfața cu utilizatorul – Partea de administrare utilizatorul poate propune spre adăugare
o pagi nă nouă sau spre modificare o pagină existentă.

CONCLUZII

Alături de prerogativele administrației există anumite constrângeri, care sunt
cunoscute de simplii particulari : persoanele private pot să se decidă pentru alegerea
unui lucru din or ice motiv ( interes, generozitate, capriciu ) care nu este nici ilicit, nici
imoral, pe când administrația nu se poate decide decât pentru motive de interes public;
întreprinderile private pot să -și atragă liber angajații și funcționarii, pe când
administ rația trebuie să deschidă concurs pentru recrutarea de personal și să recurgă la
licitație pentru plasarea afacerilor sale.
Astfel, puterea politică este definită ca un regim juridic, caracterizat prin
prerogative și prin constrângeri exorbitante de la d reptul comun, recunoscute sau
impuse celor care acționează pentru exercitarea suveranității naționale
Nu toți autorii fundamentează cele două dimensiuni ale administrației publice
prin prisma noțiunilor de ordine publica și, respectiv, servicii publice (c um s -a întâmplat
în literatura franceză interbelică ) ca apoi să poată stabili corespondenta acestor noțiuni
clasice cu noțiunile constituționale actuale.
Făcând o scurtă sinteză observăm că sistemul constituțional român din 1991 este
mai aproape de sist emul francez din 1958 ( și nu de cel din 1946 ori de cel din 1875 ) și
aceasta inclusiv sub aspect terminologic.

49 Constituția din 1991 consacra, în articolul 119 (1), principiul potrivit căruia "
administrația publică din unitățile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiul
autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice
Pe baza acestui principiu rolul și importanță acestor organe a administrației
publice vor crește pe măsura în raport direct , cu creșterea gradului de autonomi e locală
a unităților administrativ – teritoriale
Legea administrației publice locale numărul 69 / 1991 trebuia să dea viața
principiului constituțional potrivit căruia administrația publică din unitățile
administrativ – teritoriale se întemeiază pe princ ipiul autonomiei locale și pe cel al
descentralizării serviciilor publice.
Aceste două principii își pot demonstra finalitatea lor care constă, pe de o parte,
în acordarea autonomiei locale, iar pe de altă parte, în asigurare conducerii unitare a
puterii e xecutive – a administrației publice – în statul de drept unitar român, numai dacă
sunt bine reglementate, cu luarea în considerare a cerințelor fiecăruia din aceste două
principii.
În lipsa unei legi care să reglementeze organizarea și funcționarea servic iilor
publice, inclusiv ale serviciilor publice descentralizate, constatam că, deși aceste
servicii publice ale puterii executive își desfășoară activitatea în unitățile administrativ –
teritoriale, Legea administrației publice locale numărul 69 / 1991 nu reglementează
nimic, sau aproape nimic, în legătură cu ele – serviciile publice descentralizate
Administrația ne apare ca o funcție autonomă alături de legislativ și de justiție,
fundamentând această soluție pe transformările structurale care s -au produs î n
raporturile dintre administrație și legislativ.
Altădată reglementarea domeniului rezervat legii semnifică faptul că legiuitorul
este competent pentru determinarea întinderii puterii administrației; astăzi ea semnifică
faptul că legiuitorul trebuie să p recizeze el însuși întinderea ce se permite libertăților
fundamentale.
Organizarea administrației de stat, ca fenomen, apare o dată cu statul; teoriile
științifice însă despre această organizare se conturează mult mai târziu, odată cu apariția
științei adm inistrației și a științei dreptului administrativ, deci prin secolul al XIX – lea.

50 Este vorba de cercetarea sistematică a acestui fenomen care începe să se
realizeze odată cu conturarea științelor respective.
În lucrările de știința administrației, c ând se analizează factorii care au
contribuit la evoluția organizării administrației de stat, implicit la apariția adevăratelor
sisteme administrative, se insistă îndeosebi asupra factorului militar și cel geografic.
Este clar că evoluția organizării admin istrative este legată de evoluția organizării
armatei, însăși ideea de ierarhie vine de la ideea subordonării specifice fenomenului
militar.
a) O totalitate de atribuții, de puteri și de competențe de specialitate cu care sunt
dotate la înființare, servi ciile publice;
b) Funcțiile publice ale unui serviciu public sunt cuprinse în statul de funcții
întocmit și aprobat, potrivit legii;
c) Atribuțiile, puterile și competențele funcției publice se stabilesc în raport de
sarcinile specifice pe care servici ile publice le exercită, în vederea satisfacerii
intereselor generale ale societății;
d) Atribuțiile, puterile și competențele funcției publice se exercită în mod
continuu și permanent;
e) Atribuțiile, puterile și competențele funcției publice se reali zează de către
funcționarii publici numiți sau aleși în funcția respectivă;
f) Persoana fizică care dorește să ocupe o funcție publică trebuie să
îndeplinească condițiile de studii și stagii cerute de statul de funcții al serviciului public;
g) Pentru munca prestată, în cadrul funcției publice pe care o ocupă, funcționarul
public primește un salariu lunar și alte drepturi bănești, prevăzute de lege;
h) Funcția publică se desființează de către organul care a înființat -o prin acte
juridice de aceeași na tură
Ținând seama de elementele menționate, într -o încercare de definire a acestei
noțiuni putem considera că funcția publică este acea grupare de atribuții, puteri și
competență, stabilită potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înființat în s copul
satisfacerii în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici, numiți sau aleși
în aceste funcții, a intereselor generale ale societății.

51

BIBLIOGRAFIE

1) Alexandru, Ioan, Administrația publică – teorii, realități , perspecti ve, Editura
Lumina Lex, Bcurești , 1999.
2) Alexandru Ioan, Știința administrației , Editura Economică, București, 2001
Alexandru Negoițǎ, Drept administrativ , Editura Sylvi,București,1998,
3) Dumitru Brezoianu, Drept administrativ și autorități publice în România , Editura
Metropol, București, 1995
4) Emanuel Albu, Administrația ministerială în România , Editura All Beck, București,
2004
5) Gh.Guțu, Dicționar latin -român, Editura Științificǎ, București
6) Ioan Alexandru, Administrația publică, București, 1999 .
7) Iulian M. Nedelcu, Alina Livia Nicu, Drept administrativ , Ed.Themis, Craiova 2002
8) Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice , Editura Actami, București,
1998
9) Ioan Vida , Puterea executivă și administrația publică , Ed. "R.A.Monitoru l Oficial",
București -1994

52 10) Manuel, Gutan , Istoria administrației publice românești , ediția a II -a București,
2006.
11) Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului , Editura All, București, 1995.
12) Mihai T. Oroveanu, Introducere în știința administrați ei de stat , Editura
Enciclopedică Română, București, 1975
13) Mihail Opritescu , Istoria economiei și administrației publice în România , Editura
Ase,București 2000
14) Olimpiu Matichescu , Istoria administrației publice românești , Editura Economică ,
Bucu rești 2000.
15) Parlagi P. Anton, Dicționar de administrație publică , Editura Economică, București
, 2000
16) Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ” , ediția a IV -a, vol. I, București 1934
17) V.Prisăcaru, Tratat de drept administrativ , București, 1 991