1 Cuprins Introducere ……………………………………………………………………………………………………………. 2… [627504]

1 Cuprins Introducere ……………………………………………………………………………………………………………. 2 Capitolul 1 …………………………………………………………………………………………………………….. 4 Conformitate și libertate. Între reglementările contabile internaționale și naționale privind costurile îndatorării …………………………………………………………………………………………………. 4 1.1 Cadru general prvind normalizarea contabilității ………………………………………………………….. 4 1.2 Rolul IAS 23 „ Costurile îndatorarii ” în cadrul armonizării contabile …………………………….. 6 1.3 Reglementările românești cu privire la aplicarea IAS 23 ………………………………………………… 7 1.4 Între metoda capitalizării și metoda rezultatului ……………………………………………………………. 8 Capitolul 2 …………………………………………………………………………………………………………… 11 Tratamente contabile privind costurile îndatorării ………………………………………………………. 11 2.1 Cadru conceptual privind „Costul îndatorării” …………………………………………………………… 11 2.2 Costurile îndatorării –tratament de bază …………………………………………………………………….. 13 2.2.1 Recunoașterea costurilor îndatorării și implicații fiscale …………………………………………………. 13 2.2.2 Contabilizarea costurilor îndatorării în rezultatul exercițiului ………………………………………….. 15 2.2.3 Prezentarea informațiilor privind costul îndatorării ………………………………………………………… 15 2.3 Costuruile îndatorării –tratament de alternativ ……………………………………………………………. 16 2.3.1 Recunoașterea costurilor îndatorării și implicații fiscale …………………………………………………. 16 2.3.2 Determinarea costului încorporabil ………………………………………………………………………………. 19 2.3.4 Perioada de capitalizare ……………………………………………………………………………………………… 20 2.3.5 Prezentarea informațiilor privind costul îndatorării ………………………………………………………… 22 2.3.6 Contabilizarea costului încorporabil …………………………………………………………………………….. 22

2 Introducere Trăim într-o eră în care fenomenul globalizării, se manifestă tot mai accentuat în toate domeniile, deținerea informației fiind esențială în fundamentarea oricărei decizii. A sosit momentul în care contabilitatea românească să fie construită pe o teorie generală, independentă de condițiile de aplicare, dar prin ea însăși de natură să determine aplicațiile în funcție de o singura rațiune. Prin prezenta lucrare, se tratează dilema opțiunilor contabile cu privire la tratamentul costurilor îndatorării, libertate și conformitate în construirea adevărului, un adevăr plămădit în concordanță cu un set de principii, reguli, convenții și practici contabile specifice. Dar tot atât de important este faptul că, adevărul contabil este cel al dilemelor opționale între libertate și conformitate, între inovația contabilă și vechile practici, între adevărul regulator și cel dorit, într-o contabilitate virtuoasă și una creativă. Sintagma de referință care a stat a baza alegerii titlului de „Tratamente contabile privind standardul internațional de contabilitate 23- Costul îndatorării. Între metoda contabilă a rezultatului și cea a capitalizării” este inspirată din reglementările aplicate de standardul internațional de contabilitate, relevanța prezentării acestor aspecte constă în evoluția rapidă sub imperiul necesităților diferitelor abordări contabile pentru a valorificarea resurselor împrumutate în favoarea întreprinderii. Normalizarea și armonizarea contabilității românești în concordanță cu standardele internaționale de contabilitate, convergențele și divergențele cu privire la tratamentul contabil ce presupune abordarea costului îndatorării, compatibilitățile și incompatibilitățile, prezentarea sistematică a teoriei normative și a reglementărilor contabile românești, este prezentată în prima parte a lucrării, care urmărește să scoată în evidență factorii care influențează informația contabilă, prin diferitele

3 metode de abordare, prin prisma capitalizării costurilor îndatorării sau a încorporării în rezultatulul exercițiului. Mai concret, în prima parte, intitulată „Conformitate și libertate. Între reglementările contabile internaționale și naționale privind costurile îndatorării” cuprinde patru subcapitole, în care este sintetizată nevoia de armonizare și necesitatea acesteia, rolul standardului internațional de contabilitate privind costurile îndatorării în cadrul armonizării contabile românești, modul de transpunere al standardului internațional la nivel național pin reglementările românești în vigoare și nu în ultimul rând, o comparație între metodele de contabilizare privind capitalizarea costului împrumuturilor și metoda rezultatului. Odată, tratate în ansamblu aceste aspecte, se impune prezentarea tratamentului contabil prevăzut de Standardul internațional de contabilitate 23 „Costul îndatorării”, capitol care urmărește să scoată în evidență cele două metode de contabilizare a acestor cheltuieli, prezentarea avantajelor și dezavantajelor din punct de vedere contabil și fiscal. Este o prezentare teoretică, a politicilor contabile aplicate în cadrul întreprinderii. Întreprinderea, caracterizată ca o entitate compusă dintr-un portofoliu de active finanțate dintr-un ansamblu de resurse împrumutate, este prezentată în ultimul capitol. Parte a prezentei lucrări, care tratează din punct de vedere metodologic aspectele cu privire la tema prezentată. Cercetarea realizată, presupune identificarea surselor de finanțare a întreprinderii, determinarea cheltuielilor implicate, a specificului politicilor contabile aplicate, dar și a transpunerii practicilor impuse de standardul de contabilitate privind costul îndatorării. În concluzie, sintezele contabilității, ne oferă șansa de a spune „coborâți în adâncurile teoriei și practicilor de contabilitate, iar dacă nu simțiți necesitatea de a rupe cercul comod al principiilor și regulilor demult învățate, pentru a fi constructivi, atunci întreaga vină aparține autorului!”.

4 Capitolul 1 Conformitate și libertate. Între reglementările contabile internaționale și naționale privind costurile îndatorării 1.1 Cadru general prvind normalizarea contabilității Nevoia de convergeță și uniformitate în contabilitate impune, armonizarea sa. Prin această cale se formalizeză și se concretizează obiectivele, conceptele, metodele, regulile și procedurile în norma prevăzută de standardele internaționale de contabilitate. Norma contabilă reprezintă o regulă, dispoziție etc. obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă1, prin care se realizează normalizarea contabilă („ procesul prin care se armonizează prezentarea documentelor de sinteză, metodele contabile și terminologia„)2. Astfel, cumulul de standarde elaborate sunt folosite în acest moment la nivel mondial, pentru a putea compara și evalua corect indiferent de țara de proveniență a companiei în care sunt aplicate aceste standarde. În acest moment, în România majoritatea companiilor utilizează standardele romanești(RAS-urile), dar tendința de armonizare crește la nivel național din ce în ce mai mult. Însă, se încearcă prin reglementări contabile românești preluarea tratamentelor utilizate în standarde, însă nu sunt obligatorii implementarea lor pentru toate companiile ce activeaza pe piață. Evoluțiile înregistrate la nivel mondial, în ultimele decenii ale secolului trecut, au stat sub semnul unor dezvoltări explozive a piețelor de capitaluri, pe tărâmul cărora se desfășoară în prezent un adevărat „ arsenal de forțe și interese 1 Nicolae Feleagă, Ion Ionașcu, Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura Economică, București, 1998, pag. 260. 2 Nicolae Feleagă, Sisteme contabile comparate, vol. I, Editura Economică, București, 1999, pag. 15

5 economice„3, în care procesul de globalizare a economiilor naționale își găsește locul cel mai fertil. Percepută sub forma unei atenuări a divergențelor existente între regulile și practicile specifice diverselor sisteme contabile naționale, respectiv a unei reconcilieri a varietății de culturi contabile, pe fondul intensificării eforturilor depuse de principalele organisme implicate în elaborarea și implementarea unui „limbaj contabil universal înțeles„, armonizarea contabilă internațională a avut o evoluție sinuoasă, devenind în prezent o certitudine, marcată de fenomenul globalizării piețelor financiare și de nevoia de informare a actorilor acestora. Sub aspect etimologic, conceptul de armonizare face referire la „acțiunea de a pune în armonie„, respectiv de „a face să fie sau a fi în concordanță”4. Transpus în plan contabil, procesul de armonizare, presupune existența unui reper normativ (referențial contabil), la care să subscrie eforturile organismelor naționale și internaționale de normalizare și reglementare contabilă, dincolo de numeroasele dificultăți în materie de acceptabilitate a unui set de standarde în materie de raportare financiar-contabilă. Deși există opinii potrivit cărora, acest proces de armonizare „s-a dovedit a fi un fiasco total atâta timp cât nu s-a ajuns la crearea unui referențial contabil unic”5, acestea exprimă mai degrabă un mod foarte restrictiv de a aprecia adevăratele sale valențe. Folosirea termenului de convergență contabilă pare a fi mai potrivită pentru a pune în evidență tendințele actuale în materie de standardizare contabilă, cu atât mai 3 Lucian Cernușca- „Strategii și politici contabile„, Ed. Economică, București, 2004, pag.13 4 Academia Română- Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan„ Dicționarul explicativ al limbii române, 5 Ovidiu Bunget- „Normalizarea și reglementarea informației în procesul reformei contabile din România„- Congresul profesiei contabile din România, Ed. CCECAR, București, 2004, pag. 142, conform cu Ovidiu Megan în „ Armonizarea contabilă internațională- consecință a globalizării economice„, Conferința Contabilitatea mileniului III, Ed. Sincron, Cluj- Napoca, pag. 332.

6 mult cu cât acest concept exprimă, din punct de vedere etimologic, acțiunea de „îndreptare spre același punct, spre același scop”6. În România, în prezent, au obligația de a întocmi rapoarte financiare conform IAS și IFRS o au băncile, dar și societățile comerciale ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, adică toate companiile care sunt listate la bursa, dar și intermediarii care activează pe aceasta piață reglementată. Utilitatea folosirii standardelor de către aceste companii este pentru a putea scoate o barieră din calea globalizării și pentru a ușura accederea capitalului străin în România. Nu în ultimul rând, pentru a putea evalua corect niște cifre indiferent de țara în care sunt aplicate. 1.2 Rolul IAS 23 „ Costurile îndatorarii ” în cadrul armonizării contabile Obiectivul acestui standard este acela de a prescrie tratamentul contabil al costurilor îndatorării, prin evidențierea imediată a costurilor ca și cheltuieli ale perioadei sau , ca și tratament alternativ, capitalizarea acestora , însă doar pentru acele datorii specifice, unde costul poate fi atribuit în mod direct achiziționării, construirii sau produceri unui activ cu ciclu lung de producție. Standardul a apărut în forma lui inițială în anul 1983, sub denumirea de IAS 23 Capitalizarea costurilor îndatorării, unde entitățile cotate pe piețele financiare utilizau varianta capitalizării costurilor împrumuturilor, astfel își diminuau cheltuielile financiare și își majorau rezultatul, artificial. Revizuirea standardului , din 1993, a avut la bază tocmai această posibilitate de cosmetizare a situaților financiare anuale ale companiilor și de evitare a unor situații în care aprecierea cursului acțiunilor să crească nefondat. 6 Academia Română- Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan„- Op. cit. pag.222

7 Acest standard nu tratează costul actual sau stabilit al capitalurilor proprii , inclusiv capitalul preferențial neclasificat ca si datorie.7 IAS 23 revizuit și adăugit impune obligativitatea capitalizării costurilor îndatorării pentru activele calificabile. Entitățile care au înregistrat pe cheltuieli costurile îndatorării la activele calificabile vor trebui să schimbe această politică odată cu trecerea la IFRS. 1.3 Reglementările românești cu privire la aplicarea IAS 23 Standardul Internațional de Contabilitate IAS 23 a fost reglementat în România, prin OMFP 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directive europene, unde capitalizarea este una din opțiuni. În Secțiunea 8 Reguli de evaluare, art.53, se face referire la câteva concepte definitorii privind costul îndatorării, sfera de cupridere a activelor ce vor prelua acest cost, dar și modul de prezentare a informațiilor în situațiile financiare anuale. Începând cu ianuarie 2015 ordinul 3055/2009 s-a abrogat și intră în vigoare OMFP 1802/2014. Reglementare care preia în mare parte prevederile IAS-urilor, însă le transpune în acest act normativ sub o altă formă. Procedura de recunoaștere a costurilor capitalizarii este preluată din IAS 23 „Costurile îndatorarii„. Pct. 80 si 81 din OMFP 1802/2014 reglementează aceasta speță. Practic, diferența dintre cele două norme o face adăugirea art. 81 „Atunci când aplicarea pct. 80 constituie o modificare a politicii contabile, entitatea aplică prevederile acelui punct pentru costurile îndatorării aferente activelor cu ciclu 7 Standardele internationale de raportare financiară, Editura CECCAR, 2007, pag.1292 (traducere)

8 lung de fabricație pentru care data de începere a capitalizării este ulterioară datei de 1 ianuarie 2015„8. Până la 1 ianuarie 2015 o societate putea sa recunoască costurile fie direct pe cheltuială, fie sa le capitalizeze în valoarea investiției. Odată cu intrarea în vigoare a OMFP 1802/2014 societatea trebuie să includă costurile îndatorării direct în costul de producție. Acest procedeu influentează în mod negativ impozitul pe profit. 1.4 Între metoda capitalizării și metoda rezultatului Tot ceea ce redă o valoare economică, precum și tranzacțiile care modifică masa averii unei întreprinderi sunt clasificate prin prisma structurilor calitative de active, datorii și capitaluri proprii, cheltuieli și venituri. Prezența structurilor calitative de mai sus , polarizează problema criteriilor de recunoaștere între polul activelor și datoriilor și polul cheltuielilor și veniturilor. Între cei doi poli au loc mișcări valorice, care prin recurs la fizică, pot fi asemănătoare principiilor vaselor comunicante. Orice subevaluare sau supraevaluare a unei apartenențe la un pol sau altul antrenează efecte asupra menținerii capitalului și asupra rezultatului, implicit asupra impozitării profitului și distribuirii de dividende.9 În plan conceptual problema polarizării se identifică în adoptarea criteriilor pentru recunoașterea activelor și datoriilor, cheltuielilor și veniturilor, iar în plan metodologic, în opțiunea pentru metoda capitalizării sau metoda rezultatului pentru contabilizarea elementelor componente ale posturilor din situațiile financiare. 8 ORDIN Nr. 1802 din 29 decembrie 2014 – Partea I pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate, art.81 9 Ristea M., Dumitru C., Libertate și conformitate în standardele și reglementările contabile, Ed. Ceccar, București, 2012, pag.124

9 Revenind, în perimetrul contului de rezultate, veniturile sunt recunoscute pentru a fi încorporate ca costuri, numai atunci când are loc o creștere a beneficiilor economice viitoare asociate unei creșteri de active sau reduceri de pasive, iar această creștere putând fi credibil evaluată are loc, după caz simultan cu recunoașterea creșterii de active sau reducerilor de pasive. În consecință, pe baza principiilor contabile în partidă dublă, orice venit este delimitat și recunoscut pe baza relațiilor: Active=Venituri sau Datorii(Pasive)=Venituri, după caz. În teorie și în practica contabilă curentă, pentru recunoașterea veniturilor trebuie să fie respectată cerința potrivit căreia, acestea să fie obținute și nu neapărat încasate, deoarece pot fi credibil evaluate și au un suficient grad de certitudine că au fost realizate. Cheltuielile sunt recunoscute, în mod similar ca și veniturile, însă invers proporțional, în contul de rezultate atunci când are loc o diminuare a beneficiilor economice viitoare asociate unei reduceri a activelor (consumurile stocate) sau creșteri ale datoriilor (datorii privind serviciile prestate de terți) și aceasta poate fi credibil evaluată. Deci, recunoașterea cheltuielilor este simultan asociată cu recunoașterea unei creșteri a datoriilor sau diminuarea de active. Prin referire la ecuațiile partidei duble, recunoașterea cheltuielilor este divulgată prin relațiile: Cheltuieli=Active sau Cheltuieli=datorii(pasive) după caz. În același cadru conceptual sunt prezentate o serie de aspecte pentru recunoașterea cheltuielilor, cum sunt10: a) Corespondența costurilor și veniturilor propriu-zise, potrivit căreia cheltuielile sunt recunoscute în contul de rezultate pe baza unei asocieri 10 Ristea M., Dumitru C., Libertate și conformitate în standardele și reglementările contabile, Ed. Ceccar, București, 2012, pag.125

10 directe între costurile suportate și obținerea de elemente specifice de venit. Recunoașterea veniturilor și cheltuielilor care rezultă direct și împreună din aceleași operațiuni sau alte venituri, poate fi simultană sau combinată. De exemplu, veniturile din vânzarea bunurilor li se asociază prin corespondență cheltuielile care alcătuiesc costurile bunurilor vândute. b) Etalarea în timp a cheltuielilor atunci când beneficiile economice sunt așteptate să apară pe perioada mai multor exerciții. Cheltuielile sunt recunoscute în contul de rezultate pe baza ponderilor de alocare rațională sau sistematică. Vorbim despre cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor necorporale și corporale. Aceste ponderi de alocare sunt menite a recunoaște cheltuielile din exercițiile financiare în care beneficiile economice asociate acestor elemente sunt consemnate sau încetează. Pentru această situație asocierea dintre venituri și cheltuieli este indirectă sau vagă. c) Recunoașterea imediată în contul de rezultate a unei cheltuieli atunci când aceasta nu generează beneficii economice viitoare sau atunci când, și în măsura în care, beneficiile economice viitoare nu determină sau încetează să determine recunoașterea ca activ în bilanț. d) Recunoașterea unei cheltuieli în contul de rezultate în cazul în care este contractată o obligație fără recunoașterea unui activ, cum ar fi nașterea unei obligații decurgând din garanția produsului. În contabilitatea românescă, reglementările impun recunoașterea cheltuielilor pe măsură ce sunt angajate, iar a veniturilor doar în măsura în care sunt dobândite. Tot odată, pe baza principiului delimitării în timp, dacă o cheltuială este angajată pe o perioadă mai mare de un exercițiu, ea trebuie etalată pe mai multe exerciții. Similar se procedează în cazul veniturilor. De asemenea, în cazul principiului prudenței

11 trebuie contabilizate cheltuielile și pierderile previzibile a căror cauză se găsește în exercițiul curent sau în exercițiile anterioare. Capitolul 2 Tratamente contabile privind costurile îndatorării 2.1 Cadru conceptual privind „Costul îndatorării” Norma IAS 23 definește costurile îndatorării ca fiind totalitatea dobânzilor și a altor costuri suportate de o întreprindere în legătură cu împrumutul de fonduri. Pentru contabilizarea costurilor îndatorării se pot folosi două metode: 1. Metoda de bază sau metoda rezultatului; 2. Metoda alternativă sau metoda capitalizării; Prezența celor două metode privind tratarea contabilă a costurilor îndatorării determinate de finanțarea achiziției și producției de active ridică problemele analizei lor prin prisma menținerii capitalului și a implicaților fiscale. Făcând abstracție de cele două motive menționate mai înainte, discutate prin prisma relevanței și credibilității, fiecare soluție are motivația sa. Tratamentul contabil prescris de IAS 23 Costurile îndatorării, preluat și în reglementările contabile din România, oferă posibilitatea recunoașterii costurilor îndatorării în costul activelor pe termen lung a căror achiziție sau producție este finanțată din împrumuturi. Activele pe termen lung sunt acele active care solicită în mod necesar o perioadă substanțială de timp pentru a fi gata în vederea utilizării lor sau pentru vânzare . Cheltuielile pentru un activ pe termen lung includ doar acele cheltuieli care au generat plăți de numerar, transferuri de alte active sau preluarea unor datorii

12 purtătoare de dobândă. Cheltuielile sunt reduse prin orice încasări și progresive și subvenții primite în legătură cu activul respectiv. În continuare problema va fi circumscrisă cu precădere la cheltuielile cu dobânzile, celelalte elemente ale costului împrumutului fiind considerate drept complemente accesorii ale cheltuielilor cu dobânzile. Pentru a putea analiza costurile implicate de îndatorarea societății, trebuie sa existe o finanțare a investițiilor. Aceasta se face atât din surse proprii (nu face obiectul analizei noastre), cât și din surse împrumutate. Obiectivul urmărit de către managementul întreprinderii în luarea deciziei de finanțare este minimizarea costului și gestionarea lui cât mai eficientă. Resursele împrumutate pot fi obținute de la bănci sau de la alte instituții financiare sub forma împrumuturilor pe termen scurt sau lung, însă pot fi împrumuturi obligatare. La împrumuturile bancare recurg, de regulă întreprinderile necotate la bursă. Împrumuturile obligatare sunt obținute ca urmare a emisiunii publice de obligațiuni. Costul împrumuturilor obligatare este în principiu, mai redus decât al remunerării acțiunilor. O altă metodă de finanțare a investițiilor în imobilizări corporale o constituie leasingul. Această sursă poate fi considerată sursă închiriată. Costul închirierii se concretizează în rata de leasing plătită.11 IAS 23 oferă o listă de elemente care pot fi considerate componente ale costului împrumuturilor: Ë Dobânzile aferente împrumuturilor pe termen scurt și pe termen lung și cele corespunzătoare descoperirilor de cont; Ë Amortizarea reducerilor sau primelor aferente împrumuturilor; Ë Amortizarea cheltuielilor complementare realizate în scopul obținerii împrumuturilor; 11 Berheci M., Valorificarea raportărilor financiare, Editura CECCAR, București, 2010, pag.526

13 Ë Cheltuielile de finanțare aferente contractelor de leasing financiar recunoscute în conformitate cu IAS 17 Contracte de leasing; Ë Diferențele de curs valutar aferente împrumuturilor în valută în care acesta sunt privite ca o ajustare a cheltuielilor; Activele ce pot da naștere procesului de capitalizare a cheltuielilor privind împrumuturile figurează stocurile care solicită o perioadă lungă de pregătire înainte de a putea fi utilizate sau vândute, instalațiile de fabricație, de producție și bunurile imobiliare. Celelalte investiții și active circulante, care sunt fabricate în mod obișnuit, sau, astfel spus, bunurile ce presupun implicarea unor cheltuieli de exploatare efectuate pentru utilizarea sau cedarea lor, iar momentul generării cheltuielii privind împrumutul, nu presupune capitalizarea. Un activ calificabil (a qualifying asset) este un activ care solicită, în mod necesar, o perioadă substanțială de timp pentru a fi gata în vederea utilizării sale prestabilite sau înainte de a fi vândut. Costurile împrumuturilor care sunt direct atribuibile achiziției, construcției sau producției unui activ calificabil reprezintă costurile împrumuturilor care puteau fi evitate dacă nu se efectuau cheltuielile cu activul. În exprimarea din definiția anterioară există sintagma "în mod necesar" care a fost inclusă tocmai pentru a elimina din categoria activelor calificabile pe cele care necesită o perioadă mai lungă de timp , din cauză unor evenimente neprevăzute sau a insuficienței de timp. Un activ este considerat calificabil doar dacă necesită o lungă perioadă de timp de pregătire pentru vânzare sau utilizare.12 2.2 Costurile îndatorării –tratament de bază 2.2.1 Recunoașterea costurilor îndatorării și implicații fiscale 12 Gîrbină M, Bunea Ș, Sinteze, studii de caz și teste grilă privind aplicarea IAS-IFRS, Vol.II, Ed.Ceccar, 2010,pag.86

14 Metoda rezultatului, constă în tratarea costurilor îndatorării ca elemente de cheltuială a rezultatului exercițiului. Prin urmare, cheltuielile angajate rămân necapitalizate, deci nu sunt recunoscute ca active, fiind tratate drept costuri ale perioadei și decontate în întregime asupra rezultatului exercițiului. Ele sunt înregistrate în clasa 6 „Conturi de cheltuieli” fiind transferate la închiderea exercițiului în contul 121 „Profit sau pierdere”. Metoda de bază pornește de la premisa că aceste costuri ale îndatorării sunt angajate pentru a finanța totalitatea activităților întreprinderii și, în consecință, asocierea lor, la un bun particular este arbitrară. Totodată, capitalizarea costurilor îndatorării conduce pentru același tip de bunuri la valori contabile diferite, după metoda de finanțare adoptată de întreprindere. În ceea ce privesc prevederile înscrise în IAS 23, se menționează procedura de necapitalizare a costurilor împrumutului, urmând tratamentul de bază, în consecință o soluție ușor de aplicat, și întâlnită cel mai des în practică, recunoașterea lor în contul de profit și pierdere, în exercițiul financiar în care sunt angajate, indiferent de destinația fondurilor utilizate. Rezultatul exercițiului curent va fi diminuat cu contravaloarea cheltuielilor financiare atribuit împrumuturilor din anul fiscal la care se face referire, astfel companiile nu vor mai fi la fel de solvabile pentru instituțiile de credit în contractarea unor împrumuturi noi. De asemenea, acționarii vor fi afectați din prisma faptului că profitul de repartizat se va diminua, iar suma de ridicat din dividende va scădea proporțional cu acesta. Din punct de vedere fiscal, metoda contabilizării prin rezultat are incidența asupra rezultatului contabil doar atunci când se angajează costurilor îndatorării. Tratarea dobânzilor în regimul costurilor perioadei impune antrenarea directă a întregii mase a cheltuielilor angajate de exercițiul financiar în cadrul rezultatului. Impactul costurilor perioadei asupra rezultatului este, la rândul său, condiționat de gradul de deductibilitate fiscală a costurilor îndatorării.

15 2.2.2 Contabilizarea costurilor îndatorării în rezultatul exercițiului Înregistrările contabile în ceea ce privește metoda de bază, privind cheltuielile de finanțare a societății sunt următoarele: ! Înregistrarea dobânzii datorate de societate: ! Achitarea dobânzii datorate de societate : ! Închiderea conturilor de venituri și cheltuieli : 2.2.3 Prezentarea informațiilor privind costul îndatorării Situațiile financiare anuale trebuie să prezinte politica contabilă adoptată în ceea ce privește costul îndatorării. În cadrul notelor explicative se va face referire la politica adoptată.
168 Dobânzi aferente împrumuturilor și datoriilor asimilate
666 Cheltuieli privind dobânzile
=
168 Dobânzi aferente împrumuturilor și datoriilor asimilate
512 Conturi curente la bănci
=
121 Profit și pierdere
666 Cheltuieli privind dobânzile
=

16 2.3 Costuruile îndatorării –tratament de alternativ 2.3.1 Recunoașterea costurilor îndatorării și implicații fiscale Metoda capitalizării constă în recunoașterea costurilor îndatorării în calitatea de componente ale costului de achiziție sau de producție, după caz, a bunului ca activ care necesită un anumit timp pentru a fi adus în starea și la locul necesare folosinței pentru care el este destinat. Potrivit prezentului standard, costurile îndatorării sunt capitalizate în costul unui activ când este probabil ca el să aibă ca rezultat avantaje economice viitoare pentru întreprindere și costurile să poată fi evaluate în mod credibil. Așa cum arată în IAS 23 „Costurile îndatorării” și în reglementările contabile din România, metoda contabilizării costurilor îndatorării are argumentul că prin natura lor aceste costuri nu sunt diferite de alte cheltuieli capitalizate în mod normal. Dacă un anumit bun necesită un anumit timp pentru a fi adus în starea și la locul necesare folosinței pentru care este destinat, costurile îndatorării la care este expus în această perioadă constituie o parte componentă a costului său de achiziție sau de producție. Așa cum arată în IAS 23 „Costurile îndatorării” și în reglementările contabile din România, metoda contabilizării costurilor îndatorării are argumentul că prin natura lor aceste costuri nu sunt diferite de alte cheltuieli capitalizate în mod normal. Dacă un anumit bun necesită un anumit timp pentru a fi adus în starea și la locul necesare folosinței pentru care este destinat, costurile îndatorării la care este expus în această perioadă constituie o parte componentă a costului său de achiziție sau de producție.

17 Costul istoric al unu activ cuprinde toate cheltuielile necesare pentru a-l aduce în condiția și locația în care se află în vederea utilizării intenționate (vânzare, utilizare, acordare în locație). Astfel, capitalizarea costurilor îndatorării urmărește să determine o valoare a costului de achiziție sa producție care reflectă mai bine investiția în activ și să impute un cost care se referă la achiziția unei resurse de care vor beneficia perioadele viitoare pentru a-l conecta la veniturile acestora. De aici se deduce faptul că norma recunoaște calitatea costului istoric de indicator al potențialului activului de a genera fluxuri viitoare. La momentul deciziei de achiziție, întreprinderea consideră că valoarea actualizată a fluxurilor viitoare generate de activ este cel puțin egal (dacă nu mai mare) cu suma costurilor suportate pentru a-l achiziționa, astfel nu ar mai cumpăra activul. Deci, angajarea de resurse pentru achiziția activului (inclusiv costul finanțării activului) trebuie incluse în costul său pentru a obține o măsură a potențialului de fluxuri viitoare. De asemenea, se pune accentul pe nevoia de evaluare fiabilă. A fost exprimate opinii în favoarea includerii în costul finanțării unui activ calificabil și costului capitalului. Acest tratament ar recunoaște practic că, atât capital împrumutat, cât ș ce propriu, reprezintă fonduri de care beneficiază întreprinderea, mai ales că, datorită naturii fungibile a banilor, e greu de identificat de unde provin fondurile consumate pentru un anume scop. Dar, deși este acceptată ideea potrivit căreia costul capitalului este cost economic, acesta nu este determinabil de o manieră credibilă. Momentul în care activul este gata pentru utilizarea prestabilită este critic pentru determinarea costului său. Se așteaptă ca activele să genereze avantaj economice viitoare, ceea ce implică disponibilitatea pentru un anume scop. Deși activele pot fi utilizate într-o varietate de scopuri, el stabilit de întreprindere la momentul achiziției lor este important pentru natura și valoarea avantajelor economice viitoare. Unele active sunt gata pentru scopul intenționat la momentul achiziției. Altele sunt construite sau dezvoltate în vederea destinației

18 prestabilite prin intermediul unor activități prin care diverse resurse generează un nou activ sau un activ mai valoros. Aceste activități necesită o perioadă pentru a fi efectuate, perioadă în scopul căreia sunt angajate cheltuieli pentru materii prime, materiale, muncă și alte resurse implicate, cheltuieli ce trebuie finanțate. Finanțarea are un cost. Astfel costul finanțării cheltuielilor angajate pentru un activ pe perioada construcției ș dezvoltării acestuia este parte din costul activului. Discutată prin prisma menținerii capitalului, metoda contabilizării costurilor îndatorării reprezintă o cale de ameliorare a limitelor costului istoric, prin prisma ratei dobânzii, în cazul cheltuielilor cu dobânzile, și prin prisma diferențelor de curs valutar, în cazul imobilizărilor corporale achiziționate și facturate în valută. Procedând astfel, valoarea contabilă ajustată, recuperată prin intermediul amortizării, utilizării consumului sau vânzării acestui bun, nu este mai mare decât costul de înlocuire al bunului în cauză. În schimb, metoda rezultatului generează efectul de desincronizare cu implicații negative asupra menținerii capacității de cumpărare și finanțare a capitalului. Activitățile necesare pregătirii activului pentru utilizare sau pentru vânzare cuprind mai mult decât construirea fizică. Ele pot include și o muncă tehnică și administrativă anterioară începerii construcției fizice. Costurile îndatorării sunt recunoscute în costul activelor numai în măsura în care sunt direct atribuite achiziției, construcției sau producției unui activ pe termen lung. Această delimitare necesită exercitarea raționamentului profesional atunci când o întreprindere nu împrumută fonduri în mod special în scopul obținerii unui anumit activ pe termen lung. În cazul metodei alternative privind costul îndatorării, capitalizarea are ca efect „dispariția” din contul de profit și pierdere a unei părți importante a dobânzilor, analistul riscând, dacă nu este atent, să subestimeze ponderea datoriilor în studiul performanțelor întreprinderii. Pentru a evita această capcană, estse suficient să

19 adauge la cheltuielile financiare, ce apar în contul de profit și pierdere, mărirea dobânzilor capitalizate în timpul exercițiului, cu condiția ca o atare informație să fie furnizată.13 Privind incidența fiscală în cadrul metodei capitalizării, costurile îndatorării, contabilizarea incidenței asupra cheltuielilor, implicit asupra rezultatului, are loc la momentul amortizării imobilizărilor corporale. În anuitatea amortizării se regăsește și o fracțiune din costurile îndatorării capitalizate. Regăsirea în rezultatul fiscal este condiționată de gradul de deductibilitate a amortizării. 2.3.2 Determinarea costului încorporabil Identificarea și determinarea costurilor finanțării este mai ușoară sau mai dificilă în funcție de natura finanțării activului, adică dacă se realizează printr-un împrumut specific sau dacă activitatea de finanțare este coordonată la nivel central. Dacă fondurile sunt împrumutate special pentru activul calificabil costurile împrumuturilor încorporabile se determină prin diminuarea costurilor reale angajate ale îndatorării cu veniturile obținute din plasamentul temporar al fondurilor împrumutate. Dacă fondurile sunt împrumutate la nivel general și folosite în scopul unui activ calificabil, suma costurilor împrumuturilor ce pot fi capitalizate se determină prin aplicarea unei rate de capitalizare asupra cheltuielilor cu acel activ. Pentru determinarea costurilor e pot fi capitalizate intră în rol alegerea ratei de capitalizare. Rata de capitalizare este media ponderată a costurilor îndatorării, aplicabilă împrumuturilor întreprinderi, care nu sunt rambursate în cursul perioadei, altele decât împrumuturile făcute special pentru a obține un activ pe termen lung. Această rată, se aplică, după caz, la cheltuielile de achiziție, de construcție sau de producție a bunurilor care necesită o perioadă de pregătire importantă înainte de 13 Nicolae Feleagă, Sisteme contabile comparate, vol. I, Editura Economică, București, 1999, pag. 230

20 a putea fi utilizate sau vândute, determinându-se astfel cheltuielile cu dobânzile ce pot fi capitalizate. Se precizează că suma cheltuielilor cu dobânzile, capitalizată în decursul unei perioade, nu poate excede valoarea totală cheltuielilor cu dobânzile suportate de întreprindere în cursul aceleiași perioade. Evident, costurile împrumuturilor capitalizate nu trebuie să depășească costurile angajate în timpul perioadei respective. Dacă ultimul cost al activului calificabil este mia mare decât valoarea recuperabilă (în cazul imobilizărilor) sau cu valoarea realizată netă (în cazul stocurilor) se impune reducerea acestora și recunoașterea unui provizion, potrivit normelor IAS 2 și IAS 36. Dacă relația este inversă poate fi necesară reluarea provizionului construit anterior. Pentru înțelegerea aprofundată a acestor prevederi trebuie aprofundat IAS 2 și IAS 36. Atenție însă compararea se face la sfârșitul exercițiului. IAS 23 nu sugerează că ar trebui întreruptă capitalizarea dacă sunt depășite limitele menționate (valoarea recuperabilă sau respectiv valoarea realizabilă netă).14 2.3.4 Perioada de capitalizare Capitalizarea costurilor îndatorării ca parte a costului unui activ pe termen lung trebuie sa înceapă când: a) Se realizează cheltuielile pentru acel activ; b) Se generează costurile îndatorării c) Sunt în curs activitățile necesare pentru pregătirea activului în vederea folosirii sau vânzării lui. Activitățile includ și demersurile tehnice sau administrative care au loc anterior începerii construcției fizice a 14 Gîrbină M, Bunea Ș, Sinteze, studii de caz și teste grilă privind aplicarea IAS-IFRS, Vol.II, Ed.Ceccar, 2010,pag.89

21 activului, precum și toate acele operațiuni necesare în timpul realizării activului pentru rezolvarea unor probleme neprevăzute de ordin tehnic sau litigii. Întreruperea capitalizării împrumuturilor Capitalizarea costurilor îndatorării trebuie întreruptă în cursul perioadelor prelungite în care se întrerup activitățile necesare pregătirii unui activ pentru utilizare sau pentru vânzare, acesta fiind parțial finalizat, nu se capitalizează. În mod normal, capitalizarea costurilor îndatorării nu se întrerupe: -pe parcursul unei perioade în care se desfășoară importante lucrări tehnice și administrative; -când o pauză este o parte necesară a procesului de aducere a unui activ în starea de a fi utilizat sau vândut. De asemenea, trebuie suspendată capitalizarea în timpul perioadelor lungi de întrerupere a producției bunurilor. Încetarea capitalizării Capitalizarea încetează, în momentul în care se realizează cea ai mare parte a activităților necesare pentru pregătirea activului calificabil în vederea utilizării prestabilite. Costurile îndatorării nu se mai capitalizează când bunul în cauză este gata să fie utilizat sau vândut după cum s-a prevăzut sau, în cazul, plasamentelor, când întreprinderea în care nu s-au realizat plasamentele a început exploatarea principală prevăzută. Când realizarea unui activ calificabil are loc prin construirea separată a unor componente și fiecare componentă poate fi folosită în timp ce se lucrează la construirea altora, capitalizarea costurilor îndatorării trebuie să înceteze atunci când

22 este terminată cea mai mare parte a activităților necesare pentru pregătirea acelei componente în vederea utilizări sale prestabilite. 2.3.5 Prezentarea informațiilor privind costul îndatorării Situațiile financiare trebuie sa prezinte următoarele informații: ț politica contabilă adoptată pentru costurile îndatorării; ț valoarea costurilor îndatorării capitalizate în timpul perioadei; ț rata de capitalizare folosită pentru a determina valoarea costurilor îndatorării care pot fi capitalizate. 2.3.6 Contabilizarea costului încorporabil

23 În cazul bunurilor de natura imobilizărilor corporale finanțate din împrumuturi, tipurile de înregistrări contabile privind cheltuielile cu dobânzile recunoscute conform tratamentului din standarde și reglementări sunt: $ În situația în care investiția este realizată prin construcție sau producție proprie: ! Pentru costul de producție al investiției, exclusiv cheltuiala cu dobânda:
722 Venturi din producția de imobilizări corporale
2131 Mașini tehnologice (mașini, utilaje și instalați de lucru)
=
sau 231 Imobilizări corporale în curs de execuție
512 Conturi curente la bănci
168 Dobânzi aferente împrumuturilor și datoriilor asimilate
=
$În cazul achiziției de imobilizări corporale:
168 Dobânzi aferente împrumuturilor și datoriilor asimilate
2131 Mașini tehnologice (mașini, utilaje și instalații de lucru)
=
sau 231 Imobilizări corporale în curs de execuție
$Iar pe măsură ce dodânzile sunt plătite:

24 ! Cheltuiala exercițiului privind dobânda este atribuită direct costului activului:
722 Venturi din producția de imobilizări corporale
2131 Mașini tehnologice (mașini, utilaje și instalați de lucru)
=
sau 231 Imobilizări corporale în curs de execuție
sau 512 Conturi curente la bănci