1. CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND POLITICA FISCALĂ 1.1. Conceptul de politică fiscală Conceptul de politică fiscală este prezentat sub forma unor… [603524]

CAPITOLUL 1
1. CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND POLITICA FISCALĂ

1.1. Conceptul de politică fiscală
Conceptul de politică fiscală este prezentat sub forma unor nuanțe diferite, dar se
accentuează asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite promovat de u n stat. Politica
fiscală poate fi percepută ca un mixaj între modalitățile de obținere a resurselor la dispoziția statului
și modalitățile privind destinațiile ce se atribuie acestor resurse, în îndeplinirea funcțiilor și
sarcinilor ce -i revin.
Politica f iscală este ansamblul deciziilor prin care este efectuată modelarea structural a
sistemului fiscal, asigurarea funcționării acestuia în scopul obținerii finalităților dorite de către
ordonatorul public, în economie.
Politica fiscal reprezintă una dintre co mponentele politicii financiare a statului, care cuprinde
totalitatea reglementărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor privind cheltuie lile
publice ce se finanțează. Nu trebuie omis că toate aceste component ale politicii fiscal treb uie
concertate cu cele de politică bugetară sau monetară, respective cu politica prețurilor și cu cea a
ocupării forței de muncă, etc., pentru a se putea integra în politica generală.
Politica fiscal are o mare importanță pentru toate statele lumii, ea dev enind esențială atunci
când vorbim de o grupare de state care își propun să acționeze și să se dezvolte împreună. Acțiunile
întrepinse într -un stat au impact și în celelalte state, astfel, sistemul fiscal trebuie să fie cât mai
simplu și cât mai neutru pos ibil.
1.2. Obiectivele politicii fiscale
Crearea pieței, precum și modul de funcționare a Uniunii Economice și Monetare au condus
la noi initiative comunitare în domeniul politicii fiscale. Existând temeri, că dacă ar fi eliminate
restricțiile privind circulați a capitalului, bazele de impozitare naționale ar putea fi erodate de
competiția în materie fiscală , ducând astfel la o dep lasare a sarcinii fiscal e de la capital la forța de
muncă, Uniunea Europeană urmărește o serie de obiective, și anume:
Ca prim obiect iv pe termen lung, se urmărește prevenirea denaturării conscurenței în interiorul pieței
unice prin existența diferențelor dintre sistemele de impozitare propriu -zise și cotele impozitelor
indirecte;
➢ În domeniul impozitării directe, în care cadrul legal ex istent se prezintă sub forma
acordurilor dintre țările member, obiectivul principal al Uniunii, este Acela de a ”elimina
abiguitățile legislative ” care permit evaziunea fiscală. Tot în cadrul impozitării directe, un al
doilea obiectiv ar fi, evitarea duble i impuneri;
➢ Un alt obiectiv urmărit în cadrul politicii fiscal, este acela de prevenire a efectelor negative
ale concurenței fiscal, fiin vorba în special de ”migrarea ” bazelor de impozitare naționale,
pe măsură ce entitățile își părăsesc sediile inițiale din statele member în căutarea unui regim
fiscal mai favorabil în alte țări comunitare;

➢ Prin Tratatul de la Maastricht se limitează posibilitatea guvernelor statelor de a finanța
cheltuielile publice prin creșterea datoriei publice, adică prin împrumuturi . Pactul pentru
Stabilitate și Dezvotare, prevede ca statele membre cu deficit bugetar de peste 3%, să
constituie depozite nepurtătoare de dobândă care se transformă în amenzi nerambursabile în
cazul în care nu se reușește reducerea deficitului.
Creșterea cheltuielilor publice poate fi finanțată numai prin creșterea încasărilor veniturilor
publice la nivelul ciclului economic. În ciuda accept ării acestor obiective ale politicii fiscale a
Uniunii Europene , guvernele statelor membre au fost reticente în ceea ce privește pașii principa li
spre armonizarea fiscală.
De asemenea Pactul pentru Stabilitate și Dezvotare, prevede că deciziile cu privire la aceasta
trebuie adoptate cu unanimitate în Consiliul Europei. Politica fiscală este considerată ca o
componentă a suveranității naționale, iar sistemele fiscale ale statelor membre se deosebesc
substanțial, datorită diferențelor cu privire la structurile economice și sociale ale acestora și
diferențelor conceptuale privind rolul fiscalității, în general, și al unui anumit impozit, în particular.
1.3. Funcțiile fiscalității și principiile prin care aceasta se impune
Funcțiile fiscalit ății au la bază, corecta abordare afuncțiilor fundamentale pe care le
îndeplinesc finanțele publice :
a) Funcția de repartiție: aceasta este defa lcată pe două faze cu scopuri distincte și anume:
➢ Mobilizarea : prin această fază sunt formate resurse bănești prin prelevări diferențiate din
venitul sau avuția perosnelor fizice și/sau persoane juridice, cu titlu definitiv, nerambursabil
și fără contrapr estație în echivalent din partea statului;
➢ Distribuirea: este faza prin care fondurile publice sunt dirijate de beneficiarii acestora.

b) Funcția de control : este o funcție iportantă, jutificată de faptul că fondurile publice aparțin
întregii societăți și s unt administrate de către stat ca delegat al națiunii. Se poate spune astfel că
datorită acestei funcții, instituțiile specializate în control fiscal urmăresc legalitatea, necesitatea,
oportunitatea și eficiența cu care se constituie și se cheltuiește banu l public.
Prin următoarele manifestări, fiscalitatea demonstrează rolul pe care aceasta îl are pentru
economia unui stat:
➢ Asigură statului posibilitatea de obținerea a resurselor financiare necesare finanțării
sarcinilor și acțiunilor sale, astfel peste 90 % din totalul impozitelor și taxelor se regăsește în
compnența bugetului consolidat;
➢ Permite controlul asupra economiei prin manipularea adecvată a pârghiilor ce compun
sistemul fiscal;
➢ Are un rol și un caracter de universalitate deoarece perceperea impozi telor este general –
valabilă și unitară pentru toate persoanele fizice și/sau juridice care realizează aceeași
categorie de venituri sau are aceeași categorie de bază impozabilă
➢ Instituie o echitate socială certă bazată pe principiul justiției sociale în aș ezarea sarcinilor
fiscale.

Principiile care se manifestă și prin care fiscalitatea se impune pentru a evalua eficența și
echitarea acesteia din urmă sunt următoarele:
Principiile generale :
➢ Principiul randamentului : este principiul prin care se presupune că impozitul este apreciat
în funcție de randamentul său bugetar, obiectivul fiind maximizarea randamentului acestuia
pentru un cost dat sau micșorarea costului gestiunii sale pentru un randament dat.
➢ Principiul flexibilității: este principiul care arată faptul că impozitul flexibil se adaptează la
necesitățile politicii conjuncturale sau a politicii de mediu. În acest context, flexibilitatea
poate fi considerată ca sensibilitatea bazei de impozitare la evoluția activității econ omice,
astfel, se poate spune că tehnica stopajului la sursă permite adaptarea mai rapidă la
conjunctură a veniturilor fiscale ale statului
➢ Principiul simplității : este principiul prin care se presupune că impozitul trebuie să fie ușor
de administrat, să fie prelevat potrivit unor regul simple, clare și care să nu dea naștere la nici
un abitrariu, să fie ușor de înțeles de către contribuabil.
➢ Principiul stabilității: este principiul care ilustrează regula potrivit căreia ”un impozit bun
este un impozit vec hi”. Această regulă înseamnă că modificările frecvente suferite de
legislația fiscală sunt o sursă de ineficacitate, iar un impozit vechi este mai facil de acceptat
de către contribuabili. Deși anterior este menționat principiul flexibilității, iar princip iul
stabilității este aparent în contradictoriu cu el, este dorită o stabilitate a impozitului pentru a -i
asigura pe cntribuabili împotriva arbitrariului, pentru a fi menținută încrederea în sistem și a
permite ca deciziile contribuabililor să fie luate în condițiile unei cât mai mari certitudini.
➢ Principiul echivalenței: este principiul care arată că sarcina fiscală suportată de contribuabil
trebuie corelată cu avantajele obținute de cheltuielile publice, prin accesul la bunurile și
serviciile publice. Dac ă se acceptă existența unei echivalențe certe către impozitul plătit și
bunurile sau serviciile publice de care contribuabilii beneficiază, atunci din punct de vedere
contabil impozitul este o cheltuială. Dacă se acceptă întru mică măsură teoria echivalenț ei,
sau dacă ne aflăm în situația de a considera că sarcina fi scală suportată de contribuabil,
depășește valoarea bunurilor și serviciilor furnizate de stat, atunci impozitul reprezintă mai
degrabă o participare la profit a statului și mai puțion o cheltui ală.
➢ Principiul neutralității: este principiul care susține că impozitul nu trebuie să contravină
unei mai bune administrări în economie ci trebuie să conducă la o gestiune mai bună la
nivelul contribuabilului. De asemenea, acest principiu susține și neces itatea stabilirii
impozitului după reguli unitare pentru toți, fără a face discriminări directe sau indirecte.
➢ Principiul echității: este principiul care presupune ca fiecare contribuție la acoperirea
cheltuielilor publice, să se facă în funcție de capacit atea contributivă. În schimb, o problemă
ar putea -o reprezenta determinarea și măsurarea aceste contribuții, ca funcție a varietății de
considerente politice, economice, sociale, morale și filosofice.
➢ Principiul legalității: este acela care presupune că im pozitul trebuie să aibă mereu o bază de
reglementare legală. Acesta trebuie corelat cu stabilitatea, simplicitatea și lipsa de arbitrariu,
astfel încât contribuabilul trebuie să fie sigur întotdeauna că în normele legale găsește toate
elementele de care a re nevoie pentru a -și determina corect obligațiile de plată față de buget.

1.4. Pârghii fiscale

2. SISTEME ȘI POLITICI FISCALE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ

2.1. Gradul de fiscalitate în țările membre ale Uniunii Europene
2.2. Structura impozitelor la nivelul Uniunii Europene

2.2.1. Impozitare directă
Impozitele directe sunt acelea suportate de către contribuabilul care le plătește și includ
impozitul pe venit, impozitul pe profit, impozitul pe avere, impozitul pe cifra de afaceri a
societăților comerciale și majoritatea impozitelor locale (pe clădiri, pe terenuri).
Statele membre ale Uniunii Europene au libertatea să își elaboreze propriile sistema de
impozitare directă pentru a -și putea îndeplini obiectivele și cerințele la nivel național, cu condiția de
a respecta cele 4 libertăți fundamentale (libera circulație a bunurilor, a persoanelor, serviciilor și
capitalurilor) și principiul nediscriminării.
Tratatul care statutează Comunitatea Europeană, nu prevede în mod special ca impozitele
directe să fie aliniate. Există anumite aspecte ale fiscalității directe care nu necesită nicio arminizare
sau coordonare și sunt lăsate în întregime la aprecierea statelor membre, conform principiului
subsidiarității înscris în Tratatul Uniunii Europene.
Fiscalitatea (în special cea a întreprinderilor ) este una dintre rarele domenii ale politicilor
comunitare în care Consiliul European nu poate adopta alte măsuri legislative decât în unanimitate.
Datorită acestui lucru, s -a dovedit a fi difici adoptarea măsurilor în acest domeniu. La momentul
startului au fost aprobate de două directive și o convenție, iar la data de 23.07.1990 când Consiliul s –
a reunit, toate trei erau în vigoare. La 1 decembrie 1997, Consiliul European a adoptat un pachet de
măsuri destinat să combată concurența fiscală păgubitoare av ând ca obiect insuflarea unui nou
dinamism coordonării fiscale în cadrul Uniunii Europene, atât pentru întreprinderi cât și pentru
particulari.1
Tratatul privind Uniunea Europeană nu prevede competențe legislative explicite în domeniul
impozitării directe. Cu toate acestea există o serie de directive și jurisprudența Curții de Justiție a
Uniunii Europene contribuie la stabilirea de standarde armonizate pentru impozitarea
întreprinderilor și cea a persoanelor fizice. Prin aplicarea impozitării directe se dor ește prevenirea
evaziunii fiscale și a dublei impuneri.
2.2.1.1. Impozitarea întreprinderilor
În ceea ce privește impozitarea întreprinderilor, problema predominantă pentru acele
societăți care vor să profite de pe urma pieței unice, este dificultatea cooperării tr ansfrontaliere între
companiile stabilite în cadrul Uniunii Europene.
Pentru a rezolva această problemă, Consiliul a adoptat în anul 1990 două directive:

1 Petre Brezeanu, ”Finanțe europene”, Editura C.H. Beck, București, 2007, pag. 244

Directiva privind societățile -mamă și filialele (435/90): aceasta garantează evitarea dublei impozităr i
pentru plățile transfrontaliere de dividende în cadrul aceluiași grup de întreprinderi în diferite state
membre.